Sunteți pe pagina 1din 6

1

Sentimentul sau complexul de inferioritate şi


compensarea sa

• Introducere

Atât conceptul de sentiment, sau mai grav, complex de


inferioritate, cât şi cel de compensare, îşi au originea în teoriile lui
Alfred Adler, psiholog austriac care a trăit în perioada1870 – 1937.
Complexul de inferioritate este evoluţia negativă de la
sentimentul de inferioritate spre un sentiment acut de inferioritate.
Pentru Adler, sentimentul de inferioritate şi corelatul său,
aspiraţia spre autoafirmare, reprezintă două din formele de bază sub
care poate să apară sentimentul valorii proprii. Prima formă este
caracteristică, în general, vârstei copilăriei, când mica fiinţă umană
constată cu durere cât de puţin pregătită este, în comparaţie cu
adulţii, să răspundă adecvat cerinţelor complexe ale mediului social.
Acest sentiment poate fi accentuat de o constituţie fizică anormală (o
infirmitate), de o situaţie economică şi socială precară, de o educaţie
deficitară, etc.
În înţelesul acordat de Adler, complexul de inferioritate este un
efect fatal al unei comparaţii, este un simptom maladiv, un semn de
tulburare a tendinţei normale de autovalorificare.
Depăşirea sentimentului de inferioritate se realizează frecvent
prin mecanismul compensării. Fenomenul compensării, ca proces de
contrabalansare a unei deficienţe, insatisfacţii sau nerealizări, a fost
generalizat de Adler pentru întreaga dezvoltare psihică a persoanei.
În opinia sa, compensarea are caracterul unei legi de bază a vieţii
psihice şi desemnează acea reacţie a individului ca întreg la o lipsă
oarecare. La baza reacţiei de compensare, Adler pune simţul
imperfecţiunii care antrenează şi mobilizează posibilităţile ascunse,
profunde, ale organismului şi le dirijează spre compensarea
deficienţei respective: “Defectele constituţionale şi alte stări
analoage”, spune Adler, “fac să apară un sentiment de inferioritate,
care impune compensarea în sensul unei exaltări a sentimentului
personalităţii…Forţele compensaţiei creează dispozitive interne în
acest scop.”
2

• Sentimentul şi complexul de inferioritate

Sentimentul de inferioritate nu apare numai atunci când ne


autosubestimăm, ci şi atunci când suntem apreciaţi sub nivelul la
care credem că avem dreptul. În acest caz, este vorba de o
neconcordanţă între autoapreciere şi opinia celorlalţi. Din acest
conflict se naşte nevoia de protest şi de compensare.
a) Depresia
În unele cazuri, sentimentul de inferioritate poate evolua spre
starea de complex, spre instalarea unui profund sentiment de
neputinţă, de incapabilitate care poate se poate prelungi prin
dezvoltarea unei reacţii de introversiune exagerată, de abandon şi
care poate crea ca boală, depresia. Aceasta se manifestă, de obicei,
prin stări obsesivo-fobice, în special teama de necunoscut, de viitor,
lipsă de conştientizare a propriei valori, autoînvinuire, pierderea
energiei. Lipsa de încredere în sine este rezultatul unei greşite
autoaprecieri în raport cu alţii, fapt care va duce la formarea, pe de o
parte, a convingerii că nu poţi reuşi acolo unde alţii reuşesc cu
uşurinţă, iar pe de alta, la apariţia fricii de a mai încerca. Teama
crează, în general, inhibiţii, dar în cazul celui neîncrezâtor în el însuşi,
sarcina care îi stă în faţă la un moment dat îi poate părea irealizabilă
şi o refuză. Teama de insucces pe care o resimte o astfel de
persoană poate avea ca efect (în scop de apărare) şi scăderea
aşteptărilor persoanei (mai preferabil decât decepţia). Plasată din nou
în situaţii capabile de a o conduce la eşec, persoana în cauză poate
reacţiona printr-o şi mai accentuată stare de anxietate. Ea ar dori să
stabilească un scop mai ridicat dar se teme de neîmplinirea lui.
Depresivul ar dori, de exemplu să nu se mai simtă incapabil şi
mizerabil, inferior şi fără valoare şi să aibă un viitor normal, o viaţa
după standardele pe care societatea le cataloghează drept fireşti, dar
se teme de slăbiciunea lui şi mai ales de a face parte dintr-o familie.
Pentru că se simte inferior şi confuz, relaţia sănătoasă de cuplu,
familie, copii, pe care îi doreşte, îl sperie căci nu se poate vedea
decât incapabil şi slab, nepregătit de a îşi asuma responsabilităţi sau
riscuri şi atunci preferă izolarea. Depresivul, “ascuns” în singurătate,
meditează mult, dar această manifestare îmbracă forma unei
suferinţe personale, îşi trăieşte îndelung amintirile, reale sau
modificate, amplificate negativ de imaginaţia sau de memoria
selectivă şi subiectivă (în sensul negativ), dându-le, de regulă, o notă
3

