ANALIZA CALITATIVĂ ŞI

CANTITATIVĂ A APEI DE
ADÂNCIME PRIN CROMATOGRAFIE
IONICĂ

Caracteristici ale apelor subterane.Surse de

poluare

Apele subterane prezintă parametri relativ constanţi şi se caracterizează prin

mineralizare ridicată, conţinut bogat de dioxid de carbon şi concentraţie scăzută
a oxigenului. Din punct de vedere calitativ, apele freatice sunt considerare curate
şi se înscriu în normele de potabilitate sau pentru utilizări industriale puţin
pretenţioase. Poluarea apei reprezintă, după o definiţie generală, modificarea în
mod direct sau indirect a compoziţiei normale a acesteia, ca urmare a activităţii
omului, într-o astfel de măsură, încât afectează toate celelalte folosinţe la care
apa ar putea servi în starea sa naturală. Poluarea apei implică poluarea biologică,
fizică şi chimică şi determină, în ultimă instanţă, modificarea echilibrului
ecologic. Apele subterane pot conţine şi elemente a căror concentraţie depăşeşte
normele admise pentru utilizarea în scop potabil sau industrial. Acestea depind
de compoziţia terenului şi se referă de obicei la conţinutul de fier, mangan,
calciu, magneziu, hidrogen sulfurat, fluoruri, carbonat, bicarbonat, amoniu,
azotit, azotat etc. În acest caz se impune abordarea unor sisteme de tratare, mai
ales dacă apa este destinată consumului uman. În cazul resurselor de apă
subterană, poluarea se produce prin infiltrarea substanţelor impurificatoare
solide şi lichide datorită apelor meteorice, care spală deşeurile de pe sol în mod
organizat sau dezorganizat şi a apelor de canalizare care pătrund în sol prin
neetanşeităţile reţelei de conducte.

Substanţe chimice anorganice în apă şi influenţa lor

asupra sănătăţii

Fluor - valoarea maximă a fluorurilor în apa de băut este de 1,2mg/l.

Concentraţii mai mari (peste 2mg/l) pot conduce la fluoroza oaselor, în special a
dinţilor, cu modificări sensibile ale calităţii smalţului (pete). La concentraţii de
peste 6mg/l se poate produce deces.

Nitriţii - provin din oxidarea incompletă a amoniacului în prezenţa

bacteriilor nitrificatoare sau din nitraţi în anumite condiţii: fie înaintea
consumului (reducere în fântâni), fie în organism (în tubul digestiv), dar şi în
rezervoare şi ţevi zincate unde nitraţii sunt reduşi la nitriţi generând o toxicitate
secundară a nitraţilor. Cantitatea maximă în apă admisă în UE este de 0,5mg/l.

Nitraţii - prezenţa concomitentă a amoniacului şi nitraţilor ne arată o

poluare continuă şi o dezinfecţie necorespunzătoare. Cantităţi mici de nitraţi pot
fi regăsite aproape în toate apele. Nitraţii provin din urmatoarele surse de
poluare:

- îngrăşăminte folosite în cantităţi foarte mari în agricultura intensivă;

pesticide cu azot;

