Universitatea Bucureşti

Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială

2007 - 2008

Recenzie

Konrad Lorenz

„Cele 8 păcate capitale ale omenirii civilizate”

Ioana Necula
Asistenţă Socială
Seria 2, Grupa 1
 Konrad Zachrias Lorenz s-a născut pe 7 noiembrie 1903 la Viena. A fost un zoolog
austriac, ornitolog şi câştigător al Premiului Nobel pentru medicină si fiziologie în 1973. este
unul dintre cei mai reputaţi oameni de ştiinţă din a doua jumătate a secolului XX. Lorenz a
studiat comportamentul instinctual la animale, mai ales la gâştele greylag şi la corbi. A scris
numeroase cărţi, unele precum „Inelul Regelui Solomon” şi „Despre Agresivitate” devenint
foarte populare printre cititorii de rând. Mai tîrziu în viaţă, interesul său s-a bazat mai mult pe
studiul omului şi al societăţii.
În 1938 Konrad Lorenz s-a alăturat Partidului Nazist şi a acceptat o catedră
universitară sub regimul nazist. În formularul de aplicatţie pentru Partidul Nazist a scris în
1938 "Pot spune că întraga mea muncă ştiinţifică este devotată ideilor Socialiştilor
Naţionalişti". Pubicaţiile sale din acele timpuri a dus ani mai târziu la algaţii conform cărora
lucrările sale ştiinţifice au fost contaminate de simpatizanţii nazişti: lucrările sale publicate
din timpul peioadei naziste au inclus suport ideilor naziste de „igienă rasială” mascată în
matafore pseudoştiinţifice.
În eseul său autoboigrafic din 1973 Lorenz spune că le datorează cariera părinţilor săi,
care au fost „mai mult decât toleranţi cu dragostea mea neobişnuită pentru animale” şi
întâlnirea din copilărie cu „Minunatele aventuri ale lui Nils” de Selma Lagerlof, carte care l-a
umplut de entuziasm pentru gâşte.
La cererea tatălui său, Adolf, Konrad a început un curiculum premedical la
Universitatea Columbia în 1922, dar s-a întors la Viena în 1923 ca să-şi continue studiile la
Universitatea din Viena până în 1928. La această universitate a devenit profesor asistent din
1928 până în 1935. În 1936, la un simpozion ştiinţific internaţional despre instinct Lorenz l-a
întâlnit pe prietenul şi colegil său, Niko Tinbergen. Împreună au studiat gâştele – domestice,
sălbaitce şi hibride.
În 1940 a devenit profesor de psihologie la Universitatea din Königsberg. A fost
recrutat în Wehrmacht, crezând că va fi mecanic de motociclete, dar în schimb a fost
desemnat doctor. A fost prizonier de război în Uniunea Sovietică între 1942 – 1948. În acest
timp a continuat să lucreze ca medic şi "chiar s-a împrietenit cu câţiva ruşi, majoritatea
doctori ". Când a fost repatriat i s-a permis să păstreze manuscrisele unei cărţi pe care a scris-
o. A revenit în Altenberg cu manuscrisul intact. Acesta a devenit cartea sa "În spatele
oglinzii". Societatea Planck Max a înfiinţat Institutul Lorenz pentru Psihologie
Comportamentală în 1950 în Buldern, Germania.
În 1958 Lorenz s-a transferat la Institutul Max Planck de Psihologie Comportamentală
din Seewiesen. A împărţit Premiul Nobel pentru Psihologie sau Medicină "pentru descoperiri
în tipare individuale şi sociale de comportament" cu alţi doi etologi importanţi, Niko
Tinbergen şi Karl von Frisch. În 1969 a devenit primul laureat al Prix mondial Cino Del Duca.
Lorenz s-a reteras de la Institutul Max Planck în 1973, dar a continuat să facă cercetări
şi să publice din Altenberg (casa părintească de lângă Viena) şi din Grünau im Almtal în
Austria.
Când a acceptat Premiunl Nobel, Lorenz şi-a cerut scuze pentru publicaţiile care au
inclus perspective naziste despre ştiinţă, spunând că „ mulţi savanţi decenţi au sperat, ca şi
mine, pentru puţin timp la un Socialism Naţionalist bun, şi mulţi i-au întors spatele la fel de
rapid ca şi mine”.
În ultimii ani din viaţă, Lorenz a susţinut noul Partid Verde Austriac şi în 1984 a
devenit emblema Dorinţei Poporului Konrad Lorenz, o mişcare de tip ecologist care a fost
înfiinţată pentru a preveni construirea unei staţii de producere a energie electrice pe Dunăre,
lângă Hainburg an der Donau care ar fi dus la distrugerea pădurilor neexplorate din jurul
perimetrului respectiv.

