Sunteți pe pagina 1din 130

ANGELA ROGOJANU

COMUNICARE ŞI LIMBAJ ECONOMIC

BUCUREŞTI
2005
CUPRINS

I. INTRODUCERE ÎN STUDIUL LIMBAJULUI ECONOMIC


1. Ce este limbajul?
2. Accepţii date limbajului.

II. TEORII DESPRE LIMBAJ CU APLICAŢIE LA LIMBAJUL


ECONOMIC
1. Concepţia lui Alfred Tarski despre adevărul obiectiv şi limbaj
2. Michel Foucault depre arheologia cunoaşterii şi epistema
limbajului
3. Descriere, argumentare, imaginaţie şi limbaj la Karl Popper

III. DESPRE ETIMOLOGIA UNOR CONCEPTE ECONOMICE


1. Geneza unor concepte economice
2. Metafore şi alte expresii utilizate în discursurile economice

IV. LIMBAJUL ECONOMIC


1. Influenţe din alte domenii ale cunoaşterii asupra limbajului
economic.
2. Plasticizarea limbajului economic.
3. Limbajul animist şi limba de lemn.

V. COMUNICARE ŞI LIMBAJ ECONOMIC


1. Semne şi semnale în economie
2. Informaţii, mesaje şi zvonuri

VI. ISTORIA ŞTIINŢEI ECONOMICE ŞI LIMBAJUL ECONOMIC


1. Gândirea economică şi ştiinţa economică.
2. Emanciparea ştiinţei economice de politică şi morală.
3. Reîntorcerea la politică.

VII. PREMISE EPISTEMOLOGICE ALE COMUNICĂRII


TEORIILOR ECONOMICE
1. Domeniul economic
2. Faptele economice
3. Microeconomie şi macroeconomie
4. Teorii şi modele
5. Ipoteze, axiome şi principii

VIII. IDEI, TEORII ŞI CONCEPŢII DESPRE INFORMAŢIA


ECONOMICĂ
1. Costurile de tranzacţionare şi firma
2. Informaţia imperfectă şi concurenţa imperfectă
3. Drepturile de proprietate şi piaţa
4. Informaţia asimetrică
5. Capitalul uman, căutarea şi informaţia

IX. TEORIILE ECONOMICE ŞI MESAJUL LOR


1. „Avuţia naţiunilor”
2. „Capitalul”
3. „Teoria generală”

ANEXE
BIBLIOGRAFIE
NOTE
CAPITOLUL I

INTRODUCERE ÎN STUDIUL LIMBAJULUI ECONOMIC

1. CE ESTE LIMBAJUL?

În economie, deşi se întâlnesc tipuri diverse de limbaj vorbit, gestual, sonor,


vizual, al corpului, cel mai important pentru aprofundarea cunoştinţelor
economice este limbajul economic scris şi vorbit. Limbajul economic scris şi
vorbit se prezintă cu o structură complexă aflată într-o continuă schimbare şi
îmbogăţire. Se poate spune că modificările din ordinea economiei induc
modificări ale limbajului economic. Oamenii schimbă idei, informaţii, opinii în
mod voluntar, la fel cum în economie schimbă bunuri; oamenii de ştiinţă
cooperează între ei, comunicându-şi ideile; profesorii folosesc comunicarea
didactică pentru a-şi învăţa elevii alfabetul economiei1. Toţi sunt beneficiarii
diviziunii cunoaşterii, toţi câştigă de pe urma schimbului de idei cu ceilalţi, toţi
folosesc limbajul pentru a-şi realiza interesul personal.
Limbajul economic ne apare astăzi ca un amestec greu de separat între limbajul
propriu al ştiinţei economice şi limbajul împrumutat din alte domenii ale
cunoaşterii.
Limbajul economic tradiţional s-a dovedit insuficient pentru a explica situaţii
economice noi. Dificultăţile legate de limitele limbajului tradiţional de a explica
unele fenomene economice au determinat economiştii să recurgă fie la

1
Friedman, M. & R. (1998) Liber să alegi. Un punct de vedere personal, Editura ALL, Bucureşti, pg. 20-22.
împrumuturi lingvistice (din fizică, medicină, psihologie, sport, etc.), fie la
inventarea unui nou limbaj.
Toate acestea au condus la afirmaţia, destul de repede îmbrăţişate de o bună
parte a comunităţii ştiinţei economice, potrivit căreia ştiinţa economică ar suferi
de „balcanism lingvistic”2 şi, în consecinţă, orice încercare de comunicare a
rezultatelor sale ar fi nepotrivită, fiind lipsită de sens.
Din perspectiva comunicării, limbajul economic se dovedeşte a fi nu numai
"moneda" schimbului de idei, ci şi o bună sursă de subiecte ale controverselor
dintre economişti.

2. ACCEPŢII DATE LIMBAJULUI

Potrivit dicţionarelor limbajul are trei mari accepţii:


 Sistem de comunicare alcătuit din sunete specifice oamenilor, prin
care caeştia îşi exprimă gândurile, dorinţele şi sentimentele. Din
această perpectivă, limbajul economic apare ca un limbaj
specializat, ca un limbaj al unui domeniu de cercetare;
 În sens figurativ, limbajul reprezintă mijloculde exprimare a ideilor
şi sentimentelor prin imagine, culoare, sunete (inclusiv sunete
muzicale), gestică, mimică;
 În accepţie tehnicistă, limbajul este definit ca un sistem de caractere
şi simboluri folosit în programare.

La rândul său limbajul economic poate fi abordat sub mai multe forme:

2
Attali, J. şi Guillaume, M. (1974), L'anti economiques, Presses Universitaires de France, pg. 9-26.
• Limbajul academic, consacrat în manuale, dicţionare şi lexicoane, îşi are
sursele în normele Academiei Române. Limbajul academic are o anume
rigiditate, fiind practic un limbaj închis. Din acest punct de vedere,
economiştii s-ar putea împărţi în „purişti” (fundamentalişti, conservatori),
în nonconformişti şi în reformatori. „Puriştii” acuză autorii
nonconformişti de amestecul limbaje diferitelor (cu conotaţii ideologice
adverse) pentru a descrie sau a explica mai bine o idee sau o teorie
economică. Nonconformiştii, sub impulsul inovării au creat şi cele mai
frumoase metafore aplicate economiei, dar au şi dovedit că uzul impune
limba. Atât puriştii, cât şi nonconformiştii acuză reformatorii limbajului
de rea-credinţă prin agresivitatea practicată în înlocuirea termenilor
economici consacraţi cu alţii convenabili ideologiei dominante. Hayek
constată, de exemplu influenţa continuă a socialismului asupra limbajului
oamenilor de ştiinţă şi intelectualilor. Explicaţia pare banală, dar
consecinţele acestei imixtiuni sunt greu de evaluat: „Cu cât le scrutăm mai
atent lucrările (scriitorilor socialişti – n.n.), cu atât vedem mai clar că au
contribuit mult mai mult la conservarea decât la reformarea gândirii şi
limbii animiste”3. În aceeaşi ordine de idei, se înscrie şi utilizarea
iandecvată a unor termeni referitori la diferite tipuri de interacţiune
umană, nepermiţând nici măcar delimitarea problemelor despre care se
discută. „Putem începe foarte bine, spune Hayek, cu termenii folosiţi în
general pentru a face distincţia între cele două principii opuse ale ordinii
de colaborare umană, capitalismul şi socialismul, ambele eronate şi
subiective politic. Deşi menite să aducă o oarecare lumină asupra celor
două sisteme, nu ne spun nimic reelvant despre caracterul lor”4. O soluţie,
deşi imperfectă, ar fi folosirea sintagmei economie de piaţă în locul

3
Hayek, Fr. A. (2000), Infatuarea fatală. Erorile socialismului, Editura ANTET, Bucureşti, pg. 174.
4
Idem, pg. 178.
termenului capitalism (sau a termenului catalactica). Obişnuinţele sunt
atât de puternice, încât este greu de imaginat că prea curând oamenii îşi
vor controla modul de exprimare evitând cuvintele care sunt pline de
ambiguităţi. La fel şi „cuvântul societate a devenit o etichetăcomodă
pentru a indica aproape orice grup de oameni, un grup despre a cărui
structură sau motiv de coerenţă nu e nevoie să se ştie nimic – o frază
improvizată la care oamenii recurg atunci când nu prea ştiu despre ce
vorbesc”5. Revolta lui Hayek este pe deplin justificată; într-adevăr când se
atribuie termenul societate pentru „un popor, o naţiune, o populaţie, o
companie, o asociaţie, un grup, o hoardă, o bandă, un trib, membrii unei
rase, ai unei religii, ai unui sport, ai unei activităţi distractive”6 i se
diluează şi i se depreciază sensul. Prin urmare, limbajul în general, cel
economic, în special, se confruntă cu ambiguităţi induse de influenţa
politicului în ştiinţă.
Limbajul ştiinţific se formează şi se dezvoltă pe fondul limbajului
academic sub forma definiţiilor termenilor economici, definirii
conceptelor de bază, dar şi a regulilor şi principiilor funcţionării
economiei. Limbajul economic descrie sau explică părţi ale economiei sau
economia în ansamblul său cu ajutorul vocabularului consacrat, dar
recurgând şi la formalizarea elementelor economice.

5
Ibidem, pg. 181.
6
Hayek, Fr. A. (2000), Infatuarea fatală. Erorile socialismului, Editura ANTET, Bucureşti, pg. 181.
METAFORE APLICATE LA
COMPORTAMENTE
REPREZENTATIVE

HOMO OECONOMICUS HOMO AGENS

METAFORE
INSPIRATE DE
COMPORTAMENTE
ECONOMICE
ATIPICE

PASAGERUL
CLANDESTIN PIRATUL OPORTUNISTUL
(BLATISTUL)
• Jargonul şi argouli „colorează” discursul economic, dar din raţiuni
diferite: jargonul din motive de diferenţiere de restul lumii, iar argoul din
motive de prudenţă, în raport cu restul lumii.

Diversitatea specializărilor ecomomiştilor a creat şi jargonul aferent, adică un


limbaj specific fiecărei îndeletniciri economice. De pildă, jargonul: bursier (al
brokerilor şi dealerilor), tehnocraţilor, bancherilor, managerilor, etc.
Argoul, prin farmecul indus de inventivitatea vorbitorilor, este extrem de
popular şi în discursul economiştilor consacraţi, dar şi în media. Desigur, există
anumite rezerve faţă de vulgarizarea limbajului ştiinţific, dar pitorescul şi
puterea de penetrare rapidă a limbajului „colorat” – oamenii se „contaminează”
foarte uşor, mai în glumă, mai în serios – îl fac dominant o perioadă bună de
timp.
CAPITOLUL II

TEORII DESPRE LIMBAJ CU APLICAŢIE LA LIMBAJUL


ECONOMIC

1. CONCEPŢIA LUI ALFRED TARSKI DESPRE ADEVĂRUL


OBIECTIV ŞI LIMBAJ

Motto:
„în cazul unei propoziţii, faptul că ea e
satisfăcută sau nu de membrii unui şir nu mai
depinde în nici un fel de proprietăţile fiecărui
membru al şirului. În consecinţă, o propoziţie
este adevărată dacă şi numai dacă orice şir de
indivizi o satisface şi este falsă dacă şi numai
dacă nici un şir nu o satisface”.
Alfred Tarski

Alfred Tarski (1933) a formulat o teorie generală a corespondenţei adevărului cu


faptele şi o metodă generală a definirii conceptului de adevăr pentru toate
limbajele artificialeii. Potrivit concepţiei lui Tarski un enunţ este adevărat dacă
lucrurile sunt aşa cum le susţine şi este fals în caz contrar. O dificultate a
adevărului rezidă în uşurinţa cu care poate să se transforme în „paradoxul
mincinosului”iii. Contribuţia lui Tarski la elaborarea unei teorii generale a
devărului este cu atât mai importantă, cu cât ea permite într-un sistem lingvistic
particular depăşirea paradoxurilor. „Nucleul dur” al concepţiei lui Tarski despre
adevărat sau fals într-un sistem lingvistic se fondează pe deosebirea dintre
limbajul-obiect şi metalimbaj. Totodată, Tarski consideră concepţia sa despre
corespondenţa teoriei cu faptele neutră din punct de vedere epistemologic, ceea
ce înseamnă situarea deasupra disputelor care se revendică de la prejudecata că
ştiinţa nu este nimic altceva decât o ideologie.
 Limbajul-obiect constituie enunţurile sistemului lingvistic supuse
analizei sau limbajul despre care vorbim;
 Metalimbajul reprezintă enunţuirle sistemului lingvistic cu care se
vorbeşte despre limbajul-obiect sau limbajul în care vorbimiv.
În consecinţă, teoria corespondenţei adevărului cu faptele, elaborată da Tarski,
aduce o serie de clarificări ale problemei adevărului, între care7:
pentru a vorbi de adevărul enunţurilor unui limbaj trebuie să se facă
apel la un limbaj mai general, adică la metalimbaj, în cadrul căruia
se pot analiza raporturile dintre enunţurile limbajului-obiect şi
fapte, stabilind dacă între ele există corespondenţa;
demonstrarea capacităţii teoriei corespondenţei de a evita
paradoxurile;
teoria corespondenţai se aplică pentru un număr infinit de enunţuri,
dar în condiţiile unui număr finit de predicate isolate, Tarski
consideră ca „date” ceea ce semnifică pentru un predicat de fi
satisfăcut de un obiect X;
noţiunea de satisfacţie fiind dobândită de toate predicatele unui
limbaj, arată că se poate defini recursivitatea adevărului;

7
Chalmers, A. F. (1987), Qu’est-ce que la science? Recents developpements en philosophie des sciences:
Popper, Kuhn, Lakatos, Feyerabend, La Decouverte, Paris, pg. 197-198.
Evocând personalitatea lui Alfred Tarski, dar şi implicaţiile teoriei
corespondenţei asupra filosofiilor limbajului Karl Popper recunoaşte
originalitatea abordării, dar şi punctul sensibil al acestei concepţii: „Deşi există
adevăr, nu există nici un criteriu al adevărului. Acest lucru e foarte important,
pentru că filosofii confundă idea de adevăr cu idea de criteriu al adevărului. Ei
cred că dacă există o idée despre adevăr, atunci trebuie să existe şi un criteriu al
adevărului ataşat acestei idei. Cu alte cuvinte sunt operaţionalişti”8.
Interesul pentru minima apropiere de concepţie lui Alfred Tarski a fost stimulat
de larga utilizare a terminologiei tarskiene în teoretizările reclamei şi publicităţii
(cu accent pe metalimbajul semantic). Cei care folosesc teoria corespondenţei ca
argument ştiinţific pentru a susţine tehnici de influenţare a comportamentului pe
piaţă mizează mai degrabă pe un truc, decât pe un support ştiinţific: o teorie a
adevărului absolut, cum este teoria lui Tarki, este un paşaport pentru
„împingerea” în prim-plan a produselor noi sau înnoite.

2. MICHEL FOUCAULT DESPRE ARHEOLOGIA CUNOAŞTERII


ŞI EPISTEMA LIMBAJULUI

Motto:
„Existenţa limbajului în epoca clasică este în
acelaşi timp suverană şi discretă. Suverană,
deoarece cuvinetele au primit sarcina şi
puterea de „a reprezenta gândirea”.
Michel Foucault

8
Popper, K. K. (1997), Cunoaşterea şi problema raportului corp-minte. O pledoarie pentru interacţionism,
Editura TREI, pg. 124.
Michel Foucault (1969) a impus o teorie a „arheologiei cunoaşterii” unde
cunoaşterea şi limbajul sunt interconectate: „A cunoaşte înseamnă a vorbi cum
trebuie şi cum prescrie demersul sigur al spiritului; a vorbi înseamnă a cunoaşte
după cât te ţin puterile şi după modelul impus de aceia a căror naştere o
împărtăşim. Ştiinţele sunt limbi împlinite, în măsura în care limbile sunt ştiinţe
încă necultivate”9. Într-o înlănţuire extrem de complicată al amestecului de
filosofii, Foucault răscoleşte atât istoria îndepărtată, cât şi cea recentă a
limbajului (în speţă economic) căutând epistemav.
În temeiul patrulaterului epistemic al limbajului (propoziţia sau reprezentarea,
articularea, desemnarea şi derivarea), Foucault identifică „bogăţia” drept „teren
şi obiect al economiei”10. În acest context, Michel Foucault rezervă spaţii
importante analizei epistemologice a legăturii dintre bogăţie şi schimb, monedă,
bani, preţ, valoare, utilitate, avere.

 Despre bogăţie şi monedă:


• Domeniul bogăţiei s-a constituit ca obiect al reflecţiilor autorilor
de scrieri economice în strânsă legătură cu semnul bogăţiei –
moneda (banii).
• Metalul din care era făcută moneda reprezenta semnul bogăţiei în
măsura în care era el însuşi o bogăţie; pentru a putea arăta preţul,
metalul pentru monedă trebuia să fie preţios (adică, să fie rare,
utile, dezirabile);
• Realitatea materială a monedei contopeşte cele două funcţii ale
sale – de măsură comună a mărfurilor şi de mediu de schimb,

9
Focault, M. (1996), Cuvintele şi lucrurile, Editura Univers, Bucureşti, pg. 130-131.
10
Idem, pg. 209.
ceea ce presupunea stabilitatea monedei, adică „să fie
recunoscută de toţi şi să fie valabilă în orice loc dacă are drept
etalon o realitate care i se poate atribui şi pe care s-o putem
compara cu diversitatea lucrurilor pe care vrem să le măsurăm”11;
• Valoarea monedei trebuie reglată de masa metalică pe care o
conţine şi să revină astfel la ceea ce era odată, când nu erau luate
drept mărci reale semnele arbitrare, ceea ce înseamnă că atunci
„moneda era o măsură justă pentru că ea nu semnifica nimic
altceva decât puterea de a etalona bogăţii pornind de la propria sa
realitate materială, aceea de bogăţie”12;
• Raportul dintre metalul monetar şi marfă, care permite „stabilirea
la limită a valorii totale de piaţă a metalelor preţioase, dar şi
etalonarea într-o manieră sigură şi definitivă a preţurilor tuturor
mărfurilor (…) a fost stabilit de Providenţă atunci când a îngropat
în pământ minele de aur şi argint, pe care le face să crească lent,
aşa cum pe pământ cresc plantele şi se înmulţesc animalele”13.
• Determinarea esoterică a monedei nu permite oricărui spirit să se
apropie de ea, ci numai „spiritelor care ştiu să stea la pândă: adică
negustorilor”14.

 Despre bogăţie, bani şi preţ:


• Teoria monedei şi a comerţului răspunde la înterbarea: cum pot
preţurile, în mişcarea schimburilor, să caracterizeze lucrurile,
cum poate moneda să stabilească între bogăţii un sistem de semne
şi de desemnare?

11
Ibidem, pg. 212.
12
Focault, M. (1996), Cuvintele şi lucrurile, Editura Univers, Bucureşti, pg. 213.
13
Focault, M. (1996), Cuvintele şi lucrurile, Editura Univers, Bucureşti, pg. 216.
14
Idem, pg. 217.
• Dacă moneda desemnează o anumită bogăţie, rezultă că moneda
îi stabileşte preţul bogăţiei;
• Raportul dintre monedă şi mărfuri, adică sistemul preţurilor se
modifică atunci când cantitatea de monedă sau cantitatea de
mărfuri se modifică („dacă moneda e în cantitate mică faţă de
bunuri, va avea o valoare mare, iar preţurile vor fi scăzute; dacă,
însă, cantitatea ei creşte până la a deveni abundentă faţă de
bogăţii, atunci ea va avea valoare mică, iar preţurile vor fi
ridicate”15). Foucault deduce că teoria cantitativă a banilor a
guvernat întotdeauna schimbul monetar.

 Valoarea, utilitatea şi bogăţia:


• Teoria valorii, după opinia lui Foucault, răspunde unei serii de
întrebări: de ce există lucruri pe care oamenii caută să le schimbe,
de ce unele valorează;
• Valoarea nu poate fi analizată decât folosind un limbaj de
acţiune, lucrurile care se schimbă, fiecare cu valoarea lui proprie,
trebuie să existe dinainte în mâinile participanţilor la schimb;
• Valoarea lucrurilor se întemeiază pe utilitatea lor;
• Limbajul, cu cele patru funcţii, articulează semne şi semnificaţii
într-o înlănţuire a reprezentărilor bogăţiei, monedei, preţurilor,
etc., dând substanţă epistemei economice.

Concepţia lui Michel Foucault, deşi complicată şi dificilă de descifrat, poate fi


interpretată şi ca un avertisment dat celor care improvizează grille de lectură
conjuncturale, răscolind istoria şi ocolind analiza epistemologică (îndeosebi

15
Ibidem, pg. 228.
moştenirea culturală comună, tradiţia intelectuală şi un program de cercetare pe
care autorii să-l recunoască şi să-l accepte).
Foucault a influenţat şi a impulsionat cercetările în direcţia analizei legăturii
dintre limbajul vorbit şi limbajul de acţiune (de pildă, limbajul corpului).

3. DESCRIERE, ARGUMENTARE, IMAGINAŢIE ŞI LIMBAJ LA


KARL POPPER

Motto:
„Limbajul nostru este departe de fi perfect,
dar este uimitor de bun. Uimitor de puternic”.
Karl Popper

Limbajul este un instrument al cooperării umane şi o instituţie socială


importantă, alături de alte instituţii precum cele sociale, juridice, religioase sau
cele ştiinţice.
Karl Popper (1994) aduce noi elemente ale unei noi concepţii despre limbaj,
concepţie fondată pe evoluţie şi interacţiune. Admiţând că „un comportament
nou reprezintă vârful de lance cel mai avansat al evoluţiei”16, Popper
reformulează legătura dintre evoluţia comporatmentului – scop – mijloace –

16
Popper, K. (1997), Cunoaşterea şi problema raportului corp-minte. O pledoarie pentru interacţionism, Editura
TREI, pg. 106.
abilităţi prin introducerea ideii posibilităţii unor mici mutăţii genetice,
avantajoase selecţiei naturale.
Pornind de la o concepţie numită neo-evoluţionistă, Karl Popper stabileşte că
evoluţia comportamentelor poate fi privită „ca înlănţuire evolutivă tipică, întâi
schimbarea structurii-scop, apoi a structurii abilităţilor. Abia după aceea se
schimbă structura anatomică”17.
În acest cadru, autorul stabileşte şi principiile fundamentale ale limbajui:

 Superioritatea limbajului uman faţă de limbajul animalelor sau, cum


spune Popper, – „omul se diferenţiază de animale prin caracteristile
limbajului uman, iar limbajul uman se diferenţiază de toate limbajele
animale prin faptul că are cel puţin două funcţii care le lipsesc acestora
din urmă; voi numi aceste funcţii „funcţia descriptivă” sau „informativă”
şi „funcţia argumentativă” sau „critică”. Ele sunt funcţii superioare tipice
caracteristice omului”18.

 Invenţia imaginativă, ceea ce înseamnă că „puterea imaginativă a omului


poate evolua în direcţii cu totul noi, deoarece – prin inventarea limbajului
descriptiv, omul a avut la îndemână mijloacele de a exprima lucruri
adevărate şi lucruri neadevărate: poate inventa povestiri, basme, mituri”19.

 Cunoaşterea obiectivă este specific umană, deşi „animalele şi-au produs


propria lume 3vi, constând în limbaje animale, nici un animal nu produs

17
Idem.
18
Ibidem.
19
Popper, K. (1997), Cunoaşterea şi problema raportului corp-minte. O pledoarie pentru interacţionism, Editura
TREI, pg. 107.
ceva asemănător cunoaşterii obiective”20. Popper recunoaşte unele situaţii
din lumea animală care pot fi uşor asociate cunoaşterii obiective (de pildă,
imitaţiile), dar la om cunoaşterea obiectivă este rezultatul funcţiilor
specific umane.

 În pofida faptului indubitabil că omul a evoluat graţie dezvoltării uneltelor


exosomatice, după Popper nici una dintre aceste unelte nu are o bază
erediteră specializată aşa cum au toate uneltele exosomatice dezvoltate de
animale, cu excepţia funcţiilor specific umane ale limbajului care au o
bază ereditară foarte specializată şi specifică.

În concluzie, „evoluţia omului i-a dat acestuia ceva caracteristic şi specific


uman – un instinct, fundamentat genetic, de a acumula prin imitaţie, un limbaj
specific uman apt să se constituie în purtător al cunoaşterii obiective”21.

Din această perspectivă, Popper cercetează funcţiile limbajului uman, pornind de


la teoria lui Karl Buchler (distinge trei funcţii ale limbajului: două inferioare –
expresivă şi comunicativă şi una superioară – descriptivă sau informativă), toerie
pe care o amendează cu o funcţie esenţială pentru cunoaşterea obiectivă –
funcţia critică.

20
Popper, K. (1997), Cunoaşterea şi problema raportului corp-minte. O pledoarie pentru interacţionism, Editura
TREI, pg. 109.
21
Idem.
• Funcţia argumentativă sau
FUNCŢII LINGVISTICE critică
SUPERIOARE: • Funcţia descriptivă sau
(baza lumii 3) informativă

FUNCŢII LINGVISTICE • Funcţia comunicativă


INFERIOARE: • Funcţia expresivă

TABLOUL FUNCŢIILOR LIMBAJULUI UMAN


(Buhler – Popper)

Exemplificările lui Popper ale celor patru funcţii majore ale limbajului:

Într-o permanentă dispută cu Karl Buhler, faţă de care nu ezită să-şi arate
admiraţia critică, Popper ne oferă repere importante ale analizei limbajului
economic dintr-o perspectivă mai apropiată metodelor folosite în cercetarea
economiei în joncţiunea lor aproape naturală cu funcţia de comunicare a
limbajului.

 Funcţia expresivă şi cea de comunicare se pot manifesta şi simultan: „dacă


un om cască fiind singur în dormitor, acest gest are, ca limbaj, funcţia
unică de autoexprimare. Însă dacă nu este singur, el le poate induce şi
altora starea de somnolenţă: puteţi verifica singuri cum, căscatul insistent
şi sugestiv – dacă gestul este natural şi aproape inconştient – nu numai că
îi veţi dtermina şi pe alţii să caşte, dar puteţi chiar să-i ajutaţi să adoarmă.
Astfel, căscatul poate avea nu numai o funcţie expresivă, ci şi una
ocmunicativă, de tip „infecţios”22”. Suprapunerea expresivităţii cu
comunicarea de tip „infecţios”, nu înseamnă că orice tip de comunicare
are caracter „infecţios”. De pildă, funcţia imperativă poate sau nu să
contamineze; totul depinde de ton şi de putere.

 Funcţia descriptivă, în mod normal, cum spune Popper, implică exprimare


şi comunicare, dar şi funcţia informativă. Desigur, cineva poate să descrie
lucruri sau moduri de exprimare ale oamenilor, dar fără să poată să facă
abstracţie de starea propriului organism. După cum, nu poate să vorbească
despre ceva fără să încerce să declanşeze un răspuns emoţional în
auditoriu, adică să comunice ceva.

 Comunicarea nu este un caz special de exprimare, iar exprimarea nu este


un caz particular de comunicare, ele sunt două funcţii distincte, din punct
de vedere biologic, funcţia de comunicare având preponderenţă. Pe de altă
parte, funcţia descriptivă a limbajului este diferită de cea comunicativă,
iar din punct de vedere biologic are chiar prioritate. După Popper, funcţia
descriptivă a limbajului îşi îndeplineşte rolul complet numai în cadrul
limbajului uman (deşi unele limbaje naturale se pot apropia destul de mult
de limbajul uman). Totuşi, limbajul uman este descriptiv şi în sensul că
omul poate relata ceva adevărat sau fals (sau cum spune Popper „faptul
conducând la diferite operaţii logice de negare şi respingere – adică la
critică”23).

22
Ibidem, pg. 111.
23
Popper, K. (1997), Cunoaşterea şi problema raportului corp-minte. O pledoarie pentru interacţionism, Editura
TREI, pg. 113.
 Funcţia critică sau argumentativă provine din funcţia descriptivă şi
informativă, de care este strâns legată şi pe care le îmbogăţeşte dezvoltând
negaţia, adică devenind cu adevărat critică. Deşi insuficient consolidată
biologic, folosirea funcţiei critice are avantaje biologice clare – „această
folosire ne permite să lăsăm teoriile să moară în locul nostru24”.
Soluţia lui Popper la problema „efectelor de importanţă biologică ale evoluţiei
limbajului descriptiv” presupune:
Folosirea alegerilor intertemporele drept criteriu al cunoaşterii
obiective (înlocuirea anticipărilor instinctive cu anticipări
adaptative);
Formularea întrebărilor şi începerea obiectivării problemelor
percepute anterior;
Dezvoltarea imaginaţiei;
Dezvoltarea inventivităţii (ceea ce în concepţia popperiană
înseamnă utilizarea metodei încercării şi eliminerea erorii fondată
pe un stoc de încercări posibile, adică un stoc de idei noi. În acelaşi
timp, imaginaţia lărgeşte acest stoc, iar aplicarea metodei încercării
şi erorii poate genera noi replica comportamentale, dar şi noi
instituţii).
Consolidarea prin tradiţie a invenţiilor comportamentale,
instrumentale şi instituţionale generează situaţii care răspund nevoii
de flexibilitate, adică acelaşi lucru să rămână valabil pentru
diferitele limbaje umane.

În cazul comunicării, reacţia (feed-back-ul) poate fi rapdidă sau întârziată, după


cum reacţia poate fi pozitivă sau negativă; Popper îşi exprimă rezerva faţă de

24
Popper, K. (1997), Cunoaşterea şi problema raportului corp-minte. O pledoarie pentru interacţionism, Editura
TREI, pg. 117.
reacţiile pozitive rapide, dar admite că o reacţie pozitivă, în adevăratul sens al
cuvântului, se poate produce la intervale mari de timp. Astfel, Popper arată că
între formularea teoriei lui John Staurt Mill, după care obiectivele politicii
sociale moderne sunt salariile mari şi timpul de lucru mic, şi punerea ei în
ptactică au trecut şaptezeci de ani.

Concluzia lui Popper este cât se poate de clară: „Dacă orice limbaj este privit ca
o simplă expresie şi comunicare, atunci sunt neglijate caracteristicile cele mai
importante ale limbajului omenesc, ce îl disting de limbajul animal: capacitate sa
de a produce enunţuri false şi adevărate şi de a construe enunţuri valide şi
invalide”25.

25
Popper, K. R. (2000), Filosofia socială şi filosofia ştiinţei, Antologie editată de David Miller, Edtura TREI,
pg.287.
CAPITOLUL III

DESPRE ETIMOLOGIA UNOR CONCEPTE ECONOMICE

Întrebarea obsedantă pentru cel care se pregăteşte într-o specialitate economică


este: „De unde provine vocabularul propriu economiei”? De-a lungul timpului
lingvişti şi economişti, în dorinţa vorbirii corecte, au căutat rădăcinile istorice
ale cuvintelor care descriu şi explică acţiunile economicevii. După se poate
constata unele cuvinte, consacrate în discursul economic, sunt rezultatul
progreselor realizate în ştiinţa economică; altele au apărut din practicile diferite
imprimate de interesele generate de politicile economice în situaţii
conjuncturale sau de dificultăţi în afirmarea unor curente de gândire economică.

