Sunteți pe pagina 1din 23

1

Cursuri Metodică
Cursul 1
- profesorul: să ţină cont de două componente fundamentale
• specialist pe domeniul pe care îl reprezintă
• cadru didactic – cunoştinţe de psihologie, pedagogie, didactică

Şcoala tradiţională Şcoala pentru diversitate


- elevul e considerat un element care nu ştie - elevul = participant activ la elaborarea
nimic; asemenea unei cutii goale ce e informaţiei şi a cunoştinţelor; profesorul e
umplută de profesor doar un ghid, un explorator, ce conduce
elevul spre descoperirea conţinutului învăţării
profesorul = autoritate, deţine adevărul; prin - profesorul = sursă de experienţ; mediază
actul predării împarte adevărul; nu acceptă între cunoaşterea valorilor şi elevii clasei; nu
opinii, controverse; elevul trebuie să poate deţine adevărul
reproducă ce spune profesorul
- relaţia şcolii cu părinţii e aproape - părinţii participă direct; pot chiar influenţa
inexistentă; are un caracter informal şi deciziile ce privesc actul educaţional
ocazional; părerea părinţilor în legătură cu
predare sau atitudinea profesorilor nu
contează
- locul unde are loc învăţarea; fără a - şcoala e locul unor situaţii stimulative;
menaja copiii în faţa volumului de flexibilă şi variată din pov al actului
cunoştinţe ce trebuie asimilate învăţării
necondiţionat - învăţarea să nu fie impusă; să aibă loc o
- învăţământ reproductiv; învăţământ selecţie a tipurilor de învăţare – să fie
informal (spre deosebire de formativ!) adaptatw la dorinţele şi posibilităţile
elevilor
- şcoala să nu se adreseze doar elitelor;
performanţa <> olimpiadă; performanţa =
orice rezultat superior obţinut de fiecare în
parte (eg: de la 7 la 9)

cum putem crea acest cadru nou?


- 2 didacticieni englezi (tot pe didactica istoriei)

stilul învăţării --------influenţat de---------- stilul predării (aici trebuie lucrat !)


- 2 stiluri ce diferă în intenţii, scop,
obiective:
• de suprafaţă (dominat de intenţia de a însuşi
informaţia; de a o accepta pasiv)
• de profunzime (dominat de intenţi a de a
înţelege ceea ce se predă; elevul să se angajeze
critic şi activ)

- istoria e văzută adesea ca memorizare şi reproducere DAR trebuie dezvoltată mai ales
gândirea critică – ce se referă mai ales la
• trezirea conştiinţei
2

• creşterea sentimentului de participare a celui ce învaţă, la descoperirea sentimenului


învăţării şi să vadă utilitatea acestui conţinut
• dezbaterea ideilor; să ofere argument pentru ideile sale
• să accepte existenţa unor puncte de vedere diferite

Didactica
= a îi învăţa pe alţii
- o ştiinţă; s-a desprins din filosofie
= ştiinţa predării, învăţării, evaluării (PIE) în toate domeniile de acţiune pedagogică
= teoria instruirii
- gândirea didactică şi problemele didacticii – Plato şi Socrate în Grecia Antică au observat
schimbările din secolul V şi au considerat că e nevoie de o formă instituţionalizată a
predării
- 1613, folosit prima oară cuvântul de Ratke = pedagog
- 1657, Didactica magna a lui Comenius – termenul se impune
• didactica = teorie a învăţării
• trebuie să învăţăm totul pe toţi oamenii
- sec XIX, didactica e integrată în învăţământ
• Herbart, Raine (?)
- sec XX, în 60s, schimbare radicală: apar numeroase teorii didactice; se acceptă ideea că
această disciplină nu are afirmaţii definitive; poate fi îmbunătăţită
- didactica are controversele ei; există “conflict” pedagogi – didacticieni (care a fost prima?
Pedagogia s-a născut din didactică sau invers?)
definiţie: DIDACTICA = ştiinţa organizării şi desfăşurării procesului de învăţare în formele sale
organizate, asigurând îndeplinirea scopurilor
- fiecare discplină şcolară are propria didactică
• disciplina şcolară=ştiinţa organizării şi desfăşurării procesului de învăţare a disciplinei
respective
- pedagogie -> didactica -> metodica
• metodica e subordonată didacticii; ea se ocupă cu inventarierea şi structurarea
conţinutului de învăţat, a obiectivelor pe teme, a metodelor şi mijloacelor adecvate
pentru fiecare temă
- didactica istoriei e orientată spre natura cunoştinţelor şcolare în domeniul istoriei şi spre
modalităţile de transmitere a acestora elevilor, având drept scop iniţierea profesorilor în
practica procesului de PIE
- didactica istoriei are ca componente esenţiale
1. organizarea învăţământului istoriei în şcoala românească
2. obiectivele predării istoriei în şcoală
3. metodele şi mijloacele folosite de profesor
- metodele de predare sunt şi foarte bune metode de evaluare a elevului
• nu evaluăm ce nu ştie elevul, ci ceea ce ştie
- obiectivele istoriei ca disciplină şcolară
1. generale – achiziţia unui sistem de cunoştinţe istorice; formarea gândirii istorice; formarea
capacităţilor intelectuale şi practice
2. obiective de referinţă/specifice – reconstituirea trecutului, explicarea şi înţelegerea
evenimentelor istorice, formarea atitudinilor

- informaţia – să devină – cunoaştere; informaţia nu e echivalentă cu cunoaştere (!)


3

Cursul 2
Istoria ca disciplină de învăţământ
- istoria:
• ca ştiinţă (domeniu de cercetare; informaţie inedită)
• ca disciplină şcolară (informaţie acceptată)
cele 2 se întâlnesc prin metode, mijloace, obiective
- disciplină în care rolul profesorului a rămas cel mai important şi în care se pune accent pe
memorizare – aspecte negative
Istoria ca disciplină de învăţământ
- rol esenţial în formarea capacităţii de interpretare, de înţelegere şi de acţiune;
• teoretic, pentru că practic nu se prea aplică
- funcţii
• de cunoaştere – înţelegerea ştiinţifică a evoluţiei societăţii, a acţiunii omului, a
organizării şi funcţionării societăţii în diferite timpuri şi spaţii
• practice (foarte importante!)
- formarea personalităţii
- formarea gândirii critice şi logie
- formarea deprinderii de a sintetiza, argumenta şi interpreta fenomenele,
procesele, evenimentele etc
- formarea de atitudini şi comportamente
istoria trebuie să se adreseze minţii şi sufletului (“raţiune şi simţire”)

Raymond Aron: “la un anumit moment, un ins începe să reflecteze la aventura lui, o
colectivitate la trecutul ei, omenirea la evoluţia ei. Astfel se nasc autobiografia, istoria
naţională şi locală, istoria universală”
Voltaire, sec XVIII, o nouă viziune asupra istoriei: şi politică şi culturală – 1789: istoria
naţională
- caracterul istoriei
1. educativ – “carte de învăţăminte” – exemplu pentru prezent şi de prospectare a viitorului;
pentru a înţelege prezentul şi a prospecta viitorul trebuie să te întorci în trecut
• Marc Bloch – istoria = ”solidaritatea timpurilor”
• A.D.Xenopol: “Scopul istoriei este de a ne face să înţelegem starea de faţă a fiecărui
popor în parte şi a omenirii în genere şi direcţia pe care vor apuca popoarele şi
omenirea în viitor”
• L.Blaga: “Cu greutatea trecutului ne-am obişnuit ca şi cu greutatea atmosferei: nici nu
am putea exista fără ea”
• T.Vianu: “Istoria este obiectul cel mai interesant al culturii. Este cult cu adevărat numai
omul care ştie de unde vine şi încotro se îndreaptă”
• M.Bloch: neînţelegerea prezentului derivă în mod fatal din necunoaşterea trecutului;
incapacitatea de a pătrunde semnificaţia experienţei trecutului depinde de neatenţia cu
care este privit prezentul
- “model” oferit de istorie – nu neapărat o personalitate ce însumează toate calităţile, ci
poate fi şi un model negativ
- nu se poate preda istoria fără cunoaşterea temeinică a trecutului
- manualul = istorie seacă, rece; depinde de profesor ca istoria să prindă viaţă pentru copii
4

