ELEMENTE DE FIZICA NUCLEARA

G.VLADUCA

BUCURESTI, 1988
Cuprins

1 PROPRIETATI FUNDAMENTALE ALE NUCLEELOR 5

1.1 Nucleul atomic - notiuni introductive, structura nucleului. . . 5
1.2 Stabilitatea nucleului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 12
1.2.1 Energia de legatura . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 12
1.2.2 Energia de separare a unei particule . . . . . . . . . . 19
1.2.3 Energia de mperechere . . . . . . . . . . . . . . . . . 23
1.3 Dimensiunile nucleului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25
1.4 Formula semiempirica pentru energia de legatura si masa nu-
cleului. Modelul picatura. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 41
1.5 Spinul nucleului si statistica particulelor identice . . . . . . . 54
1.6 Paritatea functiei de unda a nucleului si inversia temporala.
Legea conservarii paritatii. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 60
1.7 Momentul magnetic dipolar al nucleului . . . . . . . . . . . . 72
1.7.1 Metode experimentale de determinare a spinului si
momentului magnetic dipolar al nucleelor . . . . . . . 76
1.7.2 Rezultatele masurarii spinilor si momentelor magneti-
ce. Modelul uniparticula al lui Schmidt . . . . . . . . 91
1.8 Momentele electrice ale nucleului . . . . . . . . . . . . . . . . 99
1.8.1 Determinarea experimentala a momentului cvadrupolar 111
1.9 Radioactivitatea naturala . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 122
1.9.1 Legea dezintegrarii radioactive . . . . . . . . . . . . . 123
1.9.2 Caracterul statistic al legii dezintegrarii radioactive . . 126
1.9.3 Familii (serii) radioactive . . . . . . . . . . . . . . . . 136
1.9.4 Largimea starilor care se dezintegreaza . . . . . . . . . 149

2 FORTELE NUCLEARE 154

2.1 Proprietatile fortelor nucleare . . . . . . . . . . . . . . . . . . 154
2.2 Operatorul energiei potentiale V pentru interactia nucleon-
nucleon . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 166

1
 2.3 Teoria mezonica a fortelor nucleare . . . . . . . . . . . . . . . 182
2.4 Particulele elementare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 192
2.4.1 Introducere n fizica particulelor elementare . . . . . . 192
2.4.2 Legi de conservare n fizica particulelor elementare . . 200
2.4.3 Clasificarea particulelor elementare. . . . . . . . . . . 216
2.5 Cromodinamica cuantica si fortele nucleare . . . . . . . . . . 225
2.5.1 Modelul de cuarc . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 225
2.5.2 Cromodinamica cuantica. Construirea hadronilor din
cuarci . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 229
2.5.3 Notiuni introductive privind unificarea fortelor din natura239

3 MODELE NUCLEARE DE STRUCTURA 243

3.1 Clasificarea modelelor nucleare . . . . . . . . . . . . . . . . . 243
3.2 Modelul paturilor nucleare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 246
3.2.1 Numerele magice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 246
3.2.2 Construirea modelului n paturi . . . . . . . . . . . . . 251
3.2.3 Varianta uniparticula a modelului n paturi, (MPS) . . 273
3.2.4 Varianta uniparticula pentru nucleele permanent de-
formate (MPD) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 291
3.3 Modele colective . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 303
3.3.1 Modelul colectiv pentru nuclee sferice (MCS) . . . . . 305
3.3.2 Modelul colectiv pentru nuclee permanent deformate
(MCD) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 315
3.4 Modelul unificat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 321
3.4.1 Aproximatia cuplajului slab (MUCS) . . . . . . . . . . 322
3.4.2 Aproximatia cuplajului tare (MUCT) . . . . . . . . . 324
3.5 Concluzii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 351

2
 CUVANT INAINTE

Lucrarea reprezinta expunerea prelucrata a lectiilor tinute studentilor

tehnologi din anul V la cursul general de Fizica Nucleara.
Desi lucrarea urmareste n esenta programa analitica a cursului, urmatoarele
precizari se impun:

In lucrare nu au fost incluse capitolele referitoare la Interactia Radiatiilor

Nucleare cu Substanta si Detectia Radiatiilor Nucleare pentru mo-
tivul ca studentii facultatii au la dispozitie materiale corespunzatoare
n lucrarile: Introducere n Utilizarea Izotopilor Radioactivi de N.Ghior-
danescu si, respectiv, Spectroscopie Nucleara de R.Ion Mihai si G.Vladuca.

Problematica studiata, fiind vorba de un curs general, introductiv,

este prezentata, pe cat posibil, calitativ si descriptiv fara ncarcatura
cuanto-mecanica specifica domeniului. Unele demonstratii, precizari
si observatii menite sa clarifice o parte din problemele abordate sunt
totusi prezentate n lucrare sub forma unor completari la textul gene-
ral, lucrarea fiind astfel conceputa ncat la o prima citire acestea sa
poata fi evitate.

Problemele abordate sunt prezentate n lumina cercetarilor actuale

din fizica nucleara. Astfel, n paralel cu formula clasica de masa a lui
Weizsacker este prezentata si formula lui Myers-Sviatecki folosita n
prezent n mod curent n calculul maselor nucleare. In mod similar,
pe langa teoria clasica, mezonica, a fortelor nucleare este prezentata,
calitativ, si teoria cromodinamicii cuantice, etc.

In lucrare unele paragrafe si capitole depasesc, prin tematica abor-

data, programa analitica a cursului. Un exemplu edificator n acest
sens l constituie capitolul 3 ntitulat Modele Nucleare de Structura
care are o extindere mai mare. Aceasta obtiune a fost aleasa pen-
tru motivul ca n literatura de specialitate acest domeniu, deosebit de
important n fizica nucleara, este tratat fie strict calitativ, n cateva
pagini de informare asupra existentei modelelor nucleare, fie foarte
matematicizat, n carti voluminoase de specialitate, practic inaborda-
bile de cititorul care se initiaza n fizica nucleara. In consecinta am
ncercat umplerea acestui gol printr-o prezentare relativ ampla si cu
un aparat matematic simplu. Sper ca aceasta ncercare va fi utila atat

3
 celor care se initiaza n fizica nucleara cat si celor care deja au la baza
un astfel de curs general.

Pentru comoditatea utilzarii, lucrarea a fost conceputa n doua parti. In

prima parte sunt prezentate proprietatile fundamentale ale nucleului, pro-
prietatile si teoria elementara a fortelor nucleare si modelele nucleare de
structura. Partea a doua prezinta teoria elementara a dezintegrarii , si
, reactiile nucleare, fisiunea si fuziunea nucleara cat si cateva aplicatii ale
fizicii nucleare.
Lucrarea se adreseaza n primul rand studentilor. Lucrarea poate fi utila
si profesorilor de fizica din nvatamantul mediu ca si tuturor celor care doresc
sa se initieze n fizica nucleara.
Multumesc prof. dr. Calin Besliu, prof. dr. Grecu Voicu si lector
dr. R.Ion-Mihai pentru discutiile si sugestiile de care m-am bucurat n
elaborarea acestei lucrari.
Lucrarea este, fireste, susceptibila perfectionarii si ca urmare orice noi
observatii si sugestii vor fi primite cu recunostinta.

Autorul

4
Capitolul 1

PROPRIETATI
FUNDAMENTALE ALE
NUCLEELOR

1.1 Nucleul atomic - notiuni introductive, struc-

tura nucleului.
Notiunea de nucleu a fost introdusa de Rutherford n urma experientelor de
difuzie a particulelor pe foite metalice subtiri. Aceste experiente, efec-
tuate n anii 1906 - 1912, au impus ipoteza ca atomul are un nucleu cu
dimensiuni mult mai mici dect ale atomului n care se concentreaza peste
99% din masa atomului.
Aceste concluzii au rezultat prin compararea sectiunii diferentiale teore-
tice de mprastiere a particulelor cu datele experimentale corespunzatoare.
Expresia teoretica dedusa de Rutherford si colaboratorii Geiger si Marsden
pentru sectiunea diferentiala este:
d 1 4m2 Q2 (ze)2
 
= (1.1)
d R (40 )2 (2p sin 2 )4
n care m, p si ze reprezinta masa, impulsul si, respectiv, sarcina particulei
proiectil , Q este sarcina nucleulu mprastietor iar este unghiul de
mprastiere. Precizam ca n perioada cand s-au efectuat aceste experiente
se stia ca sarcina particulei este 2e iar masa acesteia este de aproximativ
7000 ori mai mare decat masa electronului.
Relatia (1.1), dedusa din considerente clasice, din punct de vedere al
mecanicii cuantice este adevarata n urmatoarele ipoteze:

5
a) Interactia ntre particula si nucleul mprastietor (nucleul tinta) este
strict coulombiana.
b) Este adevarata aproximatia Born, adica undele asociate particulelor
incidente si emergente sunt unde plane.
c) Masa nucleului M este mult mai mare decat masa proiectilului m
(M >> m) si ca atare se neglijeaza energia cinetica de recul a nucle-
ului.
d) Particula proiectil ca si nucleul tinta sunt fara spin.
e) Particula proiectil si nucleul tinta sunt fara structura, adica considerate
particule punctiforme.
S-a constatat ca datele experimentale sunt n acord cu relatia teoretica
(1.1) daca se considera Q=Ze n care Z este numarul atomic al nucleului
mprastietor. S-a stabilit astfel ca numarul sarcinilor pozitive elementare
ale nucleului este egal cu numarul de electroni ai atomului respectiv, atom
neutru din punct de vedere electric. In particular pentru nucleul atomului
de hidrogen Z=1; acest nucleu, primul din sistemul periodic si fireste cel
mai simplu nucleu, a fost numit de Rutherford proton de la cuvantul
grecesc pretes ( primul). Rezulta ca nucleele cu Z > 1 au n compozitia
lor protoni adica microparticule cu sarcina pozitiva numeric egala cu sarcina
elementara e.
Relatia (1.1), n pofida ipotezei e) a permis estimarea limitei superioare a
dimensiunilor nucleului. Aceasta estimare se bazeaza pe faptul ca apropierea
minima (rmin ) a particulelor de nucleul de sarcina Ze se calculeaza din
conditia ca energia cinetica E se transfera integral n energie potentiala de
respingere:
2Ze2 2Ze2
E = rmin = (1.2)
40 rmin 40 E
In particular, pentru particulele de energie cinetica E 5 MeV ( cu
care s-au efectuat initial experientele) si foite de aur (ZAu =79) se obtine va-
loarea rmin aproximativ 2.1014 m. Deoarece pentru aceste energii sectiunea
diferentiala definita de relatia (1.1) este n concordanta cu datele experimen-
tale, se poate spune ca pentru distante r rmin interactia dintre particulele
si nucleele de aur este pur coulombiana. Din acest rationament rezulta
ca suma razelor particulelor si nucleelor de Au este cel mult egala cu
rmin = 2.1014 m. Din aceste considerente Rutherford a ajuns la concluzia
ca raza nucleului, considerat sferic, este mai mica sau cel mult egala cu
2.1014 m.

6
 Informatii suplimentare asupra structurii nucleului s-au obtinut din ma-
suratorile maselor atomilor, care practic coincid cu masele nucleelor cores-
punzatoare. Masuratorile au aratat ca masa unui nucleu cu Z > 1 nu este
determinata de sarcina nucleului respectiv. Mai mult, s-a constatat ca e-
xista nuclee cu acelasi numar atomic Z dar care au mase diferite. Aceste
nuclee au fost numite izotopi (isos-acelasi, teps-loc). Experienta a aratat
ca masa oricarui izotop raportata la masa protonului este foarte apropiata
de un numar ntreg A care a primit denumirea de numar de masa. Fireste,
aceasta constatare experimentala a sugerat ipoteza ca orice izotop ar putea
fi compus din A protoni. Deoarece numerele A si Z nu sunt egale pentru
izotopii cu Z 6= 1 , rezulta ca n nuclee trebuie sa existe si alte par-
ticule pentru a fi n concordanta atat cu masuratorile de masa cat si cu
sarcina Ze a nucleului. O solutie acceptabila initial a fost considerata ipoteza
protono-electronica, conform careia nucleul este compus din A protoni si
A-Z electroni. Existenta nucleelor radioactive, care emit spontan electroni
- fenomen cunoscut la nceputul secolului trecut - a constituit un argument
convingator n favoarea acestei ipoteze.
Dezvoltarea ulterioara a cercetarilor de fizica nucleara a condus la o
serie de rezultate care infirma aceasta ipoteza; printre acestea semnalam
urmatoarele:
a) Masuratorile experimentale au aratat ca momentele magnetice ale nucle-
elor sunt de aproximativ 103 ori mai mici decat momentul magnetic
al electronului.

b) Energia electronilor localizati n interiorul nucleului de raza R 1014 m,

asa cum rezula din relatia de incertitudine a lui Heisenberg:

r.p h (1.3)

este de ordinul sutelor de MeV. Intr-adevar pentru r R si

1q E
p p = E(E + 2me c2 ) ; E 2me c2 (1.4)
c c
din relatia (1.3) rezulta:

hc 1012
E= (M eV ) (1.5)
R R(m)

Pentru R 1014 se obtine E 100 MeV. Aceasta energie este foarte

mare comparativ cu energia radiatiilor emise de nucleele - ra-
dioactive. In alta ordine de idei, electronii cu energii asa de mari n-ar

7
 putea fi localizati n nucleu deoarece energia de atractie coulombiana
maxima pe care o poate exercita nucleul asupra electronului definita
de relatia:
1 Ze2 Z
ECoul. = 1.44 (M eV ) (1.6)
40 R R(F )
este mult mai mica de 100 MeV, pentru orice valoare a lui Z (1 Z
82).
In expresia (1.6) energia coulombiana se obtine n MeV daca raza
nucleului se exprima n fermi (F), care se defineste astfel:

1F = 1015 m (1.7)

Reamintim
1M eV = 1.61013 J (1.8)

c) Un alt argument menit sa infirme ipoteza protono - electronica este legat

de faptul ca electronii si protonii sunt fermioni ( se supun statisticii
Fermi - Dirac). Conform teoremei Ehrenfest - Oppenheimer (1931),
un sistem format dintr-un numar par, respectiv impar, de fermioni se
supune statisticii Bose - Einstein, respectiv statisticii Fermi - Dirac.
Un sistem format din A protoni si A-Z electroni contine 2A-Z fermioni
si se va supune uneia din cele doua statistici dupa cum 2A-Z este un
numar par sau impar. In particular nucleul 14 7 N are 2A-Z=21 fermioni
si ar trebui sa se supuna statisticii Fermi - Dirac. Datele experimentale
infirma nsa aceasta ipoteza pledand fara posibilitate de greseala ca
izotopul 147 N se supune statisticii Bose - Einstein. La timpul respectiv
aceasta situatie a fost numita catastrofa azotului.

Aceste argumente, ca si altele, au infirmat ipoteza structurii protono-

electronice a nucleului. Problema structurii nucleului a putut fi rezolvata
abia n anul 1932 cand, dupa o serie de experiente efectuate de Bothe si
Becker si sotii Irene si Joliot Curie, James Chadwich descopera neutronul
(neuter-neutru n limba latina), o particula de masa apropiata de a protonu-
lui dar de sarcina nula.
In acelasi an, fizicianul sovietic D.D.Ivanenko si, independent, fizicianul
german W.Heisenberg au emis ipoteza protono-neutronica a nucleului con-
form careia nucleul contine Z protoni si A-Z neutroni. Desi aceasta ipoteza a
avut la nceput dificultati n a explica fenomenul de emisie spontana a elec-
tronilor din nucleu (radioactivitatea ), ipoteza era n concordanta cu toate

8
celelalte date experimentale asa ncat a fost acceptata fara rezerve. Con-
form acestei ipoteze, protonii si neutronii formeaza nuclee stabile si ca atare
ntre ei trebuie sa se exercite forte de atractie, numite forte nucleare care,
evident sunt mai puternice decat fortele electromagnetice. Dupa cum vom
constata din punct de vedere nuclear protonii si neutronii interactioneaza
identic, ceea ce se reflecta si n masa lor foarte apropiata. Din acest motiv,
atat pentru proton cat si pentru neutron se foloseste terminologia de nu-
cleon, semnificand faptul ca protonul si neutronul sunt doua stari posibile
ale particulei numita nucleon.
In acord cu cele precizate, se deduce ca n ipoteza protono-neutronica a
nucleului numerele A si Z capata noi semnificatii: Z reprezinta numarul de
protoni iar A reprezinta numarul de nucleoni ai nucleului.
In fizica nucleara pentru o structura stabila formata din A nucleoni,
din care Z sunt protoni, se mai foloseste terminologia de nuclid. Notatia
obisnuita pentru un nuclid (nucleu) este urmatoarea:
A
ZX (1.9)

n care X este simbolul chimic al elementului.

Nuclizii cu acelasi numar de masa A dar cu numar Z de protoni diferit
se numesc izobari (isos-aceeasi, bares-greutate, masa); nuclizii cu acelasi
numar atomic Z dar cu numere de masa diferite se numesc, dupa cum am
mai precizat, izotopi iar nuclizii cu acelasi numar de neutroni se numesc
izotoni. Din punct de vedere nuclear izotopii pot fi foarte diferiti desi
atomii diferitilor izotopi au proprietati chimice identice (de fapt de aici
provine si denumirea) si proprietati fizice similare. Aceste afirmatii se ex-
plica prin aceea ca asupra structurii paturilor electronice ale atomului, nu-
cleul actioneaza, practic, numai prin sarcina Ze.

Exceptie fac izotopii hidrogenului 11 H, 21 H si 31 H care se de-

osebesc mult ca masa si ca atare proprietatile lor fizice si chiar
chimice sunt diferite. Tocmai din aceasta cauza acesti izotopi
au primit denumiri distincte. Astfel atomul izotopului 21 H (nu-
mit si izotopul greu) s-a numit deuteriu si are simbolul D;
nucleul respectiv se numeste deuteron si are simbolul d. Si-
milar atomul izotopului 31 H (numit si hidrogenul supergreu) se
numeste tritiu cu simbolul T iar nucleul respectiv poarta de-
numirea de triton cu simbolul t. Deosebirile dintre acesti
izotopi pot fi exemplificate n cazul moleculelor de apa H2 O si de
apa grea D2 O. Apa grea are densitatea de 1108 kg/m3 , fierbe la
101.42 C si ngheata la 3.82 C; sunt proprietati destul de diferite

9
 Figura 1.1 Diagrama protono-neutronica a izotopilor stabili si
radioactivi

n comparatie cu apa obisnuita (numita si apa usoara), pro-

prietati ce sunt folosite n obtinerea industriala de apa grea.

O analiza a tuturor nucleelor cunoscute astazi - n jur de 300 stabile si peste

2000 create artificial - ne permite sa facem urmatoarele constatari:
a) Sunt cunoscute nuclee cu Z 107. Dintre acestea, nucleele cu Z > 83
sunt radioactive. De remarcat faptul ca pentru Z < 83 nu exista nuclee
stabile cu Z=0 (neutronul este radioactiv), Z=43 (technetium) si
Z=61 (promethium).

b) Ansamblul nucleelor cunoscute au numarul de masa A 1 si A 263.

Nu exista nuclee stabile cu A=5, 8 si A 210.

c) Majoritatea elementelor chimice au mai multi izotopi. Recordul l detine

50 Sn care are 10 izotopi stabili cu A=112, 114, 115, 116, 117, 118, 119,
120, 122 si 124.

d) In cazul nucleelor stabile si chiar instabile, numarul de protoni Z si de

neutroni N=A-Z respecta o anumita proportie reflectata de diagrama
protono-neutronica din figura 1.1

Zona hasurata intens din figura 1.1 corespunde nucleelor stabile exis-
tente n natura. Aceste nuclee formeaza asa numita curba de stabi-
litate . Zona hasurata mai putin intens delimiteaza nucleele create

10
 artificial pana astazi; acestea sunt radioactive cat si radioac-
tive pentru A > 140. Liniile ntrerupte precizate prin Sp = 0 si
Sn = 0 reprezinta limita teoretica a maselor nucleelor nucleono-
stabile adica a nucleelor care nca nu emit spontan protoni (Sp = 0)
sau neutroni(Sn = 0).

e) Cele mai stabile si ca atare cele mai raspandite sunt nucleele pentru care
Z si N sunt numere pare ( nuclee par-pare) si cele mai putin stabile sunt
nucleele cu Z si N numere impare (nuclee impar-impare). De fapt sunt
cunoscute numai patru nuclee impar-impare stabile si anume 21 H(d),
6 Li, 10 B si 14 N .
3 5 7

In continuare vom nota cu m(A, Z) masa nucleului ce contine A nucleoni

din care Z sunt protoni iar masa atomului corespunzator prin M(A, Z). Intre
aceste marimi exista urmatoarea relatie:
e
Wleg
m(A, Z) = M (A, Z) Zme + (1.10)
c2
e , energia totala de legatura a electronilor n atom, se poate
n care Wleg
estima cu ajutorul relatiei:
7
E
Wleg 15.73Z 3 (eV ) (1.11)
e /c2 n (1.10) asa ncat
In calculele curente adesea se neglijeaza termenul Wleg
relatia devine:
m(A, Z) M (A, Z) Zme (1.12)
In fizica nucleara masa nucleelor, ca si a atomilor, se masoara n unitati
atomice de masa u. Unitatea atomica de masa reprezinta a 12-a parte din
masa atomului de 12 C.
MC 12
1u = 1.66.1027 kg (1.13)
12
Determinarea exacta a maselor nucleelor se face prin spectroscopie de masa
( n care se determina de fapt masa atomului iar masa nucleului respectiv se
determina n acord cu relatiile de mai sus) cat si prin analiza bilantului ener-
getic al reactiilor nucleare sau al dezintegrarilor sau . Aceste metode
permit determinarea masei nucleare ca si a protonului si neutronului cu mare
precizie.
De exemplu masa protonului este:

mp = (1.007276470 0.000000011)u (1.14)

11
Echivalentul n energie al unitatii atomice de masa, n acord cu relatia lui
Einstein, este:
1uc2 = 931.48M eV 931.5M eV (1.15)
In fizica nucleara dar n special n fizica particulelor elementare masa este
exprimata n unitati de energie - MeV -. Astfel n locul relatiei (1.14) se
spune deseori ca masa protonului este de 938.26M eV .
In sfarsit mentionam faptul ca pentru estimarile rapide, masa nucleului
se poate exprima prin numarul de masa conform relatiei:

m(A, Z) A.u (1.16)

cu u definit n (1.13). Astfel cand precizia nu este necesara, se poate afirma

ca masa protonului ca si a neutronului este egaa cu o unitate atomica de
masa.

1.2 Stabilitatea nucleului

1.2.1 Energia de legatura
Nucleul atomic, ca orice sistem cuantic, are stari energetice discrete. Starea
de energie minima se numeste stare fundamentala iar starile de energie
superioara se numesc stari excitate. In conditii normale nucleul se afla n
starea fundamentala.
Masuratorile de masa au aratat ca masa nucleului m(A,Z) n starea fun-
damentala este mai mica decat suma maselor nucleonilor constituenti aflati
n stare libera:
m(A, Z) < Zmp + (A Z)mn (1.17)
Asadar, la formarea nucleului are loc un efect de micsorare a masei totale a
sistemului, numit efect de condensare, cu marimea:

m(A, Z) = Zmp + (A Z)mn m(A, Z) (1.18)

Aceasta pierdere de masa se poate explica pe baza relatiei lui Einstein de
proportionalitate ntre masa m si energia totala E (E = mc2 ) a unui sistem
izolat astfel: la formarea nucleului, ca urmare a lucrului mecanic efectuat de
fortele nucleare atractive, se elibereaza energie, numita si energie de formare
a nucleului. Aceeasi energie este necesara pentru a nvinge fortele nucleare
la descompunerea nucleului n constituentii sai aflati n stare libera. Aceasta
energie (n acord cu relatia lui Einstein) este definita de expresia:

W (A, Z) = c2 m(A, Z) = (Zmp + (A Z)mn m(A, Z))c2 (1.19)

12
 Figura 1.2 Suprafata energetica B(A,Z) n functie de A si Z
pentru ansamblul nucleelor din figura 1.1

si este cunoscuta sub denumirea de energie de legatura a nucleului relativa la

toti nucleonii componenti sau, mai simplu, energia de legatura a nucleului.
Deoarece n tabelele de masa sunt date masele atomice si nu masele
nucleare, rezulta, n acord cu expresia (1.12) n care se neglijeaza energia
de legatura a electronilor, ca W(A,Z) se poate exprima n functie de masele
atomice corespunzatoare:

W (A, Z) = (ZMH + (A Z)mn M (A, Z))c2 (1.20)

Energia de legatura raportata la numarul de nucleoni A se numeste energie

medie pe nucleon (sau energie specifica a nucleonului n nucleu):

W (A, Z)
B(A, Z) = (1.21)
A
Daca valoarea B(A,Z) se calculeaza pentru toate nucleele cunoscute din
figura 1.1, atunci n spatiul B, A, Z, energia B(A,Z) reprezinta o suprafata
energetica (figura 1.2) care, ntr-o prima aproximatie, are forma unei sei a
carei coama corespunde nucleelor stabile iar pantele corespund nucleelor
+ si active din figura 1.1.

O imagine mai precisa despre structura suprafetei B(A,Z) se obtine

analizand diferite sectiuni ale acesteia. Sectiunea suprafetei B(A,Z) prin
planele A=constant (figura 1.3a) determina valoarea lui B(A,Z) pentru nu-
cleele izobare cu A dat. Sectiunea are forma unei parabole pentru Ai (A
impar) sau a doua parabole pentru Ap (A par). In primul caz pe parabole
sunt dispuse valorile B(A,Z) pentru nuclee par-impare(Z-par, N-impar) si

13
impar-pare (Z-impar, N-par). In cel de al doilea caz pe parabola de dea-
supra sunt dispuse valorile B(A,Z) pentru nucleele p-p (Z-par, N-par) iar
pe cealalta sunt dispuse nucleele i-i (impar-impare). Sectiunea suprafetei
B(A,Z) cu planele Z=constant (figura 1.3b), care determina familia izotopi-
lor, are forma a doua parabole. Pe una din ele (Zp =Z par) sunt dispuse
valorile B(A,Z) pentru nucleele cu Z par (p-p,p-i) iar pe cealalta (Zi = Z
impar) nucleele cu Z impar (i-p, i-i). Pentru nucleele cu Z par parabola
cu A par este situata deasupra celei corespunzatoare nucleelor cu A impar;
Pentru nucleele cu Z impar situatia se inverseaza.
La fel arata si sectiunea suprafetei B(A,Z) cu planele N=constant (figura
1.3c) care determina familia izotonilor. In toate cazurile, varfurile parabolelor
reprezinta valorile B(A,Z) corespunzatoare celor mai stabile nuclee pentru
familia data iar ramurile parabolei corespund nucleelor active. In particu-
lar se constata ca maximul parabolei pentru A=constant (Ap ) se realizeaza
pentru Z0 = A/2 pentru nucleele usoare si pentru Z0 < A/2 pentru nu-
cleele grele (figura 1.4). Astazi se considera ca un adevar stabilit faptul ca
n lipsa fortelor coulombiene maximul energiei B(A,Z) pentru A=constant
ar corespunde valorii Z0 = A/2 pentru toate nucleele indiferent de valoarea
numarului de nucleoni A. Aceasta constatare exprima faptul ca fortele nu-
cleare sunt mai intense pentru cazurile n care numarul de protoni este egal
cu numarul de neutroni.
Sectiunile analizate arata ca suprafata B(A,Z) este formata, de fapt, din
trei foi: pe foaia superioara sunt dispuse valorile B(A,Z) pentru nucleele p-p
(cele mai raspandite si deci cele mai stabile), pe cea mediana sunt dispuse
nucleele i-p si p-i iar pe cea inferioara sunt dispuse nucleele i-i, cele mai
putin raspandite. Intervalul energetic dintre aceste foi este de 1 3 MeV
pentru nucleele medii si grele.
Aceasta structura n foi a suprafetei B(A,Z) reflecta stabilitatea mai
mare a nucleelor par-pare n comparatie cu nucleele impar-impare.
Sa observam ca sectiunile prezentate mai sus reunesc un numar relativ
mic de nuclee pentru A=constant, Z=constant sau N=constant (cel mult
25 izobari, izotopi sau izotoni) si ca atare nu pot furniza informatii despre
proprietatile tipice pentru o clasa larga de nuclee. De aceea, pentru a anali-
za ansamblul nucleelor stabile este necesar sa intersectam B(A,Z) printr-o
suprafata verticala care sa treaca prin coama seii din figura 1.2. Sectiunea
obtinuta (figura 1.5) va trece n planul (A,Z) prin cararea nucleelor sta-
bile. Aceasta este o sectiune foarte bogata care contine informatii despre
proprietatile celor aproximativ 300 nuclee stabile, usoare, medii sau grele,
par-pare, par-impare, impar-pare sau impar-impare.

14
Figura 1.3 Forma suprafetei energetice B(A,Z)
a) n planul A=constant (pentru Ai si Ap )
b) n planul Z=constant (pentru Zp si Zi )
c) n planul N=constant (pentru Np si Ni )

15
Figura 1.4 Dependenta energiei B(A,Z) de Z pentru A=constant;
a) n cazul unui nucleu usor maximul energiei medii are loc la
Z0 = A/2
b) la nucleu mai greu maximul corespunde la Z0 < A/2

Figura 1.5 Sectiunea care defineste valoarea energiei B(A,Z)

pentru nucleele stabile

16
 Figura 1.6
Energia medie B(A,Z) functie de numarul de nucleoni A pentru
nucleele stabile.

Sectiunea din figura 1.5 este desfasurata n plan n figura 1.6. Existenta
celor trei foi ale suprafetei B(A,Z) se reflecta n figura 1.6 prin aceea ca
energia B(A,Z) pentru nucleele p-p (cerculete negre) este sistematic mai
mare decat pentru nucleele cu A impar sau nucleele i-i. Din figura se constata
de asemeni ca B(A,Z) creste uniform de la valoarea 0 pana la 8 MeV pentru
A=30 ( cu valori mai mari pentru 4 He, 12 C, 16 O, 20 N e si 24 M g), creste
apoi uniform pana la valoarea aproximativa de 8.8 MeV pentru nucleele cu
A 60 (Fe si Ni) si apoi scade lent pana la 7.5 MeV pentru nucleele
grele cu A 238. Pentru majoritatea nucleelor cu A mediu (30 A 150)
se poate spune ca B(A,Z) este practic constanta si egala cu aproximativ 8
MeV.
Din analiza variatiei energiei B(A,Z) cu A rezulta urmatoarele:
a) Valoarea mare de aproximativ 8 MeV pentru B(A,Z) reflecta intensitatea
mare a interactiunii nucleare n comparatie cu interactiunea coulom-
biana ntre protoni. Intr-adevar, se calculeaza imediat ca energia de
respingere coulombiana ntre doi protoni (e2 /40 r) aflati la distanta
de 2.1015 m este, n acord cu relatia (1.6), de aproximativ 0.7 MeV.

b) Valoarea practic constanta a energiei medii B(A,Z) arata ca nucleonii

sunt supusi unor forte nucleare ce prezinta saturatie care reflecta
proprietatea unui nucleon de a interactiona nu cu toti nucleonii ce-l
nconjoara ci numai cu un numar limitat de nucleoni. Intr-adevar,

17
 Figura 1.6(din H.C.Ohanian-Physics, W.W.NORTON &
COMPANY, 1985)

daca fiecare nucleon al nucleului ar interactiona cu toti ceilalti

A-1 nucleoni atunci energia de legatura rezultanta, deci W(A,Z), ar fi
proportionala cu A(A-1)/2 A2 si ca atare, energia medie B(A,Z), n
acord cu relatia (1.21), ar depinde proportional de numarul A si nu ar
fi practic o constanta dupa cum rezulta din figura 1.6.
Sa precizam ca proprietatea de saturatie a fortelor nucleare este intim
legata de actiunea de scurta distanta a fortelor nucleare.

c) Scaderea lenta a energiei medii B(A,Z) odata cu cresterea numarului A

este cauzata de cresterea relativ mai puternica a interactiei coulombi-
ene de respingere, proportionala cu Z 2 , n comparatie cu cea nucleara,
atractiva, care creste proportional cu A. Scaderea neregulata a energiei
medii B(A,Z) n regiunea nucleelor usoare poate fi pusa n legatura cu
cresterea rolului efectelor de suprafata. Deoarece nucleonii aflati la
suprafata nucleului nu sufera decat partial atractia celorlalti nucleoni
(se spune ca nucleonii de la suprafata nu au fortele saturate) rezulta
ca energia W(A,Z) si deci si energia B(A,Z), este cu atat mai mica
cu cat nucleul este mai usor, deoarece procentul nucleonilor aflati la
suprafata nucleului fata de restul nucleonilor este mai mare la nucleele

18
 usoare.
d) Analiza figurii 1.6 ca si a figurii 1.3 arata ca energia medie B(A,Z) este
mai mare n cazul nucleelor p-p decat n cazul nucleelor vecine p-i, i-p
sau i-i. Dintre nucleele p-p se detaseaza nucleele care au numar de
protoni sau/si de neutroni egale cu 2, 8, 20, 28, 50, 82 etc., pentru
care energia medie B(A,Z) are valori mai mari decat pentru nucleele
vecine. Numerele 2, 8, 20, 28, 50, 82 etc. se numesc numere magice.
Nucleul ce contine un numar magic de protoni sau de neutroni se
numeste nucleu magic; nucleul care contine un numar magic si de
protoni si de neutroni se numeste nucleu dublu magic. Se cunosc
urmatoarele nuclee dublu magice: 42 He, 16 40 48 208
8 O, 20 Ca, 20 Ca si 82 P b.

e) Energia medie de legatura este o masura a stabilitatii nucleului. Din

figura 1.6 rezulta ca nucleele usoare ca si nucleele foarte grele sunt mai
putin stabile decat nucleele cu A mediu. Rezulta ca pentru nucleele
foarte grele este energetic avantajos procesul de fragmentare (fisiune)
al nucleului n doua sau mai multe nuclee mai stabile pe cand n cazul
nucleelor foarte usoare (sau usoare) este avantajos energetic procesul
de sinteza (fuziune) ntr-un nucleu mai greu, fireste mai stabil. Energia
eliberata la formarea de nuclee mai stabile n procesul de fisiune si de
fuziune sta la baza obtinerii energiei nucleare.