1. GENEZA UNOR CONCEPTE ECONOMICE

ACŢIUNEA UMANĂ REPREZINTĂ abordarea praxeologică a economiei


constituită în jurul lui homo agens, dezvoltată îndeosebi de Max Weber, Lionel
Robbins şi Ludwig von Mises, după care individul acţionează alegând mijoacele
pentru atingerea scopurilor, comportamentul său este raţional, iar acţiunea are
finalitate. „Acţiunea umană” este şi titlul operei fundamentale a lui Ludwig von
Mises (Human Action, apărută în versiune engleză în 1949).

AVANTAJ ECONOMIC desemnează câştigurile monetare şi/sau nonmonetare


rezultate din activităţile economice (de producţie sau de schimb) pentru o
persoană, o firmă, o ţară. În funcţie de criteriile utilizate se pot deosebi: avantaje
absolute (A. Smith, costurile medii), avantaje relative sau comparative (D.
Ricardo, costul de oportunitate), avantaje competitive (M. Porter, randamentul
managementului); avantaje morale (H. Leibenstein, factorul-X).

BUGET a fost împrumutat din franceză; buget este un diminutiv de la latinescul


„bulga” care însemna „pungă”, prin urmare „buget” înseamnă de fapt „punguţă”.
În economie vorbim de bugetul producătorului, consumatorului, statului,
instituţiilor, dar şi de bugetul familiei.

BURSĂ vine de la numele unei familii, Bruges van der Burse, a cărei casă a
servit pentru prima dată drept bursă, adică de loc public unde se fac operaţiuni
financiare cu valori mobiliare (titluri, acţiuni, obligaţiuni, etc.).

CAPITAL provine din limba latină de la „capita”; în antichitate posesorii de


animale dădeau cu împrumut un număr de „capete” de vite. Împrumutul la
început, trebuia restituit exact în numărul împrumutat, iar mai târziu, cu un
surplus, cu o dobândă. De aici, capitalul este bunul care multiplică de mult mai
multe ori bogăţia iniţială, decât orice alt bun sau acţiune cunoscută.

CICLUL DE AFACERI este denumirea folosită pentru a explica fluctuaţiile


din activitatea economică, caracterizate de alternanţa expansiunii şi contracţiei
producţiei. În general, afacerile se extind când creşte producţia industrială,
ocuparea, preţurile, salariile, rata dobânzii şi profiturile unde prosperitatea,
pentru un timp, atinge un punct înalt. Atunci când, activitatea începe să se
contracte, odată cu restrângerea afacerilor, scade şi volumul producţiei, scade
ocuparea, scad preţurile, salariile, ratele dobânzii şi profiturile. Declinul
economic continuă până ajunge în punctul cel mai de jos posibil. După o
perioadă de timp revirimentul afacerilor instalează expansiunea activităţii
economice. Economiştii disting patru faze ale ciclului de afaceri, cunoscute sub
diferite denumiri: a) expansiunea (prosperitate, boom) cu un punct de cotitură
sau vârf; b) contracţia (criză, recesiune, declin, cădere) care atinge punctul de
jos; c) depresiunea (crah); d) redresarea (revigorare, reviriment). Între
economişti sunt diferenţe fundamentale în privinţa cauzelor crizelor, dar mai
accentuate în modalităţile de depăşire a recesiunii: unii susţin că a preveni este
cea mai bună metodă (austriecii), alţii, invocând eşecurile pieţelor, reclamă
intervenţia mai energică a guvernului în iniţiativa privată.

CLEARING în engleză înseamnă curăţire (to clear – a curăţa). În comerţul


internaţional clearing desemnează operaţiunile de „lichidare a conturilor”.

ECONOMIE a intrat în vocabularul europenilor din greacă, „oikos” – „casă”,


„gospodărie”, „cetate” şi „nomos” – „regulă”, „normă” de conducere. De la
romani s-a transmis occidentalilor forma „economie”. În timp, economia a
pierdut din sensul iniţial, dar a căpătat altele până la forma cunoscută astăzi:
ştiinţa alocării resurselor rare între utilizări alternative.

FABRICĂ provine din latinescul „fabrica”, derivat din „faber” – „meşteşugar”;


fabrică a fost împrumutat spre sfârşitul secolului al XIX-lea după modelul
occidental.

FIAT MONEY desemnează acea monedă emisă de stat; orice produs monetar
care are o valoare mult mai mică pe orice altă piaţă decât cea monetară. De
exemplu, bancnota cu o valoare de 100 de mii RON pe piaţa monetară, are o
valoare foarte mică pe cea a plasticului.

GARANŢIE a fost împrumutat atât din forma franceză - „garantie” şi italiană –


„garanzia”, cât şi din cea engleză – „warrant” şi înseamnă „împuternicire”.
HOMO OECONOMICUS reprezintă ipoteza fundamentală în microeconomia
tradiţională după care agenţii economici iau deciziile în funcţie de un singur
criteriu de maximizare a utilităţii, dar şi o concepţie care separă comportamentul
uman în viaţa economică de încărcătura sa morală, considerând că deciziile
economice sunt, în esenţă, de natură hedonistă şi utilitaristă. Totodată, homo
oeconomicus defineşte ipoteza esenţială a comportamentului reprezentativ
iniţiată şi dezvoltată de clasicii gândirii economice (de la A. Smith la A.
Marshall), după care indivizii (agenţii economici) iau decizii în funcţie de un
singur criteriu-maximizarea propriei utilităţi; potrivit acestei ipoteze, individul
consumator are capacitatea de a-şi ordona preferinţele şi de a efectua alegeri
alternative în vederea maximizării satisfacţiei.

MACROECONOMIE parte a analizei economice, fondată pe o viziune holistă;


termen inventat de Ragnar Frish în 1933, desemnând acea parte a teoriei
economice care studiază jocul variabilelor economice agregate,
interdependenţele dintre variabilele economice şi a modului cum poate fi
influenţat ansamblul economiei prin politicile monetare, fiscale şi ale
veniturilor; fondatorul macroeconomiei este considerat John Maynard Keynes
(1883-1946).

MICROECONOMIE este parte a analizei economice care studiază


comportamentul unităţilor economice individuale drept centre ale deciziei în
materie de preţ şi cantitate. Din punct de vedere istoric, deosebim
Microeconomia tradiţională (L. Walras, V. Pareto, S. Jevons, Fr. Edgeworth, A.
Marshall, C. Menger, E. von Bohm-Bawerk, E. von Wieser) dominată de
concurenţa pură şi perfectă (atomicitate, omogenitate, transparenţă, mobilitatea
factorilor de producţie şi accesul liber la informaţie) şi Noua microeconomie (E.
Chamberlain, F. Knight, Fr. A. Hayek, R. Coase, G. Stigler, G. Beker, A. Laffer,
G. Akerlof, M. Spence, J. Stiglitz, etc.) unde costurile de tranzacţionare sunt
semnificative, iar căutarea informaţiei şi informaţia implică anumite costuri.
În consecinţă, microeconomia nu are nimic de-a face cu imaginea unei entităţi
fizice, observată eventual la microscop, şi nici nu este o chestiune de optică sau
o derivată a ierarhiei („economia în mic”).

MONEDA vine din greacă de la „moneda”; la greci a intrat din dialectul


veneţian. În Italia cuvântul este de origine latină – „moneta”, acesta era epitetul
zeiţei Iuno „sfătuitoarea” (de la verbul „moneo” – „a sfătui”). Aşa se explică
cele două forme utilizate în scrierile economice: moneda şi moneta.

NEVOIE a intrat în vocabularul românilor din slavă, de la „nevolia” şi are


acelaşi înţeles ca în româneşte, anume cerinţă. În slavă este compus din
negativul „ne-” şi „volia” – voinţă, deci nevolia însemna „fără voie” sau „contra
voinţei”.

PECUNIAR provine din latinescul „pecunia” – „animal”; a căpătat înţelesul de


bănesc, pentru că în vechime animalele erau utilizate ca monedă de schimb.

PIAŢĂ vine din italienescul „piazza”, iar în italiană vine din latinescul „platea”;
romanii l-au împrumutat da la greci – „plateia” înseamnă „largă”,
subînţelegându-se „stradă”. Consecinţa pentru economie se regăseşte în
prejudecata identificării pieţei economice cu un spaţiu economic unde se fac
tranzacţii. În fond, piaţa în sensul economic cel mai simplu cu putinţă înseamnă
cerere şi ofertă.
PROFIT derivă din latinescul „proficere” care înseamnă a câştiga, câştig. În
economiile capitaliste dominate de ordinea pieţei, profitul este atât mobilul
esenţial al acţiunilor economice, cât şi criteriul economic cel mai important al
selecţiei activităţilor economice. Agenţii economici îşi proiectează acţiunile
economice pe criterii comerciale sau lucrative, adică aducătoare de profit.

SALARIU a fost împrumutat din latină, „salarium”, un derivat de la „sal” –


„sare”. „Salarium” însemna la început „suma dată soldaţilor ca să-şi cumpere
sare” (celelate alimente le dădea comandantul), apoi a căpătat înşelesul de
„soldă” şi în sfârşit pe cel de leafă în general.

SPECULĂ provine din latinesul „speculari” care înseamnă „a cerceta” (este


înrudit cu inspector, spectacol). Înţelesul prim al verbului este „a privi”; de aici,
„speculaţie” – „cercetare teoretică”, iar cei care speculează la bursă fac astfel de
cercetări. În vorbirea curentă specula şi speculantul au conotaţii negative,
înţelesul celor două cuvinte fiind asociat cu presupusa intenţie de îmbogăţire de
pe urma unor acţiuni economice imorale. Deşi dicţionarele nu reţin ca autor al
speculei decât speculantul, pentru a-l numi pe cel care speculează la bursă auzim
deseori un cuvânt din afara dicţionarelor – speculator.

ŞOMAJ vine din limba franceză chomage, dar împrumutat din greceşte şi trecut
prin latină; în limba greacă termenul iniţial, „kauma”, însemna arşiţă, dar şi
linişte, calm; legătura cu abţinerea de la muncă reiese din faptul că în timpul
arşiţei nu se lucra, de aici şi sensul de „odihnă”, mai precis de „odihnă fără voie”
pentru că nu ai ce lucra.
2. METAFORE ŞI ALTE EXPRESII UTILIZATE ÎN DISCURSURILE
ECONOMICE

AUTARHIE provine din limba greacă – autarkeia – desemnând „calitatea de a


te mulţumi cu ce ai”; autarkeia se compune din autos – de sine şi arkeo – a fi
destul, de unde autarhie – „conducerea de sine sine însuşi”. Autarhia nu se poate
confunda cu „monarhia” – „comanda unuia singur” şi nici cu „anarhia” – „lipsă
de comandă”.
De regulă, în economie autarhia este asimilată economiei închise; se spune
despre un stat că este autarhic dacă nu are relaţii economice cu alte ţări.

BOICOT vine din engleză de la numele căpitanului Boycott, latifundiar din


Irlanda; în decembrie 1880, toţi vecinii săi s-au înţeles să nu mai aibă nici o
relaţie cu el, adică să-l boicoteze, deoarece era brutal şi gosolan.

CATALACTICA (CATALLACTICA) este termenul propus de Arhepiscopul


Whately în 1838 pentru a denumi ştiinţa teoretică a ordinii pieţei, repus în
circulaţie de Ludwig von Mises şi Friedrich Hayek în secolul al XX-lea şi însuşit
de o mare parte din adepţii lor. Catallactica şi derivatele, catallactic şi catallaxy
provin (Hayek 1967, 1978) din cuvintele greceşti clasice katalattein şi
katalassein care aveau nu numai sensul de „a schimba”, ci şi pe cel „de a primi
în comunitate”.

EMBARGO în limba spaniolă înseamnă „interzicerea de a scoate din ţară”;


embargo este o metodă prin care statele decid interzicerea comerţului cu anumite
ţări (de regulă, aflate în zone de conflict şi care pot intreţine şi amplifica
conflictul) la anumite produse (arme, petrol, etc.).
FABULA ALBINELOR cu subtitlul, „Zumzetul stupului sau pungaşii deveniţi
oameni cinstiţi” reprezintă titlul unui poem alegoric (36 de pagini) în versuri
(435) scris de filosoful moral Bernard de Mandeville (1670-1733), opuscul
considerat de analişti de-a lungul timpului fundamental pentru individualism. În
acest poem Mandeville introduce o relaţie între mobilurile individuale şi
realitatea socială, cu intenţia pregătirii spiritelor în concepţia după care individul
acţionează ghidat numai de interesul său individual. Raţionamentul lui
Mandeville ia forma unei fabule: în opoziţie cu morala dominantă a omului
chibzuit, prevăzător şi economisitor, lumea este alcătuită din indivizi puţin
virtuoşi, dominaţi de gustul cheltuirii şi al profitului. Acest imoralism nu reflectă
nici pe departe sărăcia, ci dimpotrivă se dovedeşte util societăţii. Astfel, viciile
individuale devin virtuţi sociale, adică beneficii publice (cheltuirea este sursa
ocupării şi a bogăţiei: sărăcia nu-i o virtute, iar bogăţia nu-i un viciu). Problema
este de a accepta în locul moralei păguboase „Sărac şi cinstit” morala
civilizaţiei: „Cinstit şi bogat”.

LAISSEZ-FAIRE este forma concentrată a crezului Şcolii fiziocrate,


precursoarea liberalismului economic (în ordinea naturală, agrară, imaginată de
fiziocraţi fiecare individ va şti, în mod natural, să-şi găsească liber, deci fără
vreo constrângere, calea cea mai avantajoasă sau esenţa ordinii naturale sub
regimul libertăţii conţine două entităţi inseparabile şi non-adverse: interesul
personal şi interesul comun, ceea ce implica reducerea la minimum a funcţiilor
statului/guvernului - să suprime piedicile create în mod artificial, să asigure
menţinerea proprietăţii şi libertăţii, să pedepsească pe cei care le vor aduce
atingere şi să arate legile ordinii materiale). Laissez-faire reprezintă doar o parte
din construcţiile iniţiale: „Laissez-faire, laissez-passer le monde va alors de lui-
meme” sau „Laissez-nous faire” a căror paternitate este controversată. Expresia
„laissez-faire” este atribuită în mod frecvent lui Vincent de Gournay, prieten cu
Turgot, dar se pare că marchizul d’Argensson (1736) are prioritate istorică în
promovarea ei. Astăzi, în laissez-fiare se identifică deviza liberalismului
economic. Uneori este folosită sintagma „laissez-faire” („lăsaţi să se facă”), ceea
ce înseamnă referire directă la stat, în sensul neamestecului în activitatea privată,
alteori este utilizată formula „laisser-faire” („să se lase să se facă”), lărgindu-se
aria celor care se interpun între libertatea economică şi mediul de afaceri.

MAGAZIN vine din arabă, de la „mahzan” – „depozit de mărfuri”, de fapt de la


pluralul acestui cuvânt – „mahazin”; de aici formele europene, de pildă în
franceză „magasin”.
Atunci când revistele au fost numite „magazine”, ele au fost comparate cu un
magazin în care găseşti tot felul de mărfuri.

MÂNA INVIZIBILĂ este sintagmă utilizată de Adam Smith pentru a ilustra


principiul economic dominant în ordinea pieţei, potrivit căruia, individul
urmărindu-şi propriul interes, nu numai că nu se opune interesului general, ci
face parte din el, chiar dacă nu aceasta a fost intenţia individului. Prin urmare
mâna invizibilă reprezintă o locuţiune metaforică pentru conceptul de reglare
spontană a economiilor de piaţă concurenţiale.

TEORIE a fost împrumutat din limba greacă, unde înseamnă „privelişte”,


„acţiunea de a vedea”, „procesiune” (de aici vine teatru). Din înţelesul de
„acţiune de a vedea” derivă cel de „cercetare”, ipoteză”. Prin urmare, teoria este
rezultatul unei cercetări structurat într-un ansamblu coerent de enunţuri, de
regulă ipotetice.

UTOPIE – „plan sau teorie care nu se poate aplica” – vine din secolul al XVI-
lea, de la „Utopia” lui Thomas Morus, terman pe care l-a inventat pentru a
denumi insula pe care se petrece acţiunea romanului cu acelaşi titlu. În limba
greacă „U” înseamnă „nu” şi „topos” înseamnă „loc”, adică „Utopia” – „locul
care nu există”.

TEMA IV

LIMBAJUL ECONOMIC

Apariţia şi formarea limbajului economic se confundă cu istoria economică a


omenirii, în care comerţul a jucat un rol crucial în răspândirea ordinii
economice, dar şi a limbajului. După cum observa Hayek, „Indiferent cum stau
lucrurile, comerţul a apărut în mod cert foarte devreme, iar schimburile la mari
distanţe, cu articole a căror sursă e improbabil să fi fost cunoscută de
comercianţii care le vindeau şi le cumpărau, sunt mult mai vechi decât orice alt
contract între grupuri îndepărtate ale trecutului, care se poate depista în zilele
noastre”26. De-a lungul timpului, autorii ideilor şi teoriilor economice au fost
preocupaţi nu numai de autonomizarea ştiinţei economice, ci şi de identitatea
termenilor economici, fiind convinşi că o teorie bună are nevoie şi de o bună
comunicare. Marii autori ai teoriilor economice s-au preocupat în scrierile lor şi
de aspectele limbajului, îndeosebi de rolul lui în comunicarea dintre economişti,
dar şi în comunicarea rezultatelor ştiinţei economice. În diversitatea tipurilor de
limbaje (vorbit, scris, gestualviii, sonor, etc.), cel mai important pentru asimilarea
şi aprofundarea cunoştinţelor despre economie, dar şi pentru comunicarea
rezultatelor ştiinţei economice este limbajul economic academic scris şi vorbit.
Limbajul economic academic ne apare astăzi ca un amestec greu de separat între
limbajul propriu ştiinţei economice şi cel împrumutat, între limbajul ştiinţific şi
26
Hayek, Fr. A. (2000), Infatuarea fatală. Erorile socialismului. Editura ANTET, pg. 74.
cel comun. Limbajul propriu consacrat în termeni ca cerere, ofertă, piaţă, preţ,
capital, bani, concurenţă, producător, consumator, utilitate, costuri, salariu,
profit, consum, economii, investiţii, inflaţie, etc., s-a dovedit insuficient pentru a
explica situaţii noi ale unui domeniu de cercetare complex, cum este cel al
Economiei. Dificultăţile legate de limitele limbajului tradiţional de a explica
unele fenomene economice, dar şi drumul anevoios al apariţiei şi consolidării
ştiinţei economice au facilitat împrumuturile lingvistice. Invadarea vocabularului
economic cu termeni din alte domenii ale cunoaşterii are şi alte explicaţii,
îndeosebi influenţele avute de moda intelectuală de-a lungul vremii, accelerând
„diviziunea muncii lingvistice”27.
Şi în economie, ca în orice alt domeniu al cunoaşterii, "cuvintele devin ghizi" ale
acţiunii, deoarece, „limbajul ne dă posibilitatea nu numai să etichetăm obiectele
oferite simţurilor noastre ca pe nişte entităţi distincte, ci şi să clasificăm o
infinită diversitate de combinaţii ale semnelor distinctive în conformitate cu ceea
ce aşteptăm de la ele şi cu ceea ce putem face cu ele”28. Aspectul cel mai
important în folosirea limbajului economic este legat de amestecul de
interpretări şi de teorii despre mediul economic. În acest sens, împrumuturile din
alte domenii ale cunoaşterii şi reformarea, spontană sau deliberată, au produs
cele mai semnificative „înnoiri” ale limbajului economic.

1. INFUENŢE DIN ALTE DOMENII ALE CUNOAŞTERII ASUPRA


LIMBAJULUI ECONOMIC

În secolul al XIX-lea, când fizica era ştiinţa – regină, noile ştiinţe, între care şi
Economia, au asimilat în primul rând vocabularul ei. Următorul pas, după cum
constată Kirzner, a fost să "copieze" modelul fizicii: „Pentru primii economişti

27
Ecco, U. (1996) Pe urmele limbii perfecte în cultura europeană, Editura Pontica, Constanţa, pg. 42.
28
Hayek, Fr. A. (2000), Infatuarea fatală. Erorile socialismului, Editura ANTET, pg. 171.
clasici, ce considerau economia o ştiinţă preocupată de avuţia înţeleasă într-un
sens mai mult sau mai puţin material, egoismul era o forţă impersonală ce
extrăgea această avuţie din factorii de producţie şi o propulsa prin canalele
distributive ale economiei. Puternicul accent, pus de autorii de mai târziu, pe
însăşi forţa egoismului ca esenţă a ştiinţei economice şi accentul ce decurge de
aici pe tipul comportamentelor maximizatoare, tindeau să sporească atracţia
analogiei cu mecanica”29. Desigur, analogia cu mecanica s-a mai domolit, unii
termeni şi-au pierdut intensitatea chiar în fizică şi au o frecvenţă a apariţiilor din
ce în ce mai redusă şi în Economie. Alţi termeni însă s-au consolidat foarte bine
în ştiinţa economică. Noţiunile de mecanism: mecanism economic, mecanism
al preţurilor, mecanisme redistributive; instrumente: instrumente băneşti,
instrumente financiare, instrumente de schimb; pârghii: pârghii ale preţurilor,
pârghii economice, pârghii economico-financiare; fluxuri: fluxuri economice,
fluxuri reale şi monetare, fluxurile circulare ale venitului; circuit: circuit
economic, circuit economic global, circuit economic mondial; levier: levierul
financiar; entropie: stare economică entropică, economii entropice, economii
negentropice; emergentă: economii emergente, pieţe emergente; forţă: forţe de
producţie, forţă de muncă, forţă economică; viteză: viteza de circulaţie a banilor,
viteza de rotaţie a capitalului; acceleraţie: acceleratorul consumului, accelerarea
creşterii economice; elasticitatea: elasticitatea cererii şi a ofertei, elasticitate a
producţiei, elasticitate a bunurilor importate şi a celor exportate; histerezis:
ştiinţa economică suferă de histerezis; echilibru: echilibrul economic general,
punct de echilibru, preţ de echilibru, cantitate de echilibru, echilibrul walrasian -
sunt mai mult decât familiare pentru orice economist, ele sunt fundamentale în
imaginarea şi gândirea economiei.

29
Kirzner, I. M., (1996), Perspectiva economică, Editura ALL, Bucureşti, pg. 62.
O altă parte a termenilor economici provine din psihologie: persuadare –
persuadarea consumatorului; comportament – comportament economic,
comportamentul consumatorului şi al producătorului, comportamentul
economisitorului, comportamentul investitorului; atitudine – atitudine
concurenţială; înclinaţie – înclinaţie, medie sau marginală, spre consum, spre
economii sau spre investiţii; tendinţa – tendinţa creşterii sau reducerii preţurilor,
tendinţă creşterii productivităţii muncii.
Termenii economici împrumutaţi din medicină apar în discursul economic mai
ales pentru a caracteriza şi pentru a explica stările de recesiune sau lipsa de
perfomanţă a economiei. Expresii precum: calmarea preţurilor, colaps economic,
criză economică, fractura preţurilor, infuzie de capital, injecţie de capital,
puseuri, contracţii, simptom al crizei, sindrom al instabilităţii, tensiune între
resurse şi nevoi, terapie economică, terapie şoc, etc. sunt frecvent utilizate
pentru a "diagnostica" o economie şi pentru a propune remediile necesare
însănătoşirii.
O serie de noţiuni folosite în economie provin din sport: competiţie – pentru a
sugera concurenţa; start – pentru a marca debutul unei activităţi, de pildă startul
privatizării; arbitru – pentru a arăta imparţialitatea statului în raport cu iniţiatva
particulară; joc – jocul economic, jocul actorilor economici, jocul cererii şi al
ofertei, teoria jocurilor, joc în sumă nulă, regulile jocului economic. Termenii
respectivi trimit la reguli şi atitudini ce trebuie respectate de competitori, dar şi
la alegerea celei mai potrivite strategii.
Unele cuvinte, cărora le-a fost ataşat un atribut economic, provin din arta
dramatică: scenariu al dezvoltării, scenarii ale tranziţiei; actori economici; rolul
concurenţei, rolul statului în economie; scena economică; în ansamblul
economiei instituţiile financiar-bancare au funcţia unui ecran între economii şi
investiţii.
Sublinierea hotărârii şi fermităţii discursului economic determină, de cele mai
multe ori, recurgerea la termeni din domeniul militar: asalt ştiinţific, arsenalul
ştiinţei economice, frontul economiei, lupta împotriva inflaţiei, obiectivul
economic al firmelor, strategii de piaţă, tactica, ţintă, războiul preţurilor.
Multe dintre aceste noţiuni au fost reţinute în dicţionarele de economie şi care s-
au impus în discursul economiştilor, după cum lesne se poate observa.
(consultaţi ANEXELE).

2. PLASTICIZAREA LIMBAJULUI ECONOMIC

În aria reformării spontane se observă tendinţa de plasticizare a limbajului


economic determinată, pe de-o parte, de aparenta insuficienţă a vocabularului,
iar pe de altă parte, de dorinţa autorilor de a fi cât mai sugestivi. Sintagme,
celebre acum, numite: laissez-faire, homo economicus, pasagerul clandestin,
mâna invizibilă, acordeonul lui Hayek, dilema prizonierului, problema lui Ulise,
fenomenul Silicon Valley, trişor, eficienţa-X, comportament oportunist, preţuri-
umbră, firmă barometru, tragedia comunelor, efectul de clichet, capcana
lichidităţilor, miopia agenţilor economici, hazard moral, etc. au şi consistenţă
teoretică solidă.
În acelaşi timp, s-au banalizat expresii precum: piaţă neagră, revoluţie verde,
muncă la negru, economie subterană, găuri negre, zone gri, carte verde, etc.
Unii termeni utilizaţi în mod curent de tehnocraţi: ecart, ajustare, bruion,
implementare, PIB, TVA, accize, etc.; de finanţişti: bonduri, derivate, splitare,
spred, speed, overdraft, hedge, swich, dar şi leul greu, etc.; de experţi în
economie: market-clearing, dumping, fixing, pieţe emergente, hazard moral,
asimetrie informaţională, etc.; de manageri: antreprenor, cultură
organizaţională, firmă, intraprenor, patron, organizaţie, etc.; de birocraţi: aquis,
integrare, globalizare, salvgardare, embargou, armonizare, etc. – termeni care
formează jargonul fiecărui domeniu amintit, acceptat şi recunoscut ca rezultat al
complexităţii economiei şi al diviziunii cunoaşterii. Tranziţia la economia de
piaţă a adus şi un jargon-pop: privatizaţi, buticari, dolarizare, dughenizare,
investitori-feneişti, caritaşi, disponibilizaţi, second-hand, baroni locali, etc.
repede îmbrăţişat de analiştii economici, fiind inteligibil pentru un public larg.
În acelaşi timp, limbajul economic a devenit mai permisiv, integrând fără prea
multe rezerve, argou de tranziţie: şpagă, parai, blat, naşpa, marfă, verzişori,
caşcaval, coco, şmen, ţepuire, etc.

3. Limbajul animist şi limba de lemn

Câteva dificultăţi ale utilizării limbajului, în general, a celui economic, în


special, pot determina reformarea deliberată a limbajului. Între altele, „multe
convingeri amplu împărtăşite nu trăiesc decât implicit, în cuvintele şi frazele
care le comunică, şi ar putea să nu devină niciodată explicite”, după cum şi
dificultatea explicării şi descifrării „unui lucru nou în termeni deja existenţi”30.
Hayek constată că dificultăţile de acest fel i-au impulsionat pe reformatorii
socialişti să treacă la reformarea deliberată a limbajului, asimilând animismul,
pentru a convinge mai uşor oamenii să adere la concepţia socialistă31. Din
această perspectivă, economiştii, nu numai cei socialişti, vorbesc despre "viaţa
economică", despre "organismul social", despre diverse acţiuni pe care
"societatea" ar trebui să le soluţioneze. Personificarea societăţii, independent de
calculul ideologic, a contaminat prin repetare şi limbajul economic, încât este
greu de presupus că va disparea prea curând din discursul economic.

30
Hayek, Fr. A., Op. Cit., pg. 172.
31
Idem, pg. 174-175
Limbajul Ştiinţei Economice are, după cum se observă, mari resurse de
îmbogăţire, dar conţine şi riscul unei pierderi a preciziei şi a înţelesului
termenilor săi fundamentali.
Funcţia de comunicare a limbajului economic s-a dezvoltat graţie unor
fenomene diverse sub raportul consistenţei şi al principiilor morale ale lumii de
azi. Aşa cum bine sublinia Hayek: „Comerţul, migraţiile, precum şi înmulţirea
populaţiilor, nu numai că au deschis ochii oamenilor ci, le-au desferecat şi
limbile. Nu e vorba numai de faptul că neguţătorii întâlneau în mod inevitabil şi,
uneori, ajungeau să stăpânească limbi străine în cursul călătoriilor lor, dar acest
lucru trebuie să-i fi forţat şi să cugete la diferitele conotaţii ale cuvintelor-cheie
(fie şi numai pentru a evita jignirea gazdelor sau înţelegerea greşită a termenilor
de negociere), prin urmare, ajungând să cunoască noi şi diferite opinii despre
cele mai elementare chestiuni”32. De bunăseamă şi războaiele armate, civile sau
religioase (dar şi revoluţiile) au fost, şi pot fi socotite încă, alături de comerţ sau
de migraţiile populaţioniste, împrejurări care scot la iveală dimensiuni nebănuite
ale limbajului economic. Probabil că aşa au apărut cuvinte, cu o arie de referinţă
care incluzând şi economia, cuvinte care ne dau astăzi multă bătaie de cap. Între
altele amintim: economie de piaţă, liberalism, societate, agresivitate, intoleranţă,
globalizare, integrare, embargo, etc.
Elementul comun al termenilor enunţaţi, dar şi al celor similari, este animismul.
Animismul înseamnă personificarea „societăţii”, în a instituţiilor în general.
 „societate”: substituirea statului (a guvernului) sau a organizaţiei cu
termenul „societate”, „de fapt un eufemism care sugerează că putem
reglementa deliberat acţiunile indivizilor printr-o metodă de dirijare mai
blândă şi mai binevoitoare decât cea coercitivă”33.

32
Hayek, Fr. A., Infatuarea fatală. Erorile socialismului, Bucureşti, f.a., pg. 171.
33
Idem, pg. 175.
 „liberalism”: utilizarea acestui termen cunoaşte deseori recurgerea la o
înşelătorie. Hayek, citându-l pe Schumpeter, ilustrează cu exemplul
socialiştilor americani care şi-au însuşit termenul de liberalism: Ca un
compliment suprem, deşi neintenţionat, duşmanii sistemului întreprinderii
private au găsit înţelept să-şi însuşească eticheta sa”34.
 „capitalism”: un soi de socialism întors pe dos,
 „economie de piaţă”:
 „protecţionism”:

Animismul se clădeşte pe o serie de termeni, de regulă foarte cunoscuţi, care au


fost identificate de Hayek drept „cuvinte nevăstuică” (la fel cum o nevăstuică
poate goli de conţinut un ou fără a lăsa vreo urmă vizibilă, aceste cuvinte pot
goli de conţinut orice termen căruia îi sunt prefixate părând a-l lăsa intact:
„social” şi derivatele lui).
Animismul, cu întregul arsenal ideologic al „cuvintelor nevăstuică” constituie
platforma „limbii de lemn”. În mod uzual, limba de lemn desemnează limbajul
specific politrucilor (discursul vorbit este însoţit de o gestică sugestivă, de
accente mimice trecând de la mânie şi revoltă la speranţă, dar mai ales de
gradaţii de ton corespunzătoare).
 se aşează pe o serie de cuvinte fundamentale, mai cu seamă pe cele care
descriu fenomene producătoare de ordine: fapt, a cauza, a sili, a distribui,
a prefera, a organiza, etc.;
 se fondează pe verbe intranzitive sau pe persoana a doua sau a treia a
celor tranzitive: a trebui, etc.;
 discursul este redundant;

34
Schumpeter, J. A. (1994), History of Economic Analysis, Oxford University Press, Oxford, New York, pg.
574.
 lozincile sau pildele sunt prezentate drept cele mai de preţ achiziţii ale
omenirii.
În concluzie, dacă e să vorbim de un pericol pentru limbajul economic, atunci
acesta vine din amestecul unor idealuri sociale şi politice ale unor grupuri sau
asociaţii private cu scopurile reale ale cercetării ştiinţifice.