- umanist – disciplină umanistă pentru că are în centru omul şi activitatea umană


transformatoare
• ştiinţă de sinteză
- interdisciplinar – omis în şcoală, dar toate disciplinele au acest caracter
• istoria operează cu concepte, noţiuni specifice şi altor discipline, apelează la
cunoştinţele elevilor dobândite de la alte discipline – aprofundează cunoştinţele
• istoria = fundament pentru cunoştinţele dobândite de elevi la alte discipline (eg: limba
şi literatura română, literatura universală, fizica, chimia, geografia, economia, filosofia
etc)
ex: legătura istorie – geografie: şi istoria se predă folosind hărţi
H.I.Marrou: “Istoria trebuie studiată nu numai din punct de vedere al obiectului ei, dar şi din
acela al subiectului care vrea să cunoască”

Curs 3.
- termenul de instruire educaţională nu este cel mai potrivit în toate situaţiile
Obiectivele şi competenţele predării istoriei
- istoria ca domeniu de cercetare ŞI ca disciplină şcolară
- istoria ca disciplină şcolară – îi putem asocia anumite întrebări ce trebuie urmărite pentru
proiectarea lecţiei
• CE? – tema, conţinutul
• CUI?PT CINE? – grupul ţintă
• DE CE? – cu ce scop predăm acele lucruri; obiectivele
• CUM predăm ca ei să înţeleagă? Metodele
• CU CE? Mijloacele
• CÂT? Cantitatea de informaţie
- obiectivele vizează elevul; le formulăm gândindu-ne la acel grup ţintă; “ce trebuie să ştie
elevul”
• accentul să cadă pe învăţare şi nu pe predare
- obiectivele principale le găsim în planul de învăţământ, programă şcolară etc
- definiţie: OBIECTIVUL = scopul care trebuie atins în învăţare; ce trebuie să ştie elevul
după ce parcurge anumite etape de învăţare
- pentru clasele V-IX mai ales
(1) dobândirea unui sistem de informaţii specifice istoriei – eg: periodizare, caracteristicile
fiecărei epoci, evenimente, procese economice, sociale, politice, culturale; plasare în
spaţiu şi timp; descriere fapte istorice
(2) dezvoltarea gândirii istorice
- să definească termenii esenţiali; eg: statul cultura; noţiuni istorice – chiar cu
propriile cuvinte
- să opereze corect cu noţiunile în analiza evenimentelor istorice (eg: să le
insereze corect în anumită epocă)
- să analizeze faptul istoric prin raportarea la cauză şi efect; efectul poate să se
transforme în cauză; să înţeleagă modul în care evenimentele se înlănţuiesc
- să stabilească prin analiză şi comparaţie ce au în comun diferite evenimente
istorice din acelaşi timp şi spaţii diferite sau din spaţii diferite în acelaşi timp
(3) formarea concepţiei ştiinţifice
- ideea de evoluţie a societăţii
- sesizarea factorilor determinanţi ai evoluţiei (economici, sociali, politici, culturali)
- înţelegerea interdependenţei factorilor în dezvoltarea societăţii;
5

- înţelegerea cauzalitatăţii şi caracterului legic al dezvoltării societăţii


(4) să îşi însuşească valorile moral-formative oferite de lecţiile de istorie; respect faţă de
valorile locale, culturale, universale

- obiectivele (1)-(3) vizează aspectul informal al învăţământului; = asimilarea valorilor


culturale esenţiale acumulate de omenire în timp
- (4) vizează aspectul formal – dezvoltarea capacităţilor native intelectuale dar şi a
capacităţilor moral-estetice

Competenţele = ansambluri structurate de cunoştinţe şi deprinderi, dobândite prin învăţare;


dobândirea de competenţe permite identificarea şi rezolvarea în contexte diferite a unor
probleme caracteristice unui anumit domeniu: “ce poate să facă elevul cu ceea ce ştie”
- esp la nivelul claselor X-XII
- dobândirea de competenţe vizează şi utilizarea de abilităţi – similare cu ale specialistului
DAR adaptate propriei capacităţi intelectuale
- eg de competenţe: receptarea, prelucrarea, algoritmizarea, exprimarea, transferarea

1. Receptarea = identificarea unor noţiuni, procese, evenimente; observarea; culegerea de


date din surse diferite, compararea lor; să poată defini unele concepte
2. Prelucrarea primară a datelor – comparare date şi stabilire relaţii; clasificări de date,
informaţii; să poată investiga, explora datele
3. Algoritmizarea – reducerea la o schismă, la un model;
- să anticipeze unele rezultate
- să reprezinte informaţiile culese – să ştie cum să le prezinte în faţa unui auditoriu prin
esenţializare
- să remarce unele invariaţii
4. Exprimarea – utilizarea unui limbaj specific; descrierea unor procese, evenimente, fapte
istorice cu ajutorul limbajului specific
- generarea de idei şi argumentarea unor enunţuri
5. (o putem lega de 2 ) prelucrarea secundară a rezultatelor – compararea, interpretarea,
analizarea situaţiilor
6. Transferul – în ce măsură ce a lucrat elevul se poate aplica şi în alte domenii;
generalizarea şi particularizarea; integrarea unor domenii – interdisciplinaritate

- valorile şi atitudinile – e discutabil dacă sunt sau nu comptenţe

Metodele + mijloacele = strategiile didactice – predare şi învăţare

Actul predării

Didactica tradiţională; şcoala tradiţională Didactica actuală; şcoala pentru diversitate


A. Rolul elevului
- urmăreşte prelegerea, expunerea, - pov proprii – încurajat să le exprime,
explicaţia profesorului pentru a înţelege modul său de gândire
- să reţină şi să reproducă ideile auzite - schimb de idei cu ceilalţi: colegi şi
profesor
- acceptă în mod pasiv ideile transmise - argumentează şi îşi pune întrebări pentru
a înţelege anumite idei
6

- lucrează izolat, învaţă singur - cooperează în rezolvarea problemelor şi a


sarcinilor de lucru; i se dezvoltă puterea
de a comunica şi coopera cu colegii şi
profesorul
B. Rolul profesorului
- expune, ţine prelegeri - facilitează şi moderează învăţarea; ajută
elevul "să înveţe să înveţe“, să înţeleagă,
să analizeze, să îşi pună întrebări
- impune puncte de vedere - ajută elevii să înţeleagă şi să explice
punctele de vedere propuse
- se manifestă ca un părinte - se manifestă ca un partener de învăţare;
prietenul mai mare, care are experienţă
C. Modul de realizare a învăţării
- învăţarea are loc mai ales prin memorare - învăţarea se realizează prin formarea de
şi reproducere; prin apel la exemple competenţe şi deprinderi practice
clasice, valide; nu sunt deschise discuţii,
nu sunt puse probleme controversate
- învăţarea conduce la competiţie între - învăţare prin cooperare şi competitivitate;
elevi, cu scopul de a ierarhiza teoria inteligenţelor multiple
D. Evaluarea
- măsurarea şi aprecierea cunoştinţelor - măsurarea şi aprecierea competenţelor
- accentul pus pe aspectul cantitativ - accentul pus pe elementele de ordin
calitativ: valori, atitudini
- clasificare statică a elevilor - se vizează progresul în învăţare al fiecărui
elev (! La definiţia performanţei)

CURS 4 (7 noiembrie 2008)


- PIE: procesul de predare-învăţare-evaluare
Formarea şi dezvoltarea gândirii istorice şi a limbajului istoric
- trebuie să operăm cu noţiunile de istorie şi alte noţiuni istorice
- = esenţa procesului învăţării dirijate şi conştiente a conţinutului acestei discipline

ce e mai important? Să ştii noţiunile sau evenimentele?


