CUPRINS

I Obiectul si problematica sociologiei............................

1. Ce este sociologia?................................................
2. Statutul stiintific al sociologiei..............................
3. Conceptul de lege sociala......................................

5
5
9
12

II Sociologia generala si sociologiile de ramura............

1. Problematica sociologiei generale.........................
2. Sociologiile de ramura si domeniile acestora........
3. Raporturile dintre sociologia generala
si sociologiile de amura.........................................

16
16
21

III Obiectul si problematica sociologiei juridice...........

1. Dreptul ca obiect de investigare
sociologica.............................................................
2. De la sociologia dreptului la sociologia juridica.
Definitia sociologiei juridice.................................
3. Problematica sociologiei juridice..........................

29

IV Sociologia juridica si alte forme de cunoastere si

valorizare a socialului...............................................
1. Relatia dintre sociologie si filosofie, dintre
sociologia juridica si fiosofia dreptului.................
2. Sociologia juridica si sociologia generala.............
3. Sociologia juridica si stiintele sociale...................
V

Repere istorice n constituirea si evolutia

sociologiei juridice...................................................
1. Teoriile contractualiste cu privire la geneza
statului si a dreptului..............................................
2. O prima interpretare sociologica a dreptului
Charles- Louis de Montesquien (1689-1755)........
3. Dreptul n viziunea sociologiei pozitiviste............
4. Sociologia marxista cu privire la esenta statului si
rolul dreptului n societate.....................................
5. Dreptul ca fapt social: Emile Durkheim................
3

25

29
32
37
41
41
44
47
53
52
58
62
65
69

6. Dreptul ca modalitate specifica de reglementare a

actiunii sociale: Max Weber (1864-1920)............. 74
7. Problematica sociologiei dreptului
n interpretarea juristilor........................................ 76
VI Contributii romnesti la dezvoltarea sociologiei
dreptului ....................................................................
1. Sociologia clasica romneasca despre drept si
ordinea juridica a societatii....................................
2. Teoria democratizarii dreptului:
Mircea I. Manolescu...........................................
3. Mircea Djuvara despre drept ca relatie
sociala....................................................................
VII Orientari contemporane n domeniul sociologiei
juridice........................................................................
1. Teoria pluralismului juridic: Georges Gurvitch
(1894-1965)...........................................................
2. Critica sociologica a panjuridismului:
Teoria nondreptului al lui Jean Carbonnier...........
3. Structuralismul functionalist al lui
Talcott Parsons......................................................
4. Functionalitatea si disfunctionalitatea sociala:
Robert Merton......................................................

82
82
92
97
100
100
103
107
112

VIII Metode de cercetare sociologica............................ 116

1. Etapele investigatiei sociologice........................... 117
2. Tehnici de cercetare sociologica............................ 122
Anexa Dreptatea ca valoare etico-juridica.....................

136

Bibliografie.......................................................................
.

143

I. OBIECTUL SI PROBLEMATICA SOCIOLOGIEI

1. Ce este sociologia ?
Un prim raspuns la aceasta ntrebare ar fi acela ca
sociologia este stiinta care studiaza societatea ca o realitate de
sine statatoare, distincta de natura, cu legi proprii de structurare si
dezvoltare. Acesta este, de altfel, sensul conferit sociologiei de
catre parintele acesteia Auguste Comte , cel care a folosit
pentru prima oara termenul de sociologie si care i-a creionat
statutul si domeniul de cercetare.
Preocupari legate de cunoasterea si explicarea vietii
sociale, ndeosebi a institutiilor politice ale acesteia, se ntlnesc
nca din antichitate, ele constituind o prezenta constanta n
gndirea filosofica a antichitatii, ca si n cea a evului mediu si
epocii moderne. Stau marturie, n acest sens, proiectul statului
ideal imaginat de Platon, descrierea principalelor regimuri politice
de catre Aristotel si explicarea de catre acesta a modului n care a
aparut organizarea statala, paralelele realizate de catre Sfntul
Augustin ntre cetatea laica si cea divina, interpretarile
contractualiste privitoare la geneza statului si dreptului, datorate,
n epoca moderna, lui Thomas Hobbes, John Locke si Jean Jaques
Rousseau. Si totusi, ncepnd cu opera lui Auguste Comte, se
poate vorbi despre o noua forma de cunoastere si interpretare a
socialului.
Pentru a ntelege cotitura ce se realizeaza n legatura cu
abordarea si interpretarea vietii sociale se impune o scurta
incursiune n istoria stiintei moderne si a stadiului n care se afla
aceasta n prima jumatate a secolului al XIX-lea.
Datorita progreselor realizate de matematica, astronomie
si mecanica, n stiintele naturii se cristalizase paradigma
5

determinist cauzala de interpretare a fenomenului, paradigma

centrata pe modelul cauzalitatii mecanice. Ideea de lege a naturii,
expresie a unor conexiuni cu caracter necesar si universal, este
dominanta n stiinta naturii si ea va calauzi orice efort de
descifrare si ntelegere a realitatii. n strnsa corelatie cu aceasta,
se contureaza un optimism nemarginit n legatura cu posibilitatile
de care beneficiaza stiinta de a interpreta totul cu ajutorul
experientei si al ratiunii.
Observatia si analiza rationala a datelor de observatie
reprezinta operatiunile esentiale ale actului de cunoastere
stiintifica. Pe baza lor, se formuleaza ipoteze cu privire la esenta
si caracteristicile fenomenului studiat, a legilor ce le guverneaza,
ipoteze ce vor fi testate prin experimente stiintifice si noi
observatii. Speculatia metafizica este nlocuita, asadar, cu
cunoasterea nemijlocita a lucrurilor, metafizicianul cednd locul
omului de stiinta, care se calauzeste numai dupa datele de
experienta.
Se contureaza, astfel, acel gen de cunoastere pe care
Auguste Comte o va numi cunoastere pozitiva si pe care o va
opune metafizicii. Tot el va sesiza si teoretiza legatura ce exista
ntre cunoastere si evolutia generala a societatii, fiindu-i clar
faptul ca dezvoltarea industriala din vremea sa se sprijinea
nemijlocit pe cunoasterea stiintifica.
Transformarile tot mai rapide, dar si benefice, din viata
economica, precum si revolutiile din sfera politicului, mbraca, n
anumite cazuri, forma unor spectaculoase rasturnari revolutionare,
ce vor face sa se contureze treptat ideea de progres social
(enuntata si sustinuta pentru prima oara n Franta de catre
Condorcet). Este tot mai evidenta constatarea ca societatea nu este
stationara, ci se transforma n timp, ca aceasta transformare se
nscrie pe o traiectorie ascendenta.
Pe de alta parte, orice transformare se datoreaza unor
cauze, care actioneaza n anumite conditii, iar faptul ca aceleasi
cauze genereaza, atunci cnd ntlnesc conditii favorabile,
6

aceleasi efecte, ndreptatesc ipoteza ca si fenomenele sociale se

produc pe baza unor legi asemanatoare cu cele ntlnite n natura.
Constatarea ca si n societate activeaza legi obiective va
conduce la concluzia fireasca ca si acest domeniu al realitatii
poate fi abordat de catre stiinta si ca, asa dupa cum exista o stiinta
a naturii, va trebui sa existe si o stiinta a societatii. O asemenea
concluzie va fi formulata explicit de catre Auguste Comte, care,
n Cursul sau de filosofie pozitiva, redactat n perioada 1828
1842, enunta ideea ca sunt posibile cercetarea stiintifica a
societatii si explicarea riguroasa a acesteia si ca stiinta care va
studia societatea nu poate avea o denumire mai potrivita dect cea
de sociologie.
Stiinta la care se refera nsa Comte nu exista nca, ci ea
urma sa se constituie, prin abordarea si cunoasterea pozitiva a
vietii sociale. Ct priveste obiectivele acesteia, ele vor fi similare
cu cele ale stiintelor naturii adica descoperirea legilor
obiective care stau la baza vietii sociale.
Spre deosebire de natura, societatea se prezinta ntr-o
dubla ipostaza. Pe de o parte, ea este aidoma unui organism, a
carui existenta si stabilitate se asigura prin interactiunea
armonioasa a componentelor si corelarea functionala a acestora,
iar pe de alta parte, ea se nfatiseaza ca o realitate dinamica, aflata
ntr-un continuu proces de evolutie. Prin urmare, legile pe care va
trebui sa le descopere si sa le studieze sociologia vor fi att legi
ale stabilitatii sociale, ct si legi ale dinamicii n timp a
societatii.
Auguste Comte va fi constient de dubla ipostaza a
societatii si, implicit, de sarcina dubla a sociologiei, el
identificnd, ca atare, doua domenii de investigare ale acesteia,
statica si dinamica sociala. Prin urmare, n interpretarea lui
Comte, sociologia va fi stiinta legilor sau factorilor esentiali ce
stau la baza constituirii, functionarii si dezvoltarii societatii
omenesti.
Trebuie remarcat, n acest context, ca principiile dupa care
7

se ghideaza August Comte n stabilirea obiectului sociologiei vor

fi recunoscute ca valabile de catre cei mai de seama reprezentanti
ai sociologiei, ei opernd doar unele deplasari de accent sau de
perspectiva metodologica. Astfel, cnd cu o jumatate de secol mai
trziu, Emile Durkheim, conationalul lui Auguste Comte si
continuatorul spiritului acestuia, va defini sociologia ca fiind
stiinta faptelor sociale, el are n vedere natura obiectiva a
acestora si, implicit, determinarea lor de legi cu caracter
necesar, chiar daca acestea mbraca un anume specific,
corespunzator modului de a fi al socialului. Sau, atunci cnd Max
Weber, un nume ilustru al sociologiei germane si al celei
europene, defineste sociologia ca fiind stiinta actiunii sociale, el
precizeaza ca are caracter de actiune sociala doar acea activitate
ce implica relatii sociale, precum si constanta sau regularitatea
acestor raporturi. Or acolo unde exista regularitate si constanta
exista si conexiuni legice, lucru ce conduce la concluzia ca, n
ultima instanta, sociologia este stiinta legilor actiunii sociale.
Acelasi spirit n ntelegerea acestei stiinte se ntlneste si
n sociologia romneasca. Relevanta n aceasta privinta este
definitia pe care o da sociologiei Petre Andrei ca fiind stiinta ce
studiaza societatea mai nti sub aspectul static structural si,
apoi, sub cel dinamic functional, pentru a surprinde fazele si
tipurile sociale cu caracter general.1
2. Statutul stiintific al sociologiei
Desi nevoia constituirii unei stiinte de sine statatoare a
socialului era evidenta pentru toti cei care aveau perspectiva de
ansamblu asupra evolutiei cunoasterii umane n genere, a celei
stiintifice n special, nu aceeasi ntelegere se va ntlni la oamenii
de stiinta specializati n cercetarea diverselor domenii ale
socialului ca realitati autonome desprinse din ntregul ale carui
componente erau. Aceasta din urma situatie era specifica
1

Petre Andrei, Sociologie generala, Editura Academiei Romne, 1970, p.113

cercetatorilor din domeniul istoriei, economiei, dreptului, religiei,

moralei etc. si care si vedeau amenintate teritoriile prin
pretentiile formulate de noua venita. Multi dintre ei erau sincer
convinsi ca ceea ce se numea sociologie nu avea practic obiect de
studiu, nu avea ce sa cerceteze, de vreme ce diversele domenii ale
vietii sociale erau deja studiate de respectivele discipline.
Neavnd un domeniu propriu de cercetare, sociologia nu va
face altceva dect sa paraziteze pe seama stiintelor existente,
prelund rolul pe care l avusese cndva metafizica n raport cu
stiintele naturii. Asemenea obiectiuni vadeau nsa o mentalitate
cantonata n tiparele unui atomism mecanicist, n viziunea caruia
studierea si cunoasterea atomilor echivala cu cunoasterea oricarei
forme de existenta n alcatuirea careia intrau atomii. Le va fi
opusa observatia pertinenta formulata de sociologi ca ntregul si
proprietatile acestuia nu sunt identice cu suma proprietatilor
partilor componente. Niciodata un ntreg, va replica Em.
Durkheim nu este identic sumei partilor sale, el este cu totul alt
lucru si ale carui proprietati difera de cele pe care le prezinta
partile din care el este compus n virtutea acestui principiu,
societatea nu este o simpla suma de indivizi, ci sistemul format
prin asocierea lor, reprezinta o realitate specifica ce are
caracterele sale proprii.2
Un alt motiv de contestare a noii stiinte era acela ca
sociologia nu are o metoda proprie de cercetare, care sa fie
adecvata domeniului si caracteristicilor socialului. Aceasta
imputare se va ntemeia, ntr-o prima faza, pe ideea ca n
sociologie nu sunt aplicabile metodele folosite de stiintele naturii,
ceea ce lasa sa se subnteleaga ca metoda stiintifica era
echivalenta cu procedura stiintelor n cauza si ca nu ar exista
posibilitatea sa se contureze si alte modalitati de cercetare a
realitatii. Iar argumentul cheie n aceasta actiune de contestare
metodologica era acela ca nici o stiinta particulara nu se limiteaza
doar la observarea fenomenului, ci ntotdeauna observatia este
2

Les Regles de la methode sociologique, p. 102 - 103

ntregita prin experiment, acesta din urma fiind cel care valideaza
sau infirma orice ipoteza stiintifica. Or, n cazul societatii, si
implicit al sociologiei, nu este posibila organizarea
experimentelor, cercetarea fenomenelor apartinnd acestui
domeniu limitndu-se ntotdeauna la vagi observatii empirice.
Ulterior, va fi adus n discutie si un alt argument de ordin
metodologic acela ca fenomenul social nu este abordabil cu
ajutorul instrumentului matematic, fapt ce va limita inevitabil
cercetarea sociologica doar la descrierea empirica a faptelor. Si,
continuau criticii sociologiei, istoria cunoasterii moderne
demonstreaza ca n orice teorie exista atta stiinta cta
matematica ncorporeaza respectiva teorie.
Argumentele amintite vor fi completate cu constatarea ca
sociologul nu se poate detasa de fenomenul investigat, ca n acest
caz nu ar exista o deplina obiectivitate stiintifica, deoarece
ntotdeauna acesta va evalua fenomenul observat de pe o anumita
pozitie axiologica.
Dar si contestatiile de ordin metodologic se vor dovedi
nentemeiate, asa dupa cum o va proba evolutia n timp a
cercetarilor sociologice. Astfel, vor fi operate disocierile firesti
ntre metodologiile din stiintele naturii si cele folosite n
cercetarea socialului, n cel de al doilea caz intervenind tehnici
specifice ca ancheta sociologica, observatia din interiorul
grupurilor sociale, cercetarea documentelor etc. Se va pune apoi
n evidenta posibilitatea organizarii, n anumite conditii, a
experimentului stiintific la nivelul unor grupuri si organizatii
sociale.3
Ct priveste instrumentul matematic, tocmai acesta este
adecvat pentru cercetarea si surprinderea legitatilor sociale, care
au un caracter statistic si probabilist. De asemenea, acelasi
instrument matematic va interveni si n modelarea diverselor
3

A se vedea n acest sens experimentele realizate de Elton Mayo cu privire la

relatiile din interiorul microgrupurilor sau cele privitoare la rolul si statusul
social, la relatiile ntre lider si membrii grupului etc.

10

tipuri de relatii ntlnite n interiorul grupurilor sau n cadrul

sistemului social global si al subsistemelor acestuia. Modelarea
matematica, forma si metoda moderna de cunoastere stiintifica,
si-a gasit, astfel, un cadru larg de aplicare n sociologie si,
respectiv, n cercetarea vietii sociale.
Referitor la subiectivitatea sociologului si spiritul partizan
al acestuia n orientarea cercetarii si interpretarea rezultatelor, se
poate constata ca si n stiintele naturii pot interveni asemenea
atitudini, sub forma aderarii la un anume tip de explicatii si a
selectarii doar a acelor date ce sustin respectivele interpretari.
Dar, asa dupa cum exista mijloace de corijare si eliminare a
subiectivismului si spiritului partizan din domeniul stiintelor
naturii, ele constnd ndeosebi n analiza comparativa a diverselor
teorii si dezvaluirea limitelor si contradictiilor celor ce tin seama
doar de anumite aspecte ale realitatii, la fel si n cercetarea
sociologica vor fi operationale si eficiente asemenea modalitati.
n sfrsit, ultima si cea mai grava obiectiune la adresa
statutului stiintific al sociologiei va fi legata de asa zisa
inexistenta a legilor n viata sociala. Or acolo unde nu exista
legi obiective sau unde este imposibila surprinderea lor, nu va
exista nici posibilitatea constituirii unei stiinte veritabile a
respectivului domeniu.
Contestarea legitatilor vietii sociale se sprijina, n esenta,
pe argumentul ca socialul este n permanenta rezultatul
interactiunii dintre obiectiv si subiectiv, ca ponderea factorului
subiectiv este decisiva si ca viata sociala este influentata
considerabil de conduita imprevizibila a indivizilor ce alcatuiesc
colectivitatile umane.
Ca n societate nu exista legi de felul celor ntlnite n
natura aceasta este, fara ndoiala, o apreciere ndreptatita. n
schimb, nu mai este justificata asertiunea ca doar hazardul este
dominant n societate si ca aici nu ar exista nici un fel de
determinare legica.

11

3. Conceptul de lege sociala

Asadar, o prima problema cu care se confrunta sociologia
este aceea daca exista legi sociale, cu ajutorul carora sa se poata
explica att stabilitatea ct si devenirea sociala. Initial, toti cei
care vor actiona n directia afirmarii sociologiei ca o stiinta de
sine statatoare a socialului vor sustine ca si n societate exista legi
similare ca cele ntlnite n natura, ca si aici totul este determinat
de cauze ce actioneaza n conditii date si ca n urma cunoasterii
acestor legi se va putea previziona asupra viitorului. Ba mai mult,
atunci cnd interpretarile sociologice se vor raporta la anumite
conceptii politice, se va sustine, ca n cazul marxismului, ca n
societate actioneaza legi obiective implacabile, ce determina un
anumit mod de structurare a vietii sociale si o succesiune riguros
determinata a ceea ce Marx numea moduri de productie si,
respectiv, formatiuni sociale.
Extinderea si aprofundarea cercetarii socialului vor
confirma, pe de o parte, enunturile lui Auguste Comte ca
societatea se caracterizeaza printr-o complexitate ce o depaseste
incomparabil pe cea ntlnita n natura, iar pe de alta parte, tocmai
n virtutea constatarii acestei complexitati, vor infirma viziunea sa
cu privire la natura, actiunea si efectele legilor sociale.
Exista, fara ndoiala, conexiuni esentiale si generale ntre
diversele fenomene sociale, care genereaza inevitabil anumite
efecte, dar interventia unui numar crescnd de factori ce participa
la nasterea si structurarea unor asemenea raporturi determina
caracterul aproximativ al certitudinii ca n baza lor vor rezulta
anumite consecinte. De asemenea, ponderea factorilor aleatorii
este net superioara n viata sociala si aceasta datorita prezentei
factorului psihic si al caracterului imprevizibil al conduitelor
individuale.
Aceeasi situatie sociala va determina reactii si conduite
individuale diferite, fapt ce constrnge sociologia, ca si restul
stiintelor sociale, sa recurga la instrumente statistice pentru a
12

surprinde fenomenul general, adica manifestarile repetabile, cu

caracter de masa. n aceste conditii, legea numerelor mari
devine un pretios instrument teoretico- metodologic.
Asadar, o prima caracteristica a legilor sociale rezida n
natura lor statistica si, respectiv, n caracterul probabilistic al
previziunilor ce se fac pe baza lor. Este posibil, evalueaza
sociologul, ca un anume fenomen sa se produca n urma
constituirii unei anumite conjuncturi sociale, dar nu se poate
preciza care va fi momentul producerii sale, ce intensitate va
avea si n ce forma se va produce. Bunaoara, era inevitabila
prabusirea n timp a regimurilor comuniste totalitare, n masura n
care acestea actionau n contradictie cu cerintele unei economii
viabile si a unei organizari sociale democratice, dar nimeni nu
putea preciza cnd anume si n ce ritm se va produce o asemenea
prabusire.
Se contureaza, astfel, n strnsa legatura cu natura lor
statistica, caracterul tendential al legilor sociale, aceasta
nsemnnd ca ele indica directia posibila de evolutie sau de
configurare a unei anumite realitati, potrivit prezentei si
interactiunii specifice a unor factori determinanti, dar posibilitatea
pe care o indica legea are nevoie, pentru a se actualiza, de
interventia unor conditii adecvate, acestea din urma purtnd de
cele mai multe ori amprenta conjuncturalului si aleatorului, ceea
ce face imposibila precizarea momentului cnd si cum se vor
produce fenomenele ce se nscriu n sfera de manifestare a legii si
care va fi forma lor.
Prin urmare, la natura statistica si caracterul tendential al
legilor sociale, se adauga si relativitatea accentuata a acestora,
dat fiind numarul foarte mare de conditii de care depinde actiunea
lor si generarea efectelor ce le sunt proprii, precum si forma
concret istorica de manifestare. Aceeasi lege sociala se manifesta
ntr-un anume fel ntr-o societate superindustrializata si n cu totul
altul n societatea aflata la nceputul procesului de industrializare.
Din aceste noi conditii restrictive privitoare la actiunea si
13

efectele legilor decurg si alte caracteristici n ce le priveste, cum

ar fi generalitatea mult mai restrnsa si o rigoare foarte
aproximativa. Ceea ce caracterizeaza notiunea de lege n
sociologie concluziona n a doua jumatate a secolului trecut un
sociolog francez cu privire la legile sociale este durata limitata
n timp si spatiu n raport de numar, durata psihologica,
structuri mentale si institutii. ntr-un cuvnt, n sociologie nu
pot sa existe dect legi partiale si aproape niciodata legi absolut
generale4.
n ciuda acestor particularitati ale legilor ce actioneaza n
societate, ele sunt totusi cele ce determina structura si corelatiile
functionale ale acesteia, directia procesului de evolutie, precum si
caracteristicile esentiale ale realitatii pe care sociologia o numeste
fapt sau fenomen social. De aceea, sarcina sociologului este, mai
nti, aceea de a identifica diverse categorii de legi ce sunt proprii
nivelurilor specifice de structurare a societatii si, apoi, de a studia
modul n care actioneaza acestea, n functie de conditiile concrete
ntlnite n fiecare etapa istorica.
Se ridica, n acest context, o noua problema ce tine tot de
statutul stiintific al sociologiei, respectiv aceea daca este posibila
explicarea riguroasa a fenomenelor sociale care au avut loc deja,
daca aceasta poate pune n evidenta necesitatea lor. Raspunsul
este de data asta afirmativ, daca se are n vedere faptul ca un
fenomen care a avut loc este rezultatul actiunii unei multimi sau
totalitati de factori ce-au contribuit la producerea lui, ntre care o
pondere nsemnata o detin factorii ntmplatori, imprevizibili. Or,
n masura n care sociologul identifica toti acesti factori, el poate
constata ca ntlnirea lor ntr-un anume moment si ntr-un anumit
loc a determinat producerea inevitabila a fenomenului analizat.
Aceasta nu nseamna ca nu era posibil sa se fi ntmplat si altfel,
daca ar fi intervenit si alte elemente dect cele constatate de
cercetator, dar atunci cnd au intervenit numai acestea si nu altele,
s-a produs n mod necesar fenomenul constatat si nu un altul.
4

Gaston Bouthoul, Trait de sociologie, Payot, Paris, 1959, p. 166.

14

Deci este vorba de o necesitate conditionata, derivata din

actiunile oamenilor si corelata cu interesele si scopurile acestora.
O asemenea necesitate se constata numai post festum, dupa ce sa produs, si, ca atare, niciodata nu se poate previziona absolut cert
ca se va produce un anume fenomen si nu altul.

15

II. SOCIOLOGIA GENERALA SI SOCIOLOGIILE DE

RAMURA

1. Problematica sociologiei generale

De la constituirea sociologiei ca o stiinta de sine statatoare
si pna n prezent s-a nregistrat o continua evolutie a
interpretarilor n privinta obiectului si problematicii acesteia, a
modalitatilor de abordare, investigare si explicare a socialului.
La nceput, sociologii vor cauta posibile analogii ntre
viata sociala si diversele structuri ntlnite n natura, ncercnd sa
construiasca paradigme sociologice dupa modelele oferite de
principalele stiinte ale naturii, ndeosebi de fizica si biologie.
Pornind de la principiul ca societatea este, nainte de toate,
comunitatea indivizilor ce traiesc la un moment dat pe un anumit
teritoriu, ca fara indivizi nu ar exista ntregul numit societate, unii
sociologi vor fi tentati sa aplice modelul de interpretare atomista,
cu care operau fizica si chimia, la explicarea vietii sociale,
ncercnd sa construiasca stiinta sociala pornind de la indivizi si
caracteristicile acestora. ntr-adevar consemna sociologul Petre
Andrei exista o sumedenie de conceptiuni pentru care societatea
nu este altceva dect o agregare de indivizi, chiar daca ea prezinta
unele caractere dupa care am putea-o considera ca un fel de
unitate superioara elementelor sale componente. Pentru aceste
conceptiuni, societatea se reduce la indivizi, care ar constitui
adevarata realitate,societatea nefiind dect un nume prin care
se desemneaza gruparea de indivizi 5.
Odata fixata pozitia de principiu, pasul urmator l va
constitui cautarea acelor caracteristici esentiale ale indivizilor n
5

Petre Andrei, Sociologie generala, Editura Academiei, Bucuresti, 1970, p.

119

16

virtutea carora acestia interactioneaza si dau nastere societatii.

nainte ca sociologia sa ncerce o identificare pe baze
stiintifice a nsusirilor individuale cu rol determinant n
constituirea si functionarea societatii, s-au pronuntat filosofii
asupra acestei probleme. Astfel, pentru Thomas Hobbes (1588
1679), natura fiintei umane este data de agresivitate, aceasta
caracteriznd toate relatiile interindividuale n faza premergatoare
societatii, care se naste tocmai din nevoia punerii sub control a
respectivei agresivitati si ncadrarii ei n limite acceptabile. n
schimb, pentru conationalul sau John Locke (1632-1704),
instinctul sociabilitatii este cel care defineste natura umana si
determina comportamentul indivizilor. La fel, si pentru J. J.
Rousscau (1712-1783), tot sociabilitatea reprezinta trasatura
definitorie a omului n starea lui naturala, premergatoare
societatii, omul fiind bun de la natura dar pervertindu-se datorita
actiunii nefaste a fortelor ce vor domina societatea.
n ce-i priveste pe sociologi, acestia vor recurge, de
regula, la sprijinul psihologiei pentru a surprinde elementul
individual definitoriu prin care se realizeaza integrarea sociala a
indivizilor. Relevanta n aceasta privinta va fi interpretarea
sociologului francez Gabriel Tarde (1843-1904), pentru care
instinctul imitatiei este factorul decisiv al vietii sociale, care
determina integrarea indivizilor n colectivitate si comportamentul
acestora.
Urmnd modelul oferit de existenta biologica si de
paradigma interpretarii biologice, alte sociologii vor considera ca
societatea este aidoma corpului viu, fiind alcatuita din
componente ce ndeplinesc functii similare diverselor organe ale
acestuia si prin a caror corelare se asigura stabilitatea si ordinea
ei. Astfel, Herbert Spencer (1820-1903), unul din principalii
reprezentanti ai paradigmei sociologice organiciste, interpreteaza
structura societatii si activitatile sociale prin analogie cu structura
si functiile organismului biologic, identificnd individul cu celula,
sistemul economic cu cel de nutritie, institutiile de aparare cu
17

ectodermul, transporturile si comertul cu sistemul circulator,

statutul si institutiile sale cu sistemul nervos.
n functie de considerarea societatii aidoma realitatii fizico
chimice sau celei biologice, se va ncerca si transferul legilor
valabile pentru aceste domenii asupra vietii sociale sau gasirea
unor legi sociale care sa fie asemanatoare cu cele fizice sau
biologice 6.
Un alt model de interpretare a socialului, ca realitate
globala si multifunctionala, va fi cel oferit de diversele stiinte
sociale particulare, ca economia politica, stiinta statului si
dreptului, etnografia etc. Cei mai de seama reprezentanti ai unor
asemenea stiinte vor constientiza faptul ca domeniul de care se
ocupa (economia, dreptul, politicul) nu sunt realitati de sine
statatoare, ci componente ale societatii, ca ele detin un anume loc
si ndeplinesc un rol specific n conservarea si functionarea
societatii. Cu alte cuvinte, ca acestea sunt parti ale ntregului
social si, n consecinta, se afla n relatii de interconditionare cu
ntregul si cu celelalte componente ale sale.
Prin aceasta noua maniera de abordare si explicare a
diverselor categorii de fenomene sociale, respectivii oameni de
stiinta au contribuit substantial la afirmarea spiritului sociologic si
la ntregirea teoriilor economice, politice, juridice, religioase cu
consistente analize de ordin sociologic. n acelasi timp, nsa, multi
6

De exemplu, matematicianul si sociologul romn Spiru Haret, de numele

caruia se leaga una dintre cele mai importante reforme a nvatamntului
romnesc, ntr-o lucrare intitulata semnificativ Mecanica sociala, considera ca
societatea este rezultatul echilibrarii fortelor de actiune si reactiune ce pun n
miscare atomii sociali, adica indivizii. Alti sociologi vor considera fortele de
atractie si respingere ca determinante pentru viata sociala (miscarea), sau ca
viata sociala nu este dect un fenomen energetic, care presupune nentrerupta
transformare energetica (Solvay, Ostwald etc.), asa dupa cum Rn Worms va
sustine ca orice societate se afla sub actiunea legilor lumii vii, ca societatea este
asemanatoare vietuitoarelor, ca si ea se naste, traieste si moare, deci poate fi
obiectul unei anatomii, al unei fiziologii, al unei taxonomii, al unei terapeutici
sau al unei igiene speciale.

18

dintre ei vor privilegia locul si importanta factorului investigat,

conferindu-i rolul de factor determinant al vietii sociale. Tipic, n
aceasta privinta, este cazul lui Karl Marx (1818-1883), primul
care studiaza economicul ca fenomen social si care promoveaza o
viziune sistemica asupra vietii sociale, dar care va atribui
economicului rolul de factor decisiv n configurarea structurii si
ordinii sociale si n trecerea de la o ordine sociala care si-a epuizat
capacitatea functionala la o alta superioara, corespunzatoare
nivelului de dezvoltare a fortelor economice.
Viziunea sistemica asupra socialului, ntlnita nu numai la
Marx ci si la Auguste Comte si Herbert Spencer, va face un pas
nainte prin opera preponderent sociologica a lui Emile
Durkheim (1858-1917), cel caruia i se poate recunoaste statutul
de ntemeietor al sociologiei ca stiinta riguroasa a socialului, cu
un specific propriu, si care se deosebeste att de stiintele naturii
ct si de filosofia sociala, precum si de stiintele sociale
particulare.
n primul rnd, Durkheim sustine n mod judicios ca
socialul nu se reduce la suma elementelor ce l alcatuiesc, ci el
constituie o realitate noua, superioara prin complexitate si gradul
de cuprindere a elementelor pe care le nglobeaza. Aceasta
realitate nu poate fi descifrata cu ajutorul modelelor teoretice
oferite de stiintele naturii, ci n cercetarea ei stiinta trebuie sa se
foloseasca de un model propriu, la care se poate ajunge prin
investigarea ei nemijlocita.
n al doilea rnd, n relatia dintre ntreg si parte,
determinant este ntregul, ceea ce nseamna ca si explicarea
caracteristicilor si modului de a se manifesta ale fiecarui fenomen
si element social nu este posibila dect prin luarea n considerare
a ntregului din care face parte.
Si, n sfrsit, lui Durkheim i revine meritul incontestabil
de a fi ncercat sa surprinda esenta socialului, prin construirea a
ceea ce se va numi teoria faptului social. Potrivit interpretarii
sale, faptul social este acea realitate care se prezinta ca ceva
19

obiectiv, aidoma lucrurilor, fiind exterior indivizilor, dar care

exercita o actiune constrngatoare asupra lor. Este fapt social
scria Durkheim orice maniera de a se face, constant sau nu,
susceptibila de a exercita asupra individului o constrngere
exterioara sau, mai mult, care este generala n ntinderea unei
societati date, ea avnd o existenta proprie, independenta de
manifestarile sale individuale7.
Se observa ca, prin cercetarile sociologice ntreprinse si
rezultatele cu care s-au soldat acestea, Durkheim indica doua mari
directii n care va trebui sa actioneze sociologia: pe de o parte,
cercetarea societatii ca un ntreg de sine statator, cu caracteristici
si legi proprii de structurare si functionare, iar pe de alta parte,
cercetarea fenomenelor sociale sub aspectul celor mai generale si
esentiale nsusiri, adica a acelor nsusiri ce se regasesc n structura
oricarui fenomen social, indiferent de faptul daca acesta apartine
societatii ca ntreg sau diverselor ei componente.
Daca societatea este un sistem si daca determinanta pentru
configurarea proprietatilor esentiale ale sistemului este structura,
adica totalitatea relatiilor existente ntre elementele sistemului,
atunci abordarea si cercetarea sistemica a societatii impune ca
sarcina prioritara cercetarea acestor relatii.
O asemenea cerinta este acceptata de catre majoritatea
sociologilor, dar nu trebuie sa se ignore si o alta realitate aceea
ca ntotdeauna o relatie se naste ntre anumiti termeni si ca
particularitatile ei vor depinde de caracteristicile esentiale ale
termenilor n relatie, de unde concluzia ndreptatita pe care o
formuleaza, printre altii, E. Dekany, ca studierea unui raport
impune cercetarea prealabila si cunoasterea termenilor ntre care
se instituie acesta.
De aceea se poate conchide ca axarea sociologului doar pe
surprinderea si descrierea structurii socialului, caz ntlnit n
abordarile sociologiilor relationiste sau formaliste, ndeparteaza
aceasta stiinta de cunoasterea autentica a fenomenelor sociale,
7

Emile Durkheim, Les Rgles de la mthode sociologique, p. 12.