TEMA V

COMUNICARE ŞI LIMBAJ ECONOMIC

1. Semne şi semnale în economie

Economia în ansamblul său – agenţii economici, organizaţiile economice şi


instituţiile - emit şi captează diverse semnaleix (ştiri, informaţii, avertismente,
zvonuri, etc) evidente sau culese de instituţii specializate (de consultanţă, de
studiu a conjuncturii, de sondare a opiniei publice, de presa scrisă sau audio-
video, ş.a.) care pot să influenţe performanţele activităţii într-un orizont de timp
previzibil.
Producătorii, consumatorii, economisitorii, finanţatorii, creditorii, debitorii, etc.
sunt în permanenţă atenţi la semnalele care vin din mediul economic, mai precis
dinspre piaţă şi dinspre instituţii. Ignorarea semnalelor, chiar dacă în aparenţă
sunt nesemnificative, poate modifica decisiv rezultatele finale ale agentului
economic sau chiar ale economiei în ansamblul său. Astfel, dacă preţurile la
factori se modifică sau dacă preţul unei tranzacţii creşte, producătorii ar putea
să-şi modifice funcţia de producţie. În esenţă, producătorii îşi concentrează
eforturile în direcţia înţelegerii corecte a semnalului captat, dar şi spre
anticiparea consecinţelor generate de acesta. În acelaşi timp, eventualele
nemulţumiri ale consumatorilor sunt semnale care arată că s-ar putea pierde o
cotă importantă din piaţă sau chiar piaţa. Desigur, producătorii sunt interesaţi de
orice semnal care are legătură cu activitatea lor (de la preţurile de piaţă până la
legislaţia economică).
Preţuri, impozite, taxe, dobânzi, constrângeri sau relaxări ale legislaţiei
economice, dar şi decizii ale autorităţilor, sunt surse posibile de semnale pentru
producători, dar şi pentru alţi agenţi economici (investitori, exportatori,
importatori, brokeri, dealeri, bancheri, etc.). În mod firesc, consumatorii sunt cei
care captează semnalele dinspre producători, însă ei sunt şi principalii emitenţi
de semnale pentru aceştia. În fond, ei sunt în bună măsură piaţa. Cu cât scade
ignoranţa consumatorilor în materie de preţ, cu atât semnalele emise de ei sunt
mai interesante pentru producători. Mai mult, consumatorii sunt în permanenţă
în căutare de "chilipiruri", adică sunt decişi să realizeze surplusul
consumatorului sau renta consumatorului, ceea ce înseamnă că posibilitatea lor
de a-şi alege o structură convenabilă a cheltuielilor de consum se bazează pe
semnalele oferite de mărimea preţurilor şi de creşterea veniturilorx.
Semnalele emise şi captate de producători şi consumatori combină limbajul
articulat şi vizualizarea. Toate produsele au preţuri afişate, după cum au şi
avertizările legate de consum, care să asigure condiţia esenţială a pieţei libere –
accesul la informaţia economică.
Unele pieţe, cum este bursa de valori, au forme de organizare şi funcţionare
specifice, unde, din cauza rapidităţii operaţiilor, semnalele sunt cruciale. Dacă,
de pildă, unele active încep să piardă sistematic din valoare este un semnal
pentru deţinători să scape de ele. Unele burse au avertizare sonoră specială de
deschidere şi de închidere, alte burse îmbină tradiţia cu modernitatea în emiterea
şi captarea de semnale folosind limbaje convenţionale ad-hoc. Captarea
semnalelor şi raportarea lor la experienţe anterioare sau la construcţii teoretice
anterioare le dă valoarea de semn. Semnul, în mediul economic, reprezintă nota
specifică, trăsătura distinctivă după care se recunoaşte o economie, o acţiune
economică, un fapt economic, o piaţă, un mijloc de schimb, o marcă de
fabricaţie, un bun sau un agent economic. Transformarea semnalelor în semne
care să aducă informaţii – de confirmare, de avertizare, de punere în gardă, de
începerea sau de încetarea unei acţiuni etc. – presupune interpretarea acestora cu
un cod adecvat, testat în prealabil35. Dintre cele mai cunoscute semne dintr-o
economie sunt semnele monetare. Moneda este recunoscută din lumea bunurilor
prin specificitatea sa întruchipată în funcţiile pe care le are în economie. Dacă,
de pildă, puterea de cumpărare a banilor scade dramatic, această este un semn al
unor mari slăbiciuni ale economiei, ale unor crize puternice şi prelungite, care
pot induce neîncredere în mediul de afaceri şi instabilitate socială.
În acelaşi mod, raportând semnalele recepţionate de pe o piaţă, cu privire la
cerere şi ofertă, la cunoscuta teorie a concurenţei, se poate preciza tipul de piaţă
în funcţie, de pildă, de numărul producătorilor şi cel al consumatorilor (mulţi,
câţiva, unul).
Pentru a fi interpretat semnalul trebuie să fie identificat şi selectat din
interferenţa de semnale, deci el trebuie să aibă un anumit prag de intensitate, iar
instrumentele de descifrare şi interpretare (decodorul) trebuie să aibă o fiabilitate
suficientă care să-i ofere un grad oarecare de certitudine36.
Impactul semnalelor, dar şi al decodificării lui cu mediul economic poate
provoca şocuri puternice, procese emoţionale greu de controlat şi totodată, este
probabilă micşorarea (sau pierderea) şansei receptării unei indicaţii utile pentru

35
Peretti, A. de, Legrand, J.-A. şi Boniface, J. (2001), Tehnici de comunicare, Editura Polirom, Bucureşti, pg. 8.
36
Idem, pg. 9-10.
conduita agenţilor economici. Faimoasa “coadă”, cu inevitabila întrebare
adresată ultimului aşezat în şir: “Ce se dă?”, ca şi indicaţia pe mai multe voci (de
regula de la sfârşitul cozii): “Daţi mai puţin să ajungă la toată lumea", a fost şi
probabil că este un semn al unei grave crize a bunurilor de consum curent,
îndeosebi a celor alimentare. Dacă stai la coadă la o carte, la un concert, la un
film este un semn combinat de interes şi pasiune de aşezare cât mai sus în
ierarhia valorilor, însă nu acelaşi lucru se poate spune despre amintita “coadă”.
Cel mai îngrijorator lucru nu a fost coada, ci comportamentul inerţial care se
profilase, pentru că mulţi oameni (îndeosebi de vârsta a treia) îşi aveau în
“coadă” o adevărată viaţa socială. Fondurile de investiţii care au falimentat,
printre care şi FNI au avut şi ele istoria lor. Falimentul FNI a fost “anunţat”,
existând suficiente motive pentru cei avizaţi să interpreteze corect semnalele,
îndeosebi cele legate de metoda de calcul a valorii unităţii de fond. Ceilalţi, care
au fost şi marii perdanţi, le-au dat o semnificaţie opusă: şi-au vândut casele sau
şi le-au ipotecat, s-au împrumutat la cămătari etc. pentru a-şi adjudeca valoarea
pe care o anticipau, fiind stimulaţi şi cu ajutorul unui îndemn publicitar echivoc:
“Dormi liniştit, FNI veghează pentru tine”. Dincolo de detaliile juridice ale
problemei, care cad în sarcina autorităţii, rămân aspectele legate de imagine şi de
comunicare. Şi, dacă lucrurile n-ar fi tragice, ar rivaliza cu unele dintre filmele
de excepţie: perdanţii (în bună parte bătrâni, îmbrăcaţi sărăcăcios pe care însă
televiziunile îi prezentau cu o formulă standard: “Investitorii FNI au protestat nu
ştiu unde”) apar pentru opinia publică drept simbolurile lumii capitaliste sau ale
economiei de piaţă. Prin urmare, într-o perioadă când deficitul de capital era
realitatea cruntă, când investitorii străini ar fi venit cu gânduri murdare „să-i
exploateze pe români”, singurii investitori cinstiţi ajunseseră victimile câtorva
persoane! Cine ce să mai înţeleagă!
Alte semnale, incorect receptate sunt debranşările. În mod clar ele arată
incapacitatea monopolurilor utilităţilor publice de a se menţine pe o piaţă liberă
şi concurenţială. Pe de altă parte ele trădează interesele specifice ale birocraţiei
sau ale grupurilor de presiune din aceste domenii. Mai mult, un soi de
complicitate a sindicatelor cu puterea (oricare ar fi fost ea), sindicate care
ceruseră o perioadă de 10 ani până la acceptarea surselor alternative, deci a
concurenţei, a agravat situaţia. Amânarea deciziei de a lăsa loc concurenţei în
domeniul utilităţilor publice în profida semnalelor alarmante ale utilizatorilor, a
însemnat aproape „moartea naturală” a sistemului comunal centralizat. Sunt
oraşe care s-au debranşat în întregime şi unde punctele de furnizare a energiei s-
au desfiinţat. Aceste sunt semne evidente ale slăbiciunilor pe care le conţine
sistemul public, dar şi ale obstacolelor în calea utilizatorilor care vor să plătească
atât cât consumă. S-a preferat însă debranşarea silită şi voluntară, ceea ce a
însemnat şi imposibilitatea recuperării datoriilor.
Desigur, exemplele ar putea continua cu falimentele bancare, caritasul, pieţele
ţărăneşti, economatele, cantinele săracilor, fără a produce informaţii
suplimentare, doar confirmarea importanţei emiterii şi receptării corecte a
semnalelor.

2. Informaţii, mesaje şi zvonuri

Informaţia este furnizată de unele semnale care pot fi dirijate: preţuri, taxe,
impozite, ratele dobânzii, cursul de schimb, gratuităţi,etc. Economia se
dovedeşte şi din aceasta perspectivă, nu numai o sursă inepuizabilă de
informaţii, ci şi un edificiu fondat pe informaţii. Economişti de renume şi-au
formulat programul de cercetare în domeniul informaţiilor şi unii au fost chiar
recompensaţi cu Premiul Nobel pentru Economie37.
În mulţimea informaţiilor există unele care pot fi însă dirijate intenţionat şi astfel
ele capătă valoarea de mesaj. Orice mesaj presupune emiterea unei informaţii

37
Vezi capitolul "Teorii şi concepţii despre informaţie"
prin semnale codificate, în direcţia unei ţinte determinate, cel mai adesea un
interlocutor sau un grup bine determinat, fără feed - back obligatoriu38. În cazul
agenţilor economici această emisiune se efectuează într-un context de obiective
ale politicii economice generale şi de roluri, conformă cu codificarea şi care
poate să cuprindă distorsiuni şi perturbări. Cauzele distorsiunilor se găsesc fie în
diferenţele de atitudine sau de concepţie dintre emiţător şi receptor, fie în
diferenţele dintre registrele de limbă utilizate, care se fondează pe valorificarea
funcţiilor limbajului, fie de buna sau reaua intenţie. Unele distorsiuni pot să
apară absolut întâmplător, efectele lor fiind de cele mai multe ori imprevizibile
şi greu gestionabile, anunţând crize de comunicare sau de imagine.
Buna comunicare cere un mesaj clar. Din nefericire nici un mesaj nu poate fi
socotit de la bun început corect şi definitiv formulat, după cum nimeni şi nimic
nu garantează recepţionarea lui corectă. Un exemplu în acest sens îl constituie
disputele de acum câţiva ani, dispute declanşate la început în mediul politic şi
apoi extinse în lumea economiştilor, care aveau drept subiect atitudinea faţă de
schimburile externe, în speţă faţă de protecţionism. Invazia pieţei româneşti de
produse alimentare străine (mai ieftine) era prezentată, pe de o parte, drept un
atac la producătorul indigen, iar pe de altă parte, ca un pericol real pentru
economie în ansamblul său. Presiunile exercitate de mediul politic şi numărul
mare de adepţi ai protejarii economiei prin măsuri "la graniţă" au reuşit să obţină
modificarea unor acorduri internaţionale privind termenii de schimb prin aşa-
zisul "acord de salvgardare". Mesajul însă poate fi privit şi altfel, el arata
îngrijorarea politicienilor faţă de consumatorul român care avea prilejul să
cumpere mai ieftin, deci să trăiască mai bine. În mod clar, producătorii români
nu au devenit mai eficienţi în urma acelor măsuri, după cum nici consumatorii
români n-au fost atraşi mai mult de produsele româneşti din patriotism sau din

38
Peretti, A. de, Legrand, J.-A. şi Boniface, J. (2001), Tehnici de comunicare, Editura Polirom, Bucureşti, pg.
58-73.
dorinţa de a răspunde chemării guvernamentale „Fabricat în România”. Prin
urmare, elaborarea mesajului presupune tatonări succesive, dar şi modificări
progresive ale semnificaţiei şi sensului său, până se ajunge de la mesajul
incomplet la mesajul amplu şi complex39. Atunci când, după emiterea unui
mesaj apare ritmul, între destinatar şi destinator are loc un schimb de informaţii,
ceea ce înseamnă că se realizează deplin comunicarea.
Comunicarea în economie, ca şi comunicarea în general pune în relaţie
dimensiunile multiple ale modului în care acţionează agenţii economici (indivizi,
firme, instituţii) atunci când alocă resurse rare apelând la mecanismul preţurilor.
Astfel, comunicarea se realizează printr-o serie de relaţionări între percepţii,
gusturi şi preferinţe, imaginaţii, vocabular, teorii, experienţe, modele, etc.
Comunicarea stabileşte un sens printr-un ansamblu de verigi care permit crearea
unor raporturi de contrast între obiective, roluri, atitudini şi constrîngerile
fiecărui agent economic şi care face legătura cu economia.
Metodele moderne de comunicare invocă frecvent, mai ales în spaţiul publicitar,
atitudinea. Atitudinea sau felul de a fi şi de a se comporta, reprezintă în fond o
anumită idee sau o anumită concepţie. Atitudinea este partea vizibilă a
comportamentului agenţilor economici. Centrarea mesajelor pe atitudine, pe o
nouă atitudine reflectă capacitatea pe care o au ideile economice în schimbarea
realităţii şi a modului de gândire al oamenilor, dar şi în schimbarea
mentalităţilor. În această parte a comunicării, schimbarea mentalităţii nu este
deloc de neglijat în proiectarea viitorului unei economii. În istoria recentă,
„statul providenţial”, „visul american” sau „statul bunăstării”40, au constituit
repere importante în susţinerea economiei prin încrederea în sistem41.

39
Peretti, A. de, Legrand, J.-A. şi Boniface, J. (2001), Tehnici de comunicare, Editura Polirom, Bucureşti, pg. 7-
9.
40
Galbraith, J. K. (1982), Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică, Bucureşti, pg. 178-192.
41
Fukuyama, Fr., Încredere. Virtuţile sociale şi crearea prosperităţii, Editura ANTET.
Responsabilii strategiilor de dezvoltare economică trebuie să stăpânească bine
"lecţia de comunicare" atunci când proiectează şi fixează "ţinte", asigurându-se
într-un orizont de timp rezonabil şi cu un mesaj clar şi concis. Repetabilitatea
mesajului este necesară, dar nu suficientă pentru sădirea încrederii într-o
economie. La fel de importantă este şi stabilitatea mesajului, pentru că degajă
seriozitate şi interes faţă de cei care sunt finanţatorii treburilor publice.
În formularea mesajelor, dar mai ales în comunicarea lor, sunt şi situaţii puţin
controlabile şi greu de controlat atunci când prevalează zvonurile42. Industria
zvonurilor este puternică, iar ripostele sunt prea slabe pentru a atenua efectele
unui dezastru provocat de răspândirea unor ştiri tendenţioase şi insuficient
verificate.
În fond, zvonul este o scurtare a mesajului, careia i se ataşează o serie de
transformări43, între care:
 nivelarea mesajului şi omiterea de detalii;
 accentuarea, chiar îngroşarea unui detaliu;
 asimilarea subiectului în funcţie de unele motive personale;
 proiectarea unor stereotipuri, cu scopul completării lacunelor de memorie.
În mod tradiţional zvonul se propagă de la om la om, dar mijloacele de
comunicare în masă, voluntar sau involuntar, cresc credibilitatea informaţiilor
care se dovedesc de multe ori neîntemeiate, dar deja este prea târziu pentru a
putea remedia răul produs. Într-o organizaţie zvonurile apar atunci când canalele
oficiale de comunicare nu funcţionează sau funcţionează defectuos, iar
conţinutul zvonurilor depinde de climatul afectiv al organizaţiei (speranţă sau
teamă faţă de un eveniment aşteptat). Cazurile falimentelor bancare sunt
exemple elocvente, deşi persistă îndoiala dacă nu cumva zvonul prăbuşirii unui
bănci a fost în mod intenţionat lansat pentru a micşora efectele pierderilor şi

42
Galbraith, J. K. (1982), Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică, Bucureşti, pg. 178-192.
43
Le Bon, G. (1990), Psihologia mulţimilor, Editura Anima, pg. 69-77.
pentru a descuraja deponenţii în încercarea de a-şi recupera banii, totuşi
nerăbdarea şi iritarea deponenţilor accelerează deznodământul. Zvonurile,
neîndoielnic, ţin de om şi de structura sa, şi prind viaţă atunci când un număr
semnificativ de persoane sunt implicate în conţinutul lor. Atunci când, se
utilizează nu un mesaj, ci o poveste creată de un grup, starea afectivă a acestuia
intervine nu numai prin transformările succesive aplicate, dar şi în conţinutul
poveştii elaboarte. Sunt zone ale economiei unde comunicarea devine sensibilă,
tocmai din cauza "fragilităţii" lor faţă de informaţiile incomplete sau tendenţios
formulate. De aceea, orice informaţie, referitoare la un aspect sau altul al
economiei, trebuie atent verificată înainte de a fi luată în calcul.
În comunicarea economică se observă că limbajul, mai precis limbajul verbal
joacă un rol extrem de important, dar el este dublat de imagine şi mişcare, astfel
încât informaţia şi/sau mesajul să-şi atingă ţinta. Ştiinţa economică apare astfel
ca o sursă autorizată în identificarea şi explicarea complexităţii acţiunilor
economice în scopul funcţionării economiei.

TEMA VI

ISTORIA ŞTIINŢEI ECONOMICE ŞI LIMBAJUL ECONOMIC

1. Gândirea economică şi ştiinţa economică


Rădăcinile ştiinţei economice şi ale limbajului economic pornesc încă din
Antichitate, atunci când, în scrierile fragmentare despre economie ale filosofilor,
a fost inventat termenul, care peste 2000 de ani, consacra o nouă ştiinţăxi. În
cartea sa Economicul44, Xenofon (430-354 Î. Ch.) fixează denumirea şi
domeniul (regulile după care se gospodărea patrimoniul particular) ale viitoarei
ştiinţe45. La Aristotel (384-322 Î. Ch.) oikonomia ("arta gospodăririi") este una
dintre părţile "artei înavuţirii", cealaltă fiind "arta comerţului". Aristotel
precizează că "este conformă naturii arta înavuţiriii care are ca resurse roadele şi
animalele", ea având două ramuri, "una, arta comerţului, alta arta gospodăririi, şi
aceasta necesară şi lăudată, iar cealaltă o artă a schimbului dispreţuită pe bună
dreptate (căci nu există în mod natural, ci prin faptul că unii iau de la alţii),
absolut pe drept cuvânt este detestată camăta – pentru că proprietatea provine de
pe urma banului însuşi, şi nu de pe urma ţelului cu care a fost introdus. Căci el a
apărut în vederea schimbului, dar dobânda îl face să se înmulţească", iar
"dobânda apare ca un ban venind din ban. Aşa încât, dintre modurile de
înavuţire, acesta este în cel mai înalt grad contra naturii"46.
De-a lungul timpului, Ştiinţa economică sau Economia s-a dezvoltat într-un
câmp de reprezentări ale sensului comun sau aşa cum spune Kirzner "O
persoană percepe faptul că există posibilitatea unei îmbunătăţiri a situaţiei sale
printr-o schimbare a poziţiei fizice sau prin vreo altă mdificare a configuraţiei
stării de lucruri care ar putea afecta sentimentul bunăstării sale. Recunoaşterea
unei astfel de şanse de a-şi spori bunăstarea, oricare ar fi ea, pune în mişcare
acţiunile pe care persoana le va face pentru a-şi asigura îmbunătăţirea
situaţiei"47. Astfel, Ştiinţa economică a apărut pentru a răspunde necesităţilor

44
Diogenes Laertios (1997), Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, Editura Polirom, Iaşi, pg.106.
45
Termenul "Economia" provine din cuvintele greceşti: oikos-gospodărie şi nomos-lege.
46
Aristotel (2001), Politica, Editura Paideia, Bucureşti, pg. 19.
47
Kirzner, I. M. (1996), Perspectiva economică, Editura ALL, Bucureşti, 1996, pg. 139.
vitale ale oamenilor, iar diferitele soluţii propuse la problemele urgente ale vieţii
de fiecare zi au constituit materia primelor scrieri economice. Istoria gândirii
economice aduce această dovadă: în primele scrieri economice a predominat
preocuparea practică şi normativă. Economia, mai precis Economia politică, s-a
constituit ca disciplină de studiu de sine-stătătoare, fiind definită de la început
drept un ansamblu de reguli pentru a gestiona afacerile unui stat48.
Mercantilismul, dominant între secolele al XV-lea şi al XVIII-lea, este un
exemplu-tip de amalgam între teorie şi practica economică. Sintagma "economie
politică" a fost utilizată pentru prima dată de Antoine de Montchretien în 1615,
când a publicat "Traite d'economie politique", de fapt, un îndreptar de politică
economică pentru oamenii de stat. Afirmând că: „economia politică este pentru
stat ceea ce este economia într-o familie"49, mercantiliştii au definit economia
politică drept o ramură a artei de a guverna, având ca obiectiv propunerea
mijloacelor cele mai eficiente de a îmbogăţi statul, sporindu-i bogăţia de metale
preţioase.
Mercantiliştii recomandau favorizarea formării unui excedent al balanţei
comerciale cu ajutorul unei politici economice intervenţioniste şi protecţioniste,
în scopul asigurării şi conservării bogăţiei monetare. Mercantilismul defineşte
epoca lui Colbert, unde statul este întreprinzător: creează manufacturi, acordă
subvenţii şi credite, impune o reglementare strictă într-o manieră care să asigure
calitatea produselor exportate şi care impune totodată restricţii la intrarea
produselor străine pentru a proteja în acest fel producţia naţională50.

2. Emanciparea ştiinţei economice de politică şi morală

48
Gonnard, R. (1930) Histoire des doctrines economiques, Libraire Valois, Paris, pg. 3, 45-51, 185-199,291-296.
49
Idem, pg. 106-114.
50
Ibidem, pg. 116-117
Adam Smith, considerat drept „părintele” ştiinţei economice, afirma în
introducerea cărţii a-IV-a a Avuţiei naţiunilor că „economia politică privită ca o
ramură de cunoştinţe ale omului de stat sau ale legiuitorului, îşi propune două
scopuri distincte: în primul rând, de a procura poporului un venit sau o
subzistenţă abundentă sau, mai bine zis de a o face capabilă să-şi procure acest
venit sau această subzistenţă abundentă; şi în al doilea rând, de a procura statului
sau colectivităţii, un venit suficient pentru serviciile publice. Ea îşi propune să
îmbogăţească în acelaşi timp şi poporul şi pe suveran ”51.
Smith şi mercantiliştii se situau la limita aceleiaşi probleme: cum să se
îmbogăţească naţiunea ?
Soluţiile propuse difereau: în locul unei politici mercantiliste etatiste, Smith
propunea o politică fondată pe "laisser-faire" şi pe acţiunea liberă a indivizilor,
care-şi urmau propriile interese, ghidaţi de "mâna invizibilă"52.
S-ar putea adăuga că organizarea Avuţiei naţiunilor reflectă marea intenţie a lui
Smith de a elabora o teorie economică integrală: în primele două cărţi autorul
explică natura producţiei şi destribuţiei bogăţiei, formarea şi acumularea
capitalului, expunerea diferitelor modalităţi de producţie şi de distribuţie
cunoscute în istorie; critica sistemelor de politici economice cunoscute, în sfârşit
propunerea din ultima carte asupra principiilor artei de a guverna urmând
„sistemul libertăţii naturale”53. Această concepţie prezintă într-adevăr economia
politică drept preambulul politicii economice, fără a exclude însă un nivel al
analizei ştiinţifice.
D. Ricardo a fost primul autor care a construit un model teoretic pur, fără nici o
finalitate normativă. În centrul modelului său se afla problema repartiţiei
surplusului producţiei prin intermediul preţurilor, asigurând reproducţia

51
Smith, A. (1962), Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, vol. 1, Editura Academiei R. P. R.,
Bucureşti, pg. 287.
52
Idem, pg. 305.
53
Smith, A. (1965), Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, vol. 2, Editura Academiei R. P. R.,
Bucureşti, pg. 144-145.
sistemului economic.54 Acest model repus pe o concepţie care exclude orice
finalitate normativă în timpul cercetării teoretice, oferă un domeniu de studiu
limitat la activităţile sociale de producţie şi de repartiţie a bunurilor economice şi
o metodă de cercetare specifică - deducţia îmbogăţită.
Pentru David Ricardo era clar că politica economică se fonda pe ştiinţă fără a fi
ea însăşi o ştiinţă, dar nu se confunda cu economia politică. De fapt, Ricardo
pune capăt unei confuzii, prezentă în primele scrieri economice sistematice, între
ştiinţă – definită ca un corp de propoziţii verificate, şi artă – adică, ansamblul
regulilor practice destinate să servească la rezolvarea unei probleme concrete.
Concluzia lui Ricardo viza emanciparea ştiinţei economice de artă printr-o
ruptură: ştiinţa economică trebuia să se rupă de cunoaşterea empirică. Tradiţia
epistemologică ricardiană îl revendică astfel pe Ricardo drept adevăratul
fondator al ştiinţei economice. De astfel, Ricardo a reuşit în aceea perioadă un
lucru trecut multă vreme sub tăcere: debarasarea economiei politice, socotită o
ştiinţă cu acelaşi titlu ca ştiinţele „dure”, de toate conotaţiile apologetice. Cu
toate acestea, ştiinţa economică de după Ricardo avea să urmeze, prin analogie,
modelul ştiinţei exacte, dar cu scopul de a construi un discurs teoretic pur.
Secolul al XIX-lea, deşi a produs cele mai importante teorii ale ştiinţei
economice, este considerat, cel puţin în prima jumătate, drept o perioadă de
„anemie” a ştiinţei economice55. De fapt, se confirma, atît separarea artei de
ştiinţă, cît şi o atitudine conştientă a economiştilor de disipare a falsei asimilări a
economiei politice cu laisser - faire-ul şi a pieţei cu un „artefact” şi nu cu un
fenomen natural. Cu toate acestea, în epocă cele mai importante descoperiri care
au dat identitate şi autoritate ştiinţei economice au fost percepute mai ales drept
abateri de la calea dreaptă, drept dovezi ale unei „ştiinţe deprimante”
dezinteresată de randamentul economiei.