gravă şi deprimantă: exagerarea eşecurilor şi a greşelilor proprii îi


crează un sentiment de insatisfacţie pentru trecut care generează
descurajare şi teamă pentru viitor. Se spune că analiza lucidă a unei
emoţii puternice sau a unui sentiment astenic (depresiv), duce la
scăderea tensiunii afective negative. Totuşi, analiza nu anulează
sentimentele pesimiste, poate pentru că nu poate fi, în nici într-un caz
vorba de analiza lucidă despre care se spune că este necesară ci de
una marcată de spiritul critic, sau mai mult autocritic al persoanei
depresive. În plus, introspecţia profundă şi repetată crează un cerc
vicios în care cauzele se transformă în efecte şi efectele în cauze. De
exemplu, o persoană care suferă un eşec sentimental poate deveni,
pentru o perioadă, depresivă. Analizând, disecând în mod excesiv şi
autocritic slăbiciunea sa, depresia, persoana poate să se îndepărteze
de realitate într-o lume a construcţiilor subiectiviste (şi cum depresia
se manifestă prin autoacuzare, fiind o cauză a unui complex de
inferioritate) să se autoconvingă de imposibilitatea unor contacte
afective sănătoase cu cei din jur chiar din cauza faptului că se
consideră o persoană bolnavă, depresivă. Efectul (depresia) se poate
aşadar transforma în cauză şi poate determina alte efecte, opuse
celor aşteptate.
b) Hipermotivarea
În alte cazuri însă, sentimentul de inferioritate poate determina
acţiuni energice de depăşire a deficienţei. Este vorba de
hipermotivitate, acea trăire care îl face pe individ să reacţioneze
intens la evenimente şi situaţii nesemnificative pentru alţii. El are
ceva de demonstrat lui însuşi, deci nu poate fi vorba, deşi pare, că
personalitatea sa este mai puternică decât a depresivului doar pentru
că luptă. În esenţă, el este tot nemulţumit şi frustrat. Emoţia puternică
de care este cuprins hipermotivatul are caracter negativ şi pentru că îl
determină să îşi imagineze urmări şi pericole (nu doar piedici sau
emoţii) deosebit de grave. Cercetările demonstrează faptul că, în
comparaţie cu un ne-emotiv de inteligenţă egală, cel emotiv nu are
nici o şansă în condiţii de competiţie. Totuşi, nu toţi oamenii se
emoţionează la fel. Cei caracterizaţi prin excitabilitate emotivă
manifestă tendinţa de a se tulbura puternic, de a se emoţiona uşor
pentru lucruri neînsemnate. La colerici, emoţia este orientată spre
exterior, în vreme ce la melancolici este orientată spre interior, spre
autoanaliză, generând o tensiune nervoasă permanentă care duce la
uzură nervoasă şi la pasivitate. Desigur, gradul emotivităţii persoanei
este în funcţie şi de experienţele conflictuale şi frustrante anterioare,
4

care, au sensibilizat persoana în cauză într-o manieră mai mult sau


mai puţin generalizată.
c) Deformarea caracterului
În alte cazuri, complexul poate deforma caracterul înspre
egoism, invidie, răutate. În general, persoanele lipsite de forţa de a
învinge, de a depăşi obstacolele întâlnite şi care nu găsesc mijloacele
adecvate de satisfacere a scopurilor şi nevoilor lor realizează
substituiri. Poate fi vorba de o “mască” compensatoare, un fel de
schimbare la nivelul personalităţii, mai mult sau mai puţin superficială.
Există indivizi care realizează amintitele substituiri doar la nivel
imaginar, adică, ceea ce nu a putut realiza în faptă, realizează prin
intermediul visului, nu necesar nocturn, ci mai degrabă o formă de
visare cu ochii deschişi, care implică o stare de conştienţă. Desigur,
se poate să fie vorba şi de un vis pe timpul nopţii, dictat de
subconştient şi se poate ca la nivel conştient, persoana în cauză să
nu realizeze aceste frustrări. Adler a pus în evidenţă, în mod
convingător, modul de echilibrare (prin compensare) a sentimentului
de inferioritate prin tendinţa de superioritate şi dominaţie. Din păcate,
compensările realizate prin această tendinţă nu sunt întotdeauna
pozitive. Acesta este şi cazul despre care aminteam la începutul
paragrafului. Aceste trăsături, de exemplu, invidia se pot manifesta
printr-un sentiment care degajă superioritate, care sfidează, cu toate
că în interior, invidiosul nu se simte deloc fericit şi superior cum
încearcă să pară jignind pe alţii mai fericiţi dar şi mai vulnerabili.
Uneori, se dezvoltă un comportament mult mai agresiv, când individul
chiar ajunge să aibă credinţa că e superior, poate fi vorba chiar de
atitudini megalomanice, ca de exemplu Hitler. Adler explică acest
gen de comportamente astfel: dacă persoana care suferă de nevoia
compensării inferiorităţii ei fizice sau sociale prin „setea după
superioritate” este şi cu instincte agresive puternice, atunci tendinţa
de superioritate este însoţită şi de voinţa de putere. Dacă, însă,
gradul de agresivitate al persoanei este mai scăzut, putând fi
controlat, atunci individul respectiv păstrează numai megalomia.
Adler observă faptul că această pornire după superioritate este
însoţită, de obicei, de un sentiment al persecuţiei, care se dezvoltă ca
urmare a faptului că cei din jur nu recunosc dreptul la superioritate al
celui în cauză.
Prin urmare, analizând cele trei cazuri, putem atinge concluzia
că din aprobarea sau dezaprobarea socială reies sentimente de
5