- locuri de depozitare a îngrăşămintelor deteriorate sau construite prea

aproape de fântânile particulare.
 Chiar dacă o cantitate suplimentară de nitraţi nu ajunge în pământ, va trece
destul de mult timp până când conţinutul de nitraţi din apă deja existent se va
degrada. În apele de suprafaţă, concentraţiile de nitraţi se pot încadra între 0 si 8
mg/l, iar în apele foarte poluate pot ajunge pâna la 50-150 mg/l sau chiar mai
mult. În 1988, 36% dintre fântânile din România aveau concentraţia de nitraţi de
peste 45 mg/l. În corp, nitraţii sunt transformaţi în nitriţi. Nitriţii sunt periculoşi
pentru copiii mici şi pentru sugari chiar şi în cantităţi mai mici decât limita
admisă, oxidând hemoglobina care este responsabilă pentru captarea oxigenului.
Oxidarea hemoglobinei poate duce la apariţia methemoglobinemiei. Organismul
copiilor mici nu poate degrada methemoglobina destul de repede, ceea ce
înseamnă o oxigenare insuficientă. Otrăvirea poate avea drept simptome
albăstrirea buzelor, mâinilor şi picioarelor, dureri de cap, dificultăţi de respiraţie,
chiar şi sufocare în cazurile cele mai grave. Afecţiunea se manifestă cu
precădere la copiii mici în primul an de viaţă, iar în cazul celor cu vârsta de până
la 3 luni poate fi fatală. Ţara noastră are o frecvenţă ridicată a
methemoglobinemiei, cu mortalitate semnificativă. Între 1984–1995 s-au
înregistrat 2346 de cazuri la copii sub 1 an şi 80 de decese. Sunt indicii că cifra
este mult subestimată din cauza dificultăţii diagnosticării. Demn de remarcat
este că intoxicaţia cronică cu nitraţi, în general fără forme clinice, se răsfrânge
puternic asupra organismului infantil, influenţând dezvoltarea fizică atât
ponderală, cât şi staturală şi scăzând în acelaşi timp rezistenţa organismului la
diferitele agresiuni biologice din mediu (infecţii digestive, respiratorii etc.). Pe
lângă aceasta, împreună cu unele alimente, nitraţii formează nitrozamina
cancerigenă.

Amoniacul - rezultă din degradarea incompletă a substantelor organice ce

conţin azot, sau poate proveni deasemenea din sol şi influenţează negativ
mirosul şi gustul apei.
 Carenţa de fluor ( caracterizând majoritatea surselor de apă din România)
favorizează caria dentară, explicând parţial marea ei incidenţă la noi în ţară.
Fluorul poate contracara şi efectele methemoglobinizante ale nitraţilor. Exces de
fluor există în mai multe zone (din cauze naturale sau artificiale - poluare) şi
provoacă fluoroză, iar la doze mari osteoscleroză şi osteofluoroză anchilozantă.
Fluorizarea apei este foarte controversată. Se practica în diverse ţări ca Elveţia,
USA etc. Majoritatea ţărilor au renunţat şi chiar au interzis-o.

Duritatea apei afectează negativ procesul de spălare (inclusiv a corpului

uman), dar influenţează pozitiv patologia cardiovasculară, apa dură fiind
considerată factor protector. Studii mai recente consideră că nu duritatea în sine
este benefică, ci calciul (Ca) şi magneziul (Mg), ai căror compuşi sunt factorul
major determinat al durităţii.

Studii clinice indică un efect favorabil al calciului (Ca), magneziului

(Mg),în schimb sodiul (Na) e incriminat pentru efecte defavorabile.Nitriţii
(NO2-) rezultă din nitraţi înaintea consumului în urma procesului de reducere în
fântâni.

Pentru a determina calitativ şi cantitativ aceste specii anionice şi cationice

prezente în apele subterane,este necesar aplicarea unei metode adecvate de
detecţie şi separare a analiţilor din matrice. Într-o metodă analitică, noţiunea de
sensibilitate corespunde concentraţiei minime intr-o substanţă ce poate fi
determinată cu o anumită siguranţă. Alegerea unei metode de analiză depinde de
sensibilitatea cerută. Cu cât este mai mică proba şi cu cât compusul de interes în
probă este mai puţin prezent cu atât metoda trebuie să fie mai sensibilă. Precizia
se referă la corectitudinea rezultatului obţinut printr-o metodă analitică. La fel ca
şi sensibilitatea, precizia variază de la o metodă la alta. Practic, se va alege
metoda care furnizează gradul de acurateţe cerut. Selectivitatea constituie o
proprietate a unei metode de a furniza o precizie mai mare la determinarea unei
anumite substanţe dintr-un amestec, comparativ cu alte substanţe coprezente. Cu
cât proba este mai complexă, metoda trebuie să fie mai selectivă. Astfel,având in
vedere că ionii sunt prezenţi în apă în concentraţii de ordinul mili şi
microgramelor,cromatografia ionică se pretează a fi o metodă de separare
cromatografică eficientă.