- primul pas e cunoaşterea faptelor, ce implică formarea noţiunilor; conducem gândirea
elevului de la analiză/prezentare la înţelegere
- fromarea noţiunilor = rezultat al unui proces de gândire în cadrul căruia se stabilesc
elementele esenţiale şi comune unor grupuri de evenimente istorice asemănătoare
- noţiunile de istorie nu au un caracter static – elevul trebuie făcut să înţeleagă aceasta
• conţinutul noţiunilor se lărgeşte – ex: democraţie, stat
• noţiunile istorice generalizează esenţialul
- noţiunea de ISTORIE integrează: fapte, date, evenimente din locuri şi timpuri diferite
• odată noţiunea formată, integrăm în ea următoarele fapte, evenimente istorice
- 2 posibilităţi: poţi pleca de la
• noţiune SAU
• prezentarea faptelor
- învăţarea istoriei e un proces îndelungat – istoria nu studiază fenomene izolate, ci
studiază fenomenele într-o interdependenţă şi înlănţuire cauzală
- formarea noţiunilor istorice din pov psihologic – 2 etape
7

1. formarea şi elaborarea noţiunilor – prin diverse activităţi: analiză, comparare,


abstractizare, generalizare etc
- aceste activităţi, să ducă elevul spre înţelegerea noţiunilor istorice
2. consolidare, operare – cuprinde 2 acţiuni mentale
• conoslidare, fixarea noţiunilor
• operare
- după aceea, urmează SINTEZA – aici apare şi un continuu proces de actualizare a
cunoştinţelor dobândite
- considerăm o noţiune formată doar dacă devine un instrument de dobândire a unor
cunoştinţe noi şi dacă elevul poate opera cu aceste situaţii noi (iată cum de la abstract ne
întoarcem la concret!)
- este un proces continuu – cel puţin 1 pe ciclu (5-8, 9-12)

CONCRET – formare NOŢIUNE (obţinem definirea abstractă) – OPERARE (cu noţiunea, pe


alte situaţii concrete)
(se poate porni şi: ABSTRACT – NOŢIUNE spre concret + ABSTRACT – operare cu noţiunea
în alte situaţii)

- pe lângă studierea faptelor, evenimentelor şi formarea de noţiuni, mai apare un element


de înţelegere a relaţiilor dintre noţiuni, a formării unui sistem de noţiuni (câteva activităţi:
ierarhizare, ordonare, clasificare – la fal cum formezi o familie de cuvinte)
ex: noţiuni din istoria universală aplicate la istoria românilor

DEFINIŢIA: noţiunea istorică = formă a gândirii capabilă să esenţializeze fenomenele istorice


asemănătoare; nu enunţă formele particulare pe care le pot lua fenomenele, ci trăsăturile
comune care le asigură unitatea şi permanenţa
eg: cultură, timp, spaţiu, ordine socială, stat, democraţie

- pentru timp: să faci planşă cu cifrele romane + elementele de cronologie (secol, mileniu,
deceniu)
- cronologia să fie verificată pe parcursul întregului an
- pt spaţiu: f importantă harta – continente, fluviile cele mai importante (eg: la Egipt), ţările şi
vecinii

tipuri de profesori
- profesorul struţ – respinge noul
- profesorul ciocănitoare – cicălitor; aplică aceleaşi metode
- profesorul pinguin – se mişcă foarte încet; nu depune prea mult effort
- profesorul pescăruş – rapiditate în adaptare, anticipează
- profesorul porumbel – profesor zburător; aduce noile metode, le aplică şi le transmite mai
departe
- profesorul vultur – foarte receptiv, aspiră spre înălţimi; foarte atent la toate metodele noi;
foarte ager

CURS 5:
Lecţia de istorie
Definiţia
- din perspectivă organizatorică
8

• = formă de organizare a activităţii care se desfăşoară în clasă sub îndrumarea unui


profesor, într-un interval de timp precis determinat pe baza cerinţelor din programa
şcolară şi în funcţie de orarul şcolar;
• mai potrivit: “cu participarea unui profesor” (nu condiţia!)
- din perspectiva conţinutului
• = se impune ca un sistem de idei asamblate logic şi didactic în corelaţie cu cerinţele
psihopedagogice referitoare la predarea - însuşirea cunoştinţelor, valorificarea lor,
verificarea, evaluarea şi notarea rezultatelor
- act de creaţie: profesorul îşi exersează puterea de imaginaţie şi rolurile pe care le poate
juca în timpul orei
- = unitate logică, didactică şi psihologică

Virtuţi
- asigură însuşirea sistemaitică a bazelor ştiinţelor
- dezvoltă cunoaşterea şi puterea creaţiei
- exerciţiu de dezvoltare a spiritului de observaţie, a imaginaţiei, a gândirii abstracte şi a
gândirii estetice
- oferă elevului posibilitatea să îşi formeze convingeri şi sentimente
- asigură un sistem de relaţii între profesor – elev, elev – elev
- să se facă un transfer: accentul să se pună pe învăţare, nu pe predare

Tipuri de lecţie
1. lecţia de comunicare a unoştinţelor (mixtă sau combinată)
- vizează: realizarea mai multor sarcini didactice:
• comunicare
• sistematizare
• fixare
• evaluare
- structura relativă
• momentul organizatoric: prezenţa, salut, mutări din bănci etc
• verificarea cunoştinţelor/conţinuturilor: ascultare, notare
• pregătirea elevilor pentru receptarea noilor cunoştinţe: prin conversaţie introductivă,
prin actualizarea unor cunoştinţe dobândite anterior, prin prezentarea unei situaţii –
problemă etc; pas recent, dar nu prea respectat de profesor (!)
• precizarea titlului şi a obiectivelor (scris pe tablă !!! )
ex: “Nou astăzi facem revoluţia de la 1848 ca să aflăm …”
• comunicarea/însuşirea noilor cunoştinţe: folosirea metodelor şi mijloacelor eficiente
• fixarea şi sistematizarea cunoştinţelor predate (să se facă în timpul predării!) prin
exerciţii aplicative şi prin repetare
• explicaţii pentru continuarea învăţării acasă şi pentru realizarea temei
- maximul 3 obiective stabilite

2. lecţia destinată formării deprinderilor şi priceperilor


- vizează:
• munca cu documentele istorice, cu materialele arheologice, numismatice, etnografice
• antrenarea elevilor în organizarea unui muzeu, a unei expoziţii, a cabinetului de istorie
• elaborarea de eseuri, lucrări, planşe, hărţi
• studiul manualului, a bibliografiei
9

- sarcina principală: munca independentă


- structura relativă
• momentul organizatoric
• precizarea temei şi a obiectivelor activităţii
• actualizarea şi/sau însuşirea unor cunoştinţe necesare desfăşurării activităţii
• demonstraţia/execuţia modelului (profesorul o face)
• antrenarea elevilor: se dau sarcini etc
• realizarea independentă a lucrării
• aprecierea performanţelor elevilor, comunicarea concluziilor

