Introducere

Atât conceptul de sentiment, sau mai grav, complex de inferioritate, cât şi cel de compensare, îşi au
originea în teoriile lui Alfred Adler, psiholog austriac care a trăit în perioada 1870 – 1937j
Complexul de inferioritate este evoluția negativă de la sentimentul de inferioritate spre un sentiment
acut de inferioritate,j Pentru Adler, sentimentul de inferioritate şi corelatul său, aspirația spre
autoafirmare, reprezintă două din formele de bază sub care poate să apară sentimentul valorii
proprii, prima formă este caracteristică, în general, vârstei copilăriei, când mica ființă umană constată
cu durere cât de puțin pregătită este, în comparație cu adulții, să răspundă adecvat cerințelor
complexe ale mediului social, Acest sentiment poate fi accentuat de o constituție fizică anormală (o
infirmitate), de o situație economică şi socială precară, de o educație deficitară, etc, în înțelesul
acordat de Adler, complexul de inferioritate este un efect fatal al unei comparații, este un simptom
maladiv, un semn de tulburare a tendinței normale de autovalorificare, depăşirea sentimentului de
inferioritate se realizează frecvent prin mecanismul compensării, fenomenul compensării, ca proces
de contrabalansare a unei deficiențe, insatisfacții sau nerealizări, a fost generalizat de Adler pentru
întreaga dezvoltare psihică a persoanei, în opinia sa, compensarea are caracterul unei legi de bază a
vieții psihice şi desemnează acea reacție a individului ca întreg la o lipsă oarecare, la baza reacției de
compensare, Adler pune simțul imperfecțiunii care antrenează simbolizează posibilitățile ascunse,
profunde, ale organismului şi le dirijează spre compensarea deficienței respective/ defectele
constituționale şi alte stări analoage, spune Adler, fac să apară un sentiment de inferioritate, care
impune compensarea în sensul unei exaltări a sentimentului personalității 2forțele compensației
creează dispozitive interne în acest scop, 
• Sentimentul şi complexul de inferioritate
3entimentul de inferioritate nu apare numai atunci când ne auto-subestimăm, ci şi atunci când
suntem apreciați sub nivelul la care credem că avem dreptul, în acest caz, este vorba de o
neconcordanță între autoapreciere şi opinia celorlalți, din acest conflict se naşte nevoia de protest şi
de compensare,
a) Depresia
în unele cazuri, sentimentul de inferioritate poate evolua spre starea de complex, spre instalarea
unui profund sentiment de neputință, de incapabilitate care poate se poate prelungi prin dezvoltarea
unei reacții de introversiune exagerată, de abandon şi care poate crea ca boală, depresia, Aceasta se
manifestă, de obicei, prin stări obsesivo-fobice, în special teama de necunoscut, de viitor, lipsă de
conştientizare a propriei valori, autoînvinuire, pierderea energiei, lipsa de încredere în sine este
rezultatul unei greşite autoaprecieri în raport cu alții, fapt care va duce la formarea, pe de o parte, a
convingerii că nu poți reuşi acolo unde alții reuşesc cu uşurință, iar pe de alta, la apariția fricii de a
mai încerca, teama creează, în general, inhibiții, dar în cazul celui neîncrezâtor în el însuşi, sarcina
care îi stă în față la un moment dat îi poate părea irealizabilă şi o refuză, 5eama de insucces pe care o
resimte o astfel de persoană poate avea ca efect (în scop de apărare) şi scăderea aşteptărilor
persoanei (mai preferabil decât decepția), plasată din nou în situații capabile de a o  conduce la
eşec,persoana în cauză poate reacționa printr-o şi mai accentuată stare de anxietate, 6a ar dori să
stabilească un scop mai ridicat dar se teme de neîmplinirea lui, depresivul ar dori, de exemplu să nu
se mai simtă incapabil şi mizerabil, inferior şi fără valoare şi să aibă un viitor normal, o viața după
standardele pe care societatea le cataloghează drept fireşti, dar se teme de slăbiciunea lui şi  mai ales
de a face parte dintr-o familie, pentru că se simte inferior şi confuz, relația sănătoasă de cuplu,
familie, copii, pe care îi doreşte, îl sperie căci nu se poate vedea decât incapabil şi slab, nepregătit
dea îşi asuma responsabilități sau riscuri şi atunci preferă izolarea, depresivul, ascuns în
singurătate,meditează mult, dar această manifestare îmbracă forma unei suferințe personale, îşi
