Complexul de inferioritate între timiditate și smerenie

Complexul de inferioritate este o temă de psihologie neabordată suficient încă în spațiul

teologic al psihoterapiei ortodoxe. Ca și localizare, o putem plasa în spațiul patimii fricii, cu
conexiuni fie înspre patima mândriei, fie înspre patima desfrânării.

În studiul acesta vom prezenta două raportări: una între timiditate și inferioritate și una
între timiditatea inferiorității și smerenia creștină, o perspectivă sumativă din partea psihologiei
și o perspectivă patristică.

Complexul de inferioritate se încadrează la categoria nevrozelor. Nevroza se demarcă din marele

câmp al suferinței omenești prin desfășurare și organizare în dimensiunea subiectivității.1
Nevroza este un fel de dramă a interiorității, condiția despicată sau dihotomică a firii omenești,
care pulsează totuși ca o totalitate vie.2 Toate bolile pe bază nervoasă își au rădăcinile în
domeniul complexului de inferioritate (de impotență, ca neputință n.a.), cu toate variantele lor
infinite, deoarece acesta este solul fertil unde nevrozele prind rădăcini și cresc la starea deplină.3

În ce privește inferioritatea, s-au dezvoltat mai multe teorii.

Complexul de inferioritate, conform A.F. Osborn, este o formă absurdă a imaginației deviate.4
Miezul complexului de inferioritate este dezordinea în atitudinile legate de sine.5

Inferioritate bazată pe voința de putere: Inferioritatea este un ansamblu de reprezentări, de

atitudini și de conduite legate de un sentiment de inferioritate. Alfred Adler a dat o semnificație
centrală acestei noțiuni, pe care o leagă de un deficit fizic real, de o inferioritate organică,
morfologică sau funcțională. Acordându-i valoare etiologică, îi descrie efectele de
supracompensare.

Inferioritatea bazată pe pierderea plăcerii: Sigmund Freud considera că este vorba mai curând
de un simptom care trebuie să fie analizat în raport cu două pierderi, reale sau fantasmatice, pe
care copilul le-a suportat sau s-a temut de ele: castrarea și pierderea dragostei.

Inferioritate bazată pe frica refulată: O reacţie de inferioritate este un sistem de obiceiuri de o

complexitate crescândă. Individul dezvoltă de la început o reacţie de frică care o tratează în mod
ostil. Apoi reînnoirile frecvente ale acestei frici conduc la construirea unui sistem de reacții de
complexe defensive care școala freudiană o atribuie greșit instinctului sexual. 6

1
Eduard Pamfil, Nevrozele, Editura Facla, 1974, p. 87.
2
Eduard Pamfil, Nevrozele, p. 204.
3
Oliver Brachfeld, Inferiority Feelings, Editura Routledge, 2001, p. 17.
4
Mielu Zlate, Psihologia mecanismelor cognitive, Editura Polirom, Iași, 1999, p. 513.
5
E.F. Heidbreder, „The normal inferiority complex”, în Journal of Abnormal Social Psychology, 22, 1927, p. 248.
6
English Bagby, La rèaction d`infèrioritè, în Journal of Abnormal Psychology, XVIII, 3, 1923, pp. 268-273.
Mai avem și ceea ce se numește sentiment de inferioritate general: puține dureri pot fi
comparate cu durerea pe care o simte cel care se știe neavând nimic bun, nefiind nici atrăgător,
nici important, nefiind nimănui de folos. Sentimentul lipsei de valoare, al autocondamnării, al
singurătății sunt elemente ce compun viața a 20% dintre tineri.7

În ceea ce priveşte structura sa naturală — scrie Adler — omul este o fiinţă inferioară. Dar
această inferioritate constitutivă, pe care şi-o conştientizează ca pe un sentiment de neîmplinire şi
de insecuritate, acţionează permanent ca un stimulent în direcţia descoperirii unei căi de adaptare
la viaţă, unde să-şi creeze situaţii în care să fie echilibrate dezavantajele poziţiei omului în
natură. Este vorba, în fond, tot despre organul psihic, care are capacitatea de a realiza adaptarea
şi securitatea.8

Indiferent de sursă, o conștientizare și o bună raportare a caracteristicilor falsei smerenii și ale

egoismului fariseic la caracteristicile complexelor de inferioritate și superioritate, câtă lumină nu
ar aduce asupra laturilor întunecate ale unei personalități complexate?9

7
Merton Strommen, Five Cries of Youth, Harper Inc, San Francisco, 1993, p. 16.
8
Alfred Adler, Cunoașterea omului, Editura Iri, București, 1996, p. 62.
9
Antonios Romaios, Educația corecțională efectuată de către păstor necesită cunoștințe și aptitudini psihologice,
în Actele Primului Congres de Psihologie pastorală și Duhovnicie, Editura Kiriakidis, 1981. Pp. 17-51., apud
„Vasile Thermos, Om la orizont! Psihologia și psihiatria ortodoxă”, Editura Sophia, București, 2010, pp. 205-206.
Patologia afectului:

Prezentând viața adolescenților ca fiind senzuală, luminoasă, uluitoare, așa cum este redată în
reclamele de lenjerie intimă, crește sentimentul îndepărtării experienței adolescenților de restul
lumii. În realitate, expresia pe care societatea înclină să o dea tineretului și tinereții în general
face foarte rău tuturor, îngreunează misiunea celor vârstnici, celor adulți, care deseori se exclud
singuri din mecanismul societății, făcându-i să treacă printr-un complex de fobii, ajungând chiar
la deznădejde.10

O manifestare, urmare a celor de mai sus, este timiditatea patologică.