20

acestea avnd ntotdeauna nu numai o forma ci si un continut. Ca

atare, se nregistreaza pretutindeni prezenta unei unitati
indisolubile ntre continut si forma, unitate de care trebuie sa tina
seama n permanenta sociologia daca aspira la statutul unei stiinte
veritabile.
n cadrul societatii, acesti termeni sunt ei nsisi sisteme
deosebit de complexe, iar cel mai ntlnit si mai reprezentativ
subsistem este grupul, fapt ce explica ratiunea pentru care
sociologia contemporana ncepe cercetarea cu grupul si nu cu
individul. Pornind de la aceasta evidenta, sociologi ca Armand
Cuvillier sau G H Coley vor considera ca sociologia este mai nti
de toate stiinta grupurilor umane, dar a acelor grupuri constituite
n anumite conditii istorice si care se prezinta ca structuri
concrete.
2. Sociologiile de ramura si domeniile acestora
n evolutia sociologiei se nregistreaza etape ce par sa
corespunda triadei hegeliene a tezei, antitezei si sintezei. ntr-o
prima faza, au fost preponderente constructiile teoretice ce vizau
ansamblul social. Dar sociologia fiind la nceputurile existentei
sale, lipseau cunostintele privitoare la componentele ansamblului
si, n consecinta, se va recurge la tehnica constructiilor
ipotetice, realizndu-se interpretari cu o pronuntata tenta
filosofica, chiar daca acestea erau intitulate sociologice.
Constientizarea treptata a faptului ca pentru a realiza un
edificiu ai nevoie mai nti de caramizile ce vor intra n alcatuirea
lui, se va nregistra o sensibila cotitura n preocuparile
sociologice, facndu-se trecerea la cercetarea empirica a
fenomenului social n diferitele sale ipostaze: economica,
politica, juridica, religioasa, demografica etc. Si pe masura
initierii unor cercetari sistematice si de amploare, se vor pune
bazele a numeroase discipline sociologice, numite mai trziu
sociologii de ramura, si al caror numar este n prezent de circa o
21

suta.
Se ntlnesc, astfel, sociologii privitoare la munca,
industrie, agricultura, la economie, politica si drept, la religie,
cultura, mass media, la comunicare si educatie.
Analiza sociologiilor de ramura existente n prezent
evidentiaza procesul de trecere de la investigarea componentelor
mari ale societatii la cercetarea subdiviziunilor sau elementelor
acestora. Bunaoara, alaturi de sociologia economica se vor ntlni
sociologia industriala si sociologia agrara, sociologia muncii si
sociologia mobilitatii profesionale, alaturi de sociologia culturii
sociologia religiilor, sociologia culturii de masa si asa mai
departe.
Se va constata, de asemenea, ca diversele sociologii
particulare se afla n faze diferite de constructie. Unele ca
sociologia muncii, sociologia industriala, sociologia religiilor se
afla ntr-un stadiu avansat, pe cnd altele sunt de-abia la nceput,
sarcinile rezolvate fiind incomparabil mai putine dect cele care
si asteapta solutionarea.
Si, n sfrsit, se mai poate constata si un alt aspect acela
al predominarii n anumite situatii a interesului pentru descrierea
empirica a fenomenului si mai putin pentru explicarea acestuia si
integrarea explicatiilor n constructii teoretice mai vaste. Pe buna
dreptate, se vorbeste n astfel de cazuri de transformarea
sociologiei n sociografie, teoria (logosul) facnd locul descrierii
(graphia), de trecerea de la observatia empirica, realizata pe baza
unor ipoteze teoretice, la un hiperempirism de sorginte
fenomenologica, n cadrul caruia cercetatorul face abstractie de
orice considerent teoretic, el urmarind doar sa nregistreze
fenomenul asa cum se prezinta si sa-l descrie ct mai detaliat.
Descrierea ct mai precisa a realitatii este, fara ndoiala, o etapa
necesara a oricarui proces de cunoastere dar ea nu trebuie sa fie si
singura, ci se impune trecerea la interpretarea datelor de
observatie si, respectiv, la constructia teoretica.
Prin urmare, cea de a doua etapa a evolutiei sociologiei
22

n care predomina observatia empirica si spiritul analitic nu

este ncheiata, fiind n plina desfasurare, n fata ei stnd sarcina
realizarii de sinteze teoretice privitoare la fiecare componenta a
vietii sociale.
Ct priveste cea de a treia faza cea a realizarii unor
constructii teoretice globale, privitoare la ansamblul social, si
care sa fie ntemeiate pe o cunoastere stiintifica riguroasa a
elementelor ansamblului si a relatiilor dintre acestea, ea se afla n
stadiul de deziderat sau, n cel mai fericit caz, al unor nceputuri
timide. Si n prezent, sociologia se gaseste la o raspntie si
aceasta fiindca n-a atins nca vrsta maturitatii sale si fiindca n-a
ajuns nca la legatura att de mult dorita dintre teorie si cercetarea
empirica 8.
Revenind la sociologiile de ramura si la obiectul acestora,
trebuie retinut ca ntelegerea adecvata a locului si rolului stiintelor
n cauza impune clarificarea relatiilor dintre stiinte ca economia
politica, stiinta dreptului, politologia, demografia s.a. si sociologia
economicului, sociologia politica, sociologia dreptului sau
sociologia populatiei. Cerinta delimitarii riguroase a domeniilor si
sarcinilor fiecareia dintre disciplinele ce apartin unor asemenea
cupluri binare a fost formulata nca de Durkheim, care aprecia ca
cercetarea sociologica nu poate progresa daca nu se disociaza de
cea a stiintelor sociale particulare. O asemenea recomandare
8

Georges Gurvitch, Trait de sociologie, tome premier, Paris, 1962, p. 3.

23

teoretico - metodologica a provocat o reactie violenta din partea

respectivelor stiinte, care si vedeau amenintate domeniile ca
urmare a imixtiunii acestui intrus. Reactia era ntr-un fel
ndreptatita si aceasta din motivul ca nici sociologia si nici
stiintele n cauza nu erau pe deplin edificate asupra domeniului
propriu si a sarcinilor specifice ce le reveneau.
Astazi, la mai bine de o suta de ani de la producerea
incidentului mentionat, dispunem de toate elementele pentru a
formula problema n termeni corespunzatori si a-i gasi solutia
potrivita. Astfel, atunci cnd stiinta economica studiaza
fenomenele vietii economice, ea le abordeaza ca apartinnd unei
realitati autonome, cu caracteristici si legi proprii de structurare,
functionare si evolutie, ireductibile la cele ale altor realitati
sociale. Aparatul conceptual utilizat de aceasta stiinta va fi unul
propriu si adecvat naturii fenomenelor cercetate, iar teoria
explicativa va fi una exclusiv economica, ce tinde sa faca
abstractie de prezenta si interventia altor factori sociali n
structurarea si functionarea economicului.
Sociologia economica, n schimb, abordeaza economicul
ca un subsistem al sistemului social global, care este ca atare si el
un sistem social, si n interiorul caruia vor fi prezente, dar ntr-o
forma specifica, toate relatiile si manifestarile ce definesc socialul
(relatiile de microgrup, relatiile dintre masa si lider, relatiile
privitoare la status si rol social s.a.m.d.). Acest specific al
relatiilor sociale din sfera economicului va fi investigat de
sociologie, dupa care se vor studia relatiile subsistemului
economic cu celelalte subsisteme sociale (politic, juridic, cultural,
demografic), pentru identificarea, descrierea si explicarea
24

relatiilor de interconditionare, ca apoi sa se studieze aceleasi

relatii dintre subsistemul economic si sistemul social global.
Aceste demersuri, n masura n care ntrunesc pe deplin
caracteristicile unei investigatii stiintifice, sunt pe deplin
justificate si ele nu se suprapun peste cele strict economice,
ocupndu-se de alte aspecte, dar a caror elucidare va fi foarte utila
pentru cei care se ocupa de organizarea si conducerea vietii
economice.
3. Raporturile dintre sociologia generala si sociologiile
de ramura
Relatia dintre sociologia generala si sociologiile de ramura
este corespunzatoare raporturilor existente ntre sistemul social
global si subsistemele ce intra n alcatuirea sa.
Potrivit teoriei generale a sistemelor, elaborata de
Ludwig von Bertalanffy, orice existenta se prezinta ca o
totalitate organizata, respectiv, ca un ansamblu de elemente ce se
afla n relatii determinante unele fata de altele si care, tocmai
datorita modului specific n care interactioneaza aceste elemente,
va prezenta noi nsusiri, deosebite de cele ale partilor
componente.
Structura sistemului, data de totalitatea relatiilor stabilite
ntre elementele acestuia, este cea care i determina nsusirile
esentiale, ceea ce nseamna ca pentru a cunoaste un sistem este
necesara surprinderea respectivei structuri. Dar la fel de adevarat
este si faptul ca structura se naste n urma disponibilitatii
elementelor de a intra ntr-un anumit tip de relatii si nu n altele,
fapt ce face absolut necesara si studierea caracteristicilor
elementelor din a caror interactiune rezulta sistemul.
Relatiile ce se pot identifica n cadrul unui sistem sunt mai
nti relatiile dintre partile sale componente, dar si relatii ale
fiecarui element cu ntregul din care face parte. Ele vor fi, asadar,
relatii de coordonare (ntre elementele sistemului), de
25

supraordonare (n cazul raporturilor pe care ntregul le are cu

partile sale) si de subordonare (n cazul raportului partii fata de
ntreg).
Daca orice realitate, orict de simpla ar parea la prima
vedere, este structurata si functioneaza ca un sistem, rezulta ca
notiunile de sistem si element sunt relative. Astfel, ceea ce apare
ca element ntr-un sistem mai cuprinzator, se va prezenta la
rndul sau ca sistem n raport cu elementele care intra n
alcatuirea sa. De aici rezulta cerinta metodologica ca dupa ce o
anume existenta a fost abordata doar ca parte a unui ntreg si
cercetata din acest punct de vedere, investigatia va trebui sa
continue cu studierea sa si n calitate de sistem, pentru a se putea
explica nsusirile ce-i sunt specifice si disponibilitatea sa pentru
un anumit tip de relatii n cadrul suprasistemului din care face
parte, n interiorul caruia ea are pozitia unui subsistem.
Si, n sfrsit, aceeasi teorie generala a sistemelor atrage
atentia asupra faptului ca n virtutea relatiilor pe care le are cu
ntregul si cu celelalte parti componente, orice element sau
subsistem ocupa un anume loc si ndeplineste un anumit rol sau
functie n cadrul sistemului, aceasta din urma rezultnd att din
caracteristicile elementului, ct si din felul relatiilor pe care acesta
le ntretine cu celelalte parti ale ntregului si cu sistemul n
ansamblul sau.
Propunndu-si sa stabileasca principii valabile pentru
sisteme n general, independent de natura elementelor lor
componente 9, teoria generala a sistemelor se vadeste a fi
benefica pentru orice stiinta ce se ocupa de complexitatile
dinamice, cu capacitate de autoreglare, comanda si control, si cu
att mai mult pentru sociologie.
Din perspectiva sistemica, se poate delimita mai nti
obiectul sociologiei generale de cel al sociologiilor de ramura,
prima studiind sistemul social global, adica societatea ca ntreg,
9

Ludwig von Bertalanffy, Theorie gnrale de systmes, Dunod, Paris, 1973,

p. 36.

26

iar celelalte subsistemele sociale ce intra n componenta

sistemului global.
Ca teorie a sistemului social global, sociologia generala
ofera sociologiilor de ramura imaginea de ansamblu a acestuia,
cu locul pe care-l ocupa fiecare subsistem n structura ntregului si
cu functiile pe care le ndeplineste, cu relatiile pe care acesta le
ntretine cu celelalte subsisteme si cu influentele pe care le
exercita si le nregistreaza din partea acestora. Numai ca
ntotdeauna sociologia generala va trata orice subsistem social ca
un element si nu ca un sistem, pentru a putea retine comportarea
si functiile acestuia n calitate de element al macrosistemului.
Tot sociologia generala investigheaza si caracteristicile
esentiale a ceea ce se numeste fenomen social n genere,
indiferent de ipostaza n care s-ar afla acesta si de forma sa de
manifestare.
Dar ceea ce sociologia generala studiaza n calitate de
element va fi investigat de sociologia de ramura ca sistem,
aceasta punnd n evidenta elementele si structura sa, locul si
functiile fiecarui element n parte, modul n care acestea
influenteaza fizionomia subsistemului si-i permite sa
ndeplineasca o anume functie n cadrul suprasistemului din
care face parte. Bunaoara, sociologia generala constata cu
privire la o anume societate ca n interiorul acesteia este
prezent un anumit fel de viata economica si, pornind de la
aceasta, va cauta corelatiile specifice existente ntre respectiva
economie si componenta politica, juridica, demografica,
culturala etc. Dar nu si va pune problema identificarii
tuturor elementelor sociale ce-au contribuit la structurarea
respectivului tip de viata economica, aceasta sarcina
prelund-o sociologia economica. Si aceasta reuseste sa
identifice influente dintre cele mai ndepartate si corelatii cu
adevarat surprinzatoare, cum a reusit, de exemplu, Max
Weber cnd a pus n evidenta legatura dintre etica

27

neoprotestanta si spiritul capitalismului occidental10.

Elementele cercetate si descoperite de sociologiile de
ramura vor servi ca punct de plecare si ca material explicit pentru
noi sinteze teoretice, pe care le va realiza sociologia generala. Ca
fara cunoasterea n profunzime a fiecarei categorii de fenomene
sociale nu se poate realiza o interpretare corecta a societatii
globale o dovedeste cu prisosinta evolutia sociologiei generale,
situatia prezenta a acesteia. Pe de alta parte, se impune si
constatarea ca reconstructia teoretica a unui sistem att de
complex cum este macrosistemul social constituie o operatiune pe
ct de ampla, pe att de dificila, nct nu se poate pretinde sa se
realizeze la comanda o astfel de constructie teoretica. Ea se va
realiza n timp, etapa cu etapa, fara a se ajunge nsa la ncheierea
definitiva a constructiei.
Rezulta, asadar, complementaritatea ce exista ntre
sociologia generala si sociologiile de ramura, faptul ca numai prin
conlucrarea lor permanenta se poate realiza progresul cunoasterii
stiintifice a socialului si afirmarea fiecareia dintre aceste
sociologii.

10

Max Weber, Etica protestanta si spiritul capitalismului,

Humanitas, Bucuresti, 1993, p.p. 23-183

28

Editura

III. OBIECTUL SI PROBLEMATICA SOCIOLOGIEI

JURIDICE

1. Dreptul ca obiect de investigare sociologica

Preocuparea sociologiei pentru studierea si interpretarea
dreptului ca fenomen social se nregistreaza relativ trziu, la circa
jumatate de secol de la momentul proclamarii dreptului la
existenta a acestei stiinte.
Dezinteresul manifestat initial de sociologi pentru acest
important domeniu al vietii sociale se explica prin interventia
conjugata a mai multor factori. Mai nti, ar fi fenomenul
desconsiderarii importantei dreptului n calitatea acestuia de
institutie sociala de catre primii sociologi, tonul dndu-l n aceasta
privinta nsusi Auguste Comte. Acesta, dupa cum vom arata pe
larg ntr-un alt capitol, contesta statutul de stiinta al teoriei
juridice pe motivul ca ea s-ar baza mai mult pe speculatia
metafizica dect pe cunoasterea pozitiva a realitatii juridice.
Apoi, preocuparile initiale ale sociologiei se vor ndrepta
cu precadere n directia explicarii ansamblului social, fiind
neglijate diversele componente ale ntregului, studierea acestora
fiind lasata pe mai departe n seama stiintelor deja constituite.
Si, n sfrsit, n actiunea de identificare a factorilor
determinanti ai vietii sociale, atentia sociologilor se va axa asupra
factorilor economici si a institutiilor politice si mai putin asupra
dreptului, care va fi considerat un instrument al puterii politice.
Interesul sociologiei pentru cercetarea dreptului se va
declansa n urma punerii n circulatie a ideilor lui Emile
Durkheim cu privire la faptele sociale, ale caror trasaturi
definitorii erau date de exterioritatea lor n raport cu indivizii si
de actiunea constrngatoare exercitata asupra acestora de
asemenea fapte. Or, nici o alta realitate nu ntrunea asemenea
29

caracteristici asa cum erau ele prezente n cazul normelor juridice.

n consecinta, n virtutea unor asemenea determinari li se va
recunoaste cu prisosinta caracterul de fapte sociale realitatilor
juridice si, implicit, ca reprezentnd cel mai nsemnat domeniu al
vietii sociale.
n ce-l priveste pe Durkheim, el era pe deplin de acord cu
o asemenea concluzie, asa explicndu-se ndemnul pe care-l va
adresa sociologilor ca acestia sa procedeze la studierea dreptului
ca unul dintre cele mai importante fapte sociale si sa ncorporeze
n teoria sociologica elementele privitoare la locul si rolul
dreptului n societate. Emblematica n aceasta privinta va fi
remarca aceluiasi sociolog, potrivit careia masura stiintifica a
oricarei teorii sociologice ar fi data de ponderea pe care o detine
dreptul n explicarea vietii sociale.
ndemnul adresat sociologilor de catre Durkheim de-a
aborda un domeniu care pna atunci reprezenta patrimoniul
exclusiv al juristilor nu va fi bine primit de acestia din urma, ei
suspectndu-i pe sociologi de intentii expansioniste. Si reactia lor
va fi cu att mai vehementa cu ct sociologia nu se bucura nca de
statutul unei stiinte pe deplin consolidate si recunoscuta ca atare
de catre reprezentantii tuturor celorlalte stiinte sociale.
O disciplina fara legitimitate stiintifica, cum era
considerata la acea vreme sociologia, cu o vechime de cteva
decenii si cu tendinta de a parazita pe seama stiintelor autentice si
venerabile, asa cum era si stiinta dreptului, care formuleaza
pretentii de a patrunde pe un teren ce nu-i apartinea aceasta
reprezenta n ochii juristilor, care slujeau o stiinta a carei vechime
se exprima nu n secole, ci n milenii o culme a sfidarii si lipsei
de masura.
Prin urmare, initiativa sociologilor de-a aborda juridicul n
calitatea acestuia de fenomen social nu a fost nteleasa n mod
corespunzator de catre juristi, care o vor obstructiona initial n loc
sa o sprijine.
Dispretul total si nedisimulat al juristilor fata de sociologie
30

si va gasi reversul ntr-o atitudine asemanatoare manifestata de

sociologi fata de capacitatea primilor de a se debarasa de
sechelele metafizicii sau de a putea depasi ngustimea de orizont
teoretic ce i-ar fi caracterizat pe cei mai multi dintre ei.
Se constata, astfel, o totala adversitate ntre cei care ar fi
trebuit sa conlucreze n actiunea de constituire a noii stiinte, aflata
la confluenta sociologiei cu stiinta juridica, si a carei utilitate era
la fel de importanta pentru sociologi ca si pentru juristi.
Primele rezultate ale investigatiilor ntreprinse de
sociologi le vor releva acestora justetea recomandarilor
durkheimiste, ca si rolul de maxima importanta pe care l are
dreptul n viata sociala. Apoi, pe masura ce se vor familiariza cu
continutul normelor de drept si cu logica sistemelor juridice,
sociologii vor ajunge sa pretuiasca, la adevarata lor valoare, att
dreptul, ca realitate sociala specifica, ct si stiintele specializate n
acest domeniu.
Pe de alta parte, descoperirile facute de sociologi cu
privire la relatia de dubla conditionare dintre drept si societate vor
trezi interesul juristilor, care, dobndind o noua perspectiva
asupra propriului domeniu, cea sociologica, vor ajunge sa
pretuiasca utilitatea si valoarea unor asemenea cercetari. Ba mai
mult, reprezentanti de seama ai stiintelor juridice vor ajunge la
concluzia ca este necesar ca si juristii sa procedeze la studierea
conditionarii sociale a dreptului, precum si a efectelor acestuia
asupra vietii sociale, pentru a se depasi viziunile ngust tehniciste
asupra dreptului.
Odata depasite nentelegerile privitoare la statutul si
preocuparile noii stiinte, se vor nregistra contributii consistente
att din partea sociologilor ct si din partea juristilor la
constituirea, consolidarea si dezvoltarea sociologiei juridice. O
analiza ct de ct sumara a modului n care s-au pus bazele acestei
sociologii de ramura va evidentia ca rolul juristilor a fost mult
mai important dect al sociologilor n privinta desprinderii
sociologiei dreptului de sociologia generala.
31

n timp ce sociologii abordau dreptul n calitatea acestuia

de factor esential n constituirea si functionarea societatilor
civilizate, integrndu-l ca element explicativ n teoriile sociologiei
generale, reprezentantii stiintelor dreptului vor insista pe
dimensiunea juridica a investigatiilor sociologice privitoare la
drept si, implicit, pe cerinta recunoasterii faptului ca este vorba de
un nou domeniu al sociologiei, care are specificul sau si care nu
trebuie absorbit de sociologia generala. De altfel, tot lor li se
datoreaza introducerea si folosirea termenului de sociologie a
dreptului pentru a desemna noua ramura sociologica.
Dupa cum consemneaza cercetatorii care s-au aplecat
asupra istoricului constituirii sociologiei juridice, se pare ca cel
care a folosit pentru prima oara termenul de sociologie a dreptului
a fost juristul italian Damato Anzilotti, n lucrarea La filosofia
del diritto e la sociologia publicata n anul 1892. Unui alt jurist,
Eugen Ehrlich, i se va recunoaste de catre numerosi cercetatori
n acest domeniu statutul de ntemeietor al sociologiei juridice.
2. De la sociologia dreptului la sociologia juridica.
Definitia sociologiei juridice.
Daca juristilor li se poate recunoaste fara nici o rezerva
meritul de a fi fondatori ai sociologiei dreptului, sociologii vor fi
cei carora li se va datora, cu precadere, trecerea de la sociologia
dreptului la sociologia juridica. n lucrarile sociologice consacrate
dreptului, care apar ncepnd cu ultimele decenii ale secolului al
XIX-lea si care apartin n cea mai mare parte juristilor, se vor
utiliza concomitent att termenul de sociologie a dreptului ct si
cel de sociologie juridica, dar cu aceeasi semnificatie de
interpretare sociologica a dreptului.
Descifrarea substratului social al dreptului si a modului n care
acesta actioneaza n societate era considerat ca suficient de
catre juristi, n masura n care ei erau preocupati doar de
gasirea explicatiilor privitoare la geneza si evolutia dreptului
32

si a impactului pe care l are dreptul asupra vietii sociale. Din

perspectiva sociologica nsa, cautarile si explicatiile trebuiau
sa mearga mai departe si sa vizeze ordinea juridica a fiecarei
societati, ansamblul institutiilor juridice si relatiile dintre ele,
precum si relatiile dintre acestea si celelalte institutii sociale,
constiinta juridica a subiectelor de drept ca modalitate de
interiorizare a unor cerinte sociale obiective s.a.m.d.
Apoi, pe masura ce se va impune viziunea sistemica
asupra vietii sociale, va deveni tot mai evident faptul ca juridicul
este un sistem social specific si, implicit, un subsistem al vietii
sociale si ca el va trebui abordat potrivit rigorilor unei teorii
sistemice.
Conturarea precisa a domeniului si sarcinilor sociologiei
juridice va contribui ntr-o masura decisiva la pregatirea terenului
pentru elaborarea unei definitii adecvate a sociologiei juridice si
la nlaturarea confuziilor ntlnite n legatura cu aceasta problema.
Primele definitii ale sociologiei juridice se refereau de fapt
la sociologia dreptului si ele purtau amprenta formatiei stiintifice
a cercetatorilor care le formulau. Daca erau juristi, definitia se
raporta cu precadere la preeminenta dreptului asupra societatii si
mai putin la conditionarea dreptului de mediul social. Dimpotriva,
sociologii vor accentua pe conditionarea sociala a dreptului si mai
putin pe efectele dreptului asupra vietii sociale.
n multe cazuri, sociologia juridica era privita ca o
incursiune agreabila n domenii nrudite cu dreptul, care nu ar fi
necesitat vreo pregatire prealabila, asa dupa cum nu ar fi impus
nici prezenta spiritului de rigoare n abordarea unor asemenea
fenomene si nici o metodologie adecvata domeniului. Caracterul
conjunctural si nesistematic al unor asemenea demersuri
sociologice va fi sursa unor confuzii regretabile n legatura cu
domeniul de cercetare al sociologiei juridice, cu statutul teoretic si
cu metodologia utilizabila.
Asa se vor explica definitiile initiale, care nu disociau
sociologia dreptului de stiinta dreptului si care nu faceau altceva
33

dect sa lipeasca o eticheta noua pe vechi si clasice preocupari.

Bunaoara, ntr-o lucrare a juristului belgian Edmond Joriot,
consacrata sociologiei juridice 11, ntlnim definitia potrivit careia
sociologia dreptului nu ar fi dect stiinta dreptului nteleasa n
simpla sa acceptie perfecta de stiinta pozitiva.
Chiar n cazul n care s-ar acorda cea mai mare bunavointa
unui asemenea mod de ntelegere a sociologiei dreptului, n sensul
ca s-ar accepta ideea ca prin stiinta pozitiva a dreptului autorul
ntelege o stiinta ntemeiata pe observarea nemijlocita a normelor
de drept si pe abordarea lor ca pe o realitate ce se preteaza la o
cercetare stiintifica cu un pronuntat caracter empiric, de unde ar
urma posibilitatea racordarii acestor cercetari la contextul social
n care se elaboreaza, se adopta si se instituie norma de drept,
totusi nu se va putea trece cu vederea ca e vorba doar de
explicarea dreptului si de nimic altceva, fapt ce ngusteaza
nepermis de mult sfera de investigare a sociologiei dreptului si i
pericliteaza statutul de disciplina sociologica.
O alta definitie, apartinnd tot unui jurist belgian Henri
Hart considera ca sociologia juridica este disciplina care
studiaza dreptul din punct de vedere extern, ceea ce nseamna ca
este vorba de o cercetare axata pe conditionarile exterioare ale
dreptului. O astfel de definitie reprezinta, fara ndoiala un pas
nainte n ntelegerea sociologiei juridice, chiar daca obiectul ei
este limitat tot la sociologia dreptului, si anume acela ca
recunoaste necesitatea plasarii studiului sistemelor de drept n
contextul social n care au aparut, dar aceasta trimitere este destul
de imprecisa, pentru ca studierea dreptului din punct de vedere
extern poate nsemna si altceva, cum ar fi, de exemplu, studierea
dreptului de specialisti din afara domeniului. Astfel, un istoric ar
putea ncerca sa identifice rolul pe care l-a avut un anume sistem
de norme juridice n epoca ce constituie obiectul preocuparilor
sale, dar aceasta nu nseamna ca cercetarea apartine sociologiei
dreptului.
11

Edmond Joriot, De la sociologie juridique, Bruxelles, p.101.

34

ntr-o alta lucrare, apartinnd de data aceasta unui colectiv

de specialisti romni, se apreciaza ca sociologia juridica poate fi
definita ca fiind stiinta care studiaza evaluarea si reglementarea
prin drept a comportamentului individului n societate, precum si
efectele pe care Dreptul le produce n societate 12. Se poate
constata, din analiza acestei definitii, ca sociologia juridica este
abordata din punctul de vedere al juristilor, ea limitnd obiectul
preocuparilor acestei sociologii de ramura doar la cercetarea
rolului pe care l are dreptul n viata sociala si ignornd impactul
mediului social asupra continutului si evolutiei dreptului.
De aceea, apreciem ca fiind partial justificata o asemenea
definitie si ca reprezentnd o pozitie preponderent juridica fata de
modul n care se definea sociologia juridica ntr-o lucrare aparuta
tot sub egida Universitatii din Bucuresti, dar n 1983, ca fiind
stiinta care se ocupa cu cercetarea realitatii juridice ca realitate
sociala, cu studiul dinamicii ansamblului de structuri, relatii, acte
si fapte sociale cu caracter juridic, realiznd cunoasterea
fenomenului juridic prin ncadrarea sa n totalitatea sociala13.
Aceasta din urma definitie surprinde faptul ca fenomenul juridic
este cu precadere un fenomen social, ca acest caracter impune
abordarea lui din perspectiva ntregului social din care face parte,
ca sfera juridicului este mult mai larga dect cea a dreptului, ea
incluznd un ansamblu de structuri, relatii, acte si fapte sociale cu
caracter juridic.
n ce-i priveste pe sociologi, acestia vor insista cu
precadere pe dimensiunea sociala a dreptului n indicarea
obiectului sociologiei juridice, asa cum o fac bunaoara H. LevyBruhl sau G. Gurvitch. Pentru primul, sociologia juridica ar fi
stiinta surselor si factorilor de configurare si evolutie a dreptului,
surse si factori care nu pot fi dect de natura sociala. La rndul
12

N. Popa, I. Mihailescu, M. Eremia, Sociologia juridica,

Editura
Universitatii din Bucuresti, 1999, p.39.
13
Nicolae Popa, Prelegeri de sociologie juridica, Universitatea Bucuresti,
1983, p. 78.

35

sau, G. Gurvitch va considera ca sociologia dreptului trebuie sa se

ocupe mai nti de acele regularitati tendentiale ntlnite n
orice sistem de norme juridice, regularitati ce nu pot fi dect
consecinta actiunii unor factori sociali, de unde conturarea celei
de a doua sarcini a sociologiei dreptului aceea a studierii
factorilor care determina regularitatile constatate, cum ar fi
economia, religia, factorul demografic etc.
Revenind la cerinta unei definitii adecvate domeniului si
preocuparilor sociologiei juridice, care sa nu-i reduca sfera si nici
sa o identifice cu alte stiinte, dizolvnd-o fie n sociologia
generala, fie n filosofia dreptului sau chiar n stiinta dreptului,
consideram ca onorarea corespunzatoare a unei asemenea cerinte
teoretico - metodologice se poate asigura numai dintr-o
perspectiva riguros sistemica asupra vietii sociale.
Astfel, pornind de la constatarea ca juridicul constituie un
subsistem al societatii globale, vom remarca imediat ca sociologia
juridica nu este altceva dect acea ramura sociologica ce si
propune sa cerceteze juridicul ca un subsistem social, adica din
perspectiva locului si rolului pe care l are n cadrul sistemului
social global, ct si din cea a influentelor ce se exercita asupra lui
din partea societatii globale ca si din partea celorlalte subsisteme
sociale cu care juridicul se afla ntr-o strnsa interdependenta.
La aceste sarcini, se va adauga si cea a cercetarii structurii
interne a subsistemului juridic, a modului n care interactioneaza
si se influenteaza reciproc principalele sale componente, respectiv
normele de drept, institutiile juridice, constiinta juridica.
3. Problematica sociologiei juridice
n stabilirea problematicii sociologiei juridice se confrunta
aceleasi tendinte constatate n legatura cu definirea acestei stiinte.
Astfel, juristii vor aprecia ca sociologia juridica ar trebui sa se
ocupe cu precadere de aspectele ce releva locul si rolul dreptului
n viata sociala. Detaliind, aceasta ar nsemna studierea tuturor
36

aspectelor ce tin de fenomenul juridic, adica modul de constituire

si formele de manifestare, structura fenomenului juridic, relatiile
acestuia cu alte categorii de fenomene sociale, dar cu accent pe
rolul determinant al dreptului, pe relatiile dintre dreptul pozitiv si
fenomenul juridic etc.
Uneori, si sociologii ajung sa se situeze pe pozitii similare
cu ale juristilor n legatura cu sarcinile sociologiei juridice. Dupa
Roger Pinto si Madeleine Grawitz, de exemplu, sociologia
juridica este axata pe studierea a patru categorii de probleme si
anume:
a) geneza si evolutia normelor juridice;
b) persoanele juridice;
c) dreptul si comportamentul social;
d) eficienta sociala a dreptului 14.
Un alt sociolog, Armand Cuvillier, aprecia ca sociologia juridica
trebuie sa studieze mai nti originile dreptului si tipurile
juridice, dupa care ar urma punerea n evidenta a specificului
faptelor juridice, contractului juridic si a responsabilitatii
juridice si, implicit, a rolului pe care l au sanctiunile si
penalitatile.
Problemele asupra carora s-au oprit autori ca cei
mentionati mai nainte sunt, fara ndoiala, importante pentru
cercetarea unui fenomen att de complex cum este cel juridic, dar
ele pot fi abordate la fel de bine si, poate, cu mai multa
competenta de catre juristi dect de catre sociologi si servesc mai
mult stiintei dreptului dect sociologiei juridice. Sociologia
juridica, n schimb, trebuie sa cerceteze natura si relevanta sociala
a juridicului, relatia de reciprocitate dintre juridic si ntreaga viata
sociala. De aceea ni se pare a fi mult mai potrivita aprecierea lui
Renato Treves, potrivit careia sociologia dreptului studiaza
raporturile reciproce dintre drept si societate, considerate att n

14

Roger Pinto, Madeleine Grawitz, Mthodes des sciences sociales

(deuxime dition), Paris, Dolloz, 1967.