trăieşte îndelung amintirile, reale sau modificate, amplificate negativ de imaginația sau de memoria
selectivă şi subiectivă (în sensul negativ), dându-le, de regulă, o notă gravă şi deprimantă/ exagerarea
eşecurilor şi a greşelilor proprii îi creează un sentiment de insatisfacție pentru trecut care generează
descurajare și teamă pentru viitor, se spune că analiza lucidă a unei emoții puternice sau a unui
sentiment astenic (depresiv), duce la scăderea tensiunii afective negative, totuşi, analiza nu
anulează sentimentele pesimiste, poate pentru că nu poate fi, în nici într-un caz vorba de analiza
lucidă despre care se spune că este necesară ci de una marcată de spiritul critic, sau mai mult
autocritic al persoanei depresive, în plus, introspecția profundă şi repetată creează un cerc vicios în
care cauzele se transformă în efecte şi efectele în cauze, de exemplu, o persoană care suferă un  eşec
sentimental poate deveni, pentru o perioadă, depresivă. Analizând, disecând în mod excesiv
şi autocritic slăbiciunea sa, depresia,persoana poate să se îndepărteze de realitate într-o lume
a construcțiilor subiectiviste (şi cum depresia se manifestă prin autoacuzare, fiind o cauză a unui
complex de inferioritate) să se autoconvingă de imposibilitatea unor contacte afective sănătoase cu
cei din jur chiar din cauza faptului că se consideră o persoană bolnavă, depresivă, efectul (depresia)
se poate aşadar transforma în cauză şi poate determina alte efecte, opuse celor aşteptate,

B) hipermotivarea
În alte cazuri însă, sentimentul de inferioritate poate determina acțiuni energice de depăşire a
deficienței, 6ste vorba de hipermotivitate, acea trăire care îl face pe individ să reacționeze intens la
evenimente şi situații nesemnificative pentru alții, 6l are ceva de demonstrat lui însuşi, deci nu poate
fi vorba, deşi pare, că personalitatea sa este mai puternică decât a  depresivului doar pentru că luptă,
în esență, el este tot nemulțumit şi frustrat, 6moția puternică de care este cuprins hipermotivatul are
caracter negativ şi pentru că îl determină să îşi imagineze urmări şi pericole (nu doar piedici sau
emoții) deosebit de grave, cercetările demonstrează faptul că, în comparație cu un ne-emotiv de
inteligență egală, cel emotiv nu are nici o şansă în condiții de competiție, 5otuşi, nu toți oamenii se
emoționează la fel, cei caracterizați prin excitabilitate emotivă manifestă tendința de a se tulbura
puternic, de a se emoționa uşor pentru lucruri neînsemnate, la colerici, emoția este orientată spre
exterior, în vreme ce la melancolici este orientată spre interior, spre autoanaliză, generând
o tensiune nervoasă permanentă care duce la uzură nervoasă şi la pasivitate, desigur, gradul
emotivității persoanei este în funcție şi de experiențele conflictuale şi frustrante anterioare, care, au
sensibilizat persoana în cauză într-o manieră mai mult sau mai puțin generalizată,
C) deformarea caracterului
În alte cazuri, complexul poate deforma caracterul înspre egoism, invidie, răutate, în general,
persoanele lipsite de forța de a învinge, de a depăşi obstacolele întâlnite şi care nu găsesc mijloacele
adecvate de satisfacere a scopurilor şi nevoilor lor realizează substituiri, poate fi vorba de o mască
compensatoare, un fel de schimbare la nivelul personalității, mai mult sau mai puțin
superficială,6xistă indivizi care realizează amintitele substituiri doar la nivel imaginar, adică, ceea ce
nu a putut realiza în faptă, realizează prin intermediul visului, nu necesar nocturn, ci mai degrabă o
formă de visare cu ochii deschişi, care implică o stare de conştiență, desigur, se poate să fie vorba şi
de un vis pe timpul nopții, dictat de subconştient şi se poate ca la nivel conştient, persoana în cauză
să nu realizeze aceste frustrări, Adler a pus în evidență, în mod convingător, modul de echilibrare
(prin compensare) a sentimentului de inferioritate prin tendința de superioritate şi dominație, din
păcate, compensările realizate prin această tendință nu sunt întotdeauna pozitive, acesta este şi
cazul despre care aminteam la începutul paragrafului, aceste trăsături, de exemplu, invidia se
pot manifesta printr-un sentiment care degajă superioritate, care sfidează, cu toate că în interior,