54
Ricardo, D. (1993), Opere alese, Editura Universitas, Chişinău, pg. 59.
55
Gide, Ch. şi Rist, Ch. (1926), Istoria doctrinelor economice de la fiziocraţi până azi, Editura Cassei Şcoalelor,
Bucureşti, pg. 525-526.
Imparţialitatea politică se releva astfel cu o datorie ştiinţifică şi ca o normă a
cunoaşterii. Problema imparţialităţii politice a teoriei economice se prezintă mai
ales ca o consecinţă logică a abstractizării; economistul studiază o singură parte
a fenomenelor sociale, care sunt presupuse determinate printr-o singură cauză -
dorinţa de bogăţie- şi, ca urmare, el nu se poate pronunţa pentru sau contra
sistemului socio-politic, pe care de fapt îl ignoră. Funcţia sa se limitează la
explicarea consecinţelor economice ale fiecărui sistem politic, furnizându-i
mijloacele necesare luării deciziilor de ordin politic. Relaţia ştiinţei economice
cu sistemele politice seamănă cu cea a unei teorii în raport cu multiplele sale
aplicaţii. Distanţarea de sistemul socio-politic justifică alegerea liberei
concurenţe ca ipoteză fundamentală a analizei. Există şi în această alegere o
prejudecată: pledoaria pentru o formă specifică de concurenţă.
Totuşi, această alegere, ca şi cea a comportamentului economic-tip sunt repuse
pe criterii pur teoretice. Alegerea liberei concurenţe ca punct de plecare, facilita
analiza pentru că era vorba despre o piaţă foarte simplă, care permitea să se pună
în evidenţă într-o formă extrem de clară acţiunea forţelor studiate: dorinţa de
bogăţie. Libera concurenţă permitea studiul problemelor mai complexe apărute
prin cauze perturbatoare: intervenţia guvernamentală şi acţiunea sindicatelor.
Libera concurenţă corespundea şi unui ideal ştiinţific, şi unui model de
cercetare. Ea a fost preferată altor situaţii de piaţă la fel de simple, ca
monopolul, pentru că răspundea unor criterii suplimentare de generalitate şi de
mai bună aproximare a realităţii. Aşadar, economia s-a emancipat de politică nu
pentru a-şi declina responsabilitatea în faţa unei cereri sociale foarte presante, ci
pentru a face din economie un sistem teoretic mai fiabil, neimplicat în certuri
ideologice. Obiectivitatea discursului teoretic al economiei politice a fost prima
condiţie pentru cunoaşterea ştiinţifică a fenomenelor. Pentru aceasta el trebuia să
rupă cu trecutul său empiric şi cu contextul ideologic. Tentativa autonomizării
economicului a fost puternic contestată de A. Comte şi de discipolii săi britanici
şi francezi56. Critica a fost concentrată în mod deosebit pe imposibilitatea izolării
faptului economic provenit dintr-o solidaritate a organismului social. Comte şi
adepţii săi au negat astfel posibilitatea unei ştiinţe economice în numele acelei
solidarităţi foarte intime dintre diversele aspecte ale „ organismului social ”57.
Răul produs ştiinţei economice este astăzi incalculabil, pentru că efectele lui sunt
încă prezente. Cu toate acestea, ştiinţa economică a urmărit autonomia faţă de
alte ştiinţe sociale, şi pentru a marca distanţarea de mecanică. Cel puţin, în a
doua jumătate a secolului al-XIX-lea, cercetările sunt concentrate pe analiza
faptului social, a compunerii şi recompunerii lui. Faptul social, ca produs
psihologic şi etologic nu numai că se pretează la descompunere, dar nu poate fi
sesizat în totalitatea sa decât ca sumă de fapte sociale particulare rezultate din
cauze diferite. Drept urmare, izolarea unei clase de fenomene, ca şi izolarea unei
cauze particulare în interiorul acestei clase fac parte din abstracţia necesară
explicaţiei economice. Dacă fenomenul economic a fost descompus în părţile
sale pentru a fi după aceea explicat, el nu poate fi sesizat în totalitatea sa decât
după ce va fi fost recompus.
Această mişcare de descompunere / recompunere reprezintă relaţia unei părţi cu
ansamblu său, relaţie care subliniază caracterul conjectural al explicaţiei pur
economice.
Astfel, abstracţia apare drept mod de cunoaştere, iar deducţia drept metodă de
investigare: „ dorinţa de bogăţie ” este forţa principală care se află la originea
activităţilor economice şi nu se confundă cu comportamentul agentului
economic care caută să-şi maximizeze satisfacţia şi să-şi minimizeze efortul.
„ Dorinţa de bogăţie ” apare drept cauza principală pe care gândirea o pune în
evidenţă, iar comportamentul economic tip reprezintă o aproximare a

56
Idem, pg. 528.
57
Comte, A. (1911), La philosophie positive, Tome II, Flammarion, Paris, pg. 274-294.
comportamentului omului în timpul activităţilor economice şi serveşte ca
premisă pentru metoda deductivă.
Analogia cu mecanica a fost continuată, mai ales, spre sfârşitul secolului al XIX-
lea prin expansiunea matematicii. Apropierea între economie şi mecanică,
utilizând analogia levierului, va produce teorema fundamentală a schimbului:
raportul de schimb dintre două bunuri este egal cu raportul gradelor de utilitate
finală procurate de aceste două cantităţi58 Problema economiei va fi prezentată
de acum ca o problemă de schimb, economiştii se deplasează astfel de la
problemele producţiei şi repartiţiei la cele ale alocării eficace a bogăţiei deja
produse între contractanţi, traversând piaţa. Aceşti contractanţi raţionali, capabili
de a judeca eficacitatea mijloacelor disponibile caută să-şi maximizeze
satisfacţia, minimizând eforturile, într-un mediu stabil. Domeniul economic şi
ipotezele fondatoare ale comportamentului maximizator sunt suficient de largi
pentru a trata problemele schimbului în tipuri de organizare socială foarte
diferite59.
Ipotezele fondatoare sunt conjecturi avansate pentru a reda raţiunea fenomenelor
observate; ştiinţa caută în ansamblul corpului ştiinţei o „ipoteză probabilă”, pe
care, prin încercare şi eroare o supune la probă sau printr-o anticipare teoretică
reuşită o reţine drept premisă a explicaţiei ştiinţifice. Recunoaşterea explicită a
achiziţiilor matematice ale ştiinţei economice a constituit condiţia necesară a
inovării teoriei economice. Introducerea calculului diferenţial a permis
descoperirea utilităţii marginale şi formalizarea descreşterii utilităţii marginale.
Această descoperire, care a condus la formularea teoriei fundamentale a
schimbului şi la o nouă teorie a formării preţurilor a fost posibilă datorită
valorizării elementelor psihologice, (adoptarea comportamentului maximizator

58
Geledan, A. (coord.) (1988), Histoire des pensees economiques. Les fondateurs, Sirey, Paris, pg. 94-122, 142-
165
59
Lipsey, R. G. şi Chrystal, K. A. (2002), Principiile economiei, Editura Economică, Bucureşti, pg. 21-38.
ca premisă şi utilitatea drept cauză unică a schimbului). Mai mult, posibilitatea
de a gândi problema economiei în termeni de comportament maximizator şi
descoperirea teoremei egalităţii raporturilor utilităţilor marginale cu raportul
preţurilor pieţei sunt rezultatul regândirii economiei.
Secolul al XX- lea a primit ştiinţa economică emancipată de politică şi de
morală. Economiştii au găsit argumente de ordinul evidenţei pentru a consfinţi
această emancipare: primul argument arată deosebirea dintre politică şi
economie - politicul centralizează, iar economicul descentralizează, iar al doilea
referitor la diferenţa dintre morală şi economie, precizează că economia nu se
face cu sentimente, iar cunoaşterea economică nu este de natură emoţională.
Dificultatea esenţială a ştiinţei economice, integrarea în piaţa a fenomenelor
non-piaţă, a fost în mare măsură depăşită prin dezvoltarea teoriilor despre
bunurile publice şi despre alocările optimale ale resurselor.
Evidente într-o economie însă, sunt schimbul şi banii, dar nici schimbul şi nici
banii nu pot explică în mod exclusiv economia. Schimbul şi banii arată că
economia este o piaţă universală, unde orice se vinde şi se cumpără, pentru că
fiecare bun are un preţ. Economia are o complexitate deosebită şi relaţionări
multiple între agenţii economici şi instituţii generând posibilităţi multiple de
comunicare.
Ştiinţa economică oferă acum un domeniu de cercetare nelimitat, un mod de
gândire economic şi un limbaj specializat, aflat într-o permanentă diversificare şi
împrospătare.
Astăzi, ştiinţa economică se prezintă ca ştiinţă a schimbului pe piaţă şi a
instituţiilor pieţei (catallactică). Ştiinţa economică oferă teoria generală care
explică ce se întâmplă când sunt împlinite anumite condiţii şi care sunt
consecinţele ce se deduc când aceste condiţii nu sunt împlinite. Ştiinţa
economică este studiată de mai multe discipline de învăţământ între care teoria
economică generală joacă rol de „ nucleu dur ”60.
Formarea limbajului economic a urmat îndeaproape istoria ştiinţei economice;
de-a lungul timpului autorii teoriilor economice au fost preocupaţi şi de
identitatea termenilor economici, fiind convinşi că o teorie bună are nevoie şi de
o bună comunicare.

TEMA VII

PREMISE EPISTEMOLOGICE ALE COMUNICĂRII


TEORIILOR ECONOMICE

O privire generală asupra ştiinţei economice lasă impresia unor grave şi


profunde neînţelegeri între economişti. Cercetând cu mai multă atenţie problema
constatăm că, într-adevăr, la noi şi aiurea, economiştii sau cei care studiază
economia sunt departe de un acord în privinţa economiei. Prăpastia dintre
economişti are cel puţin două explicaţii: în primul rând, istoria ştiinţei
economice ne arată un tablou complex şi de o diversitate neobişnuită în rândul
celorlalte ştiinţe, fie ele naturale sau sociale; în al doilea rând, limbajul
economiştilor, se diversifică rapid şi pare că împiedică buna comunicare a
rezultatelor ştiinţei economice. Indiscutabil, unele dezacorduri sunt pur

60
Hausman, D. M. (editor) (1993), Filozofia ştiinţei economice. Antologie, Editura Humanitas, Bucureşti, pg. 7-
51.
doctrinale, altele sunt de natură ideologică, dar cele mai consistente ţin atât de
gradul de informare asupra progreselor ştiinţei economice, cât şi de asumarea
acestora în cercetarea economiei. Operează şi în comunitatea economiştilor un
fel de fundamentalism, dincolo de care, ştiinţa economică pare excedată şi
asaltată de chestiuni lipsite de consistenţă şi a căror influenţă trebuie oprită prin
intransigenţă şi excluziune. Aspectele cele mai sensibile ale comunicării teoriilor
economice, în particular, a rezultatelor ştiinţei economice, în general, dar fără a
intra în detaliile controverselor din ştiinţa economică, sunt asociate
fundamentelor Economiei: domeniul de cercetare, identificarea faptelor
economice, micro- şi macroeconomie, modele economice, elemente ale logicii
economice şi ale limbajului economic.

1. Domeniul economiei

Domeniul de cercetare al Economiei se prezintă ca o construcţie conceptuală


abstractă şi ca o sursă de date observabile61. Privit ca sursă de date, domeniul
Economiei relevă unele slăbiciuni apărute prin strângerea datelor economice
accentuând controversele dintre cantitativişti (ştiinţa înseamnă a măsura) şi
explicaţionişti (ştiinţa înseamnă găsirea celei mai bune explicaţii).
În primul rând, caracterizarea empirică a mărimilor globale a căror tratare
macroeconomică comportă dificultăţi de principiu legate de integrarea datelor
parţiale, multiple şi posibil eterogene într-o mărime unică presupusă a le
reprezenta la nivelul unui "agregat" necesită unele precizări62. Agregarea datelor
permite, de exemplu, să se determine volumul producţiei unei ţări sau a indicelui
general al preţurilor, dar nu se poate reduce la simple calcule de mărimi medii.
Statisticianul, în fiecare caz, va trebui să explice condiţiile necesare ale funcţiei

61
Lipsey, R. G. şi Chrysthal, K. A. (2002), Principiile economiei, Editura Economică, Bucureşti, capitolul "Cum
lucrează economiştii".
62
Kirzner, I. M. (1996), Perpectiva economică, Editura ALL, Bucureşti, pg. 133-136.
prin care un număr unic corespunde ansamblului de date şi să construiască un
individ calculabil matematic în limite acceptabile. Criteriile agregării şi
condiţiile propuse sunt adesea stabilite prin procedee arbitrare şi conduc mereu
la întrebarea: ce se observă şi ce se măsoară cu adevărat? John Stuart Mill a
formulat în secolul al XIX-lea un punct de vedere despre îndoiala faţă de puterea
măsurării, dar şi faţă de atotputernicia statisticii, valabil şi astăzi: „Statisticile
unui om interesat sau pătimaş au prea puţină valoare; şi rareori trece un an fără
să ne aducă exemple de falsuri uluitoare pe care numeroşi oameni respectabili le
comunică lumii ca pe nişte fapte pe care le-au cunoscut personal. Un cercetător
sincer şi răbdător se va simţi îndemnat să studieze un lucru nu pentru că se
afirmă că acesta este adevărat, ci pentru că prin natura sa poate fi adevărat. El se
va folosi de aserţiunile oponenţilor nu ca de nişte dovezi, ci ca de”63 ????????
În al doilea rând, unele noţiuni abstracte introduse în teorii par puţin accesibile
măsurării efective, însă ele apar mai mult ca modalităţi extrem de eficiente de a
fixa o idee, decât ca expresie a unor mărimi reale (de exemplu, renta
consumatorului)64.
În al treilea rând, obţinerea efectivă de date sub o formă utilizabilă, cât şi
creditul acordat măsurării crează iluzia preciziei, întreţinută de cifre dezgolite de
semnificaţie şi absenţa oricărui indiciu asupra gradului lor probabil de
aproximare65.
Concluzia, împărtăşită de majoritatea economiştilor, este cât se poate de clară şi
exprimă o cerinţă minimă a ştiinţei – perfecţionarea metodelor de culegere a
datelor şi a modalităţilor de estimare a marjelor de erori.

2. Faptele economice

63
Mill, J. S., Despre definiţia şi metoda economiei politice, în D. M. Hausman, Filozofia ştiinţei economice.
Antologie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, pg. 64.
64
Lipsey, R. K. şi Chrysthal, K. A. (2002), Principiile economiei, Editura Economică, Bucureşti, pg. 129.
65
Knight, F., Ştiinţa economică şi acţiunea umană, în D. M. Hausman, Filozofia ştiinţei economice. Antologie,
Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, pg. 130-136.
Aproape toţi economiştii sunt de acord că disciplina lor explică alocarea
resurselor rare pentru satisfacerea nevoilor oamenilor trăind într-o societate. O
asemenea caracterizare lasă însă în suspensie un mare număr de probleme, care
sunt disimulate folosind unele cuvinte obişnuite, precum: nevoi, resurse rare,
repartiţie, societate, etc. Din diversele interpretări, specificări sau accentuări ale
fiecărui cuvânt amintit decurg unele direcţii de cercetare şi poziţii doctrinale
bine conturate. Fără a intra în amănunte, ne vom limita la acele aspecte majore
ale dificultăţilor puse de domeniul Economiei şi unde putem identifica unele
surse ale controverselor dintre economişti. Astfel, economiştii au opinii diferite
în identificarea faptelor economice din multitudinea acţiunilor oamenilor66. Din
această perspectivă, divergenţele dintre cercetătorii economiei sunt generate, pe
de-o parte, de întinderea faptului socotit economic, iar pe de altă parte, de
identitatea faptului economic în faptul social global. Prin urmare, până în ce
punct se poate conveni pentru disocierea faptului economic de alte fapte
considerate sociale? Această dificultate apare nu numai pentru economist, ea
afectează deopotrivă politologul, sociologul, antropologul, etologul, etc. La fel
de semnificativă pentru cercetarea economică este şi cunoaşterea posibilităţii
descompunerii faptului social global fără să i se denatureze componentele. În
mod categoric, orice cunoaştere ştiinţifică, implicit cea economică, presupune
abstractizare, condiţie la care se aliniază aşa-numitele "ştiinţe dure" şi spre care
tind multiplele domenii de cercetare, între care şi economia. Cu toate acestea,
"puriştii" rămân rezervaţi faţă de extinderea domeniului de cercetare al
economiei şi cer reîntoarcerea la modelele clasice, în timp ce "globaliştii"

66
Robbins, L., Natura şi însemnătatea ştiinţei economice, în D. M. Hausman, Filozofia ştiinţei economice.
Antologie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, pg. 106-129.
revendică şomajul şi/sau inflaţia, cu toate implicaţiile sociale şi politice, în aria
de cercetare economică 67.
În legătură cu aceste aspecte, problema rămasă deschisă pentru faptele sociale
este de a şti dacă economistul decupând elementele presupuse economice din
faptul social global le acordă un sens şi dacă acesta are un înţeles propriu şi o
relativă autonomie. În mod curent, economiştii rezolvă această dificultate
introducând în procesele studiate variabile "exogene" (variabile independente),
date de mediul în care sunt localizate elementele studiate şi presupuse drept
condiţii suficient de rigide pentru jocul variabilelor "endogene" (variabile
dependente) , cu ajutorul cărora îşi propun să formuleze relaţiile. După cum
observa John Neville Keynes, „Distincţia între schimbări dependente şi
schimbări independente este de importanţă fundamentală, fiind prin ea însăşi
destul de simplă. În acelaşi timp, oamenii întâmpină adesea dificultăţi când e
vorba să o păstreze cu claritate pe parcursul unui raţionament complicat;
capacitatea de a face acest lucru este esenţială pentru o bună gândire economică
şi se cere cultivată în mod special”68. Însă, nu întotdeauna "exogen" are
semnificaţia unor elemente din afara jocului; este posibil ca acţiunea unor factori
de acest tip să se situeze în interiorul aceluiaşi sistem, reacţionând la jocul
variabilelor "endogene" sau funcţionând pe acelaşi plan, cum este de pildă
clauza "ceteris paribus"69. Mai mult, studiul structurilor şi raporturilor dinamice
ale grupurilor din economie, poate fi degajat de factorii sociologici într-o formă
specifică, prin integrarea lor în ecuaţiile economiei. Desigur, instituţionaliştii au
un teren propice pentru studiu, însă nici sociologii nu stau degeaba, interesul
cercetătorilor sociologi este înlesnit şi de ignorarea de către economişti a

67
Mai ales în manuale şi în temele de cercetare sunt invocate foarte des argumentele interdisciplinarităţii, care
operează ca un fel de alibiuri.
68
Keynes, J. N., Domeniul şi metoda economiei politice, în D.M. Hausman, Filozofia ştiinţei economice.
Antologie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, pg. 83.
69
Lipsey, R. G. şi Chrysthal, K. A. (2002), Principiile economiei, Editura Economică, Bucureşti, pg. 63.
situaţiilor de interdisciplinaritate (de exemplu studile referitoare la economia
familiei sau cele despre bunăstare).

3. Microeconomie şi macroeconomie

Dacă dificultăţile de mai sus pot fi depăşite admiţând posibilitatea disocierii


socialului din fapte cu specific economic mai pregnant, rămâne însă problema
articulării convenabile între micro- şi macroeconomie70 Distincţia între micro- şi
macroeconomie, prezentă în toate manualele şi tratatele de economie, nu acoperă
exact ceea ce sugerează cuvintele71 Fără îndoială, variabilele macroeconomice se
referă la mari ansambluri: produs intern brut, investiţii şi economii globale,
consum final, rata şomajului, agregate monetare, etc. În acelaşi timp, deosebirea
esenţială nu este ierarhică şi nici de natură cantitativă sau calitativă, ci ţine mai
ales de nivele diferite de abstractizare. Astfel, din punct de vedere
microeconomic, agenţii economici sunt înfăţişaţi drept centre ale alegerii şi
deciziei în materie de preţuri şi de cantităţi, iar bunurile de consum şi resursele
sunt considerate distincte, respectându-li-se specificitatea. În consecinţă,
microeconomia se dezvoltă ca o teorie a formării preţurilor şi a determinării
cantităţilor produse din fiecare bun, în jocul relativ abstract al agenţilor
economici, care produc şi schimbă pentru a-şi realiza cât mai bine scopurile. Din
perspectiva macroeconomiei, sunt luate în considerare îndeosebi legăturile, care
pot fi conjecturi asupra variaţiei mărimilor observate, iar agenţii economici apar
cel mai adesea colectiv, ca purtători sau substraturi la care sunt raportate
mărimile. "Firmele", "Menajurile", "Administraţiile", "Instituţiile bancare şi de

70
Barro, R. J. (1987), La macroeconomie, Armand Colin, Paris, pg. 2-26.
71
Snowdon, B., Vane, H. and Wynarczyk, P. (1994), A Modern Guide to Macroeconomics. An Introduction to
Competing Schools of Thought, Edward Elgar Publishing Limited, pg. 1-32.
asigurări", "Exteriorul" sunt în mod colectiv titularii patrimoniilor şi ai
veniturilor. În abordările macroeconomice timpul joacă un rol decisiv, iar
etapele tehnologice ale introducerii temporalităţii şi tratarea sa conceptuală
constituie o parte esenţială a Economiei. Luarea în considerare a timpului şi
introducerea lui sub diverse forme, ca variabile efective ale fenomenelor
economice, a dezvoltat un nouă direcţie de cercetare unde timpul este o resursă
rară care poate avea utilizări alternative. În aceeaşi ordine de idei, punctul de
vedere macroeconomic se află fundamental asociat de perspectivele aplicării
acestei cunoaşteri, deşi, în mod paradoxal, o astfel de modalitate introduce un
agent individual şi intenţional – sectorul guvernamental - similar agenţilor din
microeconomie. Cu toate acestea, punctul de vedere microeconomic are rolul
principal în consideraţiile teoretice despre avantajul colectiv. Indiferent dacă se
acceptă sau nu microeconomia drept fundament teoretic pentru macroeconomie,
problema rămâne imperfect rezolvată şi, în general, rău pusă pentru înţelegerea
şi asigurarea legăturii dintre micro- şi macroeconomie72. Deci, economistul nu se
identifică cu decidentul, el doar propune relaţii între "agregate" şi variaţiile lor,
iar decizia în materie de strategii ale dezvoltării şi de politică economică este a
celor abilitaţi prin legitimitatea şi responsabilitatea politică.

4. Teorii şi modele

Deoarece estimarea valorilor empirice ale parametrilor unui model presupune în


mod evident aceleaşi incertitudini ca şi sursele de date observabile şi poate
implica o concluzie referitoare la pierderea semnificaţiei acceptând marje

72
Idem, pg. 42-44.
enorme de variaţie, economiştii s-au pronunţat şi în legătură cu natura şi
funcţiile modelelor în Economie73.
Modelul este o noţiune esenţială a cunoaşterii ştiinţifice. În sens larg, prin
"model" se înţelege reprezentarea fenomenelor cu ajutorul elementelor
organizate într-o structură. Caracterul abstract al acestei reprezentări necesită
însă explicarea în termeni logici sau matematici a structurii sale, ceea ce
înseamnă şi o multitudine de posibilităţi de construire a modelelor de diverse
tipuri. În Economie, diferenţierea principală a modelelor este făcută între
modelele matematice şi cele teoretice. Primele se disting prin faptul că parametri
pe care-i conţin sunt introduşi explicit, pentru că valorile lor empirice pot fi
efectiv estimate. Modelele teoretice, însă pun accent pe explicarea fenomenelor
fără a urmări în mod direct aplicaţii numerice. Fondatorii microeconomiei
tradiţionale, între care, A. Cournot, L. Walras, S. Jevons, V. Pareto, A.
Marshall, ş.a., au folosit raţionamentul matematic pentru a pune mai bine în
evidenţă relaţiile inteligibile dintre factorii cantitativi ai economiei. Într-adevăr,
ei nu au pretins că abordările abstracte ale pieţei ar intra conflict cu evoluţiile
concrete şi au dezvoltat acest avantaj prin recurgerea la formalizarea postulatelor
economice74. În acelaşi mod, relaţiile macroeconomice, introduse explicit de K.
Wicksell şi J.M. Keynes, au fost mai întâi corelate într-un sistem inteligibil şi-
abia apoi li s-au integrat estimările empirice. Desigur, "inteligibil" are un sens
foarte larg: unele relaţii sunt de natură pur contabilă (agregatele sunt construite
prin aplicarea regulilor aritmetice), alte relaţii sunt explicate operând cu
distincţia între date previzibile, "ex ante", şi date efective "ex post". Relaţiile
matematice consacrate au servit la definirea comportamentului agenţilor
economici, fie ca o prelungire a fundamentelor microeconomice, fie elaborând o
psihologie sumară a consumatorului şi a producătorului, formulându-se relaţii

73
Rosenberg, A., Interacţiunea dintre studiile microeconomice şi cele macroeconomice, în D. M. Hausman,
Filozofia ştiinţei economice. Antologie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, pg.296-313.
74
Geledan, A. (1988) (coord.), Histoire des pensees economiques. Les fondateurs, Sirey, Paris, pg. 94-98.
stabile între mărimile de masă (venit şi economii, investiţii şi eficienţa marginală
a capitalului, etc.) sub formă de medii. Deşi, modelele economice bazate pe
raţionamente matematice au mare succes, explicabil prin inteligibilitatea şi non-
ambiguitatea lor, totuşi rămâne deschisă problema găsirii unei matematici
convenabile care să dea o formă mai bună modelelor econometrice. Probabil
Keynes avea dreptate când afirma într-o scrisoare către Roy Harrod, că "arta de
gândi cu ajutorul modelelor este o practică dificilă – în principal pentru că
lipseşte obişnuinţa", iar "Specialistul în fabricarea de modele nu va izbândi decât
dacă-şi corectează mereu judecata printr-o familiarizare intimă cu faptele la care
modelul său urmează să fie aplicat"75. De asemenea, pentru că în economie nu
poate fi modificat faptul de a urma o cale sau alta, iar agenţii economici îşi
fondează comportamentul în situaţii mai mult sau mai puţin incerte, trebuie
căutată o soluţie mai bună pentru introducerea timpului în modele. Nu este vorba
aici de noţiunea mai rafinată din filozofie a scurgerii timpului, ci de timp ca
acumulare a istoriei şi ca sursă a incertitudinii sau, de ce nu, ca factor de
producţie. În acest context, trebuie adăugat că economiştii mai au un drum lung
de parcurs până să se pună de acord asupra semnificaţiei economice a
cauzalităţii, dar şi asupra multor probleme de sorginte doctrinală.

5. Ipoteze, axiome, principii

Oricare ar fi mijloacele întrebuinţate pentru a le structura, modelele teoretice


sau matematice aşezate, mai mult sau mai puţin explicit, pe postulate sau pe
principii presupuse adevărate, caracterizează funcţionarea economiei şi
facilitează înţelegerea modului economic de gândire76.

75
Keynes, J. M., Construcţia de modele economice şi econometria, în D. M. Hausman, Filozofia ştiinţei
economice. Antologie, Editura Humanitas, Bucureşti,1993, pg. 276.
76
Lipsey, R. G. şi Chrysthal, K. A. (2002), Principiile economiei, Editura Economică, Bucureşti, pg. 21-38.
În primul rând, postulatele servesc la formularea şi utilizarea modelelor redând
mai simplu şi mai eficient sau cât mai simplu posibil raţionamentele logice sau
aplicarea matematicii. Dacă problema identificării soluţiilor este luată în
considerare, atunci presupunerile devin mai abstracte şi mai specifice, în acest
caz fiind suficient enunţul pentru a recunoaşte evidenţa. Dar dacă noţiunile
conţinute sunt destul de vagi sau ambigui, atunci ele nu mai pot fi acceptate în
formularea exactă şi abstractă a axiomei. Soluţia acestei probleme se găseşte în
descifrarea raportului dintre ipoteze, axiome şi principii: unele enunţuri
fundamentale sunt situate în mod necesar la un nivel profund de abstractizare,
presupunând neutralitatea circumstanţelor ( numeroase şi extrem de importante),
irealizabile într-o experienţă şi poate chiar contradictorii cu condiţiile unei
experienţe efective. Prin urmare, în Economie, poate mai mult decât în alte
ştiinţe, "irealitatea" unor principii şi axiome nu se ataşează decât unor cerinţe
limitate, iar semnificaţia empirică este dedusă intuitiv în condiţii de aproximare.
În concluzie, domeniul economic are un limbaj ştiinţific comun şi altor domenii
ale cunoaşterii, care pare mai arid şi mai sofisticat, dar fără de care nici ştiinţa
economică şi nici una dintre marile teorii economice nu ar fi putut să apară.

TEMA VIII
IDEI, TEORII ŞI CONCEPŢII DESPRE INFORMAŢIA
ECONOMICĂ

Dintre achiziţiile recente ale ştiinţei economice, cele mai consistente teorii au ca
temă de cercetare concurenţa reală, incluzând problematica informaţiei
imperfecte, incomplete şi asimetrice, dar şi analiza costurilor de tranzacţionare şi
a costului căutării. Complexitatea şi diversitatea acţiunilor agenţilor economici
au constituit pentru marii economişti din a doua jumătate a secolului al XX-lea
tot atâtea surse de inspiraţie, dar şi de succes al teoriilor lor. Din această
multitudine de teorii le reţinem pe cele care au schimbat de o manieră decisivă
modul de a gândi economia concurenţială, provocând totodată înnoirea
limbajului economic.

1. COSTURILE DE TRANZACŢIONARE ŞI FIRMA

Într-un articol apărut în 1937, intitulat "Natura firmei", Ronald H. Coase a


redefinit firma sub multitudinea valenţelor sale (origini, sensuri, influenţe)
oferind o viziune mai realistă, dar ştiinţifică asupra organizaţiilor economice. În
studiul amintit, Coase şi-a fixat drept scop dezvoltarea unei noi teorii a firmei,
teorie pe care a vrut-o "realistă şi viabilă"77, cu ajutorul căreia să explice
motivele apariţiei firmelor într-o economie de schimb specializată, unde alocarea
resurselor este orientată de mecanismul preţurilor.
Premisa fundamentală a noii teorii a firmei, elaborată de Coase, potrivit căreia
"definiţia firmei să corespundă sensului său din lumea reală şi să se poată

77
Coase, R. H., Natura firmei, în Natura firme. Origini, evoluţie şi dezvoltare, editori Oliver E. Williamson şi
Sidney G. Winter, Editura Sedona, Timişoară, 1997, pg. 25.
încadra într-o analiză marginalistă"78 asigură, pe de-o parte, continuitatea cu
microeconomia tradiţională, iar pe de altă parte, legătura cu noul mediu
economic al secolului al XX-lea, mai precis cu politicile economice. În fond,
Coase a găsit cea mai bună explicaţie pentru acţiunile specifice ale firmelor şi a
modului cum politica economică generală le poate influenţa. Problema esenţială
pe care Coase o supune analizei este cea a aparentei contradicţii dintre
coordonarea exclusivă prin mecanismul preţurilor a sistemului economic şi
dubla coordonare a activităţii firmei (prima, deun mecanism descentralizat în
cadrul pieţei, care semnalează nevoile de resurse şi oportunităţile şi a doua, de
un mecanism rezultat din modul de organizare a firmelor şi bazat pe ierarhie,
unde alocarea resurselor depinde de autoritatea antreprenorului). Coase susţine
că, de fapt, firmele se confruntă cu două metode alternative de coordonare a
activităţii: una realizată de mecanismul preţurilor, cealaltă realizată de existenţa
unui antreprenor – coodonator, care organizează şi direcţionează producţia.
Totodată, Coase observă o situaţie, cel puţin ciudată pentru imaginea
capitalismului, şi anume, înclinaţia firmelor de a recurge, de cele mai multe ori,
la coordonarea diverşilor factori de producţie fără intervenţia mecanismului
preţurilor, uneori reuşind chiar înlocuirea acestuia. Firma face una sau alta în
funcţie de obiectivele alese şi nu în scopul subminării sistemului economiei de
piaţă. Firma, deşi îşi planifică şi îşi coordonează întreaga activitate, ea se află
într-un sistem economic coordonat de mecanismul preţurilor, precum "celula
dintr-un organism". Astfel, Coase îşi propune să "concilieze" într-un mod
original cele două metode de coordonare a activităţii economice a firmei şi să
explice motivele practice pentru care este preferată una din cele două variante.
În esenţă, teoria firmei propusă de R.H. Coase constituie generalizarea situaţiilor
organizaţionale într-un mediu dominat de piaţă unde costurile de tranzacţionare
sunt semnificative. În această lumină, teoria tradiţională, fondată pe ipoteza

78 2
Idem, pg. 36-37.
costuri minime - profituri maxime şi costuri de tranzacţionare nule, apare ca un
caz particular şi nu ca o normă teoretică de bază în ghidarea acţiunilor firmei.
Fără să se abată de la coordonarea alternativă a resurselor, Coase analizează rând
pe rând atât motivele naturale ale existenţei firmei, cât şi costurile contractuale
implicite, legislaţia referitoare la tranzacţiile pe piaţă, costurile utilizării pieţei,
etc. Definirea firmei drept "sistem de relaţii ce iau naştere atunci când
organizarea producţiei depinde de un antreprenor"79 se apropie foarte mult de
modul cum percep oamenii firma şi de ceea ce se întâmplă în realitatea
economică. Într-un fel Coase elimină viziunea tradiţională despre firmă,
oarecum idilică, şi propune o abordare cu o arie largă de aplicare. Tot atât de
interesante sunt şi motivele potenţiale ale apariţiei firmelor într-o economie de
schimb identificate de Ronald Coase. Nu numai dorinţa unor indivizi de a fi
proprii stăpâni şi de a controla mecanismul preţurilor sau preferinţa clienţilor
pentru bunurile create de firme, ci mai ales costurile implicate de utilizarea
mecanismului preţurilor (de pildă, costurile descoperirii şi identificării preţurilor
relevante, costurile negocierii , costurile încheierii unor contracte separate pentru
fiecare tranzacţie de pe piaţă realizată de firmă, etc.). După opinia lui Coase,
contractele situează firma în poziţie avantajoasă faţă de mecanismul preţurilor,
pentru că unei serii de contracte i se poate substitui unul singur. Mai mult, cu cât
perioada pentru care se încheie contractul este mai lungă, cu atât mai mult se pot
evita cheltuielile aferente încheierii mai multor contracte pe termen scurt,
situaţie care corespunde şi aversiunii oamenilor faţă de risc, ei preferând
contractele pe termen lung celor pe termen scurt. Problema principală pe care o
identifică Coase în acest caz este cea a comparării previziunilor consumatorului
cu obiectul contractului exprimat în termeni generali. Concluzia, "pe cât de nouă
şi de neaşteptată, provoacă prima breşă în cunoştinţele noastre în materie de
economia firmei", arată că "atunci când direcţionarea resurselor – în limitele