1.2.2 Energia de separare a unei particule

O alta notiune deosebit de utila este energia de separare a particulei (x,
y) de masa m(x, y), care contine x nucleoni din care y sunt protoni, din
nucleul (A, Z) de masa m(A, Z). Aceasta energie se noteaza de regula cu
Sm(x,y) (A, Z), (uneori se mai noteaza si cu Bm(x,y) (A, Z) si se mai numeste
energia de legatura a particulei m(x,y)) definindu-se astfel:
Sm(x,y) (A, Z) = (m(x, y) + m(A x, Z y) m(A, Z))c2 (1.22)
Energia de separare are sensul fizic de energie care trebuie cheltuita pentru
separarea (extragerea) particulei m(x,y) din nucleul m(A,Z) (figura 1.7). In
cazul cand Sm < 0, din punct de vedere energetic emisia particulei (x,y) se
face de la sine, n acest caz se spune ca are loc emisia spontana de particule
m(x,y) de catre nucleele m(A,Z).
Energia de separare Sm din relatia (1.22), avand n vedere (1.19), se
exprima n functie de energia de legatura W a sistemelor implicate:
Sm(x,y) (A, Z) = W (A, Z) W (A x, Z y) W (x, y)
= AB(A, Z) (A x)B(A x, Z y) W (x, y) (1.23)

19
 Figura 1.7 Diagrama energetica pentru energia de separare:
a) pentru separarea particulei m(x,y) este necesara energia
Sm > 0
b) particula (x,y) poate fi emisa spontan, Sm < 0, de catre nucleul
(A,Z)

Daca energia medie de legatura B(A,Z) este privita ca o functie continua si

derivabila n raport cu variabilele A si Z, ceea ce este o aproximatie destul
de corecta pentru nucleele cu A 50, Sm din relatia (1.23) se poate scrie si
astfel:
B B
 
Sm(x,y) (A, Z) = xB(A, Z) W (x, y) + (A x) x +y (1.24)
A Z
In particular, aceasta relatie pentru separarea unui neutron si a unui proton
devine:
B(A, Z)
Sn(1,0) (A, Z) = B(A, Z) + (A 1)
A 
B(A, Z) B(A, Z)

Sp(1,0) (A, Z) = B(A, Z) + (A 1) + (1.25)
A Z
Din aceste relatii rezulta ca energia de separare a unui nucleon difera de
energia medie pe nucleon. In particular, energia de separare a unui neutron
este aproximativ egala cu energia medie B(A,Z) pentru nuclee medii pentru
care B/A 0. Pentru nucleele usoare B/A > 0 si ca atare Sn > B iar
pentru nucleele grele B/A < 0 si ca atare Sn < B. Sa remarcam faptul
ca daca n cazul nucleelor foarte grele inegalitatea Sn < B este adevarata
totdeauna, n cazul nucleelor foarte usoare, datorita dependentei neuniforme
a energiei B(A,Z), inegalitatea Sn > B nu este totdeauna adevarata. In cazul
nucleelor foarte grele cu A 240, Sn este n jur de (6 6.5) MeV, pe cand
B(A,Z), n acord cu figura 1.6 este 7.5 MeV. Aceeasi discutie ramane n
general adevarata si pentru energia de separare a protonului, cu observatia

20
ca aceasta difera de Sn prin termenul (A 1)B/Z care este totdeauna
negativ. Asa dar, din punct de vedere energetic, separarea unui proton
necesita mai putina energie decat separarea unui neutron. In particular
pentru nucleele grele Sp este aproximativ (55.5) MeV. Din aceasta discutie
rezulta ca pentru toate nucleele stabile, inclusiv cele foarte grele, Sn ca
si Sp au valori pozitive si ca atare acestea nu pot emite spontan protoni
sau neutroni. Aceeasi concluzie se obtine si n cazul emisiei de deuteroni
deoarece energia lor de separare, n acord cu expresia (1.24) este:

B B
 
Sd(2,1) (A, Z) = 2B(A, Z) W (2, 1) + (A 2) 2 + (1.26)
A Z
si este pozitiva pentru toate nucleele. Particularizand pentru nuclee foarte
grele, deoarece (A 2)B/A (A 2)B/Z 1 MeV; B(A,Z) 7.5
MeV si W (2, 1) 2.23 MeV, rezulta ca Sd este 10 MeV.
O situatie deosebita o prezinta energia de separare pentru particulele .
In acest caz, expresia (1.24) devine:

B B
 
S(4,2) (A, Z) = 4B(A, Z) W (4, 2) + (A 4) 4 +2 (1.27)
A Z

Pentru nucleele grele sau foarte grele, pentru care (A 4)(4B/A +

2B/Z) (A1)(4B/A+2B/Z) 6 MeV; 4B(A, Z) 30 MeV iar
W (4, 2) 28 MeV rezulta ca S 4 MeV adica o valoare negativa. Deci
poate avea loc emisia spontana a particulelor de catre nuclee ncepand
cu nucleele pamanturilor rare care emit spontan particule , adica prezinta
radioactivitate naturala , fapt confirmat de experienta.
Faptul ca nucleele grele, ncepand cu nucleele pamanturilor rare, au
S < 0 si deci emit spontan particule ridica n mod firesc ntrebarea
referitoare la existenta acestor nuclee, care, energetic (figura 1.7b) ar trebui
instantaneu sa se dezintegreze si ca atare sa nu existe n natura. Deoarece
aceste nuclee exista rezulta ca ntre starea energetica m(A, Z)c2 si cea fi-
nala (m(4, 2) + m(A 4, Z 2))c2 (figura 1.7b) exista ceva care mpiedica
partial realizarea acestui proces. Este de presupus ca ntre starea energetica
initiala si cea finala energia potentiala variaza ca n figura 1.8, n care r, ntr-
o prima aproximatie, este distanta dintre centrele de masa ale particulei
si nucleului (A-4,Z-2) rezultat din emisia de catre nucleul (A,Z).
Apare ceea ce se numeste bariera de potential care poate fi mai usor
nteleasa analizand procesul invers, de mprastiere a particulelor pe nu-
cleele (A-4,Z-2). Pe masura ce particula se apropie de nucleu are loc
cresterea energiei potentiale datorita fortelor de respingere coulombiana.

21
 Figura 1.8 Variatia energiei potentiale a nucleelor (4,2) si
(A-4,Z-2) n functie de distanta r dintre ele

Daca particula se apropie de nucleul (A-4,Z-2) la distante r R0 , la care

actioneaza fortele nucleare atractive, mai intense decat cele coulombiene,
are loc o micsorare a energiei potentiale si n final formarea nucleului (A,Z).
Asa dar bariera de potential apare ca o consecinta a concurentei dintre
energia corespunzatoare fortelor nucleare atractive si a fortelor coulombiene
repulsive. Evident, existenta barierei de potential ntre starea initiala si
finala (figura 1.8) nu numai ca explica stabilitatea nucleului (A,Z) fata de
dezintegrarea dar ridica din punct de vedere clasic o alta ntrebare: de
ce are loc, n general, emisia de particule ? Raspunsul consta n aceea ca
n lumea microparticulelor, a caror miscare este descrisa de mecanica cuan-
tica, actioneaza principiul de incertitudine al lui Heisenberg, conform caruia
particulele nu sunt localizate si ca atare sunt posibile procese de trecere a
particulelor prin bariera de potential numite efect tunel. Probabilitatea
efectului tunel depinde de naltimea si grosimea barierei de potential. Acest
proces, analizat n mecanica cuantica, va fi discutat n detaliu pentru dezin-
tegrarea la paragrful cu acelasi titlu din partea a doua a acestei lucrari.
O situatie similara se ntampla si n cazul procesului de fisiune. Intr-
adevar fie cazul descompunerii nucleului (A,Z) n nucleele (x,y) si (A-x,Z-
y) cu x=A-x si y=Z-y ( rezulta x=A/2 si y=Z/2, fragmente egale, fisiune
simetrica); n acest caz expresia (1.23) devine:
   
A Z A Z
Sm( A , Z ) (A, Z) = W (A, Z) 2W 2, 2 = AB(A, Z) AB 2, 2
2 2

22
   
A Z
= A B(A, Z) B 2, 2 0.9A (1.28)

In obtinerea acestei relatii s-a folosit faptul ca B(A,Z) pentru nucleele

cu A aproximativ 240 este de 7.5 MeV iar pentru nucleele cu A/2 120
este n jur de 8.4 MeV. Pentru nucleele grele Sm 200 MeV de unde
rezulta ca descompunerea nucleului (A,Z) n doua nuclee egale se poate face
spontan, cu degajarea unei energii de 200 MeV. Este cazul sa remarcam
ca fiecare nucleon al nucleului (A,Z) contribuie la aceasta energie cu 0.9
MeV. Deoarece energia de repaus a unui nucleon (expresiile 1.14 si 1.15)
este n jur de 940 MeV rezulta ca randamentul energetic al procesului de
fisiune este foarte mic si egal cu 0.9/940 1/1000. Desi cu un randament
foarte mic, realizarea unor reactii de fisiune n lant, pentru un numar foarte
mare de nuclee, permite obtinerea unor energii imense. Astfel de energii se
produc n reactorii nucleari de fisiune n care se realizeaza reactii de fisiune
n lant controlate.
Din discutia de mai sus rezulta importanta notiunii de energie de se-
parare n studiul stabilitatii nucleului relativ la orice particula care este o
parte componenta a nucleului. A rezultat ca o particula este mai usor de
separat cu cat ea este mai legata (cazul particulelor ); n cazul particulelor
slab legate (deuteronul) separarea necesita un consum de energie apreciabil.
Este de retinut ideea ca ori de cate ori energia de separare a unei particule
este negativa, are loc emisia spontana a acelei particule, emisie care se face,
din punct de vedere cuantic, prin efect tunel.

1.2.3 Energia de mperechere

Din analiza facuta pana n prezent a rezultat ca nucleele p-p prezinta o stabi-
litate mai mare decat nucleele vecine p-i, i-p (cu A impar). Valorile B(A,Z)
sunt dispuse pe parabola superioara pentru nucleele p-p (figura 1.3) pe cand
aceste valori pentru nucleele p-i, i-p si i-i sunt dispuse pe parabola inferioara.
Graficul energiei medii B(A,Z) evidentiaza de asemeni dependenta acestei
marimi de valoarea para sau impara a numerelor Z si N. Aceasta situatie
este manifestarea interactiunii suplimentare de mperechere a nucleonilor de
acelasi fel. Nucleonul impar interactioneaza numai cu restul nucleului, n
ntregime, pe cand nucleonul par interactioneaza cu restul nucleului plus
nucleonul suplimentar. De aici rezulta ca B(A,Z) este mai mare pentru nu-
cleele p-p, mai mic pentru nucleele p-i si i-p si mult mai mic pentru nucleele
i-i, care contin doi nucleoni nemperecheati. Aceste aspecte se reflecta si n
energiile de separare Sn sau Sp (expresiile 1.24 si 1.25) care sunt mai mari n
cazul nucleonului par decat pentru cel impar, dupa cum reiese din figura 1.9

23
pentru nucleele din zona izotopilor plumbului; se constata valoarea mare a
energiei de separare atat a protonului cat si a neutronului din nucleul dublu
magic 20882 P b.
Cantitativ, efectul de mperechere poate fi evaluat introducand concep-
tul de energie de mperechere P a neutronului sau protonului conform
relatiilor:

Pn = Sn (A, Z) Sn (A 1, Z); Z = constant;

A Z = N = par
Pp = Sp (A, Z) Sp (A 1, Z 1); Z = par;
A Z = N = constant (1.29)

Folosind expresia (1.23) pentru energia de separare, energiile de mpere-

chere din relatia (1.29) pot fi scrise si astfel:

Pn = W (A, Z) 2W (A 1, Z) + W (A 2, 2) = 2Sn (A, Z) S2n (A, Z)

Pp = W (A, Z) 2W (A 1, Z 1) + W (A 2, Z 2)
= 2Sp (A, Z) S2p (A, Z) (1.30)

deoarece energia de separare a doi neutroni (S2n ) sau a doi protoni (S2p )
conform definitirei este:

S2n (A, Z) = W (A, Z) W (A 2, Z)

S2p (A, Z) = W (A, Z) W (A 2, Z 2) (1.31)

De fapt existenta celor trei foi ale suprafetei energetice B(A,Z) reflecta
tocmai existenta efectului de mperechere care arata ca nucleele cele mai
stabile sunt acelea cu nucleonii de acelasi fel grupati n perechi. Rezulta ca
valoarea energiei de mperechere este egala cu intervalul energetic dintre foile
suprafetei B(A,Z), adica este de ordinul de marime a (1 3) MeV, cu valori
mai mari pentru nucleele usoare si mai mici pentru nucleele foarte grele.
Fireste, valoarea concreta a energiilor Pn si Pp depinde de numarul de pro-
toni si de neutroni ai nucleului respectiv. Aceste energii scad la apropierea
numarului de nucleoni de numerele magice ceea ce se poate constata din
analiza figurii 1.9.
Semnifictia fizica a energiei de mperechere a neutronului (sau a protonu-
lui) este de energie de formare a perechii de neutroni (respectiv de protoni)
n nucleu.

24
 Figura 1.9 Dependenta energiei de separare Sp de Z (a)
si, respectiv a energiei Sn de N (b)
pentru nucleele din zona izotopilor plumbului

1.3 Dimensiunile nucleului

Primele indicatii asupra dimensiunilor nucleului au fost obtinute, dupa cum
s-a mai precizat, din experientele de mprastiere elastica a particulelor n
campul coulombian al nucleului. Din aceste experiente a rezultat ca nucleul
de aur are o raza a carei valoare este mai mica sau cel mult egala cu
aproximativ 2.1014 m. S-a considerat ca nucleul este de forma unei sfere de
raza R0 n interiorul careia sunt omogen distribuiti cu o distributie spatiala
(~r) constanta (figura 1.10) definita de expresia:
(
0 pentru r R0
(~r) = (1.32)
0 pentru r > R0

Deoarece masa nucleului, n acord cu relatia (1.16), este aproximativ

egala cu numarul de masa A (n unitati de masa), rezulta ca densitatea
nucleonilor poate fi constanta numai daca volumul nucleului, asimilat cu o
sfera, este de asemeni proportional cu A. De aici rezulta ca raza nucleului
se exprima n functie de A prin relatia:

R0 = r0 A1/3 (1.33)

n care r0 este o constanta care se numeste si raza redusa.

In fazele initiale ale dezvoltarii fizicii nucleare, raza nucleului, exprimata
de relatia (1.33), s-a determinat din analiza constantei de dezintegrare a

25
 Figura 1.10 Distributia constanta a nucleonilor n interiorul
nucleului

nucleelor active, din formula semiempirica pentru masa nucleelor, din

analiza radiatiilor X ale mezoatomilor, etc. Pe masura ce vom aborda pro-
blemele respective vom indica si modul de determinare a razei R0 prin aceste
metode. Mentionam nsa ca toate metodele initiale de determinare a razei
nucleelor implica tacit ipoteza ca distributia nucleonilor (sau numai a pro-
tonilor) sa fie definita de expresia (1.32), ceea ce semnifica faptul ca nucleul
are o suprafata geometrica bine definita.
Sa remarcam nsa faptul ca nucleul este un sistem cuantic format din
nucleoni ce se gasesc n permanenta miscare si care se supun legilor mecanicii
cuantice (principiul de incertitudine al lui Heisenberg). Ca urmare notiunea
de suprafata a nucleului si deci de raza a nucleului n sens clasic nu este
adevarata pentru sistemele cuantice. Sens fizic, distinct, poate avea numai
raza patratica medie definita de expresia:

r 2 (~r)d
R
2
< r >= R (1.34)
(~r)d

n care (~r) este functia de distributie a nucleonilor iar integrarea se face pe

tot volumul nucleului.
Pentru functia de distributie definita de relatia (1.32), conform definitiei
din (1.34), rezulta pentru < r 2 > valoarea:
R
R0
r 4 dr
0 3
< r 2 >= R
= R02 (1.35)
R0 5
r 2 dr
0

si ca urmare si raza fizica a nucleului < r 2 > se exprima n functie de A

26
printr-o relatie similara cu (1.33):

r
3
< r2 >= r0 A1/3 = r0 A1/3 (1.36)
5
In cazul mai general, metodele de determinare a razei si propun sa sta-
bileasca experimental functia reala de distributie
(~r) si apoi, n acord cu
2
relatia (1.34), se determina raza nucleului < r > care se parametrizeaza
sub forma expresiei (1.33) sau (1.36). Subliniem n mod deosebit faptul ca
determinarea functiei de distributie (~r) pe langa faptul ca permite deter-
minarea razei nucleului are ea nsasi importanta furnizand informatii asupra
structurii nucleului (distributia sarcinilor si a nucleonilor, forma sferica sau
deformata a nucleului, etc.). Aceste metode vor fi prezentate n continuare
succint.
Determinarea experimentala a functiei (~r) se realizeaza n experiente
de mprastiere a diferitelor particule pe nucleul tinta (n particular, daca
se sondeaza structura nucleonilor, nucleul tinta este chiar nucleonul) a
carui functie (~r) urmeaza a fi determinata. Aceste experiente se bazeaza
pe faptul ca lungimea de unda de Broglie asociata proiectilului este mai
mica decat dimensiunea nucleului, atunci din imaginea de difractie care
apare n procesul de mprastiere elastica se poate stabili distributia spatiala
(~r) a nucleonilor si chiar forma nucleului. Finetea detaliilor este cu atat
mai mare cu cat lungimea de unda asociata particulelor proiectil este mai
mica; de aici rezulta ca aceste experiente se fac cu particule proiectil de
energie mare, cum vom vedea cantitativ n cele ce urmeaza. Aceasta idee
a fost confirmata pentru prima data de Davisson si Germer n experientele
de difuzie a electronilor pe monocristale. In experienta lor imaginea de
difractie se obtinea ori de cate ori lungimea de unda asociata electronilor era
comparabila (sau mai mica) cu constanta retelei cristaline a monocristalului
mprastietor.
Interpretarea teoretica a experientelor de difuzie a diferitelor particule
pe nuclee n scopul determinarii functiei (~r) este mult usurata daca sunt
ndeplinite conditiile urmatoare:
a) particula proiectil este fara structura

b) interactia dinte particula proiectil si nucleonii nucleului analizat este bine

cunoscuta din punct de vedere teoretic
Sa observam ca aceste conditii nu erau ndeplinite n cazul experientei
de mprastiere a particulelor . Intr-adevar, n afara faptului ca energia par-
ticulelor folosite n experienta Rutherford era foarte mica, acestea sunt

27
particule cu structura iar interactiunea lor cu nucleonii este de natura nu-
cleara (cea electrica este mult mai slaba) si ca atare nu este precis cunos-
cuta. Aceasta situatie este de fapt tipica tuturor experientelor n care drept
proiectil se folosesc hadroni, adica particule care interactioneaza nuclear
(tare) cu nucleonii nucleului. Desi dificil de interpretat teoretic, experientele
de mprastiere a hadronilor de mare energie (n particular protonii) sunt
necesare n scopul determinarii distributiei spatiale a nucleonilor. In astfel
de experiente se obtine functia N (~r) care defineste distributia densitatii
materiei nucleare. Cu aceasta functie N (~r), n acord cu relatia (1.34) se
determina < rN 2 >, adica raza patratica medie a materiei nucleare, sau mai

exact, raza patratica medie a fortelor nucleare, care, desi de scurta distanta,
se pot extinde partial si dincolo de distributia nucleonilor.
Din aceasta discutie rezulta ca n experientele cu hadroni, desi necesare,
conditiile de mai sus nu sunt ndeplinite.
Electronii sunt singurele particule care ndeplinesc n totalitate conditiile
precizate mai sus. Intr-adevar electronii sunt particule fara structura (punc-
tiforme) care interactioneaza electromagnetic ( interactie bine cunoscuta) cu
nucleonii nucleului. Daca neglijam interactia relativ slaba dintre momentul
megnetic al electronului si momentul magnetic al nucleonilor, n particular
cu cel al neutronului 1 rezulta ca experientele de mprastiere elastica a elec-
tronilor de mare energie pe nuclee vor fi sensibile la distributia spatiala a
protonilor n interiorul nucleului. Asa dar n aceste experiente, printr-o pre-
lucrare adecvata, se obtine n final functia E (~r) care defineste distributia
densitatii de sarcina si a curentilor n nucleu. Aceasta functie introdusa n
relatia (1.34) defineste raza patratica medie a sarcinii electrice a nucleului,
pe care o vom nota cu < rE 2 >.

Este cazul sa precizam ca din experientele de mprastiere, indiferent

de natura proiectilului, se poate determina direct nu functia (~r) ( E
sau N ) ci marimea fizica F (q 2 ) numita factor de forma, care reprezinta
transformata Fourier a functiei (~r). In acord cu cele de mai sus se defineste
un factor de forma nuclear FN (q 2 ) corespunzator functiei N (~r) si, respectiv,
un factor de forma electric FE (q 2 ) corespunzator functiei E (~r).
d
Sa demonstram ca sectiunea diferentiala d corespunzatoare distributiei
d
E (~r) se exprima n functie de sectiunea diferentiala ( d )p corespunzatoare
unei distributii punctuale prin relatia:
d d
 
= | FE (q 2 ) |2 (1.37)
d d p
1
Desi aparent surprinzator vom constata n paragraful 1.7 ca neutronul are un moment
magnetic diferit de zero desi este neutru din punct de vedere electric

28
 Figura 1.11

n care factorul de forma electric se defineste astfel:

1
Z
FE (q 2 ) = E (~r)ei~q~r d~r (1.38)
Z2 e
n care h~q reprezinta transferul de impuls (figura 1.11) egal cu:

h~q = p~i p~f ; hq = 2p sin (1.39)
2
p~i si p~f reprezinta impulsul electronilor initial si, respectiv, mprastiat elastic
(| p~i |=| p~f |) iar este unghiul de mprastiere.
Daca distributia de sarcina a nucleului este punctuala:

E (~r) = Z2 e(~r) (1.40)

rezulta F (q 2 )=1 si sectiunea diferentiala d/d coincide, cum era firesc, cu

sectiunea diferentiala corespunzatoare distributiei punctuale.

Vom demonstra relatia (1.37) pentru cazul particular n care

(d/d)p coincide cu sectiunea diferentiala Rutherford din relatia
(1.1). Sectiunea diferentiala se deduce din punct de vedere cuan-
tic din amplitudinea de mprastiere f () conform expresiei:

d
=| f () |2 (1.41)
d
cu:
m m
Z
f () = f V (r)i d = Mif (1.42)
2h2 2h2

29
 Figura 1.12

In aproximatia Born, functiile de unda asociate particulelor

initiale si finale sunt unde plane:
p~i ~
r p~f ~
r
i = ei h ; f = ei h ; i f = ei~q~r (1.43)

n care h~
q este transferul de impuls.
In continuare vom considera ca masa particulei proiectil m
este cu mult mai mica decat masa nucleului tinta M. In acest
fel n procesul de mprastiere se transfera impulsul h~q dar nu si
energia de recul. Aceasta afirmatie este tipica sistemului cen-
trului de masa si este fireasca n cazul analizat, deoarece prin
conditia M >> m sistemul centrului de masa coincide practic
cu sistemul laboratorului.
Daca neglijam ecranarea introdusa de electroni, rezulta ca
energia de interactie coulombiana V(r) ntre proiectil si nucleu,
aflate la distanta r, are expresia:

1 (Z1 e)(Z2 e) 1 Z1 Z2 e2
V (r) = = (1.44)
40 r 40 r
n care Z1 e este sarcina proiectilului iar Z2 e este sarcina nucle-
ului tinta.
In sistemul de coordonate din figura 1.12 si tinand cont de
expresiile (1.43) si (1.44), elementul de matrice Mif din (1.42)
devine:
Z1 Z2 e2
Z i~q~r
p e
Mif = r 2 sin drdd =
40 r

30
 Figura 1.13

Z Z1
2Z1 Z2 e2
= rdr eiqr cos d(cos ) =
40
0 1
Z
1 4Z1 Z2 e2 1 4Z1 Z2 e2
= sin qrdr = (1.45)
40 q 40 q2
o
d
Sectiunea d din (1.41) este:

d 1 4m2 (Z1 Z2 e2 )2
= (1.46)
d (40 )2 (hq)4

care este identica cu relatia (1.1) deoarece hq = 2p sin /2.

In continuare calculam sectiunea diferentiala n ipoteza ca
sarcina nucleului Z2 e este distribuita dupa functia E (~r) (figura
1.13) n tot volumul nucleului. In acest caz energia de interactie
din (1.44) devine:

Z1 e E (r~ ) ~
Z
V (r) = dr (1.47)
40 | ~r r~ |

Se constata imediat ca pentru cazul distributiei punctiforme:

E (r~ ) = Z2 e(r~ ) (1.48)

31
 energia V(r) devine egala cu energia definita de (1.44). Cu
relatia (1.47) elementul de matrice Mif din (1.42) devine:

Z1 e (r~ ) ~
Z Z
Mif = ei~q~r dr d~r (1.49)
40 | ~r r~ |

Daca efectuam integrarea pe variabila ~r pentru r~ constant si

~ + r~ cu d~r = dR,
facem substitutia ~r = R ~ Mif din (1.49) devine:

Z1 e Z2 e ~ 1
Z Z
~ ~ p
Mif = ei~qR dR (r~ )ei~qr dr~ = Mif FE (q 2 )
40 R Z2 e
(1.50)
Substituind Mif din expresia de mai nainte n relatia (1.42)
se obtine pentru sectiunea eficace diferentiala, pentru o sarcina
extinsa, relatia (1.37) n care (d/d)p este sectiunea Ruther-
ford pentru o sarcina punctuala

Relatia (1.37) permite determinarea factorului de forma FE (q 2 ). Se pro-

cedeaza astfel: se determina sectiunea diferentiala experimentala d/d
pentru diferite unghiuri. Apoi pentru aceleasi unghiuri se calculeaza sectiunea
diferentiala teoretica (d/d)p pentru o distributie punctuala. Facand ra-
portul valorilor experimentale si teoretice se determina FE (q 2 ) pentru unghiul
respectiv si deci pentru valorile q corespunzatoare. Apoi din relatia (1.30)
printr-o transformare inversa se poate determina n principiu distributia de
sarcina conform relatiei:
Z2 e
Z
E (~r) FE (q 2 ) ei~q~r d~q (1.51)
(2)3

Referitor la aceasta procedura facem urmatoarele precizari:

a) Sectiunea diferentiala (d/d)p trebuie sa descrie n mod

adecvat procesul de mprastiere studiat. In particular n cazul
experientelor cu electroni rapizi, initiate de Hofstadter (1953)
la acceleratorul liniar de la Stanford, sectiunea (d/d)p cores-
punde sectiunii Rutherford generalizata pentru cazul electroni-
lor relativisti si prin considerarea spinului; aceasta generalizare
a fost facuta de Motte. Asa dar pentru experientele cu electroni,
de fapt cele mai precise, prin (d/d)p se ntelege sectiunea teo-
retica a lui Motte.

32
 b) Relatia (1.51) este definita daca factorul de forma este cunos-
cut pentru toate valorile q. In realitate valorile impulsului tran-
sferat h~q sunt limitate de valorile impulsului initial. In plus
pentru valori de transfer h~q mari sectiunea diferentiala experi-
mentala, dupa cum se poate estima din relatia (1.1), are valo-
ri foarte mici (erori mari) ceea ce complica determinarea ex-
perimentala a factorului de forma FE (q 2 ). De aceea, n re-
alitate, relatia (1.51) nu poate fi folosita pentru determinarea
functiei de distributie E (~r). Aceasta functie se obtine practic
din relatia (1.38) postulandu-se pentru ea diferite dependente
(parametrizari), alegandu-se n final acea dependenta (parame-
trizare) care verifica relatia (1.38) pentru factorul de forma FE (q 2 )
determinat experimental.
Fireste parametrizarea cea mai simpla - si deci des folosita - postuleaza
ca functia de distributie (~r) are o simetrie sferica:
E (~r) = (r, , ) = E (r) (1.52)
In acest caz FE (q 2 ) devine:
Z Z2 Z1 Z
2 1 2 iqr cos 4
FE (q ) = (r)r dr d e d(cos ) = r(r) sin qrdr
Z2 e Z2 eq
0 0 1 0
(1.53)
Aceasta expresie, obtinuta n ipoteza (1.52), permite n principiu de-
terminarea razei patratice medii < rE 2 > independent de alte considerente

referitoare la functia E (r) daca este ndeplinita conditia:

2p
sin 1
rq = r (1.54)
h 2
Intr-adevar prin dezvoltare n serie a functiei sin(qr):
1
sin qr qr (qr)3 + . . . (1.55)
3!
factorul de forma din (1.53) devine:
4
FE (q 2 ) = (r)r 2 (1 61 q 2 r 2 )dr
R
Z2 e
1 q2 q2 (1.56)
r 2 (r)d~r = 1 2 >
R R
= Z2 e (r)d~r 6Z2 e 6 < rE
In obtinerea acestei expresii s-a tinut cont de relatia (1.34), de faptul ca
d~r = 4r 2 dr cat si de conditia de normare a functiei densitatii de sarcina:
Z
E (r)d~r = Z2 e (1.57)

33
Relatia (1.56), dupa cum s-a anticipat, permite determinarea razei patratice
medii < rE 2 > pentru valori mari ale transferului de impuls h~ q, daca se
cunosc valorile experimentale ale factorului de forma FE (q 2 ). In schimb
pentru valori mici h~q, determinarea lui < rE 2 > din relatia (1.56) devine

imprecisa sau chiar imposibila. Valorile mici ale lui q, n acord cu relatia
(1.54), se obtin fie pentru unghiuri de mprastiere mici fie pentru impulsuri
incidente (energii) mici. In aceste conditii expresia (1.54), pentru distanta
r egala cu raza RE a nucleului devine:
2p p R
Rq = R sin R X 1 (1.58)
h 2 h
conditie care poate fi scrisa n functie de energia cinetica incidenta Ec a
electronilor astfel:
h hc hc 1.2 1012 (m)
X
= =p R (1.59)
p Ec (Ec + 2me c2 ) Ec Ec (M eV )
relatie obtinuta cu conditia Ec 2mc2 . Asa dar, daca energia Ec (n MeV)
este mica, este ndeplinita conditia X R, conditie ce implica valori mici
pentru parametrul q si ca atare determinarea marimii < rE 2 > din(1.56) este

discutabila.
In consecinta n aceste conditii (X R), n cel mai fericit caz se poate
determina < rE 2 > adica, matematic, momentul de ordinul doi al functiei de

distributie; obtinerea functiei de distributie E (~r), care constituie un scop n

sine al acestor experiente, sau cel putin a unor momente de ordin superior,
este imposibila n aceste conditii. In concluzie pentru determinarea functiei
E (r) si deci si a marimii < rE2 > cu precizie este necesara conditia:

X
R (1.60)
conditie care fixeaza energia minima necesara efectuarii experientelor de
mprastiere. Daca conditia (1.60) este satisfacuta, dezvoltarea n serie din
(1.55) nu mai este posibila si ca atare functia de distributie E (r) se deter-
mina din relatia (1.53) postuland pentru functia E (r), cu simetrie sferica,
diferite forme ( parametrizari) posibile, urmand ca ulterior sa se stabileasca
care din aceste forme concrete este n concordanta cu valorile experimentale
ale factorului de forma FE (q 2 ).
Astfel daca postulam ca (r) este definita de relatia (1.32), pentru fac-
torul de forma din (1.53) se obtine expresia:
ZR0
40 40 R0 1
 
2
FE (q ) = r sin qr dr = cos qR0 + 2 sin qR0 (1.61)
Z2 eq Z2 eq q q
0

34
 Din conditia de normare (1.59) rezulta relatia:
ZR0
4
Z2 e = 40 r 2 dr = 0 R03 (1.62)
3
0

care introdusa n (1.61), defineste valoarea finala a lui FE (q 2 ):

3 sin qR0 R0 q cos qR0
FE (q 2 ) = (1.63)
R03 q q2
Aceasta relatie permite determinarea razei R0 pentru fiecare valoare ex-
perimentala a factorului de forma corespunzatoare unui q fixat. Daca pentru
fiecare set de valori (q, FE (q 2 )) se obtine aceeasi valoare R0 (firste n limite-
le statistice acceptabile) atunci se poate considera ca distributia de sarcina
definita de relatia (1.32) este corecta si raza patratica medie < rE 2 > este

definita de expresia (1.35).

In mod similar, daca se postuleaza pentru functia E (r) parametrizarea:
r
(r) = 0 e b (1.64)
se constata ca FE (q 2 ) din (1.53) este de forma:
1
FE (q 2 ) = (1.65)
(q 2 b2 + 1)
Procedand ca mai sus, din aceasta relatie se determina b care defineste
2 > n acord cu expresia (1.34) astfel:
< rE
2
< rE >= 12b2 (1.66)
Demonstram relatiile (1.65) si (1.66). Factorul de forma
FE (q 2 ) din (1.53) cu (r) din (1.64) are expresia:
Z
2 40 r 40
FE (q ) = re b sin qrdr = I (1.67)
Z2 eq Z2 eq
0

Facand substitutia = 1/ b, integrala I devine:

Z

d d
Z
I = er sin qrdr = m er(iq) dr
d d
0 0
d 1 d q 2q 2qb3
   
= m = = =
d iq d + q2
2 (2 + q 2 )2 (1 + q 2 b2 )2
(1.68)

35
 Calculam n continuare parametrul 0 din conditia de normare
(1.57):
Z
r r
Z2 e = 40 r 2 e b dr = 40 (br 2 2b2 r2b3 )e b |
0 = 80 b
3

0
(1.69)
din care rezulta:
Z2 e
0 = (1.70)
8b3
Cu 0 din (1.70) si I din (1.68) se obtine pentru factorul de
forma din (1.67) expresia (1.65)
2 >, n acord cu definitia din (1.34),
Raza patratica medie < rE
va fi:
Z
1 40 40
Z
r
2 2
< rE >= (r)r d~r = r 4 e b dr = 24b5 = 12b2
Z2 e Z2 e Z2 e
0
(1.71)
Din exemplele de mai sus rezulta ca pentru diferite distributii se poate
calcula FE (q 2 ) si < rE
2 > si deci si sectiunea diferentiala d/d din relatia

(1.37) daca sectiunea Motte (d/d)p este cunoscuta teoretic. Rezultatul

acestor calcule pentru functiile (r) precizate mai sus la care se adauga si
calculul pentru functia biparametrica a lui Fermi:
E
0
(r) = rRE
(1.72)
1+e aE

sunt prezentate calitativ n figura 1.14

Din figura rezulta ca n cazul distributiei cu scaderea exponentiala (figura
1.14 a) sectiunea diferentiala scade uniform cu unghiul de mprastiere ca si
sectiunea (d/d)p corespunzatoare sarcinii punctiforme; sectiunea d/d
este pentru orice unghi mai mica deoarece FE (q 2 ) din (1.65) este subunitar.
In cazul distributiei din (1.72) sectiunea d/d prezinta un aspect difractional
(figura 1.14b, curba B) care se accentueaza n cazul distributiei din relatia
(1.32) (figura 1.14 b, curba A) care, fizic, implica o suprafata bine definita a
nucleului. In general cu cat (r) scade mai brusc la suprafata nucleului
cu atat caracterul difractional este mai puternic. 2
2
Aceasta comportare a sectiunilor diferentiale era de asteptat daca facem o analogie
cu experientele de reflexie a undelor din optica. Se stie ca daca trecerea de la un mediu
optic la altul are loc printr-un salt al indicelui de refractie au loc fenomene de interferenta
care conduc la o imagine difractionala a undelor reflectate. Daca trecerea se face lent,
caracterul de difractie se diminueaza si la limita se stinge

36
 Figura 1.14 Dependenta calitativa a sectiunii diferentiale d/d
n functie de unghiul pentru diferitele parametrizari ale functiei
(r)

Asadar, dincolo de calculele concrete, o simpla privire asupra

dependentei sectiunii diferentiale cu unghiul de mprastiere genereaza
suficiente informatii asupra distributiei densitatii de sarcina E (~r).
In particular experientele de mprastiere a electronilor cu energii
de ordinul GeV pe protoni si pe neutroni au aratat ca d/d
scade lent cu unghiul de mprastiere ceea ce a sugerat clar ca pro-
tonul si neutronul au o distributie de sarcina definita de relatia
(1.64) cu urmatorii parametri:

0 7.5 1017 kg/m3

b 0.23F (1.73)
q
2 >=
< rE 12 b2 0.8 F

Din aceste experiente a rezultat deci ca nucleonii sunt particule

cu extensie spatiala a sarcinii dar fara suprafata definita.
Mentionam cu acest prilej ca n experiente de mprastiere
inelastica a electronilor de energii de ordinul GeV pe protoni s-
a evidentiat existenta unor centrii mprastietori punctiformi n
interiorul protonului. In acest fel s-a generat ideea ca nucleonii
sunt formati din particule elementare numite cuarci.

Astfel de experiente s-au efectuat de exemplu cu fasciculele de electroni

37
 Figura 1.15 Dependenta radiala a functiei RE (r) pentru diferite
nuclee, cu conditia de normare (r)d~r = 1

de 20 GeV obtinute la acceleratorul de la Stanford. Sa observam ca pen-

tru aceste energii, e 5.1017 m n acord cu relatia (1.59). In acest fel
structura protonilor si a neutronilor a putut fi sondata pana la valorile
de 5.1017 m.
In mod similar experientele de mprastiere a electronilor rapizi pe nuclee
au generat pentru E (r) dependenta din figura 1.15. Cu exceptia nucleelor
usoare (A 30) pentru care (r) scade exponential dupa o lege similara
cu cea din relatia (1.64), pentru majoritatea nucleelor functia de distributie
poate fi bine aproximata cu relatia (1.72) cu urmatorii parametri:

E
e 2.8 10
17
kg/m3
aE 0.55 1015 m
RE 1.07 A1/3 .1015 m (1.74)
q
2 > 0.94 A1/3 .1015 m
< rE

q Sa observam ca distributia din relatia (1.74) introduce pe langa raza

< rE2 > si raza RE definita ca distanta de la centrul nucleului pana la

locul n care densitatea de sarcina scade la jumatate.