CROMATOGRAFIA IONICĂ.CONSIDERAŢII TEORETICE ŞI

PARTICULARIZĂRI

Metoda separării anionilor şi cationilor prin cromatografie ionică a fost

aplicată în analiza apelor de adâncime. Proba de apă a fost prelevată dintr-o
fântână situată pe un deal în Holboca, comună localizată în NE Iaşului. În ceea
ce priveşte stocarea probei lichide, aceasta s-a făcut într-un recipient special din
polietilenă. Anterior s-a făcut echilibrarea acestuia, prin clătiri succesive cu
volume din proba de interes.

REACTIVI ŞI MATERIALE FOLOSITE.CONDIŢII DE LUCRU.APARATURA

Atât în analiza cationilor cât şi a anionilor s-au utilizat standarde de etalonare ce

conţin analiţii urmăriţi în determinare;standardul este o substanţă a cărei puritate
a fost verificată. De asemenea, în prepararea reactivilor şi pentru diluţia
necesară separării cationilor s-a folosit doar apa ultrapură (deionizată,
demineralizată) şi nu distilată, pentru evitarea contaminării cu gaze dizolvate
sau materiale din pereţii recipientului în care a fost stocată. O apă ultrapură e
apa ce a fost distilată şi deionizată, astfel încât conductivitatea ei să fie de 2
μS/cm sau mai mică. S-a lucrat la un ion cromatograf DIONEX ICS-3000.

Cromatografia este o tehnică de separare,prin care substanţele sunt separate

unele de altele,prin distribuirea lor între două faze şi anume,o fază
staţionară,imobilă(aflată de regulă intr-un tub numit coloană)şi o fază mobilă
aflată în mişcare ce se deplasează prin golurile primei faze.E foarte important ca
cele două faze să fie nemiscibile.Substanţele a căror distribuţie e favorabilă în
faza mobilă,trec prin aceasta şi prin sistem mult mai rapid decât subtanţele a
căror distribuţie e favorabilă în faza staţionară.Se poate spune ca afinitatea
analiţilor faţă de coloană dictează ordinea de eluare din sistem în ordinea
creşterii coeficientului de distribuţie.

Separarea se petrece în coloana cromatografică,piesa cheie a întregii

metode.Faza mobilă,denumită şi eluent scurgându-se încontinuu prin interstiţiile
fazei staţionare,poate provoca migrarea cu viteze diferite a celor n componenţi ai
amestecului de separat de-a lungul coloanei.Pentru cationi,coloana trebuie să
conţină grupări acide,de aceea se foloseşte drept eluent,acidul
metansulfonic,caracterizat de stabilitate ridiicată,în timp ce pentru separarea
anionilor,ca fază mobilă s-a utilizat Na2CO3 şi NaHCO3. Deoarece grupările
funcţionale -SO3- din acidul metansulfonic au o afinitate ceva mai mare pentru
ionii de potasiu decât faţă de cei de sodiu, primul grup de ioni care va ieşi din
coloană va fi cel format din ionii de sodiu şi abia după un timp va ieşi grupul
conţinând ionii de potasiu. Astfel se realizează separarea celor doi
ioni.Amestecul supus separării se introduce sub formă de soluţie la începutul
coloanei,folosindu-se o microseringă,volumul injectat fiind de 10 µ l.Spalaţi de
eluent,o parte din componenţii probei migrează prin coloană cu viteze
diferite.Acest lucru se datorează interacţiunilor fizice specifice dintre
moleculele probei şi faza staţionară.Efectul este numit retenţie şi acesta
provoacă o aşa-numită migrare diferenţiată. La părăsirea coloanei ionii nu pot fi
detectaţi suficient de sensibil, conductometric, în mod direct, deoarece au
concentraţii coborâte şi sunt conţinuţi în eluentul format dintr-un electrolit - cu o
concentraţie comparabilă sau chiar mai mare. De aceea s-a recurs la supresorul
ionic. Acesta a fost realizat pentru prima dată de un grup de cercetători
american, în 1975 (H. Smallşi colab.) iar iniţial a constat dintr-o coloană-
supresor, plasată în continuarea celei de separare, cu rolul de a transforma
eluentul (un acid sau o bază tare) în apă.Astfel e posibilă sesizarea
componenţilor,pe rând,la părăsirea coloanei,de către un detector de
conductivitate capabil să dea un semnal proporţional cu concentraţia soluţiei de
component din faza mobilă în funcţie de timp.Diagrama semnal,funcţie de timp
se numeşte cromatogramă.