îndrăzneală şi respectiv de deprimare sau dezolare, de orgoliu,


vanitate, dar şi de umilinţă, modestie, timiditate.

• Compensarea

Cum spuneam, complexul de inferioritate deformează


caracterul, de aceea, compensarea este necesară, pentru că, uneori
contribuie la procesul de echilibrare interioară. Conform concepţiei lui
Adler, fenomenul compensaţiei reprezintă un instrument special al
tendinţei de afirmare proprie.
Compensaţia poate fi de mai multe feluri. Adler o împarte în
directă sau indirectă.
a) Compensaţia directă
Compensaţia directă tinde spre înlăturarea defectului prin
manifestări în direcţia inferiorităţii respective. Aceasta include efortul
de a depăşi o inferioritate prin ea însăşi, de exemplu, cel lipsit de simţ
muzical perseverează, totuşi, în a face muzică instrumentală sau
vocală
b) Compensaţia indirectă
Ori de câte ori personalitatea depăşeşte un eşec printr-un
succes obţinut în planul altor activităţi decât cel în care s-a înregistrat
eşecul, avem de-a face cu un fenomen de compensaţie indirectă.
Spre deosebire de compensaţia directă, cea indirectă caută să
depăşească inferioritatea prin activităţi de alt ordin, care să
umbrească defectele simţite.
„Măştile” compensatorii implică fenomenul de substituire, atunci
când o tendinţă sau trebuinţă individuală nu poate fi satisfăcută prin
obiectul adecvat ei, ea se poate îndrepta asupra altui obiect, mai mult
sau mai puţin înrudit cu primul, de calitate superioară sau inferioară.
Substituirea motivului, Adler a subliniat acest gen de reacţii:
oamenii care au o inferioritate vădita tind să şi-o compenseze,
cautând să-i domine pe ceilalţi într-un domeniu sau altul.
c) Compensaţia deviatoare
6

Compensaţia deviatoare este şi ea foarte frecventă la


persoanele care suferă de un acut sentiment de inferioritate în raport
cu ceilalţi. Nevoia de realizare este o condiţie vitală pentru orice om,
dar greu de satisfăcut pe căi normale de către persoana complexată
de sentimentul de inferioritate. Astfel, aceasta îşi creează mecanisme
de compensaţie deviatoare prin care să îşi câştige stima şi preţuirea
celor din jur, adică, va recurge la mască pentru a-şi crea iluzia că
este ceea ce ar vrea să fie.
d) Compensaţia consolatoare
Ca şi compensaţia deviatoare, compensaţia consolatoare
creează mai mult satisfacţii fictive. André Berge constata că cel care
se laudă, în general, nu e prea sigur pe sine însuşi. El simte nevoia
să îşi menţină echilibrul interior printr-o imagine măgulitoare privind
propria-i persoană, ceea ce reprezintă întrucâtva o compensaţie a
lipsei sale de încredere în sine, lipsă în urma căreia suferă.
Nevoia de demnitate personală, de preţuire şi de apreciere din
partea celorlalţi, îi determină pe unii oameni să adopte roluri fictive,
să recurgă la „teatrul” de compensaţie pentru a-şi crea iluzia că, cel
puţin in parte, dorinţa lor intimă a fost atinsă. Multe dintre aceste
persoane nu cred, de obicei, în aceste false compensări, produse
într-un plan pur imaginativ, dar recurg totuşi, în mod deliberat la ele,
din nevoia de a se fortifica şi echilibra sufleteşte. A trăi pentru alţii,
prin alţii, prin impresia şi atitudinea lor, căci dacă ei te respectă şi te
consideră superior, atunci te simţi aşa, chiar dacă nu eşti.