Este cazul sa remarcam si faptul ca n cazul mprastierii hadronilor de
mare energie (de exemplu protoni de energii 1 GeV) cu toate dificultatile

38
 Figura 1.16 Functia de distributie Fermi

semnalate mai sus, s-au obtinut pentru functia distributiei densitatii ma-
teriei nucleare N (r) o dependenta similara cu E (r) dar cu urmatorii pa-
rametri:

N E 17
0 0 = 2.8.10 kg/m
3

aN 0.65 F
RN 1.25 A1/3 F (1.75)
q
2 > 1.1 A1/3 F
< rN

rezultate care arata ca n general neutronii si protonii au o distributie simi-

lara.
Asadar, ansamblul experientelor de mprastiere au condus la ideea ca
pentru majoritatea nucleelor cu A 30 o imagine satisfacatoare a distributiei
densitatii de sarcina sau a materiei nucleare n nucleu este cea n care den-
sitatea este aproape constanta de la centrul nucleului pana la o anumita
distanta dincolo de care densitatea scade lent spre valoarea zero (figura
1.16).
Forma analitica este data de relatia (1.72) n care R defineste distanta de
la centrul nucleului pana la locul n care densitatea (de sarcina sau a materiei
nucleare) scade la jumatate iar a este un parametru numit difuzivitate
care determina viteza de micsorare a densitatii respective la suprafata
nucleului si este definit n functie de grosimea suprafetei nucleare t prin
expresia:
t = 4 a ln3 4.4 a (1.76)

39
 Parametrul t stabileste grosimea pentru care densitatea respectiva se
micsoreaza de la valoarea 0.90 la valoarea 0.10 (figura 1.16).
De asemeni experientele au condus la concluzia ca pentru majoritatea
nucleelor raza nucleului - indiferent de definitia folosita sau de natura
electrica sau nucleara a acesteia - se poate parametriza prin expresia:

r0 A1/3 (1.77)

Aceasta parametrizare este de fapt o consecinta fireasca a constatarii

experimentale conform careia densitatea de sarcina sau a materiei nucleare
este aproape constanta n interiorul nucleului (considerat sferic). Subliniem
nsa faptul ca exista nuclee pentru care parametrizarea din relatia (1.77) nu
este adevarata iar functia de distributie (~r) nu prezinta simetrie sferica;
rezulta ca aceste nuclee nu sunt sferice. Asadar, aceste experiente (ca si
alte dovezi experimentale despre care vom aminti ulterior) arata ca exista o
clasa importanta de nuclee care se abat de la forma sferica si care se numesc
nuclee deformate.
Pentru nucleele sferice parametrul de proportionalitate r0 din relatia
(1.77)
are valori diferite n functie de definitia folosita pentru raza (R0 , R,
2
< r >) si de natura electrica sau nucleara a acesteia. De aici si faptul ca
n literatura de specialitate apar diferite valori pentru r0 (cuprinse de regula
n intervalul (0.91.5)1015 m) adesea fara a se preciza definitia si natura
razei folosite ceea ce duce la unele amibiguitati la fixarea valorii r0 n diferite
aplicatii. La ora actuala valorile acceptate pentru r0 , n limita unor erori
relative de 10%, n functie de definitia si natura razei sunt urmatoarele:

R0 = r0 A1/3 R = r A1/3 < r 2 > = r0 A1/3

r0E = 1.21 F rE = 1.07 F r0E = 0.94 F (1.78)

r0N = 1.42 F rN = 1.25 F r0N = 1.10 F

n care razele reduse r0 sunt exprimate n F (Fermi).

In etapa actuala a fizicii nucleare s-a ajuns la concluzia ca functia de
distributie (r) din relatia (1.72), normata la 0 , definita de expresia :

(r) 1
f (r) = = rR (1.79)
0 1+e a
si numita adesea si factorul de forma Woods-Saxon, exprima efectul
global prin care nucleul actioneaza asupra unui proiectil oarecare.
Deoarece marea majoritate a proprietatilor nucleelor se pot releva n
primul rand n procesul de interactie proiectil - nucleu (reactii nucleare)

40
rezulta ca raza R, care defineste mpreuna cu parametrul difuzivitate a,
forma efectiva a interactiei nucleare exprimata prin factorul de forma
Woods - Saxon, se detaseaza ca importanta.
De aceea de cele mai multe ori n literatura de specialitate mai recenta
prin raza nucleului se ntelege raza R din relatia (1.79). Aceasta definitie
pentru raza nucleului va fi folosita si n aceasta lucrare, daca nu se fac
precizari speciale.
In concluzie putem afirma ca experientele de determinare a razei si a
distributiei (~r) au furnizat primele informatii despre dimensiunea, forma si
structura nucleului si a nucleonilor.
Subliniem nca o data ideea ca din experientele de mprastiere a elec-
tronilor rapizi (sau mai general a leptonilor 3 pe nuclee sau pe nucleoni se
obtin informatii privind distributia sarcinilor (si curentilor) electrici n nu-
cleu sau n nucleoni iar din experientele de mprastiere a hadronilor se obtin
informatii despre distributia materiei nucleare.
Precizam de asemenea ca experientele de mprastiere - prelucrate n
acord cu procedura descrisa n acest subcapitol, n care factorul de forma
F (q 2 ) are principalul rol - sunt folosite aproape n exclusivitate pentru son-
darea structurii particulelor elementare 4 .

1.4 Formula semiempirica pentru energia de legatura

si masa nucleului. Modelul picatura.
Rezultatele prezentate n paragrafele precedente pot fi rezumate astfel:

1. Raza nucleului, presupus sferic, este definita de relatia R = r0 A1/3

2. Energia medie pe nucleon B(A,Z) pentru nuclee usoare cu A < 30

creste rapid dar neuniform prezentand maxime pronuntate pentru nu-
cleele 42 He, 84 B, 12 16 20
6 C, 8 O si 10 N e. Energia medie B(A,Z) atinge un
maxim de 8.8 MeV n zona nucleelor cu A 60 (Fe, Ni) dupa
care scade lent ajungand la valoarea aproximativa de 7.5 MeV n zona
nucleelor cu A 240. Pentru majoritatea nucleelor cu A > 30 se
poate spune ca energia medie B(A,Z) este practic constanta si egala
cu aproximativ 8 MeV.
3
In clasificarea particulelor elementare, care va fi abordata n capitolul 2, electronii fac
parte din leptoni.
4
Notiunea de elementaritate va fi abordata n paragraful 2.4.1

41
 3. Energia medie pe nucleon B(A,Z) este sistematic mai mare pentru nu-
cleele par-pare decat pentru nucleele par-impare, impar-pare si impar-
impare vecine. Stabilitatea mare a nucleelor par-pare, ntre care se
detaseaza nucleele ce au numarul de protoni si/sau numarul de neu-
troni egal cu numerele magice 2, 8, 20, 28,50, 82, 126, etc. arata ca
fortele nucleare favorizeaza formarea de perechi de nucleoni identici.
4. Pentru un nucleu par-par cu numarul de nucleoni A fixat, izobarul cel
mai stabil corespunde din punct de vedere nuclear numarului Z0 =
A/2. Aceasta constatare arata ca fortele nucleare favorizeaza nucleele
par-pare pentru care numarul de protoni Z este egal cu numarul de
neutroni N (Z=N).
Aceste rezultate au fost corelate initial de Bethe si Weizsacker (1935) n
formula semiempirica pentru determinarea energiei de legatura a nucle-
onului si deci si pentru determinarea masei nucleului. In obtinerea acestei
formule autorii s-au bazat si pe analogia dintre nucleu si o picatura de lichid,
analogie sugerata de primele doua rezultate mentionate mai sus.
Intr-adevar raza nucleului este de forma R = r0 A1/3 ca o consecinta
a faptului ca densitatea materiei nucleare este practic constanta adica are
aceeasi valoare independent de dimensiunile nucleului dupa cum si densi-
tatea unei picaturi de lichid nu depinde de dimensiunile picaturii. Rezulta
de aici incompresibilitatea materiei nucleare ca si a lichidului.
Din constatarea ca energia medie B(A,Z) este practic constanta a rezul-
tat proprietatea de saturatie a fortelor nucleare, proprietate ce o au si fortele
chimice ce leaga moleculele unui lichid. In plus atat picatura de lichid cat
si nucleul prezinta fenomenul de tensiune superficiala, n sensul ca asupra
moleculelor (nucleonilor) aflte la suprafata picaturii (nucleului) actioneaza
numai fortele de atractie ale moleculelor (nucleonilor) din interior.
Asemanarile semnalate mai sus au condus la elaborarea modelului pica-
tura al nucleului, n care nucleul este asimilat cu o picatura sferica de lichid
nuclear incompresibil si ncarcat electric. Pornind de la modelul picaturii se
poate deduce o formula pentru evaluarea energiei de legatura a nucleului.
Conceptul de baza al acestei evaluari consta n ipoteza ca n materia nucleara
infinita (un nucleu gigant, fara granite), formata din nucleoni ntre care se
exercita numai forte nucleare, energia medie pe nucleon este o constanta. In
nucleul real, cu dimensiuni finite, energia medie se micsoreaza pana la valo-
rile B(A,Z) constatate experimental, datorita energiei de suprafata, generata
de dimensiunile finite ale nucleului si datorita energiei coulombiene generata
de faptul ca ntre nucleonii nucleului real sunt si protoni ntre care se exercita
forte coulombiene de respingere.

42
 Daca a1 este energia medie pe nucleon n materia nucleara infinita,
rezulta ca energia de legatura W(A,Z), n acord cu relatia (1.21), este definita
de expresia:
W (A, Z) = a1 A (1.80)
Deoarece W(A,Z) este proportionala cu numarul de nucleoni si deci si cu
volumul nucleului (R = r0 A1/3 ), aceasta energie se mai numeste si energie
de volum. In cazul nucleului real, finit, nucleonii de la suprafata nucleului
sunt mai slab legati. Deoarece numarul acestor nucleoni este proportional cu
suprafata nucleului (4R2 A2/3 ), rezulta ca energia de legatura a nucleului
va fi mai mica decat a1 A cu o marime proportionala cu A2/3 si deci:

W (A, Z) = a1 A a2 A2/3 (1.81)

n care coeficientul de proportionalitate a2 , avand n vedere analogia nucleu-

lui cu picatura, este definit n esenta de coeficientul nuclear de tensiune su-
perficiala. Termenul de energie a2 A2/3 se numeste energie de suprafata.
Energia de legatura data de expresia (1.81) corespunde unui nucleu finit for-
mat nsa din nucleoni ntre care se exercita numai forte atractive nucleare.
In nucleul real si finit trebuie sa tinem seama si de respingerea coulombiana
a protonilor. Daca presupunem ca protonii sunt omogen distribuiti n inte-
riorul nucleului sferic de raza R0 , se constata ca energia coulombiana este
data de expresia:

1 3Z(Z 1)e2 Z2
WCoul (A, Z) = a3 1/3 (1.82)
40 5R0 A
cu
1 3e2 0.864
a3 = (M eV ) (1.83)
40 5R0 r0 (F )
n care daca raza electrica redusa se exprima n F rezultatul se obtine n
MeV. Energia WCoul (A, Z) micsoreaza de asemeni energia de legatura a
nucleului care devine:
Z2
W (A, Z) = a1 A a2 A2/3 a3 (1.84)
A1/3
Vom demonstra relatia (1.82). In acest scop definim densi-
tatea de sarcina volumica considerata constanta, prin expresia:
Ze 3Ze
= = (1.85)
V 4R3

43
n care V este volumul nucleului de raza R. Patura electrica de
raza si de grosime d (figura 1.17) va avea volumul dV =
4 2 d si sarcina dq = dV si va crea n punctul r (r R)
potentialul:
1 dq d
dU (r) = = k4 2 (1.86)
40 r r
cu
1
k= = 9.109 N m2 /c2 (1.87)
40
Reamintim faptul ca patura concentrica de raza > r creaza n
interiorul ei un potential constant si egal cu potentialul creat de
patura de raza ; rezulta ca pentru > r avem r = Cu aceasta
observatie potentialul U(r) din (1.86) devine:
Zr ZR

1 2
U (r) = 4k d + d =
r
0 r
Ze r
 
= 2k(R2 r 2 /3) = k 3 ( )2 (r R) (1.88)
2R R
Deoarece o sfera omogen ncarcata cu sarcina Q se comporta
pentru r > R ca o sarcina punctiforma, concentrata n centru
sferei, rezulta ca potentialul coulombian este definit de expresia
urmatoare:

Ze r 2

k 2R 3 ( R )
pentru r R
U (r) = (1.89)
k Ze

pentru r R
r

In continuare calculam energia coulombiana (electrostatica)

de respingere dintre doi protoni uniform distribuiti n sfera de
raza R. Energia primului proton n campul potential U2 (r) creat
de celalalt proton va fi:
ZR ZR ZR
3e
W12 = U2 (r)dq1 = U2 (r)1 dV = U2 (r)4r 2 dr =
4R3
0 0 0

ZR
3e2 r2 2 1 6e2
=k 4 (3 )r dr = (1.90)
2R R2 40 5R
0
In obtinerea relatiei (1.90) pentru 1 si U2 (r) s-au folosit
relatiile (1.85) si (1.89) pentru Z=1. Energia celor 2 protoni

44
 Figura 1.17
Nucleul atomic este asimilat cu o sfera de raza R n care sarcina
Ze este omogen distribuita

omogen distribuiti n sfera de raza R va fi data de Z(Z-1)/2

perechi de protoni si deci:

z(Z 1) 1 3Z(Z 1)e2

WCoul (A, Z) = W12 = (1.90 )
2 40 5R
care reprezinta energia din expresia (1.82)

Relatia W(A,Z) din (1.84) defineste energia de legatura a nucleului n

cadrul modelului picatura. Masa nucleului, n cadrul aceluiasi model, n
acord cu relatia (1.19) se exprima astfel:

Z2
m(A, Z)c2 = (Zmp + (A Z)mn )c2 a1 A + a2 A2/3 + a3 (1.91)
A1/3
Considerand masa din aceeasi relatie ca o functie continua de Z, rezulta
ca izobarul cel mai stabil se obtine din conditia:
h i
m(A, Z)c2 =0 (1.92)
Z A=ct

de unde rezulta:
(mn mp )c2 1/3
Z0 = A (1.93)
2a3

45
 Deoarece:
(mn mp )c2 0.782M eV (1.94)
si a3 din (1.83) pentru raza redusa electrica, r0 din (1.78) este 0.714 MeV,
Z0 din relatia (1.93) devine:

Z0 0.55A1/3 (1.95)

Aceasta relatie arata ca izobarii cei mai stabili ar fi formati cu precadere

din neutroni. Astfel nucleul cu A=27 ar fi format din 2 protoni si 25 neutroni
iar un nucleu greu cu A=240 ar avea 3 4 protoni si 236 237 neutroni.
Aceste rezultate sunt n total dezacord cu rezultatele experimentale ceea ce
arata ca este imposibil sa se elaboreze o formula convenabila pentru ener-
gia de legatura sau pentru masa nucleului pornind exclusiv de la modelul
picatura. Pentru a obtine o formula corecta este necesar sa se tina seama de
rezultatele enuntate la punctele 3) si 4) de la nceputul acestui subcapitol.
Astfel s-a ajuns la concluzia ca nucleele cu Z0 = a/2 sunt cele mai stabile
din punct de vedere nuclear; abaterile de la Z=N (Z0 = A/2) duc la aparitia
unor nuclee mai putin stabile sau chiar instabile. Dependenta parabolica
a energiei B(A,Z) de Z pentru A=constant (figura 1.4) sugereaza ideea ca
energia medie de legatura determinata de fortele nucleare, care favorizeaza
simetria neutronilor si protonilor, trebuie sa fie o functie para de Z Z0 .
Pentru a tine cont de dependenta de A, se poate intui ca energia medie
trebuie sa fie o functie para de ((Z Z0 )/A)2 . Aceasta energie medie de
simetrie contribuie n energia de legatura cu termenul:

(Z Z0 )2 (Z A/2)2 a (Z N )2
Wsim (A, Z) = a4 = a4 = 4 (Z N )2 = a4
A A 4A A
(1.96)
numit energie de simetrie. Deoarece nucleele cu Z diferit de N sunt mai
putin stabile rezulta ca energia de simetrie micsoreaza energia de legatura
a nucleului care devine:
Z2 (Z N )2
W (A, Z) = a1 A a2 A2/3 a3 a4 (1.97)
A1/3 A
In sfarsit pentru a tine seama de stabilitatea deosebita a nucleelor par-
pare compartiv cu celelalte nuclee, trebuie sa se tina cont de energia de
mperechere. Se considera ca pentru nucleele cu A impar energia de mpe-
rechere este inclusa n energia de volum a1 A din (1.80). Se tine seama de
faptul ca nucleele p-p sunt mai stabile decat cele cu A impar iar cele i-i sunt

46
mai putin stabile decat cele cu A impar, prin termenul:


pentru nucleele p-p
Wp (A, Z) = 0 pentru nucleele cu A impar (1.98)
pentru nucleele i-i

Energia de legatura devine:

Z2 (Z N )2
W (A, Z) = a1 A a2 A2/3 a3 a4 +
A1/3 A


pentru nuclee p-p
+ 0 pentru nuclee cu A impar (1.99)


pentru nuclee i-i
Comparand relatiile (1.99) si (1.30) se constata ca pentru nuclee foarte
grele, cu o buna aproximatie, se realizeaza egalitatea:
Pn
(1.100)
2
n care energia de mperechere a neutronului depinde de numarul de nucleoni.
Ca urmare, este de presupus ca parametrul este o functie de A si se poate
scrie astfel:
= a5 f (A) (1.101)
In fazele initiale s-a considerat ca f (A) = A3/4 . Mai recent se considera
ca f (A) = A1/2 asa ncat parametrul energetic este definit de relatia:

= a5 A1/2 (1.102)

Masa nucleului, avand n vedere relatiile (1.19) si (1.99) cu din (1.102)

este:
Z2
m(A, Z)c2 = (Zmp + (A Z)mn )c2 a1 A + a2 A2/3 + a3 +
A1/3

1/2
(p p)
(Z N )2 a5 A

+a4 0 (Aimpar ) (1.103)
A a A1/2 (i i)

5

Folosind expresia (1.92) se obtine ca dintre toate nucleele cu A dat,

nucleele (izobarii) cele mai stabile sunt cele pentru care Z0 este dat de relatia:

(4a4 + (mn mp )c2 )A

Z0 = (1.104)
2(4a4 + a3 A2/3 )

47
 Parametri a1 , a2 , a3 , a4 si a5 se determina din compararea maselor (sau
a energiilor de legatura) experimentale cu expresia (1.103) sau (1.99) astfel
ncat sa fie satisfacuta si relatia (1.104).
Desigur n functie de precizia determinarii experimentale a maselor nu-
cleelor cat si a procedurii de determinare a acestor parametri, de-a lungul
timpului s-au obtinut diferite valori. Valorile date n Wapstra (1958) con-
siderate printre cele mai exacte sunt urmatoarele:
a1 = 15.853 M eV
a2 = 18.33 M eV
a3 = 0.714 M eV (1.105)
a4 = 23.2 M eV
a5 = 11.2 M eV
Cu aceste valori, Z0 din relatia (1.104) este definit astfel:
A
Z0 = (1.106)
1.983 + 0.0153A2/3
Compararea acestei formule cu experienta arata ca furnizeaza o valoare
destul de exacta a lui Z0 care se deosebeste de cea reala prin cel mult Z =
1.
Sa remarcam faptul ca daca coeficientul a3 din (1.105) este dedus din
conditia unei concordante bune ntre teorie si experiment, atunci, folosind
relatia (1.83) se poate deduce r0 si deci raza nucleului n acord cu expresia
R = r0 A1/3 .
Expresia (1.103) cu parametri din(1.105) permite calcularea masei oricarui
nucleu stabil cu o precizie de ordinul 104 sau chiar mai bunua. O precizie
asemanatoare rezulta si pentru energia W(A,Z).5 Discordanta cea mai mare
ntre relatia teoretica si cea experimentala apare n cazul nucleelor magice
sau dublu magice si n special n cazul nucleelor usoare.
In figura 1.18 este prezentata calitatea corespondentei dintre valorile
experimentale B(A,Z) pentru nucleele usoare si expresia teoretica pentru
energia medie B(A,Z), care n acord cu relatia de definitie (1.21) si relatia
(1.99) cu coeficientii din (1.105) este data de:
Z2 (Z N )2
B(A, Z) = 15.853 18.33A1/3 0.714 23.2 +
A1/3 A2
5
Fireste cu aceste formule se poate calcula si energia de separare si de mperechere de-
finite n subcapitolul 1.2. Deoarece aceste energii implica diferenta energiilor de legatura,
care au valori foarte mari, rezulta ca determinarea lor se face cu o eroare mult mai mare.
Totusi formulele obtinute permit estimarea cu destula exactitate a cazurilor n care nucleele
pot emite spontan diferite particule, ca de exemplu particula .

48
Figura 1.18 Energia medie pe nucleon B(A,Z) calculata (cercuri
unite prin linii) comparata cu datele experimentale (+) pentru
nucleele usoare

49
 Figura 1.19 Contributia energiilor medii pe nucleon (de volum,
de suprafata, coulombiana, de simetrie si de mperechere) pentru
obtinerea energiei medii B(A,Z)

11.2


A1/2
pt. p p
+ 0 pt.A imp. (1.107)
11.2

pt. i i
A1/2
Se constata ca n chiar cazul nucleelor usoare, pentru care parametri
(1.105) dau cea mai slaba concordanta, formula teoretica reproduce destul
de bine datele experimentale mai ales caracterul oscilant (maximele si min-
imele) al energiei medii B(A,Z).
Contributia termenilor din(1.107) la energia medie B(A,Z) este ilustrata
n figura 1.19. Se constata ca energia medie a unui nucleon din materia
infinita (egala cu 15.8 MeV) se micsoreaza datorita energiilor de suprafata,
coulombiana, de simetrie si de mperechere pana la valorile B(A,Z) reproduse
de figura 1.6.
Referitor la formula semiempirica de masa facem urmatoarele observatii:

a) Coeficientii din (1.105) sunt obtinuti cu conditia sa se realizeze o concor-

danta buna ntre masa teoretica si masa nucleelor stabile. Este
deci evident ca formula semiempirica din (1.103) nu este adevarata
pentru determinarea teoretica a maselor nucleelor instabile (departe
de curba de stabilitate ).

b) Formula semiempirica este astfel dedusa ncat sa reproduca n medie

valoarea maselor nucleelor stabile. Ea nu tine seama de stabilitatea

50
 deosebita a nucleelor cu numarul de protoni sau/si de neutroni egal
sau apropiat de numerele magice.

c) Formula semiempirica este obtinuta n ipoteza ca nucleele au o forma

sferica. In subcapitolul 1.3 s-a facut observatia ca o serie de nuclee
sunt deformate. Evident, formula obtinuta nu descrie corect masele
nucleelor deformate.

Aceste observatii arata de fapt directiile de dezvoltare ale acestei for-

mule. Existenta numerelor magice conduce, dupa cum vom vedea n capi-
tolul trei, la existenta paturilor n nulceu. Considerarea efectelor de paturi
de catre Cameron (1957), Mozer (1959), Kummel (1964), etc. n formula
semiempirica (1.99) duce la o concordanta mai buna a acesteia si cu masele
nucleelor magice sau dublu magice. Considerarea atat a efectelor de paturi,
a deformabilitatii nucleelor (nucleele cu Z = 88 112 si N > 136) cat si a
maselor nucleelor mai putin stabile a condus la formula lui Myers si Sviate-
cki (1966-1967) care este n buna concordanta cu masele experimentale si,
fireste, cu energia de legatura n special pentru nucleele cu A > 50.

In formula Myers-Sviatecki n calcularea energiei de suprafata

si a energiei coulombiene se tine cont si de deformarea posi-
bila a nucleului. Pentru deformari elipsoidale mici, definite de
parametri si (aceste deformari vor fi analizate n capitolul
trei n cadrul modelului colectiv cat si n cazul procesului de fi-
siune) energia de suprafata si cea coulombiana se exprima astfel:

Energia de suprafata = C2 A2/3 (1 + 25 2 4 3

105 cos 3)

(1.108)
2 2
Energia coulombiana = C3 AZ1/3 (1 15 2 4 3
105 cos 3) C4 ZA

n care termenul C4 Z 2 /A tine cont de difuzivitatea distributiei

de sarcina pentru o forma oarecare a nucleului.
Masa nucleului n acord cu relatia (1.103), n care energia de
suprafata si cea coulombiana sunt definite de expresiile (1.108),
la care se adauga corectia de paturi S(Z,N), este de forma:
2
m(A, Z)c2 = m0 (A, Z)c2 +E 2 F 3 cos 3+S(Z, N )e (12 2 )
(1.109)

51
 n care:

m0 (A, Z)c2 = (Zmp + (A Z)mn )c2 C1 A + C2 A2/3 +

11

(p p)
Z2 Z2 A1/2


C3 C4 0 (Aimpar)
A1/3 A 11 (i i)

A1/2
!
2 1 Z2 2
E= C2 A2/3 C3 1/3 20 = C2 A2/3 (1 x)20
5 5 A 5
!
4 Z2 4
F = C2 A2/3 + C3 1/3 30 = C2 A2/3 (1 + 2x)30
105 A 105
(1.110)
F (N )+F (Z)
S(Z,N) = Cs(Z,N) cu s(Z, N ) = ( 12 A)2/3
cA1/3

In aceste formule:
N Z 2
 
C1 = a1 1 k( )
A
N Z 2
 
C2 = a2 1 k( )
A
1 3e2 0.864
C3 = (M eV )
40 5r0 r0 (F )
!
Z2 C3 Z 2
x= C3 1/3 /(2C2 A2/3 ) =
A 2C2 A
(1.111)

iar F(N) si F(Z) se determina conform expresiilor:

3 5/3
F (n) = gi (n ni1 ) (n5/3 ni1 ) (1.112)
5
cu:
5/3 5/3
3 ni ni1
gi =
5 ni ni1
unde n=N sau Z si

ni1 < n < ni cu ni = 2, 8, 20, 28, 50, 82, 126... (1.113)

Parametrul x definit n relatia (1.111) are o importanta de-

osebita n teoria fisiunii si se numeste parametru de fisiune.

52
 In expresia (1.109) m0 (A, Z)c2 din (1.110) corespune n esenta
cu formula de masa din (1.103) iar ceilalti termeni tin cont de
deformarea nucleului si de corectia de paturi. Coeficientul de
deformare este nlocuit cu parametrul definit astfel:
2
a

= /0 ; 0 = 5 A2/3 (1.114)
r0
n care r0 este raza redusa iar a este semiaxa mare a elip-
soidului cu care este asimilat nucleul. Practic, parametrul se
determina din relatiile:
3F
= 0 + (1.115)
4E
cu:
1/2 2
S a
 
0 = ln ; Scrit = 2C2 (1 x)
Scrit r0

Determinarea masei m(A, Z)c2 implica determinarea coefici-

entilor a1 , a2 , C3 , C4 , , k, , C, c si a/r0 . Comparand relatia
(1.109) cu masele experimentale a aproximativ 1200 nuclee (sta-
bile si instabile) s-u obtinut urmatoarele valori pentru acesti parametri:

a1 = 15.4941 M eV k = 1.7826
a2 = 17.9439 M eV C = 5.8 M eV
C3 = 0.7053 M eV c = 0.325 (1.116)
C4 = 1.1915 M eV a/r0 = 0.444
r0 = 1.2049F

Este cazul sa facem observatia ca adesea se afirma ca formula semiem-

pirica de masa, indiferent de varianta adoptata, este obtinuta n cadrul mo-
delului picatura. In realitate modelul (a se vedea relatiile 1.84, 1.91 si 1.95)
nu permite o descriere corecta a maselor sau a energiilor de legatura si cu
atat mai putin a raportului neutronilor si protonilor din nucleele reale. For-
mula semiempirica de masa n concordanta cu datele experimentale se obtine
prin adaugarea energiei de simetrie, de mperechere si de paturi, termeni en-
ergetici care nu corespund modelului picatura.
Acesti termeni tin cont de individualitatea nucleonilor (protoni sau neu-
troni) si de numarul lor par sau impar. Prin acesti termeni formula semiem-
pirica tine seama de caracterul individual al interactiei dintre nucleoni pe
langa caracterul colectiv exprimat de modelul picatura.

53
 Figura 1.20
Miscarea de rotatie a unui titirez ncarcat cu sarcina negativa e
genereaza din punct de vedere clasic momentul de spin S si
momentul dipolar magnetic pentru electron

1.5 Spinul nucleului si statistica particulelor iden-

tice
Uhlenbeck si Goudsmidt, pentru a explica experientele lui Stern si Gerlach,
au admis n 1925 ca electronul unui atom are pe langa o miscare orbitala
si o miscare de rotatie n jurul propriei axe. Aceasta noua miscare a fost
numita miscare de spin (de rotatie) iar momentul cinetic (unghiular) in-
tern (propriu) asociat acestei miscari a primit denumirea de spin. Aceiasi
autori, n acord cu electrodinamica clasica, au asociat spinului S ~ al elec-
tronului si un moment magnetic ~ s (figura 1.20). S-au putut astfel explica si
alte experiente realizate n acea perioada ca experienta Einstein si de Haas,
efectul Zeeman anomal, etc.
Valorile spinului si momentului magnetic ale electronului, propuse initial
de Uhlenbeck si Goudsmidt, au rezultat ulterior n mod natural din ecuatia
relativista a lui Dirac pentru electroni. Mai tarziu s-a stabilit experimental
6 ca marea majoritate a particulelor elementare si a nucleelor atomice au

momentul cinetic intern (spinul) diferit de zero. Ca urmare conceptul de

spin a nceput sa aibe un rol deosebit de important n fizica particulelor
6
Spinul se poate determina din experiente directe despre care vom vorbi n paragraful
urmator sau din studii de spectroscopie nucleara si reactii nucleare

54
elementare si n fizica nucleara. Importanta acestui concept poate fi exem-
plificata prin faptul ca n functie de valoarea spinului particulele elementare
sunt mpartite n doua mari clase: fermioni si bozoni, cu consecinte multiple
n fizica subatomica.
Spinul - aceasta importanta proprietate intrinseca - a fost deci interpre-
tata intuitiv ca definind starea de rotatie a particulei respective n jurul
propriei axe. Particula este asimilata cu un titirez care se roteste. Este
adevarat, o oarecare analogie a miscarii de spin cu cea a titirezului clasic se
poate face n cazul nucleelor grele, dupa cum vom vedea la modelul colec-
tiv al nucleului. In general nsa aceasta analogie nu este posibila din cel
putin urmatoarele motive: miscarea de rotatie a unui titirez clasic poate fi
accelerata, ncetinita sau chiar oprita; n schimb spinul unei particule nu-si
poate modifica valoarea absoluta ci numai orientarea sa n spatiu dar ntr-un
mod cuantificat. In particular, miscarea de spin a particulelor elementare
sau a nucleelor usoare este permanenta, nu poate fi oprita, accelerata sau
ncetinita. De asemeni existenta spinului la fotoni sau neutrini, particule de
masa zero (sau n orice caz foarte mica) arata ca spinul S ~ este un concept
strict cuantic, fara analog clasic.
In mecanica cuntica se arata ca valoarea absoluta | S ~ | a spinului se
exprima prin numarul cuantic de spin S prin relatia:
q
~ |= h S(S + 1)
|S (1.117)

n care S poate lua orice valori ntregi sau semintregi:

1 3
S = 0, , 1, , 2, . . . (1.118)
2 2
Proiectia sa Sz poate lua (2S+1) valori de la Sh la -Sh si este definita de
un alt numar cuantic mS (numar cuantic magnetic) care poate lua valorile:

mS = S, (S 1), . . . , S (1.119)

Pentru nucleoni numarul cuantic de spin este 1/2, din care cauza se spune
ca spinul nucleonului este 1/2. Observam deci ca n terminologia curenta
prin spinul unei particule se ntelege de fapt numarul cuantic de spin S; prin
aceasta trebuie avut n vedere ca valoarea absoluta a spinului este de fapt
data de relatia (1.117). In mod similar, atunci cand se afirma ca proiectia
spinului este mS avem n vedere ca Sz = hmS . Referitor la terminologie sub-
liniem si faptul ca termenul de spin este folosit n literatura de specialitate
atat pentru a desemna momentul cinetic propriu al unei particule sau al unui
nucleon cat si pentru a defini momentul cinetic total al nucleului. Folosirea

55
acestei terminologii n cazul nucleului nu este prea fericita dat fiind faptul
ca momentul cinetic al nucleului este determinat nu numai de momentul
propriu de spin al nucleonilor ci si de momentele orbitale corespunzatoare
miscarii nucleonilor n nucleu.
Valoarea absoluta | ~l | a momentului cinetic (orbital) al unui nucleon se
defineste ca si n cazul spinului prin expresia:
q
| ~l |= h l(l + 1) (1.120)

n care l este numarul cuantic orbital care are nsa numai valori ntregi:

l = 0, 1, 2, 3, . . . (1.121)

si n mod similar:
ml = l, (l 1), . . . , l (1.122)
In ceea ce ne priveste vom nota cu ~j momentul de spin al particulelor
elementare sau al nucleonului si prin I~ momentul de spin total al unui nu-
cleu, rezultat din compunerea momentelor de spin S ~ si a celor orbitale ~l ale
nucleonilor constituenti ai nucleului.
Modul n care valorile S ~ si ~l ale nucleonilor individuali se cupleaza
pentru a obtine momentul cinetic total I~ (spinul) al nucleului depinde de
interactiunea dintre S~ si ~l. Daca interactiunea momentului de spin cu cel
orbital este slaba (sau inexistenta) se realizeaza cuplajul L-S, cunoscut si
sub numele de cuplaj Russel-Saunders, n care I, ~ pentru nucleul format din
A nucleoni, este definit astfel:
A A
~= ~i ~ = ~li ; I~ = L
~ +S
~
X X
S S ;L (1.123)
i=1 i=1

In cazul n care interactiunea ntre momentele S ~ si ~l este puternica

(interactiune spin-orbita) fiecare nucleon va fi caracterizat de un moment
cinetic total definit de relatia:
~ji = ~li + S
~i (1.124)

iar momentul cinetic total I~ va fi definit astfel:

A
I~ = ~ji
X
(1.125)
i=1

Acest cuplaj este cunoscut sub denumirea de cuplaj J-J si majoritatea

datelor experimentale pledeaza pentru realizarea acestui cuplaj n nucleu.