79
Ibidem, pg. 28-29.
unui contract – devine dependentă de consumator, se poate ajunge la un tip de
relaţie numită firmă"80. Limitele contractului sunt cele pe care trebuie să le
respecte antreprenorul în coordonarea celorlalţi factori de producţie.
Antreprenorul trebuie să-şi îndeplinească funcţia cu costuri cât mai mici, pentru
că el poate obţine factori de producţie la preţuri inferioare celor corespunzătoare
tranzacţiilor de piaţă pe care vine să le înlocuiască. În plus antreprenorul poate
apela oricând la piaţa liberă dacă nu obţine altfel resurse mai ieftine.
Noua teorie elaborată de Coase are o valoare practică deosebită pentru
activitatea firmelor deoarece aceleaşi tranzacţii efectuate pe piaţă sau în cadrul
firmei sunt tratate în mod diferit de guvern sau de alte autorităţi cu putere de
decizie în materie de preţuri. De exemplu, dacă se ia în considerare TVA, prin
această taxare sunt vizate numai tranzacţiile de piaţă, deci nu cele încheiate în
cadrul firmei. Asemenea reglementări, într-un sistem alternativ de alocare a
resurselor, vor determina apariţia unor firme care în alte condiţii nu ar putea
exista. Avantajul acestei abordări se reflectă în mărimea firmei: o firmă creşte în
dimensiuni pe măsură ce tot mai multe tranzacţii (care ar fi tranzacţii coordonate
prin mecanismul preţurilor) ajung să fie organizate de un antreprenor şi îşi
reduce dimensiunile atunci când antreprenorul respectiv renunţă la organizarea
acestui tip de tranzacţii. Coase merge mai departe cu analiza, încercând să
descopere motivele care-l determină pe antreprenor să opteze pentru o
tranzacţie în plus sau în minus şi să nu renunţe definitiv la tranzacţiile pe piaţă,
deşi el poate organiza producţia eliminând unele costuri şi reducând costul de
producţie sau să folosească sistemul alternativ de tranzacţii, fără a recurge la
concentrarea activităţii într-o singură firmă de mari dimensiuni. Într-adevăr,
relaţia eficienţă – dimensiune, dar şi posibilitatea câştigării monopolului sunt
stimulente puternice pentru expansiunea continuă şi nelimitată a firmei. Aceste

80
Coase, R. H., Natura firmei, în Natura firmei. Origini, evoluţie şi dezvoltare, editori Oliver E. Williamson şi
Sidney G. Winter, Editura Sedona, Timişoara, 1997, pg. 30.
afirmaţii sunt adevărate atât timp cât nu se ţine cont de randamentul descrescând
al managementului. În realitate, se observă o serie de fapte care vin să complice
alegerea antreprenorului. În primul rând, antreprenorul trebuie să cunoască
punctul în care costul organizării unei tranzacţii adiţionale prin firmă este egal
cu costul organizării acelei tranzacţii prin intermediul pieţei libere sau de către
un alt antreprenor (este posibilă creşterea costului organizării unei tranzacţii
adiţionale, în consecinţă, cu cât dezvoltarea firmelor este mai mare, cu atât pot
scădea veniturile marginale ce revin funcţiei antreprenorului). În al doilea rând,
există un punct în care pierderea reprezentată de risipa de resurse devine egală
cu costul organizării tranzacţiei pe piaţa liberă sau cu costul organizării ei de
către un alt antreprenor (creşterea numărului tranzacţiilor încheiate poate să
creeze probleme antreprenorului, el să nu mai reuşească să aloce factorii de
producţie către scopurile care ar asigura cea mai bună valorificare). În al treilea
rând, preţurile furnizării unuia sau mai multor factori de producţie poate să
crească, pentru că avantajele oferite de o firmă mică sunt mai importante decât
cele oferite de o firmă mare.
Aşadar, o firmă se va extinde cu atât mai mult cu cât: a) costurile de organizare
sunt mai mici şi cu cât creşterea acestora, în cazul sporirii numărului de
tranzacţii, este mai lentă; b) antreprenorul greşeşte mai puţin şi cu cât frecvenţa
greşelilor comise, pe măsura sporirii tranzacţiilor este mai mică; c) preţul de
aprovizionare cu factori de producţie, pentru firmele de mari dimensiuni, creşte
mai puţin. În unele situaţii, cum ar fi aprovizionarea cu factori de producţie,
dispersarea spaţială a factorilor scade într-adevăr eficienţa firmei simultan cu
creşterea dimensiunilor ei, dar apariţia invenţiilor tehnologice tinde să anuleze
această distanţă, favorizând firma. Aceleaşi efecte pot fi produse şi de
îmbunătăţirile aduse tehnicii manageriale, atunci când creşterea dimensiunilor
firmei intră în faza randamentelor descrescânde ale managementului o
schimbare în tehnicilor de organizare poate să avantajeze firma.
Teoria lui Coase este cât se poate de clară pentru oricine doreşte să iniţieze o
firmă: a) determinarea mărimii firmei trebuie să ia în calcul propriile costuri de
organizare şi costurile de marketing, dar şi costurile de organizare ale altor
antreprenori; b) necesitatea organizării unei firme apare de fiecare dată când se
produce cu scopul de a vinde, ceea ce implică o specializare a firmei în relaţiile
sale cu ceilalţi participanţi la sistemul economiei de piaţă şi nu neapărat o
specializare în cadrul firmei; c) înfiinţarea unei unităţi economice este o piaţă
neorganizată, de aceea obiectul organizării ei este reproducerea condiţiilor
pieţei, ceea ce înseamnă creşterea producţiei cu costuri mai scăzute81.
Concluzia teoretică şi practică arată că dacă firma îşi încetează expansiunea la
un cost aflat sub costul de tranzacţionare de pe piaţă, dar egal cu costul
organizării tranzacţiei de către o altă firmă, atunci ambele procedee pot permite
organizarea producţiei la un preţ inferior celui de piaţă. Prin urmare,
antreprenorul prin acţiunile sale specifice nu urmăreşte nici subminarea
economiei de piaţă şi nici izolarea firmei, dimpotrivă el are obiective clare care
sunt canalizate spre valorificarea tuturor oportunităţilor pieţei libere.
Deşi, Coase a elaborat Noua teorie a firmei în 1937, ea a cunoscut succesul în a
doua jumătate a secolului al XX-lea. Autori precum O.E.Williamson, S.G.
Winter, S. Rosen, H. Demsetz ş.a. fie au dezvoltat abordarea iniţiată de Coase de
alegere a tranzacţiei ca unitate a analizei, fie au descoperit noi domenii ale
aplicării ei.

2. INFORMAŢIE IMPERFECTĂ ŞI CONCURENŢĂ IMPERFECTĂ

Din perspectiva procesului de achiziţionare a informaţiilor necesare


fundamentării deciziilor şi pentru a înţelege mai bine realitatea, agenţii
economici trebuie să ţină cont de costul achiziţionării informaţiilor şi al timpului

81
Idem, pg. 32.
pe care aceasta îl implică. În acest cadru teoretic, informaţia pură şi perfectă este
percepută ca o simplă ficţiune, iar microeconomia tradiţională apare excedată la
capitolul despre concurenţă. Autorii teoriei concurenţei imperfecte, între care G.
Stigler şi H. Leibenstein sunt cei mai semnificativi, valorifică fundamentele
tradiţionale ale concurenţei pure şi perfecte, dar dezvoltă imperfecţiunea
informaţiei pentru o serie de situaţii specifice din realitatea economică şi pe care
mulţi economişti le ignoră.
Astfel, într-o lucrare apărută în iunie 1961 "The economics of information" în
Journal of Political Economy, G. Stigler a cercetat problema informaţiei pe
piaţa muncii în legătură cu analiza şomajului voluntar. După opinia sa,
informaţia pe piaţa muncii este imperfectă. Ca urmare, pentru a căuta un loc de
muncă cu condiţii mai bune, o persoană, care este prost plătită în vechiul loc de
muncă sau care caută o ocupaţie care ar corespunde mai bine aspiraţiilor şi
calificării sale, poate alege şomajul voluntar pentru a avea timpul necesar
căutării unei noi ocupaţii. Această decizie va fi legată de un cost de oportunitate,
numit şi cost al căutării, rezultat din compararea pierderilor (salariului pierdut,
timpul alocat căutării, etc.) cu câştigul sperat din noua ocupaţie. Căutarea este
privită ca o adevărată muncă, iar căutarea informaţiei va fi urmărită numai
atunci când costul marginal al căutării va fi mai mic decât randamentul marginal
obţinut pentru descoperirea celei mai bune situaţii de cumpărare.
Concepţia lui Stigler reintroduce ideea că există şomaj voluntar legat de căutarea
unui loc de muncă (job search)82, care nu trebuie confundat cu şomajul
involuntar şi împotriva căruia este bine de luptat prin îmbunătăţirea informaţiilor
disponibile.
H. Leibenstein a dezvoltat în studiul ,,Allocative Efficiency vs. "X-Efficiency",,
apărut în iunie 1966 în American Economic Reviw o analiză bazată pe studii

82
Stigler, G. J., The Economics of Information, în Readings in Microecomocs, Times Mirror/Mosby College
Publishing, 1986, pg. 176.
sociologice, despre comportamentul în interiorul firmei - inerţia agenţilor,
dorinţa fiecăruia de a-şi apăra aria de acţiune, imperfecţiunea informaţiei -
argumente care dovedesc că în interiorul firmei se acţionează pentru non-
maximizarea profitului, ceea ce relevă irealismul unor ipoteze ale
microeconomiei tradiţionale. Pentru a integra aceste elemente în teoria
economică, Leibenstein susţine ideea după care creşterea presiunii concurenţiale
suprimă ineficienţa, formulând cunoscuta teorie a Eficienţei-X83. Teoria
Eficienţei-X tratează astfel tipul de ineficienţă rezultat dintr-o proastă utilizare a
resurselor în interiorul organizaţiilor de producţie. Faţă de teoria tradiţională
care susţine că firmele adoptă decizii centrate pe maximizarea profitului şi
minimizarea costului, Leibenstein arată că majoritatea oamenilor adoptă un
comportament maximizator numai atunci când creşte presiunea externă84. În
realitate, în condiţii de presiune concurenţială firmele acţionează în sensul
maximizării cifrei de afaceri, sub rezerva unui profit minim, concurenţa sau
factorul-X ghidând acţiunile indivizilor.

3. DREPTURILE DE PROPRIETATE ŞI PIAŢA

Iniţiatorii teoriei drepturilor de proprietate, R.H. Coase şi Fr. A. Hayek au


deschis calea unei noi analize a pieţei şi a ordinii pieţei integrând drepturile de
proprietate.
În primul rând, Teorema Coase (botezată aşa de Stigler) a apărut ca reacţie faţă
de analiza a două cazuri: cel cunoscut sub numele de "eşec al pieţelor" (iniţiat de
Pigou şi dezvoltat de Keynes) şi cel al costului social. După cum se ştie, prin
introducerea argumentului de "eşec al pieţelor" se lăsa loc intervenţiei statului în

83
Leibestein, H., Allocative Efficiency vs. "X-Efficiency", în Readings în Microeconomics, Times
Mirror/Mosby Publishing, 1986, pg. 149.
84
Idem, pg. 160-161.
economie, sub pretextul rolului corector al politicilor guvernamentale, pentru a
lua în calcul, de pildă, efectele externe sau pentru a dirija oferta bunurilor
publice. Coase demolează pur şi simplu sistemul teoretic al lui Pigou printr-o
manevră de logică elementară: acest sistem se sprijină pe ipoteza costurilor de
tranzacţionare nule, ceea ce înseamnă că el conţine o ipoteză implicită şi anume
evitarea normelor legale85. Totodată, Coase arată că dacă costurile de
tranzacţionare sunt pozitive, atunci este posibil ca unele acţiuni guvernamentale
(reglementări, taxe, subvenţii) să fie mai avantajoase decât piaţa. În acest
context, el susţine că trecerea de la costuri de tranzacţionare nule la costuri de
tranzacţionare pozitive demonstrează importanţa covârşitoare a sistemului
legislativ. Într-adevăr, pe piaţă nu se negociază entităţi fizice, ci drepturile de a
exercita anumite acţiuni, iar drepturile pe care indivizii le pot deţine sunt
stabilite prin sistemul de legi. Pentru Coase, dacă drepturile de proprietate sunt
bine definite, costurile de tranzacţionare sunt neglijabile, întrucât costul
negocierii vine din imprecizia drepturilor de proprietate, ceea ce înseamnă că
piaţa se poate extinde. Pentru o înţelegere mai clară a poziţiei sale doctrinare,
Coase insistă asupra ideii după care evidenţierea eventualelor imperfecţiuni ale
pieţei în câteva cazuri precise, nu implică şi afirmaţia că intervenţia statului este
susceptibilă de a rezolva orice problemă mai bine decât o face piaţa86.
Hayek, la rândul său, caută să răspundă la întrebarea pusă de economişti de-a
lungul timpului asupra cauzelor eficacităţii pieţelor87. El îşi formulează
argumentele pe imperfeţiunea informaţiilor care determină o coordonare tehnic
descentralizată şi în acelaşi timp superioară coordonării etatiste. Cu alte cuvinte,
ghidul politicii statului nu poate fi altul decât respectul libertăţii individuale, iar

85
Coase, R. H., The Probleme of Social Cost, în Readigs in Microeconomics, Times Mirror/Mosby Publishing,
1986, pg. 430.
86
Coase, R. H., The Firm, the Market and the Law, The University of Chicago Press, 1988, pg. 7-10.
87
Hayek, Fr. A., (1973), Droit, legislation et liberte, Presses Universitaires de France, Paris, pg. 172.
funcţia statului este de face să se respecte statul de drept care apără drepturile de
proprietate şi, mai larg, economia de piaţă. Prioritatea dreptului de proprietate se
află în centrul analizei, după opinia lui Hayek, pentru că cea mai mare parte a
măsurilor sociale conduce la reducerea drepturilor de proprietate pentru unii
indivizi. Hayek, denunţă o asemenea situaţie, condamnând totodată acele măsuri
care pun liberul arbitru în locul ordinii pieţei.

4. INFORMAŢIA ASIMETRICĂ

Bazele acestei teorii au fost puse în anii '70 de G. Akerlof, M. Spence, J. Stiglitz.
Autorii menţionaţi au propus o explicaţie comună la o serie de întrebări
interesând domenii diferite ale economiei: care este explicaţia pentru ratele
dobânzii excesiv de mari pe piaţa creditului din ţările slab dezvoltate; de ce cei
care doresc să cumpere un automobil second-hand bun se adresează unui dealer
şi nu vânzătorului particular; care explicaţia faptului că o firmă plăteşte
dividende acţionarilor chiar dacă este impozitată mai mult în raport cu
câştigurile; de ce este avantajos pentru companiile de asigurari să ofere clienţilor
o listă unde deductibilităţile mai mari sunt înlocuite cu despăgubiri mai mici;
etc. Argumentele iniţiatorilor teoriei pieţelor cu informaţie asimetrică ţin de
definirea informaţiei asimetrice: o parte a agenţilor economici de pe piaţă au mai
multe informaţii decât cealaltă parte. Astfel, împrumutătorii ştiu mai mult decât
împrumutaţii despre eşalonarea plăţilor viitoare, vânzătorul ştie mai multe
despre calitatea maşinii decât cumpărătorul, preşedintele consiliului de
administraţie ştie mai multe despre profitabilitatea firmei, etc. Fiecare dintre
autorii menţionaţi a găsit câte un element definitoriu al pieţei cu informaţie
asimetrică: Akerlof – selecţia adversă (adverse selection), Spence – semnalizarea
(signaling), iar Stiglitz – selectarea- cernerea (screening).
G. Akerlof a publicat în 1970 "The Market for Lemons", introducând prima
analiză formală a unei pieţe cu dificultăţi de informare sau cu selecţie adversă88.
El dezvoltă astfel o nouă teorie unde arată că din cauză informării imperfecte a
împrumutaţilor şi a cumpărătorilor de maşini, împrumutătorii cu sisteme de
rambursare neperformante sau vânzătorii de maşini de proastă calitate pot
îndepărta ceilalţi competitori de pe piaţă, cu alte cuvinte, informarea asimetrică
a agenţilor poate determina o selecţie adversă pe piaţă. Argumentele lui Akerlof
rezultă din analiza pieţei unui bun unde vânzătorul are mai multe informaţii
decât cumpărătorul despre calitatea produselor, şi anume, piaţa maşinilor
second-hand: "lămâia" (maşinile vechi şi cu defecte). Concluzia lui Akerlof
arată că, ipotetic dificultăţile de informare pot conduce fie la colapsul întregii
pieţe, fie la transformarea acesteia prin selecţie adversă , fiind alese produsele de
calitate proastă în locul celor calitativ superioare. Cheia problemei se află la
agenţii economici care pot avea motivaţii puternice pentru a contracara efectele
adverse ale dificultăţilor întâmpinate în informarea asupra eficienţei pieţei. Este
posibil ca numeroase instituţii ale pieţei să fie interesate să propună o rezolvare a
problemelor cauzate de informarea asimetrică oferind diferite tipuri de contracte,
de pildă vânzătorii de maşini second-hand să ofere garanţii cumpărătorului.

88
Akerlof, G. A., The Market for "Lemons": Ouality Uncertainty and the Market Mechanuism, în Readings in
Microeconomics, Time Mirror/Mosby College Publishing, 1986, pg. 277.
Michael Spence a cercetat felul cum indivizii mai bine informaţi de pe o piaţă
pot să transmită, "să semnalizeze", în mod credibil, celor mai puţin informaţi,
informaţiile pe care le deţin, astfel încât să evite unele probleme asociate
selecţiei adverse. Semnalizarea de piaţă89 presupune existenţa unor agenţi care să
ia măsuri costisitoare, dar uşor de observat pentru a-i convinge pe alţi agenţi
economici fie de abilităţile lor, fie de valoarea şi calitatea produselor lor.
Michael Spence a publicat în 1973 un studiu intitulat "Job Market Signaling"
unde identifică educaţia ca un "semnal" al productivităţii pe piaţa forţei de
muncă. Un angajator nu poate distinge persoanele mai productive de cele mai
puţin productive. În consecinţă, el îl va alege pe cel mai productiv dintre
solicitanţii mai puţin productivi, numai dacă îl consideră mai puţin costisitor
decât ceilalţi fiind mai educat, decât cei mai puţin educaţi. Spence a constatat
existenţa în baza de aşteptare a unor puncte de echilibru diferite, condiţionate
de educaţie şi venit (de exemplu, bărbaţii şi albii primesc un salariu mai mare
decât femeile şi negrii cu aceeaşi productivitate). Cercetările ulterioare au extins
aplicarea teoriei la explicarea altor tipuri de "semnale", confirmând importanţa
"semnalizării" pe diferite pieţe (publicitatea costisitoare ca semn al
productivităţii, finanţarea prin emiterea de obligaţiuni ca semnal al
profitabilităţii, tacticile de amânare a ofertei salariale ca semnal al capacităţii de
negociere, reducerile agresive de preţuri ca semnale ale puterii pieţei, etc.).
Teoria oferă explicaţia dividendelor plătite de firme acţionarilor, deşi se ştie că
ei vor plăti un impozit suplimentar pentru aceste venituri suplimentare. De ce
aleg firmele să plătească dividende în să urmeze o cale mai simplă, adică să
reţină profitul în interiorul firmei favorizând acţionarii prin creşterea capitalului
şi a valorii acţiunilor? Un răspuns, în sensul teoriei "semnalizării", este acela că
dividendele pot fi un semnal favorabil pentru investiţiile viitoare, firmele plătesc

89
Spence, A. M., Job Market Signaling, în Readings in Microeconomics, Time Mirror/Mosby College
Publishing, 1986, pg. 291.
dividende pentru că pe piaţă acest fapt este interpretat ca un semn bun, ceea ce
va însemna şi un preţ mai mare al acţiunilor. Ideea este că preţul mai mare al
acţiunilor va compensa pierderile acţionarilor rezultate din impozitarea
suplimentară a dividendelor.
Joseph Stiglitz, împreună cu diverşi colaboratori, completează analizele
întreprinse de Akerlof şi Spence cu cercetarea comportamentului pe piaţă al
agenţilor economici neinformaţi pe piaţă cu informaţie asimetrică, în speţă piaţa
asigurărilor unde companiile de asigurări nu deţin informaţii despre riscul real la
care sunt supuşi clienţii. Joseph Stiglitz şi Michael Rothschild arată cum
compania de asigurări-partea neinformată poate determina clienţii săi (partea
informată) să-şi dezvăluie informaţiile despre riscurile proprii, prin "screen". Pe
baza informaţiilor "cernute" ("selectate"), compania de asigurări distinge între
diferetele clase de risc oferite asiguraţilor, dându-le posibilitatea de a alege dintr-
o listă de contracte alternative, unde despăgubirile mici pot fi înlocuite cu
deductibilităţi mari.
Aplicaţiile teoriei pieţelor cu informaţie asimetrică sunt multiple: de la pieţele
financiare – monetare şi piaţa asigurărilor, la piaţa muncii şi piaţa bunurilor de
consum.

5. CAPITALUL UMAN, CĂUTAREA ŞI INFORMAREA

Teoria capitalului uman, iniţiată de exponenţi ai noii şcoli de la Chicago în a


doua jumătate a secolului al XX-lea, conţine, atât un filon teoretic-slogan:
"Omul cea mai de preţ bogăţie a unei ţări", cât şi diferenţe semnificative de
dezvoltare teoretică. Promotorii acestei teorii sunt: Th. W. Schultz, G. Becker şi
G. Stigler. Fiecare dintre ei au abordat problemele capitalului uman, dar şi-au
adus contribuţii importante şi în alte domenii ale cercetării economice.
Theodore W. Schultz s-a făcut cunoscut prin studiile sale legate de agricultură şi
de ţările în curs de dezvoltare, dar într-o serie de studii precum: "Investement in
Man: an Economist's View" (1959), "Education and Economic Growth" (1961)
şi "Investement in Human Capital" (1971) iniţiază seria cercetărilor referitoare la
capitalul uman.
Contribuţiile lui Schultz cuprind şi o problematică adiacentă capitalului uman
dintre care o reţinem pe cea mai semnificativă: punerea în discuţie a noţiunii de
capital, insistând asupra definirii capitalului ca alocare de timp în care figurează
şi capitalul uman.
Cercetările sale extrem de diverse îl conduc, din perspectiva epistemologică, la
afirmaţia potrivit căreia cunoaşterea este o valoare economică foarte particulară
sau, altfel spus, ştiinţa este o activitate raţională rezervată celor suficient de
instruiţi ca să o înţeleagă.
Gary Becker, pe linia promotorilor capitalului uman, pune pentru prima dată în
evidenţă faptul că individul nu este simplu consumator final, ci un adevărat
producător, care prin educaţie şi formare profesională, practică o investiţie în
capital uman.
Teoria capitalului uman constituie fondul gândirii lui G. Becker, care-i permite
să abordeze din perspectivă economică atât consumul obişnuit (hrană,
îmbrăcăminte, petrecerea timpului liber etc.), cât şi valorile personale
determinante ale comportamentul uman (iubire, ură, altruism etc.). În opinia sa,
individul este o adevărată firmă, care utilizează resurse rare (munca salariată şi
casnică a membrilor familiei) şi care prin muncă produce satisfacţii, şi cu o
organizare care necesită investiţii şi calcule bazate pe preţuri relative, pe costul
timpului etc. G. Becker utilizează acest mod de analiză pentru a studia oferta de
muncă, comportamentul faţă de educaţie (diferenţele salariale care rezultă de
aici), dar şi factorii dominanţi ai căsătoriei. Astfel, el analizează în "Human
Capital, a Theoretical and Empirical Analysis", publicată în 1964 (tradusă şi în
româneşte)90, ideea după care actele de consum permit înfăţişarea unei producţii
a plăcerii care ia timp şi cere eforturi care depăşesc o simplă cumpărătură.
Achiziţionarea şi utilizarea unui computer personal presupune învăţare, o
lectură, adică, un cost de intrare care este mai ridicat decât costul achiziţionării
unui bun care produce o satisfacţie imediată (de exemplu o prăjitură). În 1964, el
publică "A Theory of Allocation of Time", unde generalizează timpul ca element
fundamental pentru înţelegerea comportamentelor noi ale consumatorilor91.
G. Becker fixează astfel cadrul analizei sale, definind totodată şi conceptele de
bază cu care operează teoria capitalului uman, îmbogăţind astfel limbajul
economic.
Mai întâi de toate, capitalul uman este definit de Becker drept activităţile
monetare şi non-monetare care influenţează veniturile monetare viitoare ale
individului. Între aceste activităţi se includ: educaţia şcolară, formarea
profesională în timpul lucrului, cheltuielile medicale, migrarea, căutarea
informaţiilor despre preţuri şi venituri.
Investiţia în capital uman este influenţată de o serie de motivaţii: determinantul
principal îl constituie profitul sau randamentul ce se aşteaptă de la sumele
investite în capitalul uman, iar cel secundar remunerarea care depinde de sumele
investite în capitalul uman, iar acestea sunt determinate, la rândul lor, de
comparaţia între costuri şi beneficii. Altfel zis, fiecare persoană caută investiţia
optimală în capitalul uman, iar acesta se află în punctul de intersecţie a curbei
cererii (care este descrescătoare şi care reprezintă beneficiile marginale) şi curba
ofertei (care este crescătoare şi care reprezintă costurile marginale ale finanţarii
unei unităţi monetare adiţionale la capitalul uman). Curba ofertei unei investiţii
individuale exprimă presiunea exercitată asupra individului în sensul investirii

90
Becker, G. S. (1997), Capitalul uman. O analiză teoretică şi empirică cu referire specială la educaţie, Editura
ALL, Bucureşti, pg. 65-103.
91
Becker, G. S. (1997), Capitalul uman. O analiză teoretică şi empirică cu referire specială la educaţie, Editura
ALL, Bucureşti, pg. 65-103.
de sume din ce în ce mai importante pentru a dezvolta capitalul uman. Curba
cererii este descrescătoare pentru că îmbunătăţirea capitalului uman face timpul
mai scurt în procesul investiţional.
Teoria capitalului uman, elaborată de G. Becker conţine şi o explicaţie în
termeni de timp a inegalităţii salariilor. El arată că procesul alegerii individuale
între prezent şi viitor va determina continuarea studiilor sau, din contră, alegerea
obţinerii veniturilor imediate. G. Becker insistă asupra costului timpului în ciclul
de viaţă, ceea ce îi permite să explice împărţirea timpului în timp de studiu şi
timp de muncă plătită. În fond, este vorba despre costul de oportunitate al
timpului, pentru că a te educa înseamnă a renunţa la timpul liber şi la munca
remunerată. G. Becker deschide cercetările spre noua teorie a consumatorului,
căreia îi ataşează rata salariului drept cost al timpului la preţul pieţei. În acest
model, individul operează în permanenţă alegeri care-i permit să arbitreze între
timp liber şi timp de muncă. Individul continuă să substituie orelor de loisir
orele de muncă până când utilitatea marginală a muncii şi cea a timpului liber
devin egale, ceea ce înseamnă realizarea echilibrului şi a optimului. G. Becker
ataşează la noua teorie a consumatorului o nouă funcţie de consum. Spre
deosebire de teoria tradiţională a alegerilor consumatorului care insistă pe
gusturi şi preferinţe, noua teorie a consumatorului elaborată de G. Becker caută
explicaţii ale formării gusturilor şi metode ale prevenirii efectelor rezultate din
schimbările gusturilor. Analiza acestei problematici situează în centru un
consumator de un fel deosebit: un consumator-producător. De fapt, utilitatea
consumatorului nu vine direct din bunurile şi serviciile cumpărate de piaţă, ci
este rezultatul comportamentului consumatorului care alege şi care îşi produce
propriile satisfacţii în constrângerile date. În acest cadru, din combinarea
bunurilor şi serviciilor cumpărate de pe piaţă cu timpul familiilor rezultă o
activitate de producţie. Cu alte cuvinte, bunurile şi serviciile de pe piaţă sunt
input-uri pentru procesul de producţie al sectorului non-piaţă, iar cererea
consumatorului de bunuri de piaţă este o cerere derivată, similară cererii de
consum intermediar a unei întreprinderi pentru un factor de producţie. Consumul
devine în acest fel o activitate ai căror factori de producţie (input-uri) sunt
bunurile, iar produsele (output-uri) un ansamblu de caracteristici generate de
utilitaţi variate. Se pot trasa astfel curbele de indiferenţă ale consumatorului faţă
de posibilităţile de substituire. Un ansamblu de proprietăţi poate fi obţinut din
bunuri de natură diferită, iar dacă consumatorul este sensibil faţă de un eşantion
de caracteristici, el poate să obţină aceleaşi niveluri ale consumului conservând
un bun sau altul. Modificările în gusturi şi preferinţe îi dau prilejul
consumatorului să inoveze permanent, inovaţia nefiind nimic altceva decât un
adaos de noi caracteristici la un bun sau la un ansamblu de bunuri. G. Becker
construieşte şi o funcţie de producţie casnică, definită de structura consumului şi
de preţurile relative92. Logic, atât schimbarea preferinţelor, cât şi schimbările
comportamentului consumatorului ţin de preţurile relative şi de costurile de
oportunitate, iar funcţia de producţie casnică este determinată de aceşti doi
factori. Creşterea înclinaţiei de a consuma muzică apare din obişnuinţa
anterioară de a consuma muzică, spune Becker. Aceasta se explică printr-un fel
de curbă de experienţă a consumatorului: obişnuinţa de a aprecia muzica creşte
productivitatea consumatorului reducând costul timpului consacrat de acesta
pentru îmbunătăţirea plăcerii resimţită ca meloman. G. Becker analizează şi
comportamentele faţă de căsătorie, natalitate, muncă şi interacţiunile sociale ale
acestora. Unul dintre subiectele cele mai noi şi mai controversate ale cercetărilor
sale îl constituie interpretarea deviaţiilor şi crimelor în termenii cost-avantaj.
George Stigler are şi o serie de contribuţii la dezvoltarea teoriei capitalului uman
şi la aplicarea în teoria economică a sociologiei gusturilor dezvoltând, din

92
Becker, G. S. (1997), Capitalul uman. Oanaliză teoretică şi empirică cu referire specială la educaţie, Editura
ALL, Bucureşti, pg. 288.
această perspectivă, teoria consumatorului93. În acest context, trebuie remarcate
contribuţiile sale legate de înţelegerea procesului de achiziţionare a informaţiei
în fundamentarea deciziilor, precum şi a rolului publicităţii. El porneşte de la
faptul că informaţia pură şi perfectă este o ficţiune, iar pentru a înţelege mai bine
realitatea consumatorului trebuie să se ţină cont de costul achiziţionării
informaţiilor şi al timpului pe care aceasta îl implică. Fiecare om , spune Stigler,
ştie că pentru unele bunuri complexe, cun ar fi achiziţionarea unor locuinţe,
durata căutării îmbunătăţeşte sensibil satisfacţia adusă de bunul achiziţionat (preţ
adecvat, condiţii de locuit mai pe gustul său etc.) şi invers, este posibil să se
considere căutarea drept o muncă adevărată care are un anumit cost (timp
pierdut, alte eforturi făcute etc.). Pentru Stigler, căutarea informaţiei va fi
urmărită dacă costul marginal al căutării este mai mic decât randamentul
marginal obţinut pentru descoperirea celei mai bune situaţii de cumpărare.
Costul marginal depinde de dotarea iniţială cu informaţii, adică achiziţionarea
anterioară a unui stoc de cunoştinţe. Stigler precizează că mediul social şi
influenţele familiale sunt factori favorizanţi ai achiziţiilor selective şi eficiente a
informaţiei. Informaţia apare ca un input, un element al funcţiei de utilitate a
consumatorului. Această concepţie alături de cea a lui G. Becker constituie
fundamentele teoriei economice moderne a informaţiei. Pe această bază Stigler a
procedat la analiza publicităţii. Potrivit opiniei lui, publicitatea este metoda
modernă de identificare a vânzătorilor şi cumpărătorilor. Identificarea
vânzătorilor reduce considerabil timpul căutării consumatorului. Dar publicitatea
are o limită, ea este o cheltuială, care este independentă de valoarea bunului în
cauză. Din punctul de vedere al întreprinzătorului incertitudinea privind preţurile
sale constituie un dezavantaj. Pe de altă parte, costul căutării este un cost de
cumpărare, iar consumatorul va căuta să-l reducă atunci când dispersarea

93
Stigler, G. J. and Becker, G. S., De Gustibus Non Est Disputandum, în Readings in Microeconomics, Time
Mirror/Mosby College Publishing, 1986, pg. 80.
preţurilor şi cantitatea optimă cresc. Deci, efectul publicităţii este echivalent cu
introducerea unei sume importante în căutare de către o mare parte a
cumpărătorilor potenţiali. Din această situaţie rezultă că achiziţionarea
informaţiei şi costurile de tranzacţionare nu sunt nule.
Teoria aceasta se aplică la fel de bine şi pentru identificarea celor mai bune surse
de profit, în vederea derulării unui program investiţional şi pentru alegerea unei
industrii, şi pentru alegerea unui loc de muncă de către un salariat. Stigler s-a
preocupat de cautarea celei mai bune calităţi şi a celei mai bune reputaţii ale
mărcii de fabricaţie, pentru că acestea pot să conducă la economisirea efortului
consumatorului de căutare, adică reducerea gradului său de ignoranţă. G. Stigler,
prin cercetările sale, este un precursor al economiei informaţiei.
Teoria capitalului uman a avut şi are o mare influenţă în stabilirea politicilor
educaţionale şi în corelarea acestora cu exigenţele de pe piaţa muncii.
Teoriile despre informaţie şi concurenţă au determinat extinderea domeniului
economic la fenomene considerate în mod tradiţional non-economice, au sporit
credibilitatea produselor ştiinţei economice prin aplicabilitatea lor practică, au
impulsionat cercetările asupra informaţiei şi, evident, au generat un limbaj nou.