O cromatogramă:

• ilustrează răspunsul detectorului la un compus de analizat din probă la ieşirea

acestuia din coloană ca funcţie de timp sau de volum de fază mobilă adăugată;

• este utilă atât pentru determinările cantitative cât şi calitative;

• furnizează o serie de picuri, unde aria de sub picuri furnizează informaţia

cantitativă despre cantitatea de component iar poziţia picului serveşte pentru
identificarea compusului din probă

Există patru parametri care caracterizează în general viteza de

migrare: timpul de retenţie, coeficientul de partiţie, factorul de capacitate şi
factorul de separare. Aceşti parametri descriu echilibrul de distribuţie care există
şi implicit, transferul soluţiei în cele două faze.

Timpul tR la care apare maximul unui pic, măsurat din momentul

introducerii probei se numeşte timp de reţinere sau retenţie şi este o
caracteristică calitativă a componentului respectiv. Înălţimea picului h sau aria
lui, A, sunt caracteristici cantitative, proporţionale cu cantitatea componentului
din probă. Se notează cu tM timpul în care eluentul şi componentele care nu
interacţionează cu faza staţionară parcurg distanţa până la detector.

Factorul de capacitate k este o funcţie de parametri de solubilitate,

în cazul cromatografiei de separaţie lichid-lichid. Experimental, în vederea
obţinerii unei rezoluţii maxime pe unitatea de timp, trebuie ca valoarea lui k să
fie cuprinsă între 1 şi 5.
 Factorul de separare α pentru o anumită coloană de separare este un
parametru utilizat pentru descrierea diferenţelor ce apar între vitezele de migrare
a componenţilor. Se defineşte ca fiind raportul dintre factorii de capacitate kA şi
kB, ai componentului B (care trece mai greu prin coloană) şi A (componentul
care se eluează mai repede) aflaţi în amestec.

După parcurgerea etapelor menţionate mai sus,se obţin cromatograme

cu ajutorul cărora poate fi caracterizată cât mai complex proba de apă.

În determinarea anionilor,pentru trasarea curbei de etalonare,s-au

folosit 4 standarde , iar pentru nitriţi şi nitraţi numai câte 2 standarde.După ce s-
a obţinut curba de etalonare,s-a aflat ecuaţia dreptei cu două necunoscute x şi y;
y reprezintă aria picului corespunzator unui cation şi se obţine după integrarea
manuală a cromatogramei. F¯ conc area
st1 0,2 0,0357
st3 1,2 0,2261
st4 2,4 0,4605
Cl- conc. area
st1 1 0,1202
st3 6 0,7949
st4 12 1,687

NO2- conc area

st3 6 0,4761
st4 12 1,0317

Br- conc area

st1 1 0,051
st3 6 0,3327
st4 12 0,6807
NO3- conc area
st3 6 0,4123
st4 12 0,8493

PO43- conc area

st1 2 0,0561
st3 12 0,4035
st4 24 0,8393
 SO42- conc area
st1 1 0,0848
st3 6 0,5593
st4 12 1,1436

Cromatograma separării anionilor

Astfel,având ecuaţia dreptei dată de standarde şi ariile obţinute din

cromatograma anionilor,se pot obţine concentraţiile acestor specii din apa de
fântână,care ulterior au fost comparate cu valorile maxim admise.
 conc maxim
Anioni Conc(mg/l) admisă(mg/l)
F- 1,0005 1,5
Cl- 118,37 250
NO2-
Br- 0,4991 0,01
NO3-
PO43- 0,9001 0,1
SO42- 126,53 200

Dintre anionii investigaţi,doar Cl - şi SO43- se încadrează în limita de

concentraţie admisă,F- depăşeşte foarte puţin limita,PO43- atinge o concentraţie
de 9 ori mai mare,iar Br- de 50 de ori mai mare.În apele de fântâna s-a observat
că nitriţii şi nitraţii coeluează,conducând la o suprapunere a picurilor,ele nefiind
complet separate,ceea ce nu permite determinarea concentraţiilor
anionilor.Aceste interferenţe sunt puse pe seama descompunerii materiei
organice care poate ajunge în fântână.