56
 Indiferent de cuplajul care se realizeaza, momentul I are proprietatile
cuantice definite de relatiile:
q
| I~ |= h I(I + 1) ; mI = I, (I 1), . . . , I ; Iz = hmI (1.126)

n care I este numarul cuantic de spin (sau spinul nucleului n terminolo-

gia curenta) iar mI este numarul cuantic magnetic care cuantifica proiectia
momentului I pe axa sa de cuantificare. Sa observam ca ntrucat numarul
cuantic de spin al nucleonilor este 1/2 iar numarul cuantic orbital poate lua
numai valori ntregi (relatiile 1.118 si, respectiv, 1.121) rezulta ca spinul
I ia valori ntregi pentru un nucleu cu numar par de nucleoni (A par) si
valori semintregi pentru un nucleu cu numar impar de nucleoni (A impar).
Datele experimentale confirma integral aceasta regula de la care nu exista
nicio exceptie. Din punct de vedere istoric aceasta regula a avut un rol
decisiv n renuntarea la ipoteza protono-electronica a nucleului. De ase-
meni, experimental s-a constatat ca spinul nucleelor stabile cu A impar nu
depaseste n starea fundamentala valoarea I=9/2 iar nucleele par-pare au
fara exceptie I=0 n starea fundamentala. Nucleele impar-impare pot avea
I 6= 0 dar valori mici comparativ cu valorile maxime ce pot rezulta din regula
de cuplaj exprimata de relatia (1.123) sau (1.125).
Aceste constatari experimentale sugereaza ideea ca momentele cinetice
ale nucleonilor - ne referim la cuplajul J-J - se compenseaza reciproc; n
particular efectul de compensare este total pentru nucleele par-pare. Acest
lucru duce la ideea ca momentul I al unui nucleu cu A impar este definit de
momentul cinetic al nucleonului nemperecheat.
Din analiza de mai sus, confirmata de datele experimentale, a rezul-
tat ca spinul nucleelor, I, ca si al particulelor elementare si al nucleonilor,
poate avea valori ntregi sau semintregi. Este oare ntamplatoare aceasta
diferentiere ntre spinii particulelor si nucleelor sau este o consecinta mai
profunda a unor proprietati care diferentiaza nsasi particulele? Raspunsul
la aceasta ntrebare a fost afirmativ, constatandu-se ca cele doua clase de
particule (cu spin semintreg si respectiv cu spin ntreg) se comporta diferit
n situatii fizice similare. Aceasta deosebire se manifesta pregnant cand ne
referim la functia de unda a sistemului format din particule identice. In
primul rand subliniem ideea ca n fizica subatomica se poate afirma ca doua
(sau mai multe) particule de acelasi fel sunt absolut identice. Aceasta
afirmatie, consecinta a principiului indiscernabilitatii, este valabila numai
pentru particule cuantice (microparticule). Doua macroparticule (de exem-
plu doua bile mecanice) nu vor fi absolut identice, oricat de bine ar fi execu-
tate asa ncat cele doua macroparticule sa poata fi oricand identificate. Ca

57
urmare se poate afirma ca bila 1 se va gasi n starea (macroscopica) a
iar bila 2 n starea b sau invers. Din punct de vedere cuantic particu-
lele sunt identice asa ncat afirmatia de mai sus este lipsita de sens. Exista
numai starea cuantica a sistemului n care o particua (fara a preciza care,
deci oricare particula) se gaseste n starea a iar cealalta n starea b.
Rezulta de aici ca n lumea cuantica sistemul format din doua (sau mai
multe daca generalizam) particule nu se modifica prin permutarea reciproca
a particulelor. Din punct de vedere cuantic aceasta afirmatie semnifica fap-
tul ca functia sistemului n care s-a realizat permutarea ramane identica cu
functia sistemului initial pana la un factor de proportionalitate P12 . Daca
(1)
vom nota cu (~r(1) , sz , ~r(2) , s2z ) = (~x1 , ~x2 ) functia de unda a sistemu-
lui initial, n care ~x reprezinta ansamblul coordonatelor spatiale si de spin
(de fapt proiectia spinului deoarece spinul S ~ este acelasi pentru particule
identice), afirmatia de mai sus se traduce matematic astfel:

(~x2 , ~x1 ) = P12 (~x1 , ~x2 ) (1.127)

Factorul P12 este operatorul de permutare. Daca efectuam nca o data

operatia de permutare (cuantic nseamna ca actionam cu operatorul P12
asupra functiei (P12 (~x1 , ~x2 )) rezulta:
2
P12 = 1 ; P12 = 1 (1.128)

Rezulta ca prin permutarea a doua particule identice functia sistemului

fie ramane neschimbata, adica simetrica la operatia de permutare, fie si
schimba semnul, adica este antisimetrica la permutare (aceasta proprietate
a functiei de unda a particulelor la permutarea lor se numeste statistica).
Se poate arata, ca o consecinta a postulatului simetrizarii 7 din cuantica,
faptul ca pentru un sistem format din particule identice, prin permutare se
obtin numai functii simetrice sau antisimetrice; care anume dintre aceste
doua prescriptii de simetrizare trebuie aplicata depinde de natura particu-
lelor idetice.
Particulele ale caror stari sunt simetrice se numesc bozoni si se supun
statisticii Bose-Einstein (BE) iar cele ale caror stari sunt antisimetrice se
numesc fermioni si se supun statisticii Fermi-Dirac (FD). Experienta arata
ca particulele elementare de spin semintreg sunt fermioni iar particulele el-
ementare de spin ntreg sunt bozoni. Pentru particulele care se supun statis-
ticii FD actioneaza principiul Pauli care afirma ca ntr-o stare uniparticula
7
Postulatul simetrizarii afirma ca daca un sistem contine N particule identice, starile
sale dinamice sunt n mod necesar fie toate simetrice fie toate antisimetrice, n raport cu
permutarea acestor N particule

58
(cu toate numerele cuantice precizate pentru o particula) se poate gasi cel
mult o particula.

Principiul Pauli este deosebit de important nu numai la nivelul

fizicii subatomice dar si la nivelul macrostructurilor. Datorita
acestui principiu atomii si nucleele au structura n paturi. Fara
acest principiu nu ar fi existat legitatile constatate n sistemul pe-
riodic al elementelor si structura atomilor si nucleelor n cristale
ar fi fost cu totul alta.

Pentru a releva si a consolida mai bine diferenta ntre statisticile pre-

cizate, sa facem o comparatie ntre ele si ntre ele si o statistica clasica
pentru cazul n care avem un sistem format din doua particule si doua stari
uniparticula distincte. Numarul starilor sistemului format din cele doua
particule este diferit n functie de statistica folosita:

a) In cazul clasic sunt posibile patru stari:

- ambele particule n prima stare uniparticula
- ambele particule n a doua stare uniparticula
- prima particula n prima stare si a doua particula n a doua stare
uniparticula
- prima particula n a doua stare si a doua particula n prima stare
uniparticula

b) Daca cele doua particule se supun statisticii BE, sistemul implica trei
stari posibile
- ambele particule n prima stare uniparticula
- ambele particule n a doua stare uniparticula
- una din particule n prima stare si cealalta n a doua stare unipar-
ticula

c) Daca particulele sunt fermioni, sistemului i corespunde o singura stare:

- o particula ntr-o stare uniparticula si cealalta particula n a doua
stare uniparticula

In acest ultim caz variantele cu ambele particule n aceeasi stare unipar-

ticula sunt excluse de principiul lui Pauli.
In continuare - marginindu-ne la rationamente simple - vom stabili sta-
tistica pentru nucleele atomice formate din nucleoni.
Fie un sistem format din doua nuclee identice care contin fiecare Z pro-
toni si (A-Z) neutroni. Deoarece nucleonii se supun statisticii FD, rezulta
ca prin permutarea a doi protoni, dintre care unul apartine nucleului 1

59
si al doilea nucleului 2, functia de unda a sistemului si schimba semnul.
Prin permutarea celei de a doua perechi de protoni se va produce o noua
schimbare de semn al functiei de unda. Rezulta ca prin permutari succesive,
prin care toti protonii nucleului 1 si schimba locul cu protonii nucleului
2, n fata functiei de unda apare factorul (1)Z . In mod similar prin per-
mutarea neutronilor n fata functiei de unda apare factorul (1)AZ . Prin
permutarea tuturor nucleonilor va aparea deci factorul (1)A . Pe de alta
parte permutarea tuturor protonilor si neutronilor nseamna ca nucleele 1
si 2 si-au schimbat locurile ntre ele. In consecinta, prin permutarea celor
doua nuclee, functia de unda nu-si schimba semnul (este simetrica) daca A
este par, adica spinul nucleului este ntreg. In mod similar, functia de unda
este antisimetrica daca A este un numar impar, adica spinul nucleului este
semintreg.
Rezulta deci ca nucleele cu A par si, deci, de spin ntreg, se supun statis-
ticii Bose-Einstein pe cand nucleele cu A impar (cu spin semintreg) se supun
statisticii Fermi-Dirac.
In ncheiere precizam faptul ca n teoria cuantica relativista a campului
se demonstreaza riguros ca statistica este definita n mod univoc de spinul
particulelor.
Particulele (nucleele) cu spin ntreg (inclusiv spin zero) se supun statis-
ticii Bose-Einstein iar particulele (nucleele) cu spin semintreg se supun
statisticii Fermi-Dirac.
Toate datele experimentale confirma aceste afirmatii.

1.6 Paritatea functiei de unda a nucleului si inver-

sia temporala. Legea conservarii paritatii.
In mecanica clasica o transformare care consta n schimbarea semnului tu-
turor coordonatelor nu schimba functia Hamilton a unui sistem izolat sau
a unui sistem care se afla ntr-un camp de forte cu simetrie centrala. In
mecanica cuantica se pastreaza aceeasi situatie pentru operatorul Hamilton
al unui sistem de particule fara spin:

H(~r) = H(~r) (1.129)

Aceasta relatie are n mecanica cuantica consecinte care nu exista n

mecanica clasica si ca atare paritatea este un concept strict cuantic.
Ecuatia Schrodinger pentru un sistem cuantic descris de operatorul H(~r)
este de forma:
H(~r)(~r) = E(~r) (1.130)

60
 Prin schimbarea semnului tuturor coordonatelor, aceasta ecuatie devine:

H(~r)(~r) = E(~r) (1.131)

sau, n virtutea relatiei (1.129):

H(~r)(~r) = E(~r) (1.132)

Relatiile (1.130) si (1.132) arata ca functiile (~r) si (~r) verifica aceeasi

ecuatie Schrodinger, ceea ce se poate ntampla n urmatoarele doua cazuri:

a) starea de energie E este degenerata 8 si ca atare functiile (~r) si (~r)

descriu doua stari fizice distincte care au nsa aceeasi energie.

b) starea de energie E este nedegenerata; n acest caz functiile (~r) si (~r)

descriu una si aceeasi stare si ca atare cele doua functii sunt liniar
dependente.

Ca urmare, exista operatorul P care aplicat functiei (~r) schimba semnul

tuturor coordonatelor carteziene:

P (~r) = (~r) (1.133)

valorile proprii ale operatorului P se determina din ecuatia:

P (~r) = (~r) (1.134)

n care valorile lui definesc paritatea functiei (~r). Valorile posibile

pentru se determina prin aplicarea operatorului P asupra functiei (~r):

P (~r) = (~r) = P (P (~r)) = P (~r) = 2 (~r) (1.135)

din care rezulta:

= 1 ; (~r) = (~r) (1.136)
Daca prin inversarea coordonatelor (inversie spatiala), functia de unda
nu-si schimba semnul ( = +1) se spune ca este o functie para; n caz
contrar ( = 1) functia este impara. Deci valorile definesc paritatea
functiei de unda si descriu modul n care se comporta functia de unda la
operatia de inversare spatiala realizata de operatorul P .
8
Reamintim ca daca starii de energie E i corespund functiile proprii 1 , 2 , . . . , N
liniar independente, se spune ca starea respectiva este o stare degenerata, iar N este gradul
de degenerare al starii respective

61
 Daca aplicam ecuatiei Schrodinger (1.130) operatorul P iar relatiei (1.134)
operatorul H rezulta:
P H = HP (1.137)
sau:
H = P HP 1 = P 1 HP (1.138)
deoarece operatorul P este unitar.
Din punct de vedere cuantic relatia (1.138) exprima legea de conser-
vare a paritatii n timp pentru sistemele pentru care relatia (1.129) este
adevarata, adica operatorul H este un operator par. In mod direct, con-
servarea paritatii se poate deduce astfel: presupunem ca functia (~r, t) care
reprezinta solutia ecuatiei Schrodinger la momentul t este o functie para.
Paritatea acestei functii la momentul t+ se poate deduce prin dezvoltarea
n serie a functiei (~r, t + ) dupa puterile lui :

(~r, t) 1 2 (~r, t) 2
(~r, t + ) = (~r, t) + + + ... (1.139)
t 2! t2
n care (~r, t) ste o functie para prin ipoteza iar /t verifica ecuatia
Schrodinger temporala:

(~r, t)
H(~r, t) = ih (1.140)
t
Prin operatia de inversie spatiala (~r ~r) se obtine:

(~r, t) 1 1
= H(~r)(~r, t) = H(~r)(~r, t) (1.141)
t ih ih
expresie care arata ca /t este de asemeni o functie para.
In mod similar:
2 (~r, t) 1
   
2
= = H (1.142)
t t t t ih

n care H(~r, t) nu se modifica prin operatia de inversie spatiala, este tot o

functie para. Rationamentul se poate continua si pentru termenii superiori
si ca urmare rezulta ca daca functia (~r, t) a fost para la momentul t ea
ramane tot para si la momentul t + . In consecinta rezulta ca paritatea
functiei se conserva, deci este o integrala a miscarii. Rezulta (deoarece
paritatea se conserva) ca nu exista interactie care sa amestece (sa mixeze)
starile pare si impare ale sistemului. Aceasta afirmatie este echivalenta cu
cea ca operatorul H este par n acord cu relatia (1.129).

62
 In legatura cu discutia de mai sus, starile nedegenerate se
pot clasifica si dupa paritate. Aceste stari sunt functii proprii ale
hamiltonianului H:
Hn = En0 n (1.143)
Ce se ntampla nsa daca adaugam sistemului o mica interactie
H ? In acest caz, n acord cu teoria perturbatiilor, interactia
reziduala H va amesteca starile n asa ncat starile sistemu-
lui perturbat n vor fi:

m H n
X Z
n = n + m dV (1.144)
m6=n
En0 Em 0

Sa presupunem ca functiile m si n sunt pare. Daca interactia

reziduala H este tot para, atunci integrala din (1.144) este diferita
de zero si n 6= n .
Daca m si n au paritati diferite, integrala din (1.144)
devine nula; daca H este o functie impara atunci integrala devine
zero daca functiile m si n au aceeasi paritate si este nenula
pentru functii cu paritati diferite.
Asadar interactia para selecteaza numai functiile de aceeasi
paritate pe cand interactia impara amesteca functiile de paritati
diferite.
In mod similar se pune problema si n cazul starilor degener-
ate de energii date care sunt descrise de functii de unda ce sunt
combinatii liniare de functii proprii pare si impare. In aceste
situatii operatorul par selecteaza functiile pare si respectiv impare
si conservarea paritatii consta n conservarea paritatii pentru
functiile pare p respectiv impare i , selectate de operatorul
de interactie, functii care mpreuna formeaza functia totala a sis-
temului:

= p + i
P = p i (1.145)

din care rezulta:

1
p = ( + P )
2
1
i = ( P ) (1.146)
2

63
 Figura 1.21
Inversia spatiala se obtine prin reflexie fata de planul xOy
urmata de o rotatie cu n jurul axei z

Expresiile (1.145) s (1.146) arata ca sistemul cuantic rezultat

prin amestecul functiilor de paritati diferite poate fi privit ca
doua sisteme, fiecare cu paritate bine definita.

Conservarea paritatii nseamna invarianta la schimbarea semnului tu-

turor coordonatelor (x,y,z) ale sistemului de coordonate, ceea ce se poate
realiza printr-o reflexie fata de un plan (planul xOy din figura 1.21) urmata
de o rotatie cu n jurul axei perpendiculare pe planul fata de care s-a facut
reflexia (axa Oz din figura 1.21)
Dupa cum se constata si din figura operatia de inversie spatiala schimba
semnul vectorilor polari:

P P
~k
~r ~r ; ~k (1.147)

Din figura 1.21 ca si din succesiunea operatiilor indicate rezulta ca n

coordonate polare vectorul ~r este definit prin componentele:

~r = r~ {r, , } = {r, , + } (1.148)

Prin operatia de inversie P un vector axial ramane nemodificat. Ca

un exemplu poate fi dat momentul orbital L ~ = ~r p~, a carui reprezentare
simbolica bidimensionala este redata n figura 1.22.
Asadar:
P ~
~ P
L L ; I~ I~ (1.149)

64
 Figura 1.22
Operatorul paritate modifica ~r si p~ n ~r si ~
p dar lasa
~
neschimbat momentul orbital L = ~r p~ reprezentat simbolic
printr-un vector care intra n planul (~r, p~)

Produsul scalar dintre un vector polar si un vector axial se numeste

pseudoscalar. Ca exemplu dam: ~pI, ~ etc. (cu ~p = h~k). Avand n
~ p~L,
vedere relatiile (1.147) si (1.149) se constata imediat ca operatia P modifica
semnul unui pseudoscalar:
P
~pI~ ~ pI~ (1.150)
In continuare consideram ca exista invarianta la rotatia sistemului xyz
din figura 1.21 fata de operatia de rotatie la n jurul axei y; rezulta
sistemul xyz din figura 1.23, care se poate obtine din sistemul initial x,y,z
printr-o reflexie n oglinda O (deci reflexie fata de planul xOz).
Sensul fizic al operatiei de rotatie a sistemului de coordonate n jurul axei
Oy poate fi dedus din figura 1.24 n care prin ~ki si ~kf s-au notat vectorii de
unda pentru un proces fizic, la momentul initial si respectiv la momentul
final. Se constata ca n sistemul de coordonate rotit, sistemul fizic este
descris la momentul initial de vectorul ~kf iar la momentul final de vectorul
~ki . Deci n sistemul xyz procesul fizic se desfasoara inversat n timp fata
de sistemul x,y,z.
Asadar rotatia la n jurul axei Oy exprima operatia de schimbare a
sensului de curgere a timpului si daca procesul fizic studiat ramane ne-
modificat prin aceasta operatie se spune ca are loc invarianta la inversie
temporala definita de operatorul T corespunzator.

65
 Figura 1.23
Reflexia n oglinda a sistemului (x, y, z) este echivalenta cu
operatia din figura 1.24 de inversie spatiala nsotita de rotatie la
n jurul axei y

Figura 1.24

66
 Actiunea operatorului T asupra diferitilor vectori polari, axiali, pseu-
dovectori, etc., se stabileste imediat din considerentul ca T modifica obser-
vabilele care contin timpul la puteri impare ca viteza, impulsul, momentul
cinetic, etc. si lasa nemodificate observabilele care contin timpul la puteri
pare, precum vectorul de pozitie, energia, etc. Deci:
T
~k T T
~k ; I~ I~ ; ~r ~r (1.151)

Invarianta la inversia temporala a hamiltonianului unui sistem nseamna:

H(t) = H(t) (1.152)

adica n limbaj cuantic:

H = T HT 1 (1.153)
Asadar daca hamiltonianul sistemului este invariant fata de succesiunea
operatiilor redate grafic n figurile 1.21 si 1.23 (deci invariant la inversia
spatiala si temporala) rezulta ca sistemul x,y,z din figura 1.23 (sistem dex-
trogir) este echivalent cu sistemul (x,y,z) = (x,-y,z) (sistem levogir) rezul-
tat prin oglindirea sistemului initial fata de planul xOz. De aceea n mod
uzual se spune ca legea conservarii paritatii exprima faptul ca imaginea n
oglinda a oricarui fenomen fizic real reprezinta de asemeni un fenomen fizic
real. In mod intuitiv aceasta afirmatie arata ca daca un fizician urmareste
un experiment fizic n oglinda, fara a fi nsa constient de acest lucru, atunci
nu exista niciun mijloc ca pe baza rezultatelor experimentale obtinute sa
poata stabili ulterior ca el a observat experimentul n oglinda. Cu alte
cuvinte descrierea matematica a tuturor fenomenelor fizice pentru care are
loc conservarea paritatii nu depinde de alegerea unui sistem de coordonate
dextrogir sau levogir.

Numai experientele n care nu are loc conservarea paritatii

depind de caracterul dextrogir sau levogir al sistemului de co-
ordonate. Aceste experiente apartin interactiei slabe care nu se
manifesta nsa la nivelul macroscopic al experientei noastre zil-
nice. La acest nivel se manifesta cel mai adesea interactia elec-
tromagnetica care conserva paritatea. Probabil tocmai de aceea
unii copii au dificultati n a nvata care este mana stanga si care
este cea dreapta. Copilul trebuie nvatat sa scrie cu mana dreapta
si va fi derutat cand va ntalni un alt copil care scrie cu mana
stanga - o stare fizica perfect posibila - si cand reprezentarea lui
despre partea stanga si partea dreapta se simetrizeaza. Din

67
 punct de vedere al conservarii paritatii nu exista nicio ratiune
ca foarte putini oameni sunt stangaci; aceasta situatie trebuie
privita mai curand ca un accident biologic decat ca o situatie
normala (n Europa era considerat ca un defect corectat prin
educatie; n Africa proportia de stangaci si dreptaci este apro-
ximativ egala). La fel trebuie interpretat si faptul ca aminoa-
cizii macromoleculelor organismelor vii au structura levogira n
timp ce prin sinteza chimica se reproduc cu pondere egala ambele
structuri

In continuare vom analiza cateva consecinte ale legii conservarii paritatii.

Consecinte ale legii conservarii paritatii

In procesele guvernate de interactia tare si electromagnetica are loc con-
servarea paritatii care implica invarianta acestora fata de operatia de reflexie
a tuturor coordonatelor. Aceasta invarianta impune anumite conditii pen-
tru operatorul (hamiltonianul) de interactie si anumite limitari (reguli de
selectie) referitoare la desfasurarea acestor procese.
Intr-adevar, sa presupunem ca dorim sa construim hamiltonianul unei
particule de impuls p~, spin S ~ si moment orbital ~l care sa contina termeni
~ ~
liniari n p~, S, l. Acest hamiltonian trebuie astfel construit ncat sa fie
invariant la rotatie. Termenii posibili, invarianti la rotatie vor fi:

p~ ~l ; ~
pS ~ ~l ; ~
~ ; S ~ ~l) ; S
p (S p ~l) ; ~l (~
~ (~ ~
p S) (1.154)

Invariante la inversia temporala, n acord cu relatia (1.51), vor fi numai

combinatiile:
p~ ~l ; p~ S
~ ; S~ ~l (1.155)
Invarianta la inversia spatiala, exprimata de relatiile (1.147) si (1.149),
retine, ca singura combinatie posibila, termenul:
~ ~l
S (1.156)

cunoscut n literatura sub denumirea de spin-orbita. Deci hamiltonianul

particulei respective, pentru a fi invariant la rotatie, la inversia spatiala si
temporala, trebuie sa contina numai combinatia S ~ ~l. In caz contrar cel putin
una din invariantele mentionate este nerespectata. De exemplu introducerea
pseudoscalarului p~ ~l ar implica, n acord cu relatia (1.150), neconservarea
paritatii n procesul descris de hamiltonianul n discutie.
Sa analizam si consecintele ce decurg n desfasurarea proceselor daca
hamiltonianul este construit astfel ncat sa conserve paritatea, adica H este

68
o functie para. In acest scop sa stabilim pentru nceput paritatea starii
unei particule a care se misca ntr-un potential central, par la reflexie.
Deoarece potentialul este central are loc conservarea momentului orbital L:

L2 Ylm = l (l + 1) h2 Ylm
Lz Ylm = m h Ylm (1.157)

n care functiile Ylm - functii proprii ale momentului orbital - sunt definite
astfel: s
2l + 1 (l m)! m
Ylm (, ) = P (cos ) eim (1.158)
4 (l + m)! l
unde:
(sin )m d(l+m)
Plm (cos ) = (cos2 1)l (1.159)
2 l! d(cos )l+m
l

Ca urmare a conservarii momentului orbital, functia ce descrie miscarea

particulei a de moment orbital l si proiectie m, fata centrul de interactie
este:
lm = Rl (r)Ylm (, ) (1.160)
iar functia totala (pentru paticula a):

at = a lm (~r) (1.161)

In aceste relatii Rl (r) este o functie ce depinde de modulul vectorului ~r iar

a este functia ce descrie starea interna (miscarea referitoare la centrul de
inertie al particulei) a particulei a. Deoarece supunerea la paritate se
reduce la inversarea coordonatelor, este evident ca efectuarea succesiva a
acestei operatii n raport cu a si lm conduce la urmatoarea regula pentru
paritatea functiei at :
at = a l (1.162)
n care a este paritatea fata de sistemul propriu de coordonate, fata de
care particula este n repaus, iar l este paritatea functiei de miscare lm .
Relatia (1.162) arata ca paritatea este un numar multiplicativ. Deoarece,
prin definitie, valoarea proprie a operatorului de paritate fata de sistemul
n care particula este n repaus se numeste paritate intrinseca rezulta ca
a este paritatea intrinseca a particulei a. Valoarea proprie l se obtine
imediat avand n vedere relatiile (1.148) si (1.158) - (1.159):

P (Rl (r) Ylm (, )) = Rl (r) Ylm ( , + ) = (1)l Rl (r) Ylm (, )

(1.163)

69
 si deci:
l = (1)l (1.164)
In concluzie:
at = (1)l a (1.165)
Aceasta expresie a fost dedusa n ipoteza ca potentialul este central.
Ce se ntampla daca potentialul nu este central dar, n continuare, par la
reflexie? Este echivalent cu a spune ca la potentialul central se adauga o
parte necentrala care ar putea fi tratata perturbativ. In acest caz, n acord
cu cele precizate mai sus, acest potential - par - amesteca starile de aceeasi
paritate, adica starile fie cu l numere pare fie cu l numere impare. Asadar,
desi momentul orbital l nu se conserva, se amesteca starile cu l bine definit
(par sau impar) asa ncat relatia (1.165) ramane valabila si n cazul general
al unui potential necentral.
In mod similar, n cazul sistemului format din doua particule a si b
care se misca ntr-un potential de interactie par (central sau nu) avem:

abt = b lb a la (1.166)

si:
abt = (1)la (1)lb a b = (1)la+lb a b (1.167)
relatie care arata ca paritatea sistemului (a+b) este complet determinata
daca se cunosc paritatile intrinseci ale particulelor a si b. In particular pen-
tru nucleul format din A particule (nucleoni), generalizand expresia (1.167),
paritatea va fi:
PA A
li
Y
A = (1) i=1 i (1.168)
i=1

n care i sunt paritatile intrinseci ale nucleonilor constituenti ai nucleului.

In cazul nucleonilor - fermioni - paritatea intrinseca nu se poate defini
deoarece functia de stare a nucleonilor nu este functie proprie a operatorului
de inversie spatiala. Se poate defini numai paritatea spinorului (nucleonii
au spin 1/2) n raport cu o dubla inversie spatiala. Ca atare pentru spinori
nu se poate defini decat o paritate relativa ntre particula si antiparticula.
Deoarece n procesele nucleare la energii mici (fara generare de particule)
numarul nucleonilor se conserva, rezulta ca paritatea intrinseca poate fi
aleasa, prin conventie, oricare fara a afecta desfasurarea proceselor nucle-
are. Ca urmare se poate considera paritatea intrinseca +1 pentru nucleoni si
atunci paritatea intrinseca a antinucleonilor va fi -1. In mod similar se con-
sidera, prin conventie, ca paritatea intrinseca este +1 pentru hiperonii , ,

70
 Figura 1.25
Simbolizarea spinului I si a paritatii pentru o stare nucleara de
energie E

, si -1 pentru antiparticulele respective. Odata stabilite aceste conditii,

paritatea pentru restul particulelor se stabileste experimental. Astfel se con-
stata ca paritatea sistemului (n p) este negativa ceea ce impune conditia
ca paritatea intrinseca a mezonului sa fie -1. Paritatea particulelor, ca
de exemplu , se stabileste de regula n procesul de interactie care, n cazul
general, poate fi sintetizat prin interactia dintre particula a si particula A. In
acest caz, functia totala a sistemului (a+A) este similara cu cea din (1.166)
cu deosebirea ca particula a se misca n campul de interactie creat de A (n
(1.166) ambele se miscau ntr-un potential existent) si deci:

aA = a A laA (1.169)

n care laA descrie miscarea lor relativa. Valoarea proprie a paritatii va fi:

aA = (1)laA a A (1.170)

n care paritatile particulelor a si A se determina ca n (1.168) daca sunt

nuclee sau pe baza de modele nucleare.
Daca procesul de interactie:

a + A b + B (1.171)

se desfasoara cu conservarea paritatii, nseamna ca are loc relatia:

(1)laA a A = (1)lbB b B (1.172)

Din cele de mai sus a rezultat ca paritatea functiei de unda este o pro-
prietate foarte importanta si ca atare fiecare stare energetica a nucleului va
fi caracterizata pe langa energie, spin (si alte marimi ca timpul mediu de
viata, momentul magnetic, etc.) si de valoarea paritatii. Paritatea starii
energetice este marcata prin semnul plus sau minus la valoarea spinului I
(de exemplu I = 2 n figura 1.25).

71
 Figura 1.26
Curentul circular genereaza momentul magnetic dipolar
~
perpendicular pe suprafata buclei de curent

Precizam ca paritatea se conserva n procesele n care actioneaza interactia

electromagnetica si tare dar nu se conserva n cazul interactiei slabe. In
primele cazuri, intuitiv spatiul este simetric la oglindire pe cand n cazul
interactiilor slabe ar trebui sa-l consideram elicoidal la reflexie (la oglindire).

1.7 Momentul magnetic dipolar al nucleului

Interpretarea intuitiva a spinului ca definind starea de rotatie a particulei
n jurul propriei axe implica, pentru o particula ncarcata, aparitia unor
curenti circulari (bucla de curent) care, n acord cu electrodinamica clasica,
genereaza un moment magnetic dipolar ~ (figura 1.26).

Momentul magnetic monopolar nu a fost nca evidentiat ex-

perimental desi a fost prezis teoretic de P.Dirac nca din anul
1931. Prin monopol magnetic se ntelege o particula care poarta
o unitate de sarcina magnetica, analoaga sarcinii electrice,
constituind o entitate cu un singur pol magnetic, fie numai
polul nord magnetic fie numai polul sud magnetic. Monopolii
fac parte si din familia particulelor postulate de teoria marei
unificari (paragraful 2.5.3). Aceasta teorie prevede existenta
particulei monopol cu masa de cca. 1016 ori mai mare decat
masa protonului; aceasta particula a fost generata n fractiunile
de secunda ce au urmat marii explozii originale a Universului

72
 Figura 1.27
Particula de masa m si sarcina q ce se misca cu viteza ~v
pe o traiectorie nchisa, situata ntr-un plan, genereaza
momentul magnetic dipolar ~ si momentul cinetic orbital L ~

(Big-Bang). Se presupune ca unii monopoli (monopolii fosili)

au supravietuit pana astazi si deci ar putea fi nregistrati. Grupul
de cercetatori condus de Blas Cabrera de la Universitatea Stan-
ford (California) considera ca a observat experimental un ast-
fel de monopol magnetic (n februarie 1982) care corespunde n
totalitate proprietatilor prevazute de teorie. Desi Steven Wein-
berg, laureat al premiului Nobel pentru fizica n anul 1979, con-
sidera ca n experienta respectiva a fost ntr-adevar nregistrat
monopolul magnetic, experienta trebuie repetata pentru a avea
certitudinea nregistrarii acestuia. Descoperirea monopolului mag-
netic este foarte importanta pentru confirmarea unor teorii mo-
derne referitoare la particulele elementare.

Legatura ntre ~ si momentul cinetic de rotatie se stabileste rapid pen-

tru o sarcina electrica q punctuala si de masa m care se misca pe o
traiectorie nchisa (figura 1.27)9 .
q ~
~ = L (1.173)
2m
9
Acest rezultat se obtine imediat pentru o traiectorie circulara tinand cont ca din punct
de vedere clasic = S I n care S este suprafata traiectoriei R2 iar I = q v/2 R

73
 Aceasta relatie se poate generaliza pentru o sarcina extinsa, n miscare,
cu distributia de sarcina (~r) astfel:
1 q ~
Z

~= (~r)(~r ~v (~r))d~r = L (1.174)
2 2m
V

cu:
~ =m
Z
L (~r)(~r ~v (~r))d~r (1.175)
q
V

n care V este volumul n care este distribuita sarcina q.

Relatia (1.173), dedusa din considerente clasice, arata ca
~ este dirijat pe
~ si faptul ca raportul ~/L este egal cu q/2m. Aceste constatari
directia lui L
permit generalizarea cuantica a expresiei (1.173) pentru un sistem cuantic
(nucleu, nucleoni, particule elementare) de masa m si de moment cuantic I
conform relatiei:
e ~

~ =g I (1.176)
2m
n care g numit factor giromagnetic (sau factor Lande nuclear) carac-
terizeaza abaterea lui de la definitia clasica.

In mecanica cuantica se demonstreaza ca singura marime

ce poate caracteriza orientarea particulei (nucleului) este vec-
~ De aici rezulta ca orice marime vectoriala A
torul spin I. ~ ce
caracterizeaza particula (nucleul) trebuie sa fie proportionala cu
~
I:
A~ = const. I~ (1.177)
De asemeni orice marime tensoriala se poate construi tot cu aju-
torul componentelor vectorului I. ~ Din relatia (1.177) rezulta ca
marimile vectoriale ce caracterizeaza particula (nucleul) sunt n
mod obligatoriu marimi vectoriale axiale (pseudovectori) deoarece
I~ este un vector axial. Rezulta de aici ca o particula poate avea
un moment magnetic dipolar dar nu poate avea un moment elec-
tric dipolar caci acestuia i-ar corespunde un vector polar (d~ =
q~r). In acest context relatia (1.176) de proportionalitate ntre ~
si I~ este fireasca. Sa mai remarca si faptul ca directia spinului
deci a particulei (nucleului) este supusa fluctuatiei deoarece, din
punct de vedere cuantic, numai una din componentele lui I~ are o
directie fixata; daca Iz este aceasta componenta, celelalte compo-
nente fluctueaza n jurul valorii medii zero. Rezulta ca vectorul I~

74
 nu poate fi precis orientat. Chiar si n cazul cel mai favorabil
n care Iz are valoarea maxima I rezulta ca;
Ix2 + Iy2 = I 2 Izmax
2
= I(I + 1) I 2 = I (1.178)
Ca masura a fluctuatiei directiei vectorului spin se poate consi-
dera marimea:

I 1q 2 2
I 1
= I Izmax = = (1.178)
I I I I
De unde rezulta ca precizia n orientarea lui I este cu atat
mai mica cu cat numarul cuantic de spin al particulei are o
valoare mai mica. In particular, particula cu spin I=0 nu poate
fi orientata n spatiu, ceea ce fizic este de nteles
Proiectia momentului dipolar magnetic din (1.176) pe axa de cuantificare
Oz este:
e h e h
z = g mI = g N mI ; N = (1.179)
2m 2m
n care mI este numarul cuantic magnetic definit n relatia (1.126) iar N ,
numit magneton nuclear reprezinta unitatea n care se exprima momentele
magnetice nucleare. Valoarea unitatii N se determina prin precizarea ma-
sei m din expresia (1.179). In fizica subatomica, prin analogie cu fizica
atomica, se considera ca m din (1.179) este masa unui proton (m=mp ) si ca
atare N are valoarea:
e h
N = = 5.05 1027 Am2 (1.180)
2 mp
Deoarece ~ din relatia (1.176) este paralel cu momentul de spin I, ~ pro-
prietatile magnetice ale sistemelor subatomice pot fi caracterizate printr-o
singura constanta care poate fi oricare dintre cele (2I+1) valori ale proiectiei
z din (1.179). In mod conventional, momentul magnetic experimental (nu-
mit uneori si moment magnetic efectiv) se defineste ca fiind valoarea mo-
mentului z asociata proiectiei maxime mI = I: 10
I = exp = gI N I (1.181)
Cu aceasta definitie, momentul magnetic din (1.176) se poate defini astfel:
1 I ~
I =
~ g N I~ = I (1.182)
h h I
10
In limbaj cuantic I din relatia (1.181) se defineste prin relatia < II | ~
| II > adica
reprezinta valoarea medie a operatorului ~ n starea caracterizata de functia de unda
| I mI > pentru mI = I.