37

complexitatea lor, ct si n specificul fiecareia 15.

Un asemenea mod de indicare a obiectivelor sociologiei
juridice tine seama de reciprocitatea relatiei dintre drept si
societate si, totodata, de cerinta de a nu se ignora deosebirile ce
exista ntre norma de drept, n calitatea acesteia de fenomen social
si celelalte categorii de fenomene sociale, evitndu-se astfel
pericolul de a se dizolva dreptul n social sau de a converti n
totalitate conduita pe baza de norme si ordinea sociala n
fenomene juridice.
Din perspectiva unei viziuni sistemice asupra juridicului si
a specificului investigatiei sociologice, cercetarile sociologiei
juridice ar trebui orientate asupra urmatoarelor categorii de
probleme:
a) cercetarea juridicului n calitatea acestuia de
subsistem specific al ansamblului social, demers ce presupune
urmatoarele:
- identificarea si descrierea elementelor sistemului
(normele de drept, institutiile juridice, constiinta
juridica);
- surprinderea structurii sistemului, a totalitatii relatiilor
ce se stabilesc ntre normele de drept, ntre
componentele institutiilor juridice, ntre acestea si
normele juridice, ntre norme, institutii si cei care
participa, direct si indirect, la activitatea acestor
institutii si la nfaptuirea actului de justitie, ntre
ordinea juridica a societatii si constiinta juridica;
- studierea corelatiilor dintre structura si functiile
sistemului juridic.
b) investigarea juridicului ca fenomen social, adica:
- specificul juridicului ca relatie sociala;
- trasaturile pe care fenomenul juridic le are n comun
cu alte fenomene sociale si cele care se regasesc numai
15

Renate Treves, Introduzione a la sociologia del diritto, Giulio Einaudi

Editore, Torino,1987, p.25

38

n cadrul juridicului;
- factorii sociali cu rol determinant n geneza si
modelarea juridicului;
- modul specific n care juridicul actioneaza n viata
sociala, functiile sociale ale juridicului;
- corelatiile dintre dinamica societatii si evolutia
sistemului juridic.
c) interactiunea elementelor sistemului juridic cu alte componente
ale vietii sociale:
- dreptul si religia;
- dreptul si morala;
- dreptul si politica;
- relatiile constiintei juridice cu constiinta religioasa
si constiinta morala;
- institutiile juridice si institutiile politice ale
societatii.
d) corelatiile functionale dintre subsistemul juridic si celelalte
subsisteme ale societatii globale:
- regimul politic si ordinea juridica a societatii;
- ordinea juridica si viata economica;
- cultura si justitia.
e) interactiunile specifice dintre sistemul social global si
subsistemul juridic:
- sistemele juridice ca expresii ale unor cerinte
specifice de ordine si dezvoltare sociala; studierea
particularitatilor sistemului juridic n diferite epoci
si n societati diferite;
- gradul de adecvare a juridicului la exigentele vietii
sociale din fiecare etapa istorica;
- factorii de care depinde actiunea eficienta a
juridicului;
- functiile juridicului ntr-o societate sanatoasa.
Volumul si complexitatea problemelor ce cad n sarcina
39

sociologiei juridice explica de ce aceasta ramura sociologica

nu se prezinta ca o stiinta pe deplin constituita, ci ca una
care se afla n stadiul cautarilor si al acumularii
materialului necesar realizarii unor sinteze teoretice si care
sa acopere ntreaga problematica.

40

IV. SOCIOLOGIA JURIDICA SI ALTE FORME DE

CUNOASTERE SI VALORIZARE A SOCIALULUI

1. Relatia dintre sociologie si filosofie, dintre sociologia

juridica si filosofia dreptului
Raportul dintre sociologie si filosofie este, n primul rnd,
unul de filiatie, primele preocupari pentru ntelegerea si
explicarea societatii facndu-si aparitia, dupa cum s-a mai aratat,
n cadrul filosofiei. Si chiar daca filosofia nu a procedat la o
abordare a socialului cu instrumentele de care va uza mai trziu
sociologia, reflectiile acesteia cu privire la originea si esenta
societatii, la relatiile dintre individ si colectivitate, dintre morala,
politica si justitie etc. vor fi sursa unor idei de substanta, dintre
care unele vor avea rolul de principii pentru viitoarea teorie
sociologica.
Pe de alta parte, atunci cnd sociologia si va proclama , prin
Auguste Comte, drepturile la o existanta autonoma, se va produce
inevitabil separarea acesteia de filosofie, asa cum s-a ntmplat si
cu stiintele naturii. Dar nu va fi vorba de o ruptura absoluta, ci de
o separare ce nu exclude conlucrarea, ci, dimpotriva, o presupune,
fiindca afirmarea sociologiei ca o forma autonoma de cunoastere
va delimita preocuparile sale n domeniul socialului de cele ale
filosofiei, realizndu-se si aici diviziunea specifica a sarcinilor,
diviziune al carei corolar necesar este conlucrarea celor ce
abordeaza aceeasi realitate din puncte de vedere diferite.
Filosofia va continua sa se preocupe de tot ceea ce are
legatura cu omul si conditiile sale de mplinire, ntre acestea
aflndu-se si cele sociale, carora le revine un rol determinant n
procesul de accedere la o esenta umana autentica. Explicarea
fiintei umane problema fundamentala a filosofiei este realizata
de catre aceasta prin considerarea omului att ca existenta
naturala, ct si ca fiinta sociala, prin dezvaluirea unitatii, dar si a
41

discontinuitatii dintre natura si societate, a modului specific n

care interactioneaza componenta naturala si cea sociala n
cristalizarea personalitatii umane. Si se poate afirma, fara nici o
exagerare, ca numai filosofia este apta sa raspunda adecvat la
ntrebarea Ce este omul?. Or, daca cea mai completa si
sistematica explicare a omului o ofera filosofia si daca orice
societate exista numai prin oameni si relatiile dintre acestia,
atunci orice efort n cercetarea si cunoasterea societatii nu poate
face abstractie de ceea ce este si poate fi omul si, n consecinta, de
ceea ce ofera filosofia n aceasta privinta.
Atunci cnd procedeaza la investigarea oricarei realitati
sociale, sociologul va constata ca aceasta este rezultatul prezentei
si activitatii oamenilor, ca, n tot ceea ce ntreprind, acestia
urmaresc anumite scopuri, ca exista o ierarhie a scopurilor, ca
ntotdeauna omul se afla n situatia de a alege ntre mai multe
scopuri, ca de altfel si ntre mai multe posibilitati de actiune. Dar
att ierarhizarea scopurilor, ct si optiunea pentru o posibilitate
sau alta se fac potrivit unor criterii axiologice, de valoare, astfel
nct ntelegerea comportamentului individual, ca si a celui social,
impune cunoasterea valorilor dupa care se calauzesc indivizii si
comunitatile din care acestia fac parte. Dar explicarea si
fundamentarea teoretica a valorilor sunt sarcini ce cad tot n
seama filosofiei, fapt care impune din nou conlucrarea sociologiei
cu filosofia.
Ca forma specifica a realitatii, societatea nu fiinteaza totusi n
afara naturii, orice comunitate umana traind pe un anume
teritoriu, beneficiind de anumiti factori naturali si raportndu-se
n mod propriu la acestia. Prin urmare, societatea este doar o parte
a ntregului numit lume si o explicare riguroasa a sa nu se poate
realiza fara luarea n considerare a ntregului din care face parte si
a relatiilor sale cu acesta. Deci imaginea totalizatoare a lumii,
precum si teoria oricarei existente n genere sunt oferite tot de
filosofie. Dar si sub acest aspect se vadeste a fi utila recurgerea .
de catre sociologie, la sprijinul reflectiei filosofice.
42

Pe de alta parte, orice demers metodologic al cunoasterii

stiintifice are nevoie de o justificare teoretica, justificare pe care
nu o mai poate oferi stiinta n cauza. De aceea, este necesara
interventia unei instante superioare, ce va realiza trecerea de la
teoretic la metateoretic, aceasta fiind filosofia stiintei.
Si, n sfrsit, orict de nversunati ar fi unii sociologi
contemporani mpotriva filosofiei, interzicndu-i orice amestec n
domeniul socialului, ei nu trebuie sa uite ca imboldul constituirii
sociologiei ca stiinta a venit tot din partea filosofiei: Daca
sociologia s-a nascut si s-a dotat cu un obiectiv, acesta fiind chiar
cunoasterea stiintifica a socialului, aceasta se datoreaza faptului
ca filosofia moderna a eliberat raporturile sociale de orice
legatura providentiala.16
La rndul ei, si sociologia va furniza filosofiei un bogat
material explicativ n legatura cu geneza, structura si dinamica
vietii sociale, cu socializarea si modelarea indivizilor, cu modul
de insertie si functionare a valorilor n viata sociala, material ce
va fi folosit n realizarea de noi sinteze teoretice si n actiunea de
instituire a noi perspective filosofice asupra omului si a societatii.
Ct priveste soiologia juridica, aceasta se va raporta cu
precadere la filosofia morala si la filosofia dreptului. Orice norma
juridica are justificare numai n masura n care are un continut
moral, raspunde principiului moral al dreptatii. Or ntemeierea
morala a normei juridice este apanajul filosofiei dreptului. Juristul
arata Immanuel Kant n studiile sale de filosofie a dreptului va
raspunde la ntrebarea ce este drept? prin referirea la legile care
exista sau au existat ntr-un anume loc si la un anumit moment;
dar lui i ramne cu totul necunoscut daca ceea ce exprimau ele
ar fi drept, precum si criteriul universal, dupa care s-ar putea
recunoaste, n genere, att ceea ce este drept, ct si ceea ce este

16

Jean Baudonin, Introducere n sociologia politica, Ed. Amarcord, 1999, pp.

12-13

43

nedrept (iustum et iniustum)...17

Si aceasta fiindca studiile asupra dreptului au, de regula, un
caracter empiric, ele concentrndu-se asupra dreptului pozitiv, a
realitatii juridice existente, fara a trece dincolo de aceasta,
ajungnd, n final, la o constructie coerenta, dar fara o baza
teoretica solida, aidoma unui cap frumos, dar fara creier. Se va
putea evalua daca o norma juridica este dreapta sau nedreapta
numai atunci cnd norma n cauza se raporteaza att la libertatea
de vointa a fiecarui subiect de drept, ct si la faptul daca libertatea
individuala coexista cu libertatea tuturor. Atunci cnd actiunea
mea sau, n genere, situatia mea nu poate coexista cu libertatea
tuturor dupa o lege universala, acest fapt mi provoaca o libertate
care ma stnjeneste.18 Se observa, deci, ca ordinea juridica se
justifica doar n masura n care se ntemeiaza pe baze morale, ca
moralitatea cere conservarea si protejarea libertatii tuturor
membrilor comunitatii.
2. Sociologia juridica si sociologia generala
Daca sociologia generala este teoria sistemului social global si
a fenomenelor sociale generale, sociologia juridica se prezinta, n
raport cu aceasta, ca o sociologie de ramura, ea investignd
subsistemul juridicului n calitatea acestuia de componenta a
societatii globale.
n masura n care o anume realitate face parte dintr-un ntreg
si existenta ei este determinata de modul de structurare si
functionare a acestuia din urma, va fi evident ca nu se poate
realiza o cunoastere integrala si autentica a partii fara cunoasterea
ansamblului caruia i apartine aceasta. Prin urmare, cunoasterea
ntregului obiect al sociologiei generale este absolut
indispensabila cunoasterii oricarei componente a acestuia, n
17

Immanuel Kant, Scrieri moral-politice, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1991,

p.86
18
Ibidem, p.87

44

cazul de fata sociologiei juridice. Sociologia generala,

clarificnd problemele privitoare la locul si rolul fiecarui
subsistem n cadrul ansamblului social, la relatiile acestuia cu
celelalte subsisteme si cu sistemul integral pune la dispozitia
sociologiei juridice cadrul teoretic general, la care aceasta va
trebui sa se raporteze daca doreste sa se edifice asupra locului si
importantei domeniului pe care l investigheaza, a ceea ce
reprezinta juridicul n raport cu ntreaga realitate sociala.
Pe de alta parte, tot sociologia generala identifica aceste
aspecte si relatii care se regasesc n cadrul oricarui fenomen social
si, implicit, cu cele juridice, construind conceptele ce le fixeaza si
cu ajutorul carora se vor descifra natura si dinamica lor. Concepte
ca cel de socializare, de integrare sociala si control social, de
pozitie sociala, status si rol, de investigatii si relatii sociale, de
constiinta sociala, de organizare, dezorganizare si anomie, de
defavorizare si marginalitate sociala vor fi indispensabile
cercetarii sociologice a fenomenului juridic si ele se vor regasi
att n stabilirea directiilor de investigare, ct si n constructiile
teoretice prin care se valorifica rezultatele cercetarii.
Se poate ridica, nsa, ntrebarea ca, de vreme ce sociologia
generala ofera att de mult n legatura cu cunoasterea juridicului
ca fenomen social, ce rost mai are sociologia juridica? Nu
constituie cumva aceasta o modalitate inutila de dublare a
sociologiei generale, pe de o parte, a teoriei dreptului, pe de alta
parte? Raspunsul la ambele ntrebari va fi acela ca sociologia
juridica este, pe ct de necesara, pe att de utila, si dreptului si
sociologiei generale.
Sociologia generala abordeaza diversele subsisteme ca
elemente ale ansamblului social, adica n ipostaza acestora de
parti ce asigura integritatea si functionalitatea ntregului, dar nu si
n aceea de sisteme relativ autonome, care au, la rndul lor, o
structura foarte complexa, de care vor depinde nsesi
caracteristicile acestora, locul si rolul lor n cadrul
suprasistemului. Ca atare, va reveni sociologiilor de ramura
45

sarcina de a cerceta n detaliu structura si elementele acestora,

modul n care fiecare componenta a subsistemului se integreaza si
functioneaza, att n cadrul acestuia, ct si a sistemului global.
Daca sociologia generala ia n considerare ansamblul
juridicului si rolul global al acestuia, sociologia juridica va
cerceta succesiv componenta normativa adica sistemul de drept,
cea institutionala, relatiile existente ntre institutiile juridice,
modul de reflectare n plan ideatic si afectiv a realitatii juridice
existente la un moment dat si a ceea ce s-ar astepta din partea
dreptului si a institutiilor juridice. Dupa care va cerceta raporturile
dintre aceste componente ale sistemului juridic, precum si relatiile
fiecarei componente a juridicului cu ceilalti factori sociali si cu
societatea n ansamblul ei. Procednd astfel, ea contribuie la
aprofundarea cunoasterii socialului, ntregind, n maniera proprie,
eforturile ntreprinse de sociologia generala.
Pe de alta parte, sociologia juridica va mbogati semnificatia
unor concepte sociologice generale, ca cele mentionate anterior,
cu sensuri degajate din studierea naturii sociale a juridicului.
Bunaoara, conceptul de status social va fi interpretat ca totalitate a
drepturilor pe care societatea i le recunoaste individului ce detine
o anume pozitie sociala, cel de rol ca ansamblul obligatiilor la
care se angajeaza individul fata de colectivitate, cel de lider
formal ca persoana investita cu anumite responsabilitati prin
acte cu valoare juridica s.a.m.d.
3. Sociologia juridica si stiintele sociale
A. Sociologia juridica si stiinta dreptului
Ca stiinta de granita, aflata la confluenta sociologiei cu stiinta
dreptului, sociologia juridica se va afla ntr-un raport de strnsa
conlucrare cu stiintele juridice, ndeosebi cu teoria generala a
dreptului. Nici un cercetator din domeniul sociologiei juridice nu
va realiza o explicare adecvata a dreptului ca fenomen social,
46

daca nu va fi familiarizat cu principiile si notiunile care descriu si

explica normele de drept, continutul si esenta lor, modul de
elaborare si impunere a normelor juridice. Numai stapnind
aceste cunostinte se poate realiza integrarea corecta a acestui
fenomen social n ansamblul realitatii sociale.
La rndul ei, sociologia juridica va fi de un real folos
specialistului din domeniul juridic, acest lucru fiind recunoscut de
majoritatea juristilor. Bunaoara, Nicolae Titulescu, ntr-un discurs
privitor la modul n care trebuie nteleasa si realizata educatia
juridica, opera disocierea ntre dreptul consemnat printr-un text
formal (lege juridca) si dreptul nescris, care are o sfera mult mai
mare de cuprindere si un rol social la fel de important ca dreptul
formal. Pornind de aici, el concluzioneza ca educatia juristului
trebuie sa cuprinda si sfera dreptului informal, a carui cercetare e
realizata de sociologie. Apoi, tot el atragea atentia si asupra
faptului ca norma juridica este ntotdeauna expresia anumitor
cerinte sociale, care se afla ele nsele ntr-o continua evolutie,
ceea ce nseamna ca aceeasi dinamica trebuie sa se nregistreze si
n cazul normelor de drept.
De aceea, prima cerinta n investigarea dreptului trebuie sa o
reprezinte abordarea acestuia sub aspectul mobilitatii, sarcina
careia i se va da curs prin studierea istoriei dreptului. Studiul
acesteia nu trebuie nteles ca o cercetare de arheologie juridica, ci
ca o depistare a conditiilor sociale ce impun n permanenta
modelarea normelor juridice.
Referindu-se la necesitatea studierii dreptului roman, acelasi
Nicolae Titulescu declara ca, pentru el, un bun cunoscator al
dreptului roman e , n primul rnd, un bun sociolog, iar
disponibilitatea pentru cercetarea sociologica va face din cel ce o
realizeaza un bun practician al legii.
B. Relatiile sociologiei juridice cu stiintele istorice
Stiintele istorice reprezinta una dintre cele mai importante
47

surse de informatii pentru sociologia generala si pentru sociologia

juridica. Aceste informatii se refera la dinamica vietii sociale, la
formele de viata culturala, economica, politica etc. pe care le-au
nregistrat societatile umane de-a lungul timpului si la diversele
sisteme de drept care au existat n istorie.
Din datele furnizate de catre istorici, s-a luat cunostinta de
continutul celor mai vechi sisteme de drept (Codul Hammurabi,
Legile lui Manu, Legile lui Solon, Legea celor XII table) si de
modul n care acestea erau aplicate n societatile respective.
Informatiile puse la dispozitia sociologiei de catre stiintele
istorice trebuie nsa interpretate, pentru a se concluziona asupra
factorilor sociali care au determinat un mod concret de organizare
politica si, implicit, un anume tip de ordine juridica. De exemplu,
lund cunostinta de existenta, n Europa, a doua sisteme de drept,
unul intitulat dreptul germanic de inspiratie greco-romana, iar
altul denumit sistemul de drept britanic sau al legii comune,
sociologia va pune problema cauzelor sociale care au determinat
diferentierea celor doua sisteme de drept, ntrebare la care istoria
nu ofera nici un raspuns.
Pornind de la caracteristicile dreptului britanic, care acorda un
rol esential dreptului cutumiar si jurisprudentei, fapt ce asigura o
sporita autonomie legislatiilor locale, si corelnd aceste
caracteristici cu istoria politica a Angliei, sociologia juridica va
stabili ca respectivele caracteristici se datoreaza, n principal,
luptei pentru autonomia locala, dusa de populatia autohtona
mpotriva stapnirii normande.
Conlucrarea dintre sociologia juridica si istorie se realizeaza
la un nivel superior atunci cnd va intra n actiune istoria
dreptului, al carei rol este acela de a furniza informatii autorizate
cu privire la evolutia istorica a dreptului, la asemanarile si
deosebirile existente ntre sistemele de drept ce au fiintat n
diverse epoci, precum si n zone geografice si politice diferite.
Prin analiza comparativa a acestor sisteme si prin raportarea
informatiilor degajate la contextul social, n interiorul caruia s-a
48

configurat un anumit sistem de drept, sociologia juridica are

posibilitatea sa explice, pe de o parte, determinarea sociala a
fiecarui sistem de drept, iar pe de alta parte, rolul ndeplinit de
acesta n conservarea unui anumit tip de viata economica,
politica, culturala si nationala. De asemenea, prin sintezele
realizate, sociologia juridica ofera stiintelor istorice acel cadru de
referinta ce va da posibilitatea acestora sa ncadreze n mod
rational informatiile cu caracter istoric n teorii explicative
privitoare la principalele etape istorice, la succesiunea acestora, la
caracteristicile procesului istoric.
C. Raportul sociologiei juridice cu stiintele politice
Sistemul politic este unul dintre cele mai importante
subsisteme ale vietii sociale si aceasta pentru ca el include
institutia statala, care are un rol determinant n organizarea si
conducerea societatii. De aceea, preocuparea pentru ntelegerea
originii si a esentei statului, a rolului pe care acesta l are n
organizarea si conducerea vietii sociale, va fi prezenta nca din
antichitate, cei mai de seama filosofi rezervnd, n scrierile lor, un
loc important problemelor politice. Relevante vor fi n acest sens
scrierile lui Platon si ale lui Aristotel, n care acestia au analizat
att statul existent n vremea lor ct si posibilitatea de realizare a
unui stat ideal, precum si valorile ce trebuie asezate la baza
activitatii statului, ca si a legilor adoptate de acesta.
n epoca moderna si cea contemporana, cercetarea si
explicarea politicului vor fi preluate de catre politologie si
sociologia politica. Prima va cerceta politicul ca pe o realitate de
sine statatoare, insistnd pe identificarea componentelor esentiale
ale acestuia, a relatiilor dintre respectivele componente, a rolului
social al fiecarei componente a sistemului politic. La rndul ei,
sociologia politica va studia politicul n calitatea acestuia de
subsistem al sistemului social global, deplasnd cercetarea spre
investigarea relatiilor dintre subsistemul politic si ansamblul vietii
49

sociale, dintre politic si celelalte subsisteme, respectiv cel

economic si juridic.
n masura n care sociologia politica investigheaza corelatiile
functionale dintre sistemul politic si sistemul juridic, ea va reusi
sa desprinda aspecte esentiale n legatura cu modul n care
functioneaua sistemul politic si cel juridic, precum si n legatura
cu influentarea lor reciproca. Prin folosirea acestor informatii,
sociologia juridica va realiza o interpretare adecvata a factorilor
ce determina fizionomia sistemului juridic, care circumscriu
functiile sociale ale juridicului.
De asemenea, importante pentru demersurile sociologiei
juridice vor fi si informatiile pe care i le pune la dispozitie
politologia n legatura cu modul de organizare si functionare a
statului, cu partidele politice, cu relatiile politice, care se
structureaza ca relatii dintre partide si grupurile sociale
reprezentate de acestea, ca relatii ntre partide si institutiile
statului, ntre stat si populatie, ca si n legatura cu efectele actiunii
politicului asupra ntregii vieti sociale.
Prin urmare, prin cunoasterea mecanismelor ce stau la baza
dobndirii si exercitarii puterii politice, sociologia juridica poate
sa ofere o explicatie stiintifica dinamicii dreptului si a institutiilor
juridice, dinamica ce se datoreaza n buna masura modului de
constituire si functionare a puterii politice. Se va evidentia, astfel,
caracterul specific al legilor juridice adoptate pe anumite perioade
de timp, ele fiind reflectarea sintetica a intereselor fundamentale
ale grupurilor sociale, reprezentate de partidul care detine puterea
politica.
Se va constata, de asemenea, si o alta caracteristica
interesanta, aceea ca legile juridice au o stabilitate mai mare n
conditiile n care un partid se mentine la putere o perioada mai
ndelungata.
Aceeasi stabilitate se poate observa si atunci cnd alternanta
partidelor la putere se realizeaza n cadrul regimurilor
democratice pe deplin consolidate.
50

Alta problema careia sociologia juridica trebuie sa i gaseasca

rezolvarea si pe care o poate solutiona doar conlucrnd cu
stiintele politice e aceea a relatiei dintre stabilitatea legii, ceruta
de stabilitatea ordinii sociale si de autoritatea pe care trebuie sa o
aiba legea n fata cetatenilor, si dinamica intereselor grupurilor
sociale reprezentate de partidele ce detin succesiv puterea
politica.
Raspunsul pe care l da sociologia juridica e acela ca legile
fundamentale ale societatii trebuie sa se bucure de stabilitate, ele
pastrndu-se, ca forma si continut, de-a lungul guvernarilor
succesive, fiecare partid politic asumndu-si obligatia de a nu
aduce atingere legilor ce sunt decisive pentru ordinea si pacea
sociala si pentru conservarea cadrului democratic de exercitare a
puterii. n schimb, fiecare partid politic va avea libertatea sa
aplice acele masuri care sa-i permita obtinerea celor mai bune
rezultate n actul de guvernare.

51

V. REPERE ISTORICE N CONSTITUIREA SI EVOLUTIA SOCIOLOGIEI JURIDICE

1. Teoriile contractualiste cu privire la geneza statului si a

dreptului
Dupa ce timp de milenii, statul, identificat cu persoana
monarhului, a fost prezentat ca fiind de natura divina, odata cu
primele secole ale epocii moderne se va cauta originea laica a
acestei institutii. ncepnd cu Nicolo Machiavelli (1469-1527),
statul va fi despuiat de aureola sa divina, fiind considerat ca o
putere centrala si suverana si al carei rol era acela de a legifera
n folosul colectivitatii si de a garanta autoritatea si aplicarea
legii.
Pe de alta parte, se va aprecia ca nsusi statul s-a instituit ca
rezultat al unui act legislativ, prin care i se stabilesc atributiile si
mijloacele de actiune. Ct priveste esenta legilor, aceasta este
similara cu cea a legilor naturii. Asa dupa cum acestea din urma
stau la baza ordinii din natura, la fel si legea juridica va asigura
ordinea sociala. Si una si alta genereaza consecinte previzibile si
la fel de necesare.
Pe aceeasi linie de demitizare a statului si de interpretare
exclusiv rationala a originii si a rolului sau n societate se vor
nscrie si teoriile contractualiste, potrivit carora att statul, ct si
dreptul sunt instituite prin ncheierea unui contract social ntre
toti membrii comunitatii.
Primul reprezentant al teoriei contractului social a fost juristul
olandez Hugo Grotius (1583-1645), care enunta principiile ce i
vor sta la baza n lucrarea De iure belli ac paccis( Despre
dreptul razboiului si al pacii), publicata la Paris, n 1652. Desi
era consacrata dreptului international, lucrarea lui Grotius
abordeaza si problemele referitoare la originea statului, la
temeiurile autoritatii si legitimitatii acestuia.
n explicarea acestor probleme, Grotius pleaca de la
52

caracteristicile naturii umane, care ar fi mereu aceeasi si la baza

careia ar sta instinctul sociabilitatii. Oamenii, afirma el, sunt
atrasi unii de altii, aceasta atractie determinnd asocierea si
conlucrarea lor. Dar acolo unde exista cooperare si viata n
comun, trebuie sa existe si reguli care sa reglementeze conduita
fiecarui membru al comunitatii, ca si activitatea comunitatii n
ansamblul ei. Din aceste motive, ei vor ncheia un contract prin
care se decide nfiintarea autoritatii publice si nsarcinarea
acesteia cu asigurarea pacii si a ordinii sociale.
Toti semnatarii contractului vor recunoaste, de buna voie,
autoritatea puterii publice si i vor respecta hotarrile, existnd
deja o traditie pozitiva n acest sens si care consta n respectul
pentru cuvntul dat si angajamentele asumate. La rndul ei,
puterea publica avea obligatia de a le garanta supusilor viata si
proprietatile si de a respecta spiritul n care a fost ncheiat
contractul.
Tot de la natura umana porneste si Thomas Hobbes n
conturarea mprejurarilor care au determinat ncheierea
contractului social. Numai ca, spre deosebire de Grotius, Hobbes
considera ca agresivitatea, si nu instinctul sociabilitatii, este cea
care caracterizeaza fiinta umana, ca omul pentru om este lup
(Homo homini lupus).
Pe de alta parte, precizeaza el, n starea lor naturala,
premergatoare aparitiei societatii, oamenii se bucurau de o
libertate nengradita, actionnd fiecare dupa bunul sau plac.
Aceasta libertate totala, conjugata cu o agresivitate nnascuta, va
genera o stare conflictuala generala, un razboi al tuturor mpotriva
tuturor( bellum omnium contra omnes), care, daca ar fi
continuat, ar fi dus, n final, la disparitia speciei umane. De aceea,
cei mai lucizi dintre membrii comunitatii vor propune semenilor
sa renunte de bunavoie la o parte din libertatea lor si sa accepte
instituirea unor reguli de conduita, a caror respectare sa fie
obligatorie pentru toti.
Dominati de teama pentru propria viata, membrii colectivitatii
53

vor accepta sa ncheie un contract prin care fiecare sa se angajeze

sa renunte la libertatea de pna atunci si sa respecte regulile de
conduita asupra carora au convenit cu totii. Aceasta va fi doar
prima parte a contractului si ea va sta la baza introducerii
primelor norme de drept n viata sociala.
Cea de a doua parte a contractului social va avea drept scop
garantarea faptului ca normele instituite vor fi respectate de toata
lumea. Pentru aceasta, pe baza aceluiasi acord general al vointelor
individuale liber exprimate, se decide desemnarea unei persoane
ce va veghea la respectarea legilor si care va avea dreptul sa-i
pedepseasca pe cei vinovati de ncalcarea lor. Respectiva
persoana se va bucura de o autoritate absoluta n fata tuturor, fiind
pe deplin suverana, si va avea ntreaga libertate n actiunea de
constituire a unei forte publice si de folosire a acesteia pentru
impunerea legii. Astfel ia nastere statul monarhic, a carui
legitimitate are la baza contractul social.
Daca la nceput sarcina monarhului va fi relativ usoara, dat
fiind numarul redus al populatiei, pe masura nmultirii acesteia, ea
va deveni tot mai anevoioasa, iar onorarea sa n bune conditii va
impune cresterea continua a dimensiunilor statului, acesta
devenind, aidoma monstrului biblic Leviathan, a carui forta
devine tot mai coplesitoare.
Dar aceasta reprezinta o evolutie fireasca, absolut necesara
pentru asigurarea pacii sociale. Ba mai mult, apreciaza Hobbes,
numai o putere pronuntat autoritara, a carei expresie deplina o
constituie monarhia absoluta, si poate ndeplini onorabil
atributiile sale. Fiindca omul continua sa fie egoist, agresiv si
violent si dupa aparitia statului si cu ct oamenii vor fi mai
numerosi, cu att mai mare si mai discretionara va trebui sa fie
puterea de stat pentru a-i putea tempera.
n opozitie cu Thomas Hobbes, conationalul acestuia, John
Locke, va reveni la ideea formulata de catre Grotius, ca omul este
o fiinta profund sociabila, care si foloseste rational libertatea de
care se bucura n starea sa naturala. Pe deplin egali si absolut
54

liberi, oamenii se asociaza n vederea cooperarii si ntrajutorarii,

si ntemeiaza familii si si organizeaza viata dupa cum cred ei de
cuviinta, fara a-i incomoda pe ceilalti. Respectul reciproc si
respectarea cuvntului si a angajamentelor asumate regleaza toate
relatiile ce se stabilesc ntre ei.
La nceput, culesul, vnatul si pescuitul fiind ndeletnicirile de
baza si singurele surse de hrana, nu exista proprietatea privata
asupra terenurilor, natura fiind un bun al tuturor, de care toti
beneficiau n liniste si buna ntelegere. Dar cnd se va trece la
cultivarea pamntului, fiecare va dori sa i se recunoasca
proprietatea asupra recoltei si a terenului cultivat. Ia nastere,
astfel, proprietatea privata, un fenomen absolut nou si, de aceea,
greu de acceptat.
n virtutea vechilor deprinderi, numerosi indivizi vor fi tentati
sa nu respecte dreptul de proprietate, acestia fiind dintre cei care
se consacrau n continuare vechilor ndeletniciri. De asemenea,
multe atacuri la adresa proprietatii vor veni si din partea altor
comunitati, care nu trecusera nca la cultivarea pamntului si care
nu aveau, n consecinta, simtul proprietatii. Nevoia de a proteja
proprietate privata, recent instituita, va determina ncheierea unui
contract prin care toti membrii colectivitatii se angajeaza sa
respecte proprietatea si viata semenilor.
Cerinta ncheierii unui asemenea contract va fi alimentata si
de aparitia altor noi fenomene n viata sociala. Diversificarea
ocupatiilor va duce la extinderea schimburilor de produse, iar
aceasta din urma, la aparitia banilor ca mijloc de schimb.
Se extind si se diversifica relatiile dintre membrii diferitelor
comunitati, fapt ce va avea efecte perturbatorii asupra linistii si
ordinii sociale. Regulile simple de convietuire, existente odinioara
si impuse prin traditie, nu mai sunt suficiente, fiind necesara
introducerea de noi reguli, la care sa consimta toti cei care
locuiesc pe un anumit teritoriu si intra n diverse relatii unii cu
altii.
Pe de alta parte, se va pune problema ca reglementarile nou
55

instituite sa fie aplicate echitabil, lucru imposibil n cazul n care

aceasta ar fi ramas n continuare pe seama indivizilor. Deci, va
trebui sa se desemneze, tot printr-un contract social, autoritatea
publica mputernicita cu aplicarea legii si care va constitui nucleul
viitoarei institutii monarhice.
John Locke va ajunge la concluzii diferite de cele ale lui
Thomas Hobbes si n privinta prerogativelor si caracterului
monarhiei. Mai nti, el porneste de la considerentul ca monarhia
se constituie si functioneaza pe temeiul legilor, al caror autor este
poporul si nu monarhul. Prin urmare, dreptul de a legifera trebuie
sa ramna n continuare n seama poporului, fiindca numai astfel
se conserva statutul initial al celor care au convenit asupra
introducerii normelor de drept si nfiintarii statului acela de
fiinte libere si pe deplin stapne pe vointa lor.
Si daca, n societatea moderna, poporul nu mai poate participa
direct la actul legiferarii, datorita numarului foarte mare de
cetateni ai statului, el si va putea exercita acest drept prin
reprezentantii sai si care alcatuiesc adunarea legislativa. Acesteia,
si nu monarhiei, i revine prerogativa de a face legile, acesta din
urma asigurnd doar aplicarea lor.
Puterea legislativa nu se mai contopeste cu cea executiva,
fiind distincta de aceasta si autonoma n raport cu ea. Pentru a se
nlatura abuzurile n ceea ce priveste modul de impunere a legii,
este necesar ca alta putere sa se pronunte asupra pedepselor ce
trebuie aplicate n cazul ncalcarii legii si a marimii lor. Aceasta
va fi puterea judecatoreasca si ea va fi separata att de puterea
legislativa, ct si de cea executiva.
Asadar, pornind de la dreptul inalienabil al poporului de a fi
unicul posesor al dreptului de a legifera si de la cerinta aplicarii
corecte a legii, John Locke ajunge la principiul separarii
puterilor n stat, principiu ce va sta la baza organizarii si
functionarii tuturor statelor moderne.
Ct priveste prerogativele institutiei monarhice, acestea vor fi
circumscrise de catre Locke n acelasi cadru normativ, singura
56

monarhie legitima fiind, dupa el, cea constitutionala. Monarhul

trebuie sa respecte Constitutia, care este creatia puterii legislative.
Un alt reprezentant de seama al teoriei contractului social Jean-Jaques Rousseau va continua orientarea lui Locke,
ajungnd nsa la o interpretare radicala a acesteia, pe baza careia
va legitima dreptul poporului la revolutie.
Daca poporul este cel care legifereaza si hotaraste asupra
nfiintarii institutiei monarhice, rationeaza Rousseau, nseamna ca
el este detinatorul de drept al puterii publice, el este adevaratul
suveran, si nu monarhul. Acesta din urma si primeste puterea de
la popor, angajndu-se n fata poporului sa o foloseasca n
interesul acestuia si nu n cel personal.
Contractul social mbraca la Rousseau forma unui acord
ncheiat ntre popor si principe, prin care poporul l investeste
cu autoritate pe monarh, iar acesta se angajeaza sa foloseasca
puterea potrivit scopurilor fixate de popor.
Daca principele nu si respecta angajamentul asumat prin
contractul social, atunci poporul are dreptul sa rezilieze
contractul, deoarece el este suveranul si lui i-a apartinut initiativa
ncheierii acestuia. n cazul n care principele nu accepta de buna
voie rezilierea contractului, adica parasirea tronului, poporul are
dreptul sa foloseasca forta pentru a-si impune vointa, aceasta
echivalnd cu dreptul sau la revolutie.
Se constata, astfel, ca teoria contractului social a nregistrat,
pe parcursul evolutiei sale, forme din ce n ce mai curajoase, ea
debutnd cu o recunoastere modesta a rolului pe care l-a avut
comunitatea n introducerea normelor de drept si instituirea
puterii politice, fara sa conteste, nsa, caracterul absolut al puterii,
ca apoi puterea monarhului sa fie subordonata legii si, n final, sa
se ajunga la contestarea legitimitatii monarhiei care nu actioneaza
n interesul poporului.
2. O prima interpretare sociologica a dreptului: Charles
Louis de Montesquieu (1689-1755)
57

