Agresivitatea instinct al mortii sau instinct al vietii?

Facultatea de Psihologie, UTM

Lumea in care traim a fost, este si va fi marcata de violenta. Perspectiva

catastrofica a distrugerii speciei ne este familiara din carti, filme si nu mai putin, din
jurnale de stiri. Omenirea traieste proiectandu-si sfarsitul, il doreste, il provoaca
fantasmatic, in tentativa de a-si interioriza inimaginabilul, disparitia, exctinctia speciei.
Daca Sigmund Freud ar mai fi printre noi, ar analiza aceasta tendinta aproape istovitoare
a imaginatiei umane ca fiind autodistructiva, expresie a incontestabilei pulsiuni de
moarte.
Sa apelam la ca de-a doua teorie a pulsiunilor unde se expliciteaza clar ca 1
Indreptate mai intai spre interior si tinzand la autodistrugere, pulsiunile de moarte sunt
secundar dirijate spre exterior, manifestandu-se in aceste caz sub forma pulsiunii
agresive sau de distrugere.
Lucrarea de fata isi propune sa reia ipoteza freudiana privitoare la aceasta
problema fundamentala a societatii contemporane. Agresivitatea este astazi un subiect
controversat, a carui limpezire ar fi utila intr-o multitudine de domenii ale socialului, insa
perspectiva din care voi incerca sa abordez aceasta tema va fi cea psihanalitica, intrucat
1

Laplanche,J., Pontalis, J.P. Vocabularul psihanalizei, Humanitas, Bucuresti, 1994, pg. 333.

dupa cum bine se stie, aici s-au pus primele intrebari si s-au oferit primele raspunsuri
valide.
Intuitia agresivitatii ca fenomen psihic complex se sprijina si in zilele noastre pe
ultima teorie freudiana a instinctelor, care desemneaza pulsiunea agresiva ca opozitie
necesara la Eros, opozitie care face posibila reintoarcerea la stadiul anterior vietii. Astfel,
pulsiunea agresiva se inscrie in tendinta reducerii excitatiei la zero, sau macar de a o
mentine la un nivel constant. Putem descrie in termenii pulsiunii si agresivitatii, asa cum
le vede Freud dupa 1920, un balans de la instinctul vietii spre instinctul mortii, a carui
instalare definitiva ar fi moartea individului.
Demersul dialectic al gandirii freudiene pare a fi riguros din punct de vedere
rational. Vietii I se opune indiscutabil, moartea. Pulsiunii, agresivitatea. Ce poate fi mai
limpede de atat?
Definitia agresivitatii propusa de Vocabularul psihanalizei semnat Pontalis si
Laplanche este urmatoarea:2 Tendinta sau ansamblu de tendinte care se actualizeaza in
conduite reale sau fantasmatice ce tintesc sa faca rau altuia, sa-l distruga, sa-l
constranga, sa-l umileasca,etc. Agresiunea dispune si de alte modalitati decat actiunea
motorie violenta si distructiva; nu exista conduita, fie ea negativa (refuzul ajutorului, de
pilda) sau pozitiva, simbolic (de exemplu, ironia) sau efectiv realizata, care sa nu poata
functiona ca agresiune. Psihanaliza a dat o importanta crescanda agresivitatii,
demonstrand prezenta ei foarte timpurie in dezvoltarea subiectului si subiliniind jocul
complex al uniunii si separarii sale de sexualitate. Aceasta evolutie a ideilor culmineaza
cu incercarea de a cauta in notiunea de pulsiune de moarte un substrat pulsional unic si
fundamental al agresivitatii.
2

Laplanche,J., Pontalis ,J.P.,ibid, pg.34.