75
1.7.1 Metode experimentale de determinare a spinului si mo-
mentului magnetic dipolar al nucleelor
Determinarea experimentaa a lui ~ I este strans legata de cea a momentu-
lui de spin, desi natura acestor marimi este total diferita. Spinul este o
proprietate mecanica inertiala a nucleului (particulei) pe cand ~ caracteri-
zeaza interactia nucleului (particulei) cu campuri magnetice exterioare (de
~ care interactie, din considerente clasice, se exprima prin relatia:
inductie B)

~ = I I~ B ~ = I h I(I + 1) B cos(I,
q
E = ~ I B ~ B)
~ =
hI hI
mI
= I B = gI N B mI (1.183)
I
Aceasta relatie este esentiala n metodele de determinare directa a spin-
ului si a momentului . Metodele indirecte determina aceste marimi din
experiente de spectroscopie nucleara, reactii nucleare, excitare coulombiana,
etc.
In acest paragraf vom trece n revista metodele directe desi o analiza
mai atenta arata ca majoritatea acestor metode constau n studiul spectrelor
atomice si moleculare si apartin, n consecinta, mai curand fizicii atomice
experimentale decat fizicii nucleare experiemntale.
Metodele directe, dupa cum am mai precizat, se bazeaza n esenta pe
interactia momentului ~ cu campurile exterioare, exprimata de relatia (1.183).
In cazul unui atom izolat sau a unui atom aflat ntr-o matrice al carui
camp magnetic mediu este zero, campul extern nucleului este generat de
patura electronica. In acest caz inductia B ~ din relatia (1.183) reprezinta
inductia magnetica medie < B ~ e > creata de electronii atomului n zona n
care se afla nucleul. Interactia momentului magnetic ~ cu < B ~ e > genereaza
o structura hiperfina a nivelelor electronice din studiul careia se poate
determina I si I. Deoarece inductia < B ~ e > este dirijata pe directia mo-
~
mentului cinetic J al paturii electronice, rezulta ca energia de interactie din
reltia (1.183) devine:
E = C I~J~ (1.184)
n care constanta C depinde de valoarea momentului magnetic I .
Valorile posibile, discrete, pentru energia E se pot determina introducand
momentul cinetic total F ~ al atomului, conform expresiei:

F~ = I~ + J~ (1.185)

din care rezulta:

1
I~J~ = (F 2 I 2 J 2 ) (1.186)
2

76
Folosind pentru operatorii F~ , I~ si J~ relatia (1.126) pentru energia de interactie
din (1.184) rezulta:

C
E= (F (F + 1) I(I + 1) J(J + 1)) (1.187)
2
n care numarul cuantic F, n acord cu relatia (1.185), poate lua valorile:

F = I + J, I + J 1, . . . , | I~ J~ | (1.188)

Ca urmare, fiecare nivel energetic electronic LJ (n care L, n notatia spec-

troscopica din fizica atomica, este L=S, P, D, F,...) se va despica n:

(2I + 1) subnivele pentru I < J

(2J + 1) subnivele pentru J < I (1.189)

Se obtine astfel structura hiperfina n care nivele din structura hiperfina

corespund acelorasi valori I si J dar difera prin valoarea numarului cuantic
F definit de relatia (1.188).
In particular, n cazul n care I < J, numarul (sub)nivelelor de structura
hiperfina va fi (2I+1) si deci, prin simpla lor numarare se poate determina
numarul cuantic de spin I. Un exemplu este prezentat n figura 1.28 n care
nivelele electronice F11/2 (L F ) si F9/2 ale atomului 5927 Co se despica fiecare
n opt (sub)nivele. Daca n acest caz s-ar fi realizat situatia J < I, nivelul
F11/2 s-ar fi despicat n 12 (sub)nivele iar F9/2 n 10 (sub)nivele de structura
hiperfina. Rezulta ca se realizeaza cazul I < J si ca cele 8 (sub)nivele sunt
date de (2I+1), rezultand pentru numarul cuantic de spin valoarea I=7/2.
In cazul J < I numarul nivelelor de structura hiperfina este (2J+1).
Determinarea numarului cuantic de spin I se face n acest caz din regula
intervalelor care consta n faptul ca diferenta energetica ntre doua nivele
vecine ale structurii hiperfine cu valorile numarului cuantic F, F-1 este data,
n acord cu relatia (1.187), de expresia:

E = EF EF 1 = CF (1.190)

Din aceasta relatie rezulta ca intervalele energetice ntre nivelele vecine

ale structurii hiperfine se gasesc n rapoartele:

E1 : E2 : E3 : . . . = F : (F 1) : (F 2) : . . .

= (I + J) : (I + J 1) : (I + J 2) : . . . (1.191)

77
 Figura 1.28
Nivelele F11/2 (J=11/2) si F9/2 (J=9/2) se despica n 8 subnivele.
De aici rezulta ca I < J si ca deci 8=2I+1, adica I=7/2.
Despicarea subnivelelor este prezentata calitativ

Determinarea experimentala a intervalelor energetice E1 , E2 , E3 , ...

permite determinarea numarului cuantic I daca este cunoscut numarul cuan-
tic J. Pentru ntelegerea metodei, n figura 1.29 este prezentata structura
hiperfina pentru nivelul D3/2 al atomului 209 Bi, n care s-a considerat ca
numarul cuantic de spin al nucleului 209 Bi este 9/2. Din figura se constata
ca:
E1 : E2 : E3 = 6 : 5 : 4 (1.192)

Fireste, practic, problema se pune invers, n sensul ca determinand

rapoartele din (1.192) si cunoscand ca J=3/2 rezulta:

6 : 5 : 4 = (I + 3/2) : (I + 1/2) : (I 1/2) (1.193)

din care se calculeaza I=9/2

Referitor la legea intervalelor facem urmatoarele observatii:

i) Determinarea intervalelor energetice E1 , E2 , etc. se face de regula

din determinarea energiilor tranzitiilor permise ce au loc ntre nivelele
structurii hiperfine corespunzatoare a doua nivele electronice. Tranzitiile
permise corespund regulii de selectie:

F = 0, 1 (1.194)

78
 Figura 1.29
Structura hiperfina pentru starea D3/2 (J=3/2) si I=9/2 la 209 Bi.

Valorile numarului cuantic F sunt redate n figura

In cazul D3/2 S1/2 cele 6 tranzitii permise sunt prezentate n figura

1.30. Din figura se constata ca:

E1 = h1 h2

E2 = h3 h4
E3 = h5 h6

Precizam ca si masurarea directa a intervalelor energetice E este

posibila prin metode spectroscopice optice cu surse speciale mentinute
la temperaturi foarte scazute. Aceste precautii sunt necesare deoarece
intervalul E este de ordinul a 106 eV.

ii) Regula intervalelor, exprimata de relatia (1.191) este adevarata numai n

cazul unei interactii a momentului magnetic al nucleului cu < B ~ e >. In
cazul cand nucleul are un moment cuadrupolar (paragraful 1.8) diferit
de zero, interactia acestuia cu campul electric (de fapt cu gradientul
campului electric) al electronilor distruge regula intervalelor.

Din cele de mai sus a rezultat ca printr-o simpla numarare a nivelelor

de structura hiperfina (n cazul I < J) sau prin masurarea intervalelor

79
 Figura 1.30
Structura hiperfina pentru D3/2 si S1/2 si tranzitiile posibile
pentru F = 0; 1

energetice E (n cazul J < I) se poate determina numarul cuantic de

spin I si deci spinul nucleului. Sa observam ca intervalul energetic E, n
acord cu relatia (1.190) depinde de constanta C, care la randul ei depinde
de valoarea inductiei < Be > si de momentul magnetic I .
In ipoteza ca < Be > se poate calcula teoretic din valoarea experimentala
E, pentru valorile I si J cunoscute, se poate determina momentul magnetic
I . Precizam nsa ca determinarea teoretica a inductiei < Be > se poate
face cu precizie numai pentru sistemele atomice simple: hidrogen, atomi
hidrogenoizi, halogeni si atomii lantanidelor. In celelalte cazuri valoarea
< Be > este calculata cu o eroare relativa de aproximativ 10%, care se
reflecta si n eroarea de determinare a momentului magnetic I . In general
momentul magnetic I se determina cu o eroare relativa 10% din studiul
structurii hiperfine. In consecinta, metoda structurii hiperfine, prima din
punct de vedere istoric, se foloseste pentru determinarea numarului cuantic
de spin I si mai putin pentru determinarea momentului magnetic.
De regula momentul magnetic I , ca si numarul cuantic de spin I, se
determina prin introducerea atomului corespunzator nucleului studiat n
campuri magnetice exterioare. In acest caz, pe langa interactia hiperfina,
are loc si interactia momentului magnetic al atomului (format din momen-
tul magnetic atat al electronilor cat si al nucleului) cu campul magnetic
exterior, care poate fi uniform, neuniform, de nalta frecventa, etc.
In functie de campul magnetic exterior folosit se deosebesc urmatoarele

80
metode de determinare a spinului si a momentului magnetic nuclear:

a) Metode bazate pe efectele Zeeman si Paschen-Back

b) Metoda devierii fasciculelor moleculare

c) Metoda rezonantei magnetice sau metoda microundelor

a) Metode bazate pe efectele Zeeman si Paschen-Back

In acest caz campul extern de inductie B este uniform. Deoarece ato-
mul se afla n campul extern B, are loc atat interactia momentului
magnetic al atomului F care n esenta este dat de momentul mag-
~ ~J B)
netic al electronilor J , cu B (~F B ~ cat si interactia hiperfina
ntre ~ ~ e >. In functie de raportul dintre interactiunile
I si campul < B
~
J B si ~
~ ~
I < Be > se deosebesc trei situatii diferite: cazul campului
extern intens, cazul campului extern slab si cazul campului extern
intermediar.

a1) Camp exterior intens de inductie B se numeste campul a carui

energie de interactiune cu momentul magnetic ~J al nvelisului
electronic este mult mai mare decat energia de interactie dintre
~ e >:
I si < B
~
~
~J B ~I < B~e > (1.195)
Deoarece < Be > (102 103 )T si J /I 103 , se obtine ca
ordin de marime a campului intens:

B (101 10) T (1.196)

Avand n vedere ca inductia < B ~ e > este dirijata n directia

~
vectorului J , rezulta ca n cazul campului exterior intens, mo-
mentele ~J si ~
I devin independente n raport cu campul extern
~ Ca urmare vectorii I~ si J~ vor avea (2I+1) si respec-
de inductie B.
tiv (2J+1) orientari diferite fata de campul exterior si ca atare,
energia de interactie, n acord cu relatia (1.183) va fi:

mJ mI mJ mI
   
E = EJ +EI = B J + I = B | ~J | + I
J I J I
(1.197)
n care s-a tinut seama de faptul ca J < 0. Cele mentionate mai
sus sunt prezentate n figura 1.31a)

81
 Figura 1.31
a) cazul campului extern intens; b) cazul campului extern slab

Sa particularizam energia din (1.197) pentru starea fundamentala

a hidrogenului atomic caracterizata de J=1/2 (starea S1/2 din
punct de vedere al notatiei spectroscopice) si I=1/2 pentru care
mJ = 1/2 si mI = 1/2:
E(mJ = +1/2 ; mI = 1/2) = B(| J | +I )
E(mJ = +1/2 ; mI = +1/2) = B(| J | I )
E(mJ = 1/2 ; mI = 1/2) = B( | J | +I ) (1.198)
E(mJ = 1/2 ; mI = +1/2) = B( | J | I )

Deoarece | J | I rezulta ca pentru atomul studiat, introdus n

camp magnetic extern intens, nivelul electronic S1/2 se va despica
n patru (sub)nivele ca n figura 1.32 pentru care exista relatiile:
E(mJ = 1/2 ; mI = 1/2) E(mJ = 1/2 ; mI = +1/2) =
BI
= EI = 2BI =
I
E(mJ = 1/2 ; mI = 1/2) E(mJ = 1/2 ; mI = 1/2) =
B | J |
= EJ = 2B | J |=
J
(1.199)

Dupa cum rezulta si din acest exemplu, ca si din relatia (1.197),

diferenta de energie dintre subnivelele corespunzatoare valorilor

82
 Figura 1.32
Despicarea nivelului S1/2 (J=1/2) n camp magnetic extern intens

Figura 1.33
Despicarea nivelului LJ al unui atom al carui nucleu are
momentul de spin I n camp magnetic extern intens

83
 vecine ale proiectiilor mJ = J, J 1 si, respectiv, mI = I, I 1
este data de relatiile:

| J | I
EJ = B ; EI = B (1.200)
J I
cu:
EJ EI (1.201)
deoarece | J | I . Ca o consecinta a acestor relatii rezulta
ca energia de interactie este determinata, n esenta, de orientarea
vectorului J~ fata de campul exterior, fiecarui J corespunzandu-i
(2I+1) subnivele, dupa cum se constata n figura 1.32, n cazul
particular cu I=J=1/2 sau n figura 1.33 pentru cazul generalal
unui nivel cu valorile J si I. Din numararea subnivelelor (2I+1)
corespunzatoare unei proiectii mJ date, se poate determina I iar
apoi, din diferenta energetica EI (expresia 1.200) se determina
I . Structura de subnivele din figura 1.33 exprima faptul ca n
cazul campului extern intens numerele cuantice I si J sunt nu-
mere cuantice bune. De fapt, aceasta afirmatie este adesea
folosita pentru a defini campul extern intens. Fenomenul descris
se numeste efect Paschen-Back. Mentionam ca n descrierea
acestui efect a fost neglijata interactia hiperfina.
a2) Camp exterior slab, de inductie B, ~ este definit de relatia:

~
~J B ~e >
~I < B (1.202)

si corespunde la valori B (101 10) T.

In acest caz legatura vectorilor I~ si J~ nu poate fi rupta si n
campul exterior de inductie B ~ se orienteaza vectorul F~ definit
de expresie (1.185) , figura 1.31b), care va avea (2F+1) ori-
entari posibile pentru fiecare valoare F din (1.188). Energia su-
plimentara care produce despicarea unui nivel cu F dat n (2F+1)
(sub)nivele este data n acord cu relatia (1.183), de expresia:

~ = F B mF
EmF = ~F B (1.203)
F
n care mF defineste cele (2F+1) proiectii posibile ale numarului
cuantic F iar F este momentul magnetic al atomului, care poate
fi aproximat cu J (J < 0).

84
 Figura 1.34

Numarul total de subnivele, corespunzatoare tuturor valorilor F

din (1.188) va fi:
I+J
X
(2F + 1) = (2J + 1)(2I + 1) (1.204)
|IJ|

Din aceasta relatie rezulta ca daca numarul cuantic J este cunos-

cut, prin numararea tuturor (sub)nivelelor (2J+1)(2I+1) se poate
determina numarul cuantic I. Influenta campului exterior slab
pentru starea fundamentala S1/2 a hidrogenului atomic este ilus-
trata n figura 1.34. In lipsa campului extern, ca urmare a interactiei
dintre ~ ~ e > apar nivelele de structura hiperfina cu F=1
I si < B
si F=0 11

Daca atomul de hidrogen este introdus ntr-un camp magnetic ex-

tern slab se ridica degenerarea n substarile cu mF diferit si fiecare
stare cu F precizat se va despica n (2F+1) subnivele; n particu-
lar trei subnivele pentru F=1 si unul pentru F=0. Numarul total
al acestor subnivele este patru n acord cu relatia (1.204).
In limbaj cuantic, campul extern slab este definit prin aceea ca
numarul cuantic F este un numar cuantic bun iar fenomenul
corespunzator acestui camp se numeste efect Zeeman.
a3) Camp exterior intermediar - n acest caz structura de (sub)nivele
se complica. Din punct de vedere cuantic campul intermediar
11
Sa observam faptul ca n acord cu regula de selectie (1.194) tranzitia dintre aceste
nivele este posibila dar frecventa 0 = 1420 MHz pentru aceasta tranzitie este n dome-
niul radio (hiperfrecventa radio) si ca atare are o probabilitate mica. Observarea acestei
frecvente ( 21.12cm) cu ajutorul radiotelescoapelor este o dovada a existentei hidro-
genului galactic.

85
 Figura 1.35
Structura de subnivele pentru starea fundamentala S1/2 a
hidrogenului atomic n functie de intensitatea campului magnetic
exterior

este definit prin faptul ca nici numarul cuantic F si nici numerele

cuantice I si J nu mai sunt numere cuantice bune. In particu-
lar, structura de (sub)nivele pentru starea fundamentala S1/2 a
hidrogenului atomic arata ca n figura 1.35
b) Metoda devierii fasciculelor moleculare este similara experientei
Stern-Gerlach. Esenta metodei Stern-Gerlach consta n utilizarea unui
camp magnetic exterior transversal cu un grad mare de neomogenitate
care sa se manifeste de-a lungul dimensiunilor unui dipol magnetic,
adica a unui atom. Ca urmare, daca un fascicul atomic trece prin
acest camp neomogen, atomii vor fi deflectati n functie de orientarea
momentului lor magnetic ~F fata de gradientul campului magnetic,
datorita unei forte dirijate pe directia campului si cu valoarea:
B~ F ~ B ~ B mF
FZ = ~
F = F = F (1.205)
Z hF Z Z F
daca campul magnetic de inductie B~ si gradientul sau sunt ndreptate
pe directia axei Oz. In consecinta atomii ies din acest camp n stari

86
caracterizate de numarul cuantic F, separate spatial n functie de va-
loarea mF . Deoarece F J rezulta ca n astfel de experiente deflexia
fasciculului este data practic de J si ca atare efectul n deflexie dat
de momentul I este foarte mic. Cu alte cuvinte am spune ca efectul
nuclear ar trebui decelat din fondul efectului paturilor electroni-
ce care este mult mai mare. De aceea pentru a nlatura acest fond,
se folosesc nu fascicule atomice ci fascicule moleculare n care mo-
mentele magnetice ale electronilor se compenseaza reciproc. Esenta
metodei fasciculelor moleculare poate fi nteleasa daca ne referim la
experientele lui Stern, Estermann si Frisch (1932) efectuate n scopul
determinarii momentului magnetic al protonului. In acest scop s-au
folosit fascicule moleculare de hidrogen; momentul magnetic al aces-
tor molecule este dat de momentele magnetice ale celor doi protoni
si ale celor doi electroni ce compun moleculele de hidrogen. Se stie
ca moleculele de hidrogen pot exista atat sub forma de ortohidrogen
(spinii celor doi protoni sunt paraleli) cat si sub forma de parahidrogen
(spinii celor doi protoni sunt antiparaleli). Metode speciale termodi-
namice permit separarea moleculelor de ortohidrogen si parahidrogen.
Se efectueaza masuratori atat cu un fascicul de molecule de ortohidro-
gen cat si parahidrogen. Diferenta rezultata se datoreaza diferentei
de orientare (cuplaj) a spinilor protonilor n cele doua situatii si n
consecinta din aceasta diferenta se poate determina momentul mag-
netic al protonului.
In anul 1932 se stia ca electronul are spinul 1/2 si e =
1B , n acord cu teoria lui Dirac. In acea perioada erau
deja cunoscute nca doua particule, protonul si neutronul,
ambele de spin 1/2. Exista convingerea tuturor ca si acestea
sunt particule Dirac si ca deci conform przicerilor ecuatiei
Dirac: p = 1N ; n = 0. Dar iata ca a aparut Otto
Stern care printre altele considera ca n fizica trebuie efec-
tuate numai experiente hotaratoare adica experiente care
sa supuna verificarii toate afirmatiile general acceptate.
In acest sens si-a propus sa verifice experimental afirmatia
p = 1N . Prietenii l sfatuiau sa nu piarda timpul pentru
un experiment al carui rezultat este apriori cunoscut. Cu
atat mai surprinzator a fost rezultatul obtinut de Stern si
colaboratorii sai:
p 2.5N
De fapt si pentru neutron ei au facut primele masuratori si

87
 au obtinut:
n 2N
Ulterior metoda devierii fasciculelor moleculare, desi dificila si impre-
cisa, a fost folosita pentru determinarea momentelor magnetice si chiar
a spinului pentru alte nuclee ca potasiu, cesiu, etc.
c) Metoda rezonantei magnetice12 este o metoda mult mai precisa,
eleborata de Rabi n 1936 si n care s-ar putea spune ca sunt mbinate
armonios avantajele campului magnetic extern omogen si neomogen.
Metoda lui Rabi permite observarea schimbarii orientarii momentelor
magnetice ale moleculelor, atomilor si nucleelor n camp magnetic ex-
tern omogen peste care este suprapus un camp electromagnetic de nala
frecventa. Schema instalatiei este prezentata n figura 1.36. Campurile
de inductie B1 si B3 sunt extrem de neomogene, identice ca valoare
dar orientarea gradientului lor este opusa. Din primul camp fasciculul
atomic emis de sursa S iese deflectat n stari F separate spatial de
valoarea mF , n acord cu relatia (1.205). Fasciculul este recombinat
si refocalizat de campul de gradient invers B3 si este nregistrat de
detectorul D.
Traiectoria fasciculului nu este modificata daca ntre cele doua campuri
B1 si B3 se introduce campul omogen B2 , deoarece B/z = 0 si deci
forta F2 din (1.205) este zero.
Campul B2 omogen este suficient de intens astfel ncat legatura ntre
vectorii I~ si J~ este rupta si fiecare se va orienta independent fata de B
~2
~
(figura 1.31 a). Energia de interactie a lui ~I cu B2 este data de relatia
(1.197) si ca atare pentru nuclee vom obtine energia (~I /I)B2 mI
definita de proiectia mI . La echilibru termodinamic nucleele se vor gasi
n starea de energie minima I B corespunzatoare proiectiei mI = I.
Pentru o eventuala tranzitie pe prima stare excitata, caracterizata
de mI = I 1, este necesara energia:
I I
EI = B2 ((I 1) I) = B2 (1.206)
I I
n acord cu energia EI definita n (1.200).
Aceasta energie, conform relatiilor din mecanica cuantica, corespunde
frecventei rez :
EI I gI N 1 e
rez = = B2 = B2 = gI B2 (1.207)
2h 2hI 2h 2 2mp
12
Este cunoscuta si sub numele de metoda microundelor

88
 Figura 1.36
a) schema bloc a instalatiei de rezonanta magnetica a lui Rabi
b) bucla de curent ce creaza campul magnetic oscilant B4

Deci daca nucleul primeste energie EI , corespunzatoare frecventei de

rezonanta rez , proiectia spinului se modifica cu mI = 1 (tranzitii
permise conform regulilor de selectie) si ca atare are loc reorientarea
spinului nucleului I~ cu valorile Iz = h. In metoda Rabi aceasta e-
nergie este preluata de la campul electromagnetic de nalta frecventua
B~ 4 , suprapus peste campul de inductie B ~ 2 , perpendicular pe acesta
si pe directia fasciculului (campul oscilant B4 este produs cu aju-
torul unei bucle de curent ca cea din figura 1.36 b, prin care trece
un curent de nala frecventa 13 ). Fireste aceasta energie este preluata
la rezonanta, adica atunci cand frecventa 4 a campului B4 coincide
cu frecventa rez definita de relatia (1.207). In acest caz, ca urmare
a reorientarii spinului unor nuclee, campul cu gradient invers B3 nu
mai poate recombina si focaliza n totalitate fasciculul (fortele gen-
erate de campurile B1 si B3 , n acord cu relatia (1.205), sunt acum
diferite deoarece mF final difera de cel initial) si ca urmare fascicu-
lul, pentru nucleele care au suferit efectul de reorientare, va avea alta
traiectorie (linia punctata din figura 1.36 a). In consecinta o parte din
fascicul nu va mai cadea n fanta detectorului; intensitatea fsciculului
scade mult cand conditia de rezonanta este ndeplinita. Conditia de
rezonanta poate fi obtinuta fie prin variatia frecventei 4 a campului
oscilant (figura 1.37) fie prin modificarea intensitatii inductiei B2 .
13
din domeniul undelor radio, motiv pentru care metoda propusa de Rabi se mai numeste
si metoda microundelor

89
 Figura 1.37
Intensitatea fasciculului n functie de frecventa campului oscilant
B4

In ambele cazuri, din relatia (1.207), se determina factorul giromag-

netic gI si deci momentul magnetic I daca este cunoscut spinul I.
Metoda rezonantei magnetice a fost folosita initial pentru determinarea
valorii exacte a momentului magnetic al protonului si a momentelor
magnetice ale nucleelor atomice. De asemeni, prin aceasta metoda, s-a
putut masura si pentru alte particule neutre ca hiperonul care are
timpul de viata 1010 s, gasindu-se 0.73N .
Metoda Rabi este de asemeni aplicabila si pentru determinarea mo-
mentului magnetic al neutronului dar necesita fluxuri de neutroni
cu o mare densitate, care se obtin astazi usor n reactorii nucleari.
Mentionam nsa ca n deceniul al patrulea astfel de fluxuri nu puteau
fi realizate asa ncat initial n a fost masurat de catre Bloch (1936)
printr-o metoda cu multe aspecte originale, care reprezinta totusi o
varianta a metodei Rabi.
Fireste, astazi exista diferite variante ale metodei rezonantei magne-
tice, mai sofisticate din punct de vedere tehnic si ca atare mai precise
dar esenta fizica este cea prezentata succint mai sus.

90
1.7.2 Rezultatele masurarii spinilor si momentelor magneti-
ce. Modelul uniparticula al lui Schmidt
In tabelul 1.1 sunt prezentate valorile spinilor si valorile (aproximative) ale
momentelor magnetice, pentru cateva nuclee, determinate experimental n
acord cu metodele prezentate n paragraful precedent.
Sa analizam datele din tabelul 1.1. Incepem cu nucleonii - protonul
si neutronul -. Acestia au acelasi spin (numar cuantic de spin) 1/2 iar
momentele lor magnetice, exprimate exact, sunt urmatoarele:

p = +2.79278 N ; n = 1.91315 N (1.208)

n acord cu relatia (1.181) pentru factorii giromagnetici rezulta:

1
p = gp Ip N = gp N gp +5.58
2
1
n = gn In N = gn N gn 3.82 (1.209)
2
Semnul + sau - semnifica faptul ca momentul magnetic este paralel
(figura 1.38a), respectiv antiparalel (figura 1.38b) cu momentul de spin I~
~ S-a subliniat deja faptul ca valoarea obtinuta pentru p a constituit un
S.
rezultat surprinzator. Si mai surprinzatoare este valoarea diferita de zero
a momentului magnetic pentru neutron care este o particula fara sarcina
electrica. Valorile momentelor magnetice p si n au sugerat nca de la
nceput ideea ca aceste particule au structura si deci nu sunt particule
elementare.

91
 Nucleul I I (n N )
1n 1/2 -1.91
0

1p 1/2 +2.79
1

2H 1 +0.86
1

3H 1/2 +3.00
1

3 He 1/2 -2.10
2

4 He 0 0.
2

6 Li 1 +0.80
3

7 Li 3/2 +3.20
3

9 Be 3/2 -1.20
4

10 B 3 +1.80
5

12 C 0 0.
6

13 C 1/2 +0.70
6

14 N 1 +0.40
7

15 N 1/2 -0.28
7

16 O 0 0.
8

36 Cl 2 +1.30
17

115 In 9/2 +5.50

49

209 P b 0 0.
82

209 Bi 9/2 +4.00

83

Astfel, daca consideram ca neutronul este alcatuit dintr-o sarcina pozi-

92
 Figura 1.38
Orientarea momentului de spin S ~ = I~ si a momentului magnetic
pentru proton (p) si pentru neutron (n) ntr-o imagine clasica

tiva centrala si una egala cu ea dar negativa, distribuita periferic, atunci un

astfel de sistem, aflat n miscare de rotatie n jurul axei proprii, va avea un
moment magnetic negativ. Aceasta afirmatie rezulta imediat din definitia
clasica a momentului magnetic dipolar = S I, n care I este curentul
(acelasi) iar S este suprafata traiectoriei nchise a sarcinilor negative, mai
mare decat suprafata traiectoriei nchise a sarcinilor pozitive.
In mod similar, introducand o sarcina pozitiva periferica, se poate explica
valoarea anomal de mare a momentului magnetic al protonului. Sa observam
ca abaterile momentelor magnetice ale protonului si neutronului fata de
valorile prezise de teoria Dirac (D D
p = N si n = 0):

n = n D
n 1.91 N
p = p D
p +1.79 N (1.210)

sunt aproape egale n valoare absoluta, ceea ce indica natura similara a

sarcinilor periferice. Aceste constatari au dus la concluzia (paragraful 2.3)
ca aceste sarcini periferice formeaza un nor virtual de mezoni pentru
neutroni (n pD + ) si de mezoni + pentru protoni (p nD + + ),
mezoni ce sunt emisi si absorbiti continuu asigurand astfel interactiunea
dintre nucleoni si deci existenta fortelor nucleare. Cu alte cuvinte se afirma
ca protonul si neutronul ar fi avut momentele magnetice prezise de teoria
lui Dirac daca n-ar fi existat interactiile hadronice (nucleare, tari). Ca ur-

93
mare norul mezonic nveleste cel putin un timp nucleonii de tip Dirac.
Aceste idei au fost ulterior confirmate - n linii mari - de experientele de
mprastiere a electronilor de sute de MeV pe nucleoni, efectuate de Hofs-
tadter (1960), Littauer (1961), etc. Din aceste experiente (paragraful 1.3)
a rezultat densitatea radiala de sarcina pentru proton si neutron aratata n
figura 1.39 (curbele continui). Aceste densitati de sarcina, pentru a fi n
acord cu mai multe rezultate experimentale, pot fi interpretate ca rezultand
din distributiile de sarcina a), b) si c) (curbele ntrerupte din figura 1.39) ast-
fel: n zona centrala de raza r1 0.2 F este distribuita (curba a) o sarcina
pozitiva q1 0.35e; n zona de raza r2 0.8F (curba b) este distribuit
norul de sarcini q2 = +0.5e sau q2 = 0.5e, dupa cum avem de-a face cu
proton sau neutron iar n regiunea de raza r3 1.4F este distribuita sarcina
q3 0.15e. Evident sarcinile q 1, q 2 si q 3 sunt astfel ncat:

pentru proton: q1 + q2 + q3 = e
pentru neutron: q1 + q2 + q3 = 0 (1.211)

iar raza medie patratica definita conform relatiei:

1
< r 2 >= (q1 r12 + q2 r22 + q3 r32 ) (1.212)
e
are valorile: q q
< rp2 > 0.8F ; < rn2 > 0 (1.213)
n acord cu relatia (1.73).
Trebuie sa subliniem faptul ca imaginea de mai sus pentru proton
sau neutron, rezultata din experientele de mprastiere a electronilor, este
corecta daca se admite ipoteza ca legile electrodinamicii clasice sunt valabile
la distante r0 0.1 F. Daca se renunta la aceasta ipoteza rezultatele aces-
tor experiente pot avea si alte interpretari. Indiferent nsa de interpretare,
aceste experiente au aratat ca protonul si neutronul au o structura n lu-
mina careia se pot ntelege valorile anomale ale momentelor lor magnetice,
definite n relatia (1.208). In plus aceste experiente au generat conceptele
de baza care fundamenteaza natura fortelor nucleare (paragraful 2.3).
In continuare sa analizam valorile spinilor si momentelor magnetice ale
celorlalte nuclee prezentate n tabelul 1.1. Se constata urmatoarele:

a) Momentele magnetice dipolare ale nuclelor cu I=0 sunt de asemeni zero.

Se verifica astfel rezultatul cuantic exprimat de relatia (1.177) care
arata ca momentul magnetic este proportional cu momentul de spin

94
 Figura 1.39
Densitatea radiala de sarcina pentru proton (a) si pentru
neutron (b)

b) Momentele magnetice ale nucleelor cu I 6= 0 au valori comparabile cu va-

loarea momentului nuclear N . Exista deci un efect de compensare
al momentelor magnetice dipolare similar cu efectul de compensare al
spinilor (paragraful 1.5). Efectul de compensare poate fi urmarit n
cazul nucleelor usoare cu A impar. Nucleul de tritiu 31 H are spinul
1/2 si momentul magnetic de aproximativ 3N . Aceste valori se obtin
din spinii si momentele magnetice ale celor doi neutroni si ale pro-
tonului, daca le compunem n ipoteza ca spinii celor doi neutroni sunt
antiparaleli si se compenseaza reciproc. In acest caz si momentele mag-
netice ale celor doi neutroni se compenseaza reciproc, ca atare spinul
si momentul magnetic al nucleului de tritiu sunt determinate de spinul
si momentul magnetic al protonului (impar) nemperecheat. Analog
stau lucrurile n cazul nucleului 32 He, spinul si momentul magnetic
sunt date de valorile corespunzatoare ale neutronului nemperecheat
(I=1/2 ; He 1.91N ). Nucleul urmator 42 He prezinta efectul de
compensare si pentru perechea de protoni si pentru cea de neutroni.
Din aceste exemple rezulta ca proprietatile nucleelor par-impare sau
impar-pare sunt date de nucleonul nemperecheat (impar). Ca ur-
mare, rezulta ca proprietatile nucleelor impar-impare vor fi definite de
proprietatile protonului si neutronului impar. Cel mai simplu nucleu
impar-impar este deuteronul format dintr-un proton si un neutron.
Spinul 1 si momentul magnetic 0.86N ale deuteronului se obtin

95
 numai pentru orientarea paralela a spinilor protonului si neutronului.
Faptul ca nu exista un nucleu stabil format dintr-un proton si un neu-
tron avand spinii orientati antiparalel conduce la ideea dependentei de
spin a fortelor nucleare.

Constatarile de mai sus ne conduc la ideea ca spinul si momentul mag-

netic ale nucleelor par-impare si impar-pare sunt determinate de nucleonul
impar, nemperecheat. Nucleonul nepereche poate fi imaginat ca miscandu-
se n jurul partii ramase din nucleu, care este formata dintr-un numar par de
nucleoni si care are momentul magnetic si de spin egale cu zero. Un aseme-
nea model simplificat mononucleonic a fost studiat de catre Schmidt n
anul 1937, conform caruia proprietatile nucleului, n particular spinul si mo-
mentul magnetic, sunt determinate de proprietatile nucleonului impar.
In acord cu aceasta ipoteza, momentul cinetic I al nucleului, conform
relatiei (1.123) sau (1.125) devine:

I~ = ~l + S
~ (1.214)

Asociind fiecarui moment cinetic un moment magnetic, n conformitate cu

relatia (1.182) rezulta:
1 1 1
I =
~ gI N I~ = gl N ~l + gS N S
~ (1.215)
h h h
n care gl este factorul giromagnetic corespunzator miscarii orbitale; acesta
este egal cu 1 pentru proton (ceea ce rezulta din compararea relatiilor 1.173
si 1.176) si este egal cu 0 pentru neutron. Avand n vedere si relatiile (1.209)
factorii giromagnetici au urmatoarele valori:

gs(p)
= 5.58 gs(n)
= 3.82
(p) (n)
gl =1 gl =0 (1.216)

In cazul unui nulceu cu A nucleoni, dintre care Z sunt pro-

toni, momentul magnetic al nucleului de spin I este definit, ca o
generalizare a relatiei (1.215), de expresia:

Z Z AZ
1 ~ 1 (p) X
~ 1 (p) X
~ 1 (n) X
~i
I = gI N I = gl N
~ li + gS N Si + gS N S
h h i=1
h i=1
h i=1
(1.217)

96
 Figura 1.40
Momentele magnetice dipolare ale nucleelor a) par-impare (Z
par si N impar) si ale nucleelor b) impar-pare (Z impar si N par)
n functie de numarul cuantic de spin I

97
 Multiplicand relatia (1.215) cu I, se obtine pentru factorul gI expresia:

(~lI)g
~ l + (S ~ I)g
~ S | I~ |2 + | ~l |2 | S
~ |2 ~ |2 | ~l |2
| I~ |2 + | S
!
1
gI = = gl + gS
~
|I |2 ~
| I |2 2 2
(1.218)
Folosind relatiile (1.177), (1.120) si (1.126) rezulta;

I(I + 1) + l(l + 1) S(S + 1) I(I + 1) + S(S + 1) l(l + 1)

gI = gl + gS
2I(I + 1) 2I(I + 1)
(1.219)
n care numarul cuantic de spin I poate lua valorile:
1
I =l (1.220)
2
Momentul mgnetic al nucleului, n acord cu relatia (1.181) si tinand cont
de (1.219) si (1.220) este definit de relatiile:
 
1 1 1
(I 2 )gl + 2 gS N pentru I =l+

2
I = gI N I =   (1.221)
(I + 3 )g 1 g I

I+1 N pentru I =l1

2 l 2 S

In cazul n care nucleonul impar este un neutron, respectiv, un proton,

(n) (p)
momentele magnetice corespunzatoare I si I , avand n vedere (1.216)
vor fi:
( (
(n) 1.91N (p) (I + 2.29)N I = l + 21
pentru
I = I I = I
1.91 I+1 N (I 1.29) I+1 N I = l 21
pentru
(1.222)
Folosind aceste relatii se poate calcula pentru orice nucleu impar daca
este cunoscut spinul I si orientarea reciproca a spinului si momentului or-
bital pentru nucleonul impar; aceste calcule vor fi efectuate n paragraful
3.2.3.5. Rezultatul acestor calcule este prezentat n figura 1.40 sub forma
unor curbe continui numite curbele lui Schmidt; n figura sunt reproduse
si valorile experimentale pentru momentele magnetice ale nucleelor impare.
Este evident ca daca ipoteza uninucleonica ar reflecta n totalitate situatia
reala atunci valorile experimentale ale momentelor magnetice ar trebui sa
se afle pe curbele Schmidt. Faptul ca aproape toate valorile momentelor
magnetice experimentale (exceptie fac nucleele 31 H, 32 He, 13 14
6 C si 7 N ) se afla
ntre valorile definite de curbele Schmidt este o dovada a corectitudinii de
fond a ipotezei uniparticula (uninucleonice) dar si limitarile acesteia.