Montesquieu, pe care Raymond Aron l considera a fi nu un

precursor al sociologiei, ,,ci unul din doctrinarii sociologiei19,
este primul gnditor modern care abordeaza problema legilor
juridice din perspectiva unor multiple conditionari sociale si
naturale, oferind o impresionanta monografie a ceea ce el numeste
a fi ,,spiritul legilor.
n demersurile sale explicative asupra originii, esentei si
rolului social al legilor juridice, Montesquieu pornea de la
considerentul ca acestea sunt facute de catre oameni si n folosul
oamenilor, de unde luarea naturii umane ca punct de plecare al
respectivelor demersuri.
naintea constituirii societatii, legile naturii erau cele care i
guvernau pe oameni, acestea rezultnd din nsasi structura fiintei
lor. Si Montesquieu evoca un numar de patru legi, care
determinau felul de a se manifesta al omului n starea sa naturala,
acestea fiind legea comportamentului pasnic, conduita
determinata de slabiciune si de teama omului primitiv, legea
trebuintelor de hrana, care determina actiunile de procurare a
acesteia, legea atractiei fata de semeni, lege observata si la alte
regnuri animale, indivizii apartinnd aceleiasi specii fiind atrasi
unii de altii, precum si legea dorintei de a trai n colectivitate,
oamenii constientiznd, datorita ratiunii cu care sunt nzestrati,
avantajele convietuirii sociale.
n masura n care se constituie n societati, oamenii devin
constienti de puterea pe care o are colectivitatea, teama lor initiala
dispare si agresivitatea tinde sa nlocuiasca firea lor pasnica.
Agresivitatea se va manifesta att n exterior, fata de celelalte
comunitati, ct si n interior, fata de semeni, iar aceste doua forme
de comportament agresiv fac necesara introducerea legilor.
Se observa aici apropierea de Thomas Hobbes, cu deosebirea,
nsa, ca Montesquieu considera agresivitatea nu ca o caracteristica
19

Raymond Aron, Les tapes de la pense sociologique, Gallimard, 1967,

p.27

58

naturala nnascuta, ci ca una sociala, dobndita. De altfel, tocmai

aceasta i va reprosa el filosofului englez, ca ,,li se atribuie
oamenilor dinaintea constituirii societatilor ceea ce nu poate
aparea la ei dect dupa aceasta constituire, care i face sa gaseasca
motive de a se ataca unii pe altii si de a se apara.20.
n functie de interesele ce trebuie protejate mpotriva
agresivitatii si violentelor, se vor institui trei categorii de legi sau
trei tipuri de drept, acestea fiind: a. dreptul gintilor, ce va
reglementa raporturile dintre popoare si care se ntemeiaza pe
principiul ca acestea ,,trebuie sa-si faca n timp de pace ct mai
mult bine, iar n timp de razboi, ct mai putin rau cu putinta, fara
a aduce stirbire adevaratelor lor interese.21; b. dreptul politic,
care include legile referitoare la raporturile dintre cei care
guverneaza si cei care sunt guvernati si al caror rol esential este
acela de a asigura libertatea cetateanului; c. dreptul civil, privitor
la raporturile pe care toti cetatenii le au unii cu altii, principala
menire a acestuia fiind apararea proprietatii.
Fiecare dintre aceste categorii de drept raspunde unor cerinte
specifice si, de aceea, atentioneaza Montesquieu, nu este permisa
utilizarea legilor apartinnd uneia pentru solutionarea problemelor
ce cad sub autoritatea celeilalte. Astfel, nu este permisa invocarea
legii politice n scopul de a expropria proprietatea particulara n
numele unui asa-zis interes public. ,,Sa stabilim, deci, principiul
ca, atunci cnd este vorba despre binele public, acesta nu consta
niciodata n a-l lipsi pe un particular de avutul sau, sau chiar n a-i
lua cea mai mica parte din el, printr-o lege sau printr-o rnduiala
politica. n acest caz, trebuie sa se respecte n mod riguros legea
civila, care este pavaza proprietatii.22
La fel, nu trebuie rezolvata pe baza regulilor de drept unele
probleme de natura politica si care sunt reglementate de legile
politice. Bunaoara, n solutionarea problemei succesiunii la tron,
20

C.L. Montesquieu, Despre spiritul legilor, Cartea I, cap. II

Ibidem, Cartea I, cap. III
22
Ibidem, Cartea XXVI, cap. XV
21

59

se va aplica ntotdeauna legea care are n vedere binele statului,

ordinea si linistea publica, si nu legea civila, care urmareste binele
individual.
Esenta fiecarei legi juridice, indiferent de domeniul caruia i
apartine, este data de raportul rational ce trebuie sa existe ntre
cerintele naturale si sociale prezente la un moment dat si masurile
menite sa raspunda acestora. De aici, vor rezulta o serie de
conditii privitoare la eficienta legilor si de care vor trebui sa tina
seama cei care le statornicesc si le aplica.
n primul rnd, legea trebuie sa se potriveasca de fiecare data
poporului pentru care este facuta, adica ea trebuie sa tina seama
de caracterul poporului, de credintele religioase si moravurile
acestuia, de traditiile sale s.a.m.d.
Apoi, legile trebuie sa corespunda naturii si principiilor
sistemului de guvernamnt, n termeni moderni regimului
politic, ceea ce nseamna, tot n interpretarea actuala, concordanta
deplina a legilor cu Constitutia statului si cu principiile
constitutionale.
Intervin, n continuare, conditiile de ordin natural, precum
clima, relieful, calitatea solului, ntinderea si fertilitatea
terenurilor agricole, bogatiile naturale etc.. Acestora li se vor
adauga factorii de natura sociala, precum densitatea demografica,
ndeletnicirile populatiei, felul de viata economica, nivelul
bogatiei sociale.
Si, n sfrsit, legile trebuie sa fie n acord unele cu altele,
precum si n acord cu ordinea lucrurilor ce face necesara legea,
precum si cu intentia legiuitorilor, cu scopurile avute n vedere de
acestia.
Se poate observa, din aceasta succinta prezentare a factorilor
ce trebuie luati n considerare la studiul si explicarea legilor
juridice, ca Montesquieu are o viziune cu adevarat moderna
asupra raporturilor dintre drept si societate. Dreptul trebuie sa se
conformeze de fiecare data conditiilor sociale existente, sa fie un
raspuns rational la solicitarile vietii sociale, iar eficienta
60

instrumentului juridic va fi data att de concordanta legii cu

exigentele vietii sociale, ct si de ntelegerea adecvata a spiritului
legii de catre cei care o aplica.
Si atunci cnd procedeaza la cercetarea spiritului legilor,
adica a ,,diferitelor raporturi pe care legile le pot avea cu diferite
lucruri, el ia n considerare totalitatea factorilor ce influenteaza
asupra dreptului: structura sociala, regimul politic, starea
economica, moravurile si moralitatea, religia, numarul si structura
populatiei etc., nct se poate spune ca prefigureaza, ntr-un
anumit fel, sarcinile sociologiei juridice.
De asemenea, cnd analizeaza prezenta si rolul factorilor
naturali, Montesquieu releva ca acestia au influenta asupra
temperamentului, harniciei, impulsurilor sexuale, ndeletnicirilor
si ca legiuitorul se va raporta la efectele sociale ale factorilor
naturali.
Se poate aprecia, totodata, ca, n cercetarile sale, Montesquieu
tine seama att de contributia trecutului la prefigurarea
societatilor prezente, ct si de faptul ca fizionomia lor este data de
modul specific n care interactioneaza diversele componente ale
acestora. Si subscriem, n acest sens, la aprecierea aceluiasi istoric
al sociologiei Raymond Aron potrivit careia gndirea
sociologica a lui Montesquieu ,,se caracterizeaza, n ultima
instanta, prin cooperarea nentrerupta a ceea ce s-ar putea numi
gndirea sincronica cu gndirea diacronica, adica prin
combinarea, continuu rennoita, a explicarii partilor actuale ale
unei societati unele prin altele si a explicarii societatii nsasi prin
trecutul si istoria ei. Distinctia ntre ceea ce Auguste Comte
numea statica si dinamica este deja vizibila n metoda sociologica
din Spiritul legilor .23
3. Dreptul n viziunea sociologiei pozitiviste
Procednd la interpretarea vietii sociale de pe pozitiile
23

Raymond Aron, op. cit., pp. 65-66

61

conceptiei sale pozitiviste, Auguste Comte constata ca societatea

este alcatuita din oameni, care actioneaza potrivit ideilor, ceea ce
nseamna ca ideile sunt cele care determina actiunea sociala si
rezultatele acesteia. Prin urmare, pentru a ntelege istoria
societatii este necesara cercetarea prealabila a evolutiei
cunoasterii umane, careia Comte i va da curs nainte de a trece la
explicarea ordinii si dinamicii sociale. Teoria celor trei stadii ale
cunoasterii, pe care Comte o formuleaza n urma incursiunii
ntreprinse n istoria spirituala a umanitatii, va sta la baza
identificarii perioadelor mari din evolutia omenirii, evolutie pe
care el o considera ca fiind aceeasi pentru toate popoarele.
Primului stadiu, denumit teologic sau fictiv, i vor corespunde
formele primitive de organizare a vietii sociale si perioadele de
tranzitie spre societatile civilizate. Al doilea stadiu, cel metafizic
sau abstract, se va regasi n modul de organizare a societatii
sclavagiste sau feudale, iar cel de-al treilea, stadiul pozitiv, adica
al cunoasterii stiintifice, va sta la baza societatii moderne.
Societatile corespunzatoare primelor doua stadii sunt
preponderent agrare, pe cnd stadiul pozitiv va da nastere unei
societati industriale. Comte precizeaza, nsa, ca este vorba de o
faza incipienta a societatii de tip industrial, forma pe deplin
afirmata a acesteia, corespunzatoare maturitatii stadiului pozitiv,
apartinnd viitorului.
Asadar, evolutia sociala se nscrie pe o traiectorie ascendenta,
parcurgnd drumul ce ncepe cu primele reprezentari religioase si
se ncheie cu etapa cunoasterii pozitive, acesteia corespunzndu-i
n plan economic calea parcursa de la agricultura la industrie. Dar
societatea se caracterizeaza nu numai prin evolutie, ci si printr-o
anumita stabilitate, ce trebuie sa se afle si ea n atentia
cercetatorului. De aceea, sociologia va avea, n conceptia lui
Comte, doua parti: statica sociala si dinamica sociala.
Statica sociala va studia societatea ca un organism viu, ale
carui componente interactioneaza si conlucreaza n vederea
asigurarii functiilor vitale si conservarii ntregului. Ea se va
62

concentra asupra ordinii sociale, a unitatii organismului social,

precum si asupra factorilor care asigura aceasta ordine si unitate.
n schimb, dinamica sociala va investiga stadiile parcurse de
societate n evolutia ei, factorii care determina trecerea de la un
stadiu la altul, de la o ordine sociala la alta.
Si n cazul staticii, si n cel al dinamicii, cercetarea va avea ca
scop identificarea legilor ce guverneaza fenomenele
corespunzatoare celor doua ipostaze ale vietii sociale. Statica va
urmari legile care asigura ordinea constanta a societatii, iar
dinamica, legile ce orienteaza evolutia si care impun trecerea de
la o ordine sociala inferioara la una superioara.
n relatia dintre evolutia si stabilitatea sociala, cea din urma
se bucura de un statut privilegiat, n sensul ca Auguste Comte
considera ca ndreptatita acea evolutie ce tinde spre o ordine
sociala deplina, ntemeiata pe echilibrul fortelor care participa la
asigurarea ei.
Descriind factorii ce asigura ordinea si stabilitatea sociala,
Comte va fi partial de acord cu Thomas Hobbes cu privire la
faptul ca societatea este guvernata cu ajutorul fortei, dar va
preciza ca si forta prin care se asigura guvernarea evolueaza de-a
lungul istoriei. n orice societate, forta primara este data de
numar sau bogatie, acestea reprezentnd forta materiala a
societatii. Ei i se va opune forta spirituala, reprezentata de
inteligenta si sentiment.
Actul guvernarii impune obligatoriu raporturile de comanda
si executie, de conducere si supunere. ntotdeauna conduc si
comanda cei care detin forta. n societatile agricole, dominanta
este forta materiala, care se impune absolut n fata celei
spirituale.
Dar si guvernarea nregistreaza o evolutie progresiva, al carei
sens este dat de reducerea treptata a ponderii fortei materiale n
favoarea celei spirituale. Iar atunci cnd cunoasterea pozitiva se
va impune n mod absolut, la fel va fi si triumful fortei spirituale
n actul guvernarii, prezenta si interventia celei materiale
63

reducndu-se la minimul necesar. n aceste conditii, ordinea

juridica a societatii va fi nlocuita cu una preponderent morala.
Acest mod de explicare a evolutiei si ordinii sociale justifica
atitudinea pe care a adoptat-o parintele sociologiei fata de ordinea
sociala ntemeiata pe normele de drept, o ordine care i se pare a fi
de domeniul trecutului. Pentru Comte, dreptul este expresia
oficializata a constrngerii materiale, care este de cele mai multe
ori irationala si nedreapta.
Asa se explica aversiunea lui declarata pentru ordinea juridica
a societatii, pe care el o considera un vestigiu imoral, metafizic si
arhaic. Evident, n lumina teoriei sale asupra stadiului cunoasterii
si evolutiei sociale, dreptul va corespunde stadiului metafizic si,
n consecinta, va fi negat de ordinea sociala ntemeiata pe
cunoasterea pozitiva.
Nu trebuie uitat, apoi, nici faptul ca Auguste Comte
mpartasea, ntr-o anumita masura, ideile lui J.J. Rousseau,
potrivit carora organizarea sociala bazata pe proprietatea privata
si legile juridice care o aparau ar fi avut o influenta nefasta asupra
indivizilor, pervertindu-i din punct de vedere moral.
La influenta autorului Contractului social se va adauga si cea
a fostului sau patron si maestru Claude-Henri de
SaintSimon, initiator al unor proiecte de organizare echitabila si
rationala a societatii. Ca si fostul sau maestru, si Comte crede n
posibilitate trecerii la o forma superioara de organizare sociala, n
care normele morale vor lua n ntregime locul celor juridice. De
aceea, el va afirma n nenumarate rnduri ca, n viitoarea
societate, ,,nimeni nu are alt drept dect acela de a-si ndeplini
mereu datoria, fiindca legea morala doar porunceste sa-ti
ndeplinesti datoria, fara a-ti oferi vreun drept n schimbul datoriei
mplinite.
Prin urmare, lui Comte i se va parea ca lipsita de interes
preocuparea pentru cercetarea sociologica a dreptului, ca si a
institutiilor ce asigura impunerea legii si pedepsirea ncalcarilor
acesteia.
64

4. Sociologia marxista cu privire la esenta statului si rolul

dreptului n societate
Desi ntre Comte si Marx nu a existat nici un fel de
contact ideatic, totusi conceptiile lor se ntlnesc att n privinta
sustinerii ideii de progres social, ct si a atitudinii de dezavuare a
rolului institutiei statale si a celei juridice.
Si Marx considera ca istoria societatii omenesti este cea a
unei evolutii progresive, care se regaseste n dezvoltarea
economica, precum si n modul de organizare si de conducere
a vietii sociale. Dar n timp ce, pentru Comte, rolul de motor al
progresului social revenea cunoasterii, la Marx acest rol este
rezervat economicului.
Marx s-a impus, mai nti de toate, n domeniul teoriei
economice, dar scrierile sale ,,acopera o mare diversitate de
domenii. Chiar si cei mai nversunati critici ai sai i considera
lucrarile ca fiind importante pentru dezvoltarea sociologiei. Multe
dintre ele se concentrau pe probleme economice, dar ntruct era
preocupat ntotdeauna sa lege problemele economice de
institutiile sociale, opera lui a fost si nca mai este plina de
semnificatii sociologice.24
Cunoasterea profunda a mecanismelor vietii economice l
va face sa acorde economicului rolul de factor determinant al
vietii sociale. Conceptul fundamental ce sta la baza explicarii
vietii sociale de pe pozitiile economicului este cel de mod de
productie.
Acesta desemneaza modul de desfasurare a vietii
economice a societatii, mod ce include doua componente, aflate
ntr-o unitate organica: fortele de productie si relatiile de
productie. Primele includ mijloacele de munca, obiectul muncii si
forta de munca, iar celelalte forma de proprietate, forma de
repartitie a bunurilor produse si forma de schimb.
24

Anthony Giddens, Sociologie, Editura BicAll, Bucuresti, 2000, p. 118

65

n cadrul fiecarei laturi exista o componenta ce are rolul

determinant, n sensul ca este elementul cel mai dinamic, a carei
dezvoltare antreneaza dupa sine dezvoltarea celorlalte cu care se
afla ntr-o strnsa interdependenta. n interiorul fortelor de
productie, rolul de element determinant revine mijloacelor de
munca, iar n cadrul relatiilor de productie, formei de
proprietate. Aceeasi pozitie poate fi identificata si n raportul
dintre fortele si relatiile de productie, rolul determinant revenind,
n acest caz, fortelor de productie.
Fiecarui nivel de dezvoltare a fortelor de productie i va
corespunde un anumit tip de relatii de productie si, mai nti de
toate, un anumit tip de proprietate. Concordanta relatiilor de
productie cu nivelul de dezvoltare a fortelor de productie este
prezentata de Marx ca fiind legea fundamentala a stabilitatii si
dezvoltarii sociale.
Viata economica se desfasoara normal si, o data cu
aceasta, toate celelalte activitati sociale, cta vreme exista aceasta
concordanta. Cu timpul, nsa, datorita perfectionarii continue a
mijloacelor de munca, perfectionare ce atrage dupa sine
dezvoltarea integrala a fortelor de productie, apar discrepante din
ce n ce mai mari ntre acestea si relatiile ramase n urma. Atunci
cnd aceste decalaje ating un nivel critic, materializat n
disfunctionalitatile grave ce afecteaza nu numai economia, dar si
celelalte sectoare al vietii sociale, se produce schimbarea sau
revolutia sociala, a carei esenta consta n nlocuirea relatiilor de
productie perimate cu altele noi, corespunzatoare nivelului de
dezvoltare a fortelor de productie.
De la comuna primitiva si pna la modul de productie
capitalist, societatea a parcurs potrivit lui Marx o evolutie
mereu ascendenta, determinata de dezvoltarea nentrerupta a
fortelor de productie. n fazele de nceput ale istoriei umanitatii,
nivelul rudimentar al uneltelor facea ca productivitatea muncii sa
fie minima, nct oamenii nu puteau sa supravietuiasca dect
traind si muncind n comun. Aceeasi productivitate scazuta facea
66

imposibila acumularea de bunuri materiale, problema proprietatii

fiind lipsita de sens n aceste societati.
Cu timpul, uneltele se perfectioneaza, munca devine mai
productiva, iar indivizii pot actiona si pe cont propriu n
activitatea de producere a mijloacelor de subzistenta. n aceste
conditii, ei pretind sa fie posesorii individuali ai rezultatelor
muncii, facndu-si astfel aparitia proprietatea privata.
Pe masura instituirii si afirmarii proprietatii private, vor
aparea si se vor accentua inegalitatile de avere, unii, putini la
numar, devenind din ce n ce mai bogati, iar altii, tot mai
numerosi, din ce n ce mai saraci. Se produce, astfel, stratificarea
sociala, societatea mpartindu-se ntr-o minoritate bogata, care va
concentra n minile sale cea mai mare parte din mijloacele de
productie ale societatii, si marea majoritate a populatiei, saraca
sau lipsita de orice proprietate.
Pentru a-si apara proprietatea de atentatele din partea
populatiei majoritare, posesorii mijloacelor de productie se vor
uni si vor crea institutiile statului, care sunt instrumente
coercitive, folosite pentru tinerea n ascultare a celor lipsiti de
proprietate. Cu ajutorul statului, clasa dominanta n plan
economic va deveni dominanta si din punct de vedere politic. Prin
urmare, geneza statului este explicata de catre Marx nu prin
nevoia de aparare a comunitatii mpotriva agresiunilor din
exterior si nici prin aceea de a proteja viata si proprietatea fiecarui
membru al comunitatii, ci prin efectele pe care la genereaza
scindarea societatii n clase antagoniste. n aceste conditii, statul
nu va mai fi forta ce asigura ordinea si echilibrul n viata sociala,
ci un instrument al dominatiei de clasa.
Daca statul este rezultatul scindarii societatii n clase
antagonice si daca aceasta scindare se datoreaza proprietatii
private, atunci se pune problema daca statul este o institutie
absolut necesara societatii. La aceasta ntrebare, Marx raspunde
ca statul, avnd prin geneza si functiile sale un caracter de clasa,
el este necesar doar cta vreme vor exista clase sociale cu pozitii
67

si interese economice diametral opuse, adica atta timp ct va

exista proprietatea privata.
Proprietatea privata este tratata de catre Marx ca un
fenomen ce corespunde unui anumit nivel de dezvoltare a fortelor
economice ale societatii, si nu ca o consecinta a unor acte de
violenta si agresiune sociala. Dar aceste forte, dezvoltndu-se
continuu, vor ajunge la un asemenea volum, nct nu vor mai
putea fi administrate dect la nivelul comunitatii, impunndu-se
nlocuirea proprietatii private cu proprietatea ntregii societati.
Disparnd proprietatea privata, vor dispare si clasele
sociale antagoniste si va dispare si statul. Dar trecerea la aceasta
forma de organizare sociala nu se produce de la sine, deoarece
clasa care detine proprietatea asupra mijloacelor de productie se
opune n mod firesc si atunci va trebui folosita violenta mpotriva
ei. Aceasta violenta va fi exercitata de clasa interesata n
disparitia proprietatii private, aceasta fiind, dupa Marx, clasa
lipsita de orice proprietate asupra mijloacelor de productie, adica
proletariatul industrial sau clasa muncitoare.
Pentru a putea nfrnge rezistenta posesorilor de capital,
aceasta clasa va trebui sa cucereasca mai nti puterea n stat,
nlaturnd burghezia de la putere, si apoi sa instituie o noua putere
de stat, dictatura proletariatului, a carei esenta o constituie
violenta sistematica si nengradita mpotriva tuturor celor
care se opun proiectului de organizare comunista a societatii.
Daca statul este instrumentul dominatiei de clasa, atunci
dreptul nu va fi dect vointa clasei dominante ridicata la rangul
de lege. Normele de drept nu mai apar ca fiind inspirate de
principiul dreptatii sau de alte considerente morale, ci ca reguli
care consacra si apara nguste interese de clasa.
Dreptatea, pe care o slujeste norma juridica, este o
dreptate pentru cei puternici si o nedreptate pentru cei slabi.
Situatie explicabila n masura n care norma de drept este
instituita si impusa de catre stat, iar statul este instrumentul
dominatiei de clasa. Dreptul si pastreaza caracterul de clasa n
68

toate tipurile de stat, inclusiv n statul de dictatura a

proletariatului. El va dispare numai atunci cnd va dispare si
statul, adica n comunismul deplin.
Disparitia statului si a dreptului nu va nsemna si disparitia
oricaror reguli de conduita sociala. Acestea vor continua sa existe,
dar ele fiind, de data aceasta, expresia intereselor generale, vor fi
respectate benevol de catre toti membrii comunitatii, nemaifiind
nevoie de constrngere n aceasta directie.
5. Dreptul ca fapt social: Emile Durkheim
Considerat ca ntemeietor al scolii sociologice franceze,
Emile Durkheim va fi cel care face trecerea de la filosofia
sociala a lui Comte la sociologia propriu-zisa, abordnd socialul
cu o metodologie specifica spiritului stiintific modern. n
conceptia sa, sociologul trebuie sa procedeze aidoma
cercetatorului naturii, adica sa se opreasca numai asupra acelor
realitati sociale ce se caracterizeaza prin exterioritate n raport cu
subiectivitatea umana, respectiv - printr-o existenta obiectiva si
care, tocmai datorita acestui caracter obiectiv, exercita o actiune
constrngatoare asupra indivizilor.
Fenomenele sociale ce poseda aceste caracteristici sunt numite
de catre Durkheim fapte sociale si ele pot fi puse n evidenta att
prin observarea sistematica a vietii sociale, ct si prin studierea
materialului oferit de diversele stiinte particulare, precum istoria,
economia politica, stiintele dreptului, sociologia fiind n raport cu
acestea o stiinta de sinteza sau, ntr-o formulare agreata de
Durkheim, o ,,enciclopedie a unor asemenea stiinte. Prin
corelarea informatiilor furnizate de stiintele sociale particulare cu
privire la aceeasi categorie de fenomene sociale si utilizarea
metodei ,,variatiilor concomitente, se pot surprinde factorii ce
determina fenomenele n cauza, frecventa si formele acestora.
Emile Durkheim formuleaza importante asertiuni cu privire la
norma juridica, la conditionarea functiilor sociale ale acesteia, n
69

contextul preocuparilor sale de sociologie generala, ce vor fi

preluate si valorificate de catre sociologia juridica.
Procednd la analiza tipurilor de solidaritate umana si,
implicit, de organizare sociala, Durkheim distinge ntre
solidaritatea mecanica si solidaritatea organica. Prima este o
solidaritate prin similitudine, membrii comunitatii nefiind
diferentiati sub aspectul statutului si rolului social, ei
prezentndu-se n aceasta privinta ca identici si intersanjabili,
oricare putnd lua, n orice mprejurare, locul oricarui altul.
Indivizii mpartasesc nediferentiat aceleasi valori, traiesc aceleasi
sentimente n legatura cu caracterul sacru al valorilor comunitatii,
au atitudini si reactii similare la tot ce favorizeaza sau ameninta
colectivitatea.
n aceste conditii, ceea ce asigura coerenta grupului social este
constiinta colectiva, adica ,,ansamblul credintelor si sentimentelor
comune, ce se prezinta sub forma unui sistem determinat ,,care
are viata sa proprie25 si n care se topesc aproape n ntregime
constiintele individuale.
Solidaritatea organica este cea care se ntemeiaza pe
diferentierea si integrarea rolurilor sociale, ca urmare a
diviziunii muncii sociale. Diferentierea indivizilor sub acest
aspect va duce la cresterea ponderii si importantei constiintei
individuale si la restrngerea sferei de manifestare a constiintei
comune. Atitudinile si reactiile indivizilor devin mai personale,
fiecare raportndu-se ntr-un anume mod la imperativele vietii
sociale.
n functie de aceste doua tipuri de solidaritate sociala,
Durkheim va distinge doua tipuri de drept: dreptul represiv, care
se ntlneste n societatile cu solidaritate mecanica si care
sanctioneaza greselile sau crimele, si dreptul restitutiv sau
cooperativ, ce actioneaza n societatile cu solidaritate organica si
a carui esenta consta n a repune lucrurile n starea existenta
nainte de a se ncalca legea, pentru a face astfel posibila
25

Emile Durkheim, La division du travail social, p.46

70

cooperarea ntre indivizi.

n cazul dreptului represiv, ceea ce conteaza nu este natura
antisociala a faptelor incriminate de un astfel de drept, ci doar
ceea ce constiinta colectiva considera ca trebuie interzis. De
aceea, pedepsele date pe baza dreptului represiv nu au rolul de a
preveni repetarea faptelor si nici de a repara stricaciunile
produse prin nerespectarea legii, ci numai de a da satisfactie
constiintei colective.
Spre deosebire de dreptul represiv, cel restitutiv
corespunde unui grad nalt de libertate individuala, iar
concordanta lui cu cerintele unei societati n care predomina
diferentierea rolurilor sociale si conlucrarea ntre membrii
societatii este evidenta. Dar si n aceste societati, nu dreptul
este cel care genereaza o anume realitate sociala, ci,
dimpotriva, tipul de drept existent se explica printr-o anume
realitate.
Durkheim nu explica societatea prin acordul de vointa al
indivizilor, ci el arata cum este posibila ncheierea
acordurilor, adica pe baza structurilor existente n societate.
Fiindca, pentru realizarea unor asemenea ntelegeri este
necesara o structura judiciara adecvata, care sa permita si sa
valideze aceste acorduri, structura ce este, la rndul ei,
expresia cerintelor rezultate din fenomenul diviziunii muncii
sociale.
n aceste demersuri explicative este mereu prezenta regula
metodologica potrivit careia un fenomen social nu poate fi
explicat dect printr-un alt fenomen social si ca structurile sociale
au prioritate n raport cu indivizii.
Concomitent cu luarea n considerare a relatiilor cu caracter
obiectiv pentru explicarea solidaritatii organice si a dreptului
restitutiv, Durkheim releva si aici rolul pe care continua sa-l aiba
constiinta colectiva, afirmnd ca legislatia fiecarei societati este,
n ultima instanta, expresia conceptiei colective pe care societatea
globala o are despre just si injust, permis si nepermis.
71

Societatea moderna se ntemeiaza, de asemenea, pe

solidaritatea organica, dar complexitatea relatiilor ce se nasc n
interiorul acesteia exclude posibilitatea existentei unui consens
total asupra normelor de conduita. Ceea ce se realizeaza efectiv n
cadrul acestei societati este consensul asupra unor valori si norme
fundamentale, care lasa suficient spatiu pentru afirmarea libertatii
individuale.
Acestea sunt cele care fixeaza restrictii n calea pornirilor si
dorintelor care ar pune n pericol ordinea si stabilitatea sociala si
de care indivizii tin permanent seama n conditiile unei stari
normale a societatii. Intervin, nsa, si situatii de criza, cnd
lucrurile ies din fagasul lor firesc, iar desfasurarea evenimentelor
scapa de sub control (perioade conflictuale, razboaie civile,
tranzitii violente etc.) si care slabesc autoritatea normelor
acceptate pna atunci.
Nerespectarea normelor de conduita de catre o parte a
membrilor societatii sau n anumite sectoare ale acesteia
genereaza starea de anomie, pe care Durkheim o caracterizeaza
ca fiind o stare de dereglare normativa si de dezordine sociala,
provocate fie de producerea unor crize sociale violente, fie de o
trecere prea brusca la o noua realitate sociala.
n plan psihic, starile de anomie corespund fenomenelor de
dislocare a constiintei colective, care, tocmai datorita acestui fapt,
nu mai are autoritate n fata constiintelor individuale. Normele
existente si pierd semnificatia si eficienta n urma schimbarilor
intervenite, provocnd debusolarea temporara a constiintelor
individuale.
Se ntlnesc si situatii speciale, cnd indivizii, transgresnd
statutul social initial, patrund n alte cercuri sociale, cu norme si
valori diferite de cele ale cercurilor din care provin. Caracterul
neadecvat al normelor anterioare si incapacitatea momentana de a
face fata noilor exigente sunt elemente generatoare de
comportamente anomice.
Starile de anomie pot interveni si ca urmare a tendintelor de
72

introducere a unui control social excesiv asupra conduitelor

individuale. n acest caz, conflictul ce se naste ntre statutul
omului de fiinta libera si starea de subordonare totala fata de o
autoritate exterioara va determina spiritul de revolta, care se va
traduce n nesocotirea tuturor normelor, chiar si a celor ce sunt
ndreptatite.

