Jena poate fi definită din perspectiva a două componente: subiectivă (
fenomenologică ) şi obiectivă ( normativă ). Din perspectivă fenomenologică sau experienţială, în viziunea lui Rowland Miller, jena ar fi o stare de disconfort marcată de stupoare, stânjeneală şi amărăciune. Disconfortul simţit într-o anume situaţie poate poate da trăiri puternice sau slabe, pornind de la un sentiment de uşoară stânjenelă, încurcătură, incertitudine şi ajungând la senzaţii puternice de neputinţă, înroşire şi dorinţa de a evada. Vom enumera mai multe sinonime pentru acoperirea a cât mai multe nuanţe semantice asociate trăirilor afective subiective: - mortificare ( încremenire, îngheţare, stupoare ); - stânjeneală ( ocară, fâstâceală, stinghereală ); - amărăciune ( supărare, întristare ). Ruşinea, vinovăţia şi jena fac parte din categoria emoţiilor negative, care implică conştientizarea sinelui. Sinele ajunge să fie evaluat negativ şi apreciat ca imoral, pentru că nu a respectat anumite standarde sociale; cele trei emoţii se pot distinge în funcţie de specificul standardelor încălcate. 1). Jena intervine după o încălcare publică şi accidentală a standardelor socio-morale regăsite implicit la nivelul prescripţiilor de roluri şi a scenariilor ce guvernează buna derulare a interacţiunilor sociale; 2 ). Vinovăţia intervine după transgresiunea standardelor socio-morale universale ce sunt acceptate într-o societate anume; 3 ). Ruşinea urmează constatării abaterii de la standardele socio-morale individuale şi asumate. În toate cele trei cazuri emoţiile survin ca urmare a transgresiunii inor coduri socio-morale: în cazul jenei- codul bunelor maniere; în cazul ruşinii – codul socio – moral universal; în cazul vinovăţiei. Jena este diferită de ruşine, chiar dacă sunt greu de despărţit, oamenii considerându-le etichete sinonime, jena fiind considerată ca o trăire asociată ruşinii, fiind parte din aceasta. În viziunea modernă distincţia dintre jenă şi ruşine se bazează pe o serie de de dimensiuni, fiind fundamentală din punct de vedere situaţional ( componenta obiectivă ) , cognitiv ( componenta cognitivă ), fenomenologic ( componenta subiectivă ); iar la nivelul manifestărilor stării emoţionale – fiziologic ( componenta somatică ) şi non – verbală ( component comportamentală ) - jena este diferenţiată atât de ruşine cât şi de amuzament. Studiile făcute de Rowland Miller şi Cathy Stonehause au cercetat identificarea circumstanţelor situaţionale responsabile de declanşarea jenei, fără a ţine cont de emoţii înrudite. În urma asocierii cu June Price Tangney, o cunoscută cercetătoare a emoţiilor de ruşine şi vinovăţie, studiile au fost extinse pentru a surprinde concomitent antecedentele comune ale celor trei emoţii, dar mai ales antecendentele distincte. Au schimbat perspectiva de abordare a antecedentelor considerate şi catalogate anterior preponderent din „ exterior” , au început să fie apreciate simultan din „ interior ”. Această abordare demonstrează alte aspecte legate de antecedentele declanşatoare, cum ar fi confirmarea faptului că jena necesită obligatoriu prezenţa publicului iar ruşinea nu implică neaparat absenţa acestuia. Dacher Keltner şi Brenda Buswell au implementat aceeaşi strategie – investigarea simultană a antecedentelor celor trei emoţii. Rowland Miller a ordonat antecedentele situationale ale jenei, in funcţie de măsura în care emoţia trăită este rezultatul implicării active şi directe a individului: - antecedente provocate de anumite comportamnete ale individului; - antecedente care sunt rezultatul unor comportamente interactive, în care cel care este jenat trăieşte emoţia ca urmare a unei interacţiuni penibile cu unul sau mai mulţi interlocutori; - antecedente ce sunt provocate de comportamentul audienţei; - antecedente care sunt provocate prin urmărirea emoţiei la celalat. Emoţia de jenă, după cum era de aşteptat antecedentele situaţionale se declanşează în funcţie de comportamentul individului, cele mai frecvente sunt erorile comportamentale, neândemânare sau stângăcie ; precum şi erorile cognitive, judecăţi greşite, uitarea, deficitul