98
 Figura 1.41
Sistemul de coordonate folosit pentru determinarea potentialului
creat de sistemul de sarcini Ze localizate n spatiu (suprafata
marginita de curba continua) n punctul A definit de vectorul ~r;
originea sistemului se afla n centrul de inertie al sarcinilor

1.8 Momentele electrice ale nucleului

Momentele electrice sunt determinate de distributia sarcinilor n interiorul
nucleului pe cand momentele magnetice sunt determinate de distributia
curentilor n interiorul nucleului. Momentele electrice si magnetice definesc
n totalitate interactia nucleului cu campurile electrice si magnetice ex-
terne n masura n care aceste campuri nu produc modificari ale distributiei
sarcinilor si curentilor n interiorul nucleului.
Momentele electrice se deduc din observatia ca potentialul electrostatic
A creat de un sistem de sarcini Ze cu simetrie sferica, ntr-un punct A
definit de vectorul de pozitie ~r, fata de centrul de inertie al sarcinilor, difera
de potentialul creat n acelasi punct de acelasi sistem de sarcini dar care
au o distributie nesferica oarecare (figura 1.41). Punctul A este situat la o
distanta mare de volumul n care sunt localizate sarcinile.
Pentru a demonstra acest lucru sa presupunem ca densitatea de volum
(~r ) a sarcinilor electrice Ze este o functie continua de ~r (x , y , z ) ~r (r , , ).

In acest caz potentialul dA creat n punctul A de sarcina dq aflata n

99
volumul d din jurul punctului definit de vectorul de pozitie ~r este:

1 dq 1 (~r )d 1 (~r )d
dA = = =
40 | ~r ~r | 40 | ~r ~r |
q
40 r 1 + ( r )2 2 r cos
r r
(1.223)
Deoarece r /r 1 rezulta ca x definit de relatia:

r r
x=2 cos ( )2 (1.224)
r r
este o marime mica asa ncat radicalul din relatia (1.223) se poate dezvolta
n serie conform relatiei:
1 3
(1 x)1/2 = 1 + x + x2 + (1.225)
2 8
Pentru dA se obtine:

1 (~r )d r 1 r
 
dA = 1 + cos + ( )2 (3 cos2 1) +
40 r r 2 r

1 (~r )d r r
 
dA = 1 + P1 (cos ) + ( )2 P2 (cos ) + (1.226)
40 r r r
1 (~r )d X r l
dA = ( ) Pl (cos )
40 r l=0
r
n care P1 sunt polinoamele Legendre de ordin 1. Din relatia de mai sus
rezulta pentru potentialul A (r) expresia:

1 X Ql
A (r) = (1.227)
40 r l=0 r l

unde: Z
Ql = r l (~r ) Pl (cos )d (1.228)

n care integrarea se face pe tot volumul spatial n care sunt localizate

sarcinile.
Coeficientii Q1 , care depind de structura distributiei (~r ), definesc mo-
mentele distributiei de sarcina pentru directia definita de vectorul ~r n spatiu.
Semnificatia lor este urmatoarea:
Z
Q0 = (~r )d = q0 = Ze (1.229)

100
se numeste monopolul electric si reprezinta sarcina totala a distributiei.
Z
Q1 = r (~r )P1 (cos )d = d (1.230)

defineste momentul dipolar. Coeficientul Q2 defineste, pana la factorul e/2,

momentul cuadrupolar Q, dat de expresia:
e
Z
Q2 = r 2 (~r ) P2 (cos )d = Q (1.231)
2
Coeficientii Ql cu l > 2 definesc momentele de octupol (l=3), hexadecapol
(l=4) etc. In cazul nucleului un rol deosebit l au momentele electrice pentru
l 2 de care ne vom ocupa n continuare.
a) Momentul monopolar defineste efectul global al sarcinii totale a
nucleului, fiind o proprietate integrala a nucleului. Acest moment da o
reprezentare a numarului de protoni din nucleu, a marimii potentialului
coulombian ntr-un punct oarecare si determina proprietatile chimice ale
nucleului. Intr-adevar potentialul 0A (r) creat n punctul A numai de mo-
mentul monopolar, n acord cu expresia (1.227) este dat de relatia:

1 Ze
0A (r) = (1.232)
40 r

In continuare se va demonstra ca daca distributia de sarcini (~r ) are

simetrie sferica, momentele electrice pentru l 1 sunt zero si ca atare
potentialul n punctul A va fi total definit de relatia (1.232).
Momentul monopolar (sarcina totala) nu furnizeaza nicio proprietate
electrica a nucleului dependenta de distributia protonilor (sarcinilor) n nu-
cleu si ca atare descrie incomplet nucleul din punct de vedere electric.
b) Momentul dipolar este o caracteristica electrica mai completa; este
definit de relatia (1.230) care mai poate fi transcrisa astfel:
Z
d= r (~r ) cos d (1.233)

Introducand n aceasta expresie:

~r~r 1
cos = = (x x + y y + z z ) =
r r r r
= sin cos sin cos + sin sin sin sin + cos cos (1.234)
pentru momentul dipolar se obtine:

101
 Figura 1.42
Distributia sarcinilor Ze ntr-un nucleu ce prezinta simetrie de
rotatie n jurul axei Oz

Z
d= r (r , , ) (sin cos sin cos +

+sin sin sin sin + cos cos )r 2 sin dr d d (1.235)

Relatia (1.235) este general valabila. Daca n particular nucleul prezinta
simetrie de rotatie n jurul axei Oz (figura 1.42), dirijata pe directia mo-
mentului de spin I~ al nucleului, densitatea de sarcina (~r ) = (r , , ) nu
depinde de unghiul (simetrie azimutala) si ca atare:

(~r ) = (r , ) (1.236)

In acest caz, integrand relatia (1.235) dupa unghiul se obtine:

Z
d = cos r (~r ) cos d = d0 cos (1.237)

n care d0 este momentul dipolar definit fata de axa Oz (dirijata pe directia

~ a distributiei de sarcina. Momentul d0 se poate defini si ca
spinului I)
momentul dipolar maxim; uzual d0 numindu-se moment dipolar intrinsec.

102
 Contributia 1A (r) a momentului dipolar la potentialul A va fi:

1 d 1 d0 cos
1A (r) = 2
= (1.238)
40 r 40 r2

Potentialul 1A este de asemeni maxim pentru = 0, care corespunde

situatiei n care punctul A se gaseste pe axa de simetrie a distributiei de
sarcina.
In continuare vom demonstra ca momentul dipolar intrinsec al nucle-
ului ntr-o stare cu paritate bine definita, deci ntr-o stare nedegenerata,
este zero. Vom observa mai ntai ca n nucleu nu exista sarcini distribuite
continuu ci exista Z protoni care, din punct de vedere clasic, sunt sarcini
punctiforme ce au deci o distributie discreta. Din punct de vedere cuantic
se introduce notiunea de densitate de probabilitate. Pentru a determina
aceasta densitate de probabilitate vom accepta ideea ca densitatea de volum
de sarcina data de al i-lea proton din nucleu poate fi reprezentata sub forma:

(~ri ) = e Pi (~ri ) (1.239)

n care Pi este probabilitatea de a gasi protonul i n punctul ~ri si se exprima

) a sistemului prin relatia :
prin functia de unda (~r1 , ~r2 , . . . ~rA
Z
Pi (~ri ) = | (~r1 , ~r2 , . . . ~rA

) |2 d~r1 d~r2 ...d~ri1

d~ri+1
...d~rA (1.240)

n care integrala se efectueaza pe toate valorile ~rk cu exceptia ~ri , ceea ce

semnifica faptul ca toti nucleonii se pot gasi n tot volumul nucleului cu
exceptia protonului i care este localizat. Rezulta ca momentul dipolar
intrinsec definit de al i-lea proton va fi :
Z Z
d0i = e Pi (~ri )(r cos
)d~ri =e i | |2 d~r1 d~r2 ...d~ri ...d~rA

(1.241)

iar contributia tuturor protonilor va defini momentul d0 :

Z Z Z
i | (~r1 , ~r2 , . . . ~rA

) |2 d~r1 d~r2 ...d~ri ...d~rA

X X
d0 = d0i = e (1.242)
i=1 i=1

n care integrala se face pe tot volumul nucleului.

Deoarece pentru o stare nedegenerata legea conservarii paritatii implica
conditia:
| (~r1 , ~r2 , . . . ~rA

) |2 =| (~r1 , ~r2 , . . . ~rA

) |2 (1.243)

103
iar este o functie impara, rezulta ca prin oglindirea sistemului de coordo-
nate (supunere la paritate) se obtine relatia:

d0 = d0 (1.244)

care arata ca momentul dipolar intrinsec al nucleului ntr-o stare nedegene-

rata este zero.
In particular, starea fundamentala a oricarui nucleu, cu conditia ca cen-
trul sau de inertie sa fie n repaus, este o stare nedegenerata si ca urmare
momentul dipolar intrinsec al nucleului n starea fundamentala este zero.
Asadar, valoarea zero a momentului dipolar ntr-o stare nedegenerata este
o dovada a faptului ca are loc legea de conservare a paritatii.
Acest rezultat, intuitiv, este firesc din urmatoarele motive. Reamintim
ca, din punct de vedere clasic, dipolul electric este, prin definitie, un sistem
de doua sarcini egale q dar de semn opus, care se gasesc la o distanta
oarecare l. Momentul dipolar se defineste ca fiind d0 = q l (figura 1.43a).
Dipolul electric poate fi constituit si dintr-o sarcina pozitiva (negativa) si
una nula, deoarece un astfel de sistem introdus ntr-un camp electric, va
manifesta proprietatile unui dipol, orientandu-se dupa directia campului
electric, n sensul ca sarcina pozitiva (negativa) se va deplasa n raport
cu centrul de inertie al dipolului.
In particular, n cazul nucleului, daca centrul de inertie al protonilor
difera de cel al neutronilor (figura 1.43b) atunci apare un dipol electric
d0 = Zel. In acest caz nsa nucleul ar fi nesimetric n raport cu operatia de
oglindire.
Deci daca are loc conservarea paritatii, trebuie ca centrul de inertie al
protonilor si neutronilor sa coincida, ceea ce implica l=0 si deci d0 = 0.

Concluzii similare sunt adevarate si n cazul particulelor e-

lementare. Presupunem ca o particula elementara de moment
cinetic intern S ~ are momentul dipolar d~0 . Atunci, n acord cu
relatia (1.237), momentul d~0 este dirijat pe directia axei Oz care
coincide cu directia momentului de spin si deci:

d~0 = a S
~ (1.245)

n care a este un coeficient de proportionalitate. Deoarece d~0

este un vector polar iar S ~ este un vector axial, prin operatia de
inversie spatiala (conservarea paritatii) rezulta relatia:

d~0 = a S
~ (1.246)

104
 Figura 1.43
Sistemul de doua sarcini egale q dar de semn opus, care se
gasesc la distanta l, formeaza din punct de vedere clasic
dipolul electric d0 = ql

Relatiile (1.245) si (1.246) au sens numai daca a=0, adica

particula respectiva nu are moment dipolar daca are loc con-
servarea paritatii. Sa observam nsa ca afirmatia inversa nu
este adevarata deoarece egalitatea a=0 are loc nu numai prin re-
spectarea legii de conservare a paritatii ci si la invarianta fata
de inversia temporala. Prin actiunea operatorului T de inversie
temporala (relatiile (1.151) se obtine:
d~0 = a S
~ (1.247)
relatie care are sens mpreuna cu relatia (1.245) numai daca
a=0.
Prin actiunea simultana a operatorilor P si T expresia (1.245)
devine:
d~0 = aS ~ (1.248)
Asadar momentul dipolar al unei particule poate fi diferit de zero
prin nerespectarea simultana a invariantei la inversia spatiala
(P) si a invariantei la inversia temporala (T) dar prin conser-
varea invariantei PT.
Aceasta circumstanta a facut ca momentul dipolar al particu-
lelor (ca si al nucleelor) sa devina piatra de ncercare pentru

105
 verificarea invariantei temporale T. De aici si interesul manife-
stat n ultimul timp pentru masurarea cat mai exacta a momen-
tului dipolar

c) Momentul cvadrupolar n acord cu definitia din (1.231) n care:

1
P2 (cos ) = (3 cos2 1) (1.249)
2
este dat de expresia:
1
Z
Q= r 2 (~r )(3 cos2 1)d (1.250)
e
si are dimensiuni de suprafata. Deoarece n fizica nucleara ca unitate de
suprafata se ia aria de 1028 m2 care se numeste barn (b):

1 b = 1028 m2 (1.251)

si momentul cvadrupolar se va masura n barni14 .

Substituind cos din (1.234) n relatia (1.250) si integrand pe cu
conditia (1.236) rezulta relatiile:
Z
(~r ) cos2 d =

1 1
Z  
= 2 (r , ) sin2 sin2 cos2 + sin2 sin2 sin2 + cos2 cos2 r 2 dr sin d
2 2
1
Z  
= 2 (r , ) sin2 sin2 + cos2 cos2 r 2 dr sin d (1.252)
2
1
Z
= (~r )( sin2 sin2 + cos2 cos2 )d
2
3
3 cos2 1 = sin2 sin2 + 3 cos2 cos2 1 =
2
3
= (1 cos2 )(1 cos2 ) + 3 cos2 cos2 1 =
2
1 3 3 9
= cos2 cos2 + cos2 cos2 = (1.253)
2 2 2 2
14
Precizam faptul ca uneori momentul cvadrupolar este definit ca n relatia (1.250) fara
a fi mpartit la sarcina elementara e. Fireste n acest caz Q va avea dimensiunea unui
produs dintre sarcina electrica si suprafata.

106
 1
= (3 cos2 1)(3 cos2 1)
2
Cu aceste relatii Q din expresia (1.250) devine:
1 3 cos2 1
Z
Q= (3 cos2 1) r 2 (~r ) (3 cos2 1)d = Q0 (1.254)
2e 2
cu :
1 1
Z Z
Q0 = r 2 (~r ) (3 cos2 1)d = (~r ) (3z 2 r 2 ) d (1.255)
e e
n care Q0 este definit fata de axele proprii ale nucleului. Se constata ca
momentul Q definit pentru directia ~r devine maxim si egal cu Q0 pentru
= 0, adica directia definita de vectorul ~r coincide cu axa de simetrie Oz
a distributiei. Valoarea maxima a lui Q (deci Q0 ) se numeste moment
cvadrupolar intrinsec al nucleului.
Pentru a stabili semnificatia fizica a momentului cvadrupolar Q0 sa cal-
culam valoarea acestuia pentru un nucleu de forma unui elipsoid de rotatie
cu semiaxele a (care coincide cu axa Oz) si b si cu o densitate constanta de
sarcina:
Ze
(~r ) = 0 = (1.256)
V
n care V este volumul elipsoidului. In aceste conditii Q0 din (1.255) devine:
Z Z
Z Z
2 2
Q0 = (3z r )d = (2z 2 x2 y 2 )d = (1.257)
V V
Z Z 2Z
Z Z Z
= (z 2 + x2 )d + (z 2 + y 2 )d (x2 + y 2 )d
V V V
Integralele din aceasta expresie reprezinta momentele de inertie J fata
de axele y, x si z daca densitatea de masa se ia egala cu unitatea. Ca
urmare Q0 devine:
Z 2Z
Q0 = (Jy + Jx 2Jz ) = (Jx Jz ) (1.258)
V V
Deoarece momentele de inertie fata de axele x, y, z si pentru densitate masica
egala cu unitatea se definesc prin relatiile:
1 2
Jx = Jy = V (a2 + b2 ) ; J z = V b2 (1.259)
5 5
rezulta pentru momentul cvadrupolar intrinsec expresia:
2
Q0 = Z(a2 b2 ) (1.260)
5

107
 Figura 1.44

Asadar daca nucleul reprezinta un elipsoid alungit n directia axei Oz (pe

care este dirijat si momentul cinetic I)~ are deci forma unei mingi de rugbi
(forma prolate) (figura 1.44c) atunci Q0 > 0. In cazul n care nucleul
este un elipsoid turtit n directia axei Oz, deci de forma unui disc (forma
oblate) atunci Q0 < 0 (figura 1.44 d). Pentru un nucleu sferic Q0 = 0
(figura 1.44b). In figura 1.44 a) este prezentat modelul cel mai simplu din
punct de vedere clasic al unui cvadrupol electric (quadrum-poles =patru
poli) adica un sistem de patru sarcini care formeaza un ansamblu de doi
poli egali ca marime dar de directii opuse. Marimea sa Q0 = 2 d0 a = 2qla
raportata la sarcina q are dimensiunea de suprafata.
Faptul ca momentul cvadrupolar Q0 este zero pentru o distributie sferica
se poate deduce imediat si altfel, transcriind relatia (1.255) n felul urmator:
Z Z
2 2
eQ0 = (~r ) r (3 cos 1)d = 2 (~r ) r 2 P2 (cos )d =
r
4
Z r Z
2
=2 (~r ) r Y20 d = 4 (~r ) r 4 Y20 drd (1.261)
5 5
In aceasta relatie s-a folosit legatura dintre functiile sferice Ylm (m = 0) si
polinoamele Legendre Pl exprimata de relatia (1.158).
In cazul distributiei sferice:

(~r ) = (r ) (1.262)

relatia (1.261) devine:

r Z Z
4
eQ0 = 4 (r ) r dr Y20 d = 0 (1.263)
5
datorita proprietatii de ortonormare a functiilor sferice,

108
 Din (1.261) si (1.263) rezulta de asemeni:
Z Z
2
3 (r ) z d = r 2 (r ) d (1.264)

sau
3 < z 2 >=< r 2 > (1.265)
n care notatia < ... > reprezinta media marimii respective pentru distributia
(r ) cu simetrie sferica. In general pentru o distributie sferica este adevarata
relatia:
1
< x2 >=< y 2 >=< z 2 >= < r 2 > (1.266)
3
In cazul unei distributii (~r ) oarecare, momentul cvadrupolar din relatia
(1.255) devine:
eQ0 = 3 < z 2 > < r 2 > (1.267)
n care: Z
2
< r >= r 2 (~r ) d (1.268)

si analog pentru < z 2 >, daca densitatea de sarcina este normata conform
relatiei: Z
(~r ) d = Ze (1.269)

Relatia (1.267) arata nca o data ca momentul cvadrupolar este pozitiv

(Q0 > 0) pentru o distributie alungita pe directia axei Oz, adica 3 < z 2 >
> < r 2 > si negativ (Q 0 < 0) pentru cazul 3 < z 2 > < < r 2 >.
Subliniem faptul ca momentul Q0 din (1.255) reprezinta momentul cva-
drupolar propriu (intrinsec, intern) al nucleului, adica fata de sistemul de
coordonate n care axa Oz coincide cu axa de simetrie a nucleului, axa pe
care este directionat momentul cinetic I.~ Pe cale experimentala se determina
nsa nu momentul Q0 ci momentul cvadrupolar Q fata de un sistem arbitrar
de axe {x, y, z} n care axa z este fixata de campurile exterioare si de
regula nu coincide cu axa de simetrie a nucleului. Relatia de legatura ntre
Q si Q0 se poate stabili imediat daca consideram ca axa Oz a sistemului
{x, y, z} este dirijata pe directia indicata de vectorul ~r din figura 1.42 iar
sistemul {x, y, z} are axa Oz dirijata pe axa de simetrie a sistemului
(figura 1.45). In acest caz relatia (1.254) devine:

3 cos2 1
QOz = Q0 (1.270)
2

109
 Figura 1.45
Sistemul de coordonate legat de nucleu are axa Oz pe directia
momentului de spin I~ iar sistemul laborator are axa Oz pe
directia vectorului ~r

n care QOz este definit pentru directia OZ. Deoarece din punct de vedere
cuantic:
m
cos = p (1.271)
I(I + 1)
rezulta pentru momentul cvadrupolar QOz , pe care l vom nota cu Qm
urmatoarea expresie:
3m2 I(I + 1)
Qm = Q0 (1.272)
2I(I + 1)
n care m defineste proiectia spinului I pe axa de cuantificare Oz. Valoarea
maxima a lui Qm corespunde proiectiei m=I:
I(2I 1) 2I 1
QI = Q0 = Q0 (1.273)
2I(I + 1) 2(I + 1)
si prin analogie cu definitia momentului magnetic din relatia (1.181) se
numeste moment cvadrupolar observabil (experimental) al nucleului. Mo-
mentul QI este definit fata de axa Oz a sistemului {x, y, z} si n acord cu
definitia (1.250) se exprima astfel:
1
Z
QI = (~r) (3z 2 r 2 ) d (1.274)
e

110
Din relatiile (1.272) si (1.273) rezulta imediat:
3m2 I(I + 1)
Qm = QI (1.275)
I(2I 1)
Sa remarcam faptul ca momentul cvadrupolar observabil QI este zero pentru
cazul I=0, 1/2 chiar daca momentul cvadrupolar propriu Q0 6= 0. Intuitiv,
acest rezultat este de nteles dat fiind faptul ca n cazul I=0 nu exista o
directie privilegiata n spatiu iar n cazul I=1/2 probabilitatea de orientare
a spinului I~ pe axa Oz, n acord cu relatia (1.178), este foarte mica; n
consecinta pentru aceste cazuri nu se poate vorbi de o axa de cuantificare si
ca atare sarcinile nucleului sunt distribuite simetric n sistemul laborator.
Din punct de vedere cuantic relatia de legatura (1.270) se
exprima de fapt astfel:
* +
3 cos2 1
QOz = Q0 (1.276)
2
n care medierea se efectueaza pe functiile ce definesc legatura
dintre cele doua sisteme de coordonate. In particular, pentru
nucleul privit ca un elipsoid rigid, de forma precizata, care se
poate roti n spatiu, aceste functii sunt functiile de rotatie. In
aceasta situatie, se poate demonstra ca relatia (1.276) devine:
3m2 I(I + 1)
Qm = Q0 (1.277)
(I + 1) (2I + 3)
cu:
I(2I 1)
QI = Q0 (1.278)
(I + 1) (2I + 3)
Fireste, se constata din nou ca QI = 0 pentru cazurile I=0 si 1/2,
cat si faptul ca relatia de legatura (1.275) ramane n continuare
valabila. Factorul ce nmulteste pe Q0 n expresia (1.277) se
mai numeste si factor de proiectie, deoarece Qm este proiectia
lui Q0 pe axa Oz. Pentru I > 1/2, factorul de proiectie este
subunitar si ca atare Qm , si deci si QI , este totdeauna mai mic
n valoare absoluta decat Q0 .

1.8.1 Determinarea experimentala a momentului cvadrupo-

lar
Momentul cvadrupolar poate fi pus n evidenta prin interactia suplimentara
ce apare cand nucleul se afla ntr-un camp electric exterior neomogen. Astfel,

111
ca rezultat al interactiei momentului Q cu gradientul campului electric al
electronilor care nconjoara nucleul, se produc despicari suplimentare ale
structurii hiperfine care nu respecta regula intervalelor (1.190), specifica
interactiei dipolului magnetic cu campurile magnetice exterioare. Tocmai n
acest fel a fost determinat initial momentul cvadrupolar al deuteronului. O
influenta similara are aceasta interactie si asupra nivelelor nucleare. Intr-
adevar, cand vorbim de o tranzitie nucleara avem n vedere diferenta de
energie a nucleului ntre doua stari excitate sau ntre o stare excitata si
starea fundamentala. In realitate orice experiment se efectueaza nu cu nuclee
pure ci cu atomi si molecule, adica cu nuclee nconjurate de electroni.
Interactia nucleului cu nvelisul electronic duce la deplasarea si despicarea
atat a nivelelor nucleare cat si a celor atomice (electronice) ca urmare a
interactiei nucleului cu campurile electrice si magnetice create de electronii
nconjuratori.
In continuare vom studia interactia nucleului cu campul electric al aces-
tor electroni; fie (~r) potentialul acestui camp electric, la generarea caruia
sarcinile electrice ale nucleului nu participa. Energia de interactie este
definita de expresia: Z
E= (~r) (~r) d (1.279)
V
n care (~r) este distributia de sarcina a nucleului si V volumul acestuia.
Introducand notatia ~r = {x1, x2, x3} si (~r) = (x1, x2, x3), dezvoltam
potentialul (~r) n jurul punctului ~r = 0 n care se gaseste nucleul:
3 3
!
1 X 2
X  
(~r) = (0) + xi + xi xj + ... (1.280)
i=1
xi 0 2! i,j=1 xi xj 0

In continuare vom alege sistemul de coordonate pentru care:

2
= 0 pentru j 6= i (1.281)
xi xj

Substituind (1.280) - considerand ndeplinita conditia (1.281) - n relatia

(1.279) se obtine pentru energia de interactie expresia:
! Z
X   Z 1X 2
Z
E = (0) (~r) d + xi (~r) d + x2i (~r) d +...
V i
xi 0 V 2 i x2i 0 V
(1.282)
Primul termen din aceasta dezvoltare exprima
R
interactia dintre nucleul con-
siderat punctiform si de sarcina q = Ze = (~r) d si valoarea potentialului

112
n locul n care se gaseste nucleul (0). Al doilea termen reprezinta interactia
dintre campul electric (/xi )0 si momentul dipolar al nucleului; deoarece
nucleul nu are dipol electric acest termen este zero. Deci interes prezinta cel
de al treilea termen pe care l vom transcrie astfel:
! Z
1X 2
E2 = x2i (~r) d = E2M + E2Q (1.283)
2 i x2i 0

cu: ! Z
1X 2
E2M = r 2 (~r) d (1.284)
6 i x2i 0
! Z
1X 2
E2Q = (3x2i r 2 ) (~r) d (1.285)
6 i x2i 0

Termenul E2M defineste interactia electrica monopolara din motive pe

care le vom clarifica imediat. Pentru aceasta sa observam ca potentialul
verifica ecuatia Poisson:
!
X 2 e
= = (1.286)
i
x2i 0

n care este permitivitatea mediului iar e este densitatea de sarcina a elec-

tronilor atomilor sau moleculelor care penetreaza nucleul (de regula electroni
S) si se exprima cuantic prin relatia:

e = e | (0) |2 (1.287)

n care | (0) |2 reprezinta densitatea de probabilitate de localizare a elec-

tronilor n nucleu. Cu relatiile (1.286) si (1.287) termenul E2M devine:

e | (0) |2 Ze2 | (0) |2

Z
E2M = r 2 (~r) d = < r2 > (1.288)
6 6
n care < r 2 >, n acord cu relatia (1.268), reprezinta raza patratica medie
a nucleului15 :
1
Z Z
< r 2 >= r 2 (~r) d ; (~r) d = Ze (1.289)
Ze
Asadar, daca nucleul ar fi fost punctiform, adica < r 2 >= 0, energia
de interactie ar fi fost definita de primul termen din relatia (1.282) n care
15
Este vorba, n acord cu paragraful 1.3, relatia (1.34), de raza patratica medie electrica

113
sarcina q=Ze reprezinta momentul de monopol. Din aceste motive E2M din
(1.284) se numeste interactia electrica monopolara pentru un nucleu de
raza finita. In particular, pentru un nucleu cu densitate de sarcina constanta,
acest termen de interactie devine:
R 4
r 2 (~r) d r 2 d
R R R
2 r dr 3
< r >= R = R = R0R = R2 (1.290)
(~r) d d 2
0 r dr
5

si
1 Ze2
E2M = | (0) |2 R2 (1.291)
10
Scris astfel, se constata ca E2M depinde de urmatorii factori:

- densitatea de probabilitate de localizare a electronilor n nucleu e | (0) |2

- sarcina electrica a nucleului

- raza electrica a nucleului R = r0 A1/3

Sa analizam efectul interactiei monopolare pentru o tranzitie oarecare

E0 ntre starile 2 si 1 (figura 1.46 a). Ca urmare a acestei interactii
fiecare stare se deplaseaza cu energia E21 M si respectiv E M . In consecinta
22
energia emisa Es (figura 1.46 b) este:

M M 1 Ze2
Es = E0 + E22 E21 = E0 + | (0) |2s (R22 R12 ) (1.292)
10

In mod similar, energia de absorbtie ntre starile 1 si 2 ale aceluiasi

nucleu plasat ntr-o alta matrice (absorbant) este:

1 Ze2
Ea = E0 + | (0) |2a (R22 R12 ) (1.293)
10
Diferenta dintre energia de emisie Es si de absorbtie Ea se numeste de-
plasare izomera sau deplasare chimica si conform definitiei are urmatoarea
expresie:

1 Ze2  
= Es Ea = | (0) |2s | (0) |2a (R22 R12 ) (1.294)
10
In obtinerea acestei relatii s-a folosit faptul ca raza nucleului n starile 1
sau 2 nu depinde daca nucleul se afla n reteaua sursei sau n reteaua ab-
sorbantului. Considerand, n continuare, ca raza nucleului n starea excitata

114
 Figura 1.46
Efectul interactiei monopolare E2M pentru tranzitia E0 ntre
starile 2 si 1

2 se exprima n functie de raza nucleului n starea 1 (mai putin excitata)

prin relatia:
R2 = R1 + R (1.295)
rezulta:

R22 R12 = (R1 + R)2 R12 = R (2R1 + R) 2R1 R (1.296)

si ca atare deplasarea izomera are expresia:

1 Ze2  
= | (0) |2s | (0) |2a R1 R (1.297)
5
Deplasarea izomera (sau chimica) este importanta n studiul combinatiilor
chimice. In astfel de cazuri nucleele emitatoare sunt introduse n matrici
standard pentru care | (0) |2s si R1 si R2 sunt cunoscute. In acest caz
masurand experimental - prin efect Mossbauer - deplasarea izomera din
relatia (1.297) se poate determina densitatea de probabilitate a electronilor
S n absorbant | (0) |2a , adica n proba de studiat.
Termenul E2Q din (1.285) se numeste interactie electrica cvadrupolara.
Se constata imediat ca aceasta interactie pentru nucleele sferice, pentru care
n acord cu relatia (1.266) este adevarat ca 3x2i (~r) d = r 2 (~r) d , este
R R

zero. Rezulta ca interactia cvadrupolara este diferita de zero pentru nuclee

115
nesferice (deformate). Sa consideram acum situatia nucleelor deformate si
a electronilor S (L=0) care creaza o distributie cu simetrie sferica, adica are
loc relatia: ! ! !
2 2 2
= = (1.298)
x21 0 x22 0 x23 0

In aceste conditii E2Q din (1.285) are forma:

! Z
1 2
E2Q (3x2i r 2 ) = 0
X
= (~r)d (1.299)
6 x23 0 i

deoarece:
3
(3x2i r 2 ) = 3(x21 + x22 + x23 ) 3r 2 = 0
X
(1.300)
i=1
In consecinta rezulta ca termenul de interactie cvadrupolara poate fi diferit
de zero numai pentru nucleele deformate n interactie cu electronii nconjuratori
care genereaza o distributie de sarcina (si deci un gradient de camp electric)
nesferica. Este vorba de electroni p, d, f etc. a caror probabilitate | (0) |2
de localizare n nucleu este nsa foarte mica; ca urmare pentru acesti elec-
troni se poate considera (0) 0 si deci si e = 0. In aceste conditii, ecuatia
Poisson (1.286) trece n ecuatia Laplace:
3
!
X 2
= =0 (1.301)
i=1
x2i 0

Aplicam aceasta ecuatie pentru cazul particular, des ntalnit, al unui camp
cu simetrie axiala, pentru care sunt adevarate relatiile:
! ! !
2 2 1 2
= = ; x x1 , y x2 , z x3
x2 0
y 2 0
2 z 2 0
(1.302)
In aceste conditii termenul cvadrupolar devine:
! Z
1 2
E2Q = (~r)(6z 2 2r 2 (3x2 r 2 ) (3y 2 r 2 )) d =
12 z 2 0
! Z
1 2
= (~r) (6z 2 3x2 3y 2 ) d = (1.303)
12 z 2 0
! Z !
1 2 2 e2 2
= (~r) (3z r ) d = QI
4 z 2 0
4 z 2 0

116
 Figura 1.47
Despicarea nivelului corespunzator starii I=3/2 datorita
interactiei cvadrupolare E2Q

n care QI este momentul cvadrupolar definit n (1.274) corespunzator situatiei

n care spinul I~ este orientat pe axa de cuantificare Oz a sistemului laborator.
In general nsa I~ este dirijat pe o directie oarecare (figura 1.45) caracteri-
zata de proiectia m pe axa de cuantificare. De aceea n cazul general relatia
(1.303) devine:
! !
e 2 e 2 3m2 I(I + 1)
E2Q = Qm = QI (1.304)
4 z 2 0
4 z 2 0
I(2I 1)
n care pentru Qm s-a folosit relatia (1.275).
Deci interactia electrica cvadrupolara este data de interactia dintre mo-
mentul cvadrupolar al nucleului si gradientul campului electric ( 2 / z 2 )0
n zona n care se afla nucleul si are ca efect despicarea nivelelor nucleare, cu
spin I diferit de zero si 1/2, n functie de valorile posibile ale numarului cuan-
tic magnetic m2 . In figura 1.47 este ilustrat efectul interactiei cvadrupolare
E2Q asupra starii nucleare de spin I=3/2.
In acord cu relatia (1.304) starea 3/2 se despica n doua substari core-
spunzatoare proiectiilor m = 3/2 si m = 1/2 ca urmare a energiei supli-
mentare:
!
e 2
E2Q (m = 3/2) = QI
4 z 2 0
!
e 2
E2Q (m = 1/2) = QI (1.305)
4 z 2 0
Prin masurarea acestor energii se poate
 determina momentul cvadrupolar
2
QI daca gradientul campului z 2 este cunoscut sau se determina acest
0
gradient daca se cunoaste QI din alte masuratori.

117
 Ca o consecinta a celor expuse mai sus, rezulta ca energia de interactie
a momentelor electrice cu campurile electrice externe neomogene (n acord
cu relatiile 1.282, 1.283, 1.291 si 1.304) se exprima astfel:
!
1 Ze2 e 2 3m2 I(I + 1)
EE = (0)q + | (0) |2 R2 + QI (1.306)
10 4 z 2 0
I(2I 1)

In cazul mai general, cand nucleul este introdus ntr-o matrice n care se
creaza atat campuri electrice externe cat si magnetice omogene de inductie
~ la energia de interactie din (1.306) se adauga si energia de interactie a
B,
dipolului magnetic (n acord cu relatia (1.183):
~ = mgI N B
EM = ~I B (1.307)

si deci energia totala va fi:

E = EE + EM (1.308)

In particular interactia cvadrupolara E2Q este zero pentru starea funda-

mentala 1/2 a 57 F e dar diferita de zero pentru starea excitata cu I =3/2
(n acord cu figura 1.47 sau relatiile 1.305). Aceasta interactie produce de-
plasarea suplimentara a starilor cu m = 3/2 si m = 1/2 corespunzatoare
starii excitate I=3/2 ca n figura 1.48 Fireste si energiile celor sase tranzitii
se modifica corespunzator. Trebuie subliniat faptul ca despicarile datorate
interactiei hiperfine sau cvadrupolare sunt foarte mici (de ordinul 106 107
eV) compartiv cu tranzitiile nucleare care sunt considerabil mai mari ( de
104 105 eV). De aceea marimea relativa a despicarilor nivelelor nucleare
este de ordinul 1012 1010 . Despicari atat de mici pot fi masurate numai
prin efect Mossbauer.
In figura 1.48 este ilustrat efectul acestor interactii pentru sursa 57 Co
(figura 1.49), a carei tranzitie de 14.4 KeV ntre starile 3/2 si 1/2 este
deseori folosita n astfel de masuratori si un absorbant format din compusul
F e2 O3 .
Este cazul sa subliniem ca n astfel de masuratori este necesar ca sursa
sa emita o singura tranzitie (linie). Pentru aceasta materialul (matricea) n
care se introduc atomii nucleelor care emit tranzitia respectiva (atomii de
57 Co n cazul exemplului nostru) trebuie sa nu fie feromagnetic (B=0) pen-

tru a se evita despicarea magnetica a starilor nucleare, n acord cu relatia

(1.307) si de asemenea sa prezinte simetrie cubica (deci simetrie aproape
sferica) pentru care E2Q = 0 conform relatiei (1.299), evitandu-se astfel de-
spicarea cvadrupolara. Atomii de 57 Co introdusi n matrice de platina sau
otel inoxidabil satisfac aceste deziderate.