73

6. Dreptul ca modalitate specifica de reglementare a

actiunii sociale: Max Weber (1864 1920)
Sociologia lui Max Weber este cu precadere o teorie a
actiunii sociale. n cadrul sociologiei weberiene, conceptul de
actiune sociala detine un loc central, el desemnnd activitatile
individuale si colective a caror motivare ultima rezida n natura
relatiilor sociale, n care sunt angrenati autorii lor.
Actiunii sociale i sunt asociate notiunile de scop si
motivatie, cu ajutorul acestora din urma Weber explicnd tipurile
de actiuni ce se regasesc n sferele vietii sociale. Daca scopul este
stabilit n mod constient si ntemeiat rational, n sensul ca el va
raspunde unor trebuinte reale si va corespunde cu mijloacele ce
sunt disponibile pentru a fi dus la ndeplinire, atunci va fi o
actiune rationala.
Actiunea va avea un caracter afectiv sau emotional daca
impulsul va fi dat de reactiile emotionale, care scapa de sub
controlul actiunii, si va fi traditionala, daca va fi determinata de
obisnuinte, cutume, credinte, ce se impun ca o a doua natura a
fiintei umane.
Aceasta tipologie a actiunilor sociale se va regasi si n
sfera vietii politice, n activitatea statului si n ordinea juridica a
societatii. Pentru a evidentia specificul actiunii politice, Weber o
raporteaza pe aceasta la cea de natura economica, aratnd ca n
vreme ce actiunea economica este subordonata dorintei de a
presta activitati utile, adica de a produce bunuri si de a oferi
servicii de care colectivitatea are nevoie, actiunea politica
izvoraste din nevoia de dominatie a indivizilor. De aceea, politica
i apare lui Max Weber ca fiind ansamblul conduitelor umane prin
care se realizeaza dominarea omului de catre om.
Exista trei tipuri de dominatie si, implicit, trei tipuri de
autoritate legitima, adica acceptata de catre cei guvernati. Primul
este autoritatea rationala, acceptata pe baza convingerii ca
autoritatea este detinuta legal de cei care o exercita, legale fiind si
74

deciziile acesteia. A doua autoritatea traditionala este

acceptata n ideea caracterului sacru al acesteia sau a legitimitatii
celor care au fost investiti sa conduca potrivit traditiei. Cea de a
treia autoritatea charismatica si are justificarea n pretuirea
afectiva a liderilor si, respectiv, n calitatile de exceptie ale
acestora.
De vreme ce orice autoritate si exercita prerogativele
potrivit unor reguli ce concorda cu natura ei, ar trebui sa existe
trei tipuri de drept, corespunzatoare celor trei tipuri de autoritate.
nsa Max Weber apreciaza ca, n istoria omenirii, se ntlnesc
patru tipuri de drept, ele rezultnd din modul specific n care se
mbina componenta materiala cu cea spirituala, rationalul cu
afectivitatea si irationalul, forma cu continutul. Acestea vor fi, n
concordanta cu conceptia teoretico-metodologica a lui Weber,
patru tipuri ideale de drept, n sensul ca ele sunt tipuri construite,
la care se ajunge prin luarea n considerare a anumitor
caracteristici esentiale, dar care nu se ntlnesc niciodata n forma
pe care o conceptualizeaza cercetatorul.
Primul tip de drept ar fi cel material si irational, n cadrul
acestuia prevalnd inspiratia legislatorului, liberul arbitru al
acestuia si calitatile personale ale celor care realizeaza actul de
justitie. Apartin acestui tip de drept deciziile liderului charismatic,
sentintele date de autoritatile religioase investite cu prerogativa de
a nfaptui actul de justitie etc..
Urmeaza dreptul material si rational, care se ntemeiaza
fie pe comandamentele morale conservate de traditie si respectate
prin forta acesteia, fie pe preceptele cartilor sfinte (Vechiul
Testament, Coranul etc.). Caracterul material este dat, n acest
caz, de conditiile sociale care au inspirat norma, iar rationalitatea
de existenta unui anumit temei obiectiv.
Cel de al treilea tip dreptul formal si irational se
caracterizeaza prin formularea explicita a normei sau a sentintei
judecatoresti, dar acestea nu au o ntemeiere rationala, ele
trimitnd la traditie, religie, oracol, si nu la conditiile sociale care
75

ar justifica rationalitatea lor.

Doar ultimul tip dreptul formal si rational ntruneste
pe deplin conditiile normei juridice, aceasta fiind ntemeiata
rational, formulata explicit si integrata ntr-un cod ce corespunde
exigentelor logice.
Evolutia dreptului poate fi urmarita ca o dezvoltare pe
linia rationalitatii si codificarii, prima nsemnnd realizarea unei
concordante crescnde ntre exigentele sociale si reglementarea
juridica, ntre problemele ce trebuie solutionate cu ajutorul
normelor de drept si caile stabilite de norma pentru rezolvarea lor,
pe cnd codificarea se regaseste n cresterea gradului de ordonare
si sistematizare a normelor existente.
Concomitent cu afirmarea tot mai accentuata a
rationalitatii normei juridice, se nregistreaza un proces
asemanator si n privinta institutiilor care le aplica sau vegheaza
la respectarea lor. Acestea dobndesc, n interpretarea lui Weber,
un caracter tot mai birocratic, n sensul specializarii din ce n ce
mai restrnse si mai eficiente, a promovarii unui formalism
impersonal si rutinier, a cresterii gradului de centralizare si
organizare.
7. Problematica sociologiei dreptului n interpretarea
juristilor
Convinsi ca o abordare exclusiv pozitiva a normelor
juridice nu este suficienta pentru a ntelege geneza si evolutia
dreptului, natura si esenta acestuia, reprezentanti de frunte ai
gndirii juridice moderne si contemporane au renuntat la traditia
ncetatenita n cercetarea acestui demers, promovnd o
perspectiva pluridisciplinara, n cadrul careia sociologiei i va
reveni un rol de prima importanta.
Dintre numeroasele contributii ale teoreticienilor dreptului
la instituirea unei perspective sociologice asupra fenomenului
juridic le vor retine, pentru nceput, pe cele datorate lui Eugen
76

Ehrlich (1862-1923) si Maurice Haurion (1856-1929).

Austriac de origine si profesor la mai multe universitati
din Imperiul AustroUngar, printre care si cea din Cernauti,
Eugen Ehrlich va fi nemultumit de tendinta ngust pozitivista de
interpretare a dreptului, de tratare a normei juridice ca un
construct ce nu se raporteaza dect la logica sistemului de drept
existent n societate si, partial, la zestrea juridica anterioara. Or, n
viziunea sa, dreptul este rezultatul cerintelor sociale existente n
fiecare epoca istorica, el afirmnd transant ca ntreaga dezvoltare
a dreptului se datoreaza societatii si nu doctrinei sau
jurisprudentei, asa dupa cum nu trebuie redus nici un act de
legiferare la demersurile ce s-ar nscrie numai pe coordonatele
logicii juridice. Lucrarea sa intitulata Fundamentele sociologiei
dreptului 26 si aparuta n 1913 va constitui un element de
referinta pentru sociologia dreptului, fiind una din lucrarile la care
se va face cel mai des trimitere pentru ntelegerea ratiunilor ce au
stat la baza constituirii sociologiei dreptului. De altfel, numerosi
cercetatori l considera pe Ehrlich ca fiind ntemeietorul
sociologiei dreptului.
n conceptia sa, sociologia juridica trebuie sa fie stiinta
teoretica a dreptului, adica teoria ce interpreteaza dreptul ca
fiind un fenomen social, care apare n societate si este conditionat
de aceasta, asa dupa cum, la rndul sau, va exercita un rol activ
asupra vietii sociale. Ca fenomen social, dreptul se va afla n
multiple relatii de interdependenta cu alte fenomene sociale,
nregistrnd influenta acestora si influentndu-le la rndul sau.
n contextul acestei viziuni teoretice, Eugen Ehrlich va
considera dreptul ca fiind doar o parte a regulilor ce comanda
comportamentul social al indivizilor, chiar daca, n societatile
moderne, el reprezinta partea esentiala. Alaturi de drept si n
interactiune cu acesta, se ntlnesc numeroase alte reguli de
conduita sociala, care alcatuiesc, dupa o formula uzitata de
26

Eugen Ehrlich, Grundlegung der Soziologie des Rechts, Munchen und

Leipzig, 1913

77

profesorul austriac, ,,dreptul viu al societatii.

Se pot confirma aprecierile lui Ehrlich si n cazul societatii
romnesti actuale, ntlnindu-se reguli specifice de conduita n
cadrul unor comunitati locale, religioase sau etnice, semnificativa
fiind, n aceasta privinta, ,,legea tiganeasca, ce se impune n
interiorul comunitatilor de rromi cu o autoritate similara legii
juridice.
Cercetarea a ceea ce reprezinta dreptul real si complet
impune observarea nemijlocita a regulilor de conduita ce
functioneaza n cadrul diverselor grupuri sociale, acestea fiind
norme impuse de religie, traditie, cutume etc..
Pe de alta parte, atentioneaza Ehrlich, nici dreptul legal
sau pozitiv nu este o colectie ncremenita de norme juridice, ci un
sistem dinamic, care evolueaza si se modifica sub presiunea
cerintelor sociale.
Traditia juridica prezenta dreptul ca o realitate unitara si
coerenta, n cadrul careia normele se articuleaza logic,
constituind un sistem organic de sine statator. Ordinea juridica era
considerata unitara si adecvata societatii. Ar exista, asadar, un
monism juridic, care se regaseste n toate palierele vietii sociale.
Ehrlich demonteaza pas cu pas aceasta imagine asupra
dreptului si ordinii juridice, argumentnd ca unitatea dreptului
este afectata mai nti de contradictiile existente ntre legile care
reglementeaza diverse categorii de raporturi sociale, ntre
principiile juridice cu caracter general si forma pe care o mbraca
acestea n reglementarile cu caracter specific.
La rndul ei, practica juridica alimenteaza n permanenta
contradictii ce vor submina unitatea sistemului, judecatorii
interpretnd n mod personal spiritul legii si dnd sentinte care
favorizeaza accidentul n defavoarea esentialului. Si, n sfrsit,
vor exista profunde contradictii ntre dreptul oficial, cel instituit si
impus de catre stat, si dreptul informal, impus de cutume si
traditii. Acesta din urma este mult mai cuprinzator, mai adecvat
exigentelor sociale si, n consecinta, mai eficient. El este prezent,
78

dupa cum s-a mai aratat, n interiorul diverselor grupuri sociale.

Prin urmare, asa-zisa unitate monolitica a dreptului statal,
ca si deplina adecvare a acestuia la viata sociala, sunt idei fara
suport real, emise pe baza unor interpretari fortate si artificiale,
datorate unor oameni care ,,privesc esentialul ca accidental si
accidentalul ca decisiv.
Pluralismul juridic si nu monismul constituie, dupa
Eugen Ehrlich, adevarata realitate, iar acest lucru ar trebui sa l
recunoasca si statul si sa procedeze n consecinta. Adica,
interventia sa sa fie limitata doar la reglementarea acelor relatii
care sunt exterioare grupurilor si care vizeaza ansamblul vietii
sociale. Cu ct legea juridica se va restrnge n favoarea
uzantelor, cu att se va crea teren de afirmare dreptului viu, a
carui unitate si adecvare la realitatile sociale sunt superioare celor
caracteristice normelor juridice.
Ct priveste contributia lui Maurice Haurion la punerea
bazelor unei sociologii juridice, aceasta se regaseste n primul
rnd n teoria sa privitoare la esenta si rolul institutiilor juridice.
Orice institutie este expresia unor cerinte sociale bine
conturate si care vor indica rolul ce revine acestora. n esenta,
rolul oricarei institutii, si, cu att mai mult, al celor juridice este
acela de a realiza integrarea armonioasa a indivizilor si grupurilor
n viata sociala. ,,O institutie scrie Haurion este o opera sau o
lucrare ce se realizeaza juridic ntr-un mediu social; pentru
realizarea acestei idei, o putere se organizeaza si-i pune la
dispozitie instrumentele, pe de o parte; pe de alta parte, ntre
membrii grupului social interesat n realizarea ideii au loc
manifestari de comuniune conduse de organele puterii si
reglementate prin proceduri.27
Pentru a-si ndeplini rolul, institutiile trebuie sa aiba o
baza juridica bine stabilita, care sa le permita integrarea
armonioasa n ansamblul social. De asemenea, chiar daca acestea
27

Apud Philippe Malaurie, Antologia gndirii juridice, Ed. Humanitas,

Bucuresti, p.303

79

actioneaza n societatile moderne pe baza principiului democratic

potrivit caruia decizia sociala apartine majoritatii, ele nu trebuie
sa neglijeze punctul de vedere si interesele minoritatii. Numai
actionnd n directia armonizarii pozitiilor celor ce detin
majoritatea cu cele ale minoritatii, institutiile vor fi garantul
ordinii si stabilitatii sociale.
Aceleasi principii trebuie sa se regaseasca si n activitatea
statului. Initial, statul este doar expresia fortei materiale care se
instituie la nivelul societatii. El devine garant al ordinii si justitiei
doar atunci cnd se organizeaza pe baze juridice, cnd legea, ca
expresie a unitatii dintre interesele individuale si cele generale, se
transforma n reguli de actiune. Astfel se produce trecerea de la
statul de fapt la statul de drept, si numai acesta din urma poate
asigura integrarea sociala a tuturor institutiilor si armonizarea
activitatii lor, precum si armonizarea dreptului obiectiv cu cel
subiectiv, a intereselor indivizilor cu cele ale colectivitatii.
Relevanta pentru conceptia lui Haurion este si ideea triplei
perspective ce trebuie sa opereze n cercetarea fenomenelor
juridice. Prima va fi perspectiva filosofica si ea este necesara
pentru degajarea principiilor si ideilor ce stau la baza valorilor
juridice, a relatiilor ce exista ntre acestea si alte valori sociale. A
doua perspectiva sociologiei va fi cea care da posibilitatea
sesizarii relatiilor ce exista ntre institutiile dreptului si societate, a
raporturilor de dubla conditionare ce exista n acest sens. Dintr-o
asemenea perspectiva, se poate constata ca, n raport cu
societatea, dreptul are un caracter determinat, el fiind produs de
catre societate, dar aceasta nu nseamna ca nu ar avea un rol
esential n cadrul societatii. A treia perspectiva va avea un
caracter exclusiv juridic, ea procednd la o interpretare
sistematico-dogmatica a dreptului, necesara pentru identificarea
izvoarelor materiale si formale ale acestuia, pentru ntelegerea
raporturilor dintre izvoare si norma de drept, precum si a
principiilor interne ale fiecarui sistem juridic.

80

VI. CONTRIBUTII ROMNESTI LA DEZVOLTAREA

SOCIOLOGIEI DREPTULUI

1. Sociologia clasica romneasca despre drept si ordinea

juridica a societatii
Initiative n directia observarii si interpretarii fenomenelor
sociale se nregistreaza n Romnia nca din secolul al XVII-lea,
reprezentative fiind pentru sfrsitul acestui secol si nceputul celui
urmator lucrarile Jurnal de calatorie n China de Nicolae
Milescu-Spatarul si Descriptio Moldaviae a lui Dimitrie
Cantemir.
Odata cu intrarea Romniei pe orbita dezvoltarii moderne, se
vor intensifica si preocuparile axate pe cunoasterea profunda a
realitatilor sociale romnesti, precum si pentru realizarea unor
sinteze teoretice care sa surprinda esenta mecanismelor ce stau la
baza constituirii, organizarii si functionarii vietii sociale. Astfel,
n a doua jumatate a secolului al XIX-lea, profesorul Ion Ionescu
de la Brad (1818-1891) ntreprinde prima cercetare sistematica a
satului romnesc, n scopul obtinerii unei imagini reale si
complete asupra conditiilor n care se practica agricultura
romneasca, realiznd monografii ale judetelor Mehedinti, Putna
si Dorohoi, n care sunt incluse, pe lnga elementele geografice,
pedologice si climaterice, si date statisticice, demografice, precum
si aspecte ce tineau de obiceiuri, traditii, credinte, de psihicul
social al sateanului, rezultnd, n final, profilul social al
romnului traitor n mediul rural.
Prin rezultatele cu care se soldeaza cercetarile de teren
ntreprinse de savantul iesean, monografiile acestuia sunt
considerate ca o premiera sociologica, iar autorul lor, ca
ntemeietorul metodei monografice n Romnia.
Spiritul teoretic n sociologie este reprezentat cu stralucire la
nceputul secolului XX de catre Spiru Haret (1851-1912), a carui
81

lucrare intitulata Mecanica sociala, publicata n 1910, ncearca sa

realizeze o interpretare determinista a vietii sociale prin analogia
cu determinismul mecanic, cautnd sa identifice fortele care
actioneaza n spatiul social, ale carui coordonate sunt economia,
morala si viata intelectuala.
n acelasi plan, al preocuparilor teoretico-interpretative
privitoare la viata sociala, se vor nscrie si demersurile teoretice
ale lui Dumitru Draghicescu (1875-1945) care, format la scoala
lui Durkheim, va ncerca sa surprinda specificul determinismului
social, respingnd pe baza de argumente temeinice tendintele de
asimilare a acestui determinism cu cel biologic. Interesante sunt,
n acest context, consideratiile sale cu privire la morala si drept si
la relatiile dintre acestea. Legea etico-sociala cea mai
incontestabila-sustinea el-care conduce raporturile exterioare ale
individului este justitia si, prin urmare, egalitatea si
solidaritatea, care sunt negatia nsasi a legilor naturale: selectia,
concurenta, inegalitatea.
Culmea creatiei sociologice romnesti va fi reprezentata, n
perioada interbelica, de opera lui Dimitrie Gusti (1880-1955) si
cea a lui Petre Andrei (1891-1940), care pot fi considerati
ntemeietori ai sociologiei clasice romnesti.
A. Dimitrie Gusti si cercetarea monografica n sociologie
Desi atunci cnd se face trimitere la opera sociologica a lui
Dimitrie Gusti se insista cu precadere pe metoda monografica,
teoretizata si aplicata de el n cercetarea sociologica, Gusti fiind
creatorul scolii monografice de sociologie din Romnia (Scoala
de sociologie de la Bucuresti), contributia acestuia este la fel de
importanta si n planul creatiei teoretice, lui apartinndu-i una
dintre cele mai originale conceptii stiintifice privitoare la viata
sociala.
n viziunea lui Dimitrie Gusti, societatea este nainte de
toate, rezultatul unui concurs de mprejurari: spatiale, temporale,
82

vitale si spirituale, care formeaza cadrul cosmologic, istoric,

biologic si psihologic, cu alte cuvinte, ceea ce numim mediu
social.28 Aceste conditii sau cadre actioneaza permanent asupra
vietii sociale, ele influentnd nemijlocit activitatile desfasurate n
interiorul societatii si care se structureaza pe patru domenii:
economic, spiritual, politic si juridic.
Primele creeaza valorile economice si spirituale (stiinta, arta,
religia), care alcatuiesc continutul vietii sociale si fara de care nu
ar putea exista nici o societate, iar celelalte doua, politicul si
juridicul, dau forma vietii sociale, ele ndeplinind functia de
organizare si reglementare a raporturilor sociale. Primele sunt,
asadar, elemente constitutive, iar celelalte, elemente
organizatorice.
Si unele si altele sunt la fel de indispensabile vietii sociale, dar
prioritare par a fi primele, de acestea depinznd modul de
structurare si functionare a institutiilor politice si a celor juridice.
Pe de alta parte, viata economica si spirituala nu se pot desfasura
n absenta unei organizari si reglementari corespunzatoare.
Realitatea sociala ce rezulta n urma activitatilor desfasurate
n cele patru domenii se structureaza pe doua niveluri: primul este
dat de valorile economice, spirituale, politice si juridice si el
reprezinta realitatea sau lumea supraindividuala, iar al doilea, de
grupurile din care fac parte membrii societatii, constituind lumea
interindividuala. Fiecare individ traieste simultan n ambele
universuri sociale, fiind modelat de acestea si directionat n
activitatea si conduita lui.
Ct priveste factorul generator de realitati sociale, acesta este
reprezentat de vointa. Vointa este esenta vietii sociale, astfel
nct, potrivit situatiei si actiunii fortelor vointei sociale, realitatea
sociala ia forma de opozitie, de lupta, de echilibru, de concurenta,
de organizare, de subordonare, de supraordonare sau de
coordonare.29 Dar vointa nu actioneaza arbitrar, ci se raporteaza
28
29

Dimitrie Gusti, Opere, vol.I, Editura Academiei, Bucuresti, 1968, p.237

Ibidem, p.238

83

la conditiile vietii sociale, existnd n acest sens acea determinare

a legii paralelismului sociologic, a carei esenta este data de
modul specific de interactiune a celor patru domenii ale vietii
sociale (si activitatile desfasurate n interiorul lor) cu cele patru
categorii de cadre (cosmologic, istoric, biologic si psihic).
Potrivit lui Gusti, se poate constata un triplu paralelism (mai
bine zis, existenta a trei tipuri de interactiune) ntre cadrele si
valorile vietii sociale si anume:
a. n interiorul cadrelor ntre componentele naturale
(cosmologica si biologica) si cele sociale (psihica si istorica);
b. n interiorul manifestarilor (valorilor) ntre
componentele constitutive (economice si spirituale) si cele
regulative (politica si juridica);
c. ntre ansamblul cadrelor si ansamblul manifestarilor.
Pe de alta parte, n urma interactiunilor specifice dintre cadre
si manifestari, rezulta unitatile sociale, n interiorul carora se
desfasoara viata indivizilor, ansamblul acestora constituind
societatea. O unitate sociala ne apare ca o totalitate de relatii,
actiuni si reactiuni ale membrilor care le compun, toate forme ale
activitatii omenesti, expresii, deci, ale vointei30 n esenta, orice
societate este constituita din trei tipuri de unitati sociale:
comunitatile sociale, institutiile sociale si gruparile sociale.
Conceptia teoretica a lui Gusti cu privire la societate, potrivit
careia aceasta este un ansamblu integrat de unitati sociale, va
determina preferinta lui pentru metoda monografica de cercetare
a socialului, numai aceasta oferind, dupa el, posibilitatea
surprinderii integrale a tuturor componentelor vietii sociale, n
interdependenta lor functionala. Sociologia trebuie sa fie stiinta
faptelor de observatie si, de aceea considera el - sociologia
trebuie sa observa nemijlocit realitatea sociala, observatia
constituind, astfel, piesa de rezistenta a metodei monografice.
Dar, pentru a furniza o cunoastere nemistificata a vietii
sociale, observatia sociologica trebuie sa respecte urmatoarele
30

ibidem, p.270

84

reguli:
a. sa fie sincera si obiectiva;
b. sa fie exacta si completa, adica sa retina cu precizie toate
elementele implicate n determinarea si structurarea fenomenului
observat;
c. sa fie temeinic pregatita, cercetatorii documentndu-se n
prealabil n legatura cu fenomenele ce urmeaza a fi supuse
observatiei si elabornd o strategie adecvata pentru desfasurarea
ei;
d. sa fie realizata n colectiv, adica sa aiba un caracter
interdisciplinar, la desfasurarea ei participnd specialisti din
toate domeniile vietii sociale;
e. sa fie n permanenta verificata si controlata, confruntnduse observatiile realizate asupra aceluiasi fenomen de diversi
observatori sau a datelor recoltate n momente diferite;
f. sa fie intuitiva, n sensul mbinarii fidelitatii fata de faptele
observate cu disponibilitatea pentru o interpretare creativa a
acestora;
g. sa fie urmata de interpretarea comparativa a datelor,
precum si a fenomenului cercetat cu alte fenomene nrudite.
n ntreaga ei desfasurare, metoda monografica trebuie sa
respecte cu strictete principiul fidelitatii fata de adevar si al
curajului de a prezenta si sustine ntotdeauna adevarul. Fiindca,
aprecia sociologul romn, a cunoaste adevarul si a nu spune tot
adevarul nseamna a fi complicele falsificatorilor.
Contributia lui Dimitrie Gusti la clarificarea problemelor
ce tin de realitatea juridica nu se reduce numai la relevarea locului
si rolului juridicului n viata sociala, ci ea se regaseste si n
recomandarile sale viznd obiectivele de natura juridica ale
cercetarii monografice, precum si n comentarea unor fapte si
relatii aflate la confluenta moralei cu dreptul si viata economica.
Bunaoara, n realizarea cercetarilor de teren privitoare la viata
familiala, acestea trebuiau sa ia n considerare modul de ncheiere
a casatoriei, situatia femeii n cadrul familiei, relatiile dintre copii
85

si parinti, situatia copiilor nfiati sau a celor din afara casatoriei.

Urmau, n continuare, elementele privitoare la bunurile comune,
la dreptul de proprietate si folosinta, la situatia donatiilor si
mostenirilor.
Interesanta este si maniera n care Dimitrie Gusti
coreleaza aspectele de ordin juridic cu cele de natura economica
n interpretarea unor obiceiuri rurale din perioada interbelica.
Astfel, exista la sate traditia ca n casa parintilor sa ramna
mezinul, ca feciorul cel mai mic sa mosteneasca gospodaria
batrneasca si, deci, sa se nsoare n casa, obicei interpretat de
sociolog din perspectiva ansamblului vietii satesti ca un sistem
de asigurare a parintilor n caz de batrnete, mostenitorul casei
fiind obligat n schimbul acestui avantaj sa aiba grija de ei.31
De asemenea, cu privire la starea infractionala si respectul
fata de legea penala, se recomanda consemnarea tuturor
infractiunilor produse ntr-un interval de timp, gruparea lor pe
categorii si cautarea cauzelor posibile care stau la baza unei
infractionalitati mai mari sau mai reduse.
Pe de alta parte, consecventa cu care Dimitrie Gusti va
insista pe cerinta realizarii unor cercetari sociologice cu caracter
interdisciplinar, n cadrul carora specialistilor n drept le revenea
un rol de prima importanta, va avea efecte benefice asupra
surprinderii modului n care actioneaza norma juridica n unitatile
sociale, a factorilor care i sporesc sau i diminueaza efectele.
B. Problematica sociologiei juridice n conceptia lui
Petre Andrei
n raport cu orientarea preponderent practica a scolii
monografice ntemeiata de Dimitrie Gusti, sociologia lui Petre
Andrei va reprezenta directia eminamente teoretica n sociologia
romneasca din perioada interbelica, autorul ei fiind preocupat de
construirea unei interpretari pluridimensionale a vietii sociale.
31

ibidem, p.434

86

Pentru aceasta, el va lua n considerare cele mai reprezentative

teorii sociologice elaborate pe plan mondial pna la acea vreme,
dar fata de care va adopta o pozitie critica, precizndu-si propriul
punct de vedere n legatura cu fiecare din interpretarile analizate
si procednd, n final, la realizarea unei constructii sintetice
originale, care va plasa ntr-un nou context explicativ elementele
ce i se vor parea ca fiind ndreptatite n teoria la care se va
raporta.
Se cuvine a se mentiona faptul ca vocatia sintetica pe care
Petre Andrei o va proba din plin n demersurile sale sociologice
se ntemeiaza n buna masura pe formatia sa filosofica, el
remarcndu-se la nceputul activitatii sale intelectuale printr-o
originala conceptie asupra teoriei valorilor, fiind, de altfel, unul
dintre deschizatorii de drumuri n axiologia romneasca.
n ce priveste domeniul juridicului, ca reprezentnd o
determinanta fundamentala n organizarea societatii, Petre Andrei
l va aborda dintr-o tripla ipostaza: mai nti, ca o componenta a
structurilor de autoritate n cadrul vietii sociale, apoi ca o
ordine normativa specifica, aflata n strnsa interactiune cu
ordinea morala si, n sfrsit, ca o ntrupare a unui anumit tip de
valori n viata sociala.
Cu privire la prima ipostaza a dreptului, Petre Andrei
considera ca acesta este implicat n structurarea si functionarea
autoritatii sociale, el purtnd, n acelasi timp, amprenta tipului de
autoritate ce sta la baza fiecarei forme de viata sociala. Bunaoara,
n societatea primitiva, autoritatea avnd un caracter preponderent
personal, impunndu-se n viata comunitatii indivizii cu calitati
deosebite, regulile de conduita vor purta amprenta acestor
personalitati si vor servi totodata ca mijloc de impunere a vointei
autoritatii conducatoare. Atunci cnd autoritatea se justifica prin
considerente de ordin divin, ca n cazul regalitatii din evul mediu,
va fi evidenta coloratura divina si a normelor de drept. Si, n
sfrsit, n societatile moderne, unde autoritatea dobndeste un
caracter impersonal, acelasi caracter l vor avea si normele
87

juridice. n relatia dintre autoritate si norma de drept,

interpretarea lui Petre Andrei pare sa privilegieze rolul autoritatii
si aceasta din motivul ca, dupa opinia sa, autoritatea este cea care
creeaza cadrul favorabil impunerii valorilor n viata sociala.
Ca expresie a unui mod specific de reglementare a
conduitelor umane, dreptul are, n viziunea lui Petre Andrei, o
origine exclusiv sociala, el nascndu-se numai n cadrul
colectivitatilor umane si fiind expresia cerintelor de colaborare
ntre membrii colectivitatii.
Se poate observa aici o anumita apropriere de conceptia
durkheimista cu privire la natura dreptului restitutiv si la rolul
acestuia n realizarea solidaritatii organice, Durkheim considernd
ca n societatile ce se caracterizeaza prin acest tip de solidaritate,
dreptul constituie unul din principalele instrumente ce faciliteaza
conlucrarea dintre membrii societatii. Unde nu exista societate, nu
va exista nici drept, fiindca individul izolat, care nu intra n relatie
cu altii, nu va avea nici drepturi si nici obligatii n raport cu
acestia. Dar n masura n care apar relatiile inter-individuale, care
stau la baza oricarei realitati sociale, apare si norma de drept ca
un factor de echilibru n aceste relatii.
Rezultat din cerintele vietii sociale, dreptul va evolua n
strnsa unitate cu evolutia formelor de comunitate umana,
distingndu-se un drept totemic, ca reprezentnd prima forma de
restrictii impuse membrilor unei colectivitati n scopul conservarii
acesteia, urmat apoi de un drept tribal, n care reglementarile vor
exprima cerintele unui stadiu mai nalt de evolutie, n care
legaturile de rudenie cedeaza partial n fata celor teritoriale, ca, n
sfrsit, sa se ajunga la dreptul cetatii, unde, datorita organizarii
societatii pe baze statale, dreptul apare ca expresia ordinii
88

normative instituite de catre stat. n evul mediu, se va ntlni

dreptul statului medieval, un drept laic dar cu o importanta tenta
religioasa, alaturi de care va functiona nsa si un drept canonic,
aplicabil n interiorul institutiilor ecleziastice dar si n raporturile
acestora cu institutiile statului. n societatea moderna, se poate
vorbi de un drept individualist, care consacra asa-zisele drepturi
naturale si libertatea legitima a individului, ca apoi, n societatile
n care se instaurase comunismul sa se impuna un drept socialist
32
.
Pe masura succesiunii istorice a tipurilor de drept
mentionate, se poate constata ca tipurile care urmeaza celor
existente n societatile anterioare preiau partial si elemente
caracteristice sistemului de drept din respectivele societati,
neexistnd, dupa cum va atentiona Petre Andrei, tipuri pure, care
sa se deosebeasca n ntregime de cele anterioare.
Ordinea juridica a societatii, realizata pe baza normelor de
drept, intersecteaza n permanenta cu cea morala, ele ntlninduse datorita valorilor morale, care stau att la baza ordinii etice,
ct si a celei juridice. nsa ordinea de drept va include, pe lnga
valorile morale, si o serie de valori juridice, cum ar fi cele de
legalitate, dreptate, justitie etc. si cu ajutorul carora se evalueaza
concordanta actelor de justitie cu aspiratia fireasca la o justitie
obiectiva, impartiala si echitabila.
Privitor la valorile juridice, Petre Andrei apreciaza ca
acestea pot fi abordate att de catre stiinta dreptului, ct si de
catre sociologia juridica sau filosofia dreptului, dupa cum le
studiem ca fenomene formale, rationale, impuse de stat, ca
fenomene sociale, regulative ale realitatii sociale sau ca concepte
abstracte ale vietii practice 33. Prin urmare, una din sarcinile
sociologiei juridice va fi si aceea de a studia aceste valori n
32

Ipoteza diferentierii tipurilor de drept n functie de tipul de societate i

apartine sociologului Vinogradov, dar Petre Andrei subscrie la aceasta ipoteza.
33
Petre Andrei, Opere sociologice, Vol.I, Editura Academiei, Bucuresti, 1973,
p.270.