TEMA XI

TEORIILE ECONOMICE ŞI MESAJELE LOR


„Spune ceva şi te voi combate;
spune contrariul şi te voi combate de
asemenea”.
Socrate

Uneori, curiozitatea ne împinge să căutăm explicaţii ale dezacordurilor, mai mult


sau mai puţin profunde, dintre economişti în propriile noastre dileme. De ce
economiştii pornind de la o aceeaşi realitate au puncte de vedere atât de diferite?
Să fie doar o problemă de optică? Oare economiştilor le este indiferent modul de
comunicare şi de receptare a teoriilor lor? Să nu se ştie în lumea plină de
surprize a economiei că, în mod uzual, comunicarea rezultatelor ştiinţei
economice se face prin intermediul teoriilor? Nu suntem pregătiţi să
recunoaştem că teoriile despre economie concentrează atât crezul ştiinţific al
autorilor, cât şi achiziţiile ştiinţifice înnoitoare pentru înţelegerea mersului
ideilor în schimbarea modului economic de gândire? Am uitat probabil, ca multe
alte lucruri, prinşi de alergatul după „pâine”, după o pâine mai bună, albă şi
pufoasă, ce suntem şi cui datorăm felului cum gândim: tradiţiilor universale ale
gândirii economice, unde achiziţiile ştiinţei economice şi ale gândirii economice
ni se dezvăluie drept surse remarcabile pentru buna comunicare în economie.
Desigur, că nu este uşor, istoria ştiinţei economice ni se prezintă un tablou
complex al teoriilor, unde "puţine sunt originale, iar multe sunt copii"94, ceea ce
face dificilă selecţia şi alegerea. Într-adevăr, teoriile mari sunt relativ puţine ca
număr, dar ele sunt mari prin mesajul ştiinţific şi pragmatic pe care l-au transmis
şi-l transmit peste secole. Amestecul inevitabil dintre mesajele teoriilor
economice (clare, incomplete, ascunse, etc.) sub raport ştiinţific, didactic şi
pragmatic creează de multe ori confuzii în evaluarea stării ştiinţei economice sau

94
Adaptare după textul original: „istoria este o galerie de tablouri în care se află puţine originale şi multe copii”,
vezi: Tocqueville, A. de (2000), Vechiul Regim şi Revoluţia, Editura Nemira, Bucureşti, pg. 87.
poate determina folosirea mesajelor în scop propagandistic, relevând un interes
ideologic ascuns de ambalajul interesului ştiinţific. Descifrarea mesajelor
teoriilor economice este într-un fel condiţionată de gradul de ignoranţă al
receptorului, de achiziţiile teoretice anterioare, de gândirea economică
dominantă, de libertatea de expresie, de libertatea ştiinţifică, etc. Perceperea
eronată a mesajelor teoriilor economice are mai multe explicaţii, între care
necunoaşterea sursei primare sau, ceea ce este acelaşi lucru, cunoaşterea din
surse de mâna a doua, a treia, citarea trunchiată sau prin omisiune, răstălmăcirea,
reaua-intenţie, etc. Comunicarea într-o asemenea situaţie ia forme dintre cele
mai curioase, de la anecdotică la zvonistică, iar discursul începe invariabil cu „se
spune că autorul X într-un studiu”. În acest fel, comunicarea nu-şi poate atinge
scopul pentru că apar diferenţe de vocabular, de ton, de informare, de coduri, de
canale de transmitere, etc. Dovadă stau controversele pe subiecte de gândire
economică, atunci când, tratarea conjuncturală sau improvizată a mesajului
teoriilor economice a făcut din istoria gândirii economice un domeniu unde din
cauza copacilor nu se vede pădurea. Prin urmare, comunicarea eficientă şi
neviciată a teoriilor economice implică în primul rând, responsabilitatea
comunităţii ştiinţifice, în al doilea rând, a tuturor celor care se proclamă
formatori de opinie în respectarea unei condiţii minime a deontologiei
profesionale: corecta şi exacta informare. Fără dorinţa de a intra într-o polemică
pe tema comunicării corecte şi exacte a mesajului teoriilor economice, voi
încerca să aduc în discuţie unele aspecte insuficient disecate sub raportului
mesajului operelor fundamentale ale „celor trei mare grei”: Adam Smith, Karl
Marx şi John Maynard Keynes. Controversele sunt departe de a fi stinse,
generând de multe ori, pe lângă dezacordul ştiinţific, un grav dezacord moral.

„AVUŢIA NAŢIUNILOR”
„Probabil că niciodată vreun economist nu va
realiza o cuprindere completă a operei sale aşa
cum a realizat Adam Smith. În mod sigur nu va
mai fi altul atât de senin, de ferit de meteahna
îndărătniciei, cu un spirit critic atât de
pătrunzător, dar în acelaşi timp lipsit de
ranchiună, atât de optimist fără a fi utopic. De
bună seamă a împărtăşit credinţele epocii sale,
ba chiar a contribuit la formarea lor”.
Robert L. Heilbroner

Adam Smith (1723-1790), "adevăratul creator"xii al ştiinţei economice moderne,


pe un fond teoretic eclectic, a formulat totuşi un mesaj ştiinţific clar: „Cum să
faci un stat bogat”xiii, dar şi un mesaj pragmatic rezultat din triada economie-
etică-politică economicăxiv; propunând o politică economică fondată pe acţiunea
liberă a indivizilor care îşi urmau propriile interese.
Din păcate, multă vreme pentru noi, Adam Smith n-a fost decât unul dintre
inspiratorii lui Marx, deşi nu cel mai consistent, iar citirea "Avuţiei naţiunilor"
nu se făcea decât prin "ochii" lui Marx. În mod clar, Smith nu putea fi în acelaşi
timp fondator al gândirii economice liberale şi al celei comuniste. Speculând pe
acest subiect, putem mai degrabă să spunem că, abilităţii lui Marx de a "folosi"
clasicii în favoarea sistemului său teoretic, dar împotriva capitalismului, din
nefericire, clasicii în mod natural nu mai puteau să se opună şi nici să se
disculpe.
În sistemul teoretic al lui Adam Smith, societatea capitalistă rezultată din
ordinea spontană a pieţei libere şi a concurenţei se fonda pe lege, pe proprietate
privată şi pe interesul personal, pe capacitatea de a se autoregla: „Atunci când
individul preferă să sprijine activitatea indigenă, iar nu pe cea străină, el
urmăreşte numai să-şi asigure capitalul său; iar îndrumând acea activitate, aşa
încât să producă cea mai mare valoare posibilă, el urmăreşte numai câştigul său;
astfel, în acest caz, ca şi în multe altele, el e condus de o mână invizibilă, ca să
promoveze un scop ce nu face parte din intenţia lui. Nu e totdeauna rău pentru
societate că acest scop nu e în intenţia lui. Urmărindu-şi interesul său, el
adeseori promovează interesul societăţii mai efectiv decât atunci când
intenţionează să-l promoveze”95.

Pentru politica economică mesajul operei sale era, fără îndoială, anti-
mercantilist, anti-protecţionist, anti-etatist, dar şi anti-fiziocrat, dar pentru ştiinţa
economică era unul optimist: încrederea în principiile economiei concurenţiale.

Eroarea fundamentală a mercantilismului constatată de Smith rezulta din


identificarea avuţiei naţionale cu bogăţia monetară (aur şi argint). Smith s-a
simţit dator să lămurească şi alte chestiuni, precum marele obiectiv al comerţului
şi al industriei naţionale (de a înmulţi aceste metale, susţinând o balanţă
comercială excedentară) şi legătura cu banii, care „în limbajul comun, înseamnă
adeseori bogăţie; iar acest fel de exprimare echivocă ne-a făcut aşa de familiară
această părere general acceptată, încât chiar cei convinşi de absurditatea ei sunt
foarte expuşi să-şi uite principiile şi, în cursul raţionamentelor lor, să o ia drept
un adevăr sigur şi necontestabil. Unii dintre cei mai buni autori englezi care au
scris despre comerţ au observat că bogăţia unei ţări constă nu numai în aur şi
argint, ci şi în pământurile, casele şi bunurile de consum de tot felul”96.
Împlinirea scopului mercantilist lăsa să se întrevadă doar două mijloace posibile
de a îmbogăţi o ţară: restricţiile la import şi încurajările la export. Restricţiile la

95
Smith, A. (1962), Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, vol. I, Editura Academiei,
Bucureşti, pg. 305.
96
Idem, pg. 301.
import (taxe mari sau prohibiri totale) se axau pe restricţii faţă de importul din
orice ţară al bunurilor de consum care se puteau produce în ţară şi restricţii
asupra bunurilor de tot felul din acele ţări faţă de care balanţa comercială era
defavorabilă. Încurajarea exportului presupunea utilizarea, după caz, fie a
restituirilor de taxe vamale, fie a primelor de export, fie a tratatelor comerciale
avantajoase cu alte ţări, fie înfiinţarea de colonii în ţări îndepărtate. Lumea
depăşise complexele generalizate ale achiziţionării metalelor preţioase şi se
îndrepta spre economia modernă unde ordinea pieţei libere era dominantă
(cererea şi oferta, schimbul voluntar, libera circulaţie a muncii şi a capitalurilor,
libertatea comerţului, etc.) şi unde interesele economice ale statelor se puteau
împlini cu adevărat. Conflictelor dintre ţări declanşate de „goana după aur”,
Smith le opune câştigul din schimbul liber: „Interesul unei naţiuni este ca şi al
unui comerciant faţă de persoanele cu care face comerţ, de a cumpăra cât mai
ieftin şi de a vinde cât mai scump. Însă e mai probabil că ea va cumpăra ieftin
când, printr-o libertate cât mai complexă a comerţului, ea va încuraja toate
naţiunile să-i aducă ei mărfurile pe care are nevoie să le cumpere; şi pentru
aceleaşi motive, pare a fi probabil că va vinde mai scump, atunci când pe piaţă
se va afla un număr cât mai mare de cumpărători”97. Mesajul clar şi precis scoate
la suprafaţă paradoxul chrysohedonismului: mercantilismul lucrează împotriva
intereselor consumatorilor din ţara care îl practică. O lecţie ce n-ar trebui uitată!

Susţinător al laissez-faire-ului, Smith respingea orice ingerinţă a autorităţii în


iniţiativa particulară, ceea ce nu însemna că îl transforma automat, aşa cum se
procedează şi azi cu adepţii schimbului liber, într-un adversar al statului (mai
precis al guvernului). Respingerea reglementărilor de tot felul se fondează pe un
principiu economic clar: „A da produselor unei anumite activităţi indigene, din
domeniul oricărei meserii sau manufacturi, monopolul pieţei interne, înseamnă

97
Idem, pg. 301.
într-o oarecare măsură a îndruma pe oameni asupra modului cum să-şi utilizeze
capitalurile; iar aceasta trebuie să fie, în cele mai multe cazuri, o reglementare
inutilă sau periculoasă. Dacă producţia indigenă poate fi adusă la piaţă la fel de
ieftină ca şi cea străină, e evident că reglementarea e inutilă; dacă nu, atunci ea
devine în genaral chiar dăunătoare. Maxima oricărui cap de familie prudent este
de a nu încerca să producă în casă lucruri care l-ar costa mai scump producându-
le decât cumpărându-le”98. Mesajul transmis peste secole conservă principiul
statului minimal şi avertizează asupra consecinţelor reglementărilor (care
dereglementează în alte locuri şi cer la rândul lor alte reglementări, într-o
succesiune practic interminabilă). În mod cert, Smith a intuit că statul „agent
fiscal” îi transformă pe toţi cei care nu intrau în aria facilităţilor în finanţatori
(fără voia lor) ai bunăstării protejaţilor. De aceea, Smith nu poate să înţeleagă de
ce nu se observă un fapt extrem de simplu: „Ceea ce se cheamă prudenţă pentru
conducerea unei familii, rareori poate fi nesocotinţă pentru conducerea unui
mare regat”99.

Cea mai substanţială parte a mesajului smithian concentrează virtuţile morale ale
capitalismului (cumpătare, înţelepciune, libertate, respectul legii, îndrăzneală,
credinţă, etc.), dar şi temerile inerente faţă de tendinţele guvernului de a se
amesteca în iniţiativa privată. Una dintre metodele cele mai vechi de a controla
economia privată sunt impozitelexv, dar aşa cum remarca optimist Smith, „Cu
toate contribuţiile excesive cerute de guvern, capitalul a fost acumulat pe
nesimţite şi pe tăcute de către cumpătarea şi comportarea înţeleaptă a
particularilor, prin efortul general constant şi neîntrerupt al lor de a-şi îmbunătăţi
situaţia. Acest efort apărat de lege, pe care libertatea îl lasă să se manifeste în
felul pe care îl crede cel mai potrivit, a susţinut progresul Angliei către belşug şi

98
Ibidem, pg. 305.
99
Smith, A., Op. Cit., vol. I, pg. 305.
perfecţionare, în aproape toate timpurile în trecut; şi este de nădăjduit ca va face
la fel şi în viitor"100.
În fond, pare să ne spună Smith, nu poţi cere celuilalt ceva ce tu nu poţi face
(sau guvernanţii nu sunt atât de diferiţi de guvernanţi sub aspectul cel mai
simplu al acţiunii umane sau cum se spune astăzi fiecare popor are guvernanţii
pe care-i merită): „...dacă Anglia n-a avut niciodată fericirea să aibă o guvernare
prea chibzuită, economisirea n-a fost niciodată, nici ea, virtutea dominantă a
locuitorilor ei. Apare ca cea mai mare sfidare şi desconsiderare, din partea
suveranilor şi a miniştrilor, pretenţia de a supraveghea economia
particularilor"101.
Lipsa de încredere în statul omniscient şi omnipotent are totuşi o logică la
Smith, guvernanţii "sunt totdeauna şi fără excepţie cei mai mari risipitori ai
soccietăţii. Să-şi supravegheze ei numai cheltuielile proprii şi vor putea să se
bizuie, fără teamă, pe particulari, că şi ei le vor supraveghea pe ale lor"102 .
În aceeaşi ordine de idei, abuzul de autoritate vine să suplimenteze obstacolele
în calea libertăţii economice: „Un om de stat, care ar încerca să îndrumeze pe
particulari în ce sens să-şi întrebuinţeze capitalurile, nu numai că şi-ar asuma o
autoritate, care nu numai că nu s-ar putea încredinţa fără risc unei singure
persoane, dar nici măcar unui consiliu sau senat, şi care n-ar fi nicăieri atât de
periculoasă ca în mâinile unui om care ar fi destul de nesocotit şi de vanitos
încât să se considere demn de ea”103.
Alibiul intervenţionismului, susţinut într-o formă sau alta până astăzi, şi anume,
incapacitatea individului de a-şi identifica propriile interese non-contradictorii
interesului public a fost denunţat de Smith fără drept de apel: "Astfel, după cum
fiecare individ încearcă, pe cât posibil, a-şi utiliza capitalul în dezvoltarea

100
Smith, A., Op. Cit., vol. I, pg. 233.
101
Idem.
102
Ibidem.
103
Smith, A., Op. Cit., vol. I, pg. 305.
activităţii interne şi a îndruma această activitate în aşa fel încât produsele ei să
aibă cea mai mare valoare, tot aşa fiecare individ urmăreşte, fără îndoială, ca să
facă venitul anual al societăţii cât se poate de mare. În mod obişnuit, ce e drept,
el nu intenţionează promovarea interesului public şi nici nu ştie cu cât contribuie
el la această promovare"104. Mesajul ascuns în aceste rânduri se reduce uneori la
celebrul slogan, ataşat liberalismului, dar opus colectivismului: o ţară este
bogată dacă are indivizi bogaţi.
La ce mai este bună atunci autoritatea, suveranul şi guvernul? Răspunsul lui
Smith, trecut cu vederea de adversarii săi fixează funcţiile tradiţionale ale
statului: "Cea dintâi datorie a suveranului, aceea de apăra societatea de invazia
şi violenţa altor societăţi independente, poate fi îndeplinită numai cu ajutorul
unei forţe militare"; „Cea de-a doua datorie a suveranului, aceea de a proteja pe
cât posibil pe membrii societăţii contra injusteţei sau a oprimării din partea
oricărui alt membru al ei, adică datoria de a stabili o administrare strictă a
justiţiei, mai cere şi o cheltuială care în diferite epoci ale societăţii se ridică la
niveluri foarte diferite"; "A treia şi ultima dintre datoriile suveranului sau ale
statului este aceea de a face şi întreţine lucrările publice şi instituţiile publice,
care, deşi pot aduce foloase imense societăţii, sunt totuşi de aşa natură încât
randamentul lor nu ar putea niciodată restitui unui particular sau unui mic număr
de particulari cheltuielile efectuate, din care cauză nu este de aşteptat ca un
singur particular sau un mic număr de particulari să le facă sau să le întreţină"105.
Condiţia bunei guvernări era separarea puterilor în stat, problemă la ordinea zilei
şi astăzi, Smith identificând şi „punctul nevralgic”: "Dacă puterea
judecătorească nu e separată de puterea executivă, e imposibil ca justiţia să nu
fie sacrificată, în faţa a ceea ce se numeşte, în mod vulgar, politică. Fără măcar a
avea concepţii greşite, persoanele depozitare a marilor interese de stat ar cere

104
Idem, pg.
105
Smith, A., Op. Cit., vol. II, pg. 170, 161, 150.
imperios sacrificarea dreptuirlor unui particular. Însă libertatea individuală a
cetăţeanului, sentimentul propriei sale securităţi depind de o administrare
imparţială a justiţiei"106.

Reacţia împotriva fiziocraţilor pare mai degrabă o ingratitudine, pentru simplul


motiv că aceştia l-au inspirat în multe dintre temele cercetate, Smith aproape că-i
persiflează pe cei care au îndrăznit pentru prima dată în istorie să-şi spună
economişti. Din păcate, Smith îi critică pentru erorile unei teorii dovedită peste
un secol ea însăşi o eroare: "Adepţii doctrinei fiziocrate sunt foarte numeroşi, şi,
fiindcă oamenilor le plac paradoxele şi vor să pară că înţeleg ceea ce depăşeşte
priceperea oamenilor obişnuiţi, paradoxul ce îl susţine acest sistem cu privire la
caracterul neproductiv al muncii din industrie, nu cu puţin poate a contribuit la
sporirea numărului admiratorilor lui. Aceştia alcătuiesc de ani de zile un grup
destul de important, desemnat în lumea oamenilor de cultură din Franţa, sub
denumirea de economişti"107.

Indiferent dacă este sau nu „părintele ştiinţei economice”, Adam Smith rămâne
un mare autor care a influenţat profund modul cum gândim economia, dar şi un
simbol al nivelului intelectual necesar economistului.
„CAPITALUL”

„Cu siguranţă, Marx nu este infailibil, în pofida


idolatriei ţesute în jurul său. E mai potrivit să-l
gândim ca inevitebil – ca pe un mare explorator
ale cărui tălpi au lăsat urme de neşters pe

106
Ibidem, pg. 170.
107
Smith, A., Op. Cit., vol. II, pg. 138.
continentul , descoperit de el, al gândirii
sociale”.
Robert L. Heilbroner

Karl Marx (1818-1883) a creat o formă mult mai subtilă a socialismului, care a
avut cea mai mare influenţă asupra evoluţiei societăţii omeneştixvi. Opera
fundamentală al lui Marx, "Capitalul"xvii, cuprinde patru volume, din care
numai primul a apărut în timpul vieţii sale (1867), celelalte fiind publicate
ulterior de prietenul şi colaboratorul său Friederich Engels. Marx a scris
mult, a lăsat o operă imensă axată pe analiza evoluţiei societăţii şi pe
modalitatea de înlocuire a capitalismului cu colectivismul. Mesajul operei sale
s-a vrut unul ştiinţificxviii, dar a sfârşit într-unul politic, formulat într-un stil
propriu: „Proferând blesteme enorme”xix. Pentru politica economică mesajul său
era anticapitalist, justiţiar, apocaliptic, subversiv, propagandist, profetic, iar
pentru ştiinţa economică unul aproape nesemnificativ (cu excepţia ţărilor unde
marxismul se instituţionalizase). Amestecul de mesaje, specific lui Marx,
virulenţa în susţinerea punctului de vedere propriu, identificarea unui public-
ţintă incapabil să-şi proiecteze viitorul, dar care merită să aibă o asemenea armă,
repetarea continuă a tezelor fundamentale, logica, în aparenţă simplă, conducând
la invariabila concluzie a spulberării exploatării şi, nu în ultimul rând,
instituţionalizarea marxismului drept curent dominant au făcut din marxism în
perioada sa de glorie ‘axul de referinţă’ al controverselor şi din ştiinţa
economică.

Marx pretinde că îşi fondează concepţia sa economică pe o filiaţie de idei (sau


izvoare – socialismul francez şi englez, filosofia germană şi economia politică a
clasicilorxx) şi pe o metodă de cercetare ştiinţifică specifică (sensul evoluţiei
societăţii omeneşti este degajat din observarea atentă a realităţii). Prin urmare,
Marx nu respinge concepţia clasicilor gândirii economice, ci pretinde că o
continuă reînnoind-o printr-o înţelegere mai exactă, dar de fapt decapitând-o.

Marx explică, printr-o serie de teze, fundamentele sociologice, cauzele


economice şi posibilitatea evoluţiei spre socialism. Schema generală propusă
de Marx anunţa inevitabilitatea prăbuşirii capitalismului şi a înlocuirii lui
revoluţionare cu colectivismul, evoluţia capitalismului ducea în mod fatal la
revoluţia comunistăxxi. Capitaliştii nu ar fi cedat de bunăvoie puterea economică
şi politică, şi atunci puterea ar fi trebuit luată cu forţa, prin revoluţie violentă108.
Într-o concluzie apocaliptică, Marx avertiza asupra capitalismului care s-a
constituit prin lupta ce clasă şi tot prin lupta de clasă va dispărea: „Centralizarea
mijloacelor de producţie şi socializarea muncii ajung la un punct la care devin
incompatibile cu învelişul capitalist. Acesta este sfărâmat. Proprietăţii capitaliste
i-a sunat ceasul. Expropriatorii sunt expropriaţi”109.

Autodistrugerea capitalismului era grăbită de crizele de supraproducţie, de


pauperizarea crescândă a proletariatului şi de înmulţire a societăţilor pe acţiuni;
deci, revoluţia socialistă trebuia să cuprindă două acţiuni care să se desfăşoare
simultan: prăbuşirea capitalismului şi apariţia noii societăţi. Această idee avea ca
fundament sociologic materialismul istoric, „piatra unghiulară a marxismului”,
de fapt acea interpretare a istoriei în virtutea căreia evoluţia ideilor şi a
instituţiilor se explică prin evoluţia mijloacelor de producţie şi a schimbului sau,
altfel spus, totul trece prin stomac. Potrivit materialismului istoric orice societate
se compune dintr-o infrastructură (forţele de producţie ale societăţii) şi dintr-o
suprastructură (literatură, artă, drept, religie), iar infrastructura determină
suprastructura. Condiţiile de viaţă, materiale şi tehnice, determină obiceiurile şi

108
Marx şi Engels (1969), Manifestul Partidului Comunist, Editura Politică, Bucureşti, pg. 57-58.
109
Marx, K. şi Engels, Fr. (1966), Opere (Capitalul, Vol. 1), Editura Politică, Bucureşti, pg. 766.
instituţiile sociale, politice şi religioase. Ideile fiind determinate de fapte şi nu
faptele de idei, ceea ce nu înseamnă că acţiunea oamenilor, adică acţiunea
revoluţionară ar fi inutilă: oamenii pot grăbi evoluţia, dar nu-i pot alege sensul.
Direcţia decurgea din infrastructura economică şi tehnică, iar realizarea ei era
inevitabilă, capitalismul fiind o orânduire istorică, trecătoare, având ataşat un
limbaj reformat: „Este însă de la sine înţeles că o teorie care consideră producţia
capitalistă modernă o etapă trecătoare în istoria economică a omenirii trebuie să
folosească o terminologie deosebită de cea curentă a autorilor care consideră
această formă de producţie ca fiind veşnică şi definitivă”110.

Marx în rolul de justiţiar vedea peste tot antagonisme, iar motorul lor era lupta
de clasă. După opinia lui Marx, în orice societate condiţiile de producţie
dominante împart societatea în două clase antagoniste, exploatatorii şi
exploataţii. Şi în capitalism există două clase antagoniste: proprietarii
mijloacelor de producţie – capitaliştii şi muncitorii salariaţi – proletarii. Primii
exploatează proletarii, care trebuie să adauge muncii necesare asigurarii propriei
existenţe o supramuncă neplătită, însuşită gratuit de capitalişti în virtutea
proprietăţii lor asupra mijloacelor de producţie, adică destinată îmbogăţirii
capitaliştilor: „Pentru a se apăra de şarpele chinurilor lor, muncitorii trebuie să-şi
strângă rândurile şi să impună, ca clasă, statului o lege, o stavilă socială
puternică, care să-i împiedice pe ei înşişi de a se vinde împreună cu progenitura
lor, printr-un contract încheiat de bună voie cu capitalul”111. În consecinţă, între
cele două clase se manifestă o luptă acerbă, mai puternică decât oricare alta
cunoscută până atunci în istorie, pentru că are extindere internaţională şi pentru
că muncitorimea aglomerată în oraşe devenea din ce în ce mai sensibilă faţă de
abuzurile ale cărei victimă era. Scopul luptei de clasă şi, totodată, sarcina clasei

110
Idem, pg. 38.
111
Ibidem, pg. 312.
muncitoare, era să pună de acord însuşirea rezultatelor producţiei cu caracterul
tot mai social al producţiei, ceea ce însemna o nouă societate, societatea
comunistă. Elocvent este îndemnul imprimat pe toate cărţile şi broşurile
marxiste, care a avut un impact la fel de puternic ca un slogan publicitar:
„Proletari din toate ţările uniţi-vă”xxii.

După Marx, despotismul şi abuzurile regimului capitalist acumulate în


contradicţia fundamentală sa (contradicţia dintre caracterul tot mai social al
producţiei şi însuşirea privată a rezultatelor) îi grăbeau pieirea. Prin urmare,
capitalismul este subminat de contradicţiile sale interne, în principal de
contradicţia dintre regimul de producţie, devenit colectiv, şi regimul de
apropriere, rămas individual. Dacă în orânduirile anterioare forţele de producţie
erau slab dezvoltate, munca şi instrumentele de producţie nu erau separate, odată
cu extinderea maşinismului, marea industrie s-a substituit micii întreprinderi, iar
producţia a devenit colectivă, astfel încât întreprinderea modernă concentra un
număr din ce în ce mai mare de muncitori. În acelaşi timp, proprietatea asupra
mijloacelor de producţie rămânea în mâinile câtorva particulari, iar antagonismul
acesta făcea posibilă exploatarea muncitorilor de către capitalişti. Marx
demonstrează, în felul său, acest lucru prin două teorii: teoria valorii muncă şi
teoria plusvalorii. Marx a preluat prima teorie de la clasici, mai precis de la
Ricardo112, pretinzând că o dezvoltă creator. Potrivit teoriei valorii muncă,
valoarea bunurilor este determinată de cantitatea de muncă necesară producerii
lor, cantitate măsurată prin numărul de ore alocate fabricării lor de un muncitor
cu îndemânare şi dexteritate medii. Teoria valorii-muncă a fost folosită de Marx
mai mult în scopuri ideologice decât ştiinţifice, inducând un mesaj pervers
asupra valorilor morale dintr-o societate, între care munca făcea diferenţa (de

112
Marx, K. (1962), Teorii asupra plusvalorii (volumul al IV-lea al Capitalului), Editura politică Bucureşti, pg.
97-213.
aici şi apelativul „om al muncii”). Ideea era de a arăta, şi pe această cale, că
munca este sursa, substanţa şi măsura valorii, în timp ce producătorul nemijlocit
primea doar o parte infimă din ceea ce crea, legitimând în acest fel pretenţiile
muncitorimii de clasă conducătoare113.
În cea de-a doua teorie, Marx explică mecanismul exploatării capitaliste prin
nucleul său dur: plusvaloarea. Premisa fundamentală de la care pleacă Marx în
elaborarea teoriei plusvalorii este libertatea forţei de muncă (economică şi
juridică). Muncitorul era liber să moară de foame şi liber să-şi vândă forţa sa de
muncă. Forţa de muncă este aşadar, asimilabilă oricărei mărfi care se vinde şi
care se cumpără, numai că forţa de muncă îi este vândută capitalistului. Acesta o
cumpăra pentru că ştie dubla capacitate a forţei de muncă:de a crea o valoare
egală cu valoarea forţei de muncă şi de crea plusvaloare. „Misterul” plusvalorii
stă tocmai în această calitate a forţei de muncă de a crea o valoare mai mare
decât propria valoare; această calitate deosebind-o din lumea mărfurilor, mesajul
devenind unul perfid: „În toate cu mod de producţie capitalist, forţa de muncă
este plătită abia după ce a funcţionat în cursul perioadei de timp stabilite prin
contract, de pildă la sfârşit de săptămână. Pretutindeni muncitorul îi avansează
deci capitalistului valoarea de întrebuinţare a forţei sale de muncă; el îl lasă pe
cumpărător s-o consume înainte de a i se fi plătit preţul ei; pretutindeni
muncitorul îl creditează pe capitalist”114. După părerea lui Marx, „mobilul şi
scopul determinant al procesului de producţie capitalist îl constituie o cât mai
mare autovalorificare a capitalului, adică o cât mai mare producţie de
plusvaloare, deci o cât mai mare exploatare de către capitalist a forţei de
muncă”115.