118
 Figura 1.48

Figura 1.49
Schema de dezintegrare a 57 Co

119
 Folosind astfel de surse este evident ca despicarile din figura 1.48 apartin
nucleelor absorbantului, adica nucleelor de 57 F e din compusul F e2 O3 n
cazul exemplului nostru. In figura este prezentata deplasarea izomera
definita de relatia (1.294) cat si efectul interactiei magnetice din (1.307)
pentru care s-a tinut seama ca gI=1/2 > 0 si gI=3/2 < 0. Sunt aratate si cele
sase tranzitii posibile n acord cu regula de selectie m = 0; 1.
Din masuratorile de efect Mossbauer se poate determina, printre alte
marimi, si momentul cvadrupolar QI . Deci din studiul interactiei mo-
mentelor electrice si magnetice cu campurile externe ca si din alte experiente
ca excitarea coulombiana, reactii nucleare ntre particule ncarcate si nuclee
deformate etc. se poate determina momentul cvadrupolar experimental
QI si deci si momentul cvadrupolar intern (intrinsec) Q0 n acord cu relatia
(1.278).
Momentul cvadrupolar Q0 este o caracteristica importanta a nucleu-
lui. El permite obtinerea unor concluzii suplimentare referitoare la forma
si structura nucleului cat si a proprietatilor fortelor nucleare. In particular
daca presupunem ca nucleul este de forma unui elipsoid de rotatie n care
sarcina electrica este uniform distribuita, momentul Q0 este exprimat de
relatia (1.260). Daca introducem notatiile:
R
= ; R = a b ; a + b = 2R (1.309)
R
momentul Q0 din (1.260) devine:
4
Q0 = ZR2 (1.310)
5
n care defineste deformarea nucleului. Deseori se defineste momentul
cvadrupolar redus:
Q0 4
Qred
0 = 2
= (1.311)
ZR 5
care se exprima numai n functie de parametrul . Aceasta relatie permite
determinarea parametrului daca se cunoaste momentul cvadrupolar. Valo-
rile experimentale ale momentului cvadrupolar redus n functie de numarul
de nucleoni pentru nucleele cu Z impar si/sau N impar sunt reproduse n
figura 1.50
Din figura se constata, o data n plus, rolul deosebit al valorilor magice
2; 8; 20; 28; 50; 82; 126 etc. ale lui Z si N pentru care nucleele respective au
Q0 = 0 si ca atare sunt sferice. Figura releva faptul ca foarte multe nuclee
au Q0 diferit de zero si ca atare sunt deformate. Majoritatea nucleelor, n
special cele grele, au Q0 > 0 si deci au forma alungita prolate.

120
 Figura 1.50
Dependenta momentului cvadrupolar redus de numarul de
nucleoni n nucleele cu Z impar sau/si N impar. Sagetile indica
pozitia nucleelor care au numarul de protoni si/sau de neutroni
egale cu 2; 8; 20; 28; 50; 82 si 126 pentru care Q0 = 0

Figura 1.51
Formele posibile ale nucleelor n intervalul dintre doua numere
magice

121
 Din modul de variatie a semnului lui Q0 se poate deduce ca n intervalul
dintre doua numere magice nucleele iau succesiv urmatoarele forme: sferica,
turtita (oblate), sferica, alungita, puternic alungita, alungita, sferica (figura
1.51).
Atrag de asemeni atentia valorile mari ale momentului cvadrupolar Q0
pentru nucleele pamanturilor rare (ca de exemplu 176 Lu, 167 Eu,etc.) valori
care arata ca mometele cvadrupolare sunt conditionate de miscarea colec-
tiva a mai multor nucleoni ai nucleului. De fapt tocmai aceste valori mari
au condus, initial, la dezvoltarea modelelor colective ce vor fi studiate n
capitolul 3 (paragraful 3.3).

1.9 Radioactivitatea naturala

In paragraful 1.2 s-a subliniat ideea ca daca energia de separare a unei par-
ticule dintr-un nucleu oarecare este negativa atunci are loc emisia spontana
a acelei particule din nucleu. Emisia spontana din nucleu a unor particule
sau radiatii electromagnetice se numeste rdioactivitate naturala.
Dupa descoperirea n anul 1896 a radioactivitatii naturale, de catre Henri
Becqerel, pentru uraniu, a urmat descoperirea, n 1898, de catre Marie Curie
si Schmidt, a radioactivitatii naturale a thoriului si descoperirea n acelasi
an de catre Pierre si Marie Curie a poloniului si radiului. Un an mai tarziu
Elster si Geitel constata experimental scaderea exponentiala n timp a in-
tensitatii (fluxului) radiatiei emise de aceste nuclee. In aceeasi perioada
sotii Curie introduc termenul de radioactivitate (de la numele elementu-
lui chimic radiu) pentru proprietatile unor nuclee de a emite radiatii.
Experientele multiple efectuate la acea vreme au aratat ca proprietatile
radiatiilor emise nu se modifica daca substantele radioactive sunt supuse la
temperaturi si presiuni ridicate, daca sunt plasate n campuri electrice si
magnetice intense sau daca se schimba compozitia chimica a substantelor
radioactive respective. Toate aceste experiente, ca si multe altele, indi-
cau faptul ca emisia de radiatii trebuie sa fie o proprietate interna, pro-
funda, localizata n miezul atomului, considerat nca la finele secolului
trecut drept ultima caramida a materiei (substantei). Astfel s-a intuit
faptul ca fenomenul de radioactivitate nu este o proprietate a atomului ci a
samburelui acestuia, adica a ceea ce ulterior s-a numit nucleul atomic
(paragraful 1.1)
Studiul radiatiilor emise de substantele radioactive - efectuat prin expe-
rientele de deviere a acestora n campuri electrice si magnetice - a aratat ca
radiatiile acestea sunt de trei feluri: radiatii (identificate mult mai tarziu

122
ca fiind formate din nuclee de 42 He), radiatii (electronii) si radiatii de
natura electromagnetica dura (de energie mare). Au fost denumite astfel
dupa primele litere ale alfabetului grecesc.
Stabilirea nucleului care se obtine n urma dezintegrarii radioactive (e-
misiei de particule) se poate face pe baza legilor de conservare a numarului
de nucleoni si a sarcinii electrice totale. Aceste legi, cunoscute sub numele
de legile deplasarii radioactive, se enunta astfel:

- prin emisia unei particule din nucleul A Z X ia nstere un nucleu Y care se

situeaza n sistemul periodic cu doua locuri mai la stanga iar numarul
sau de masa este cu 4 unitati mai mic:
A A4
ZX 42 +Z2 Y (1.312)

- prin emisia unui electron (radiatie ) de catre nucleul A

Z X se formeaza
elementul Y care se situeaza pe locul din dreapta elementului X din
sistemul periodic iar masa ramane practic neschimbata (A acelasi). In
mod similar prin emisie + se obtine elementul Y situat pe locul din
stanga elementului X n sistemul periodic si avand acelasi numar de
masa A:
A A
Z X +Z+1 Y (1.313)
A
ZX + +A
Z1 Y

Cu alte cuvinte prin emisia se obtin nuclee izobare.

In 1902 Rutherford si Soddy au ajuns la concluzia ca daca un nucleu16 a

suferit o dezintegrare atunci el nu mai poate repeta acest proces nca o data.
De aici a rezultat concluzia importanta ca intensitatea radiatiei emise este
o masura a numarului de nuclee transformate (dezintegrate) n unitatea de
timp, n mod independent unul de altul.

1.9.1 Legea dezintegrarii radioactive

In 1905 E.von Schweidler preluand aceste idei si facand ipoteza ca procesul
de dezintegrare se supune legilor de probabilitate, a dedus legea dezin-
tegrarii radioactive. El a facut ipoteza ca probabilitatea ca un nucleu
sa se dezintegreze n unitatea de timp este independenta de timpul cat a
supravietuit nucleul si este aceeasi pentru nucleele de acelasi fel. Deci nu-
cleul nu mbatraneste si ca atare probabilitatea numita si constanta
16
In continuare se va folosi notiunea de nucleu desi la vremea respectiva aceasta
notiune nu era cunoscuta

123
radioactiva are mereu aceeasi valoare, fiind o constanta pentru nucleele de
acelasi fel. Rezulta ca probabilitatea de dezintegrare n intervalul de timp
(t, t+dt) n care t poate lua orice valoare, este mereu dt. In partic-
ular dt reprezinta probabilitatea de dezintegrare a unui nucleu n timpul
0 dt iar (1-dt) reprezinta probabilitatea ca nucleul sa nu se dezintegreze
n intervalul de timp dt. Daca nucleul s supravietuit (nedezintegrat) n in-
tervalul de timp dt, atunci probabilitatea ca acest nucleu sa supravietuiasca
si n urmatorul interval de timp dt este tot (1-dt), deci probabilitatea de
supravietuire a nucleului n intervalul de timp 2dt este (1 dt)2 , ntrucat
procesele de dezintegrare sunt independente.
In mod similar (1 dt)n reprezinta probabilitatea ca nucleul sa supra-
vietuiasca intervalul de timp t = n dt. Aceasta probabilitate pentru n
este:
t
w = lim (1 dt)n = lim (1 )n = et (1.314)
n n n
n care w reprezinta probabilitatea ca un nucleu sa ramana nedezintegrat n
timpul t.
Interpretarea statistica consta n aceea ca daca la momentul initial exista
un numar mare de nuclee N0 , atunci numarul de nuclee N(t) care raman
nedezintegrate la timpul t este:

N (t) = N0 et (1.315)

Aceasta expresie reprezinta legea dezintegrarii radioactive si arata ca

numarul de nuclee ramase nedezintegrate scade exponential n timp, adevar
confirmat de datele experimentale.
Legea de dezintegrare exprimata de relatia (1.315) este adevarata pentru
un preparat care contine un singur element radioactiv.
Din modul de deducere rezulta ca legea dezintegrarii radioactive este
o lege statistica. Caracterul statistic se reflecta n faptul ca nu se poate
anticipa n niciun fel momentul n care un nucleu se va dezintegra ci numai
faptul ca atunci cand se va dezintegra, probabilitatea de dezintegrare n
unitatea de timp va fi aceeasi. Asadar nu se poate vorbi de varsta a unui
nucleu (nucleul nu mbatraneste) ci de varsta medie a unui mare numar
de nuclee de acelasi fel.

O analogie plastica se poate face cu o colectivitate formata

din indivizi care nu mbatranesc si care pot muri numai din
cauza unor accidente nefericite. Evident notiunea de varsta a
unui individ nu are sens si numai colectivitatea respectiva poate
fi caracterizata de o varsta medie.

124
 Timpul mediu de viata al nucleelor se poate determina din urmatoarele
considerente. In acord cu relatia (1.314) rezulta ca et dt reprezinta
probabilitatea ca un nucleu sa supravietuiasca timpul t si sa se dezintegreze
n urmatorul interval de timp dt. Numarul de nuclee care se vor dezintegra
n acest interval de timp va fi dN = N0 et dt. Fiecare din aceste dN
nuclee a trait timpul t deci mpreuna R
au trait timpul tN0 et dt. Nucleele
N0 existente initial vor trai n total 0 t N0 et dt si ca atare timpul mediu
de viata notat cu va fi:
1
Z Z
t
= N0 t e dt = t et dt = (1.316)
N0 0 0

1  1

= et t +

=
0

Avand n vedere relatiile (1.315) si (1.316) rezulta ca timpul mediu de
viata reprezinta intervalul de timp dupa care numarul de nuclee ramase
nedezintegrate a scazut de e ori.
De cele mai multe ori este avantajos sa se caracterizeze substanta ra-
dioactiva prin timpul (perioada) de njumatatire T1/2 care reprezinta tim-
pul n care se dezintegreaza jumatate din numarul initial de nuclee. Deci
timpul t = T1/2 este timpul dupa care numarul de nuclee nedezintegrate
N (t = T1/2 ) = N0 /2 si este dat de relatia:
N0 ln2
= N0 eT1/2 T1/2 = = ln2 (1.317)
2
In aplicatiile practice curente este necesar sa se cunoasca numarul de
particule pe care le emite un preparat (sursa) radioactiv n unitatea de timp;
acest numar este egal cu numarul de nuclee ce se dezintegreaza n unitatea de
timp si se numeste activitatea sursei (notata cu ), exprimata de relatia:
dN
(t) = = N (t) (1.318)
dt
Sau, tinand seama de legea dezintegrarii radioactive (1.315):

(t) = 0 et ; 0 = N0 (1.319)

deci activitatea unei surse variaza cu timpul dupa aceeasi lege exponentiala
ca si numarul de nuclee ramase nedezintegrate.
In acord cu definitiile (1.318) si (1.319) activitatea unui preparat de masa
m care contine un singur element radioactiv va fi:
m
=N = NA (1.320)
A

125
n care NA este umarul lui Avogadro.
Activitatea unui preparat (sursa) radioactiv raportata la masa prepara-
tului se numeste activitate specifica:

s = = NA (1.321)
m A
Din considerente istorice, pentru masurarea activitatii s-a ales unitatea
denumita Curie (Ci), definita ca fiind activitatea acelei cantitati de radon
care se afla n echilibru radioactiv cu un gram de radiu. Masuratorile efec-
tuate au aratat ca n acest caz se emit 3.7 1010 particule pe secunda 17
si de aceea unitatea Ci defineste acea cantitate de substanta radioactiva n
care au loc 3.7 1010 dezintegrari pe secunda:

1 Ci = 3.7 1010 dezintegrari/secunda (1.322)

Dupa descoperirea radioactivitatii artificiale n 1934, s-a propus o noua

unitate pentru activitate, numita Rutherford (Rd), definita astfel:

1 Rd = 106 dezintegrari/secunda (1.323)

In prezent, n sistemul international, unitatea de masura pentru activi-

tate este Becquerel (Bq):

1 Bq = 1 dezintegrare/secunda (1.324)

deci:
1 Ci = 3.7 104 Rd = 3.7 1010 Bq (1.325)
In practica se foloseste curent unitatea Ci si mai ales subunitatile acesteia
(1mCi=3.7 107 Bq ; 1 Ci = 3.7 104 Bq)

1.9.2 Caracterul statistic al legii dezintegrarii radioactive

Pentru masurarea perioadei de njumatatire (T1/2 ) sau a timpului de viata
cu o anumita precizie, este importanta cunoasterea valorilor abaterilor
statistice (fluctuatiile statistice). In vederea determinarii acestora reamintim
ca w = et din relatia (1.314) reprezinta probabilitatea ca un nucleu sa nu
se dezintegreze n timpul t iar 1-w reprezinta probabilitatea de dezintegrare.
In cazul a doua nuclee, avand n vedere ca procesul lor de dezintegrare
este independent (tinand seama de relatia 1.314), rezulta ca probabilitatea
17
Masuratori mai precise (ulterioare) au aratat ca n acest caz se emit 3.6 1010 dezin-
tegrari/secunda

126
w0 ca n timpul t sa nu se dezintegreze niciunul, probabilitatea w1 ca numai
unul sa se dezintegreze si probabilitatea w2 ca ambele nuclee sa se dezinte-
greze se exprima astfel:

w0 = et et = e2t
w1 = et (1 et ) + (1 et ) et = 2et (1 et ) (1.326)
w2 = (1 et ) (1 et ) = (1 et )2

In cazul a N nuclee radioactive, probabilitatea w0 de a nu se dezintegra

niciun nucleu n timpul t sau k nuclee sa se dezintegreze -wk - se definesc
similar:

w0 = eN t
w1 = N e(N 1)t (1 et ) (1.327)
N (N 1) (N 2)t
w2 = e (1 et )2
2
..
.
k (N k)t
wk = CN e (1 et )k

unde:
k N!
CN = (1.328)
k! (N k)!
In masuratorile practice numarul de particule emise de nucleele radioac-
tive si nregistrate18 este mult mai mic decat numarul de nuclee radioactive
si deci:
kN (1.329)
De asemeni, n majoritatea cazurilor (cu exceptia unor masuratori spe-
ciale) timpul de masura t este mult mai mic decat timpul de njumatatire:
t
t = ln 2 1 (1.330)
T1/2
k
In conditiile (1.329) si (1.330) expresia (1.328) devine: CNk = N si
k!
ca atare probabilitatea de dezintegrare a k nuclee n timpul t, asimilat cu
timpul de masura, devine:

N k N t (N t)k eN t
wk = e (t)k = (1.331)
k! k!
18
Numarul de particule nregistrate este proportional cu numarul actelor de dezintegrare

127
 Aceasta relatie, n teoria probabilitatilor, este cunoscuta sub denumirea
de distributie Poisson, avand semnificatia: daca se considera foarte multe
intervale de timp t, numarul de nuclee k1 , k2 , ... care se dezintegreaza n
aceste intervale de timp (si care sunt nregistrate) sunt distribuite n acord
cu legea (1.331). Fireste suma tuturor acestor probabilitati wk este egala cu
unitatea:

(N t)k
wk = eN t
X X
=1 (1.332)
k=1 k=1
k!
deoarece prin definitie:

(N t)k
= eN t
X
(1.333)
k=1
k!
Numarul mediu k de nuclee care se dezintegreaza n timpul t se cal-
culeaza, conform cu teoria probabilitatilor, astfel:

(N t)k eN t (N t)k1
= N teN t
X X X
k = k wk = = N t
k=0 k=0
(k 1)! k=0
(k 1)!
(1.334)
ca atare, distributia Poisson se mai poate scrie:

(k)k ek
wk = (1.335)
k!
Dupa cum am mai precizat, numarul de particule nregistrate de un
detector este proportional cu numarul actelor de dezintegrare k:

n = gk (1.336)

unde g este un factor de proportionalitate numit factor de detectie;

rezulta ca si numarul de particule nregistrate (de fapt numarul de pulsuri
nregistrate, corespunzatoare particulelor sau radiatiilor) va asculta tot de
o distributie Poisson:
(n)n en
wn = (1.337)
n!
cu

n = g k = gN t = Rt
n
R = = gN (1.338)
t
Deoarece N = dN/dt reprezinta numarul de acte de dezintegrare n uni-
tatea de timp (viteza de dezintegrare) iar g este factorul de detectie, rezulta
ca R este viteza de dezintegrare.

128
 Ca masura a abaterii marimii n de la valoarea medie n, se foloseste
dispersia D definita astfel:

D = (n n)2 = n2 (n)2 (1.339)

Intrucat:

X
2
X (n)n en X
X (n)n en
n2 = n wn = (n(n 1) + n)wn = n(n 1) + n =
n=0 n=0 n=0
n! n=0
n!

(n)2 (n)n2 en n(n)n1 en
= (n)2 + n
X X
= + (1.340)
n=0
(n 2)! n=0
(n 1)!
rezulta pentru dispersia D, corespunzatoare distributiei Poisson, expresia:

D = n2 (n)2 = (n)2 + n (n)2 = n (1.341)

Abaterea standard (eroarea absoluta) va fi:

q
= D= n2 (n)2 = n (1.342)
iar:
1 1 1
= = = = (1.343)
n n Rt gN t
se numeste eroare relativa; aceasta marime, exprimata n procente, defineste
precizia statistica a masuratorilor.
Din relatia (1.343) rezulta ca pentru a mari precizia statistica, de exem-
plu de 100 ori, trebuie marit fie timpul de masura t fie activitatea preparat-
ului N de 104 ori sau fiecare astfel ncat produsul lor sa fie marit de 104
ori.
Distributia Poisson este o distributie discreta, caracterizata de un singur
parametru n care poate lua orice valoare reala pozitiva, pe cand n ia numai
valori ntregi pozitive (numar natural). Pentru n < 1 distributia wn are
maxim pentru valori n 0. Pentru n > 1, wn creste pana la o valoa-
re maxima nmax n si apoi scade lent spre zero. Modul de variatie al
distributiei Poisson pentru cateva valori n este prezentat n figura 1.52. De
precizat ca distributia este discreta asa ca liniile continui din figura unesc
valori discrete (punctate n figura 1.52). Dupa cum se vede si din figura,
pe masura ce n creste distributia
devine aproape simetrica, de fapt gradul
de simetrie este dat de 1/ n. Asadar pentru n distributia devine

129
 Figura 1.52
Distributia Poisson pentru diferite valori n

perfect simetrica, transformandu-se ntr-o distributie continua (n poate lua

orice valori reale) numita distributie Gauss, definita de relatia:
1 (nn)2 1 (nn)2
w(n) = e 2n = e 22 (1.344)
2n 2

Demonstram relatia (1.344). Desi n N , adesea experi-

mental n 1 si n acest caz n! poate fi nlocuit conform relatiei
lui Stirling:

n! = 2 en nn+1/2 = 2n en nn (1.345)

Substituind n (1.337) se obtine:

1 1
wn = en nn (n)n en = en+n nn (n)n (1.346)
2n 2n
Folosind formula y x = ex ln y , wn se scrie n continuare:
1
wn = en+n en ln n en ln n = (1.347)
2n

130
 1 1
= ennn ln n+n ln n = ef (n)
2n 2n
Dezvoltand f(n) n jurul valorii n:

f  1 2 f 

f (n) = f (n) + (n n) +  (n n)2 + (1.348)
n n 2! n2 n

Se constata imediat ca:

f (n) = 0
f 

= (1 + ln n ln n 1)|n = 0 (1.349)
n n

2 f  1
=
n2  n

n

1
si cu aceste valori f(n) din (1.348) devine:f (n) 2n (n n)2
pe care substituind-o n (1.347) se obtine:

1 (nn)2
w(n) = e 2n (1.350)
2n
Intrucat pentru valori mari ale lui n distributia este ngusta,
rezulta ca n de la numitorul relatiei (1.350) se poate nlocui cu
n si se obtine expresia (1.344)

Distributia Gauss este o distributie continua, ca atare suma se nlocuieste

cu integrala, astfel ncat conditia de normare (1.332) si valoarea medie n
(1.334) devin:
+
Z
w(n)dn = 1

+
Z
nw(n)dn = n (1.351)

Dispersia D din relatia (1.339), n cazul distributiei Gauss, se calculeaza

astfel:
+
1 (nn)2
Z
D= (n n)2 e 22 dn (1.352)
2

131
 Figura 1.53
Distributia Gauss pentru
a) n = 1 ; = 2
b) n = 4 ; = 1
c) n = 6 ; = 1/2

nn
folosind substitutia : x =

+ +

+
2 2
2

x2  2
Z Z
x2 x2
D= x2 e dx = xe 2  + e dx = 2
2 2

(1.353)
Deseori distributia Gauss din (1.344) se prezinta n variabila x si are forma:
1 x2
w(x) = e 2 (1.354)
2
Pentru aceasta functie valoarea medie este zero iar = 1.
Distributia Gauss depinde de doi parametri n si ; pentru cateva valori
ale acestor parametri este reprodusa n figura 1.53
Abaterea standard se coreleaza cu probabilitatea ca marimea aleatoare
n sa aiba o valoare cuprinsa ntr-un interval bine definit.

132
 Probabilitatea ca n sa fie cuprins n intervalul n g se defineste astfel:
n+g
Z
P (n g n n + g) = w(n) dn (1.355)
ng

cu:
(
0.68 pentru g=1
P (n g n n + g) (1.356)
0.95 pentru g=2

Aceasta relatie arata ca pentru foarte multe masuratori ale marimii n,

n 68% din cazuri aceasta va avea valori cuprinse n intervalul (n , n +
) si n 95% din cazuri n intervalul (n 2, n + 2). Cu cat abaterea
standard este mai mica cu atat valorile posibile ale lui n sunt mai apropiate
de valoarea medie. Relatia (1.355) se observa ca se poate defini numai
pentru o distributie simetrica. Pentru cele nesimetrice trebuie ca intervalul
n g > 0 si n plus intervalul inferior este diferit de cel superior.
Distributia Gauss este folosita n fizica nucleara n procese ca: distributia
unghiurilor de mprastiere a particulelor ncarcate la trecerea prin materie,
distributia parcursului particulelor grele ncarcate, distributia dupa ampli-
tudine a impulsurilor particulelor ncarcate n detectori cu semiconductori,
etc.
In cazul unor surse slabe, folosite de regula n laborator, pulsurile nre-
gistrate (viteza de numarare) se supun statisticii Poisson.
Determinarea experimentala a T1/2 sau a constantei de dezintegrare ,
ceea ce n esenta este acelasi lucru, se realizeaza prin nregistrarea - cu o
aparatura adecvata - a numarului de particule emise de sursa respectiva n
unitatea de timp, la diferite intervale de timp. Este evident ca viteza de
numarare este proportionala cu activitatea sursei. Rezulta ca R are aceeasi
variatie n timp ca si daca geometria si conditiile de nregistrare sunt
mentinute neschimbate n timpul masuratorilor:

R = R0 et (1.357)

In aceasta relatie prin R0 si R se ntelege viteza reala de numarare la

momentul initial si la momentul ulterior t, obtinute prin aplicarea corectiei
de fond si de aparatura la viteza de numarare experimentala.
Reprezentand grafic ln R n functie de timp, teoretic trebuie sa se obtina
o dreapta:
ln R = ln R0 t (1.358)
din panta careia se obtine sau T1/2 .

133
 Figura 1.54

Fireste aceasta metoda este aplicabila pentru nucleele radioactive cu T1/2

comparabil cu timpul de masura, pentru ca scaderea n timp a lui R sa fie
semnificativa.
In realitate, datorita caracterului statistic al legii dezintegrarii radioac-
tive, indiferent de performantele aparaturii folosite, punctele experimentale
vor fi mprastiate de o parte si de alta a dreptei lnR n functie de t, ca n
figura 1.54. Intrebarea care se pune firesc este urmatoarea: ne permit datele
experimentale n limitele fluctuatiilor statistice (abaterilor) sa afirmam ca
legea data de expresia (1.357) este corecta; si de fapt cum trasam dreapta
prin punctele experimentale? Procedeul care ne permite sa raspundem la
aceasta ntrebare consta n a construi dreapta prin metoda celor mai mici
patrate. Daca punctele experimentale se grupeaza n jurul dreptei astfel
construite la mai putin de o abatere standard , spunem ca legea (1.357) este
verificata. In caz contrar rezulta ca s-a nregistrat viteza de numarare pen-
tru un fenomen mai complicat, n particular ar putea fi viteza de numarare
pentru un preparat ce contine mai multe specii de nuclee radioactive, care
se dezintegreaza independent.
Fie un preparat care contine doua specii de nuclee radioactive, fiecare
specie caracterizata de constanta de dezintegrare 1 si respectiv 2 . Viteza
de numarare va fi:
R = R1 e1 t + R2 e2 t (1.359)
In acest caz ln R = ln(R1 e1 t + R2 e2 t ) si n reprezentarea lnR n functie
de t nu se mai obtine o dreapta. Daca totusi construim o dreapta prin

134
 Figura 1.55

punctele experimentale, se va constata ca punctele experimntale se situeaza

fata de dreapta la mai mult de o abatere standard; acest rezultat ne-ar
convinge ca legea (1.357) nu este corecta n aceasta situatie.
In cazul considerat, constantele de dezintegrare 1 si 2 se pot determina
usor daca este ndeplinita conditia 1 2 . In aceasta situatie (1.359)
devine:
1
ln R = ln R2 2 t pentru t (1.360)
1
Graficul ln R n functie de t, pentru t 1/1 este o dreapta din a carei
panta se determina 2 . Daca 2 este cunoscut, se poate ulterior construi
graficul
ln(R R2 e2 t ) = const 1 t (1.361)
din panta caruia se obtine constanta de dezintegrare 1 .
Graficul este redat n figura 1.55. Ca si n cazul precedent se verifica
pentru fiecare punct experimental faptul ca se gaseste fata de dreapta core-
spunzatoare la mai putin de o abatere standard. In caz contrar, rezulta
ca preparatul contine mai multe specii de nuclee radioactive sau viteza de
numarare corespunde cazului n care nucleul obtinut este la randul sau ra-
dioactiv si procesul se continua pana se ajunge la un nucleu stabil.
Acest caz - prezentand interes - va fi tratat n paragraful urmator.

135
 (1.362)

1.9.3 Familii (serii) radioactive

Experimental s-a stabilit ca dezintegrarea elementelor grele cu Z > 82 prin
emisia spontana de particule si de electroni ( ) duce la formarea unui
nucleu stabil prin intermediul unor radioelemente intermediare care deriva
unul din celalalt. De exemplu, daca se pleaca de la substanta radioactiva
A, prin transformari succesive n care apar nucleele radioactive B, C, D,
..., se ajunge la nucleul stabil N, prin urmatoarea succesiune posibila:
Toate elementele radioactive naturale au fost grupate n trei serii (familii)
radioactive: a thoriului, a uraniului si a actiniului (actinouraniu).

1. Seria thoriului ncepe cu 232 90 T h care are timpul de njumatatire

T1/2 = 1.405 10 ani si prin transformari succesive si se ter-
10

mina cu izotopul stabil al plumbului 208

82 P b care este un nucleu dublu
magic (Z=82 si N=126).

2. Seria uraniului ncepe cu izotopul 238 9

92 U care are T1/2 = 4.47 10 ani
206
si se termina cu izotopul stabil al plumbului 82 P b prin urmatoarele
transformari:
In transformarile de mai sus n dreptul sagetilor s-a indicat timpul de
njumatatire cu notatiile a=ani, d=zile si s=secunde.

3. Seria actinouraniului (sau a actiniului) ncepe cu 235 92 U (care initial

s-a numit actinouraniu) care are timpul de njumatatire T1/2 = 7.04 108
ani si se termina cu izotopul stabil al plumbului 207
82 P b.

136
 (1.363)

137
 (1.364)

In anul 1940 a fost descoperita si o alta serie radioactiva artificiala, a nep-

tunului, care ncepe cu izotopul 237 6
93 N p care are T1/2 = 2.14 10 ani si se
209
termina cu izotopul stabil 83 Bi care are un numar magic de neutroni (126).
Ulterior s-a stabilit ca de fapt aceasta serie ncepe cu izotopul 245
96 Cm care
237
se transforma n 93 N p astfel:
Aceasta serie desi ncepe cu izotopul 245
96 Cm, se numeste totusi seria
neptuniului.

In 1934 Irene si F.Joliot Curie au descoperit ca prin reactii

nucleare se pot obtine izotopi care sunt radioactivi. Acesti izotopi
nu se gasesc printre izotopii elementelor din natura si ca atare
se numesc izotopi artificiali iar fenomenul a fost numit ra-
dioactivitate artificiala care nu se deosebeste de radioactivitatea
naturala decat prin faptul ca izotopii artificiali sunt creati n la-
borator. In acest fel a crescut enorm numarul izotopilor radioac-
tivi si de aici posibilitatea de a studia mai amplu fenomenul de
dezintegrare si diversificarea aplicatiilor radioactivitatii. In par-
ticular prin reactii nucleare s-au obtinut izotopi ai elementelor
transuraniene cu Z > 82. Primii izotopi sintetizati au fost ai
neptuniului 93 N p (cu A=228242) si ai plutoniului 94 P u (cu
A = 232 246). Au urmat izotopii americiului 95 Am si ai
curiumului 96 Cm. In prezent elementele Np, Pu, Am si Cm
sunt sintetizate n cantitati mari, ceea ce a permis stabilirea pre-
cisa a proprietatilor lor fizice si chimice. Elementele urmatoare
97 Bk (Berkeliu) si 98 Cf (Californiu) sunt sintetizate n cantitati
de ordinul miligramelor iar elementul 99 Es (Einstein) numai n
cantitate de ordinul 108 g. In cantitati si mai mici (de ordinul
sutelor de atomi) sunt sintetizate elementele cu Z = 100 104,

138
prin metode radiochimice de mare sensibilitate.
Elementele si mai grele se sintetizeaza foarte greu pentru ca
timpul lor de njumatatire devine foarte mic si ca atare ele se
dezintegreaza foarte repede. De exemplu izotopul elementului cu
Z=107 si A=261 (izotopii cu Z 104 nu au o denumire general
acceptata) are T1/2 (1 2) ms.
Din punct de vedere al proprietatilor chimice s-a constatat
ca toate elementele transuraniene cu Z = 93 103 (elemen-
tul cu Z=103 se numeste Lawrenciu) ca si elementele cu Z =
90 92 au aceleasi proprietati ca si 89 Ac si ca atare formeaza
seria actinidelor n sistemul periodic, dupa cum elementele cu
Z = 58 71 formeaza seria lantanidelor (57 La). In schimb ele-
mentul cu Z=104 are proprietatile chimice asemanatoare cu ale
hafniului (72 Hf ) iar elementul cu Z=105 are proprietati chimice
asemanatoare cu ale tantalului (73 T a).
Izotopii transuranieni - ca de fapt si ceilalti izotopi radioac-
tivi - au multiple aplicatii. Importanta izotopului 235 P u(T1/2 =
2.41 104 ani) n energetica nucleara este astazi bine cunoscuta
deoarece filiera reactorilor rapizi se va baza tot mai mult pe acest
combustibil nuclear. Izotopul 238 P u (T1/2 = 87.74 ani) este
folosit ca sursa de curent pentru majoritatea satelitilor artificiali
iar izotopul 252 Cf (T1/2 = 2.64 ani) care emite per act de fisi-
une spontana n medie 4 neutroni, este utilizat ca sursa interna
- portabila - de neutroni.
O sursa cu radioizotopi sau emitatori se poate realiza ast-
fel (figura 1.56): Particulele ncarcate emise de radioizotop sunt
absorbite integral n converter (2) care se ncalzeste. Un ter-
moelement (3), de exemplu termocuplu Ge-Si, introdus n izola-
torul (4) se va gasi la temperatura Tc a converterului iar partea
exterioara, eventual racita, la temperatura mult mai mica Tr .
Randamentul maxim Carnot va fi:
Tc Tr
=
Tc

si practic este n jur de 5%; daca se foloseste un mic turbogene-

rator se poate ajunge la 25%.
In tabelul de mai jos (tabel 1.2) sunt cateva date pentru cei
mai folositi dintre acesti izotopi:

139
 Figura 1.56
1. radioizotop; 2. converter ; 3. termoelement (Ge-Si); 4.
izolator

Tabel 1.2
Izotop T1/2 (ani) Radiatia emisa w/cm3
Teoretica practica
90 Sr 29.1 1.1 1.7 0.85 1.5
238 P u 87.74 4.8 3.6
Se folosesc la sateliti, statii meteorologice, pentru stimula-
toare cardiace, balize luminoase (faruri),etc.