3. lecţia de verificare, control şi apreciere a cunoştinţelor


- = lucrări (dar nu extemporale neanunţate, care nu se mai dau)
- vizează
• constatarea nivelului de pregătire al elevilor
• încadrarea cunoştinţelor în noi dimensiuni de referinţă
- testele se anunţă: se anunţă testul, ce verificăm şi cum verificăm
- structura
• precizarea conţinutului ce urmează a fi verificat
• verificarea conţinutului: evaluare orală sau scrisă

4. lecţia de recapitulare, de fixare şi sistematizare a cunoştinţelor


- vizează
• consolidarea cunoştinţelor învăţate
• aprofundarea lor
• completarea unor lacune
- se realizează prin RECAPITULARE: nu înseamnă reluarea într-o formă identică a
unităţilor de conţinut însuşite
- condiţia de bază: REDIMENSIONAREA conţinuturilor în jurul unei idei ce valoare cognitivă
relevantă (“concept - ancoră”)
- lecţie necesară, deşi acum e cam evitată (pentru că e greu şi pentru profesor şi pentru
elev)
- se fac: la sfârşit de lecţie, capitol, semestru, an şcolar
- structura relativă
• precizarea conţinutului şi a obiectivelor
• plan de recapitulare – 2 tipuri: înainte de lecţia propriu-zisă SAU ora propriu-zisă
• recapitulare pe baza planului stabilit
• aprecierea activităţii elevilor
- variante de lecţii după întinderea conţinuturilor
a. lecţia de repetare curentă după câteva lecţii
b. lecţia de recapitulare a unor capitole, teme mari
c. lecţia de sinteză: capitole, sfârşit de semestru, an
- desfăşurarea acestor lecţii
• forme clasice
• dezbatere
• referate, eseuri (elevul trebuie să ştie să îl prezinte)
• proiecţii (de filme)
• folosirea de fişe
10

• joc
• teatru
• revistă etc

Cum facem începutul/finalul unei lecţii interactiv? (o oră “activă”):


- schimb de experienţă: metode de început
• nu trebuie să dureze mai mult de 5-7 minute
• oferim stimulente pentru începerea schimbului de idei (eg: să definească un
cuvânt/noţiune din lecţie, să îi întrebăm dacă ştiu ceva despre un eveniment, dacă
cunosc personalităţi dintr-o anumită epocă istorică, să le cerem opinia despre un
subiect)
• cerem elevului răspunsul scurt la întrebări sau le cerem să scrie pe o hârtiuţă, să
lucreze cu colegul de bancă pentru a compara notiţele, fac schimb de idei cu alţi colegi
– până rămân doar 2-3 ideim care se prezintă
• se intră în lecţie
- început amuzant: exerciţii amuzante, glume despre un eveniment, o personalitate istorică
- se poate porni de la o fotografie, de la o piesă muzicală (o lecţie se poate face şi pe fond
muzical)

Cum încheiem ora?


- există profesori ce vor să acopere cu orice preţ materia în verificare
- important: nu e acoperirea a tot ce s-a predat
- metode
• revizuirea conceptelor – prin întrebări; ex: la ce se referă evenimentul X? de ce e
important evenimentul/personalitatea/situaţia? Ce importanţă are pentru tine o anumită
problemă?
• întrebare-răspuns
• pregătim de acasă 2 fişe mici cu 2 întrebări (1/fişă) şi cerem elevului: “am o întrebare
despre…” sau “poţi răspunde la o întrebare despre”
• autoevaluarea (eg: un test despre cum apreciază lecţia) – “mi-a plăcut să aflu…”, “mi
s-a părut plicticos să…”, “cel mai uşor/dificil a fost să…”, “îmi propun să…” – posibile
răspunsuri ale elevilor; “recomand profesorului meu…” etc

CURS 6:
Metodele didacticii
- din greacă: “methodos” – odos=cale; methoi=către
- metodă=desemnează procesul complex care are ca finalitate concretizarea obiectivelor
educaţionale
- metodele=căi de soluţionare a problemelor complexe, planificate, repetabile şi confirmate
de experienţă
• au un caracter polifuncţional: capacitatea lor de a atinge concomitent mai multe
obiective şi competenţe
- METODĂ
• metodologie didactică = ansamblul metodelor şi procedeelor utilizate în procesul de
învăţământ; presupune: natura, funcţiile, clasificarea metodelor pedagogice (parte a
tehnologiei educaţionale)
• metodica
11

• procedeu didactic=secvenţă a metodei, un detaliu care particularizează metoda

Metodele expozitive sunt metode tradiţionale


- expunerea sistematică a cunoştinţelor; derivaţii ale expunerii:
• povestirea
• descrierea
• explicaţia
• prelegerea
- alte metode expozitive: conversaţia, demonstraţia, discuţia, dezbaterea, problematizarea,
comparaţia, descoperirea, modelarea, evocarea

Metode, tehnici şi procedee – metode moderne


- pentru eficienţa învăţării şi pentru dezvoltarea gândirii abstracte şi critice
- pentru dezvoltarea abilităţilor de comunicare şi colaborare
• SINELG = sistem interactiv de notare pentru eficientizarea lecturii şi gândirii
- ştiu/vreau să ştiu/am învăţat
- jurnalul cu dublă intrare
- eseul de cinci minute
- ciorchinele
- mozaicul
- turul galeriei
- cubul
- bulgărele de zăpadă
- brainstorming – metoda asaltului de idei; vine din dezbatere şi discuţie

- aceste metode moderne formează competenţe generale


a. realitatea este multiplă, de multe ori conflictuală
b. adevăruri absolute nu există
c. descripţiile şi explicaţiile fenomenelor nu sunt şi nu pot fi neutre
d. lumea poate fi interpretată în moduri diferite
e. există semnificaţii alternative pentru lucruri, fapte, fenomene, evenimente, stări
- se formează patru competenţe fundamentale (piloni, stâlpi ai cunoaşterii)
• a învăţa să cunoşti (să ştii)
• a învăţa să faci
• a învăţa să trăieşti împreună cu ceilalţi
• a învăţa să fii

- există metode
• tradiţionale/clasice
• moderne/actuale/active
- alegerea metodelor nu este întâmplătoare: fiecare lecţie trebuie gândită
• în funcţie de nivelul intelectual al copilului, de grupa de vârstă şi de nivelul de
înţelegere al copilului
- metode
• centrate pe predare
• centrate pe învăţare, comunicare
- metode
12

• pasive
• active

Cursul 7:
Expunerea. Povestirea. Conversaţia. Descrierea
1. Expunerea = metodă prin care profesorul prezintă oral un conţinut cu caracter informativ
într-o formă ordonată şi accesibilă elevilor
- are mai multe variante
• povestirea
• explicaţia
• descrierea
• prelegerea
- are mai multe dezavantaje
• comunicarea este indirectă – avem un monolog al profesorului
• transmite informaţiile de-a gata
• se bazează pe verbalism şi formalism
- nu se poate evita această metodă în lecţiile de istorie, comunicarea orală fiind necesară,
dar se poate imprima un caracter activ pentru a evita monotonia, plictiseala etc
Cum să faci o expunere mai activă?
- se alternează secvenţele de expunere cu strategii active
- introducere întrebări prin care elevul să emită judecăţi
- utilizarea unor mijloace de învăţământ: calculator, imagini, planşe, diapozitive etc
- expunerea trebuie să fie plastică, emoţională; în cadrul ei se pot folosi epitete, atruite,
metafore
- se apelează şi la alte metode: explicaţie, comparaţie

2. Povestirea = metodă expozitivă cu caracter narativ, descriptiv, a dinamicii faptelor istorice


în mod accesibil, gradat, cronologic, captivant
- sunt importante: mimica, gesturile, tonul cuvintelor
- profesorul să fie un excelent povestitor şi un bun actor
- această metodă ar trebui să se folosească la clasa a IV-a, începutul clasei a V-a
- metoda poate fi modernizată prin folosirea de planşe, imagini şi film (artistic şi
documentar)
Cum îi înveţi să povestească?
- povestiţi:
• în propoziţii scurte cel mai spectaculos aspect din…
• ce v-a impresionat din filme, fotografie (ce văd?)