113
Astăzi ştim că în societăţile prospere contează nu munca, ci efectele ei.
114
Marx, K. şi Engels, Fr. (1966), Opere (Capitalul, Vol. 1), Editura Politică, Bucureşti, pg. 186.
115
Marx, K. şi Engels, Fr. (1966), Opere (Capitalul, Vol. 1), Editura Politică, Bucureşti, 342.
Valoarea forţei de muncă este dată de valoarea mijloacelor de subzistenţă
necesare muncitorului şi familiei sale, adică ce a menţine muncitorul în stare de
a produce. Salariul, expresia în bani a valorii forţei de muncă, trebuie să fie egal
cu valoarea normală a muncii şi să corespundă numărului de ore necesare pentru
a produce această marfă specifică. Muncitorul îşi vinde forţa de muncă pentru un
timp determinat, deci el nu poate pleca după ce a creat o valoare egală cu
valoarea forţei sale de muncă. Între timpul de muncă necesar şi timpul de
supramuncă nu există o barieră fizică, cele două componente ale timpului de
muncă sunt simultan şi una şi alta. Acest lucru îl ştie capitalistul şi va căuta să
crească timpul de supramuncă prin două căi: fie măreşte timpul de supramuncă,
reducând corespunzător timpul de muncă necesar, menţinând constantă ziua de
muncă; fie măreşte timpul de supramuncă, menţinând acelaşi timp de muncă
necesar, dar creşte durata zilei de muncă. Bunurile produse de muncitor se vor
vinde la valoarea lor, lui revenindu-i numai partea egală cu valoarea forţei sale
de muncă, diferenţa fiind însuşită de capitalist în virtutea proprietăţii sale asupra
mijloacelor de producţie. Această diferenţă reprezintă plusvaloarea (profitul
capitalistului), ea fiind totodată esenţa regimului capitalist, dar şi mijlocul
prăbuşirii capitalismului116. Marx este nevoit să recunoască obţinerea legală şi în
virtutea legilor economice a profitului, dar o consideră profund imorală,
deoarece se baza pe exploatare, întărind convingerea trecerii la socialism.

Posibilitatea evoluţiei spre comunism În concepţia lui Karl Marx trecerea la


comunism era nu numai necesară, ci şi posibilă. Posibilitatea era exprimată de
tendinţele unei legi economice: legea acumulării crescânde a capitalurilor şi a
muncii.. Pentru a demonstra posibilitatea trecerii la comunism, Marx trebuia să
trebuia să găsească o explicaţie rolul acumulării pluvalorii în socializarea
crescândă a producţiei, însoţită de un mesaj ostil care demonizează capitaliştii.

116
Marx (1969), Critica programului de la Gotha, Editura Politică, Bucureşti, pg. 13-20.
Plusvaloarea însuşită de proprietari era cu atât mai mare, cu cât numărul
muncitorilor folosiţi era mai mare. Interesul capitaliştilor era, după părerea lui
Marx, să angajeze cât mai mulţi oameni, pentru a plăti mai multe salarii
generatoare de plusvaloare, ceea ce înseamna şi „o acumulare a mizeriei
corespunzătoare acumulării de capital. Acumularea de bogăţie la un pol este
deci, în acelaşi timp, acumulare de mizerie, de muncă istovitoare, de sclavie, de
ignoranţă, de abrutizare şi de degradare morală la celălalt pol, adică la clasa care
produce propriul ei produs sub formă de capital”117. Concentrarea capitalistă a
producţiei şi a muncii este efectul direct al acumulării capitaliste. Aceasta
antrenează creşterea constantă a producţiei, dar muncitorii nu pot cumpăra toate
produsele muncii lor, deoarece salariul este inferior valorii reale a forţei de
muncă. Între producţie şi consum apare o ruptură, caracterizată prin invadarea
pieţelor cu mărfuri, adică prin crize de supraproducţie. Crizele, la rândul lor,
antrenează falimentarea"micilor producători independenţi: meşteşugarii şi
negustorii care nu pot rezista reducerii dramatice a preţurilor. Afacerile lor vor fi
absorbite de grupuri puternice, unde micul proprietar va deveni simplu salariat.
În consecinţă, regimul capitalist proletarizează clasa mijlocie şi favorizează
apariţia întreprinderilor din ce în ce mai mari, sub forma cartelurilor, trusturilor,
concernelor, pregătind şi în acest mod propria distrugere, „producţia capitalistă
generează cu necesitatea unui proces natural propria ei negare. Aceasta este
negarea negaţiei”118.

Prefigurarea noii societăţi sau „marea profeţia oraculară”xxiii nu s-a bucurat de


aceeaşi atenţie; spre deosebire de capitalism, pe care Marx l-a disecat până la
cele mai neînsemnate amănunte, noii societăţi abia dacă i-a schiţat conturul,
lăsând posterităţii sarcina ‚dezvoltării creatoare’ a ceea ce s-a numit marxism. În

117
Marx, K. şi Engels, Fr. (1966), Opere (Capitalul, Vol. 1), Editura Politică, Bucureşti, 655.
118
Idem, pg. 766.
privinţa noii societăţi profeţia sa (şi a lu Engels) este extrem de laconică, chiar
zgârcită, proiectată după victoria revoluţiei socialiste în zece puncte: proprietatea
socialistă asupra mijoacelor de producţie devenea dominantă, repartiţia
produsului muncii s-ar fi făcut după munca depusă de fiecare persoană, s-ar fi
desfiinţat exploatarea, ar fi dispărut plusvaloarea şi ar fi fost eliminate crizele de
supraproducţie, etc.119. În acest mod, fiecare persoană ar fi putut să cumpere
echivalentul a ceea ce a produs, iar cum crizele erau eliminate echilibrul între
producţie şi consum ar fi fost asigurat.
Marxismul a exercitat o influenţă profundă asupra evoluţiei economice, sociale
şi politice a omenirii, devenind până la începutul secolului al XX-lea ideologia
dominantă a mişcării muncitoreşti din Europa Occidentală şi prin
instituţionalizarea sa într-o serie de ţări, suportul subtil al ,revoluţiei şi
construcţiei socialiste’.

În planul dezbaterilor de idei, marxismul a generat în rândul adepţilor săi ample


şi pasionante dispute asupra celor mai diverse problemexxiv, dar persistă unele
nedumeriri. Marx a fost marxist? Dacă teoria a fost bună de ce a produs efecte
socotite pagube incalculabile? Dacă scopul era adevărata libertate, de ce
libertăţile oamenilor au fost confiscate? Dacă numai socialismul producea
bunăstarea tuturor, de ce a produs penurie şi sărăcie? Socialismul este, într-
adevăr, un capitalism întors pe dos?

„ TEORIA GENERALĂ”

119
Marx şi Engels (1969), Manifestul Partidului Comunist, Editura politică, Bucureşti, pg. 57-58.
„lumea a fost încă o dată pusă sub lupă de un
om care nu era atât de orb încât să nu vadă că e
bolnavă, şi nu era atât de indiferent sub aspect
emoţional sau intelectual, încât să nu vrea să o
vindece. A cultivat o gândire economică rafinată,
având însă viguroase ataşamente politice, şi
măreţia sa rezultată tocmai din această curioasă
combinaţie dintre o inteligenţă inginerească şi o
inimă caldă, animată de bune intenţii”.
Robert L. Heilbroner

John Maynard Keynes (1883-1946) a reprezentat figura economistului


profesionist, (pledând pentru asumarea responsabilităţii publice a expertului în
economie)xxv , după figura strălucitoare numită Adam Smith şi după figura
revoluţionarului de profesie a lui Karl Marx. Apărut în contextul Marii
Depresiuni din 1929, keynesismul conţine o nouă concepţie despre politica
economică, asumând atât o explicaţie pentru noile evoluţii ale capitalismului, cât
şi soluţii pentru depăşirea recesiunii şi atingerea ocupării depline. Keynes a
asociat noţiunea de macroeconomie cu o construcţie teoretică originală la nivel
agregat, la care a asociat voinţa intervenţiei statului prin politici publice şi
efortul de a calcula ‚agregatele’xxvi, accentuând opoziţia cu microeconomia.
Keynesismul apare astfel, ca un caz particular de funcţionare a unei economii
construit pe ipoteza conform căreia, preţurile muncii şi ale bunurilor sunt rigide,
iar cantitatea vândută şi cumpărată poate fi porţionatăxxvii.
În mod paradoxal, keynesismul s-a conturat, pe de-o parte, ca o nouă descoperire
teoretică, fondată pe o nouă filosofie socială, iar pe de altă parte, ca o mare
erezie în raport cu gândirea tradiţională.
Discursul teoretic al lui Keynes este însă mai aproape de zilele noastre decât cele
ale lui Smith şi Marx, discurs cu mesaje pline de semnificaţii, ceea ce nu
înseamnă neapărat că este mai uşor de descifrat, mai ales că arma sa este
convingerea (adică să ne câştige încrederea) şi, cum recunoaşte el însuşi,
"modul meu de a purta discuţia este prea ascuţit".
Publicul-ţintă al teoriei keynesiste este precizat maliţios de autor încă din Prefaţă
(o adevărată profesiune de credinţă): "Această carte se adresează confraţilor mei
economişti. Sper că va fi inteligibilă şi pentru alţii”, dar „Importanţa
problemelor ridicate este atât de mare încât nici nu poate fi exagerată. Dacă
explicaţiile mele sunt corecte, cei pe care trebuie să-i conving mai întâi sunt
confraţii mei economişti, nu marele public. În stadiul actual al discuţiei, marele
public, deşi binevenit la dezbatere, poate doar să asiste în tăcere la încercarea
unui economist de a lichida profundele divergenţe dintre confraţii săi, divergenţe
care pentru moment aproape că au distrus influenţa practică a teoriei economice
şi vor continua să acţioneze în acelaşi sens cât timp nu vor fi fost rezolvate”120.
Într-adevăr, la fotbal şi la economie se pricepe oricine!

Mesajul lui Keynes are vocaţia informaţiei dirijate în mod intenţionat, lucru
observabil în precizarea şi ierahizarea scopurilor pentru care a scris Teoria
generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor: unul, principal -
„studierea unor probleme teoretice dificile” şi, în al doilea rând, „a aplicaţiilor
practice ale teoriei”121. Ceva mai departe, Keynes precizează şi scopul final al
analizei întreprinse este acela „de a descoperi ce anume determină volumul
ocupării mâinii de lucru”122 Mai există şi un alt scop care capătă semnificaţie
numai dacă se înţelege, cum spune Keynes, accentul pus pe „generală”: „Scopul

120
Idem.
121
Idem.
122
Keynes, J. M. (1970), Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi abanilor, Editura Şiinţifică,
Bucureşti, pg. 120.
acestui titlu este de a opune caracterul argumentelor şi concluziilor mele celor
ale teoriei clasice asupra problemelor tratate, teorie în spiritul căreia am fost
crescut şi care domină gândirea economică – teoretică şi practică – a cercurilor
cârmuitoare şi intelectuale ale generaţiei actuale, aşa cum a dominat-o în ultimii
100 de ani”123. Cu alte cuvinte, Marea Depresiune, în contextul căreia a apărut
keynesismul, pare să fie o consecinţă a fragilităţii sistemului lipsit de consilierea
unor economişti şcoliţi, în locul gândirii ansamblului economiei, preferându-se
tradiţionalismul individualist şi exclusivist. Unii analişti au vorbit de
ingratitudine, alţii i-au elogiat îndrăzneala şi au interpretat-o ca un semnal al
apropierii de stânga. Evocarea unor valori morale, precum reputaţia, încrederea,
autoîncrederea, ideea eroică, etc. l-au transformat pe Keynes în salvatorul
capitalismului.

Deşi claritatea cu care Keynes îşi expune crezul ştiinţific nu poate fi pusă la
îndoială, persistă confuzie, în ceea ce a însemnat cu adevărat sistemul său
teoretic, confuzia generată tocmai de dificultatea identificării mesajului
fundamental de către cititor. Concepţia lui Keynes degajată din Teoria generală
a fost asimilată, rând pe rând, revoluţiei ştiinţifice, reformării gândirii
tradiţionale, dirijismului, ca un semn al apropierii de socialism, etc. S-au căutat
similitudini cu gândirea clasică, dar şi diferenţele specifice; s-a avansat ipoteza
lipsei de originalitate speculând pe seama multiplicatorului, unele chiar intrând
în anecdoticăxxviii. Să fie fost keynesismul o soluţie a disperării?xxix. După
propriul inventar al stării de fapt, Keynes constată erori de simplu calcul
aritmetic: „Defectele principale ale societăţii în care trăim sunt incapacitatea ei
de a asigura folosirea deplină a mâinii de lucru şi repartizarea arbitrară şi
inechitabilă a avuţiei şi a veniturilor”124. Spre deosebire de Smith care vedea în

123
Idem, pg. 42.
124
Keynes, J. M., Op. Cit., pg. 375.
capitalism simbolul concurenţei libere şi perfecte, spre deosebire de Marx care
descrie capitalismul vampir, Keynes evită atât optimismul exagerat, cât şi
viziunea catastrofică, avansând ideea perfectibilităţii defectelor dobândite ale
capitalismului.

Reacţia lui Keynes faţă de clasici are, desigur, o motivaţie serioasă: economia
capitalistă aflată în impas pune în pericol sistemul. Nu s-ar fi ajuns în acest
punct, dacă gândirea economică ortodoxă nu s-ar fi aflat în aceeaşi situaţie, iar
„vina nu o poartă suprastructura ei care a fost clădită cu multă grijă pentru
coerenţa logică, ci lipsa de claritate şi generalitate a premiselor”125. Din
perspectiva comunicării pare mai degrabă situaţia de ‚căutarea ţapului ispăşitor’,
ceea ce înseamnă că nu se îndepărtează prea mult de clasici, şi mai ales de
‚preferaţii’ săi: J. B. Say, A. Marshall, A. Pigou, ş.a. Raţionamentul său are o
concluzie şocantă: economia capitalistă este în criză din cauza incapacităţii
gândirii tradiţionale de a oferi soluţii. Într-un mod mai subtil decât în alte
probleme de economie controversate, Keynes se opune clasicilor şi, în primul
rând lui Smith, prin interpuşi (Say este calul de bătaie) : în locul ‚fiului
economisitor’ este aşezat ‚fiul risipitor’. Îndemnul lui Keynes, fără echivoc, se
adresează celor care reacţionează după tradiţie, dar el are calitatea unui mesaj
deschis către toţi adepţii principiului economisirii, conservat prin inerţie ca
principiu fundamental al capitalismului. Dorinţa de bogăţie care a călăuzit
capitalismul tradiţional este înlocuită de înclinaţia spre consum. Într-un fel,
Keynes ridiculizează economisitorii, acuzându-i de o acţiune împotriva
curentului: „Un act individual de economisire înseamnă, ca să spunem aşa, o
hotărâre de a nu lua masa astăzi. Dar el nu necesită o hotărâre de a lua masa sau
de a cumpără o pereche de ghete peste o săptămână sau de a consuma un lucru

125
Idem, pg.
anume la vreo dată anumită. În felul acesta el are un efect depresiv asupra
activităţii de preparare a mesei din ziua aceea, fără să stimuleze activitatea de
pregătire a vreunui act de consumaţie. Nu este vorba de înlocuirea unei cereri de
consum actuale cu o cerere de consum viitoare, ci de o reducere netă a cererii de
consum"126. Prin urmare, economiile sunt o 'ruptură', care poate fi durabilă, în
circuitul cheltuială-venit. Economiile reprezintă o dorinţă care garantează
bogăţia, adică a consuma bunuri nederminate la o dată nederminată, dar nimic şi
nimeni nu-i obligă pe antreprenori să investească economiile aşa încât într-o zi
acestea să se transforme în consum efectiv. Răspunzându-i, într-un fel lui Smith,
Keynes lansează ofensiva cheltuirii dincolo de zona interesului consumatorului
în cea a pericolului general pe care-l produce economisirea: „Singurul remediu
pentru crizele de încredere care deprimă viaţa economică a lumii moderne ar fi
de a nu-i lăsa individului nici o altă alegere decât ori să-şi consume venitul, ori
să comande producerea acelor bunuri capitale care i se par a fi, deşi pe bază de
informaţii precare, cea mai promiţătoare investiţie din cele ce-i sunt
accesibile”127

Vehemenţa cu care critică laissez-faire-ul poate fi un semn al conştientizării


slăbiciunilor interioare ale proprii teorii, îndeosebi mutarea centrului de greutate
al cercetării şi explicării economiei pe macrocomportamente (economice,
psihologice şi instituţionale), dar şi substituirea „legilor” economice cu „legi”
psihologice (înclinaţii, tendinţe, motivaţii). Nu întâmplător J. B. Say şi
„austriecii” sunt preferaţii criticii lui Keynes; Keynes a prins din zbor curentul
de opinie favorabil, care câştiga tot mai mulţi adepţi şi reînvia optimismul în
capitalism fără laissez-faire, dar cu democraţie. Deşi ţine să precizeze că politica

126
Ibidem, pg. 226.
127
Keynes, J. M. (1970), Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi abanilor, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, pg. 380.
reglajului fin propusă de el nu afectează individualitatea, totuşi individul este
sacrificat pe altarul conjuncturii.

Surprinzător faţă de îndemnul la discuţie şi comunicare, Keynes formulează


mesaje ostile vizându-i direct pe susţinătorii laissz-faire-ului (ar putea fi socotit
un atac mai mult sau mai puţin curat), dar cu intenţia clară de a justifica
intervenţia indirectă a statului în economie, nu numai în situaţie de criză majoră,
ci şi ulterior, prin intervenţii corectoare a „eşecurilor” pieţelor libere. Repudierea
laissez-faire-ului vizează în primul rând instituţiile liberale, pentru Keynes
evaluările bursiere nu sunt decât o convenţie, iar aceste evaluări nu sunt
raţionale pentru că operatorii acţionează în condiţii de incertitudine. "În practică,
adaugă Keynes, noi recurgem de regulă, în mod tacit, la un procedeu care nu
este în realitate altceva decât o convenţie. Esenţa acestei convenţii - deşi ea nu
funcţionează, desigur, chiar atât de simplu – constă în presupunerea că starea de
lucruri existentă va dura la nesfârşit, exceptând cazurile când avem motive
precise să ne aşteptăm la modificări"128. De fapt, ipotezele referitoare la
informaţie pe care îşi fondează Keynes teoria sunt ipoteze esenţiale din
clasicismul pe care-l repudiază, dar reţine ignoranţa drept alibi: „Noi
presupunem, într-adevăr, că evaluarea actuală de pe piaţă, indiferent de modul în
care s-a format, este univoc corectă în raport cu cunoştinţele noastre actuale
despre faptele care vor influenţa randamentul investiţiei şi că se va modifica
numai în măsura în care se modifică aceste cunoştinţe"129.
În fond, este un prilej pentru Keynes de a denunţa ‚laissez-faire-ul’xxx, mai ales
pentru că acorda speculatorului un mare rol într-un act extrem de important,
precum investiţiile: "Dacă privim Wall-Street-ul ca o instituţie al cărei scop
social propriu-zis este de a dirija investiţiile pe canalele cele mai profitabile din

128
Idem, pg. 174.
129
Ibidem, pg. 175.
punctul de vedere al randamentelor viitoare, nu se poate pretinde că succesele
sale constiutie un triumf remarcabil al capitalismului bazat pe laissez-faire –
ceea ce nu este surprinzător dacă am dreptate când apreciez că cele mai bune
capete ale Wall-Street-ului au urmărit de fapt cu totul alt ţel"130. În contrapartidă,
Keynes atribuie acest rol consumatorului care arbitrează asupra investiţiilor,
cumpărând sau nu diferitele produse. Astfel, consumatorul influenţează de o
manieră decisivă jocul economic, tocmai de aceea politicile economice trebuie
centrate pe stimularea cererii.

De fapt, analiza critică întreprinsă de Keynes este un pretext ştiinţific pentru a-şi
formula soluţiile care favorizau investiţiile fizice în detrimentul profiturilor
financiare, lucru greu de explicat pentru un jucător cu intuiţia lui. Astfel, pentru
a evita speculaţiile pe termen scurt asupra capitalului, Keynes propune
practicarea de către stat a unei taxe descurajatoare asupra tuturor tranzacţiilor şi
care să lovească în primul rând în speculaţii. Obiectivul său era foarte clar:
trebuia să atace capitalismul rentierxxxi şi să stimuleze capitalismul
antreprenorial, care, pe termen mediu şi lung, angaja capitalurile în activităţi
creatoare de bogăţie şi locuri de muncă. Totodată, prefigurând 'capitalismul
popular', Keynes preconiza dezvoltarea unui acţionariat popular, fără pieţe
financiare, cu un dublu scop: în primul rând, în acest fel se evitau economiile
improductive, iar în al doilea rând, aşa se putea realiza o legătură mai stabilă
între investiţii şi economii.

Celor care au văzut în Keynes un partizan al intervenţiei directe a statului în


iniţiativa particulară sau care înţeleg macroeconomia, a cărei paternitate i-o
atribuie lui Keynes le reamintim mijloacele socotite permise de Keynes pentru
relansarea economiei: „Statul va trebui să exercite o influenţă călăuzitoare

130
Keynes, J. M. (1970), Op. Cit., pg. 181.
asupra înclinaţiei spre consum, în parte prin sistemul său de impunere, în parte
prin fixarea ratei dobânzii şi în parte eventual, pe alte căi”131. În consecinţă,
„investitorul profesionist este nevoit să-şi consacre interesul anticipării acelor
schimbări iminente în mersul evenimentelor sau în atmosfera generală care, aşa
cum arată experienţa, influenţează cel mai mult psihologia de masă a pieţei”132,
altefel spus, Keynes îndeamnă la o politică economică de tip conjunctural unde
sloganul ‚să învăţăm din lecţia trecutului’, prin capacitatea sa persuasivă, are
forţa manipulatoare de a ghida acţiunile publicului. Deşi nu pare convins de
propriile idei, Keynes consideră că statul trebuie să intervină de o manieră
crescândă în procesul investiţional, pentru că statul fiind mai puţin preocupat de
termenul scurt, ar fi putut orienta decizia investiţională într-o perspectivă
îndelungată şi într-un sens strategic, pe baza avantajelor sociale generale.
Interesant că politica sa socială pare desprinsă dintr-o poveste pentru copii
capricioşi, un soi de politică a zăhărelului: „Dacă economiile sunt pilula, iar
consumul dulceaţa, atunci suplimentul de dulceaţă trebuie să fie proporţional cu
mărimea pilulei suplimentare” 133.
Keynes consideră că statul trebuie să intervină de o manieră crescândă în
procesul investiţional, pentru că statul fiind mai puţin preocupat de termenul
scurt, ar fi putut orienta decizia investiţională într-o perspectivă îndelungată şi
într-un sens strategic, pe baza avantajelor sociale generale: „Obiectivul social al
unor investiţii făcute cu pricepere ar trebui să fie biruirea fortelor sumbre ale
timpului şi ignoranţei care învăluie viitorul nostru. Obiectivul real, particular al
celor mai pricepute investiţii astăzi este de ‚a fi mai rapid decât glonţul’, cum se

131
Keynes, J. M. (1970), Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi abanilor, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, pg. 380.
132
Keynes, J. M. (1970), Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi abanilor, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, pg. 177.
133
Idem, pg. 144.
exprimă plastic americanii, de a păcăli mulţimea şi de a da mai departe moneda
falsă sau cea care e pe cale să-şi piardă valoarea”134.
Celor care ideea de intervenţie a statului în economie le dă frisoane, Keynes le
oferă explicaţii liniştitoare: „Măsurile de control central, necesare pentru
asigurarea ocupării depline, vor implica desigur o mare extindere a funcţiilor
tradiţionale ale statului”, iar celor extrem de îngrijoraţi de perspectiva
proprietăţii private le promite ce-a fost şi ceva mai mult: „Va continua însă să
existe un câmp larg pentru exercitarea iniţiativei şi răspunderii particulare. În
hotarele acestui câmp îşi vor păstra valabilitatea avantajele tradiţionale ale
individualismului”135.
În privinţa formulei politice pe care statul o putea invoca în susţinerea
superiorităţii alegerii publice a investiţiei, Keynes nu excludea compromisurile
sau formulele de orice fel, care să permită statului să coopereze cu iniţiativa
privată, dar afirmă clar că o socializare crescândă a investiţiilor constituia
singurul mijloc pentru o primă aproximare a ocupării depline: „De aceea, cu
toate că extinderea funcţiilor statului pe care o implică punerea în concordanţă a
înclinaţiei spre consum şi a imboldului la investiţii i-ar apărea unui publicist din
secolul al nouăsprezecelea sau unui financiar american contemporan ca o
extraordinară încălcare a principiilor individualismului, eu, dimpotrivă, o susţin,
atât pentru că este singurul mijloc posibil prin care se poate evita distrugerea
formelor economice existente, în ansamblul lor, cât şi pentru că este condiţia
funcţionării încununate de succes a iniţiativei individuale”136.
Concluzia care se poate desprinde din teoria keynesistă degajă un mesaj liniştitor
trimis tuturor celor care se mai îndoiau de capacitatea de rezistenţă a
capitalismului, anunţând statul providenţă a cărui intervenţia indirectă a statului

134
Ibidem, pg. 177.
135
Idem.
136
Keynes, J. M. (1970), Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi abanilor, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, pg. 382.
în economie era garantată de mijloacele considerate eficiente şi acceptabile
pentru asigurarea securităţii ocupării şi a venitului.

ANEXE

TERMENI ÎMPRUMUTAŢI DIN ALTE DOMENII ŞI CONSACRAŢI


ÎN DISCURSUL ECONOMIŞTILOR

DIN DOMENIUL MILITAR

TERMENUL SEMNIFICAŢIA DATĂ SENSUL


DE DICŢIONARE ECONOMIC
1 ASALT Atac decisiv asupra unei Asalt ideologic
poziţii întărite, localităţi sau
cetaţi în scopul cuceririi
2 ARSENAL Întreprindere unde se Arsenalul ştiinţei
fabrică, se repară şi se economice
depozitează armamentul
3 FRONT Teritoriu în care se duc Frontul economiei
acţiunile de luptă în timp de
război; partea dinspre
inamic a unui dispozitiv de
luptă
4 A LUPTA A fi în război cu cineva, a Lupta împotriva
face eforturi pentru a inflaţiei şi
învinge un obstacol sau şomajului
pentru a atinge un rezultat
5 OBIECTIV Porţiune de teren, localitate Obiectivul
sau construcţie care prezintă economic al
interes militar în caz de firmelor
război
6 STRATEGIE Partea cea mai importantă a Strategii de piaţă,
artei militare, care se ocupă strategii ale
cu problemele pregătirii, preţurilor, strategii
planificării şi ducerii economice
războiului, campaniilor sau
operaţiilor militare
7 TACTICĂ Parte componentă a artei Tactica
militare care se ocupă cu “urmăritorilor”
studiul pregătirii şi ducerii
luptei în vederea îndeplinirii
cu maximum de eficacitate a
scopurilor fixate de
eşaloanele superioare
DIN TEATRU

TERMENUL SEMNIFICAŢIA DATA DE SENSUL


DICŢIONARE ECONOMIC
1 JOC Model simplificat şi formal al Jocul economic
unei situaţii, construit pentru a Jocul cererii şi al
face posibilă analiza pe cale ofertei
matematică a acestei situaţii
2 SCENARIU Text care constituie proiectul Scenarii ale
unui film, organizat pe secvenţe tranziţiei la
şi cuprinzând indicaţii asupra economia de piaţă
subiectului, cadrul acţiunii,
personajele naraţiunii
3 ACTOR Artist care interpretează roluri in Actorii vieţii
diferite piese de teatru sau filme economice
4 ROL Partitura scenică ce revine unui Rolul concurenţei
interpret într-un spectacol

DIN SPORT

TERMENUL SEMNIFICAŢIA DATA DE SENSUL


DICŢIONARE ECONOMIC
1 COMPETIŢIE Concurs (întrecere sportivă) Concurenţă,
rivalitate
2 START Moment care dă plecarea într-o Începerea licitaţiei
cursă sportivă marcat printr-un la bursă
semnal auditiv sau vizual, loc de
unde se dă pornirea într-o
întrecere sportivă
3 FINIŞ Ultima parte a unei curse sau Sfârşitul unei
probe sportive, în care acţiuni
concurenţii, printr-un efort
deosebit caută să forţeze victoria
sau să-şi îmbunătăţească
rezultatul
4 ARBITRU Persoana aleasă sau desemnată Statul arbitru
de părţi pentru soluţionarea unui
litigiu; persoană calificată în
competiţiilor sportive
5 ARBITRAJ Soluţionare a unui litigiu de către Arbitrajul
un arbitru; conducere a unei cererilor şi al
competiţii sportive de către un ofertelor
arbitru special desemnat

DIN FIZICĂ

TERMENUL SEMNIFICAŢIA DATA DE SENSUL


DICŢIONAR ECONOMIC
1. MECANISM Sistem alcătuit din mai multe Mecanism
piese, servind la transmiterea economic;
forţelor, de la elementul mecanismul
conducător, la elementul condus preţurilor
2. INSTRUMENT Unealtă sau aparat propriu pentru Preţul este un
a executa o anumită operaţie; instrument
sistem tehnic folosit pentru
cercetarea, observarea, măsurarea
sau controlul unor mărimi
3. PÂRGHIE Bară rigidă care se sprijină pe un Pârghie economice
punct de articulaţie fix şi asupra
căreia se pot exercita două forţe,
una motoare, iar cealaltă
rezistenţa; aceasta din urmă având
punctul de aplicaţie, direcţia,
sensul şi mărimea diferite de ale
forţei motoare.
4. FLUX Mărimea care caracterizează Fluxuri
viteza de transmitere a unei alte economice;
mărimi printr-o anumită suprafaţă, fluxuri reale;
circulaţie de lichid sau de fluxuri monetare
informaţie care trece ordonat într-
o unitate de timp.
5. CIRCUIT Sisteme de medii prin care pot Circuit economic
circula particule materiale (apă,
abur, gaze, particule încărcate cu
sarcini electrice etc.)
6. LEVIER Pârghie (de manevră) Levier financiar

7. ENTROPIE Mărime termodinamică de stare a Economii


sistemelor fizice, a cărei valoare entropice
creşte în urma unei transformări
ireversibile a unui sistem izolat
sau rămâne constant în urma unei
transformări reversibile
8. EMERGENŢĂ Ieşire a razelor ondulatorii sau Pieţe emergente
corpusculare dintr-un mediu

9. MECANISM (2) Sistem alcătuit din mai multe


piese, servind la transmiterea
forţelor, de la elementul
conducător, la elementul condus
10. FORŢĂ Capacitatea pe care o au fiinţele Forţă de muncă;
vii de a depune un efort, de a forţe de producţie
executa acţiuni fizice prin
încordarea muşchilor; putere
fizică, vigoare, tărie
11. FLUXURI (2) curent de particule; mărime care
caracterizează viteza de
transmitere a unei alte mărimi
printr-o anumită suprafaţă.
12. ENERGIE Capacitate de acţiune a unui Energii economice
sistem fizico-chimic, în diferite creatoare.
forme: mecanică, termică, sonoră,
electrică etc.
13. VITEZĂ Rapididate, iuţeală, raportul dintre Viteza de circulaţie
variaţia unei mărimi şi timpul în a banilor
care s-a produs această variaţie
14. ACCELERARE Grăbirea unei acţiuni, imprimarea Acceleratorul
unei acceleraţii
15. ELASTICITATE Proprietatea de a-şi modifica Elasticitatea cererii
forma şi dimensiunile sub acţiunea şi a ofertei
unei forţe exterioare şi de a reveni
de la sine la forma şi dimensiunile
iniţiale după încetarea acţiunii
forţelor exterioare.
16. HISTEREZIS Fenomen cu caracter ireversibil, Ştiinţa economică
care constă în faptul că suferă de histerezis
succesiunea stărilor unei
substanţe, determinată de varianţa
unui parametru, diferă de
succesiunea stărilor determinată
de variaţia în sens contrar a
aceluiaşi parametru

DIN PSIHOLOGIE

TERMENUL SEMNIFICAŢIA DATA DE SENSUL


DICŢIONARE ECONOMIC
1 PERSUADARE Modalitate de a convinge pe Persuadarea
cineva să creadă sau să facă un consumatorului
lucru, fiind convingător
2 MANIPULARE Ansamblu de mijloace de Manipularea
conducere prin care unui grup clienţilor
mai mare sau mai mic i se
cultivă impresia că se
acţionează în concordanţă cu
interesul lor
3 COMPORTAMENT Ansamblul manifestarilor Comportament
obiective ale animalelor si economic
oamenilor prin care se
exteriorizează viaţa psihică
4 ATITUDINE Mod de a se comporta, O nouă atitudine
predispoziţie a persoanei de a
reacţiona într-un anumit mod
la cele mai diverse situaţii de
viaţă, cu funcţie de orientare şi
de evaluare a conduitei
5 TENDINŢA Dispoziţie firească, înclinare, Inclinaţia spre
pornire, acţiune conştientă spre economii,
un anumit scop înclinaţia spre
consum
6 PANICĂ Senzaţie de spaimă violentă de Frica oamenilor
care este cuprinsă subit (şi că-şi vor pierde
adesea fără temei) o persoană economiile atunci
sau o colectivitate când presupun că
o bancă dă
faliment

DIN MEDICINĂ
TERMENUL SEMNIFICAŢIA DATA DE SENSUL
DICŢIONARE ECONOMIC

1 CALMARE Liniştirea, potolirea şi rezultatul ei Calmarea preţurilor


2 COLAPS Insuficienţă circulatorie periferică, Colaps economic
caracterizată prin starea de
prostraţie; prăbuşire
3 CRIZĂ Moment culminant al unei boli, Criză economică;
care precede agravarea sau criză financiar-
vindecarea; declanşarea bruscă a bancară
unei boli
4 FRACTURĂ Rupere a unui os sau a unui cartilaj Fractura preţurilor
5 INFUZIE Soluţie apoasă obţinută dintr-o Infuzie de capital
plantă prin opărire pentru
extragerea principiilor active din
acesta
6 INJECŢIE Operaţie de introducere a unui Injecţie de capital
fluid într-un spaţiu închis

7 SIMPTOM Fenomen morbid, tulburare Semn al unei stări


funcţională sau senzaţie anormală anormale
resimţită de o fiinţă şi care poate individuale sau
indica prezenţa unei boli sociale
8 SINDROM Grup de semne şi simptome care Simptom al crizei
apar împreună în cursul unui economice
proces morbid, dându-i nota
caracteristică
9 TENSIUNE Forţa elastică reactivă a pereţilor Tensiuni sociale;
arterelor faţă de forţa exercitată tensiunea resurse-
asupra lor de presiunea sângelui nevoi
din inimă
10 TERAPIE Ramură a medicinei care studiază Cale de tranziţie la
mijloacele şi metodele de tratament tip de economie
al bolilor
11 TERAPIE ŞOC Stare patologică acută gravă care Cale de tranziţie
poate fi provocată de agenţi de bruscă
natură diferită
BIBLIOGRAFIE

Althusser, L. (1970), Citindu-l pe Marx, Editura Politică, Bucureşti.