2
 În afara celor două cărţi meţinoate mai sus, Konrad Lorenz a mai scris „Si el vorbea cu
patrupedele, cu pasarile si cu pestii. Asa a descoperit omul animalele”, „Anul gâştei greylag”
şi numeroase studii asupra comportamentelor animale şi umane, instincte şi etologie.
Ştiind aceste lucruri probabil că nu m-aş fi grăbit să îl citesc, gândind conform
prejudecăţii că un om de ştiinţă nu poate scrie o carte pe înţelesul profanilor. Dar Lorenz se
dovedeşte a fi şi un extraordinar scriitor, creativ, deschis şi cu un deosebit simţ al umorului.
Dacă în „Aşa-zisul rău” Lorenz discuta agresivitatea la animale şi implicit la oameni,
în „Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate” el punctează cu claritate problemele
fundamentale cu care se confruntă omenirea civilizată.
Chiar dacă face trimiteri şi la „Aşa-zisul rău”, de această dată exemplele din lumea
animală nu mai sunt predominante. Bineînţeles că, pentru a explica agresivitatea, Lorenz încă
argumentează prin asemănarea cu speciile de animale care, înghesuite într-un spaţiu mic,
devin mult mai agresive unele cu altele.
În ceea ce priveţte omul ca individ, Lorenz aduce în discuţie un aspect foarte actual şi
anume goana neîntreruptă pentru câştiguri materiale, lăcomia nestavilită pentru a obţine tot
mai mult. Însă în opinia lui Lorenz, epuizarea la care se supun aceşti oameni – până în pragul
autodistrugerii – nu este din cauza lăcomiei, ci a fricii. Frica “de a rămane în urmă în cadrul
întrecerii, frica de sărăcie, frica de a lua hotărâri greşite şi de a nu face sau a nu mai face faţă
întregii situaţii atât de stresante. Frica sub toate formele ei e cu siguranţă cel mai important
factor de subminare a sănătăţii oamenilor moderni, producându-le hipertensiune arterială,
rinichi cirotici, infarct la tinereţe şi alte asemenea bucurii.”
Şi probabil că cea mai gravă consecinţă a agitaţiei şi stresului cauzate de frică este faptul că
omul se îndepartează de el însuşi, pierde capacitatea de autoreflecţie şi meditaţie.
Dar dincolo de problemele individului, Lorenz tratează şi teme mai vaste, precum
pericolul în care se află mediul înconjurător – din cauza exploatării nesăbuite – şi ameninţarea
înarmării nucleare.
„Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate” este o carte concentrată şi bine structurată.
Calmul şi dragostea trec dincolo de rândurile pe care le-a scris şi ne încurajează să privim cu
ochi mai buni lumea ce ne înconjoară. Chiar dacă lucrările sale pornesc de la o premisă
pesimistă, Lorenz nu este un negativist ci un optimist incurabil.
Ceea ce îmi place la Lorenz este tocmai limbajul simplu pe care îl adoptă, pentru că
face oricui accesibilă o parte a lumii ştiinţifice.
Omenirea, privită ca specie biologică, pare să-şi fi pierdut firescul instinct de conservare. Un
rău cu mai multe chipuri ameninţă dezvoltarea noastră şi, în acelaşi timp, e tocmai rezultatul
acestei dezvoltări: suprapopularea, distrugerea mediului natural, competiţia umană acerbă,
atrofierea simţurilor, degradarea genetică, ruptura de tradiţie, receptivitatea la îndoctrinare şi
cursa înarmărilor.
Lumea în care trăim noi acum e pe moarte şi noi suntem cei care o distrug. Poate părea
o frază banală, pe care ne-o repetă un om nebun îmbrăcat ciudat, care îşi face veacul într-o
cutie de carton. Mulţi nu iau în seamă această replică şi sunt de părere că nimic nu se va
schimba, deoarece populăm pământul de milioane de ani şi am supravieţuit unor catastrofe
naturale, dar de câte ori am auzit celebra replică „după noi, potopul” fie că este atunci când
lăsăm gunoaiele după un grătar făcut la „iarba verede” undeva la periferia Bucureştiului, fie
că în continuare se construieşte haotic fără să se ţină cont de planuri urbanistice sau de spaţiu
privat.
Această carte, scrisă cu uimitorul har literar caracteristic lui Lorenz, duce mai
departe această incursiune, atît de captivantă, în etologia umană. Sunt analizate aici procesele
de dezumanizare care ameninţă să distrugă nu numai cultura şi civilizaţia contemporană, ci
însăşi omenirea ca întreg: suprapopularea, pustiirea spaţiului natural de viaţă, întrecerea
omului cu sine, moartea termică a simţurilor, degradarea genetică, ruptura cu tradiţia,