3. Descrierea = o formă de expunere prin care prezentăm trăsături, detalii, caracteristici ale
unui eveniment istoric, fapt istoric, proces
- presupune proiectarea unei situaţii de învăţare (întrebări, teme)
Clasificare a descrierilor istorice
a. ştiinţifice – eg: oraşul-stat este… (descrierea unei noţiuni)
• ex: cerem: prezentarea unei cărţi
b. literară – a unor evenimente
• ex: cerem descrieţi în cuvintele voastre
c. realizată prin mijloace audio-vizuale (eg: film)
• ex: cerem descrieţi monumentul din imagine
13

4. Explicaţia = o variantă a metodei expunerii şi reprezintă argumentarea ştiinţifică a faptelor


relatate
- se insistă pe accentuarea cauzelor evenimentelor, a modului de desfăşurare a
evenimentelor, a urmărilor
- este folosită şi pentru noţiuni
- este o metodă care pune în mişcare operaţiile gândirii logice în reconstituirea şi aplicarea
faptelor istorice
- se adresează mai mult gândirii şi mai puţin afectivităţii
- avantajele sale:
• presupune un dialog cu elevul
• favorizează raţionamentul istoric
• dezvoltă capacitatea de a sesiza cauzele, evoluţiile, consecinţele
• este într-o interdependenţă cu alte metode: demonstraţia şi conversaţia
- dezavantaje
• transmite cuonştinţe de a gata
• sunt concentrate pe activitatea profesorului
• elevul e un simplu receptor
• profesorul nu are posibilitatea de a constata realizarea obiectivelor din cauza lipsei de
comunicare cu elevul

Prelegerea = o formă de expunere neîntreruptă, bine organizată şi sistematizată pe o temă cu


caracter mai amplu
- este şi o metodă folosită la liceu, universitate, timp de cel puţin o oră sau chiar mai mult
- o prelegere începe prin prezentarea titlului, cu stabilirea importanţei temei şi precizarea
planului de probleme ce urmează a fi prezentate
conţinutul unei prelegeri
- arta de a prezenta logic ideile
- abilitatea de a formula ipoteze şi teorii şi de a analiza critic
- capacitatea de selectare riguroasă şi sistematizare a unui material bogat
- utilizarea unui limbaj ştiinţific, clar, coerent, accesibil
- atitudine expresivă, convingătoare, capabilă să cucerească auditoriul
- nu este o simplă transmitere a informaţiilor, ci trebuie să pună în valoare capacitatea
profesorului de a sintetiza şi capacitatea lui de bun orator
Tipuri de prelegeri
1. sub formă de monolog – sensul informaţiei este unic (de la emiţător la receptor)
2. prelegere aplicată = expunerea pe scurt a unor cunoştinţe teoretice, apoi aplicaţii practice
3. prelegerea dezbatere – se prezintă în 10-20 minute, 2 sau mai multe teorii, urmate de
dezbateri pro şi contra şi încercarea de rezolvare a ipotezelor formulate
4. prelegerea cu oponent – presupune prezenţa celui de al 2-lea profesor/elev, în vederea
unei discuţii pe o temă privită din mai multe puncte de vedere

- într-o prelegere folosită la şcoală nu se repetă manualului, ci prelegerea trebuie să fie


rezultatul prelucrării creatoare a datelor culese din alte surse; ea trebuie să aducă ceva
nou şi trebuie însoţită de scrierea pe tablă a schemei
- prelegerea poate să fie recondiţionată şi transformată într-o metodă interactivă
14

- atenţia noastră nu rezistă mai mult de 10-20 minute, după care “ne fură peisajul”; de
aceea încep să fie eliminate prelegerile

Recondiţionarea prelegerii
- stimularea interesului elevilor prin începerea prelegerii cu o poveste, imagini captivante, o
glumă, în relaţie cu ceea ce urmează a fi predat
• prezentarea unei probleme, studiu de caz, lansarea unei întrebări incitante, astfel încât
elevii să fie atenţi şi interesaţi să afle răspunsul din prelegere
- aprofundarea înţelegerii elevilor prin folosirea de exemple şi analogii pe parcursul
prelegerii, cu trimiteri la viaţa reală, prin dublarea verbalului cu alte mijloace: oferirea de
imagini, folosirea unui limbaj corporal
- implicarea elevilor pe parcursul prelegerii prin întreruperea ei: îi incităm să ne ofere
exemple, analogii, le cerem răspunsul la diferite întrebări sau să efectueze o sarcină
- evitarea unui punct final – încheiem prelegerea printr-I problemă care urmează a fi
rezolvată de elevi; le cerem lor să facă concluziile, finalul
Conversaţia = una din metodele principale de identificare a activităţi elevilor; nu poate fi
utilizată în însuşirea unor fapte şi evenimente istorice
- se poate realiza numai după cunoaşterea evenimentului
- se evită întrebările cu funcţie reproductivă şi se pun întrebări care să conducă elevul spre
operaţii de gândire
- există 2 tipuri de conversaţie
1. catehică – răspunsurile la întrebări sunt reproductive
2. euristică – conferă procesului de învăţare a istoriei un caracter activ
- întrebările trebuie să stimuleze gândirea elevului în sesizarea notelor caracteristice şi
comune uui grup de fenomene istorice
- trebuie să ofere un schimb permanent de idei între profesor şi elev
- întrebările trebuie să se adreseze frontal şi trebuie acordată atenţie răspunsurilor
Condiţii
- se formulează întrebări de diverse tipuri
• închise – răspuns oferit
• deschise – răspuns mai larg
• de explorare – propunere căutări
• stimulatorii
• suplimentare – ajutătoare
- întrebări clare, concise, scurte
- întrebările trebuie formulate fără duplicitate (să nu creeze o ezitare şi derutarea elevului)
conversaţia = întrebări şi răspunsuri
Dialogul sau discuţia e o metodă prin care se face un schimb organizat de informaţii şi idei,
de impresii, păreri, critici, propuneri în jurul unei teme
- scopul metodei: examinarea şi clarificarea unei noţiuni de istorie, consolidarea şi
sistematizarea datelor, explorarea unor analogii sau diferenţe, efectuarea unor analize de
caz, dezvoltarea capacităţilor de expresie verbală şi creativitate
- din ea s-au desprins mai multe metode
• dezbaterea (discuţie pe larg a unei probleme controversate) – pentru a descoperi
convingerile, atitudinile şi conduita elevilor
• seminar, masă rotundă, discuţia dirijată, colocviul, brainstorming-ul (asaltul de idei;
Philips, ‘66)
15

- urmăreşte să obişnuiască elevii să îşi pună întrebări singuri şi să găsească răspunsuri, să


emită judecă, să îşi dezvolte gândirea abstractă şi cea critică, să respecte diferenţele de
opinii, să înţeleagă că există mai multe realităţi şi nu un singur adevăr – să atingem
competenţele
Cursul 8:

1. Demonstraţia este metoda prin care profesorul prezintă elevului în mod direct sau
indirect materiale ce vin în sprijinul conţinutului predat cu scopul de a asigura învăţării o bază
perceptivă şi documentară cât mai bogată şi cât mai sugestivă (obiecte arheologice,
documente).
- există forme variate ale demonstraţiei în funcţie de mijloacele de învăţare specifice istoriei
• demonstraţie cu ajutorul unor obiecte şi urme istorice reale: obiecte/urme arheologice,
etnografice, numismatice; ele pot fi aduse în clasă, pot fi prezentate prin imagini sau
prin vizita la muzee, şantiere arheologice etc
• demonstraţie cu ajutorul documentelor istorice – izvorul istoric este dovada de la care
pornim în prezentarea unor fapte, evenimente; utilizarea obiectelor scrise îl ajută pe
elev să înţeleagă evenimentul şi să cunoască tehnicile de cercetare ale istoriei
• demonstraţie cu ajutorul izvoarelor de istorie locală – în fiecare lecţie de istorie se
poate prezenta istoria locală prin evenimente, urme, personalităţi; se poate realiza un
mic muzeu al şcolii cu elemente de istorie locală
• demonstraţia au ajutorul beletristicii – pe baza unui conţinut literar; se prezintă faptele
istorice în forme accesibile şi plastice; se selectează operele literare cele mai aproape
de realitate; există conceptul de “literatură de frontieră” = memorialistica, jurnalele,
corespondenţa, biografiile, autobiografiile
• demonstraţia cu ajutorul unor reprezentări grafice – tablouri, fotografii, hărţi, planuri,
scheme
• demonstraţia cu ajutorul mijloacelor audio-vizuale – valorifică virtuţile imaginii îmbinate
cu cuvântul şi cu mişcarea; această metodă contribuie la fixarea cunoştinţelor
- în vederea evitării excesului de material demonstrativ selectăm numai ceea ce reprezintă
aspectele esenţiale ale fenomenului, evenimentului etc

2. Problematizarea este metoda care orientează şi activează gândirea elevilor, îi conduce


la rezolvarea unor situaţii reale sau aparente, folosind cunoştinţele dobândite anterior şi noile
informaţii
- este o metodă care crează în mintea elevului situaţii problemă ce conduc la descoperirea
conţinutului de idei
- se formulează întrebări care îi ajută pe elevi să depăşească anumite dificultăţi ivite în
înţelegerea conţinutului; nu orice întrebări constituie o problematizare; o întrebare devine
problemă doar dacă declanşează o contradicţie, o incertitudine, o stare conflictuală (nu ştii
ce să faci, ce să alegi)
- problematizarea este expresia unui effort de gândire consacrat descoperirii unor noi
concluzii; este o metodă foarte grea şi trebuie planificată cu foarte mare atenţie pentru că
se confundă uneori cu conversaţia euristică (unde punem întrebări şi primim răspunsuri)
- este utilă mai ales în lecţiile de recapitulare

3. Comparaţia este o metodă foarte des folosită la istorie, necesară şi eficientă; metoda
reconstituie şi explică trecutul prin desprinderea asemănărilor şi deosebirilor dintre faptele
istorice, pe baza unor criterii ştiinţifice.
16

- toate tipurile de lecţii şi toate etapele acestora pot avea obiective operaţionale care să
solicite comparaţia sub cele două tipuri ale sale
a. comparaţia concomitentă
- constă în compararea faptelor şi fenomenelor istorice asemănătoare, care au avut loc în
aceeaşi perioadă de timp, în condiţii istorice diferite – eg: anul 1848 în Europa; sec VIII-VI
î.e.n. în Sparta şi Atena
b. comparaţia succesivă – constă în compararea progresivă a etapelor aceluiaşi proces
istoric sau a diferitelor noţiuni de acelaşi fel care s-au succedat pe scara timpului; eg:
statul, democraţia, revoluţia burgheză

4. Descoperirea
- învăţarea prin descoperire/investigarea este o metodă de lucru prin care elevul este pus în
situaţia de a descoperi singur, dar sub îndrumarea profesorului, un adevăr istoric, o
realitate
- este o activitate proprie a elevului
- este o metodă centrată pe învăţare; şi totuşi, nu e considerată o metodă activă
- e o metodă prin care nu se prezintă doar procesul cunoaşterii, ci mai ales căile prin care
se ajunge la cunoaştere
- prin această metodă, elevul se găseşte în situaţia a analiza documente, de a formula pe
această bază unele concluzii de a putea descrie şi analiza
- are o valoarea formativă şi dezvoltă imaginaţia
- nu poate fi folosită la toate lecţiile, iar profesorul trebuie să selecteze atent documentele
istorice, în funcţie de vârsta elevilor, de capacitatea lor intelectuală, de timpul alocat
studierii documentelor şi de scopul urmărit
a. învăţarea prin descoperire INDUCTIVĂ – se bazează pe raţionamentul inductiv şi constă
în analiza unor documente care să relateze fapte, evenimente, procese istorice
particulare, în vederea clasificării şi extragerii esenţialului, a generalului, necunoscut de
elevi; pleacă de la particular şi duce la general
b. învăţarea prin descoperire DEDUCTIVĂ – se poate utiliza la aproape toate temele de la
istorie; conduce de la general spre particular; când foloseşte această metodă, elevul are
caracteristici esenţiale, generale ale unui eveniment şi cu ajutorul documentelor
descoperă informaţii noi, ajungând la cazul particular
- între învăţarea prin problematizare şi cea prin descoperire există o strânsă legătură,
deoarece găsirea soluţiei unei probleme constituie un act de descoperire, iar orice
învăţare prin descoperire are ca punct de plecare o problemă/întrebare

5. Modelarea este o metodă destul de puţin folosită în istorie; e o metodă de cunoaştere a


realităţii prin intermediul unor materiale care sunt analogice obiectelor şi fenomenelor
reale (merge foarte bine la fizică, chimie, biologie)
- modelul nu trebuie să fie o copie a originalului, ci să prezintă o asemănare puternică, dar
la scară mai mică
- există mai multe variante
a. modelarea similară – realizată prin intermediul modelelor cunoscute, a unor materiale care
sunt izomorfe şi substitutive
b. modelarea prin analogie – realizată prin modele ideale (la nivel ideatic) – prin
abstractizare şi generalizare; modelul ideal este reprezentat prin planuri, scheme, modele
sinoptice etc; eg: pe calculator – imaginile virtuale
c. modelarea grafică (matematic, statistic) – folosită frecvent la lecţiile despre dezvoltarea
economică, socială, evoluţia demografică
17

- această metodă este considerată o aplicare practică a unor elemente teoretice expuse pe
parcursul capitolului/temei; este preluată din didactica engleză

Cursul 9:
• tipuri de lecţie
• metodele de predare, învăţare, evaluare (cele clasice şi cele interactive)
• mijloacele de învăţământ

Metodele interactive
- ajută elevul să îşi formeze competenţe reale; nu sunt numai metode de predare, ci şi de
învăţare şi evaluare; accentul nu cade pe predare, ci pe învăţare
- dezvoltă foarte bine diverse sentimente şi aptitudini, elevul învaţă să dialogheze, să
accepte opinii diferite, să accepte diversitatea
1. brainstorming
- metoda asaltului de idei (furtuna de idei) – metoda cea mai cunoscută şi cea mai des
folosită, dar greşit aplicată
- este o metodă de stimulare şi evoluţie a creativităţii grupurilor
- este o metodă interogativă: implică întrebări productive, cauzale, ipotetice sau idei,
judecăţi de valori, observaţii etc
- permite o evoluare a cunoştinţelor referitoare la un conţinut istoric
- prin această metodă aflăm ce idei şi ce soluţii oferă elevii pentru o anumită problemă
- un moment de brainstorming se poate crea la orice lecţie
- poate să fie de la 5 minute până la jumătate de oră; tehnica se poate aplica în două
variante
a. varianta deschisă – se prezintă elevilor tema discuţiei, li se pune întrebarea problemă şi li
se solicită părerea în legătură cu rezolvarea posibilă
- se poate lucra pe grupe cu elevii sau cu întreg grupul
b. varianta închisă – este de dată mai recentă; elevii, fără a comunica între ei, pot căuta
soluţia, realizează un răspuns pe care îl prezintă în scris coordonatorului de grup
- brainstormingul implică mai multe etape
• cunoaşterea regulilor care sunt comunicate de profesor
• acoperirea unui subiect
• desfăşurarea propriu-zisă: emisia + înregistrarea ideilor
• evaluarea elevilor
- regulile se referă la procedura desfăşurării activităţii şi sarcinile pentru fiecare elev
- fiecare idee este scrisă în forma emisă de elev; ideile pot să curgă şi nu le modificăm
- atunci când se emit idei de către elevi, nu se fac evaluări negative referitoare la aceste
idei; emisia de idei nu implică discuţie; când sunt emise ideile nu permitem nici un fel de
comentariu
- după emisia ideilor fiecare are dreptul să comenteze; se optează pentru ideile cele mai
bune şi mai potrivite
- ideile emise se pot grupa pe teme sau simboluri, cuvinte cheie
- trebuie să încurajăm exprimarea ideilor, să îi obligăm pe toţi să spună o idee
- nu permitem interveţii inhibante; nu ne batem joc de copii
avantaje
18