Timiditatea este un fenomen general; apare ca rezultat al sentimentelor de inferioritate și preia

gradual orice domeniu din viața subiectului. Nevoia urgentă de a se reeduca îi poate induce
ideea de a simula curajul în anumite domenii ale vieții. Aceasta îi poate permite să scape de o
mare parte din sentimentele de inferioritate. Dar o slăbiciune va rămâne în ciuda tuturor:
timiditatea față de femei. Este cea mai invincibilă formă de complex de inferioritate. 11

Paradoxal, slăbiciunea cea mare: timiditatea față de sexul opus. Rămâne un fapt paradoxal cum
această tensiune între dorința perversă căruia nu-i poți rezista (și, conform psihanalizei, nu
trebuie să-i reziști) și eul ideal care te condamnă generează o teamă, o fugă, o problemă
nerezolvată tocmai față de ceea spre ce tinzi.

10
Leva Marsha Warren, The Adolescent Journey, Jason Aronson Inc, 1996, p. 329, apud Vasile Thermos, Pentru o
înțelegere a adolescenței, Editura Sophia, București, 2011, p. 27.
11
Oliver Brachfeld, Inferiority Feelings, p. 216.
Patologia voinței:

Vorbind despre diferența dintre om și animal, ea este rezultatul nu a unei diferențe anatomice, ci
a unei structuri sufletești. Astfel: animalul are frica, semnalul de alarmă și avertisment al
securității corporale. Omul are în plus neliniștea care-i mimează siguranța de sine și-i creează un
adevărat complex de inferioritate. Neliniștea e o deficiență adaptivă, o scădere biologică. Ea
ridică omului întrebarea nețărmurită în sine, putința de a viețui fără întrebări și-i insuflă încă de
la începutul luării în posesie a propriei vieți, sentimentul unei carențe, a unei timidități.12 Se pare
că neliniștea provocată de condițiile sociale mai vitrege lovește în siguranța de sine – care ar
pune un stop impulsului de auto-afirmare.

O formă de angoasă mai inofensivă dar nu mai puţin demnă de atenţie este timiditatea, ceea ce
am spus despre anxietate fiind valabil şi pentru aceasta. Oricât de simple ar fi relaţiile in care se
află implicaţi copiii, timiditatea le va oferi posibilitatea să evite sau să rupă contactul cu ceilalţi,
dând in acest fel curs sentimentului lor de inferioritate sau de a fi diferiţi, ceea ce inhibă plăcerea
de a întreține legături cu alţii.13

Dicționarul definește timiditatea astfel: comportament defensiv şi anxios, ezitant şi astenic,

exprimând dificultăţi de adaptare socială (sau o adaptare negativă) ce sunt normale şi explicabile
în mica copilărie şi la pubertate, dar ridică probleme în celelalte etape. Timiditatea se poate
datora diverşilor factori, cum sunt temperamentul hipotonic, nesiguranţă de sine, complexe de
inferioritate ce pot fi impuse prin autoritarism educativ, dificultăţi de comunicare şi expresie în
absenţa „învăţării sociale", reticenţe dictate de atitudini hiper-exigente ş.a.. În tinereţe, de regulă,
timiditatea este depăşită. Importantă este activitatea socială şi dezvoltarea încrederii în sine şi în
alţii.14

12
Coman Gheorghe, Sociologie, Editura Pim, Iași, 2013, p. 173.
13
Alfred Adler, Cunoașterea omului, p. 229.
14
Popescu – Neveanu, Paul, Dicționar de psihologie, p. 731.
 Perspectivă teo:

Astfel, notăm și inferioritatea bazată pe căderea primordială: Omul care nu mai trăiește după
legea spiritului care este legea supremă a omului ca întreg, a omului ca om, dă preponderență
pornirilor vreunei părți componente subalterne, promovează o hipertrofie unilaterală a pornirilor
acelei părți și cade în complexe psihologice care duc spre dezintegrarea individualității sale
adevărate.15