invidiosul nu se simte deloc fericit şi superior cum încearcă să pară jignind pe alții mai fericiți dar şi
mai vulnerabili, uneori,se dezvoltă un comportament mult mai agresiv, când individul chiar ajunge să
aibă credința că e superior, poate fi vorba chiar de atitudini megalomanice, ca de exemplu Hitler,
Adler explică acest gen de comportamente astfel, dacă persoana care suferă de nevoia compensării
inferiorității ei fizice sau sociale prin setea după superioritate este şi cu instincte agresive puternice,
atunci tendința de superioritate este însoțită şi de voința de putere, dacă, însă, gradul de agresivitate
al persoanei este mai scăzut, putând fi controlat, atunci individul respectiv păstrează
numai megalomia, Adler observă faptul că această pornire după superioritate este însoțită, de obicei,
de un sentiment al persecuției, care se dezvoltă ca urmare a faptului că cei din jur nu recunosc
dreptul la superioritate al celui în cauză, prin urmare, analizând cele trei cazuri,  putem atinge
concluzia că din aprobarea sau dezaprobarea socială reies sentimente de îndrăzneală şi respectiv de
deprimare sau dezolare, de orgoliu, vanitate,dar şi de umilință, modestie, timiditate,
Compensarea
Cum spuneam, complexul de inferioritate deformează caracterul, de aceea, compensarea este
necesară, pentru că, uneori contribuie la procesul de echilibrare interioară, conform concepției lui
Adler, fenomenul compensației reprezintă un instrument special al tendinței de afirmare
proprie,compensația poate fi de mai multe feluri, Adler o împarte în directă sau indirectă,
A) compensaţia directă
Compensația directă tinde spre înlăturarea defectului prin manifestări în direcția inferiorității
respective, aceasta include efortul de a depăşi o inferioritate prin ea însăşi, de exemplu, cel lipsit de
simț muzical perseverează, totuşi, în a face muzică instrumentală sau vocală
B) compensaţia indirectă
Ori de câte ori personalitatea depăşeşte un eşec printr-un succes obținut în planul  altor activități
decât cel în care s-a înregistrat eşecul, avem de-a face cu un fenomen de compensație indirectă, spre
deosebire de compensația directă, cea indirectă caută să depăşească inferioritatea prin activități de
alt ordin, care să umbrească defectele simțite,  măştile compensatorii implică fenomenul de
substituire, atunci când o tendință sau trebuință individuală nu poate fi satisfăcută prin obiectul
adecvat ei, ea se poate îndrepta asupra altui obiect,mai mult sau mai puțin înrudit cu primul, de
calitate superioară sau inferioară, substituirea motivului, Adler a subliniat acest gen de reacții,
oamenii care au o inferioritate vădită tind să şi-o compenseze, căutând să-i domine pe ceilalți într-un
domeniu sau altul,
C) compensaţia deviatoare
Compensația deviatoare este şi ea foarte frecventă la persoanele care suferă de un acut sentiment
de inferioritate în raport cu ceilalți, nevoia de realizare este o condiție vitală pentru orice om,
dar greu de satisfăcut pe căi normale de către persoana complexată de sentimentul de inferioritate,
astfel, aceasta îşi creează mecanisme de compensație deviatoare prin care să îşi câştige stima şi
prețuirea celor din jur, adică, va recurge la mască pentru a-şi crea iluzia că este ceea ce ar vrea să fie,
D) compensaţia consolatoare
Ca şi compensația deviatoare, compensația consolatoare creează mai mult satisfacții fictive, Andre
Berge constata că cel care se laudă, în general, nu e prea sigur pe sine însuşi, el simte nevoia să îşi
mențină echilibrul interior printr-o imagine măgulitoare privind propria-i persoană, ceea ce
reprezintă întrucâtva o compensație a lipsei sale de încredere în sine, lipsă în urma căreia suferă,
nevoia de demnitate personală, de prețuire şi de apreciere din partea celorlalți. Îi determină pe unii
oameni să adopte roluri fictive, să recurgă la teatrul de compensație pentru a-şi crea iluzia că, cel
puțin în parte, dorința lor intimă a fost atinsă, multe dintre aceste persoane nu cred, de obicei, în
aceste false compensări, produse într-un plan pur imaginativ, dar recurg totuşi, în mod deliberat la
ele, din nevoia de a se fortifica şi echilibra sufleteşte, a trăi pentru alții, prin alții, prin impresia şi
atitudinea lor, căci dacă ei te respectă şi te consideră superior, atunci te simți așa, chiar dacă nu ești.