3
receptivitatea crescîndă la îndoctrinare şi, în sfîrşit, cursa înarmării nucleare.
De interes foarte general prin perspectivele multiple pe care le deschide, cartea lui
Lorenz e totodată reprezentativă pentru dublul rol - de profet şi înţelept - pe care omul de
ştiinţă este chemat să-l joace în lumea de astăzi.
Păcatele sunt ilustrate de Lorez astfel:

1. Suprapopularea.
Aglomerarea urbană duce la creşterea agresivităţii indivizilor siliţi să trăiască precum
sardelele. Cu cât indivizii sunt mai înghesuiţi şi nevoiţi astfel să-şi suporte semenii, cu atât ei
devin mai însinguraţi, îşi urăsc vecinii, se înjură pe străzi, comit acte de violenţă fizică, etc.
Oamenii nu se mai implică emoţional în relaţii, acestea se deteriorează şi apare indiferenţa: cu
cât mai mulţi indivizi iau parte la o tâlhărie, cu atat scad şansele ca cineva să intervină, mai
bine spus, se dispersează simţul responsabilităţii.

2. Pustiirea spaţiului vital.

Ideea că toate fiinţele vii dintr-un spaţiu vital (oricât de mare sau de mic) sunt adaptate
unele la altele: animalul de pradă şi prada sa nu sunt deloc în poziţii ostile, dacă vorbim
despre specii şi nu despre indivizi. A se vedea exemplele de populare forţată cu unele animale
(iepurii de casă-specia introdusă şi câinii dingo-specia indigenă din Australia). Orice
dezechilibru produs în status-quo-ul unui spaţiu duce la distrugerea acelui spatiu, mai
devreme sau mai târziu. Defrişările excesive, pescuitul excesiv al unui anume tip de peşte
(vezi balenele albastre), introducerea unui nou animal într-un habitat în care el nu există, omul
face toate aceste greşeli, produce dezechilibre care încep să se vadă, face o breşă între vânător
şi vânat; dacă pisicile ar mânca numai şoareci, iar şoarecii ar fi exterminaţi, pisicile ar
dispărea ca specie din cauza foametei, înainte ca şoarecii să fi dispărut, şi dispariţia celor două
specii ar fi doar a mia parte din tăvălugul declanşat.

3. Întrecerea cu sine însuşi.

Oamenii actuali trăiesc pe fugă, totul are loc în goană, nu au timp să stea şi să
savureze momentul sau să observe lucruri aparent banale, dar interesante. Concurenţa fară
milă, încă din gradiniţe, pentru a câştiga mai mult, a avea succes la făcut din bani un scop în
sine, şi nu un mijloc. Şi asta pentru că nu este timp să fie cheltuiţi;oamenii din societatea
modernă nu mai au timp să trăiască. Frica de a nu pierde, de a nu ieşi pe locul doi ne face să
alergăm continuu; “agitaţia plină de frică şi frica agitatş îşi au rolul lor în a-l văduvi pe om de
calităţile lui esenţiale. Una dintre acestea este reflecţia. [...] E foarte probabil ca în procesul
miraculos al devenirii omului să fi jucat un rol decisiv faptul că o fiinţă ce îşi explorează
curioasă mediul înconjurător s-a trezit într-o bună zi cercetându-se pe sine însăşi.”. Nu mai
suntem capabili să stăm singuri, “noi cu noi înşine” măcar o clipă, mai zice Lorenz cu tristeţe.