Punerea problemei in acesti termeni ai agresivitatii ca modalitate de interrelationare exclude din start o realitate indubitabila, aceea a masochismului cu diversele
sale forme. Freud distinge in Problema economica a masochismului trei forme de
masochism: erogen, feminin si moral.
Prima dintre subspecii, masochismul erogen descrie perversiunea ca fiind
provocata de cautarea excitatiei sexuale in durere. Masochismul feminin ar circumscrie,
dupa Freud, expresia esentei feminine, asa cum era ea vizibila la inceput de secol XX.
Primele doua variante conoteaza cu perversiunea si respectiv cu o realitate sociala
desueta in zilele noastre. Masochismul moral, insa, face parte din realitatea nevrozei. Un
Supraeu crud, nevoia de pedeapsa, culpabilitatea, sunt cateva din palierele disponibile
Eului in vederea evacuarii tensiunilor psihice. Putem intelege, asadar, masochismul
moral, ca o adaptare eficienta la cerintele unei instante inconstiente extrem de severe, ca
un compromis intre pulsiune si interdictia satisfacerii acesteia.
Iata deja, primul indiciu al unei neconcordante intre enuntul agresivitatii ca
pulsiune distincta si ideea ca agresivitatea apare in cazul interdictiei satisfacerii unei
pulsiuni libidinale, in forma initiala. In cazul masochismului moral, interdictia va fi cauza
aparitiei pulsiunii de auto-pedepsire, iar efectul, materializat in dorinta de a fi pedepsit, va
urmari linistirea unui Supraeu aflat in disconfort.
Am inaintat deja in ipoteza ca agresivitatea si-ar gasi una din cauzele esentiale in
tentativa de evitare a unei vinovatii privitoare la inacceptabilitatea unei pulsiuni, si
indraznesc sa largesc aria cauzala si la afecte, sentimente si ganduri ale individului vis-vis de sine si de ceilalti.

Evident, aici se naste intrebarea daca vinovatia este inculcata in Supraeul

individului prin agresivitate? De unde s-ar putea genera violenta reprimarii daca nu prin
violenta obiectului primar? Putem afirma ca reactia inconstienta initiala la pulsiunea
generatoare de culpabilitate este angoasa?
Freud vorbeste despre angoasa-semnal, ca3 dispozitiv pus in actiune de eu, intr-o situatie
de pericol, cu scopul de a evita sa fie coplesit de afluxul de excitatii. Angoasa-semnal
reproduce o forma atenuata de angoasa traita in mod originar intr-o situatie traumatica,
ceea ce permite declansarea operatiilor de aparare.
Anna Freud, in Eul si mecanismele de aparare inainteaza in demersul tatalui
sau prin descrierea a trei tipuri de angoase care genereaza tipuri specifice de aparare.
In angoasa provocata de Supraeu in nevroza adultului4 avem de-a face cu o
dorinta pulsionala care vrea sa devina constienta si sa fie satisfacuta cu ajutorul Eului.
Acesta nu s-ar opune, dar Supraeul protesteaza. Eul se inclina, cu toate consecintele pe
care le presupune si intra, docil in lupta impotriva pulsiunilor, cu toate consecintele pe
care le presupune un astfel de conflict. Caracteristic este faptul ca Eul insusi nu
considera periculoasa pulsiunea careia I se opune. Motivul care provoaca defense nu
emana din Eu.[] Asadar, Eul adultului nevrotic se teme de pulsiuni pentru ca se teme
de Supraeu. Apararile sale sunt motivate de angoasa provocata de Supraeu.
Un al doilea tip de angoasa teoretizat de Anna Freud tine de teama de o
amenintare reala.5 Pulsiunea este considerata periculoasa pentru ca cei care au crescut
copilul i-au interzis satisfacerea. []Apararea impotriva pulsiunii apare deci sub
presiunea lumii exterioare, asadar datorita unei temeri fata de o amenintare reala.
3

Laplanche,J., Pontalis ,J.P.,ibid, pg. 54.

A. Freud. Eul si mecanismele de aparare, Ed. Fundatiei Generatia,2002, pg.45.
5
A. Freud. ibid, pg.47.
4

Putem considera acest tip de aparare premergator celui care provine din relatia EuSupraeu.
Angoasa pulsionala sau teama de forta pusiunilor este determinata finalmente de
6

lipsa protectiei acestor doua puteri superioare (n.r. Supraeu si Sine) sau cand

exigentele pulsionale devin prea mari. Am ajuns asadar in stadiul in care Eul manifesta
o ostilitate surda impotriva pulsiunii, mergand pana la angoasa.
Prin aceasta trecere in revista a celor trei tipuri de angoasa ni se ofera ocazia de a
temporiza organizarea psihica dupa modul de a resimti angoasa, dar ne prilejuieste si un
subiect de gandire in ceea ce priveste relatiile de obiect ale copilului, nevroticul sau
psihoticul de mai tarziu, cel care introiecteaza un anumit mod de relationare care va
deveni pattern comportamental pentru restul existentei sale.
Si in teoria relatiilor de obiect dezvoltata de Melanie Klein se descriu amanuntit
procesele care insotesc dezvoltarea copilului. E adevarat ca aceasta teorie porneste de la
premisele existentei dialecticii pulsiune de viata-pulsiune de moarte. Cu toate acestea
Melanie Klein furnizeaza un punct de incipit al agresivitatii, altul decat datul natural:
7