89

calitatea lor de factori de modelare a realitatii sociale.

Valorile juridice intervin n toate etapele procesului de
realizare a ordinii legale a societatii, adica si n activitatea de
elaborare a normelor de drept, si n adoptarea acestora si
instituirea lor ca norme de comportament social, precum si n
nfaptuirea actului de justitie.
Ca si celelalte valori, si valorile juridice alcatuiesc un
sistem axiologic, constituit dintr-o succesiune de trepte ierarhice,
la baza situndu-se, dupa Petre Andrei, o valoare juridica suprema
cum ar fi valoarea de dreptate, aceasta fiind valoarea scop,
careia i se vor subordona valorile ce ndeplinesc rolul de mijloace
n realizarea unei justitii superioare. De aceea, valoarea juridica
este n esenta ei, o valoare normativa, la care se raporteaza
legiuitorul, si cu ajutorul careia se determina dreptul pozitiv, dar
care este independenta de ordinea istorica, precum si de timpul si
locul n care se aplica dreptul pozitiv 34.
Raportat la valori, dreptul este nu numai ansamblul
normelor ce reglementeaza relatiile dintre indivizi si comunitati,
ci si o realitate culturala, prin intermediul lui realizndu-se sinteza
ntre valoare si o anume ordine juridica. Pe de alta parte, ca
fenomen cultural, dreptul apartine att existentei sociale ct si
valorii, pentru ca orice fenomen cultural apartine existentei atunci
cnd este valorificat. n cazul dreptului, el se prezinta ca acea
forma existentiala care serveste ca substrat si scena pentru
valoarea juridica, pentru ideea dreptului 35.
2. Teoria democratizarii dreptului: Mircea I. Manolescu
n anul 1946 vede lumina tiparului o lucrare apartinnd
juristului romn Mircea I. Manolescu si care, desi se intitula
Teoria si practica dreptului, avea ca subtitlu Metodologie si
sociologie juridica, formula ce indica modalitatea de interpretare
34
35

Ibidem, p. 273.
Ibidem, p.274.

90

de catre cercetatorul mentionat a teoriei si practicii juridice. De

altfel, nsusi autorul lucrarii mentioneaza ca prin tiparirea acesteia
se ofera virtualilor sai cititori cel dinti curs romnesc de
metodologie si sociologie juridica.36
Pornind de la postulatul sociologic ca dreptul este expresia
conditiilor sociale ce impun un anumit mod de reglementare a
relatiilor interindividuale n cadrul unei colectivitati constituite pe
baze statale, precum si a relatiilor dintre colectivitate si membrii
sai, ca si a relatiilor dintre comunitati, Mircea Manolescu va
conchide firesc ca, de vreme ce societatile evolueaza, vor evolua
inevitabil si sistemele de drept si, n aceste conditii, o prima
problema care se contureaza la orizontul cercetarii sociologice va
fi cea a sensului evolutiei dreptului.
n urma valorificarii datelor puse la dispozitie de stiintele
istorice si, implicit, de istoria dreptului, autorul la care ne referim
ajunge la concluzia ca, sub aspect formal, evolutia consta n
extinderea sferei de aplicare a dreptului si n restrngerea
reglementarilor care se aplica pe o arie extinsa, apreciind ca, sub
acest aspect, actioneaza principiul logic potrivit caruia odata cu
extinderea sferei unei actiuni se reduce continutul acesteia, adica
numarul notelor ce alcatuiesc continutul notiunii respective.
n privinta continutului, evolutia dreptului se materializeaza n
democratizarea normelor de drept, proces aflat n strnsa
corelatie cu evolutia formala a acestora. Esenta democratizarii
dreptului ar consta, dupa Mircea Manolescu, n trecerea de la
drepturi bogate si puternice, dar apartinnd unei clase restrnse,
catre drepturi mai slabe, n ce priveste continutul, dar de care sa
beneficieze sfere populare din ce n ce mai largi.37
ntelegerea punctului de vedere pe care l formuleaza
Manolescu n legatura cu sensul democratic al evolutiei ordinii
juridice a societatii impune clarificarea prealabila a elementelor
36

Mircea I. Manolescu, Teoria si practica dreptului, Fundatia Regele Mihai

I, Bucuresti, 1946, p.14
37
Ibidem, p.16

91

ce par a tine de subtextul conceptiei explicit formulate. Daca

tinem seama de faptul ca argumentele extrase n sprijinul acestei
ipoteze se reazama, n mare masura, pe evolutia dreptului roman,
putem conchide ca ipoteza ce sta la baza acestei constructii
teoretice este aceea ca sistemele originare de drept erau creatia
celor ce dispuneau de un statut social privilegiat (n antichitatea
greco-romana acest statut concretizndu-se n pozitia de oameni
liberi si proprietari de bunuri mobile si imobile) si, n consecinta,
acestia stabileau reguli de conduita ce fixau o deplina echivalenta
ntre obligatiile la care subscriau membrii colectivitatii si
avantajele care rezultau din ndeplinirea lor.
Ulterior, nsa, pe teritoriile locuite de membrii comunitatilor
ale caror relatii erau reglementate de astfel de norme se vor stabili
si persoane straine de comunitate, care nu vor beneficia de
avantajele dreptului existent, dar carora li se vor impune obligatii
specifice, uneori mai mari dect ale populatiei autohtone, dar fara
avantajele ce care beneficia aceasta. Este, ntre altele, situatia
populatiei clientelare din urbea romana, nucleul viitoarei plebe,
care, atunci cnd va ajunge sa detina ponderea numerica, va
declansa procesul pentru egalitatea juridica cu patricienii. De
altfel, revendicarea de a se introduce legi scrise, care sa
reglementeze relatiile dintre cetatenii romani, exprimau dorinta
justificata a plebei ca ntelegerile verbale dintre posesorii de
drepturi si clientii lor sa mbrace forma unor reglementari
generale si recunoscute de catre toti, sanctionate, prin urmare, de
puterea oficiala.
n concluzie, democratizarea initiala a dreptului nsemna
nlaturarea arbitrariului si subiectivismului din relatiile dintre cei
puternici, care aveau initiativa n stabilirea regulilor jocului si cei
slabi, obligati sa suporte capriciile acestora. De asemenea,
democratizarea juridica mai nsemna si recunoasterea avantajelor
corespunzatoare obligatiilor pe care si le asumau cei care intrau
ntr-un sistem de relatii cu persoane ale caror interese erau
protejate de normele de drept existente.
92

Relevanta pentru interpretarea sociologica a dreptului de catre

M. Manolescu este si maniera n care el analizeaza elementele cu
ajutorul carora patricienii romani utilizau instrumentul juridic
pentru conservarea propriei dominatii. Mai nti, promovarea ideii
sacralitatii dreptului, a originii sale divine, de unde implicarea
nemijlocita a sacerdotilor n realizarea actului de justitie. Acestia
erau cei care detineau secretul zilelor faste pentru justitie,
precum si pe cel al formulelor consacrate utilizabile n actiunea
juridica, adica ale regulilor tehnice ale dreptului. n consecinta,
procesul de democratizare a dreptului va viza si democratizarea
cunoasterii acestuia, care va nsemna, pe de o parte, desfiintarea
secretului privitor la calendarul fastelor si al formulelor
consacrate, iar pe de alta parte, laicizarea actului juridic, n
sensul desfiintarii monopolului detinut n aceasta privinta de catre
sacerdoti si permiterea accesului la cunoasterea dreptului si
aplicarea acestuia a oricarui cetatean roman.
Asadar, democratizarea dreptului roman va fi precedata de
democratizarea cunoasterii acestuia, de transformarea ulterioara a
cerintei cunoasterii legilor ntr-o obligatie cetateneasca, ce si va
gasi expresia ntr-un principiu consacrat de teoria si practica
juridica.
Apoi va urma procesul de modificare a normelor de drept sub
aspectul continutului, n sensul extinderii generalitatii acestora si
al restrngerii reglementarilor aplicabile la toate categoriile de
membri ai colectivitatii.
Si mai evidenta va fi tendinta de democratizare a dreptului n
epoca moderna, ca urmare a profundelor transformari ce au avut
loc n viata societatii. nfaptuirea revolutiilor burgheze ntr-o serie
de tari din Europa occidentala va avea ca efect promovarea unei
conceptii democratice cu privire la valoarea fiintei umane si
libertatea acesteia, la drepturile firesti de care trebuie sa se bucure
individul n orice societate.
Transformarile de ordin economic si politic se vor regasi
corespunzator si n sferele dreptului, care se vor restructura pe
93

baza principiilor libertatii si egalitatii indivizilor. Cea mai

sintetica expresie n plan juridic a acestor transformari
democratice va fi Codul civil francez, adoptat n 1804 din
initiativa lui Napoleon si potrivit caruia singura realitate este
individul si, de aici, individualismul juridic, singura regula
fundamentala este libertatea si, de aici, liberalismul juridic.
Institutiile de baza sunt: familia, proprietatea si contractul.38
Si n evolutia dreptului modern elementul spiritual este,
potrivit lui Mircea Manolescu, de prima importanta. Acesta
intervine mai nti sub forma revolutionarii conceptiilor
filosofico-politice, pilonii fundamentali ai noilor conceptii fiind
suveranitatea poporului, deplina egalitate n drepturi a cetatenilor,
caracterul sacru al drepturilor si libertatilor individuale.
Condamnarea si desfiintarea tuturor privilegiilor de clasa vor
avea drept urmare ntemeierea noilor norme de drept pe principiul
ratiunii, dreptatii si adevarului, n sensul ca instituirea egalitatii
juridice a tuturor cetatenilor trebuie sa corespunda adevarurilor
stabilite de ratiune cu privire la libertatea si drepturile naturale ale
omului. De aici va urma caracterul impersonal si universal al
drepturilor si obligatiilor consacrate prin norme de drept si
formalizarea, uneori n exces, a acestora. Astfel, dreptul de
proprietate devine un concept abstract si impersonal, aplicabil n
egala masura tuturor persoanelor cu capacitate juridica. Dreptul
este bunul prin excelenta si el poate contine orice si apartine
oricui, cu orice ntrebuintare.39
Apare, nsa, si un risc prin formalizarea si structurarea logicodeductiva a dreptului, acela al autonomizarii sale n raport cu
realitatea sociala care i-a dat nastere. Situatia este atestata de
stiinta dreptului, care procedeaza la investigarea acestuia ca fiind
o realitate de sine statatoare si care neglijeaza cerinta raportarii
normelor juridice la contextul social n care au aparut si asupra
caruia actioneaza.
38
39

Mircea Manolescu, op.cit., p.30

ibidem, p.42

94

Autonomizarea se produce att sub forma cresterii gardului de

abstractizare si laicizare a normei juridice, aspectul tehnic tinznd
sa prevaleze asupra continutului social al normei, ct si a tendintei
de ramnere n urma a reglementarii juridice fata de evolutia
sociala. n consecinta, se adnceste hiatusul dintre drept si
realitatea sociala si devine tot mai anevoioasa aplicarea normei la
cazurile concrete.
Depasirea acestei situatii de impas se poate realiza prin
metoda constituirii tipurilor juridice, a carei esenta consta n
revizuirea analitica a sistemelor de norme, n urma careia anumite
concepte se regrupeaza pentru a corespunde ntr-o mai mare
masura realitatii existente. Altfel spus, tipul este o sinteza
partiala, cristalizata n realitatea sociala si anume, avnd
smburele de concret, aproape de individual, un concret al
realitatii economice si sociale.40
Prin instituirea unei perspective sociologice asupra
fenomenelor juridice, Mircea Manolescu reuseste sa puna n
evidenta o parte din elementele ce determina conditionarea
sociala a dreptului, precum si formele prin care dreptul intervine
n viata sociala si influenteaza evolutia acesteia. Interesanta este si
viziunea sa asupra specificului, obiectului si sarcinilor sociologiei
juridice, care si propune sa investigheze realitatea juridica sub
aspectul ei de realitate sociala, ct si cercetarea juridica a
realitatii sociale41, sarcini ce pot fi onorate numai printr-o strnsa
conlucrare dintre sociologie si stiintele juridice.
3. Mircea Djuvara despre drept ca relatie sociala
Mircea Djuvara (1886-1944) s-a impus n cultura juridica
romneasca din prima jumatate a secolului al XX-lea nu numai ca
un eminent teoretician n domeniul dreptului, ci si ca un stralucit
filosof al acestuia, precum si ca un promotor al spiritului
40
41

Ibidem, p.46
Ibidem, p.94

95

sociologic n interpretarea fenomenelor juridice.

Pentru acest remarcabil teoretician, dreptul presupune
ntotdeauna un raport juridic care este, la rndul sau, o relatie
inter-individuala. De aceea se poate spune cu drept cuvnt ca
ubi societas, ibi ius. Ideea de societate juridica este implicata
n ideea de cel putin doua persoane, n ideea de relatie juridica.
Oriunde intra n contact doua vointe rationale, prin aceasta s-au
nascut relatii juridice ntre ele, prin aceasta s-a nascut societatea
juridica 42.
O persoana absolut izolata, un Robinson ipotetic, nu poate
avea relatii juridice, pentru ca acestea se stabilesc numai ntre
oameni, nu ntre oameni si natura.
Relatia juridica este consecinta instinctului social, al
nevoii de altul. Din faptul ca societatea subzista, se poate
conchide ca n fiecare individ este prezent un element social att
de puternic nct i domina instinctul de conservare a
individualitatii. Prin urmare, se poate conchide ca nu
constrngerea este cea care asigura convietuirea sociala, ci
sentimentele altruiste ale individului. Omul manifesta n toata
activitatea sa de toate zilele, instinctul sublim de dragoste pentru
ai sai, instinct profund social 43.
Dar daca n tot ce ntreprinde omul este prezent acest
sublim instinct de dragoste, atunci de ce mai este necesara norma
juridica, a carei esenta consta tocmai n impunerea ei prin forta
coercitiva a comunitatii ? Pentru ca, ne raspunde Mircea Djuvara,
n relatiile interumane pot apare si situatii conflictuale, care pot
degenera n absenta unor reguli clare de conduita si cu caracter
obligatoriu. Apoi, fiindca viata n comun nseamna cooperare, iar
orice conlucrare trebuie realizata pe baze echitabile.
Legea, care constituie forma de sanctionare oficiala a
raporturilor juridice, nu va fi altceva dect o modalitate de
42

Mircea Djuvara, Teoria generala a dreptului, Editura ALL, 1995,

218.
43
Ibidem, p.122.

96

p.

solutionare rezonabila a diverselor tipuri de conflicte ce apar n

societate. Legiuitorul intervine astfel atunci cnd constata ca
anumite conflicte devin tot mai frecvente si au un impact negativ
crescnd asupra societatii.
Procedura pe care o va folosi acesta n asemenea situatii
nu poate fi alta dect aceea desprinsa din observarea solutiilor pe
care constiinta publica le-a dat n starile conflictuale care l
preocupa. De aceea, se poate spune ca, n ultima instanta, legea
nu face dect sa-si nsuseasca punctul de vedere al constiintei
sociale ca fiind, dupa cum se exprima Mircea Djuvara, un
rezumat extrem de concentrat al unei experiente de veacuri 44.
Reglementarile juridice exprima, de fiecare data,
exigentele vietii sociale, asa cum apar ele conturate n
constiinta publica. Legiuitorul va transpune ntr-un act
normativ numai acele sugestii ce ntrunesc adeziunea
constiintei colective. Constatam aici o idee cu ample valente
explicative, aceea a relatiei dintre puterea politica, ce
actioneaza n calitate de legiuitor, si opinia publica, ce este
expresia constiintei sociale.
Norma juridica realizeaza o reglementare rationala a
relatiilor sociale, dar continutul acestei reglementari va fi unul
preponderent moral. Fiindca orice relatie juridica are la baza ideea
ca si ceilalti sunt oameni si asa dupa cum noi dorim sa ne fie
recunoscut dreptul de a ne realiza destinul moral, acelasi drept
trebuie recunoscut si tuturor celorlalti. De aceea se poate spune
ca la baza dreptului sta ideea respectului libertatilor tuturor
membrilor societatii din care fiecare face parte 45.
De aici va rezulta o consecinta extrem de importanta,
aceea ca autoritatea unui text de lege rezida nu n faptul ca legea
este adoptata de stat, ci n justificarea lui morala. O lege al carei
continut nesocoteste comandamentele morale nu va fi o lege
dreapta si n acest caz vor fi subminate att bazele justitiei, ct si
44
45

Ibidem, p.117.
Ibidem, p.119.

97

cele ale ordinii si stabilitatii sociale.

98

VII. ORIENTARI CONTEMPORANE N DOMENIUL

SOCIOLOGIEI JURIDICE

1. Teoria pluralismului juridic: Georges Gurvitch (18941965)

Ideea pluralismului juridic este enuntata pentru prima oara de
catre Eugen Ehrlich, dar Georges Gurvitch construieste o teorie
proprie asupra acestui fenomen, al carei fundament l constituie
viziunea sa dialectica asupra vietii sociale.
Individul se afla ntr-o multitudine de raporturi sociale,
datorita apartenentei sale, simultane sau succesive, la diverse
grupuri. Integrarea lui n cadrul fiecarui grup social este posibila
numai n masura n care el va respecta anumite reguli de conduita,
reguli ce constituie sursa originara a dreptului, fiindca acolo
unde exista chiar un simplu noi sunt sanse de a te gasi n prezenta
dreptului.46
Diversitatea grupurilor sociale si a regulilor de conduita ce
trebuie respectate n cadrul acestora pentru asigurarea stabilitatii
si ordinii interne a grupului sunt factorii primari ce stau la baza
genezei pluralismului juridic. Varietatea aproape infinita a
experientelor tuturor societatilor si a tuturor grupurilor sociale
genereaza o varietate impresionanta a normelor de conduita cu
caracter impersonal si cu efecte constrngatoare asupra
individului. Dar numai o parte a acestora apartin normelor
juridice, respectiv celor instituite de catre stat si impuse prin forta
coercitiva a acestuia.
Asa stnd lucrurile, trebuie sa se conchida ca sistemul de drept
al unei societati date este incomparabil mai vast dect cel al
normelor impuse de stat, acesta din urma nfatisndu-se doar ca o
mica insula pierduta n imensa mare a dreptului care l
46

G. Gurvitch, Elements de sociologie juridique, Aubier, Paris, 1940

99

nconjoara. Statul nu este, deci, dect una din sursele generatoare

de drept, asa dupa cum legea juridica nu este dect unul din
izvoarele acestuia, societatea incluznd nenumarate alte surse de
drept. Bunaoara, orice individ se va supune nu numai normelor ce
alcatuiesc ordinea juridica impusa de catre stat, ci si altor
numeroase reguli, cum ar fi cele din interiorul familiei, din
organizatiile la care adera, regulilor de conduita ntre prieteni
s.a.m.d.
Ct priveste dreptul oficial, acesta include, dupa Gurvitch,
doua categorii de norme, si anume:
a. normele ce reglementeaza relatiile interindividuale, adica
relatia cu alte persoane si care alcatuiesc dreptul individual;
b. normele ce fac posibile constituirea si functionarea
optima a comunitatilor, precum si integrarea indivizilor n
comunitate si colaborarea lor n interiorul acestora, astfel de
norme alcatuind ceea ce Gurvitch considera a fi dreptul social.
Daca dreptul este ntotdeauna expresia diverselor cerinte si
realitati sociale, atunci cercetarea si explicarea adecvata a acestuia
impun instituirea unei perspective sociologice asupra fenomenului
juridic, ceea ce presupune investigarea dreptului de pe pozitiile
sociologiei juridice si cu instrumentele metodologice specifice
acesteia. n cadrul sociologiei juridice, trebuie realizata mai nti
abordarea microsociologica a dreptului, apoi una sociologica
diferentiata si, n sfrsit, o interpretare sociologico genetica. n
functie de aceste trei moduri de abordare a realitatii juridice se
vor constitui cele trei domenii sau parti principale ale sociologiei
juridice, respectiv microsociologia dreptului, sociologia
diferentiata a dreptului si sociologia genetica.
Microsociologia dreptului va proceda att la cercetarea pe
orizontala a dreptului, operatiune n cadrul careia se va insista pe
identificarea tuturor tipurilor de norme de drept existente n
societate, corespunzatoare diverselor forme de sociabilitate, ct si
cercetarea pe verticala, n cadrul careia se va urmari dispunerea
succesiva a normelor de drept, potrivit structurilor n profunzime
100

ale vietii sociale.

Daca microsociologia trebuie sa asigure o cunoastere a
dreptului n raport cu aria sociala de cuprindere si cu nivelurile
de structurare a vietii sociale, sociologia diferentiata va cerceta
tipologia normelor de drept din perspectiva grupurilor sociale
creatoare de drept. Gurvitch va opera n acest caz diferentierea
ntre grupurile particulare, cum ar fi cele familiale, teritoriale,
profesionale etc. si care sunt segmente pe verticala sau orizontala
ale societatii, si societatile globale, care se diferentiaza, la rndul
lor, n functie de contextul istoric n care au luat nastere si n care
vor prevala anumite categorii de factori(spirituali, economici,
politici etc.)
Ct priveste sociologia genetica a dreptului, aceasta va
studia mai nti aspectele comune din cadrul diverselor tipuri de
drept sau, cum se exprima Gurvitch, regularitatile tendentiale si
apoi factorii sociali ce stau la baza regularitatilor respective(
religia, economia, viata politica, factorul demografic, cel ecologic
etc.)
Se observa, din modul n care Gurvitch distribuie sarcinile
pentru fiecare parte a sociologiei juridice, ca el ncearca sa puna
bazele unei strategii proprii de cercetare a fenomenului juridic,
structurata pe trei obiective fundamentale, dupa cum urmeaza:
ntr-o prima etapa se va realiza sociologia integrala a
fenomenului juridic, a dreptului unei societati date, dupa care se
va proceda la explicarea acestuia dintr-o dubla perspectiva: mai
nti, din perspectiva structurilor sociale care au capacitatea de a
elabora si impune norme de drept, apoi din cea a factorilor sociali
care determina att uniformitatile, ct si diferentierile, notele
specifice ale diverselor tipuri de norme juridice. Desi cercetarii
empirice i revine rolul esential n cadrul unei asemenea strategii,
nu va fi neglijata constructia teoretica, acesteia revenindu-i
sarcina de a explica sociologic geneza si evolutia sistemelor de
drept, diferentierea lor, ct si caracteristicile comune ce se
regasesc n continutul reglementarilor si modalitatile de aplicare a
101

acestora.
2. Critica sociologica a panjuridismului:
Teoria nondreptului a lui Jean Carbonnier
Caracterizat de catre cei care s-au aplecat temeinic asupra
activitatii si operei sale ca fiind unul dintre marii maestri ai
gndirii juridice contemporane si ai gndirii n general47, Jean
Carbonnier s-a impus ca un mare maestru si n domeniul
sociologiei juridice, ndeosebi prin identificarea si descrierea
acelor elemente ce limiteaza aria de cuprindere a dreptului si care
fac ca nu toate reglementarile normative sa apartina dreptului
etatic. Este vorba, n principal, de ceea ce el numeste nondreptul,
precum si de dreptul flexibil si cutuma.
Tratatul sau de Sociologie juridica, publicat n 1972, a
devenit o lucrare de referinta pentru cei interesati de interpretarea
juridicului ca fenomen social si aceasta datorita spiritului riguros
stiintific n care sunt abordate interdependentele dintre drept si
societate, relatiile dintre drept si sistemul juridic, dintre acesta si
faptele juridice.
Relevanta pentru viziunea sa asupra prezentei dreptului n
societate si al rolului social al acestuia este critica sistematica pe
care el o administreaza interpretarilor panjuridiste, potrivit carora
dreptul se afla pretutindeni, n spatele fiecarei relatii sociale sau
individuale...astfel, pentru panjuridism, constata Carbonnier,
dreptul este infinit extensibil si absolut omogen: el tinde sa umple
ntregul univers social fara sa lase nici un spatiu gol. n realitate,
nsa, continua el, exista mult mai multe fapte si relatii sociale ce
au la baza alte reguli dect cele de ordin juridic, dreptul nefiind
dect o spuma la suprafata raporturilor sociale sau
interindividuale.48
Aceeasi atitudine critica o manifesta Carbonnier si fata de
47
48

Philippe Malaurie, op.cit. ,p.365

Jean Carbonnier, Flexible droit,LGDJ, 1995, p.22

102

tendinta de idealizare a dreptului, de investire a acestuia numai cu

nsusiri pozitive. Asemenea tendinte izvorasc din conceptiile
dogmatice asupra dreptului, care vad n norma juridica expresia
unei reglementari perfecte a raporturilor sociale.
O abordare a dreptului n spiritul obiectivitatii stiintifice va
evidentia ca dreptul nu este numai bun sau numai rau, nici cnd
bun, cnd rau, ci este binele si raul n acelasi timp, si ambiguu,
cum sunt toate cele ce tin de aceasta lume.49 De aici, va trebui sa
rezulte o atitudine echilibrata a celor investiti cu aplicarea legii.
Constienti ca legea a fost data cu scopul de a opri raul si repara
prejudiciile, atunci cnd acesta s-a produs, justitia va face uz de
lege fara nici un fel de complexe. Dar, stiind ca orice lege juridica
este si generatoare de rau, judecatorii se vor servi de lege cu
masura.
n sprijinul aceleiasi viziuni echilibrate cu privire la rolul si
aria de cuprindere a dreptului vine si ipoteza sa asupra
nondreptului. Prin nondrept, Carbonnier ntelege mai nti
absenta dreptului dintr-un numar nsemnat de raporturi sociale,
acestea facnd parte din categoria celor care puteau fi
reglementate prin norme juridice. El atrage atentia supra cerintei
metodologice de a nu se identifica nondreptul cu ceea ce este
opus dreptului, respectiv cu antidreptul sau injustul, si nici cu
formele degradate ale dreptului, cum sunt cele ce apartin
subdreptului si care sunt relatii cu caracter infrajuridic.
Nondreptul trebuie privit ca o restrngere a dreptului din
varii motive, el desemnnd, n consecinta, totalitatea
mecanismelor prin care dreptul se retrage din anumite sfere ale
vietii sociale. Factorii care determina restrngerea dreptului pot fi
exteriori dreptului, dar si intrinseci acestuia. Din ultima categorie
fac parte cei ce tin de autolimitarea voluntara a dreptului,
precum si de autoneutralizarea acestuia. Astfel, se ntlnesc
situatii cnd fie dreptul n totalitatea sa, fie anumite componente
ale acestuia nu sunt aplicate n anumite locuri sau anumite
49

Jean Carbonnier, Essai sur les lois , 1985, p.281

103

perioade de timp. Bunaoara, prin recunoasterea dreptului de azil,

sub diversele sale forme, s-a acceptat existenta anumitor zone n
care legea nu se mai aplica. Pot fi citate, tot cu titlul de exemplu,
si acele cazuri n care aplicarea sanctiunilor este conditionata de
prezenta anumitor elemente, cum ar fi publicitatea, transformata
n element constitutiv al anumitor infractiuni penale, situatie ce
conduce la concluzia ca acolo unde aceste elemente nu sunt
ntrunite, legea nu se aplica, desi fapta incriminata de lege s-a
produs totusi.
De-a lungul istoriei se constata prezenta unor momente n care
se interzicea exercitarea actului de justitie, ca n cazul
calendarului judiciar al Romei antice, care indica zile nefaste
pentru exercitarea legii, asa dupa cum astazi sunt excluse din
calendarul dreptului duminicile si sarbatorile legale. Se pot invoca
diverse motive pentru justificarea momentelor de ntrerupere a
actului juridic, dar adevarul pe care l stabileste sociologia este
unul singur, acela ca oamenii nu pot face fata unui drept continuu
si ca se impun si vacante n aplicarea acestuia, ca o necesitate a
igienei sociale. Pe lnga anularea dreptului n anumite locuri sau
intervale de timp, se stabilesc si interdictii privitoare la aplicarea
de sanctiuni n cazul n care legea este lacunara cu privire la
anumite categorii de fapte. Astfel, principiul ca tot ce nu este
interzis prin lege este permis se poate converti n concluzia
logica potrivit careia apare ca fiind nondrept tot ceea ce nu este
juridicizat n mod expres.
Ct priveste autoneutralizarea dreptului, aceasta se
datoreaza, de cele mai multe ori, contradictiilor interne ale normei
juridice. Bunaoara, cerinta dovezii plaseaza n afara sanctiunilor
legale tot ce nu poate fi dovedit, asa dupa cum exigenta unei
interventii umane pentru a savrsi dreptul tinde sa scoata din
sfera de cuprindere a dreptului tot ce valoreaza mai putin dect
aceasta interventie.
Un alt factor de generare a nondreptului l constituie
rezistenta faptului la drept, adica interventia pe parcurs a
104

mprejurarilor care fac imposibila sau inutila aplicarea legii, de

unde decizia dreptului de a renunta la sesizarea faptelor
considerate, renuntare ce trebuie sa aiba caracterul generalitatii.
Bunaoara, n evul mediu, atunci cnd anumite grupuri ale
populatiei se refugiau n paduri pentru a se pune la adapost de
actiunea legii, acestea nu mai erau urmarite, legea recunoscndusi incapacitatea de a se impune n astfel de mprejurari.
Dintre factorii exteriori dreptului, cei mai importanti n
generarea nondreptului par a fi alegerile individuale de a nu se
recurge la drept pentru reglarea anumitor categorii de relatii
sociale. De exemplu, relatiile dintre membrii familiei sunt
reglementate de dreptul familiei, dar n rare ocazii acestea
apeleaza la lege pentru solutionarea nentelegerilor ce apar ntre
ei. La fel cum, adaugam noi, n comunitatile satesti din perioada
interbelica, rareori se recurgea la serviciile legii pentru
solutionarea litigiilor ce apareau ntre membrii comunitatii.
Odata stabilita prezenta nondreptului si identificati factorii
care l genereaza, se vor ridica n continuare alte doua probleme:
a. care este raportul ierarhic dintre drept si nondrept ?
b. care este succesiunea lor cronologica ?
La prima ntrebare, raspunsurile sunt mpartite, majoritare
fiind opiniile care privilegiaza statutul axiologic al dreptului,
nondreptul fiind considerat ca un fenomen secundar si relativ. Se
ntlnesc, nsa, si puncte de vedere nonconformiste si
nedogmatice, care, sesiznd ca nondreptul nu nseamna absenta
oricarei reglementari(ceea ce ar duce la dezordine sociala si,
implicit, la disolutia societatii), ci numai prezenta altor forme de
reglementare, care se deosebesc de cele juridice, ajung la
concluzia ca, acolo unde intervin, asemenea reglementari sunt mai
benefice pentru individ si colectivitate dect cele de natura
juridica.
Ct priveste raportul cronologic dintre drept si nondrept, se
pot surprinde situatii n care dreptul izvoraste din nondrept, el
prelund si codificnd reglementari instituite spontan si impuse
105

prin presiunea exercitata de opinia publica, dar si cazuri n care

nondreptul urmeaza dreptului, acesta producndu-se, dupa cum sa aratat, datorita autolimitarii, autoneutralizarii sau rezistentei
faptelor la drept.
n concluzie, ponderea nsemnata pe care o are nondreptul n
viata sociala este de natura sa evidentieze disponibilitatea fiintei
umane de a crea si alte modalitati de reglementare a conduitelor
individuale si colective, ceea ce pune ntr-o noua lumina att rolul
social al dreptului, ct si faptul ca dreptul este neputincios n
cazul unor fenomene sociale ce se caracterizeaza printr-o
complexitate superioara, ceea ce impune interventia altor forme
de reglementare, ce vin n completarea celor juridice.
3. Structuralismul functionalist al lui Talcott Parsons
Format n spiritul sociologiei germane, n cadrul careia
preocuparea pentru studiul formelor si relatiilor sociale era
predominanta, Talcott Parsons, unul din cei mai de seama
sociologi americani din secolul al XX-lea, va ncerca sa realizeze
o interpretare sistemica a vietii sociale, dar ntr-o maniera
influentata sensibil de sociologia actiunii a lui Max Weber si
obiectivismul sociologic al lui Emile Durkheim.
nainte de a purcede la construirea unui model structuralfunctionalist al societatii, Parsons va cerceta, dintr-o perspectiva
accentuat psihologica, structura actiunii sociale, lucrarea
consacrata acestui subiect50 impunndu-se n scurta vreme, nu
numai n sociologia americana, ci si n cea europeana.
n explicarea actiunii sociale, cercetatorul american
porneste de la ideea ca orice actiune umana este o relatie specifica
ntre obiect si subiect, respectiv o relatie de adecvare, a carei
explicare se realizeaza cu ajutorul conceptelor de scop, mijloace,
conditii, context axiologic-normativ. Orice fiinta umana
actioneaza pe baza de scopuri si ntr-un context social dat, care se
50