- participarea activă a tuturor elevilor, dezvoltarea capacităţii de a trăi anumite situaţii, de a


le analiza, de a lua decizii privind alegerea soluţiei optime
- exprimarea personalităţii, eliberarea de prejudecăţi, exersarea creativităţii şi a unor
atitudini deschise la nivelul grupului, dezvoltarea relaţiilor interpersonale prin valorizarea
ideilor fiecăruia; înţelegerea calităţii celor din jur
- orice metodă are şi dezavantaje: scăparea de sub control a metodei

2. Ştiu/Vreau să ştiu/Am aflat


- se poate lucra pe grupe mici sau cu clasa
- se porneşte de la ceea ce ştiu elevii şi se formulează întrebări la care se caută
răspunsurile
- mai încurajăm elevii să descopere ce au aflat, dar nu ştiu să folosească
etapele metodei
- le cerem elevilor să facă o listă cu tot ce ştiu despre un anumit subiect; până când ei se
gândesc şi scriu facem un tabel pe tablă cu rubricile: Ştiu/Vreau să ştiu/Am aflat
- este mai bine să pornim de la început cu tabelul
- îi punem pe perechi să îşi interschimbe ideile pe care le vor trece în rubrică
- îi lăsăm apoi să se gândească ce ar vrea să ştie despre subiectul respectiv (eg: vreau să
ştiu câte iubite a avut Napoleon)
- apoi – prelegere despre subiectul respectiv sau trecem la prezentarea lecţiei; dacă am
ales varianta cu textul în a treia rubrică trecem ce au aflat nou despre tema respectivă
- împreună cu elevul vedem dacă s-a răspuns la toate întrebările din rubrica “vreau să ştiu”;
vor fi bifate întrebările la care s-a primit un răspuns; ce facem cu întrebările fără răspuns –
vor fi o temă pentru elevi

3. Jurnalul cu dublă intrare


- metodă prin care elevii stabilesc o legătură strânsă între text şi propria lor curiozitate;
acest jurnal este util în situaţia în care elevii au de citit texte mai lungi în afara clasei
- e folosită la literatură dar a început să fie folosită şi la istorie; îl apropie pe elev de textul
istoric, de cercetarea istorică (eg: putem să le dăm un studiu al unui cercetări pe care să îl
citească; astfel îi apropiem de literatura istorică – eg: Daicoviciu, Brătianu)
- pentru a face un asemenea jurnal elevii trebuie să împartă o pagină de caiet în 2, pe
verticală
- în partea stângă li se va cere să noteze un pasaj din text care i-a impresionat în mod
deosebit, pentru că i-a surprins, pentru că nu sunt de acord cu autorul sau pentru că
textul este relevant pentru tema în discuţie
- în dreapta li se va cere să spună de ce au ales acel pasaj, să îl critice, să îl analizeze, să
pună întrebări
- după ce elevii au realizat lectura textului jurnalul poate fi util în faza de reflecţie, de analiză
a unui subiect; elevul e învăţat cum să lucreze cu un text

4. SINELG (Sistemul Interactiv de Notare pentru Eficientizarea Lecturii şi Gândirii)


- prin această metodă cunoştinţe anterioare ale elevilor sunt evidenţiate prin activităţi
specifice de evocare ce au ca bază de plecare lectura, ascultarea unui text
etape
- se dă un text elevului
- i se cere să noteze pe margine cu diverse simboluri pe care profesorul le reprezintă
• “bifat”: cunoştinţe confirmate de text
19

• “ – “ : cunoştinţe infirmate de text


• * - cunoştinţe noi
• ? – cunoştinţe contrare
- facem un tabel
- informaţia obţinută se discută în perechi, apoi se comunică profesorului care le
centralizează într-un tabel pe tablă
- cunoştinţele incerte pot fi discutate în clasă

5. Eseul de 5 minute
- este o metodă eficientă de a încheia ora, pentru a îi ajuta pe elevi să îşi adune sau să îşi
concentreze ideile lecţiei şi pentru a îi da profesorului un feedback clar despre ceea ce s-a
întâmplat în timpul orei
- în acest eseu li se pot cere elevilor 2 lucruri
a. să scrie o informaţie, o idee pe care au reţinut-o din timpul lecţiei
b. să formuleze o întrebare pe care o au în legătură cu această informaţie
- se poate rezuma şi la o simplă întrebare

6. Ciorchinele
- este o metodă de brainstorming care stimulează găsirea conexiunilor dintre idei şi prezintă
următoarele etape
• se scrie un cuvânt, o temă în mijlocul tablei şi al foii de caiet
• se notează toate ideile, sintagmele, cunoştinţele care le vin în minte elevilor în legătură
cu tema centrală, cuvântul cheie din mijlocul foii şi al tablei
- pe măsură ce se scriu cuvintele, ideile, se trag linii şi activitatea se opreşte în momentul
epuizării ideilor sau a timpului
- se trece la alegerea conexiunilor corecte şi la refacerea ciorchinelui

7. Turul galeriei
- propune evaluare interactivă şi profund formativă a produselor realizate de elevi
etape
- în grupe de 3-4 elevii lucrează mai întâi la o problemă care se poate materializa într-un
produs (eg: diagramă, planşă, hartă)
- produsele sunt expuse pe pereţii clasei
- la semnalul profesorului grupele se rotesc prin clasă pentru a examina şi discuta fiecare
produs
- îşi iau notiţe şi fac comentarii pe seama a ceea ce este expus
- este o metodă pe care elevul o pregăteşte de acasă
- este o metodă foarte bună în evaluare şi la lecţiile de recapitulare
- o asemenea metodă trebuie să abordeze aspecte ce nu apar în manual; o asemenea
temă nu trebuie să repete manualul
- aici intră în scenă creativitatea elevilor; e o temă care poate să valorifice inteligenţele
multiple
20

Cursul 10
8. Cubul
- presupune explorarea unui subiect, a unei situaţii, din mai multe perspective, permiţând
abordarea complexă şi integratoare a unei terme; sunt recomandate următoarele etape
• se realizează un cub pe ale cărui feţe sunt scrise cuvintele: DESCRIE, COMPARĂ,
ANALIZEAZĂ, ASOCIAZĂ, APLICĂ, ARGUMENTEAZĂ
• se enunţă tema, subiectul pus în discuţie
• împărţim clasa în 6 grupe; fiecare din ele examinând tema din perspectiva cerinţei de
pe una din feţe cubului; de obicei, şeful grupului dă cu cubul: ce nimereşte va fi sarcina
de lucru
- descrie – descrierea evenimentului/noţiunii/temei
- compară – ce e asemănător şi ce e diferit faţă de altă situaţie/problemă
- analizează – cauzele
- asociază – la ce anume îi face să se gândească subiectul respectiv
- aplică – e mai dificil la istorie
- argumentează: pro şi contra
! putem scrie şi alte cuvinte pe feţele cubului
• redactarea finală şi împărtăşirea a ceea ce au realizat elevii
• afişarea formei finale pe tablă sau pe pereţii clasei
- metodă folosită la toate tipurile de lecţii