In primele luni de viata, conform Melaniei KLEIN, copilul mic traieste o spaima de

anihilare primitiva, legata de pulsiunea de moarte a lui Freud. Ca o modalitate de

aparare impotriva acestei spaime, Eul recurge la clivaj, in care toata

agresivitatea

derivata din pusiunea de moarte este negata si proiectata asupra mamei. Copilul traieste
apoi cu frica fata de persecutia mamei

6
7

A. Freud. ibid, pg.49.

G. O. Gabbard. Tratat de psihiatrie psihodinamica, Ed. Trei,2007,pg.54.

Indraznesc sa intervin in constructia imaginara a Melaniei Klein cu o intrebare:

De ce copilul ar anticipa dorinta mamei sale de a-I face rau, inainte ca aceasta sa-I
produca prima o frustrare? Cum putem deduce ca instinctul de moarte preexista in copil?
Revin la spaima de anihilare a copilului si formulez o nelamurire ce-si poate gasi
explicatia in prima teorie a instictelor la Freud. Acesta descrie prin termenul de pulsiune
de autoconservare,8 ansamblul nevoilor legate de functiile corporale necesare
conservarii vietii individului si al caror prototip il constituie foamea. Ori, tocmai despre
acest lucru pare a fi vorba in enuntul referitor la spaima de anihilare a nou-nascutului.
Cum putem interpreta un plans de copil ca fiind o exprimare agresiva, stiut fiind ca
aceasta este dealtfel unica modalitate de comunicare a copilului cu lumea? Este suficient
modelul opozitiei viata-moarte, pulsiune-agresiune pentru a descrie cel mai expresiv gest
al copilului, sau dimpotriva, trebuie cautate alte explicatii, mai nuantate pentru un strigat
care cheama, nu indeparteaza obiectul? Limita interpretarii kleiniene pare a se situa la
nivelul proiectiei pe care, poate, psihanalista o face, asupra propriilor copii.
Nu rareori, mama este cea care traduce plansul copilului ca fiind agresiv. Nu rare
sunt mamele agresive inconstient cu proprii copii. Din nefericire, unele mame percep
copilul ca pe o sursa de neplacere care trebuie redusa la tacere, intr-o ecuatie in care
linistea in relatia mama-copil este egala cu dezideratul non-agresiv catre care tinde (prin
formatiune reactionala) tocmai polul matern al dualismului mama- bebelus.
Ceea ce doresc sa subliniez este faptul ca a investi plansul nou-nascutului cu
intentii agresive din partea acestuia tine de domeniul fantasmei materne. Copilul are o
singura sansa de a-si comunica pulsiunea de foame si o face extrem de eficient prin
plans. Evident, relatia celor doi va evolua in directia imprimata de mama, iar proiectiile si
8

Laplanche,J., Pontalis,J.P. ibid, pg. 330.

introiectiile pe care Klein le descrie nu-si pierd relevanta in descrierea procesului de

crestere a copilului.
Putem, insa, formula un punct esential in conceptul de obiect bun-obiect rau, si
anume ca noul nascut are capacitatea de a dihotomiza obiectul primar in functie de
capacitatea acestuia de a-I satisface foamea si nevoia de a fi in siguranta. Prima
categorizare este, asadar, prezenta in existenta copilului foarte de timpuriu.
Se pune, insa, intrebarea, de ce este necesara o astfel de operatie pentru echilibrul
psihic al copilului? (Atrag atentia asupra implicatiei logice dintre echilibru psihic si
pulsiunea de auto-conservare). Melanie Klein inainteaza ideea ca ambivalenta obiectului
poate fi anxiogena pentru copil, de aceea el cliveaza obiectul in bun si rau.
Cu riscul de a o contrazice amintesc despre Fritz Riemann si Formele
fundamentale ale angoasei. Iata-ne revenind la cealalta categorie definitorie a psihicului
uman, angoasa. Daca la Klein angoasa provine din coexistenta sanului bun cu sanul rau,
facand imposibila o predictie a relatiei copilului cu acesta, Riemann o teoretizeaza ca un
fapt psihic de sine statator, derivat din incapacitatea omului de a controla lumea, in scopul
de a fi in echilibru cu mediul sau inconjurator.
9