Maxim Mărturisitorul scria: Când se amestecă în plăcere durerea, dând perversitatea... naștem
fățărnicia, ironia, viclenia... dorința de a plăcea oamenilor.16 Găsim aici un prim temei al
inferiorității pe baza patologiei afective. Datorită faptului că inferioritatea e o pastișă a smereniei,
amintesc încă un lucru: cumințenia (opusul desfrânării) și smerenia au aceeași rădăcină în limba
greacă: sophrosyne și, respectiv, tapeinophrosyne. Evagrie scria că duhul desfrânării și cel al
slavei deșarte sunt strâns legate, urmându-se unul pe altul.17 Sophrosyne, întreaga-înțelepciune (o
conștiință a sinelui) este strâns legată de tapeinophrosyne, de smerenie. Vin de la phren, care
înseamnă minte, rațiune. Iar opusul lor, dereglarea sexualității duce la pierderea conștiinței
adevărate de sine; iar, în ce privește slava deșartă – vom analiza mai jos, în lucrare, timiditatea –
formă a slavei deșarte.

O altă manifestare este timiditatea. Am văzut-o ca fiind comportament anxios, defensiv,

astenic; aduce cu sine dificultăți de adaptare socială (sau chiar adaptare negativă). Iar ca formă
avansată: timiditatea față de sexul opus.

Ioan Carpatiul scrie: când frica sădită în chip firesc în noi se teme de Cel ce este, atunci devine
evlavie, dar când se teme de ceea ce nu este, atunci se preface în lașitate.18 Deci, ca și origine,
avem patima fricii. Totuși, Părinții încadrează timiditatea la categoria micimii de suflet – o sub-
categorie a fricii.

Ca și patimă derivată din frică, Ioan Damaschinul o definește ca frica de a nu izbuti, adică frica
de nereușită.19 Sfântul Apostol Pavel spune că Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci al puterii
și al dragostei și al înțelepciunii (2 Tim. 1,7). Dacă firească este virtutea puterii, opusul este
timiditatea. 20

Originea este din îmbolnăvirea puterii irascibile (a voinței) a sufletului precum şi din slava
deșartă (Ioan Scărarul menționează că toți cei fricoși sunt iubitori de slava deșartă21. Simeon,
Noul Teolog precizează: frica este o boală copilărească și vrednică de râs a sufletului iubitor de
slava deșartă. Față de acest drac să nu cauți să te folosești de cuvinte și de contraziceri. Căci
cuvintele nu folosesc nimic sufletului care tremură și se clatină. Lăsându-le pe acestea, smerește

15
Dumitru Stăniloae, Cultură și duhovnicie, vol. 2, Editura Basilica, București, 2012, p. 556.
16
Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, p. 30.
17
Evagrie Ponticul, Tratatul practic, În volumul „Evagrie Ponticul. Tratatul practic. Gnosticul”, Editura Curtea
Veche, București, 2009, pp. 159-160.
18
Ioan Carpatiul, Alte 117 Capitole , în „Scrieri Filocalice uitate”, Editura Deisis, Sibiu, 2013, p. 21.
19
Ioan Damaschin, Dogmatica, Editura IBMBOR, București, 2005, p. 88.
20
Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, p. 193.
21
Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuș, p. 237.
cu toată puterea gândirea ta și vei vedea cum dispare frica.22 Ei, dar dacă slava deșartă s-ar
putea smeri!

Teama de a acționa vine din faptul că omul este dominat de propria imaginație. Imaginația
deformează realitatea, prezentând acțiunea de îndeplinit ca fiind foarte grea, plină de primejdie
sau cu totul imposibilă – în timp ce, obiectiv, nu este așa.23 Ioan Scărarul o definește ca așteptare
plină de spaimă a unor lucruri neprevăzute, simțire plină de tremurare a inimii, clătinată și
speriată de nenorociri îndoielnice.24

Deşi sunt lucruri copilăreşti, acestea ţin şi la vârsta matură. Tot Ioan Scărarul precizează că frica
lașă este o simțire copilărească în sufletul îmbătrânit25. Dau un exemplu și din viața cotidiană.

Este situația unui om într-un restaurant. Dacă iau un pahar, voi tremura; dacă tremur,
oamenii mă vor privi; dacă mă vor privi, își vor da seama că sunt emoționat; dacă văd că sunt
emoționat, ei vor gândi că sunt slab și de neîncredere...26 Deși sunt lucruri banale, acestea
afectează destul de mult viața umană.

Jean-Claude Larchet concluzionează: este o patimă deosebit de periculoasă, fiindcă blochează

dinamismul omului, îi frânează elanurile spre desăvârșire, îi încetinește sau chiar îi paralizează
activitatea și inhibă în multe împrejurări exercitarea facultăților sale sufletești.27

22
Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice și practice, în Filocalia, vol. 6, Editura Humanitas, București,
2008, p. 35.
23
Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, p. 194.
24
Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuș, p. 237.
25
Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuș, p. 237.
26
Christophe Andre, Patrick Legeron , Cum să ne eliberăm de frica de ceilalți, Editura Trei, București, 2011, p.70.
27
Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, p. 195.