Talcott Parsons, The Strucure of Social Action, 1937

106

individualizeaza, n primul rnd, prin sistemul de valori si norme

ce asigura coeziunea colectivitatii careia i apartine individul. De
asemenea, tot colectivitatea este cea care ofera conditiile
materiale si spirituale pentru desfasurarea actiunilor individuale.
n masura n care actioneaza rational, individul opteaza pentru
scopuri realizabile, care sa fie n concordanta att cu
posibilitatile care i stau la ndemna, ct si cu valorile si normele
pe care se ntemeiaza societatea din care face parte.
Deci, o prima treapta de adecvare este cea a scopurilor si
ea se regaseste n concordanta acestora cu mijloacele existente
pentru ndeplinirea lor si cu cadrul valoric-normativ. A doua
treapta vizeaza concordanta dintre mijloacele alese si sistemul de
valori si norme ce reglementeaza viata colectivitatii. Atunci cnd
concordanta este deplina, se asigura att eficienta actiunii, ct si
integrarea ei armonioasa n ansamblul activitatilor desfasurate
n societate.
Parsons insista n permanenta pe caracterul social al
oricarei actiuni individuale, idee pe care el o va sustine si atunci
cnd va proceda la interpretarea structural-functionalista a
sistemului social. Analizata din perspectiva sistemica, societatea i
se prezinta ca un ansamblu de structuri si functii, ce se constituie
si actioneaza prin intermediul indivizilor. Dar nu acestia din urma
au initiativa constituirii structurilor ce ndeplinesc functii bine
determinate, ci, dimpotriva, structurile sunt cele care i
asimileaza pe indivizi, transformndu-i n actori ai vietii
sociale.
Relatia dintre structurile sociale si membrii comunitatii
este explicata de catre Parsons pe baza teoriei status-urilor si
rolurilor sociale, construita de R. Linton, dar pe care el o
valorifica ntr-un mod propriu. Initial, indivizii nu si aleg nici
status-urile si nici rolurile, ci ele sunt predeterminate de catre
structurile sociale existente. Astfel, individul se naste ntr-o
anumita familie, care apartine unei anumite categorii socioprofesionale, ce locuieste ntr-o anumita zona geografica,
107

mpartaseste anumite convingeri religioase s.a.m.d. Omul

remarca o avizata cercetatoare cu privire la conceptia lui Parsons
asupra sistemului social participa inevitabil la aceste structuri,
are un rol atribuit de legaturile de rudenie, un rol dobndit n
stratificarea sociala, ndeplineste un rol n raport cu sistemul de
putere si cu sistemul religios.51
Daca traiectoria initiala a participarii indivizilor la viata
sociala este predeterminata, ulterior, status-urile si rolurile sociale
ale acestora vor fi influentate si de calitatile personale, de
competenta profesionala, de performantele nregistrate, astfel
nct pozitia sociala va fi conditionata si de modul n care
individul valorifica un context social dat. Dar, si n acest caz,
rolul decisiv revine tot structurilor sociale, care directioneaza
eforturile individuale, selecteaza ceea ce concorda cu cerintele
conservarii sistemului si resping tot ceea ce contravine acestor
cerinte.
Constituita ca un ansamblu unitar de structuri si functii, o
societate sanatoasa se caracterizeaza prin coeziunea partilor si
armonia existenta ntre interesele si actiunile individuale. La
rndul lor, acestea din urma si, respectiv, ordinea, stabilitatea si
functionarea optima a vietii sociale sunt asigurate de natura
sistemului de valori si norme ce reglementeaza viata comunitatii
si de masura n care acestea se regasesc n constiinta si conduita
fiecarui individ.
Functia de reglementare propriu-zisa a relatiilor sociale
revine normelor, care, n societatile evoluate, graviteaza n jurul
sistemului legal, adica al sistemului de norme juridice. Dar,
atentioneaza Parsons, toate aceste norme, inclusiv cele juridice,
vor avea autoritate n fata indivizilor numai n masura n care sunt
ntemeiate valoric. Prin urmare, n relatia dintre valori si norme,
determinante sunt valorile, pe care Parsons le considera drept
conceptii mpartasite n comun despre tipul de sistem social
51

Lucia Dumitrescu-Codreanu, Sistemul sociologic al lui T. Parsons, Editura

Stiintifica, Bucuresti, 1973, p. 93

108

dezirabil n cazul cel mai important, societatea asa cum este

sustinuta de membrii sai.52
Spre deosebire de norme, care se constituie si
functioneaza ntr-un anume cadru social, valorile se afla dincolo
de particularitatile unei ordini sociale date, ele fiintnd ca suport
universal pentru diverse tipuri de norme. Astfel, n timp ce
valorile exprima aspiratii umane cu caracter general, indiferent de
conditiile sociale n care traiesc indivizii, normele raspund acestor
aspiratii potrivit particularitatilor fiecarui tip de organizare
sociala. Caracterul universal al valorilor este explicat de catre
Parsons prin faptul ca sursa lor originara o constituie religiile cu
vocatie universala. Valorile actioneaza ca o forta integrativa
eficienta numai daca sunt interiorizate de membrii colectivitatii,
daca se transforma n repere ale constiintei si conduitei
indivizilor.
Coeziunea societatii, ntemeiata pe valori si asigurata prin
intermediul normelor, este una preponderent morala, deoarece
toate normele, inclusiv cele juridice, au un continut moral. De
aici, si formula pe care o lanseaza Parsons, ca o societate nu poate
exista dect daca este morala sau, altfel spus, o societate ori este
morala, ori nu poate exista.
Desi, de regula, atunci cnd normele se ntemeiaza pe
valori, iar acestea din urma sunt asimilate de indivizi, societatea
functioneaza optim, realiznd o integrare rationala a membrilor
sai, se nregistreaza uneori si comportamente deviante. Acestea se
produc atunci cnd asteptarile sociale ale unor indivizi, generate
de valorile ce stau la baza societatii si de un context relational
concret, nu se mplinesc, ceea ce genereaza un puternic sentiment
de frustrare, care poate avea drept consecinte fie modificarea n
viitor a asteptarilor, situatie ce ar diminua ncrederea n valori si
n autoritatea normelor, fie iesirea din relatiile care i-au produs
dezamagiri, fie sa continue relatia cu cei care i-au infirmat
52

Talcott Parsons, Knowledge and Society: American Sociology, Voice of

America Forum Lectures, 1968, p. 350

109

asteptarile, nutrind nsa justificate resentimente sau chiar atitudini

ostile.
n toate aceste situatii, este afectata ncrederea celor
frustrati n asteptarile lor n valorile si normele sociale, fapt
generator de relatii si atitudini ce vor intra n conflict cu acestea.
Ba, mai mult, atunci cnd numarul nemultumitilor creste, acestia
pot crea noi norme de conduita, opuse celor oficiale si care vor
submina autoritatea acestora din urma. De aici, vor rezulta
disfunctionalitati ce vor pune n pericol ordinea si stabilitatea
sociala. De aceea, considera Parsons, este necesara prevenirea
situatiilor frustrante si a starilor conflictuale, cea mai eficienta
modalitate de actiune n acest scop fiind controlul social. Acesta
trebuie sa tina sub supraveghere factorii generatori de stari
tensionale si sa intervina prompt pentru detensionarea situatiilor,
atunci cnd acestea si-au facut deja aparitia. n interpretarea lui
Parsons, controlul social, desi se realizeaza cu precadere prin
intermediul statului si a sistemului juridic, nu are un caracter
coercitiv, ci se ntemeiaza mai mult pe actiuni menite sa
ntareasca prestigiul valorilor si al normelor sociale, avnd astfel
un preponderent caracter psihologic.
Principala functie a controlului social ar fi, asadar, aceea
de a consolida si sustine conformismul social al indivizilor,
sarcina realizabila prin conservarea a ceea ce constituie
patternul fiecarei societati. Rolul fundamental n aceasta
privinta revine subsistemului cultural, generatorul si promotorul
valorilor pe care se sprijina societatea. Actiunea este sustinuta, n
continuare, de comunitatea societala, generatoarea normelor pe
care le va aplica subsistemul politic n vederea asigurarii ordinii
sociale si atingerii scopurilor urmarite de colectivitate,
subsistemului economic revenindu-i rolul de a furniza energia
necesara mentinerii si functionarii sistemului global. De
asemenea, potrivit lui Parsons, economicul este cel care distribuie
cu precadere rolurile individuale si prin care se realizeaza
preponderent adaptarea sociala. Si, dupa cum consemneaza
110

autoarea studiului asupra sistemului sociologic parsonsian, cele

patru substructuri cu functiile lor corespund structurilor
componente ale actiunii...procesul de autoreglare a sistemului
global se ndeplineste printr-o transmitere gradata de legitimitate,
autoritate, energie si informatie de la un subsistem la altul.53
4. Functionalitate si disfunctionalitate sociala:
Robert Merton
Student si discipol al lui T. Parsons, Robert Merton se va
ndeparta de maestrul sau n interpretarea modului de functionare
a vietii sociale, el insistnd asupra faptului ca actiunea
subsistemelor sociale, ca si a actorilor sociali genereaza nu numai
functii utile sistemului social, ci si disfunctionalitati care perturba
ordinea sociala.
Si Merton porneste tot de la valori si norme ca factori de
integrare si ordine sociala dar considera ca n fiecare societate
se ntlneste o diversitate impresionanta de valori si norme, ntre
care nu exista ntotdeauna armonie, de unde conturarea
posibilitatii ca o actiune ce este conforma unui anumit set de
valori si norme sa contravina altor valori si reguli normative,
genernd efecte disfunctionale pentru domeniile aflate sub
patronajul acestora din urma. Ca si functiile, care pot avea un
caracter manifest sau latent (idee sustinuta de Parsons) si
disfunctiile pot mbraca aceleasi forme.
Daca forma manifesta a functiilor este consecinta
ntreprinderii deliberate, n cunostinta de cauza, a actiunilor
subordonate unor scopuri cu rol functional, cele latente sunt
rezultatul unor efecte colaterale, neluate n considerare n
momentul ntreprinderii actiunii. Si ceea ce este deosebit de
important e faptul ca efectele ascunse ale unor actiuni realizate n
concordanta cu normele si valorile fundamentale ale societatii au,
n marea lor majoritate, un caracter disfunctional. Aceasta se
53

Lucia Dumitrescu-Codreanu, op.cit., p.100

111

datoreaza, n ultima instanta, caracterului contradictoriu al

oricarei realitati sociale, lucru ce face ca orice actiune sa aiba
consecinte si implicatii ambivalente, chiar daca unele vor
predomina si se vor afirma pregnant, pe cnd celelalte vor fi,
pentru un moment adumbrite, dar vor iesi la suprafata ntr-un alt
context sau pe masura trecerii timpului. Astfel, o anumita actiune
poate avea efecte benefice pe termen scurt, dar consecinte
periculoase sau daunatoare pe termen lung.
n cazul justitiei, aplicarea legii penale prin pedepsirea
celor vinovati de comiterea unor fapte antisociale are ca urmari
directe restabilirea si consolidarea ordinii sociale, descurajarea
savrsirii unor asemenea fapte n viitor, iar ca efecte colaterale
satisfacerea dorintei vindicative si, uneori, chiar a unor instincte
sadice. Prin urmare, si legea juridica poate avea concomitent
efecte functionale si disfunctionale, de aceea este obligatia celor
ce nfaptuiesc actul de justitie sa o aplice n asa fel nct sa
diminueze ct mai mult posibil efectele disfunctionale, asa dupa
cum legiuitorii vor trebui sa analizeze temeinic natura
ambivalenta a oricarui proiect de lege si sa caute forma optima,
prin care sa se atenueze efectele colaterale nedorite.
Prelund conceptul de anomie, folosit pentru prima oara
de catre Durkheim, Merton i va da o noua interpretare, punndu-l
n relatie cu scopurile si mijloacele actiunii sociale. n orice
societate, se contureaza un cadru axiologic-normativ, care
opereaza selectia att n privinta scopurilor, ct si a mijloacelor,
admitndu-le pe unele si conferindu-le legitimitate, si
respingndu-le pe altele. n aceste conditii se pot contura
urmatoarele posibilitati de actiune pentru individ sau grupuri
sociale:
a. si scopurile si mijloacele concorda cu ordinea moraljuridica a societatii, situatie ce caracterizeaza conduitele
conformiste;
b. scopurile concorda cu exigentele ordinii sociale, dar
actorii sociali manifesta initiativa n privinta mijloacelor, optnd
112

pentru unele care, pentru moment, intra n conflict real sau

aparent cu cele admise de societate, ca, pe masura trecerii
timpului, asemenea mijloace sa fie considerate ca permise de
catre colectivitati; n acest caz, conduita are un caracter inovator;
c. comportamentul se pliaza pe mijloacele admise de
societate, respectndu-se ntocmai exigentele acesteia, chiar daca
aceasta are ca efect sacrificarea unor scopuri esentiale pentru
afirmarea individului si a colectivitatii; ntr-o asemenea situatie,
comportamentul se va afla sub semnul ritualismului;
d. individul, precum si anumite grupuri, pot refuza att
scopurile, ct si mijloacele validate de societate, dar aceasta se
realizeaza prin migrarea lor spre periferia societatii si constituirea
unor subculturi marginale (cum au fost, de exemplu, comunitatile
de hippy din anii 60-70); situatia prezentata este valabila pentru
conduita evazionista;
e. ultima posibilitate mbraca forma unui comportament
protestatar sau a rebeliunii, individul sau grupul contestnd
valoarea morala, att a mijloacelor, ct si a scopurilor, si
pronuntndu-se pentru introducerea altora, care sa concorde ntr-o
mai mare masura cu aspiratiile si idealurile legitime.
Se poate concluziona, deci, ca n ntreprinderea lui
Merton, starea de anomie sociala se datoreaza ndepartarii de
la comandamentele vietii sociale si ea mbraca forma unor
conduite ce se ndeparteaza de conformism sau ajung chiar sa
se opuna acestuia.

113

VIII. METODE DE CERCETARE SOCIOLOGICA

Cunoasterea stiintifica a realitatii sociale implica att

surprinderea componentelor sale esentiale, ct si explicarea
rolului pe care fiecare dintre ele l are n producerea
fenomenelor de natura sociala.
Pentru aceasta, sociologia trebuie sa rezolve o serie de
sarcini specifice, fiecareia fiindu-i asociata o functie stiintifica
precisa, dupa cum urmeaza:
a) identificarea aspectelor ce apartin socialului,
descrierea multiplelor sale forme de manifestare,
sociologia ndeplinind n acest caz o functie
preponderent descriptiva;
b) punerea n relatie a fenomenelor observate si
explicarea raporturilor determinist cauzale, precum si a
interdependentelor functionale dintre diversele
componente ale socialului, realizndu-se astfel functia
explicativa a sociologiei;
c) n urma descifrarii acestor raporturi, sociologia poate
anticipa asupra modului de desfasurare a fenomenelor
pornind de la o anumita realitate sociala, situatie n
care functia ei va fi una predictiva;
d) pe baza cunoasterii temeinice a realitatii din fiecare
domeniu al vietii sociale, sociologia are posibilitatea sa
propuna mijloace si forme de actiune pentru
optimizarea activitatii institutiilor si structurilor
sociale, aceasta tinnd de functia sa praxiologica.
ndeplinirea n conditii optime de catre sociologi a sarcinilor si
functiilor ce-i revin impune folosirea unei metodologii
adecvate, care sa corespunda exigentelor unei abordari
stiintifice a realitatii si, n acelasi timp, specificului vietii
sociale. n esenta, ea va face uz de cea mai generala metoda
de cunoastere stiintifica, observatia, pe care o va adapta la
114

specificul vietii sociale si pe care o va ntregi cu metode

aplicabile doar n sfera socialului, ca ancheta sociologica,
istoria vietii, analiza istorica comparativa, experimentul
social.
De regula, investigatia sociologica si poate propune fie sarcini ce
tin de cunoasterea empirica, respectiv de descrierea
fenomenelor sociale, n acest caz ea ocupndu-se de felul n
care se petrec lucrurile 54 si de adunarea faptelor, fie
sarcini cu caracter teoretic, de interpretare si explicare a
realitatii observate. Dar, si ntr-un caz si n altul, interfereaza
permanent componenta empirica a cunoasterii cu cea teoretico
explicativa, fiind necesara urmarea unei strategii riguros
elaborate, n care se succed logic etapele ce marcheaza
momentele esentiale ale unei investigatii sociologice.
1. Etapele investigatiei sociologice
Privitor la etapele pe care trebuie sa le parcurga o cercetare
sociologica, indiferent daca are un caracter empiric sau unul
preponderent teoretic, exista multiple puncte de vedere, dar
cele mai multe dintre ele se opresc asupra unui numar de
sapte opt faze, ncadrate ntr-un proiect standard de
cercetare.
1. Definirea scopului sau a problemei de cercetare reprezinta
prima etapa a unei investigatii sociologice. n aceasta faza,
cercetatorul va selecta problema sau tema de cercetare, pe
care o va defini n termeni rigurosi, spre a se evita
ambiguitatile, si o va delimita precis, pentru a nu se confunda
cu teme ce par a fi asemanatoare prin continutul lor. De
exemplu, daca proiectul de cercetare va fi axat pe investigarea
dinamicii starii de infractionalitate ntr-o anume perioada de
timp, se impune precizarea conceptului de stare de
infractionalitate si indicarea formelor de infractiuni ce vor
54

Anthony Giddens, op. cit., p. 579.

115

face obiectul cercetarii.

Preancheta sau documentarea cercetatorului n legatura cu
problema ce urmeaza a fi investigata, aceasta presupunnd:
a) trecerea n revista a documentatiei existente n legatura cu
respectiva problematica;
b) analiza rezultatelor unor investigatii similare, a ipotezelor de
lucru ce au stat la baza acestora si a metodologiei folosite;
c) identificarea aspectelor neelucidate de cercetarile ntreprinse pe
aceleasi probleme sau a unor vicii de interpretare n
explicatiile formulate pe baza materialului recoltat;
d) reflectarea la concluziile degajate n urma acestei documentari
si la elementele ce pot fi utilizate n noua cercetare.
Stabilirea obiectivelor cercetarii, acestea derivnd din tema de
cercetare si din elementele desprinse n urma documentarii,
ele mbracnd forma unor ipoteze n legatura cu faptele ce vor
fi supuse investigatiei. Daca ne-am propune, de exemplu, sa
investigam fenomenul coruptiei n societatea romneasca de
astazi, ne vom opri, n prealabil, asupra cauzelor posibile ce
stau la baza proliferarii fenomenului, acestea convertindu-se
n obiective ale cercetarii.
Ipotezele nu se formuleaza la ntmplare, ci pe baza unei
temeinice documentari prealabile, aceasta si explicnd de ce
un asemenea moment urmeaza preanchetei sau fazei de
documentare.
Sub aspect stiintific, o ipoteza este o presupozitie rationala n
legatura cu cauzele ce stau la baza unei anumite categorii de
fenomene si cu conditiile ce favorizeaza actiunea acestor
cauze, sau cu relatiile de interconditionare dintre fenomene
s.a.m.d. Ea este, astfel, o explicatie plauzibila n legatura cu
un anume fenomen, explicatie ce trebuie supusa nsa unui
proces de verificare.
De aceea, o prima conditie a unei ipoteze stiintifice este
testabilitatea acesteia, adica posibilitatea de a fi verificata
prin confruntarea ei cu faptele la care se refera. Pe lnga
116

testabilitate, ipoteza trebuie sa fie adecvata domeniului la

care se refera si n concordanta cu stadiul atins de cunoasterea
stiintifica a acestuia. Numai atunci cnd ntruneste aceste
conditii, o ipoteza este valida, adica acceptabila sub aspectul
probabilitatii stiintifice.
Potrivit cercetatorilor americani Whilliam J. Goode si Paul K.
Hatt, ipoteza este n cercetarea sociologica o conditie absolut
necesara pentru cercetarea stiintifica, ea fiind prezenta att n
stadiul cunoasterii empirice ct si n cel al explicatiei
teoretice, si de aceea, pentru a fi eficienta, trebuie formulata
n termeni clari, care sa-i precizeze n mod riguros continutul
si sa descrie explicit modul de verificare 55.
Dupa formularea ipotezelor si precizarea obiectivelor
investigatiei, se va stabili planul de cercetare, adica modul
n care se va proceda la culegerea informatiei si metodele ce
vor fi folosite n acest scop.
n cazul n care se opteaza pentru ancheta sociologica, se va
proceda la determinarea universului anchetei, adica la
stabilirea populatiei din care se va extrage esantionul si
asupra careia se vor extinde rezultatele sondajului 56.
Efectuarea cercetarii sau recoltarea informatiilor se va face
potrivit planului dar trebuie precizat ca pot interveni si situatii
care determina modificarea planului. Astfel, cercetatorul
poate fi obstructionat n investigatiile sale de institutii sau
persoane care nu doresc cunoasterea realitatii din domeniul de
care raspund sau ntmpina greutati n stabilirea legaturilor cu
grupurile ce constituie obiectul cercetarii sau cu persoanele ce
urmeaza a fi intervievate. De aceea, se cere elasticitate si
spirit de initiativa din partea cercetatorului, capacitatea de
adaptare corespunzatoare la mprejurari.
55

W. J. Goode, P. K. Hatt, Methods in Social Research, New York,

Mc.
Graw Hill, 1952.
56
Andrei Novak, Sondajul de opinii, Editura Oscar Print, Bucuresti, 1998, p.
36.

117

Interpretarea datelor recoltate constituie momentul convertirii

cunoasterii empirice n explicatie teoretica si, implicit, una din
etapele esentiale ale cercetarii sociologice. Cu acest prilej, se
verifica valoarea de adevar a ipotezelor pe baza carora s-a
desfasurat cercetarea si se formuleaza noi ipoteze pentru a
caror verificare se va initia o noua cercetare.
Comunicarea sau raportarea descoperirilor este faza ultima a
investigatiei si are ca scop supunerea acestora validarii
specialistilor din domeniu. Se ntocmesc, n acest sens,
rapoarte de cercetare, care se publica fie sub forma de studiu
si articole n reviste de specialitate, fie sub forma de
monografii. Concomitent cu concluziile care sintetizeaza
descoperirile facute, raportul de cercetare prezinta si
problemele nou conturate pe parcursul cercetarii si n legatura
cu care ar trebui sa se ntreprinda cercetari ulterioare.

118

Etapele procesului de cercetare sociologica

Fixarea scopului
- stabilirea temei de cercetare -

Preancheta
- documentarea n legatura cu problema ce urmeaza a fi
cercetata -

Stabilirea obiectivelor derivate

din tema de cercetare
- formularea ipotezelor la baza carora se va desfasura
cercetarea -

Elaborarea planului de cercetare

- alegerea metodelor de cercetare si stabilirea modului n care
vor fi folosite Efectuarea cercetarii
- colectarea datelor si nregistrarea de informatii Interpretarea datelor recoltate
- prelucrarea materialului recoltat si formularea de explicatii
teoretice Raportarea rezultatelor cercetarii
- intrarea n circuitul stiintific a rezultatelor investigatiei -

119

2. Tehnici de cercetare sociologica

A) Observatia
Este o tehnica de investigare ce presupune contactul
nemijlocit cu realitatea supusa procesului de cercetare
stiintifica. Ea consta n obtinerea de informatii prin
intermediul organelor de simt, fara ca cercetatorul sa intervina
n desfasurarea fenomenelor observate.
Observatia stiintifica se deosebeste de cea spontana prin
caracterul sistematic si orientat, prin situarea la baza
desfasurarii sale a unor ipoteze explicative si, n multe situatii,
prin caracterului interdisciplinar. Adevarul datelor de
observatie se verifica prin repetarea observatiei de catre
acelasi cercetator sau de catre cercetatori diferiti, precum si
prin raportarea lor la principalele teorii stiintifice existente
asupra domeniului n care s-a realizat observatia.
n cercetarea sociologica, observatia se practica n diverse
forme, dintre care cele mai frecvente sunt:
a) observatia directa, care implica relatia directa,
nemijlocita, a cercetatorului cu fenomenul observat;
b) observatia indirecta, bazata pe cercetarea datelor
consemnate de observatii anterioare.
Observatia directa este forma propriu-zisa a observatiei
stiintifice si ea se poate realiza n mod individual sau n
echipa (recomandabila fiind cea de a doua modalitate,
deoarece asigura un grad mai nalt de obiectivitate, precum si
posibilitatea realizarii unei investigatii pluridisciplinare).
n functie de relatia care se stabileste ntre observator si
grupul social observat, observatia directa poate fi externa sau
interna.
n observatia directa externa, cercetatorul nu participa la
viata colectivului, ci el o observa din exterior. Aceasta forma
120

se foloseste atunci cnd nu este recomandabila sau nu este

posibila integrarea cercetatorului n comunitatea ce constituie
obiectul investigatiei sociologice. Bunaoara, nu este
recomandabil si nici posibil ca cercetatorul sa se integreze
ntr-o comunitate de detinuti sau de persoane alienate mintal.
El poate sa o observe din exterior, asistnd la anumite
momente din viata si activitatea acesteia.
Observatia directa interna sau observatia participativa
se realizeaza prin integrarea cercetatorului n viata
comunitatii, cu conditia acceptarii lui de catre comunitate.
Acesta si poate asuma anumite roluri pe care comunitatea
este dispusa sa i le ncredinteze, si poate beneficia, n
consecinta, de un statut corespunzator rolului ndeplinit.
Participnd, din interior, la toate momentele din viata
comunitatii, cercetatorul poate obtine incomparabil mai multe
informatii dect din observatia externa. El va putea, de
asemenea, sa nteleaga mai bine motivatia ce sta la baza
atitudinii si comportamentului grupului ca si ale membrilor
acestuia si sa descopere lucruri la care nu ar fi avut acces
folosind alte tehnici de cercetare.
Metoda participativa de cercetare a fost utilizata cu succes
n Romnia n perioada interbelica de catre echipele de
cercetatori ale lui Dimitrie Gusti, acestia integrndu-se deplin
n viata comunitatilor rurale si participnd efectiv la
solutionarea unor probleme cu care se confrunta comunitatea.
Este recomandabil, nsa, ca cercetatorul integrat n
comunitate sa se conformeze anumitor reguli de conduita si
anume:
a) sa respecte normele si traditiile locale;
b) sa nu se izoleze de comunitate;
c) sa nu se comporte ca si cum ar fi o autoritate oficiala n
raport cu membrii comunitatii;
d) sa foloseasca un limbaj ct mai apropiat de cel al
121

colectivitatii;
e) sa nu ncerce sa iasa n relief n actiunile la care
participa;
f) sa fie ct mai discret si atent n relatiile sale cu membrii
comunitatii. 57
Desi se contureaza ca fiind cea mai rodnica metoda de cercetare,
observatia participativa comporta si o serie de limite, cum ar
fi:
a) pot fi studiate pe aceasta cale doar grupurile de comunitati
relativ mici;
b) rezultatele cercetarii sunt conditionate decisiv de modul n care
cercetatorul reuseste sa cstige ncrederea grupului;
c) n dorinta de a se bucura de ncrederea comunitatii, unii
cercetatori ajung sa se identifice cu aceasta, nct ajung n
situatia de a nu mai fi obiectivi n surprinderea datelor de
observatie si n interpretarea acestora.
Observatia indirecta consta n studiul documentelor privitoare la
o anume realitate sociala sau n rapoartele de cercetare
ntocmite pe baza unor observatii anterioare.
n cazul sociologiei juridice, observatia indirecta este axata cu
precadere pe studiul documentelor juridice, acestea incluznd
o gama extinsa de materiale cu caracter juridic (texte de legi,
documente de jurisprudenta, acte notariale si administrative,
pledoarii, lucrari de doctrina juridica etc.). n studiul acestor
documente, cercetatorul trebuie sa tina seama de semnificatia
sociala a faptului juridic consemnat si de masura n care
respectivul document reflecta fidel o anume realitate sociojuridica.

B. Ancheta sociologica
57

Constantin Schifirnet, Sociologie, Editura Economica, Bucuresti, 1999,

42.

122

p.

Este metoda ce recurge cu precadere n scopul culegerii

informatiilor la chestionar si interviu, dar de multe ori
informatiile dobndite cu ajutorul acestor instrumente se
ntregesc si se coroboreaza cu datele obtinute prin studiul
documentelor sau prin observatia directa.
Desi se ntemeiaza pe chestionar si interviu, ancheta sociologica
se deosebeste de sondajul de opinie prin faptul ca, spre
deosebire de acesta din urma, ea nu-si propune sa ramna
doar la aspectele subiective (opinii, atitudini, motivatii), ci
urmareste sa ajunga si la elementele ce tin de latura obiectiva
a vietii sociale.
B1. Chestionarul sociologic
Chestionarul este un instrument de investigare sociologica ce
consta dintr-un ansamblu de ntrebari scrise si, eventual,
imagini grafice, ordonate logic si psihologic care, prin
administrarea de catre operatorii de ancheta sau prin
autoadministrare, determina din partea celor anchetati
raspunsuri ce urmeaza a fi nregistrate n scris 58.
Chestionarul reprezinta unul dintre cele mai utilizate
instrumente de cercetare sociologica si aceasta datorita
urmatoarelor caracteristici fundamentale:
a. poate fi utilizat n orice tip de cercetare sociologica;
b. cercetarea pe baza de chestionar implica cele mai mici
costuri;
c. asigura posibilitatea obtinerii, ntr-un termen relativ scurt,
a unui volum consistent de informatii din diverse domenii
ale vietii sociale.
Rezultatele unei anchete sociologice realizata pe baza de
chestionar depind, n primul rnd, de calitatea chestionarului, fapt
58

Septimiu Chelcea, Chestionarul n investigatia sociologica,

Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1975, p. 140.

123

Editura

recunoscut de cei mai de seama reprezentanti ai teoriilor

metodologice n domeniul socialului, unul dintre acestia
consemnnd ca o ancheta sociologica nu poate fi mai buna dect
chestionarul sau.59 De aceea, elaborarea chestionarului va
constitui una dintre cele mai importante operatiuni, ce reclama
respectarea riguroasa a regulilor de care depinde obtinerea unui
chestionar eficient.
Potrivit specialistilor, n elaborarea unui chestionar se
parcurg urmatoarele etape:
identificarea caracteristicilor ce trebuie surprinse cu
ajutorul chestionarului;
ordonarea logica a acestora, ordonare ce se regaseste din
modul de succesiune a ntrebarilor;
formularea ntrebarilor ce vor fi adresate subiectilor;
testarea prealabila a chestionarului, pentru a se verifica
accesibilitatea termenilor, caracterul inteligibil al
ntrebarilor, timpul necesar pentru completare.60
n prima etapa, cercetatorul se va opri asupra aspectelor pe
care intentioneaza se le surprinda cu ajutorul chestionarului,
selectia lor realizndu-se pe baza anumitor ipoteze explicative,
care ofera o prima imagine n legatura cu dimensiunea
fenomenului, formele de manifestare si cauzele generatoare.
n functie de locul pe care l ocupa n succesiunea reala a
evenimentelor si de rolul pe care l are n generarea lor, se va
stabili ordinea n care vor fi abordate elementele supuse
investigatiei.
Ct priveste formularea ntrebarilor, aceasta trebuie sa tina
seama de nivelul de pregatire al populatiei care va fi solicitata sa
raspunda, de bugetul de timp disponibil pentru completarea
chestionarului, de cerinta ntelegerii de catre respondent a ceea ce
i se cere. n consecinta, ntrebarile trebuie sa faca uz de termeni
59

C. A. Moser, Metode de ancheta n investigarea fenomenului sociologic,

Editura Stiintifica, Bucuresti, 1967
60
Andrei Novak, op. cit., p. 52.