Angoasa apartine inevitabil vietii noastre. Luand mereu chipuri noi, ea ne

insoteste de la nastere pana la moarte. Istoria umanitatii lasa mereu sa se vada noi si noi
incercari de a o stapani, a o diminua, a o invinge sau a o lega.[]Ramane o iluzie sa
credem ca putem trai o viata fara angoasa; ea tine de existenta noastra si este o
reflectare a dependentelor noastre si a cunoasterii conditiei noastre de muritori. Putem
numai incerca sa dezvoltam forte care sa I se opuna: curajul, increderea, cunoasterea,
puterea, speranta, smerenia, credinta si iubirea.
9

F. Riemann. Formele fundamentale ale angoasei, Ed. Trei, 2005, pg.9.

Din acest citat general-valabil putem restrange aria de intelegere a fenomenului

angoasei care devine factorul oponent al deschiderii catre lume. Se pune legitim
intrebarea: unde e legatura cu prima copilarie? Tot Riemann descrie angoasa
bebelusului10: Intensitatea angoasei arhaice este neobisnuit de mare deoarece
neajutorarea copilului mic il face sa o resimta ca o amenintare la adresa existentei sale,
a fiintei sale intregi. La fel de total vor fi traite agresiunea si mania - copilul este in astfel
de situatii tot o manie sau tot o angoasa, fiind stapanit numai de impulsul de a o
abreactiona, a se elibera de ea .
Iata o succinta prezentare a riscurilor incipiente in relatia copilului cu mama. Sa
notam aici ca tipul asimetric de contact cu lumea( in primul an de viata lumea fiind egala
cu mama) are si sansa unei rezolvari pozitive. Inaintea retragerii din lume, copilul isi
plange angoasa de a fi lasat singur, aceasta fiind singura lui modalitate de a-si comunica
frica si de ce nu, furia. Furia de a nu fi auzit, de a nu i se raspunde. Riemann situeaza in
timp cele doua tipuri de reactie angoasa si manie ca fiind concomitente, si nu legate
intr-o relatie cauza-efect. Aici ramane un spatiu de reflectie pe care imi ingadui sa-l
inlocuiesc cu o constatare personala, si anume faptul ca individul aflat inr-o situatie
angoasanta isi poate abreactiona frica prin furie. Nu furia genereaza frica, ci invers.
Mecanismul care-i ingaduie psihicului uman aceasta transformare a unui afect cu altul
tine de economia energetica a sistemului care tinde catre echilibru si care-si gaseste prin
aceasta formula de deplasare solutia unei functionari eficiente.
Revin la Melanie Klein cu intrebarea referitoare la frica. Precede ea furia sau
invers?

10

F. Riemann. ibid, pg.38.

Daca luam in calcul modelul kleinian am fi tentati sa raspundem ca furia apare

inaintea fricii, ca expresie a urii-pulsiunii de moarte cu care ne nastem.
Ei bine, ipoteza pare a fi fortata, de vreme ce, problema punandu-se in termenii
angoasei primordiale apare ca necesara acceptarea fricii ca o consecinta a instinctului de
autoconservare.
Indraznesc sa inaintez in acest punct un algoritm prin care sa explicitez cum frica
devine furie. Sa ne inchipuim un copil de o luna care plange. Singur, fara raspuns. El va
invata, in urma unei conditionari repetate ca indiferent daca plange sau nu, mama nu-i va
raspunde. Se va refugia, asadar, in fantasma care-i va satisface pulsiunea cauzatoare de
plans. Acesta este un viitor schizoid.
Sa ne imaginam, insa, un copil de aceeasi varsta care plange de foame si caruia I
se raspunde agresiv de catre mama. Acesta isi va expulza afectul de frica ce insoteste
pulsiunea de foame prin plans, dar mama ii va intoarce afectul prin identificare proiectiva
modificat in agresivitatate distructiva. Obiectul bun si obiectul rau nu sunt doar rezultatul
prelucrarii obiectului satisfacator nesatisfacator, ci provin si din comunicarea de la
inconstient la inconstient a celor doua obiecte de relatie.
Subliniez aceste diferente aparent nesemnificative pentru un observator
superficial in sprijinul ideii ca agresivitatea este proiectata in copil de catre mama, iara
acestuia nu-i ramane decat sa se identifice cu continutul inconstient al proiectiei materne.
Cu alte cuvinte, o mama absenta va obliga copilul sa regreseze in propria lume
fantasmatica pe cand o mama agresiva va sadi in copil acea modalitate de interrelationare pe care Freud o considera innascuta. In acest punct este necesar a fi precizata
ideea ca proiectia materna agresiva isi va gasi in copil un continut preexistent a carui