Anioni Tr k α
F- 3,057 0,532 7,178
Cl- 4,503 0,932 1,751
NO2-
Br- 6,5 1,789 1,919
NO3-
PO43- 9,553 3,1 1,732
SO42- 11,23 3,819 1,231

Timpul de retenţie este indicat de cromatogramă pentru fiecare anion în

parte şi indică ordinea de eluţie din coloană a speciilor ionice.Pe baza acestui
raţionament se poate spune că F- eluează din coloană înaintea Cl-,care la rândul
lui eluează înaintea Br-,etc.Factorul de capacitate(k) se calculează funcţie de
timpul de retenţie şi timpul mort şi descrie viteza de migrare a analiţilor prin
coloană.Ideal este ca acest factor să fie între 1-5,interval în care separarea se
desfăşoară în condiţii adecvate.Dacă parametrul de capacitate are valori mai
mici de 1,eluţia intervine atât de rapid,încât determinarea acurată a Tr e foarte
dificilă(cum se observă în cazul F- şi a Cl-).

Pentru analiza cationilor s-au folosit câte 4 standarde cu ajutorul cărora s-a
trasat alte curbe de etalonare.

Li+ conc aria

0,025 0,0171
0,05 0,0391
Na+ conc 0,15
aria 0,1041
0,1 0,2 0,030,138
0,067
0,2 9
0,159
0,6 6
0,194
0,8 8
NH4+ conc aria
0,125 0,035
0,25 0,0818
0,75 0,185
1 0,2342

K+ conc aria
0,25 0,0148
0,5 0,095
1,5 0,2387
2 0,3007
Mg2+ conc aria
0,125 0,057
0,25 0,1231
0,75 0,3204
1 0,4261

Ca2+ conc aria

0,25 0,0972
0,5 0,1741
1,5 0,4182
2 0,5517
 Cromatograma separării cationilor

Având toate datele necesare obţinute din cromatogramă şi din curbele de

etalonare,se pot afla şi aici uşor concentraţiile cationilor din apă,dar de această
dată,trebuie să se ţină cont că probei de apă,înainte de analiză,i s-a aplicat o
diluţie de 1:99.
 Apele subterane sunt caracterizate în general printr-o mineralizare mai mare,
conţinutul în sărurile minerale dizolvate fiind peste 400 mg/l şi formate, în
principal, din bicarbonati, cloruri şi sulfaţi de sodiu, potasiu, magneziu si
+
calciu.Se observă că apa e bogată în săruri de magneziu.În schimb,Li s-a
dovedit a fi sub limita de detecţie,ceea ce impune alegerea unei alte metode de
analiză mult mai sensibilă la concentraţia mică a cationului;o alternativă ar fi
detecţia Li+ prin absorbţie atomică.

În anul 2000 s-au efectuat analize microbiologice şi chimice pentru a

stabili calitatea apei din fântâna din care am prelevat acum 2 luni o probă pentru
analiză în laborator.Nitriţii şi nitraţii aveau valori cu mult peste limita admisă şi
de asemenea,apa prezenta o duritate ridicată,din cauza concentraţiei crescute în
săruri de
Conc max
Cationi Conc(mg/l) admisă(mg/l) magneziu şi
Sub limita de calciu.Deşi
+
Li detecţie 1
ulterior s-a
+
Na 312,2 200
NH4+ 3,53 0,5
K+ 19,06 12
Mg2+ 408,37 50
Ca2+ 192,6 100
mai adâncit fântâna ,concentraţiile cel puţin a sarurilor se menţin peste valorile
limită.

Referinţe :

-descărcat la data 26.05.2010 , http://www.chromatography-online.org/ion-

chromatography/contents.html

- G.J.Tarter,Eluant -Suppressed Ion Chromatography,in Ion Chromatography

37,North Texas State University Denton, 6,10,13(1987)

-descărcat la data 26.05.2010, http://apapura.ro/2010/02/efectele-poluarii-apei-

boli.html