124

accesibili, sa fie clar formulate si sa evite impreciziile si

ambiguitatile.
Prin testarea prealabila a chestionarului pe un numar redus
de subiecti, se pot constata carentele acestuia n privinta
accesibilitatii, preciziei si claritatii si se poate proceda la
mbunatatirea lui.
Chestionarele elaborate n vederea investigarii fenomenelor
socio-juridice trebuie sa vizeze faptele juridice si nu continutul
normelor de drept. Esentiala va fi pentru reusita chestionarului de
sociologie juridica ntelegerea termenilor utilizati si care sunt mai
greu de nteles pentru cei care nu au cunostinte juridice.
Terminologia juridica presupine ntelegerea exacta si, de aceea,
chiar si n cazul unor termeni uzitati de exemplu, infractiune,
contraventie, donatie, testament este posibil ca cel anchetat sa
nu nteleaga sensul ntrebarii formulate, acceptiunea juridica a
acesteia. Este util, deci, ca ntrebarea sa fie nsotita de perifraze
explicative sau chiar de exemple descriptive.61
ntr-un chestionar bine structurat, ntrebarile se vor
succede n ordinea impusa de logica investigatiei si vor ndeplini
functii bine stabilite, ele ncadrndu-se n urmatoarele tipuri
posibile:
a. ntrebari introductive, care au rostul de a pregati
terenul favorabil conlucrarii dintre cercetator si respondent, de a
trezi interesul acestuia pentru problema investigata;
b. ntrebari de trecere, prin care se realizeaza patrunderea
n spatiul propriu-zis al temei de cercetare;
c. ntrebari filtru, care blocheaza trecerea la o noua
ntrebare daca nu se raspunde mai nti la ntrebarile de acest tip;
d. ntrebari bifurcate, care directioneaza desfasurarea
ulterioara a interogatiilor, n functie de raspunsurile date la
acestea;

61

N. Popa, I. Mihailescu, M. Eremia, op. cit., p.56

125

e. ntrebari cu functie explicativa (de forma de ce?, din

ce cauza?), prin care se cere motivarea raspunsurilor date
anterior;
f. ntrebari de control, prin care se urmareste verificarea
gradului de ntelegere a sensului ntrebarilor anterioare si a
sinceritatii raspunsurilor date si care reprezinta reformulari ale
unor ntrebari anterioare;
g. ntrebari de identificare a categoriilor sociale din care
face parte persoana investigata, prin care se cere precizarea
sexului, vrstei, profesiei, nivelului de scolarizare etc.; este
recomandabil ca ntrebarile de identificare sa fie plasate spre
sfrsit, respectiv sa ncheie chestionarul, pentru a se evita reactiile
ostile din partea respondentilor atunci cnd sunt solicitati din start
sa faca publice anumite date personale.
n privinta formei pe care o mbraca ntrebarile, literatura
de specialitate apreciaza ca, de regula, se folosesc urmatoarele
tipuri de ntrebari:
a. standardizate sau nchise, la care exista fie trei
posibilitati de raspuns:da/nu/nu stiu sau variantele foarte
mult/mult/deloc/putin/foarte putin;
b. ntrebari ce contin si raspunsurile posibile n legatura cu
cauzele ce stau la baza unui anumit fenomen (de exemplu:
precizati care din urmatorii factori sunt raspunzatori de
producerea evenimentului mentionat);
c. ntrebari deschise, care nu indica raspunsurile posibile,
lasnd respondentului posibilitatea de a formula propriul raspuns.
Fiecare din tipurile mentionate prezinta att avantaje, ct
si dezavantaje. ntrebarile standard faciliteaza operatiunea de
completare a chestionarelor, prelucrarea rapida a raspunsurilor,
dar circumscriu raspunsurile n cadrele stabilite de cei care au
elaborat chestionarul. Aceleasi avantaje si dezavantaje se constata
si n cazul celui de-al doilea tip de ntrebari.
Ct priveste ntrebarile deschise, acestea ofera
posibilitatea obtinerii unor raspunsuri detaliate, care poarta
126

amprenta personalitatii si experientei celui chestionat, dar creeaza

dificultati n privinta prelucrarii raspunsurilor si maresc durata de
timp necesara completarii chestionarului.
Reducerea dezavantajelor constatate pentru fiecare tip de
ntrebari si amplificarea disponibilitatilor investigatoare se pot
obtine prin folosirea, n cadrul aceluiasi chestionar, a ntrebarilor
apartinnd fiecaruia din cele trei tipuri, dar cu conditia plasarii la
locul cuvenit a respectivelor ntrebari.
Nu lipsita de importanta pentru asigurarea eficientei
chestionarului va fi problema dimensiunilor acestuia si, respectiv,
a timpului necesar pentru completarea lui.
Raspunsurile la aceasta problema sunt conditionate, n
primul rnd, de modalitatea folosita pentru completarea lui.
Astfel, n cazul unui chestionar aplicat trecatorilor de pe strada,
cumparatorilor dintr-un magazin, alegatorilor care ies dintr-un
centru de votare etc., timpul preconizat pentru completarea
chestionarului va fi de 5 10 minute. Daca se recurge la telefon
pentru obtinerea raspunsurilor, se va miza pe o durata
asemanatoare de timp. n schimb, durata poate creste pna la 30
60 minute (dar nu mai mult de 60), daca chestionarul se
completeaza la domiciliul respondentului sau la locul de munca al
acestuia.
Un alt factor care conditioneaza lungimea chestionarului
si timpul necesar completarii lui va fi tipul de ntrebari pe care le
contine. Un chestionar cu ntrebari nchise poate include un
numar relativ mare de ntrebari dar la care, datorita standardizarii,
raspunsurile pot fi date ntr-un interval scurt de timp, pe cnd un
chestionar cu ntrebari deschise cuprinde un numar mai redus de
ntrebari si va necesita un timp mai mare pentru completarea lui.
O constatare interesanta pe care o fac cercetatorii n
legatura cu dimensiunea chestionarului si reactia publicului
investigat la un chestionar mai amplu sau mai restrns este aceea
ca, de cele mai multe ori, un chestionar mai lung, dar mai

127

interesant, este mai bine primit dect unul mai scurt, dar lipsit de
interes pentru cel solicitat sa l completeze.
Printre factorii ce influenteaza decisiv relevanta datelor
obtinute prin administrarea chestionarului, pe primul loc se va
afla modul de stabilire a esantionului care va fi investigat cu
ajutorul chestionarului.
Ancheta sociologica realizata pe baza de chestionar
vizeaza, de cele mai multe ori, populatii ce numara milioane si
zeci de milioane de oameni. De aceea, nu se va putea aplica
chestionarul ntregii populatii, ci numai unui numar restrns de
persoane, ce va fi selectat n asa fel, nct sa reprezinte, sub
aspectul caracteristicilor esentiale, toate categoriile de persoane ce
alcatuiesc respectiva populatie. Grupul investigat va constitui
esantionul ce reprezinta populatia avuta n vedere, iar asigurarea
caracterului reprezentativ al acestuia va depinde de modul de
selectare a esantionului. Regula majora care trebuie respectata n
aceasta actiune este aceea ca selectarea persoanelor ce vor
constitui esantionul sa aiba un caracter preponderent aleatoriu,
aceasta nsemnnd ca, teoretic vorbind, fiecare membru al
populatiei investigate are sanse egale de a fi cuprins n respectivul
esantion.
Urmeaza, apoi, dimensiunea esantionului, care nu este
conditionata de numarul absolut al populatiei asupra careia se va
efectua cercetarea, ci de legile statisticii. Bunaoara, potrivit lui
George Gallup, n cazul populatiei Statelor Unite ale Americii,
care este de peste 200 de milioane, esantionul alcatuit din 100 de
persoane da o marja de eroare de pna la 15%, cel de 900 de
persoane o marja de pna la 5%, iar n cazul unui esantion de 10
000 de persoane, marja de eroare se reduce la 1,5%.
Pentru realizarea unui esantion reprezentativ, se
recomanda folosirea urmatoarei proceduri:
a. construirea unui model teoretic al populatiei ce urmeaza
a fi investigata, n care sa se regaseasca toate categoriile acesteia;

128

b. stabilirea subesantioanelor ce vor fi alese din fiecare

strat al populatiei;
c. raportarea numarului populatiei la numarul persoanelor
ce vor constitui esantionul, pentru stabilirea pasului acestuia (n
cazul unei populatii de 1 milion si al unui esantion de 1 000 de
persoane, pasul va fi de 1 la o mie);
d. stabilirea criteriilor de selectie, care pot fi exclusiv
aleatorii, semialeatorii, dirijate.62
Chestionarele folosite n realizarea unei anchete
sociologice se deosebesc n functie de mai multe criterii si anume:
a. dupa natura informatiei se disting chestionarele de
date factuale, respectiv chestionarele de tip administrativ, si
chestionarele de opinie;
b. dupa ntinderea informatiei: chestionarele speciale si
chestionarele omnibus.
Chestionarele de date factuale, utilizate cu precadere de
administratia publica, furnizeaza informatii privitoare la
structurarea unei populatii pe sex, vrste, profesii, nivel de
scolarizare, surse de venituri, zone de domiciliu, conditii de locuit
etc. Un chestionar reprezentativ pentru aceasta categorie este cel
folosit cu ocazia recensamntului general al populatiei. n mod
uzual, cu asemenea chestionare opereaza Directiile de statistica,
acestea recoltnd date ce sunt prelucrate la nivel national si care
sunt puse apoi la dispozitia tuturor celor interesati.
Rezultatele obtinute prin administrarea acestui tip de
chestionar ar fi si mai relevante daca alcatuirea lor s-ar face
potrivit exigentelor unei investigatii sociologice riguros stiintifice.
Or, se constata ca nu ntotdeauna se dau curs acestor cerinte, fapt
ce diminueaza autenticitatea informatiilor obtinute pe aceasta
cale.
Chestionarele de opinie se utilizeaza att pentru
investigarea opiniilor populatiei n legatura cu anumite fenomene,
62

A se vedea, pentr o informare mai ampla, Andrei Novak, op. cit., capitolele
XII-XVI

129

ct si a atitudinilor acesteia, a intentiilor sale de viitor, precum si

pentru cunoasterea unor fenomene sociale specifice ce si gasesc
un anumit mod de reflectare n constiinta celor investigati.
Sondajele de opinie sunt eficiente si pentru cunoasterea nivelului
de constiinta a diferitelor categorii ale populatiei, a starilor de
spirit ale acestora etc. .
Desi se apreciaza ca, pe baza chestionarelor de opinie, se
recolteaza date cu caracter preponderent subiectiv, totusi multe
din aceste date furnizeaza informatii si n legatura cu realitatile
obiective, ce si gasesc o reflectare specifica n constiinta celor
investigati.
Chestionarele speciale se axeaza, de regula, pe o singura
problema de cercetare, pe cnd cele omnibus si propun sa
surprinda aspecte ce se ncadreaza n diverse domenii ale realitatii
sociale.
Cercetarea pe baza de chestionar a cunoscut, n ultimele
sase - sapte decenii, o extindere impresionanta, acumulndu-se o
bogata experienta n folosirea acestui important instrument
metodologic. n acelasi timp, s-a realizat o imagine adecvata cu
privire la avantajele metodei, dar si la riscurile de eroare ce
nsotesc o asemenea procedura.
n esenta, sursele principale de eroare ale anchetei pe baza
de chestionar rezida n:
a. modul defectuos de formulare a ntrebarilor;
b.
organizarea
defectuoasa
a
chestionarului
(supradimensionarea chestionarului, ordinea ilogica a ntrebarilor,
sugerarea raspunsurilor etc.);
c. relatia neadecvata dintre operator si respondent
(manifestarea unei anumite suspiciuni fata de onestitatea
intentiilor cu care se face investigatia, aversiunea spontana fata de
persoana operatorului, modul inabil de adresare si procedare din
partea operatorului s.a.m.d.).
Riscurile de eroare datorate unor asemenea cauze pot fi
diminuate pna la ncadrarea lor n limite acceptabile, n masura
130

n care organizatorii anchetei vor manifesta grija cuvenita pentru

pregatirea corespunzatoare a fiecarei etape a investigatiei.
Bunaoara, atunci cnd se formuleaza ntrebarile, autorii
chestionarului trebuie sa tina obligatoriu seama de urmatoarele
aspecte:
daca limbajul folosit nu genereaza dificultati de ntelegere;
daca formularile nu depasesc nivelul de ntelegere al
subiectilor;
daca ntrebarile nu au un caracter prea general si mult prea
abstract;
daca ntrebarile nu sunt indiscrete, plictisitoare,
generatoare de suspiciuni etc.
B2 Interviul
Interviul reprezinta un instrument de investigare ce se
aseamana cu chestionarea, deosebirea constnd doar n caracterul
sau oral. Literatura de specialitate defineste interviul ca fiind o
tehnica de cooperare verbala ntre intervievat si intervievator, prin
care cel din urma obtine informatiile urmarite de scopul anchetei
de la persoana intervievata.
Esentiala pentru obtinerea succesului interviului este
tehnica folosita n realizarea acestuia. O regula generala ce trebuie
respectata n organizarea si desfasurarea interviului este aceea a
cstigarii ncrederii persoanei intervievate.
n functie de modul n care se realizeaza comunicarea
ntre anchetator si persoana intervievata, de gradul de formalizare
a procedurii si de calitatea si nivelul informatiei obtinute,
interviurile se clasifica n formale si informale, individuale si de
grup.
Interviurile formale se desfasoara n baza unei liste de
ntrebari, adusa, de regula, din timp la cunostinta persoanei ce
urmeaza a fi intervievata. Acest tip se utilizeaza cu precadere n
interviurile ce se iau persoanelor oficiale. El se aseamana n mare
131

masura cu chestionarul si, de aceea, unii sociologi l considera ca

fiind o convorbire dirijata pe baza de ndrumator.
Interviurile informale au un caracter preponderent
spontan si cu toate ca anchetatorul are n minte ntrebarile pe care
le va adresa celui intervievat, precum si ordinea lor, el lasa
impresia ca ar fi vorba de o conversatie fireasca, ce decurge de la
sine.
Daca interviurile individuale se realizeaza cu o singura
persoana, cele de grup mbraca forma unei discutii n colectiv, la
aceeasi ntrebare formulata de anchetator raspunznd succesiv
mai multe persoane, dar fiecare ntr-o maniera proprie.
Ca si chestionarul, si interviul prezinta att avantaje, ct si
dezavantaje pentru eficienta anchetei.
Cele mai evidente avantaje ale interviului sunt:
flexibilitatea sporita, adica posibilitatea schimbarii din
mers a directiei interviului, n functie de aspectele nou
aparute;
posibilitatea anchetatorului de a reveni asupra ntrebarii n
cazul n care aceasta nu a fost nteleasa sau raspunsul nu
este la obiect;
obtinerea de raspunsuri la toate ntrebarile formulate de
anchetator;
evitarea riscului prezent n cazul chestionarului de a se
obtine raspunsuri ce nu corespund realitatii.

Dintre dezavantaje, cele mai importante sunt:

costurile ridicate ale anchetei, desfasurarea interviului
implicnd deplasarea la fata locului a anchetatorului;
nerespectarea conditiei anonimatului celui intervievat, de
unde o anumita retinere fata de ntrebarile ce i sunt
adresate;
absenta unui interval de reflectie pentru intervievat, n
care acesta sa se poata dumiri asupra sensului ntrebarii;
posibilitatea neconsemnarii fidele a raspunsurilor date.
132

Cunoasterea neajunsurilor specifice interviurilor si a cauzelor

ce le genereaza ofera posibilitatea utilizarii unor mijloace de
contracarare si de diminuare a erorilor. nsa cea mai sigura cale
este aceea a combinarii interviului cu chestionarul, precum si a
completarii datelor obtinute prin interviu cu informatiile
dobndite prin utilizarea altor tehnici de investigare.

133

ANEXA
DREPTATEA CA VALOARE ETICO JURIDICA
Desi dreptatea constituie o componenta fundamentala a
sistemului de valori al umanitatii, ea nu se bucura din partea
axiologiei contemporane de atentia de care beneficiaza adevarul,
binele, frumosul sau fericirea. Asupra dreptatii se reflecteaza
astazi doar n treacat, mai rar dect n epoca moderna si
incomparabil mai putin dect n antichitate. n raport cu
contemporanii, filosofii greci au merite ce nu pot fi egalate n
legatura cu modul n care au analizat si prezentat continutul
acestei valori, numita de ei dikaiosyne. n schimb, modernitatea
a cunoscut, printre altele, o ndepartare de sensul originar al
dikaiosyne-ei, prin impunerea preocuparii pentru ceea ce azi este
un subiect n mare voga: acela al drepturilor omului 63.
Anticii au abordat initial dreptatea ca fiind o conditie a
ordinii si armoniei cosmice. Lumea este un cosmos, adica o
alcatuire armonioasa desavrsita, datorita principiului rational ce
o guverneaza si care introduce dreapta masura n tot ceea ce
exista. Aceasta dreapta masura cere ca fiecare lucru sa actioneze
conform naturii sale, sa ocupe locul ce i se cuvine si sa
ndeplineasca rolul ce-i este rezervat n cadrul ntregului din care
face parte.
O asemenea interpretare, ntlnita la presocratici, pune
accentul pe determinarea rationala a ordinii cosmice, pe
constrngerea pe care o exercita ratiunea asupra existentelor
individuale ca acestea sa actioneze conform rolului ce le-a fost
stabilit si sa contribuie astfel la desavrsirea ntregului. Prin
urmare, primeaza ideea de supunere fata de comandamentele
ratiunii atunci cnd se trateaza problema dreptatii, iar acestea din
urma par sa vizeze n exclusivitate binele ntregului si sa-l
63

Carmen Cozma, Introducere n aretelogie, Editura Universitatii Al. I.

Cuza Iasi, 2001, p. 170.

134

neglijeze pe cel al indivizilor. Nu este prezenta deci ideea

reciprocitatii, dreptatea fiind nteleasa doar ca obligatie nu si ca
beneficiu care rezulta de pe urma ndeplinirii acesteia, ca fiind
numai constrngere nu si manifestare libera a celui care
ndeplineste anumite obligatii.
ncepnd cu Socrate si Platon, se va nregistra o schimbare
de perspectiva n abordarea si ntelegerea a ceea ce se numea
dreapta masura si, implicit, a ceea ce se va ntelege prin dreptate.
Ei vor pastra ideea ca numai ratiunea este cea care asigura
dreptatea, dar vor considera ca aceasta trebuie sa se supuna ea
nsasi principiului dreptatii. Dreptatea se va impune nu numai
lucrurilor si oamenilor ci si zeilor, iar superioritatea acestora din
urma va fi data de posibilitatea realizarii unei dreptati desavrsite.
Platon, care accepta desavrsirea doar pentru existentele
spirituale pure, respectiv pentru Idei, va avea o alta imagine
asupra Binelui, acesta fiind raportat nu numai la ntreg ci si la
partile componente. Binele nseamna nu numai forma perfecta a
lumii Ideilor, ci si faptul ca aceasta forma rezulta n urma
atribuirii fiecarei Idei a locului ce i se cuvine n arhitectonica
ansamblului. Ocupnd locul care i se potriveste, forma
individuala va contribui nu numai la realizarea desavrsirii si
frumusetii ntregului, ci si va pune n deplina valoare propria-i
desavrsire. Si daca modul de a se afirma al fiecarei Idei depinde
nu numai de nsusirile ce-i sunt specifice, ci si de relatiile sale cu
alte Idei ca si cu ntregul din care face parte, rezulta ca Binele este
dat nu numai de perfectiunea ntregului, ci si de plusul de
desavrsire pe care-l dobndesc partile n virtutea apartenentei lor
la ntreg. Iar Binele absolut se ntlneste doar acolo unde exista o
deplina unitate si armonie ntre Binele general si cel individual.
Binele i apare lui Platon ca fiind valoarea absoluta, adica
scopul ultim spre care trebuie sa tinda lumea ca ntreg ct si
fiecare componenta a acesteia, si n raport cu care se ntemeiaza
toate celelalte valori. El este convins ca n domeniul
inteligibilului, mai presus de toate, este Ideea Binelui, ca ea este
135

anevoie de vazut, dar ca, odata vazuta, ea trebuie conceputa ca

fiind pricina pentru tot ce-i drept si frumos 64.
Dreptatea se contureaza a fi, din perspectiva
ontologico axiologica, o valoare mijloc, subordonata direct
valorii supreme a Binelui, dar n absenta careia acesta nu ar
putea lua nastere si nici nu si-ar putea pastra fiinta. Ea este,
ca atare, o valoare fundamentala care conditioneaza
realizarea valorii supreme si care se afla n strnsa corelatie
cu alte valori fundamentale ca adevarul, frumosul, libertatea,
fericirea.
Daca dreptatea se situeaza, ca valoare, n imediata
vecinatate a Binelui dar pe o pozitie subordonata acestuia, ca
virtute dreptatea se va afla pe primul loc. Dar si aceasta pozitie
privilegiata n raport cu celelalte virtuti se explica tot prin rolul pe
care l are n nfaptuirea Binelui. n masura n care Binele
constituie excelenta modului de a fi al oricarui lucru, iar aceasta
din urma este conditionata de perfectiunea ansamblului caruia i
apartine, atunci trebuie sa se admita ca dreptatea, ca virtute, este
disponibilitatea de a actiona n vederea situarii fiecarui lucru pe
locul ce i se cuvine n conformitate cu principiul Binelui.
Si n viata sociala conceptul de Dreptate desemneaza tot
dreapta masura ce trebuie sa caracterizeze relatiile dintre oameni,
schimbul lor de activitati. Dreptatea si-ar pierde sensul daca
indivizii ar trai izolat si nu ar interactiona unii cu altii, nu ar
conlucra n vederea atingerii unor scopuri comune.
Gnditorii antici vor sesiza ca dreptatea este o conditie si,
totodata, o consecinta a vietii sociale, fapt ce-i va determina sa
procedeze la analiza ipostazelor acesteia n functie de tipul de
raporturi sociale la care participa membrii unei colectivitati.
Cea mai importanta forma de comunitate umana fiind, fara
ndoiala, statul, a carui autoritate se exercita asupra tuturor
cetatenilor sai, va rezulta o prima specie a Dreptatii sociale
Dreptatea politica. Aceasta vizeaza modul n care se constituie si
64

Platon, Republica, 517 c.

136

functioneaza puterea statului, pozitia cetatenilor fata de puterea

politica, relatia ce exista ntre obligatiile pe care le au cetatenii
fata de stat si avantajele ce rezulta din calitatea lor de cetateni ai
statului.
Dreptatea politica va fi tratata diferit de catre Platon si
Aristotel, primul raportndu-o cu precadere la Binele cetatii, al
doilea la relatia dintre binele cetatii si binele celor ce alcatuiesc
cetatea.
Platon s-a preocupat n permanenta de gasirea formei
ideale de stat, n care functiile sa fie distribuite potrivit valorii si
aptitudinilor cetatenilor, urmnd ca fiecaruia sa i se rezerve locul
la care l ndreptateau calitatile spirituale si educatia dobndita.
Dreptatea consta, ntr-o asemenea viziune, n ocuparea functiilor
de comanda n stat de catre cei nzestrati cu calitatile necesare
exercitarii lor la un nivel optim, celorlalti rezervndu-li-se doar
dreptul de a produce bunurile materiale necesare vietii. De pe
urma acestei repartizari drepte a rolurilor sociale ar avea de
cstigat n primul rnd cetatea; dar, apoi ntr-un stat rational
ntocmit si n care profesionistii sunt cei care detin prghiile de
comanda, se vor crea conditii prielnice pentru desfasurarea tuturor
activitatilor sociale, astfel nct vor avea de cstigat toti membrii
cetatii.
Spre deosebire de Platon, Aristotel insista pe egalitatea si
libertatea cetatenilor, n absenta carora nu poate fi vorba de un
stat cu adevarat rational.
Pentru Aristotel, aceasta forma de dreptate exista numai n
societatea ai carei membri sunt liberi si egali fie dupa criteriul
egalitatii proportionale, fie dupa cel al egalitatii aritmetice. n
societatea n care aceste conditii nu sunt ndeplinite, nu exista cu
adevarat justitie politica ... 65. Statutul de om liber al fiecarui
cetatean al statului va constitui conditia fundamentala pentru
organizarea si functionarea puterii ca un instrument n slujba
cetatenilor si nu ca o forta care si-i subordoneaza n mod despotic.
65

Aristotel, Etica nicomahica, 1134 a 25.

137

Egalitatea cetatenilor se materializeaza n dreptul egal al acestora

de a participa la organizarea si exercitarea puterii, precum si n
egalitatea ndatoririlor pe care acestia le au fata de stat si al caror
echivalent se va regasi n egalitatea avantajelor ce decurg din
ndeplinirea respectivelor ndatoriri.
Aristotel ia n considerare att criteriul egalitatii aritmetice
ct si pe cel al egalitatii proportionale, primul functionnd n
cazul egalitatii cantitative, al doilea al unei egalitati de ordin
calitativ. Daca primul criteriu opereaza n raporturile private
dintre cetateni si sta la baza dreptatii corective, al doilea criteriu
opereaza n sfera dreptatii distributive, care aplicata n sfera
bunurilor posedate n comun, respecta proportia ... (pentru ca,
atunci cnd are loc distribuirea din bunurile comune, ea se face
proportional cu contributia fiecaruia), iar nedreptatea opusa
acestei forme de dreptate consta n ncalcarea proportiei 66.
Reiese, din aceasta interpretare, ideea ca nu se poate vorbi
de o contributie egala la crearea bunurilor comune, ca aceasta
contributie va depinde de talentul, pregatirea, experienta si gradul
de angajare al fiecarui individ si, n consecinta, dreapta masura
impune aplicarea criteriului proportional si nu al celui aritmetic n
distribuirea a ceea ce se poseda n comun.
Spre deosebire de domeniul public, n relatiile private
dintre cetateni se aplica dreptatea corectiva, care se ntemeiaza pe
principiul reciprocitatii, de a carui respectare va depinde nsasi
coeziunea statului. Atunci cnd indivizii accepta sa coopereze si
sa se constituie ntr-o comunitate, ei o fac n baza comunitatii de
interese, respectiv, datorita existentei unor trebuinte reciproce,
fiecare avnd nevoie de serviciile celuilalt. Daca nu ar exista
asemenea trebuinte, nu s-ar produce nici asocierea si nu s-ar
realiza nici schimburile de produse si activitati.
Convietuirea sociala a indivizilor si conlucrarea lor pe
diverse planuri sunt cele ce impun aplicarea principiului dreptatii
n raporturile dintre ei si corectarea acestora atunci cnd ele se
66

Ibidem, 1131 b.

138

abat de la amintitul principiu. Dar dreptatea, ne atentioneaza

Aristotel, exista, de fapt, numai la cei ale caror raporturi sunt
reglate prin lege 67.
Odata cu interventia legii, intram n sfera juridicului si n
conturarea dreptatii ca valoare juridica. Spre deosebire de
domeniul moralei, n care dreptatea aparea ca o valoare
subordonata binelui, n plan juridic dreptatea se releva a fi
valoarea primordiala. Doar prin raportare la aceasta valoare se
constituie sfera juridicului si se cristalizeaza conceptul de justitie
ca si cel de drept. Rostul justitiei nu este altul dect acela de a
repara nedreptatea, adica, n interpretarea lui Aristotel, de a stabili
egalitatea acolo unde aceasta a fost ncalcata.
La rndul ei, legea constituie expresia spiritului de
dreptate numai acolo unde libertatea si egalitatea indivizilor sunt
reale, deci acolo unde statul este organizat si functioneaza pe baze
democratice. Numai n aceste conditii se justifica afirmatia ca
notiunea de drept este sinonima cu cea de legalitate. Astfel,
legalitatea poate nsemna consacrarea domniei celor puternici. Si
aceasta realitate va fi sesizata de catre Platon, care, prin
intermediul sofistului Thrasymachos, retine ca fiecare stapnire
legiuieste potrivit cu folosul propriu: democratia face legi
democratice, tirania tiranice si celelalte tot asa. Aseznd astfel
legile, stapnirea declara ca acest folos propriu este, pentru
supusi, dreptatea. Prin urmare, dreptatea nu va fi altceva dect
folosul stapnirii constituite.
Ori cum aceasta are puterea, i e vadit celui ce judeca bine
ca, pretutindeni, dreptatea este acelasi lucru: folosul celui mai
tare 68.
Daca regimurile despotice vor fi criticate de catre cei care
nutreau convingerea ca ele contraveneau spiritului dreptatii, se
vor ntlni si situatii opuse, cnd va fi incriminata dreptatea pe
considerentul inegalitatii naturale a oamenilor.
67
68

Aristotel, op. cit., 1134 a 30.

Platon, Republica, 338 d.

139

De vreme ce oamenii nu sunt la fel de puternici si nici la

fel de inteligenti, nu se cuvine a fi tratati la fel nici n privinta
drepturilor de care ar trebui sa se bucure n societate. Fiindca,
motiveaza Callicles, un discipol de-al lui Gorgias, nsasi natura
arata ca este drept ca cel capabil sa aiba mai mult dect cel
netrebnic, cel ce este mai puternic dect cel ce este mai slab. E
vadit ca asa stau lucrurile peste tot, si printre animale si printre
oamenii din toate cetatile si de toate neamurile, la care dreptul se
defineste prin faptul ca cel puternic conduce pe cel slab si
stapneste mai mult dect el69.

69

Platon, Gorgias, 483 d.

140

BIBLIOGRAFIE
1. Andrei Petre, Sociologie generala, Ed. Academiei,
Bucuresti,1970.
2. Andrei Petre, Opere sociologice, I, Ed. Academiei,
Bucuresti,1973
3. Baciu Dan, Sociologie juridica, Ed. Hyperion, Bucuresti,
1995.
4. Baciu P. Dan, Radulescu S. Voicu M., Introducere n
sociologia deviatiei, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti,
1985
5. Badescu Ilie s.a., Istoria sociologiei (teorii contempo-rane),
Ed. Eminescu, Bucuresti, 1996.
6. Badina Ovidiu, Cteva reflectii n legatura cu obiectul
sociologiei n: Sociologia Militans, Vol.I, Bucuresti,1968.
7. Bobos Gheorghe, Teoria generala a statului si dreptului,
EDP, Bucuresti,1983.
8. Caravia Paul, Discipline. Conexiuni. Gndire crea-toare, Ed.
Stiintifica, Bucuresti, 1991.
9. Carbonnier Jean, Sociologie juridique, Libraire Armand
Colin, Paris,1972.
10. Chelcea Septimiu, Chestionarul n investigatia sociologica,
Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1975.
11. Ciuca Valerius M., Lectii de sociologia dreptului,
Ed.
Polirom, Iasi, 1998.
12. Costin Mircea, Raspunderea juridica n dreptul R.S.R.,
Ed. Dacia, Cluj,1974.
13. Constantinescu Miron, Introducere n sociologie Note de
curs, partea I si a II-a, Centrul de multiplicare al Universitatii din
Bucuresti,1972.
14. Djuvara Mircea, Drept si sociologie, n Omagiul
profesorului D. Gusti (Arhiva pentru Stiinta si Reforma Sociala),
Anul XIV, 1936, II.
15. Djuvara Mircea, Explicatii suplimentare despre
141

raporturile ntre drept si sociologie, Analele Facultatii de Drept,

Bucuresti, Anul IV, nr. 3-4, 1942.
16. Djuvara Mircea, Teoria generala a dreptului, vol.I, II, III,
Bucuresti, 1930.
17. Dobrinescu Ion, Dreptatea si valorile culturii,
Ed.
Academiei Romne, Bucuresti, 1992.
18. Dragan Ion, Unitate si diversitate n sociologie, n
Sociologia Militans, vol.I, Bucuresti, Ed. Stiintifica, 1968.
19. Draganu Tudor, Introducere n teoria si practica statului
de drept, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1992.
20. Durkheim Emile, Regulile metodei sociologice,
Ed.
Stiintifica, Bucuresti, 1974.
21. Gadamer, H.G., Wahrheit und Methode, Grundzge einer
Philosophischen Hermeneutic, Tbingen, 1972.
22. Gary Kyng s.a., Fundamentele cercetarii sociale,
Ed.
Polirom, Iasi. 2000.
23. Gurvitch G., lments de sociologie juridique, Aubier,
Editions Montaigne, Paris, 1940.
24. Gusti D., Pagini alese, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1965.
25. Herseni Traian, Prolegomene la teoria sociologica, Ed.
Stiintifica, Bucuresti, 1969.
26. Herseni Traian, Sociologie si etica, Ed. Stiintifica, Bucuresti,
1968.
27. Herseni Traian, Ce este sociologia? Ed. Stiintifica si
Enciclopedica, Bucuresti, 1981.
28. Luminosu Doru Silviu, Popa Vasile, Sociologie juridica, Ed.
Helicom, Timis, 1995.
29. Manolescu Mircea, Teoria si practica dreptului, Fundatia
Regele Mihai I, Bucuresti, 1946.
30. Monstequieu, Despre spiritul legilor, Ed. Stiintifica,
Bucuresti, 1964.
31. Moser C.A., Metodele de ancheta n investigarea
fenomenelor sociale, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1967.
32. Novak Andrei, Sondajul de opinie, Ed. Oscar Print,
142

Bucuresti, 1998.
33. Popa Nicolae, Prelegeri de sociologie juridica,
Universitatea din Bucuresti, Facultatea de Drept, Bucuresti, 1983.
34. Popa N., Mihaiescu I., Eremia M., Sociologie juridica, Ed.
Universitatii, Bucuresti, 1999.
35. Popescu Sofia, Conceptii contemporane despre drept, Ed.
Academiei, Bucuresti, 1985.
36. Popescu Sofia, Iliescu Dragos, Probleme actuale ale
metodologiei juridice, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti,
1979.
37. Raymond Aron, Les tapes de la pense sociologique, Ed.
Gallimard, 1967.
38. Rotaru Traian, Iliuta Petru, Ancheta sociologica si sondajul
de opinie, Ed. Polirom, Iasi, 2001.
39. Roth Andrei, Abc-ul investigatiei sociologice, vol.I, Ed.
Dacia, 1971.
40. Rousseau J.J., Contractul social, Ed. Stiintifica, Bucuresti,
1957.
41. Sperantia Eugeniu, Lectiuni de enciclopedie juridica, I,
Tipografia Cartea Romneasca, Cluj, 1936.
42. Ungureanu Ion, Paradigme ale cunoasterii societatii,
Humanitas, Bucuresti, 1990.
43. Vlasceanu Lazar, Metodologia cercetarii sociologice, Ed.
Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1982.
44. Voicu Victor, Sociologie juridica, (Note de curs), Galati,
1999.
45. Voicu Victor, Sociologie juridica, (Note de curs), Galati,
1999.
46. *** Sociologia franceza contemporana, Ed. Politica,
Bucuresti, 1971.
47. *** Interdisciplinaritatea si stiintele umane,
Ed.
Politica, Bucuresti, 1986.
48. *** Epistemologia stiintelor sociale, Ed. Politica, Bucuresti,
1981
143