sursa se gaseste in ceea ce etologia numeste agresivitate ca instinct de conservare. Fac o

paranteza aici pentru a atrage atentia ca nou-nascutul, in ciuda pulsiunii de foame este
capabil sa reactioneze pasiv-agresiv prin refuzul sanului la o mama patogen-agresiva.
Lucrul acesta se intampla chiar in primele zile de viata, in faza pe care Margaret Mahler o
denumeste autista.
Dilema agresivitatii distructive se continua pe tot parcursul existentei individului
in raport cu lumea, iar societatea consemneaza fenomenul prin pedeapsa. Dar, sa notam
ca legislatia penala retine conceptul de legitima aparare, prin care se confirma dreptul
individului de a-si apara integritatea chiar cu riscul de a distruge integritatea agresorului.
Agresivitatea devine aici acceptabila, pentru ca se inscrie in algoritmul firesc de reactie la
pulsiunea de autoconservare, asa cum a fost ea formulata in prima teorie a instinctelor de
Freud.
Expunerea nedumeririlor mele in ceea ce priveste angoasa contemporana
referitoare la agresivitatea distructiva are ca finalitate o speculatie rationala. Si anume, ca
preocuparea excesiva a spiritului uman pentru aria atat de larga a violentelor de toate
tipurile este doar expresia compulsiei la repetitie, in vederea gasirii solutiei optime de a
configura insolubila moarte. Desi in aparenta Freud pare a avea dreptate opunand viata
mortii si pulsiunea de viata pulsiunii de moarte, suntem constransi de realitate sa
constatam ca ne nastem doar din dorinta de-a trai iar agresivitatea ne asigura o
functionare optima in raport cu mediul si propriul psihic. Ea este, asadar, un foarte
eficient mecanism de aparare si de adaptare a individului la mediu sau de adaptare a
mediului la individ, un rezervor indubitabil al eforturilor individului de a-si adecva
complexa structura psihica la imperativele interioare si exterioare.

10

In sensul celor spuse trebuie amintit filosoful german Herbert Marcuse care
speculeaza la randu-i, influentat fiind de psihanaliza, ca societatea contemporana
utilizeaza rezervorul nesecat al agresivitatii prin socializarea acesteia in munca. Iata si
explicatia oferita de filosofie, conform careia agresivitatea este nu numai acceptabila
social, ci chiar utila, in masura in care poate fi sublimata in curiozitate si activism fizic si
intelectual.
A fi agresiv, asadar, poate constitui o resursa la fel de viabila pentru existenta
umana ca si Erosul, evident, in masura in care avem putinta de a o metaboliza psihic si de
a o transforma in valoare pozitiva si utila omului si societatii. Iar aceasta metabolizare se
produce in primii ani de viata ai copilului, perioada in care acesta este pus in situatia de a
se confrunta cu propria agresivitate ca raspuns la agresivitatea parintilor si a grupului
primar. Modalitatea optima de a o integra psihic se va solda cu un cuantum de energie
psihica libera de pulsiuni inconstiente culpabile, sau de angoase rezultate din contactul cu
mediul sau cu forta propriilor pulsiuni. Odata ce un sumum de energie libera
directionabila in sensul orientarii spre exterior va fi disponibil, individul va fi apt pentru o
adaptare aproape completa la mediu. Inchei, perfect psihanalizabil cu metafora avionului
pregatit pentru decolare. Atata vreme cat pulsiunile libidinale si cele agresive isi gasesc
expresia psihica integrata in structura personaliatii, ambele motoare ale avionului vor
functiona la turatie maxima si acesta va putea decola fara dificultati.

11

Bibliografie:
1. Laplanche,J., Pontalis, J.P. Vocabularul psihanalizei, Humanitas, Bucuresti, 1994.
2. Freud, A. Eul si mecanismele de aparare, Ed. Fundatiei Generatia, 2002.
3. Riemann, F. Formele fundamentale ale angoasei, Ed. Trei, 2005.
4. Gabbard, G.O. Tratat de psihiatrie psihodinamica, Ed. Trei, 2007.
5. Dolto, F. Psihanaliza copilului, ed, Trei, 200
6. Zamfirescu, V.D. Introducere in psihanaliza freudiana si post-freudiana, Ed. Trei, 2007
7. Rosenberg, B. Masochismul mortifer si masochismul gardian al vietii, Ed. Trei,

12