9. Bulgărele de zăpadă
- completează metoda “cubul”; adesea, se folosesc împreună
- metoda presupune reducerea numărului de elemente, aspecte, faţete ale unei probleme,
situaţii, pentru focalizarea asupra celor esenţiale
- etape
• clasa se împarte în echipe de 7-8 persoane sau chiar în 6 echipe, ca la cub
• se enunţă tema şi se comunică regulile de desfăşurare (după ce elevii ştiu metoda,
regulile nu mai trebuie comunicate)
• fiecare membru din echipă notează pe un post-it ideea sa şi o aşează în centrul mesei
• fiecare membru al echipei citeşte toate ideile, după care le ierarhizează, alegând 2-3
idei esenţiale; apoi, se reuneşte grupul şi va alea pe grup 2-3 idei; se repetă algoritmul
până când se ajunge pe grup iniţial la 2 idei
- cubul şi bulgărele de zăpadă sunt complementare prin ceea ce îşi propun să realizeze
• cubul îi va ajuta pe elevi să privească o temă din diferite perspective
• bulgărele de zăpadă îi va ajuta pe elevi să reducă numărul de elemente, feţete ale unei
probleme la ceea ce e esenţial
- împărţirea în grupuri se poate face aleator sau după preferinţele elevilor
- atribuirea de sarcini fie o decide profesorul, fie o decide cubul prin rostogolire
- prezentările fiecărui grup trebuie discutate, văzute, completate de ceilalţi
- dacă ne-am opri la ceea ce s-a obţinut în urma sarcinii “cubul” rezultatele ar fi stufoase –
foarte multe amănunte; recurgem la bulgărele de zăpadă pentru ca elevul să se focalizeze
pe ceea ce e esenţial
- se recomandă utilizarea celor două metode împreună deoarecele implică elevii în
finalizarea şi construirea temei
21

- chiar dacă nu este ideea lui, elevul o acceptă de bună şi aderă la ea cu plăcere, pentru că
a ales-o şi a dezbătut-o

10. Mozaicul
- are foarte multe variante; e uşor de aplicat
- presupune învăţarea prin cooperare la nivelul unui grup şi predarea achiziţiilor dobândite
de fiecare grup unui alt grup
- avantaje:
• stimulează încrederea în sine a elevilor
• dezvoltă abilităţile de comunicare argumentativă şi de relaţionare în cadrul grupului
• dezvoltă gândirea logică, critică şi independentă
• formează responsabilitatea individuală şi de grup a elevilor
- presupune următoarele etape
• se împarte clasa în grupuri eterogene, de 4 elevi; fiecare din aceştia primeşte câte o
fişă de învăţare numerotată de la 1 la 4; fişele cuprind părţi ale unei unităţi de
cunoaştere
• prezentarea subiectului tratat
• se regrupează elevii în funcţie de numărul fişei primite în “grupurile de experţi”;
obţinem 4 grupe (se poate lucra şi cu toată clasa împărţită în 2)
• citirea, discuţia “grupului de experţi”; este important să înţeleagă fiecare membru al
“grupului de experţi” că el este responsabil de predarea secţiunii respective celorlalţi
membri ai grupului iniţial
• se revine la grupul iniţial şi secţiunea pregătită e prezentată celorlalţi membri ai
grupului
• trecerea în revistă a unităţii de cunoaştere prin prezentarea orală, cu toată clasa
- este o metodă ce o putem folosi la toate tipurile de lecţii; se recomandă mai ales la lecţiile
de recapitulare şi este foarte utilă în temele pentru acasă – ce pot să fie teme tip proiect,
unde se împarte grupul iniţial şi cei care au sarcinile pregătesc împreună proiectul şi îl
prezintă

Mijloacele de învăţământ

= totalitatea materialelor şi instrumentelor ajutătoare întrebuinţate de profesor în procesul


predării, învăţării, evaluării, cu scopul de a facilita dobândirea cunoştinţelor şi formarea
deprinderilor precum şi realizarea atitudinilor şi valorilor personale ale elevilor
- facilitează transmiterea unor cunoştinţe, formarea unor deprinderi; înlesnesc punerea în
contact a elevilor cu obiecte şi chiar cu fenomene greu accesibile perceperii directe
- au funcţii informative, dar şi formative
- solicită şi sprijină operaţiile gândirii, stimulează căutarea şi cercetarea, afectează pozitiv
imaginaţia şi creativitatea
- au şi funcţii psihopedagogice
1. funcţia cognitiv formativă – asigură date, informaţii asupra realităţii studiate
2. funcţia de educaţie estetică şi moral-civică
- mijloacele audio-vizuale pot crea trăiri complexe; imaginea şi sunetul pot afecta
subconştientul
- caracter convenţional – în legătură cu disciplina respectivă; mijloacele de învăţământ pot fi
determinate de anumite criterii
• criteriul natural/de substituţie
22

• criteriul obiectual/imaginistic/ideal
- din perspectiva acestor criterii se disting următoarele categorii de mijloace de învăţământ
pentru istorie
1. pentru comunicarea informaţiei
a. reprezentările video ce se pot proiecta pe ecran; doar imagine, fără sunet
• foile transparente
• imaginile
• desenele pentru retroproiector sau diapozitiv
• diafilme
b. reprezentările audio – înregistrări pe discuri, benzi magnetice, emisiunile şcolare
radiofonice, emisiunile de radio cu caracter cultural, istoric
c. reprezentările audio-vizuale – se pot proiecta pe ecran
• filmele didactice
• filmele de televiziune
• filme pe CD, DVD – pe calculator
2. pentru obţinerea informaţiei
a. obiectele arheologice – unelte etc
b. modelele reprezentate de machete sau mulaje
3. pentru verificarea şi consolidarea informaţiei
ex: mapele cu texte şi hărţi istorice
4. pentru transmiterea şi recepţionarea informaţiei
• diaproiectoare – proiectează diafilme
• epiproiectoare, retroproiectoare, cineproiectoare
• picapuri, magnetofon, casetofon
• televizor, video-casetofon, calculator
Reprezentările video
Diapozitivele = reprezentări video/imagini;
- avantaje:
• se pot folosi în fiecare moment al lecţiei
• profesorul are libera decizie a ritmului de proiecţie
• permit adaptarea comentariului la nivelul de înţelegere al clasei
• se poate reveni la imagini ori de câte ori e nevoie
• redau imagini în ansamblu sau detalii
- dezavantaje: nu reprezintă un fenomen în moşcare şi poate apărea o segmentare a
cunoştinţelor şi a lecţiei
- recomandat: 3-4 imagini / oră
Foliile transparente
- avantaje:
• se pot adapta la nivelul clasei
• ritmul aparţine profesorului
• imaginile se pot derula în acelaşi timp cu explicaţiile profesorului
- limitele: poate apărea un exces de informaţii

! documentele istorice, tablourile, fotografiile sunt tot reprezentări video; la fel e şi schema de
pe tablă !

Reprezentările audio
23

- avantaje: înregistrarea poate fi făcută de profesor, poate fi păstrată mai mult timp şi poate
fi completată în timp
- limite: sunetul nu poate fi vizualizat; pot fi înregistrări prost realizate şi greu de înţeles