MECANISME NEURODINAMICE

Neurofiziologia defineste invatarea umana drept acel comportament final complex,

suprapus si dezvoltat pe activitatea si sensibilitatea innascuta a tuturor componentelor
sistemului nervos central la diferiti stimuli.
Diferentierea in privinta capacitatii de invatare s-ar datora si diferentelor de biochimism ale
sistemului nervos central, pentru ca transmiterea semnalelor nervoase conditioneaza
volumul si calitatea invatarii.

Blocurile operationale se structureaza in jurul a trei grupari principale:

blocul A cuprinde talamusul, hipotalamusul, sistemul limbic si formatiunea reticulata
ascendenta activatoare, avand functiile de modulare a tonusului scoartei cerebrale, de creare a
unei stari optime de vigilenta, de mediere in formularea scopurilor si a programelor de
activitate;
blocul B cuprinde capetele corticale ale analizatorilor (neocortex), cu functii in prelucrarea si
stocarea informatiilor referitoare la mediul extern si sinteza complexa integratoare;
blocul C presupune in principal lobul frontal, care asigura programarea activitatii,
confruntarea efectelor actiunii cu intentiile si proiectele subiectului, reglarea si controlul
proceselor psihice si specializari functionale in sfera motorie, mnezica, a gandirii, atentiei si a
functiilor constructive;

Invatarea implica seturi de mecanisme biologice, psihosociale, neuro-epistemologice, culturalantropologice.

Diversitatea formelor si tipurilor de invatare impune acceptarea si valorificarea actiunii
principiului plurideterminismului explicativ, al legii complementaritatii si compensarii, al
sinergismului si al disiparii.
Un rol important in invatare il au urmatoarele mecanisme neurofiziologice:

functionalitatea substratului morfofunctional;

functionalitatea blocurilor integrative ale creierului (reflexe de orientare, conduite
verbalizate, atentionalitate, manifestari emotionale, elaborarea, optimizarea si manifestarea
comportamentelor invatate);
cortexul implicat in programarea activitatilor, in reglarea, selectarea, controlul si
optimizarea/inhibarea proceselor psihologice;
calitatea si dimensiunile potentialului relativ asimetric specializat al celor doua emisfere
cerebrale, cu rol important in primirea, receptarea, procesarea, conexarea si elaborarea
informatiilor, in echilibrul unor stari afectogene ce declanseaza sau insotesc invatarea
specifica sau diferentiata la variate discipline de invatamant;
calitatea modificarilor electrofiziologice, a diferentelor de biochimism;
calitatea, rapiditatea, flexibilitatea si extensia modificarilor la nivelul retelelor sinaptice, in
special a celor moleculare, in neuronii model sau de tip oglinda implicati in activitatea
reverberatorie (modele temporo-spatiale ale circuitelor neuronale necesare invatarii
individuale);

In functionalitatea calitativa a parametrilor ce definesc starea de invatare specifica fiecarui

subiect uman, de o importanta deosebita se dovedesc a fi:
- starea de veghe sau de constiinta clara;
- reactia de orientare-investigare;
- starea afectogena/emotionala, pozitiva sau negativa;
- starea motivationala;
- calitatea manifestarilor de vointa;
Creierul este format din doua tipuri de celule:
Neuronii, inveliti de o membrana, comunica intre ei, precum si cu intregul organism.
Numarul lor este de circa 100 de miliarde.
Celulele gliale au anumite structuri denumite dendrite. Ele sunt cele care asigura desfasurarea
normala a operatiunilor creierului.
Scoarta cerebrala ocupa cea mai mare parte (trei sferturi) din creierul pe care il inveleste. Cei
patru lobi ai scoartei cerebrale sunt lobul occipital, temporal, parietal si frontal.
Creierului ii place sa exploreze si sa inteleaga lumea.
Creierului ii place sa stabileasca multe conexiuni, completand lacunele existente sau care se
creeaza.
Creierul se dezvolta pe baza de tipare/structuri de arhivare, cu trasee specifice si sub forma de
retele, ceea ce le face relativ rezistente la schimbare.
Creierului ii place sa imite prin modelare, precum este cazul vorbirii, invatarii, ascultarii.
Creierul nu functioneaza bine in conditii de stres excesiv, peste un nivel individualizat.
Emisfera cerebrala dreapta
controleaza activitatile si functiile mainii, ochiului, urechii si piciorului de pe partea stanga;
guverneaza capacitatile de sinteza, de generalizare;
este raspunzatoare de atitudini de extaziere, de zbucium sau stari pasionale;
realizeaza dominant conexiunile pentru perceptiile spatiale, pentru forme;
este mai eficienta in formarea conceptelor cu grad inalt de intuitivitate si in rezolvarea
problemelor creative;
este specializata indeosebi pentru imagini, concepte spatiale si muzicalitate;
este angajata in reusitele unor profesiuni precum filosofia, muzica, artele plastice,
matematica;
opereaza cu enunturi sau unitati lingvistice finite, cu clisee, cu formulele de politete si de
salut, care nu pot fi desfacute in partile componente;
limbajul ei este ritualizat, bazat pe reguli standard, cu posibilitati reduse de a genera
informatii noi;
numeste obiectele lumii inconjuratoare, stabileste legaturi asociative intre cuvant
sisemnificatie;
lobul ei frontal este mai mare decat al emisferei stangi;
urechea stanga distinge mai bine intonatiile din vorbire care exprima emotiile efectul
urechii stangi, care este mai sensibila la frica, manie;
bucuria este perceputa egal de ambele urechi.

Emisfera cerebrala stanga

controleaza activitatile si functiile mainii, ochiului, urechii si piciorului de pe partea dreapta;
guverneaza capacitatile analitice, digitale, computerizate;
este raspunzatoare de elaborarea categoriilor apolinice ordine, masura, armonie,
contemplare senina, detasare lucida, rationala;
controleaza procesele gandirii si structurile limbajului articulat, corelate cu specializarea
manuala dreapta;
asigura performante in activitatile de citit si lectura, scris, calculat, comunicare, evaluarea
ordinii temporale, decizia privind forta de stimulare a doi excitanti;
asigura succesul in sarcini de memorare pe termen scurt.