de atenţie, pierderea controlului, eşec în reglarea intimităţii, rănirea neinteţionată a altcuiva, discrepanţă publică în raport cu standardele personale, atragerea nedorită a atenţiei celorlalţi, reacţii exagerate la situaţie. Jena este declanşată şi de urmare a interacţiunilor pe care le are individul cu audienţa, individul pierde coerenţa rolului personal pe motiv „ că dă ochii cu cineva ” care are cunostinţă de aspecte jenante din trecutul său, sau partenerul de interacţiune are o reacţie exagerată la o anumită situaţie. De asemenea tachinarea este un comportament frecvent care poate induce jena, ceilalţi pot provoca jena invocând şi exagerând o eroare reală a celui vizat sau inventând una fictivă. În alte cazuri jena este trăită doar ca urmare a observării celuilalt, jena fiind resimţită atunci când individul urmăreşte anumite transgresiuni ale convenţiiolor sociale ce sunt realizate de membrii grupului din care face parte.Jena întruneşte calităţile unei emoţii de grup. În unele cazuri jena poate fi trăită empatic. Rowland Miller a realizat o grilă de analiză a jenei în baza acestei clasificări, grilă care urmăreşte identificarea sistematică a antecedentelor declanşatoare ale oricărei emoţii. Jena are valori speciale din punct de vedere al componentei cognitive, după definiţie ea intervine atunci când au fost încălcate standardele cu privire la convenţiile sociale. Una din dimensiunile cognitive asociatei acestei transgresiuni este cea legată de perceperea gravităţii transgresiunii. Dacă persoana apreciază transgeresiunea ca fiind una gravă, aceasta îl poate înclina spre trăirea ruşinii, dacă este apreciată ca fiind una lejeră, persoana va simţi doar vină. Sabini, Garvey şi Hall apreciază ca jena poate fi lipsită de gravitate, ruşinea apare ca apanajul unei tragedii, în timp ce jena conţine elemente tragico- comice, dominantă fiind tonalitatea comică, tragedia este de suprafaţă. Chiar şi cel care este autorul gafei jenante poate resimţi comicul situaţiei. Un alt antecedent cognitiv specific jenei este prezenţa publicului, fiind o condiţie necesară, obligatorie. Publicul poate exista in mod real, obiectiv, dar poate fi şi o prezenţă imaginară. Situaţiile în care este resimţită jena sunt de cele mai multe ori situaţii – surpriză, asociate comportamentului „ accidental eronat ”, care intervin pe neaşteptate, pe nepregătite. Jena este un amestec de blocaj temporar ( „te pierzi pe moment cu firea ”), stânjeneală faţă de ceilalţi şi supărare pe sine. Spre deosebire de ruşine, care este o emoţie mai intensă, jena este resimţită ca un disconfort, având un gust „ dulce-amărui”, sau altfel spus „ cu unochi îţi vine să plângi, iar cu celălalt îţi vine să râzi ”. În cazul ruţinii tendinţa de amuzament lipseşte cu desăvârşire. Din punct de vedere fiziologic în cazul jenei se activează sistemul nervos simpatic şi reacţia de înroşire. Are loc o creştere simultană a presiunii sistolice şi diastolice pe durata întregului episod jenant. Simultan creşte şi ritmul bătăilor inimii, doar pentru un minut, după care revine totul la normal. Glanda suprarenală elimină în sânge cortizol pregştind organismul să facă faţă circumstanţelor ameninţătoare. De asemenea înroşirea obrajilor şi gâtului este o reacţie fiziologică locală, care este specifică jenei, ea neputând fiind controlată, ea fiind diferită de înroşirea produsă de exerciţiile fizice, excitarea sexuală sau intoxicare. Jena are un set specific de manifestări non- verbale : - evitarea pivirii fixe, privirea în jos; - zâmbet inhibat, controlat, doar cu partea de jos a feţei; - întoarcerea buzelor înspre jos arătând un zâmbet jenat; - din nou un zâmbet inhibat; - privire migratoare ( stânga – dreapta ); - mişcarea capului în jos, completată opţional cu tendinţa de atingere a feţei. Tendinţa de aşi cere scuze, de a repara greşeala în situaţia în care o persoană este pusă intr-o situaţie jenantă , este afişajul non-verbal şi cel verbal prin manifestarea unei recunoaşteri a statutului inferior faţă de ceilalţi, dar şi prin a potenţa latura comică prin chicotire sau chiar râs.