4. Moartea termică a simţurilor.

Oamenii s-au moleşit. Orice ne provoacă cea mai mică neplăcere este eliminat. Din
„fericire” progresul tehnic şi marile realizări din medicină ne ajută sa nu experimentam nicio
durere sau dificultate. Lenea e un păcat? Acum bucuria de a obţine ceva după ce te-ai străduit
şi ai muncit începe să devina realitate doar în filmele mobilizatoare. Muncim în gol, fără
bucurie, fără satisfacţie; muncim aproape robotizat. În ziua de azi nu mai este nimeni care să
spună cât a stat deaspura cuptoruluic a să afcă cozonacul pentru Crăciun, sau cat trebuie sa
fiarbă legumele în supă ca să-i dea acel gust bun. Azi totul vine de-a gata.

4
5. Decăderea genetică.
“Dacă tot ceea ce este programat filogenetic nu ar putea fi influenţat ipso facto prin
învăţare şi educaţie, atunci omul ar fi o minge iresponsabilă în bătaia pornirilor sale
instinctive. [...] omul învaţă să-şi stăpânească instinctele [...] dar dominaţia pe care raţiunea şi
responsabilitatea” o exercită nu are forţă nelimitată”. Acesta este cel mai amplu capitol al
cărţii. Se vorbeşte aici despre rolul primilor ani, al apropierii mamei de copil ca fiind
fundamental pentru sănătatea sau insanitatea copilului.

6. Sfărâmarea tradiţiei.
În acest capitol se vorbeşte despre ura rasială şi fobia de alte rase. Mai bine spus
“Unităţile culturale mai mari sau mai mici sunt ţinute laolaltă şi totdată deosebite de alte
uniăţti prin rituri şi norme de comportare socială ce au luat naştere de-a lungul istoriei culturii.
Un anumit fel de maniere, un dialect de grup social, un fel de a se îmbrăca, etc. pot deveni
simboluri ale unei colectivităţi care să fie îndrăgite şi apărate de fiecare în parte precum însuşi
acest grup de oameni cunoscuţi personal şi îndrăgiţi. [...] această preţuire a tuturor
simbolurilor grupului propriu e însoţită de un dispreţ corespunzător manifestat faţă de oricare
altă unitate culturală comparabilă. Cu cât doua grupuri etnice s-au dezvoltat mai mult timp în
mod independent unul de celălalt, cu atât diferenţele cresc.” “Asupra duşmanului se revarsă o
mânie cruntă, aşa cum omul nu poate simţi nici pentru cel mai feroce animal de pradă, ci
numai pentru om”. Din păcate ura poate fi augmentată şi oamenii manipulaţi în aşa fel încât se
pornesc răzbaie în care oamenii luptă cu înverşunare, dar nu ştiu de ce luptă; pur şi simplu le
place să fie agresivi şi să-şi omoare semenii.

7. Receptivitatea la îndoctrinare.
“Ceea ce gândim e de cele mai multe ori fals, dar ceea ce ştim este adevărat”. Faptul
că suntem comunităţi mari strânse în locuri restrânse ne face să imităm comportamentul văzut
la semneii noştii. Din păcate, pentru că avem mass media, avem modă, avem doctrine care
animă largi mase de oameni acest comportament este încurajat. “Sondajele de opinie, tehnica
reclamelor şi moda abil dirijată îi ajută pe marii producători din vest şi pe funcţionarii din est
să dobândească acelaşi tip de putere asupra maselor”, pentru că dacă te sustragi mass media
(nu citeşti, nu auzi, nu vezi ce scrie presa) eşti considerat caz patologic şi “eliminat”. Şi cum
frica de a fi outsideri e mai mare decit jena de a fi „în turmă” oamenii tind să accepe
comportamente pe care nu le apreciază, doar pentru a nu fi marginalizaţi şi stigmatizaţi.

8. Cursa înarmării nucleare.

Lorenz, la sfîrţitul capitolului spune :“Cursa înarmării nucleare pune omenirea în faţa
unor pericole mai uşor de evitat decât cele presupuse de procesele prezentate anterior.” Cu
toţii ştim ce înseamnî înarmare şi consider că mulţi dintre noi suntem la curent cu politica
SUA de a dezarma China. Totuşi e dubios faptul că puterea din vest încearcă (şi chiar
reuşeşte) să controleze şi partea de est. Din fericire, dacă putem spune astfel, Rusia e singura
care îi mai ţine piept şi refuză această propunere. Din punctul meu de vedere nicio ţară nu ar
trebui să aibă asemnea arme, deoarece de la un conflict din acesta, gen „cin are şi cine nu are
voia să deţină arme nucleare” se poate ajunge la Al Treilea Război Mondial, şi având în
vedere tehnologia avansată, nu m-aş mira să ne trezim cu o ploaie de napalm peste România,
doar pentru că suntem lângă Rusia.