Attali, J., Guillaume, M. (1974), L'anti-economique, Presses Universitaires de


France, Paris.

Barro, R. M.(1987), La macroeconomie, Armand Colin, Paris.

Beaud, M. şi Dostaler, G. (2000), Gândirea economică după Keynes, Eurosong


& Book, Bucureşti.

Becker, G. S. (1997), Capitalul uman. O analiză teoretică şi empirică cu referire


specială la educaţie, Editura ALL, Bucureşti.

Blaug, M. (1992), The Methodology of Economics. Or how economists


explain, Second Edition, University Press, Cambridge.

Blaug, M. (1992), Teoria economică în retrospectivă, Editura Didactică şi


Pedagogică, Bucureşti.

Bon, Gustave le (1990), Psihologia mulţimilor, Editura Anima.

Braudel, F. (1994), Gramatica civilizaţiilor, Editura Meridiane, Bucureşti.

Breit, W., Hochman, H. M. and Saueracker, E. (1986), Readings in


Microeconomics, Times Mirror/Mosby College Publishing.

Bremond, Janine (1989), Les economistes neo-classiques, Hatier, Paris.

Chalmers, A. F. (1987), Qu’est-ce que la science? Recents developpements en


philosophie des sciences: Popper, Kuhn, Lakatos, Feyerabend, La Decouverte,
Paris.

Coase, R. H. (1988), The Firm, the Market and the Law, University of Chicago
Press.

Comte, A. (1911), Philosophie Positive, Flamarion, Paris.

Foucault, M. (1996), Cuvintele şi lucrurile, Editura Univers, Bucureşti.


Friedman, Milton & Rose (1998), Liber să alegi. Un punct de vedere
personal, Editura ALL, Bucureşti.

Friedman, M. (1995), Capitalism şi libertate, Editura Enciclopedică, Bucureşti.

Fukuyama, Fr., Încredere. Virtuţile sociale şi crearea prosperităţii, Editura


ANTET.

Galbraith, J. K. (1982), Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică,


Bucureşti.

Garaudy, R. (1969), Marxismul secolului al XX-lea, Editura Politică.

Geledan, A. (coord.) (1988), Histoire des pensees economiques, Les fondateurs,


Edition Sirey, Paris.

Geledan, A. (coord.) (1988), Histoire des pensees economiques, Les


contemporains, Edition Sirey, Paris.

Gide, Ch. şi Rist, Ch. (1926), Istoria doctrinelor economice, Editura


Cassei Şcoalelor, Bucureşti.

Gonnard, R. (1930), Histoire des doctrines economiques, Librairie Valois, Paris.

Hausman, D. M. (editor) (1993), Filozofia ştiinţei economice. Antologie,


Editura Humanitas, Bucureşti.

Hazlitt, H. (1994), Lecţia de economie, BTI Press SRL, Bucureşti.

Hayek, Fr. A. (1973), Droit, legislation et liberte, Presses Universitaires de


France, Paris.

Hayek, Fr. A. (1997), Drumul către servitute (ediţia a II-a), Editura Humanitas,
Bucureşti.

Hayek, Fr. A., Infatuarea fatală. Erorile socialismului. Editura ANTET.

Heilbroner, R. L. (1994), Filozofii lucrurilor pământeşti, Editura Humanitas,


Bucureşti, 1994.

Hume, D. (2002), Eseuri politice, Editura Incitatus, Bucureşti.


Johnson, P. (2003), O istorie a lumii moderne, Editura Humanitas, Bucureşti.

Johnson, P. (2002), Intelectualii, Editura Humanitas, Bucureşti,

Keynes, J. M. (1970), Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi


banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.

Kirzner, I. M. (1996), Perspectiva economică, Editura ALL, Bucureşti.

Knight, F. H. (1966), On the History and Method of Economics.Selected essays,


Phoenix Books, The University Of Chicago Press.

Lipsey, R.G. şi Chrystal, K. A. (2002), Principiile economiei, Editura


Economică, Bucureşti.

Lorenz, K. (1996), Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate,


Editura Humanitas, Bucureşti.

Lorenz, K. (1998), Aşa-zisul rău. Despre istoria naturală a agresiunii, Editura


Humanuitas, Bucureşti.

Machlup, F. (1987), Essais de semantique economique, Calman-Levy, Paris.

Manent, P. (1992), Istoria intelectuală a liberalismului, Editura Humanitas,


Bucureşti.

Marx, K. şi Engels, Fr. (1966), Opere vol. 23 (Capitalul vol. I), Editura Politică,
Bucureşti.

Marx, K. (1962), Teorii asupra plusvalorii, Editura Politică, Bucureşti.

Peretti, A.de, Legrand, J.-A. Boniface, J. (2001), Tehnici de comunicare, Editura


Polirom, Bucureşti.

Popper, K. R. (1997), Cunoaşterea şi problema raportului corp-minte. O


pledoarie pentru interacţionism, Editura TREI.

Popper, K. R. (1998), În căutarea unei lumi mai bune, Editura Humanitas,


Bucureşti.

Popper, K. R. (1998), Lecţia acestui secol, Editura Nemira, Bucureşti.


Popper, K. R. (2000), Filosofia socială şi filosofia ştiinţei. Antologie editată de
David Miller, Editura TREI.

Ricardo D. (1998), Opere alese (vol. I), Editura Universitas, Chişinău.

Rousseau, J.- J. (1999), Eseu despre originea limbilor, unde se vorbeşte


despre melodie şi despre imitaţia muzicală, Editura
Polirom, Bucureşti.

Snowdon, B., Vane, H. and Wynarczyk, P. (1995), A Modern Guide to


Macroeconomics. An Introduction to Competing Schools Thought, Edward
Elgar.

Schmidt, C. (1985), La semantique economique en question, Calman - Levy,


Paris.

Schumpeter, J. A. (1994), History of economic analysis, Oxford University


Press, Oxford, New York.

Smith, A. (1962), Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei,


(vol.I), Editura Academiei, Bucureşti.

Smith, A. (1965), Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei,


(vol.II), Editura Academiei, Bucureşti.

Stigler, G. J. (1965), Essais in the History of Economics, Chicago University


Press.

Stiglitz, J. E. (2003), Globalizarea. Speranţe şi decizii, Editura Economică,


Bucureşti.

Tocqueville, A. de (2000), Vechiul regim şi revoluţia, Editura Nemira,


Bucureşti.

Williamson, O. E. şi Winter, S.G. (editori) (1997), Natura firmei. Origini,


evoluţie şi dezvoltare, Editura Sedona, Timişoara.

NOTE
i
Potrivit DEX: jargonul reprezintă un limbaj specific anumitor categorii sociale, caracterizat
prin abundenţa cuvintelor şi expresiilor preţioase, de obicei împrumutate din limbi străine şi
folosit cu scopul de a se distinge de restul vorbitorilor; limbaj propriu unei anumite profesii,
iar argoul este un limbaj convenţional al unui grup, care spre a nu fi înţeles de restul lumii, fie
folseşte cuvinte speciale, fie dă sensuri unor cuvinte cunoscute.
ii
Unii epistemologi, precum Alan Chalmers îl consideră pe Tarski drept exponent al
instrumentalismului. În virtutea instrumentalismului, există o deosebire netă între conceptele
aplicabile situaţiilor observabile şi conceptele teoretice; scopul ştiinţei este producerea
teoriilor, adică a dispozitelor sau instrumentelor comode pentru unirea situaţiilor observabile
între ele; descrierea lumii cuprinde numai entităţi observabile care descriu efectiv ceea ce se
potriveşte lumii reale, nu şi conceptele teoretice (acestea trebuie înţelese ca ficţiuni utile care
ne uşurează calculele). Faptul că teoriile pot să conducă la noi predicţii sau la descoperirea de
noi fenomene este oarecum stânjenitor pentru instrumentalism, fiind interpretat ca un accident
bizar. Vezi, A. F. Chalmers, Qu’est-ce que la science? Recents developpements en
philosophie des sciences: Popper, Kuhn, Lakatos, Feyerabend, La Decouverte, Paris, 1987,
pg. 192-194.
iii
„Paradoxul mincinosului” îşi are originea în sofistica greacă; Chalmers utilizează o formă
mai apropiată zilelor noastre „paradoxul cartonaşulu”: pe una dintre feţe este scris – „Enunţul
scris pe cealaltă faţă este adevărat”, iar pe faţa a doua este scris „Enunţul scris pe cealaltă faţă
este fals”. Se observă că situaţia este paradoxală, pentru că fiecare enunţ după cartonaş poate
fi adevărat sau fals. Vezi, A. F. Chalmers, Qu’est-ce que la science? Recents developpements
en philosophie des sciences: Popper, Kuhn, Lakatos, Feyerabend, La Decouverte, Paris, 1987,
pg. 196.
iv
Precizările aduse de Popper par să aducă şi mai multă claritate în înţelegerea conceptelor
introduse de Tarski: „Un limbaj în care se vorbeşte despre obiectele ligvistice se numeşte
„matalimbaj”. Astfel, orice teorie a devărului trebuie să fie o teorie metalingvistică, pentru că
vorbeşte de proprietăţile unui limbaj – ale enunţuirlor, ale obiectelor lingvistice. Enunţuirle
sunt asemenea meselor şi scaunelor, limbajul e asemenea unei fabrici de mobilă”. Vezi, Karl
Popper, Cunoaşterea şi problema raportului corp-minte. O pledoarie pentru interacţionism,
Editura TREI, 1997, pg. 130.
v
Michel Foucault foloseşte „patrulaterul limbajului” sau teoriile clasice ale limbajului – a
propoziţiei, a articulării, a desemnării şi a derivării – pentru a-şi susţine propria filosofie: „
Dacă limbajul există, este pentru că dincolo de identităţi şi diferenţe, dedesubtul acestora
există fondul continuităţilor, al asemănărilor, al repetiţiilor, al încrucişărilor naturale”. Vezi,
Michel Foucault, Cuvintele şi lucrurile, Editura Univers, Bucureşti, 1996, pg.167.
vi
Abordând problema raportului corp-minte, Popper formulează concepţia „celor trei lumi”:
lumea întâi este cea a corpurilor fizice şi a stărilor lor fizice şi fiziologice, lumea a doua
reprezintă lumea stărilor mentale şi lumea trei este lumea produselor minţii omeneşti. Popper
are un argument forte în susţinerea teoriei sale: „atunci când vă vorbesc, nu mă adresez
corpurilor dumneavoastră, ci munţilor voastre”. Vezi, Karl Popper (1994), Cunoaşterea şi
problema raportului corp-minte. O pledoarie pentru interacţionism, Editura TREI, pg. 13 -14.
vii
Al. Graur (1988), Puţină gramatică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti; Ch. Gide (1925),
Curs de Economie politică, Ediţia a opta, vol. I şi II, Editura „Tipografiile Române Unite,
Bucureşti; M. Foucault (1994), Cuvintele şi lucrurile, Editura Univers, Bucureşti; Christine
Ammer and Dean S. Ammer (1977), Dictionary of Business and Economics. Revised and
Explanded Edition, Macmillan, Inc., New York.
viii
J-J. Rousseau în Eseu despre originea limbilor îl citează pe voiajorul în Orient, Jean
Chardin (1643-1713): "După ce au discutat şi au pălăvrăgit în prezenţa celui care vinde ceva,
şi de obicei în casa acestuia, ei fixează preţul cu ajutorul degetelor. Se ţin de mâna dreaptă,
acoperită de haină sau de o basma, şi comunică în acest chip. Degetul întins înseamnă zece,
degetul îndoit cinci, vârful degetului înseamnă unu, mâna întreagă o sută, mâna strânsă o mie.
Ei socotesc astfel livre, parale sau dinari, pipăindu-şi mâinile. În timp ce tratează, au o
înfăţişare calmă şi imobilă, până într-acolo încât este cu neputinţă să afli ceva, nici ce
gândesc, nici ce spun", pg. 21, 98.
ix
Semnalul este un simbol – sonor sau vizual – sau un grup de simboluri folosite pentru a
transmite o ştire, o informaţie, o comandă sau un avertisment (DEX).
x
Manualele de Economie alocă spaţii importante comportamentului producătorului şi
consumatorului, dar şi tipurilor de pieţe cu grade diferite de informare.
xi
Paul A. Samuelson defineşte ştiinţa economică (economics) drept regina ştiinţelor sociale,
„cea mai veche între arte şi cea mai modernă între ştiinţe”. (Samuelson, P. A. (1970),
Economics, McGraw-Hill Book Company, Introduction)
xii
Charles Gide şi Charles Rist au fixat termenii aprecierii operei lui Smith, într-o succesiune
rămasă celebră: „Adevăratul creator al economiei politice moderne este, după mărturisirea
tuturor, Adam Smith. De îndată ce apăru, în 1776, marea sa operă Cercetări asupra naturii şi
cauzelor bogăţiei naţiunilor, scrierile anterioare fură uitate îndată. De atunci, pe când ideile
predecesorilor săi nu mai iscau decât un interes istoric, cartea sa servea de călăuză generaţiilor
succesive de economişti, şi le furniza tuturor punctul de plecare al speculaţiilor lor. Astăzi
încă, cu toate schimbările aduse principiilor fundamentale ale ştiinţei, nici un economist n-ar
putea neglija pe vechiul autor scoţian, fără a-şi micşora orizontul său ştiinţific”. (vezi: Gide,
Ch. şi Rist, Ch. (1926), Istoria doctrinelor economice, Editura Cassa Şcoalelor, Bucureşti, pg.
79-80.). După Rene Gonnard, „Adam Smith este primul teoritician al Şcolii liberale” (vezi:
Gonnard, R. (1930), Histoire des Doctrines economiques, Librairie Valois, Paris, pg. 297). În
acelaşi sens, Knight îl numeşte „apostolul interesului personal” (vezi: Frank H. Knight (1966),
On the History and Method of Economics. Selected essays, Phoenix Books, The University of
Chicago Press, pg. ).
xiii
De altfel, Adam Smith defineşte noua ştiinţă: „Economia politică, privită ca o ramură de
cunoştinţe ale omului de stat sau ale legiuitorului, îşi propune două scopuri distincte: în
primul rând de a procura populaţiei un venit sau o subzistenţă abundentă sau mai bine zis, de a
o face capabilă să-şi procure acest venit sau această subzistenţă abundentă; şi în al doilea rând
de a procura statului sau colectivităţii, un venit suficient pentru serviciile publice. Ea îşi
propune să îmbogăţească în acelaşi timp şi poporul şi pe suveran”. (vezi: Smith, A. (1962),
Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei,vol. I, Editura Academiei,
Bucureşti, pg. 287.
xiv
Mihail Manoilescu ne oferă poate cea mai plastică imagine a ceea ce a însemnat opera lui
Adam Smith: „Patria acestei ştiinţe (economice, n.n.), Anglia, avea interesul să convingă toate
popoarele lumii că atunci când cumpărau produsele englezeşti, în loc de a le fabrica singure,
realizau o ‘afacere bună’. Din nenorocire, această afacere bună este una rea. De aceea Anglia
a avut grija permanentă să-şi plaseze ştiinţa ei economică (subliniem ‘a ei’) odată cu
mărfurile sale. În fiecare ladă cu mărfă englezească se îngrijea să ambaleze şi câte o bucăţică
din evanghelia economică a lui Adam Smith”. (vezi: Mihail Manoilescu (1986), Forţele
naţionale productive şi comerţul exterior. Teoria protecţionismului şi a schimbului
interneţional, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, pg. 45).
xv
David Hume, „cel mai celebru filozof şi istoric” (vezi: Smith, A. (1965), Avuţia naţiunilor.
Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei vol. II, Editura Academiei, Bucureşti, pg. 216), atunci
când tratează problema impozitelor nu uită să moralizeze cinismul guvernanţilor fondat pe
„raţiune şi experienţă” după care „fiecare nouă taxă creează o nouă abilitate în cei cărora le
este percepută pentru suportarea ei, şi că fiecare creştere a poverii publice determină o creştere
a hărniciei oamenilor” (vezi: Hume, D. (2002), Eseuri politice, Editura Incitatus, Bucureşti).
xvi
„Karl Marx a pronunţat sentinţa la moarte a capitalismului în Manifestul din 1848; sistemul
capitalist a fost declarat suferind de o maladie incurabilă şi cu toate că data fatidică nu era
anunţată, se presupunea că agonia era destul de apropiată pentru ca rudele directe – comuniştii
să pândească cu aviditate ultima suflare ce avea să vestească moştenirea de către ei a puterii.
Priveghiul începuse încă înainte de apariţia, în 1867, a Capitalului şi cu fiecare puseu al febrei
speculative sau cu fiecare depresiune industrială, prezumtivii moştenitori se precipitau la patul
muribundului spunându-şi unii altora că momentul revoluţiei finale avea să survină curând.
Sistemul însă nu a murit. Ce-i drept, multe din legile mişcării despre care vorbea Marx au fost
confirmate de mersul evenimentelor: marile întreprinderi au devenit şi mai mari, iar societatea
a suferit de pe urme depresiunilor repetate şi a şomajului. Lipsea însă un alt simpom prevestit
de marxişti – pauperizarea crescândă” (vezi: Heilbroner, R. L. (1994), Filozofii lucrurilor
pământeşti. Vieţile, epocile şi ideile marilor economişti, Editura Humanitas; Bucureşti, pg.
183).

xvii
În Prefaţa la ediţia engeză Engels (1886) numeşte Capitalul lui Marx “biblia clasei
muncitoare” (vezi: Marx şi Engels (1964), Opere, vol. 23, Editura politică, Bucureşti, pg. 38).
xviii
În prefaţa şi posfaţa la ediţia franceză a primului volum al Capitalului, Marx, într-un text
care a stat foarte multă vreme pe pereţii şcolilor, lasă să se înţealeagă efortul lui deosebit
pentru a crea o ‚învăţătură’ inteligibilă pentru ‚fricoşi’: „Drumul spre ştiinţă nu este pietruit, şi
numai cei care nu se sperie de osteneala urcuşului pe cărările ei abrupte pot nădăjdui că vor
ajunge pe culmile ei luminoase” (vezi: Marx şi Engels (1964), Opere, vol. 23, Editura politică,
Bucureşti, pg. 31).
xix
Succesul de public al marxismului „Karl Marx a avut o influenţă mai mare decât a oricărui
alt intelectual al timpurilor moderne nu numai asupra evenimentelor reale, dar şi asupra minţii
oamenilor, bărbaţi şi femei. Aceasta nu s-a datorat atât atracţiei exercitate de conceptele şi
metodologia sa – deşi ambele prezintă o puternică fascinaţie asupra spiritelor lipsite de rigoare
- , cât faptului că filozofia lui Marx a fost instituţionalizată în două din cele mai mari state din
lume, Rusia şi China, ca şi în multele lor satelite. În această privinţă, Marx se aseamănă cu
Sfântul Augustin, ale cărui scrieri au fost, ân secolele al V-lea-al XIII-lea, cărţile cele mai
citite de către capii bisericii, jucând un rol predominant în definirea creştinismului medieval.
Influenţa lui Marx a fost însă mult mai directă, din moment ce tipul de dictatură personală
conceput pentru sine (...) a fost pus efectiv în practică, cu nişte consecinţe incalculabile pentru
omenire, de către trei dintre cei mai importanţi continuatori ai săi, Lenin, Satlin şi Mao Tse-
tung, toţi trei fiind, din acest punct de vedere, nişte marxişti convinşi” (vezi: Johnson, P.
(2002), Intelectualii, Editura Humanitas, Bucureşti, pg. 81.)
xx
Despre clasici: „Economia politică clasică se apropie foarte mult de starea a lucrurilor, dar
nu o formulează conştient. Ea nu poate să facă acest lucru atâta timp cât nu şi-a lepădat pielea
ei burgheză”, iar în Postfaţa la ediţia a doua al primului volum al Capitalului (1873), Marx
ţine să precizeze natura influenţelor exercitate de sursele sale de inspiraţie şi, mai ales, în ce-a
constat contribuţia sa: „Metoda mea dialectică este – în ceea ce priveşte baza ei – nu numai
diferită de cea a lui Hegel, ci este exact opusul ei. Pentru Hegel, procesul gândirii, pe care, sub
denumirea de idee, el îl transformă chiar într-un subiect de sine stătător, este demiurgul
realului, care nu constituie decât forma de manifestare exterioară a acestuia. La mine,
dimpotrivă, idealul nu este nimic altceva decât materialul transpus şi tradus în capul omului”.
Condamnând filosofia hegeliană, Marx precizează diferenţa specifică: „la Hegel dialectica
este aşezată pe cap. Ea trebuie aşezată pe picioare, pentru a descoperi sub învelişul mistic
sâmburele raţional” (vezi: Marx şi Engels (1964), Opere, vol. 23, Editura politică, Bucureşti,
pg.548 şi 27).
xxi
„O stafie umblă prin Europa – stafia comunismului. Toate puterile bătrânei Europe s-au
unit într-o sfântă hăituială împotriva acestei stafii: Papa şi Ţarul, Metternich şi Guizot, radicali
francezi şi poliţişti germani. ...Toate puterile europene recunosc de pe acum comunismul ca o
putere” (vezi: Marx şi Engels (1969), Manifestul Partidului Comunist, Editura politică,
Bucureşti, pg. 35).
xxii
În general, limbajul lui Marx este „pitoresc” sau mai degrabă „otrăvitor” (vezi: Hayek, Fr.
A., Infatuarea fatală. Erorile socialismului, Editura ANTET, Bucureşti, pg.171-193). De
pildă, Marx îi numeşte pe: economiştii germani – flecari bâlbâiţi; proletariatul – groparul
capitalismului; economiştii clasici englezi – simpli sofişti şi sicofanţi; Malthus şi adepţii săi –
cârpaci, etc.
xxiii
Printre altele, Karl Popper impută lui Marx violenţa ca mijloc al realizării profeţiilor sale:
„folosirea violenţei este justificată numai în condiţiile unei tiranii care face imposibile
reformele fără violenţă şi ea ar trebui să aibă un singur scop – crearea unei stări de lucruri care
face posibile reformele fără violenţă”, iar „recurgerea prelungită la violenţă poate să ducă în
cele din urmă la pirderea libertăţii, pentru că se poate solda cu instaurarea nu a domniei
nepărtinitoare a raţiunii, ci a dominaţiei individului puternic” (vezi: Popper, K. R. (1993),
Societatea deschisă şi duşmanii ei, Volumul II. Epoca marilor profeţii: Hegel şi Marx, Editura
Humanitas, Bucureşti, pg. 167).
xxiv
Unii dintre discipolii lui Marx au pretins fie adaptarea marxisului la noile realităţi (K.
Kautzky), fie o îmbunătăţire a tezelor generale ale marxismului (E. Bernstein), alţii au abordat
teme mai punctuale (R. Hilferding - expansiunea imperialistă şi concentrarea monopolistă;
Rosa Luxemburg – acumularea de capital la scară mondială; O. Bauer - teoria valorii,
preţurile şi banii; V.I.Lenin – capitalismul monopolist şi expansiunea imperialismului; etc)
xxv
John Kenneth Galbraith nu şi-a ascuns admiraţia pentru Keynes, ceea ce nu înseamnă că i-
a dat întotdeauna dreptate, mai ales atunci când este vorba de viitorul ştiinţei economice.
Galbraith este de acord că ştiinţa economică se afla într-un declin, iar „pe scala imporatnţei
sociale ea va sta alături de dentistică”, aşa cum prevăzuse Keynes, dar greşea atunci când nu
observa că „în paralel cu dezvoltarea economică puterea trecea de la consumator la
producător”, accentuând distribuirea inegală a puterii, şi inclusiv, distribuirea inegală a
venitului. Concluzia lui Galbraith, politicile keynesiene de ocupare deplină, favorizând
producătorii, se îndepărtează de interesele societăţii. (vezi: Galbraith, J. K. (1982), Ştiinţa
economică şi interesul public,Editura politică, Bucureşti).
xxvi
Unul dintre advesarii de temut ai keynesismului, Fr Hayek, recunoaşte efectele concepţiei
lui Keynes asupra dezvoltării abordărilor macroeconomice şi econometrice deşi, „Keynes
însuşi nu avea o părere prea bună despre econometrie”, dar accentul pus de Keynes pe
mărimile globale „au încurajat activitatea şi în macroeconomie şi în econometrie. Deci,
împotriva dorinţelor sale, el a devenit părintele spiritual al acestei evoluţiicătre economia
econometrică matematică” (vezi: Hayek, Fr. von (1999), Autobiografia intelectuală, Editori S.
Kresge şi L. Wenar, Editura Nemira, Bucureşti).
xxvii
În capitolul „The Keynesian Theory of Business Fluctuations”, Barro identifică în
keynesism un caz particular al microeconomiei, şi anume, acela al analizei pe termen scurt.
(vezi: Barro, R. J. (1993), Macroeconomics (Fourth Edition), John Willey & Sons, Inc., pg.
540)
xxviii
De pildă, pasajului din prefaţă unde Keynes avertizează: „Cei ataşaţi ferm teoriei pe care
eu o numesc ‚clasică’ vor oscila, cred, între părerea că nu am câtuşi de puţin dreptate şi
părerea că nu spun nimic nou” (vezi: Keynes, J. M. (1970), Teoria generală a folosirii mâinii
de lucru, a dobânzii şi a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, pg. 35). Se spune că, Frank
Knight i-a replicat: părerile unde Keynes are dreptate nu sunt noi, iar în susţinerea părerilor
noi nu are dreptate.
xxix
Unii dintre economişti au interpretat reacţiile guvernului Statelor Unite ale Americii după
atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, ca un semn al întoarcerii al keynesism.
xxx
Un duel al adversarilor, Keynes şi Lachman, pune faţă în faţă două concepţii opuse:
„Speculatorii pot fi inofensivi cât timp sunt nişte baloane de spumă pe un vârtej de speculaţie.
Când dezvoltarea capitalului unei ţări ajunge să fie produsul secundar al activităţii unui
cazinou, ea are toate şansele să aibă loc în condiţii nesatisfăcătoare” (vezi: Keynes, J. M.
(1970), Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, pg. 181). „Keynes ne învaţă să privim fluxul de economii între diferite investiţii ca
pe o funcţie subsidiară vitezei de circulaţie constante a unui stoc existent de titluri de valoare
pus în mişcare de anticipări divergente. Astfel, văzând importanţa anticipărilor pe pieţele de
active şi displăcându-i implicaţiile a ceea ce se vedea, el a lansat faimoasa sa diatribă
împotriva Bursei, care-i apărea ca un ‚cazinou’. Bursa constă dintr-o serie de pieţe de active,
adică din viitoare fluxuri de beneficii. Pe fiecare din aceste pieţe oferta şi cererea se egalează
în fiecare zi. Cererea şi oferta reflectă anticipările divergente ale cumpărătorilor şi
vânzătorilor cu privire la beneficiile viitoare. Tranzacţiile au loc între cei ale căror anticipări
se abat de la preţul de piaţă curent. Dat fiind că se poate cumpăra exact cât se vinde, putem
spune că preţul de echilibru pe o piaţă de active reflectă ‚balanţa anticipărilor’. Dat fiind că
fără divergenţă între anticipări nu poate exista în general piaţă, putem spune că această
divergenţă oferă substratul pe care se sprijină preţul de piaţă” (vezi: Lachman, L. M.,
‚Individualismul metodologic şi economia de piaţă’ în Hausman, D. M. (editor) (1993),
Filozofia ştiinţei economice. Antologie, Editura Humanitas, Bucureşti, pg 282).

xxxi
Moderaţie sau radicalism? „De aceea consider că faza capitalismului caracterizată prin
prezenţa rentierului este o fază de tranziţie care se va încheia atunci când îşi va fi îndeplinit
menirea. Iar odată cu dispariţia rentierului, se vor schimba radical şi multe alte lucruri în
capitalism. De altfel, un mare avantaj al desfăşurării evenimentelor pe care o preconizez va
consta în aceea că eutanasia rentierului, a investitorului fără funcţie, nu va fi deloc bruscă, ci
doar o continuare treptată, dar prelungită, a ceea ce am văzut în ultimul timp în Marea
Britanie şi nu va necesita o revoluţie” (vezi: Keynes, J. M. (1970), Teoria generală a folosirii
mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, pg. 378-379).