Desigur, această prezentare a cărţii este strict obiectivă şi rezumatul fiecărui capitol
exprimă ceea ce am înţeles eu, ca „muritoare de rând”; poate alţi studenţi vor interpreta altfel
viziunea lui Lorenz asupra păcatelor. Poate nu toţi consideră că înarmarea cu arme nucleare e
un lucru rău. Eu consireă că suprapopularea este păcatul suprem. Dacă în China se iau măsuri

5
pentru a combate această situaţie (fiecare familie are voie să facă un singur copil), la noi, în
România nu se face nimic. Într-adevăr, nu este aceeaşi situaţie ca în China,dar ca să ne
rezumăm la un caz concret să luăm Bucureştiul drept exemplu. De câte ori nu am stat la
supermarket la coada simţind răsuflarea persoanei din spate în ceafă? Sau de câte ori nu ni s-a
întâmplat sa fim atât de înghesuiţi în mijoacele de transport în comun încât sa nu putem duce
mâna la buzunar. În Germania nu se întâmplă aşa ceva. Lorenz are dreptate, acest lucru ne
face mai agresvi. Cât despre receptivitatea la îndoctrinare nici nu mai încape vorbă. Zilnic mii
de tinere răsfoiesc reviste glossy ca să ştie „ ce se poartă”. E un fel de dictatură în materie de
modă. „Vara asta se poartă negrul” titrează o revistă şi aproate instant mergi pe stradă şi ai
impresia că eşti al o înmormântare. Omul modern refuză să gândească şi să aibă o opinie
proprie. Dacă acest lucru nu este îndoctrinare, nu ştiu ce este.
„Cele 8 păcate capitale ale omenirii civilizate” este o carte din categoria beletristică
care pot spune că mi-a deschis ochii. Acum înţeleg de ce îmi vine să omor oameni în autobus,
şi mă tratez. Prefer să merg pe jos pînă la facultate, ştiind că nu se lipeşte nimenid e mine şi
nu îmi suflă nimeni în ceafă.
Având în vedere trecutul lui Lorenz, mă aşteptam să fie o carte cât se poate de tipic
ştiinţifică, cu definiţii pompoase şi în care autorul să demonstreze câţi termeni ştiinţifici
deţine în vocabular şi ce fraze elaborate poate prezenta. Am rămas plăcut surprinsă de felul în
care este scrisă,a cea adresare directă pe care o foloseşte şi alternarea cu aminitrile pe care le
depană în timp ce ilustrează „păcatele”. Este o carte uşor de citit, şi uneori chiar stârneşte
râsul. Por şi simplu consider că este o carte care chiar te învaţă ceva cu adevărat folositor. Nu
ne învaţă cum să folosim fondul de ten sau ce culoare nu se potriveşte, ci e o carte care te
învaţă să înţelegi sociatetaea în care trăieşti. Astfel putem să ne dăm seama că trăim într-o
societate bolnavă şi pe moarte, şi că ar trebui să preţuim timpul pe care îl mai avem pe această
planetă, pentru că într-adevăr, după generaţai noastră, va urma potopul.
Totuşi, nu recomand lecturarea oricărei persoane. Dacă nu te interesează viaţa reală,
ceea ce se întâmplă pe străzi şi în societate, ar fi mai bine să citeşti ceva glossz sau eventaul o
carte de sfatui pentru tinerele fete.
Deşi o prezină într- manieră ironică, cartea ilustrează o realitate cît se poate de crudă.
Este genul de carte pe care o ermini de citit şi spui „Doamne, omul ăsta chiar are dreptate” sau
„uite, la chestia asta nu m-m gândit, nici nu ştaim că avem arme nucleare”.
În loc de concluzie prefer să spun doar că este o carte care mi-a făcut o deosebită
plăcere să o citesc. Concluziile le trage fiecare persoană în funcţie de ceea ce a înţeles din
carte sau ceea ce a aflat că există.