Comparand timpul de njumatatire al nucleelor cu care ncepe fiecare

serie radioactiva cu varsta Pamantului, care este n jur de 5 109 ani, se
constata imediat ca 232 T h se gaseste astazi n cantitate aproape egala cu
cea existenta n faza initiala de formare a Pamantului, 238 U s-a dezintegrat
partial iar 235 U s-a dezintegrat n mare parte. Din aceste motive thoriul
(232 T h este practic n proportie de 100%) este destul de raspandit n natura
iar uraniul-235 este de 140 ori mai putin (0.7%) decat uraniul-238. Sa ob-
servam ca la formarea Pamantului proportia de uraniu-235 n uraniu natu-
ral era mult mai mare, n jur de 16%. Daca avem n vedere ca mbogatirea
uraniului natural cu izotopul 235 U n marea majoritate a reactorilor nucle-
ari energetici este de 2% - 5%, rezulta ca cu 5 109 ani n urma au existat
conditii favorabile, naturale, pentru declansarea spontana a reactiei n lant.
Aceasta situatie - reactor nuclear natural - s-a realizat se pare n unele ex-
ploatari uranifere din Gabon. Din aceleasi motive, neptuniu-237 cu timpul

140
de njumatatire de 2.4 106 ani, mult mai mic decat varsta Pamantului, s-a
dezintegrat practic total, de aici necesitatea realizarii lui pe cale artificiala.
Referitor la seriile radioactive facem urmatoarele precizari:
a) Numele fiecarei serii este dat de elementul initial cu care ncepe seria
respectiva. Exceptie face seria neptuniului care ncepe de fapt cu izo-
topul 245 Cm.
b) Timpul de njumatatire al elementului initial este mult mai mare n
comparatie cu timpul de njumatatire al celorlalti izotopi din serie.
Acest fapt este evident n cazul seriei uraniului reprodusa n (1.363).

c) Fiecare serie naturala se termina cu unul din izotopii stabili ai plumbului

care are un numar magic de protoni Z=82. Seria artificiala a neptuniu-
lui se termina cu izotopul stabil al bismutului 209 Bi, care are numar
magic de neutroni (n=126).

d) Faptul ca numai emisia de particule schimba numarul de masa A al

nucleelor din seria respectiva, implica exprimarea numarului de masa
al fiecarui nucleu din cele patru serii sub forma:

A = 4n + m cu m si n numere ntregi (1.365)

n care m variaza de la o serie la alta iar n variaza de la un nucleu la

altul n cadrul aceleeasi serii.
De asemeni, daca avem n vedere ca emisia transforma nucleul initial
ntr-un nucleu cu Z-2 iar emisia modifica numarul atomic la Z+1, rezulta
ca se poate stabili usor numarul de transformari si prin care nucleul
initial ajunge la izotopul stabil al seriei respective. De exemplu, izotopul
238 U ajunge la 206 P b prin opt transformari (8 ) si sase transformari

(6 ).
Sintetic observatiile de mai sus pot fi formulate astfel:
232 T h . . . 6 + 4 . . . 208 10 a ; m = 0, A = 4n
90 82 P b ; T1/2 (T h) = 1.405 10

237 N p . . . 7 + 4 . . . 209 6
93 83 Bi ; T1/2 (N p) = 2.14 10 a ; m = 1, A = 4n + 1

238 U . . . 8 + 6 . . . 206 9
92 82 P b ; T1/2 (U8 ) = 4.47 10 a ; m = 2, A = 4n + 2

235 U . . . 7 + 4 . . . 207 8
92 82 P b ; T1/2 (U5 ) = 7.04 10 a ; m = 3, A = 4n + 3

(1.366)

141
 In studiul seriilor radioactive este important sa cunoastem evolutia n
timp a numarului de nuclee care apartin fiecarui element al seriei respective.
Pentru a stabili acest lucru studiem urmatoarea transformare:
1 2
A B C stabil (1.367)
n care s-a notat cu A substanta generatoare (primara) si cu B si C substantele
derivate. Notam cu N1 (t), N2 (t) si N3 (t) numarul de nuclee la momentul
t din speciile A, B si C respectiv. Nucleele substantelor A si B se de-
zintegreaza cu constantele 1 si respectiv 2 iar nucleele substantei C sunt
stabile (3 = 0). Variatia n timp a numarului de nuclee din fiecare specie
se deduce din urmatoarele ecuatii:
dN1
= 1 N1 (1.368)
dt
dN2
= 1 N1 2 N2 (1.369)
dt
dN3
= 2 N2 (1.370)
dt
Aceste ecuatii reflecta faptul ca variatia n timp a numarului de nuclee N2 (t)
din specia B este definita de diferenta dintre numarul de nuclee care se
formeaza prin dezintegrarea nucleelor N1 din specia A si numarul de nu-
clee N2 din specia B care se dezintegreaza cu probabilitatea 2 n unitatea
de timp iar viteza de formare a nucleelor de tip C este data de viteza de
dezintegrare a nucleelor de tip B.
Pentru rezolvarea ecuatiilor (1.368), (1.369), (1.370) consideram ca sin-
gura sursa de nuclee este data de nucleele substantei generatoare A care
erau N01 la momentul initial, deci:
N1 (0) = N01 ; N2 (0) = N3 (0) = 0 (1.371)
Cu aceste conditii, din ecuatia (1.368) rezulta imediat solutia pentru evolutia
n timp a nucleelor substantei generatoare:
N1 (t) = N01 e1 t (1.372)
Cu aceasta solutie ecuatia (1.369) se transcrie astfel:
dN2
+ 2 N2 = 1 N01 e1 t (1.373)
dt
Multiplicand aceasta ecuatie cu e2 t se obtine:
d  
N2 (t) e2 t = 1 N01 e(2 1 )t (1.374)
dt

142
care prin integrare, cu conditia (1.371), conduce la solutia:
1 1
 
N2 (t) = N01 e1 t + e2 t (1.375)
2 1 1 2
Substituind aceasta solutie n ecuatia (1.370) si integrand, tinand seama de
conditia initiala din (1.371), se obtine:
2 1
 
N3 (t) = N01 e1 t + e2 t + 1 (1.376)
1 2 2 1
Generalizarea ecuatiilor (1.368) - (1.370) pentru secventa:
1 2 kk1 n1
N1 N2 . . . Nk . . . Nn (stabil) (1.377)

este imediata:
dN1
= 1 N1
dt
dN2
= 1 N1 2 N2 (1.378)
dt
...
dNk
= k1 Nk1 k Nk
dt
...
dNn
= n1 Nn1
dt
Solutia acestor ecuatii, pentru evolutia n timp a numarului de
nuclee din specia K (k 6= 1) cu conditia:

N1 (0) = N01

N2 (0) = N3 (0) = . . . = Nk (0) = . . . = Nn (0) = 0 (1.379)

se obtine ca si n cazul secventei (1.367) si este de forma:

Nk (t) = C1 e1 t + C2 e2 t + . . . + Ck ek t (1.380)

cu:
1 2 . . . k1
C1 = N01
(2 1 ) (3 1 ) . . . (k 1 )
1 2 . . . k1
C2 = N01 (1.381)
(1 2 ) (3 2 ) . . . (k 2 )
...
1 2 . . . k1
Ck = N01
(1 k ) (2 k ) . . . (k1 k )

143
 In cazul n care nucleele speciei K sunt stabile, n relatiile (1.380)
si (1.381) se va considera k = 0. Relatia (1.380) particularizata
pentru k=2 si respectiv k=3 (3 = 0), conduce la solutiile date
de (1.375) si (1.376).

Sa analizam evolutia n timp a activitatii substantei derivate B definita

conform relatiei (1.318):

1 2
2 (t) = 2 N2 (t) = N01 (e1 t e2 t ) (1.382)
2 1
Din conditia:
d2 (t)  dN2 (t) 
 
= 2 =0 (1.383)
dt t=tM dt t=tM
rezulta ca pentru:
1 2
tM = ln (1.384)
2 1 1
activitatea substantei derivate B devine maxima. Avand n vedere conditia
(1.383) si conditia (1.369) rezulta ca pentru timpul t = tM are loc egalitatea:

1 N1 (tM ) = 2 N2 (TM ) 1 (tM ) = 2 (TM ) (1.385)

adica activitatile substantelor A si B sunt egale. In consecinta rezulta ca

activitatea substantei derivate B creste la nceput, trece prin maxim pentru
t = tM si devine egala cu activitatea substantei primare apoi scade spre
zero. Dependenta concreta de timp este n functie de valorile constantelor
radioactive 1 si 2 . Cazurile practice de interes corespund situatiilor 1 >
2 si 1 < 2 .
Cazul 1 Substanta generatoare se dezintegreaza mai repede (1 > 2 )
sau mult mai repede (1 2 ) decat substanta derivata. Deci activitatea
2 (t) se poate scrie:

2
2 (t) = 01 e2 t (1 e(1 2 )t ) (1.386)
1 2
relatie care arata ca pentru t, tM dependenta de timp este data de factorul
1e(1 2 )t iar pentru t tM dependenta de timp este definita de factorul
e2 t (figura 1.57). In particular daca 1 2 relatia (1.386) devine:

2 2 t
2 (t) = 01 e (1 e1 t ) (1.387)
1

144
 Figura 1.57
Variatia n timp a activitatii substantei primare 1 (t) si a
substantei derivate 2 (t) pentru 1 > 2

In particular pentru t 1/1 (practic pentru t (6 8)T1/2 ) se obtine:

2 (t) = N01 2 e2 t = 02 e2 t pentru t 1/1 (1.388)

relatie care arata ca activitatea substantei derivate se comporta pentru

t1 1 ca si cum ar fi izolata. Sa remarcam ca acest caz este similar
cu existenta unui preparat care se dezintegreaza independent (figura 1.55).
Cazul 2 Substanta generatoare se dezintegreaza mai ncet (1 < 2 ) sau
mult mai ncet (1 2 ) decat substanta derivata. In acest caz activitatea
2 (t) din relatia (1.382) se poate transcrie astfel:
2
2 (t) = 01 e1 t (1 e(2 1 )t ) (1.389)
2 1
relatie care arata ca pentru valori mici ale timpului t, forma lui 2 (t) este
data de factorul (1 e(2 1 )t ) iar pentru valori mari ale lui t de factorul
e1 t (figura 1.58). In particular daca 2 1 relatia (1.389) drvine:

2 (t) = 01 e1 t (1 e2 t ) (1.390)

145
 Figura 1.58
Variatia n timp a activitatii substantei generatoare 1 (t) si a
substantei derivate 2 (t) pentru 1 < 2

(2)
Pentru valori 2 t 1, ceea ce practic nseamna t (6 8)T1/2 , relatia
(1.390) devine:

2 (t) = 01 e1 t = 1 (t) ; N2 (t)2 = N1 (t)1 (1.391)

(2)
Rezulta ca pentru 2 1 si t 10 T1/2 , activitatea substantei derivate este
egala cu cea a substantei generatoare si variaza n timp dupa cum variaza
1 (t) (figura 1.58). Relatia (1.391) arata ca raportul numarului de nuclee
ale celor doua substante:
N1 (t) 2
(1.392)
N2 (t) 1
nu depinde de timp. In acesta situatie se realizeaza echilibrul radioactiv.
Un caz particular al echilibrului radioactiv corespunde situatiei cand
2 1 si n plus 1 1 (figura 1.59). In acest caz e1 t 1 si deci:

2 (t) = 01 = const. pentru t 1/2 (1.393)

sau:
1
N2 (t) = N01 = N2 (1.394)
2

146
 Figura 1.59
Variatia n timp a activitatii substantei generatoare 1 (t) si a
substantei derivate 2 (t) pentru cazul 1 2 . In aceasta situatie
se realizeaza echilibrul secular, iar 1 1

Relatia (1.394) arata ca numarul de nuclee N2 (t) este o constanta care

nu depinde de timp daca t > 1/2 .
Sa observam ca N3 (t) din expresia (1.376), pentru 1 2 , devine:
1 2 t
 
N3 (t) = N01 e1 t + e + 1 = N01 (1 e1 t ) (1.395)
2
care arata ca nucleele substantei stabile C se acumuleaza cu constanta de
dezintegrare a substantei generatoare. Este ca si cum substanta A s-ar de-
zintegra direct n substanta C (care se acumuleza). Aceasta situatie ramane
adevarata si pentru secventa din relatia (1.377) daca:

1 2 , 3 , . . . , k , . . . , n1 ; 1 1 (1.396)

conditie care se ndeplineste n totalitate pentru fiecare serie radioactiva

naturala (a se vedea relatia 1.363). Se spune ca s-a realizat echilibrul
secular, pentru care:

1 N1 = 2 N 2 = . . . = k Nk = . . . = n Nn (1.397)

iar nucleele substantei stabile n se acumuleaza cu constanta de dezinte-

grare 1 a substantei generatoare, adica:

Nn (t) = N01 (1 e1 t ) (1.398)

147
 Aceasta relatie arata ca izotopii plumbului cu care se termina cele trei
serii radioactive naturale, s-au acumulat si se acumuleaza n timp, prin de-
zintegrarea nucleelor de 232 T h, 238 U si 235 U . Plumbul obtinut n urma
acestor dezintegrari se numeste plumb radiogen. Experienta arata, de
exemplu, ca fiecare gram de 238 U actual este nsotit de 0.25 g de 206 P b
radiogen. Folosind relatia (1.398) se poate determina varsta Pamantului,
conform relatiilor:

N6 (tP ) = N08 (1 e8 tP ) = N8 (tP )e8 tP (1 e8 tP ) = N8 (tP )(e8 tP 1)

(1.399)
N6 (tP )
+ 1 = e8 tP
N8 (tP )
sau:
(8)
1

N6 (tP )
 T1/2 
m6 A6

tP = ln +1 = ln +1 (1.400)
8 N8 (tP ) ln 2 m8 A8
tP 109 ani
In aceste relatii prin N08 s-a notat numarul de nuclee de 238 U la momen-
tul initial iar prin N8 si N6 numarul de nuclee de 238 U si 206 P b existente
actual n esantioanele de masa m8 a uraniului si m6 a plumbului, de ase-
meni 8 repezinta constanta radioactiva a 238 U iar A8 si A6 sunt numerele
de masa pentru 238 U si respectiv 206 P b.
Relatia (1.397) se poate scrie si astfel:
(1) (2) (3)
N1 1 : N2 : N3 : . . . = T1/2 : T1/2 : T1/2 : . . . (1.401)

sau n functie de masele respective (conform relatiei: N = NA m/A):

(1) (2) (3)
m1 : m2 : m3 . . . = A1 T1/2 : A2 T1/2 : A3 T1/2 : . . . (1.402)

De exemplu, n acord cu succesiunea din expresia (1.363), unul din izo-

topii seriei uraniului-238 este 226 Ra cu T1/2 (Ra) = 1.6 103 ani. Rezulta:

T1/2 (Ra) / T1/2 (238 U ) = 3.579 107

si ca atare la un gram de uraniu natural (neglijand contributia nesemnifica-

tiva a izotopului 235 U ) corespund 3.579 107 g de radiu sau la un nucleu de
238 U corespund 3.579 107 nuclee de radiu. Relatiile (1.401) sau (1.402) pot

fi folosite pentru determinarea timpului de njumatatire al oricarui izotop

din seria respectiva daca se cunoaste timpul de njumatatire al unui izotop
oarecare al seriei (de exemplu T1/2 al uraniului).

148
 Astazi studiul seriilor radioactive nu mai prezinta un interes deosebit
pentru fizica nucleara propriuzisa ci doar n aplicatiile tehnice, geologice si
arheologice. In plus, multiplele aplicatii ale radioizotopilor necesita cunoa-
sterea relatiilor de mai sus.

1.9.4 Largimea starilor care se dezintegreaza

Procesul de radioactivitate arata ca sistemul format din nuclee radioactive
constituie un sistem cuantic nestationar. Intr-adevar, n cazul unui sistem
stationar starile cuantice (~r, t), de energie bine definita E = h, variaza
n timp dupa legea:
E
(~r, t) = (~r)ei h t = (~r)eit (1.403)

Probabilitatea de a gasi sistemul n starea (~r, t) este:

| (~r, t) |2 =| (~r) |2 (1.404)

si ca atare este independenta de timp. Aceasta relatie arata ca nucleul

(sistemul) se afla ntr-o stare stationara. Legea dezintegrarii radioactive
(1.315) arata nsa ca daca nucleul se afla n starea (~r) la momentul t=0,
probabilitatea de a-l gasi nedezintegrat la momentul t este data de relatia:

| (~r, t) |2 =| (~r) |2 et (1.405)

Pentru ca expresiile (1.403) si (1.405) sa fie compatibile trebuie ca energia

din relatia (1.403) sa fie complexa:

i
E = E0 (1.406)
2
n care E0 si sunt marimi reale iar factorul 1/2 este introdus din motive
de simetrie. Cu energia astfel definita, functia de unda din (1.403) devine:
i 1 1
(~r, t) = (~r)e h E0 t e 2h t = (~r)ei0 t e 2h t (1.407)

iar probabilitatea:
1
| (~r, t) |2 =| (~r) |2 e h t (1.408)
Pentru ca expresiile (1.405) si (1.408) sa fie identice trebuie sa admitem
relatia:
= h (1.409)

149
 Din cele de mai sus rezulta ca functia din (1.407), pentru 6= 0, nu
corespunde unei stari stationare ci unei suprapuneri de stari stationare de
forma relatiei (1.403), fiecare avand practic aceeasi structura spatiala (~r)
dar de energii E = h diferite:
Z
1
(~r) ei0 t e 2h t = (~r) a()eit d (1.410)

n care coeficientii a() definesc spectrul energetic al starii (~r, t) n sensul

ca probabilitatea ca nucleul aflat n starea (~r, t) sa aibe energia E, este
proportionala cu | a() |2 . Coeficientii a() se obtin prin multiplicarea
relatiei (1.410) cu factorul eit si prin integrarea pe toate valorile posibile
ale timpului, anume: n cazul undelor stationare eit limitele de integrare
sunt , deoarece proprietatile acestora sunt independente de timp si deci
definite pentru orice timp; pe cand integrarea dupa timp a functiei (~r, t)
se face pentru t 0, deoarece procesul de dezintegrare ncepe la momentul
t=0. In acord cu aceste precizari se obtine:
Z Z Z
1
i(0 )t t
e e 2h dt = a() ei()t d dt = 2a() (1.411)
0

din care rezulta:

Z
1 i i
a() = e h (hE0 + 2 ) dt (1.412)
2
0
Aceasta relatie se obtine imediat fie observand ca a() este transformata
Fourier a functiei (~r, t) n raport cu , fie integrand direct expresia (1.411):
Z Z ZT Z
i()t
a()e ddt = limT a()ei()t d dt = (1.413)
T

sin( )T y sin y
Z Z
= lim 2 a() d = lim 2 a( ) dy =
T T T y
Z
sin y
= 2a() dy = 2a()
y

In obtinerea acestei relatii s-a folosit schimbarea de variabila y = ( )T .

Din (1.412) prin integrare rezulta:
1 h
a() a(E) = (1.414)
2i E E0 + 21

150
n care s-a folosit notatia E = h. Deoarece probabilitatea P(E) de a gasi
nucleul n starea (~r, t) cu energia E este proportionala cu | a(E) |2 rezulta:

1 h2
P (E) = const. | a(E) |2 = const. (1.415)
4 2 (E E0 )2 + 14 2

Din conditia de normare:

Z
P (E)dE = 1 (1.416)

si din relatia:
Z
dE 2
2
= (1.417)
(E E0 )2 + 4

rezulta:
2
const. = (1.418)
h2
deci:
1
P (E) = 2
(1.419)
2 (E E0 )2 + 4
Asadar starea cuantica a unui nucleu (sau a unui sistem de nuclee iden-
tice) radioactiv nu corespunde unei valori bine definite a energiei ci unei
distributii de energie definita de expresia (1.419), numita distributie Lo-
rentziana sau distributie Breit-Wigner. Largimea energetica defineste
largimea distributiei P(E) pentru o valoare egala cu jumatate din valoarea
maxima a probabilitatii P(E) - figura 1.60. Largimea energetica se mai
numeste si largime naturala a starii respective.
In acord cu relatiile (1.409) si (1.316) se obtine legatura ntre largimea
si timpul mediu de viata al starii respective:

= h (1.420)

care reprezinta de fapt relatia de incertitudine a lui Heisenberg: E t

h care exprima faptul ca pentru a masura energia unei stari cuantice cu
precizia E = este necesar timpul t = .
Din relatia (1.420) rezulta pentru largimea , exprimata n eV, n functie
de timpul , exprimat n secunde, relatia de calcul:

0.66 1015 0.46 1015

(eV ) = (1.421)
(s) T1/2 (s)

151
 Figura 1.60
Dependenta probabilitatii P(E) de energie pentru o stare
nucleara care se dezintegreaza.

Figura 1.61
Distributia de energie a unei stari nucleare al carei timp de viata
este finit

152
 In concluzie, rezulta ca starea cuantica a unui nucleu radioactiv nu core-
spunde unei valori bine definite a energiei ci unei distributii de energie de
tip Breit-Wigner, cu valoarea maxima pentru E = E0 si de largime E =
(figura 1.61) cu atat mai mica cu cat timpul mediu de viata este mai mare.
In particular pentru largimea E 0 si ca atare nucleul se
gaseste ntr-o stare stationara de energie E0 bine definita.
Precizam ca aceasta concluzie este adevarata pentru orice stare instabila
a nucleului, fundamentala sau excitata.

In ncheierea acestui paragraf subliniem ca radioactivitatea

naturala a jucat un rol important n dezvoltarea fizicii nucleare,
furnizand de fapt primele informatii despre existenta spectrului
discret al starilor nucleare cat si despre proprietatile cuantice ale
acestor stari (spin, paritate, energie de excitare, etc.)
Astazi radioactivitatea naturala nu mai prezinta un interes n
sine pentru fizica nucleara ci, mpreuna cu radioactivitatea arti-
ficiala, sunt importante n aplicatiile tehnice, geologice si arheo-
logice precum si prin larga utilizare a radioizotopilor naturali si
artificiali.

153
Capitolul 2

FORTELE NUCLEARE

2.1 Proprietatile fortelor nucleare

Pana la descoperirea neutronului erau cunoscute doua tipuri de forte: fortele
gravitationale si fortele electromagnetice. Odata cu descoperirea neutronu-
lui s-a constatat ca ntre protoni si neutroni actioneaza forte speciale, nu-
mite forte nucleare, care se deosebesc esential de cele cunoscute ante-
rior. Proprietatile fortelor nucleare se pot studia fie direct din experiente de
mprastiere fie, indirect, din studiul sistemelor legate de nucleoni - adica nu-
cleele atomice. Prin studiul nucleelor atomice rezulta imediat urmatoarele
proprietati:
1. Fortele nucleare sunt atractive si foarte intense ceea ce rezulta
din stabilitatea nucleelor ce contin pe langa neutroni si protoni ntre
care se exercita si forte electromagnetice de respingere.

2. Fortele nucleare sunt forte cu raza mica de actiune. Aceasta

proprietate a rezultat n primul rand din experientele lui Rutherford
care a aratat ca n procesul de mprastiere a particulelor pe nuclee
grele la distante 1014 m actioneaza forte atractive diferite de cele
coulombiene. Experientele ulterioare, descrise n subcapitolul 1.3, au
aratat ca raza nucleului se poate exprima prin relatia:

R = r0 A1/3 (2.1)

n care r0 = (1.1 1.4) F, ceea ce arata ca fortele nucleare sunt forte

de scurta distanta.
Caracterul de scurta distanta al fortelor nucleare a fost pus n evidenta
n anul 1933 de Wigner prin compararea energiilor de legatura ale

154
 Figura 2.1
Adancimea gropii de potential:
a. Cazul clasic
b. Cazul cuantic

deuteronului, tritonului si a particulelor . Wigner a pornit de la con-

statarea experimentala ca numai sistemul n-p, n starea de spin I=1,
formeaza o stare legata - deuteronul - a carui energie de legatura este
Wnp = Wd 2.2 MeV. Din punct de vedere clasic aceasta semnifica
faptul ca ntre nucleonii n si p se exercita forte atractive a caror ener-
gie este 2.2 MeV. Conventional acest fapt poate fi simbolizat printr-
o groapa de potential dreptunghiulara, de adancime V0 = Wd si de
largime R (figura 2.1a) avand urmatoarea semnificatie: atata timp
cat nucleonii n si p, aflati n repaus, se gasesc la o distanta: r > R
ntre ei nu exista interactie si starea lor energetica este considerata
(conventional) egala cu zero. Daca n si p se gasesc la distanta r R
ntre ei se exercita forte atractive si ca atare se formeaza un sistem
legat deuteronul - a carui energie totala va fi:

Et = Wd = V0 (2.2)

deci cu 2.2 MeV mai mica decat n cazul distantelor r > R. Asadar,
din punct de vedere clasic adancimea gropii de potential corespunde
unei stari legate de energie totala minima. Considerand corecte aceste
considerente clasice si pentru cazul nucleelor atomice sa estimam ener-
gia de legatura a tritonului si a particulelor pornind de la energia de
legatura a deuteronului. In acest scop sa remarcam faptul ca deoarece
sistemele n-n si p-p nu au stari legate rezulta ca energiile lor de legatura

155
sunt mai mici sau cel mult egale cu zero:

Wnn 0 ; Wpp 0 (2.3)

Deoarece tritonul (1p+2n) are trei legaturi de tipul n-n, n-p si p-n,
judecand clasic ar rezulta ca energia lui de legatura trebuie sa fie egala
cu 2Wd = 4.4 MeV iar a particulelor , care contin patru legaturi de
tip n-p, ar putea sa fie de 8.8 MeV. Aceste rezultate nu se confirma
experimental dupa cum se poate constata din Tabelul 2.1

Tabelul 2.1
Nucleul Nr. de legaturi Energia de legatura (MeV)
totala pt. o singura
legatura
d 1 2.2 2.2
t 3 8.5 2.8
6 28.0 4.7

Asadar, judecand clasic, nu se pot explica energiile de legatura pentru

celelalte nuclee pornind de la fortele ce se exercita ntre doi nucleoni.
Se impune considerarea efectelor cuantice, n particular considerarea
principiului de incertitudine al lui Heisenberg conform caruia pentru
microparticule (nucleoni) nu se poate defini simultan pozitia si impul-
sul; aceste marimi sunt corelate prin relatia:

px h (2.4)

Sa reamintim si faptul ca n mecanica cuantica, ca si n mecanica

clasica, miscarea relativa a doi nucleoni poate fi redusa la miscarea
unei singure particule de masa redusa definita prin relatia:
mp mn m
= (2.5)
mp + mn 2

n care prin m s-a notat masa protonului considerata egala cu cea a

neutronului. Considerand particula de masa localizata ntr-o groapa
de potential de largime R (x R) rezulta ca particula aflata n
groapa de potential va avea, pe langa energia Wd si o energie cinetica
definita de relatia:
(p)2 h2
T = = (2.6)
2 2R2

156
Pentru ca particula sa nu paraseasca groapa de potential, deci pentru a
forma un sistem legat, este necesar ca adancimea acesteia V0 (figura
2.1b) sa satisfaca relatia:

Et = T + V = T V0 = (V0 T ) = Wd (2.7)

din care rezulta conditia:

h2
V0 T = W d ; V0 > T = (2.8)
2R2
sau relatia echivalenta:
h2
Vo R2 > (2.9)
2
Asadar, din punct de vedere cuantic starea legata a sistemului n-p se
poate realiza numai ntr-o groapa de potential pentru care adancimea
si largimea satisfac conditia (2.9). Sa analizam cazurile extreme pentru
care aceasta conditie este satisfacuta.
Cazul a corespunde situatiei n care V0 R2 depaseste cu foarte putin
valoarea h2 /2:
V0 R2 h2 /2 (2.10)
Din aceasta conditie rezulta:

h2
V0 R 2 V0 R 2 (2.11)
2
sau:
h2
V0 V0 (2.12)
2R2
Coreland relatiile (2.7) si (2.12) rezulta conditia:

W d V0 (2.13)

Aceasta conditie, corelata cu relatia (2.9) arata ca n cazul studiat

groapa de potential este adanca dar ngusta.
Cazul b corespunde situatiei:

h2
V0 R2 (2.14)
2

157
 Figura 2.2
Groapa de potential pentru deuteron

si deci are loc relatia:

h2
V0 R 2 V0 R 2 (2.15)
2
sau relatia echivalenta:

h2
V0 V0 (2.16)
2R2

Coreland din nou aceasta relatie cu relatia (2.7) rezulta:

W d V0 (2.17)

Aceasta relatie arata ca n acest caz groapa de potential este larga si

putin adanca. Sa observam nsa ca acest caz corespunde situatie clasice
(figura 2.1a) n care adancimea gropii de potential coincide cu starea
de energie minima a sistemului. Deoarece considerentele clasice ne-
au condus la o concordanta pentru energiile de legatura ale tritonului
si particulei rezulta ca n sistemul n-p legat se realizeaza cazul a
exprimat de relatia (2.13), adica groapa de potential este adanca dar
ngusta ceea ce arata ca fortele nucleare sunt forte de scurta distanta.
Sa remarcam faptul ca n acest caz sistemul legat n-p are o energie de
legatura mica n comparatie cu adancimea gropii de potential (figura
2.2) ceea ce implica o probabilitate mica de a gasi nucleonii n si p n
permanenta n interiorul gropii de potential. Este de fapt situatia reala

158
 a deuteronului a carui raza Rd , dupa cum rezulta din experientele de
mprastiere, are valoarea:

Rd 4.8 F (2.18)

desi raza fortelor nucleare este de R (1.5 1.7) F. Pentru aceasta

valoare adancimea gropii de potential pentru deuteron, n acord cu
relatia (2.10), va fi:

h2
V0 17M eV (2.19)
2R2
Subliniem faptul ca un calcul mai exact conduce la urmatoarea expresie
si valoare pentru adancimea V0 :

2 h2
V0 = 42M eV (2.20)
8R2

Din aceste relatii rezulta ca Wd V0 si ca deci starea legata de energie

minima a deuteronului se afla la limita superioara a gropii de potential
(figura 2.2). Aceasta situatie corelata cu faptul ca fortele nucleare
au raza mica de actiune explica si faptul ca deuteronul nu are stari
excitate legate. Intr-adevar, prima stare excitata corespunde starii de
unda p (l=1) a carei energie centrifugala este data de relatia:

h2 l(l + 1) h2
2
R

Ecentr. = 2 = l(l + 1) 5 M eV (2.21)
2Rd 2R2 Rd
Valoarea acestei energii este mai mare decat energia Wd si ca atare
deuteronul nu poate exista n aceasta stare sau, evident, n starile de
moment orbital l > 1.

3. Fortele nucleare au caracter de saturatie. Aceasta proprietate

care consta n aceea ca un nucleon interactioneaza numai cu un numar
limitat de nucleoni vecini, indiferent de numarul de nucleoni A ai nu-
cleului, este pusa n evidenta de faptul ca energia medie per nucleon
B(A,Z) (definita n paragraful 1.2.1) este practic constanta pentru
toate nucleele cu A 20 30. In cazul n care oricare nucleon ar
fi interactionat cu toti ceilalti nucleoni energia totala a nucleului ar fi
fost proportionala cu A(A-1)/2 si ca atare B(A,Z) ar fi crescut liniar
cu numarul de nucleoni A. In plus diametrul nucleelor, indiferent de
numarul de nucleoni A, ar fi fost acelasi si egal cu raza de actiune a
fortelor nucleare, ceea ce nu se confirma experimental (paragraful 1.3).

159
 Proprietate de saturatie au de asemenea fortele chimice
si fortele Van der Waals. In general caracterul de saturatie
al fortelor se explica n fizica prin doua posibilitati: fie cu
ajutorul fortelor de schimb fie cu forte care prezinta un pu-
ternic caracter repulsiv la distante mici. Fortele de schimb
explica caracterul de saturatie al fortelor chimice iar fortele
cu repulsie la distanta scurta explica caracterul de saturatie
n cazul lichidelor. In cazul fortelor nucleare, dupa cum
rezulta din experientele de mprastiere nucleon-nucleon se
realizeaza ambele variante.

4. Independenta de sarcina a fortelor nucleare. Experientele de

mprastiere a protonilor sau a neutronilor pe tinte de hidrogen (deci
experiente de tip p-p si n-p) au relevat faptul ca sectiunile eficace pen-
tru procesele precizate sunt de acelasi ordin de marime; de aici rezulta
ca fortele nucleare sunt independente de sarcina, adica interactiile -
fara cele coulombiene - ntre partenerii p-p, n-p si (indirect) n-n sunt
identice daca nucleonii p si n se gasesc n stari spatiale si de spin
identice.
Adevarul acestei afirmatii se poate verifica si din studiul energiei de
legatura W(A,Z). In expresia energiei totale definita de relatia (1.99) se
poate separa energia de legatura nucleara WN (A, Z), datorata fortelor
nucleare, si energia coulombiana, care duce la slabirea legaturii nucle-
ului WC (A, Z):

W (A, Z) = (Zmp + (A Z)mn m(A, Z))c2 =

= WN (A, Z) WC (A, Z) (2.22)
In mod similar, pentru nucleul X(A,Z-1) n care un proton a fost schim-
bat cu un neutron, W(A,Z-1) se defineste astfel:

W (A, Z 1) = ((Z 1)mp + (A Z + 1)mn m(A, Z 1))c2 =

= WN (A, Z 1) WC (A, Z 1) (2.23)

Daca independenta de sarcina a fortelor nucleare are loc, nseamna ca
energia de legatura depinde numai de numarul de nucleoni si nu de
natura lor; ca atare are loc relatia:

WN (A, Z)
= WN (A, Z 1)
= WN (A) (2.24)

160
Din relatiile (2.22) si (2.23), tinand cont de (2.24) rezulta:

W (A, Z 1) W (A, Z) = (mn mp + M (A, Z) m(A, Z 1))c2 =

= WC (A, Z) WC (A, Z 1) (2.25)

Deoarece energia coulombiana WC (A, Z) pentru Z protoni uniform
distribuiti ntr-o sfera de raza R este definita de relatia (1.82), relatia
(2.25) devine:

1 6(Z 1)e2
(mn mp + M (A, Z) m(A, Z 1))c2 =
40 5R
Z 1
1.44 (M eV ) (2.26)
R(F )
n care daca raza nucleului se exprima n fermi (F), energia se obtine
n MeV. Relatia (2.26) cu raza definita n relatia (2.1) se verifica bine
pentru nucleele stabile ceea ce arata ca relatia (2.24), care exprima
independenta de sarcina a fortelor nucleare, este adevarata.

Sa precizam ca adesea relatia (2.26) este folosita pen-

tru determinarea razei electrice a nucleului; prin aceasta
se considera, fireste, ca are loc independenta de sarcina a
fortelor nucleare.

Din independenta de sarcina a fortelor nucleare rezulta ca din punct

de vedere al fortelor nucleare nu exista nicio diferenta ntre proton
si neutron si ca atare protonul si neutronul pot fi privite ca aceeasi
particula - nucleonul - care poate avea doua stari posibile: protonul
si neutronul. Cele doua stari posibile pot fi deosebite numai datorita
interactiei electromagnetice. In acest sens diferenta ntre energiile de
repaus ale neutronului si protonului:

(mn mp )c2 1.293 M eV (2.27)

este considerata ca fiind de natura electromagnetica.

Pentru tratarea teoretica a protonului si neutronului ca doua stari posi-
bile ale nucleonului s-a utilizat un formalism matematic similar cu cel
utilizat pentru tratarea spinului. Se introduce un spatiu izotopic n
care spinul izotopic joaca acelasi rol pe care spinul l joaca n spatiul
obisnuit iar regulile de compunere sunt aceleasi cu cele ale momentului

161
de spin. Daca T este valoarea numarului cuantic de izospin marimea
vectorului va fi: q
| T~ |= h T (T + 1) (2.28)
si proiectia sa Tz poate lua 2T+1 valori, de la +hT la hT si este
caracterizata de proiectia mT care are valori de la T la -T.
Aceasta tratare a condus la a atribui nucleonului numarul cuantic de
izospin T=1/2 cu valoarea mT = +1/2 pentru proton si mT = 1/2
pentru neutron. In acest fel nucleonul reprezinta un spinor n spatiul
izotopic. Dat fiind faptul ca interactia nucleara nu depinde de starea
nucleonului, adica de valoarea proiectiei mT ci numai de valoarea
vectorului izotopic rezulta ca interactia nucleara este invarianta n
raport cu rotatia n spatiul izotopic. Aceasta proprietate, care este
de fapt o alta exprimare a independentei de sarcina a fortelor nucleare,
este cunoscuta n literatura de specialitate ca invarianta izotopica.

Ulterior formalismul spinului izotopic a fost extins si

pentru particule elementare. Astfel mezonii , 0 sunt
considerati ca trei stari, de sarcina diferita ale mezonului
caruia i se atribuie numarul cuantic de izospin T=1 iar
mezonii + , 0 si au mT corespunzator +1, 0 si -1.
In mod similar mezonii K + si K 0 formeaza un dublet izo-
topic cu T=1/2 si mT = 1/2 pentru K + si mT = 1/2
pentru K 0 . Exista deasemeni particule elementare cu spinul
izotopic T > 1. O astfel de particula este rezonanta 33
care are spinul izotopic egal cu 3/2 formand un cuadruplet
n spatiul izotopic, cu patru stari ++ , + , 0 si avand
proiectiile mT respectiv, egale cu 3/2, 1/2, -1/2 si -3/2

Conceptul de spin izotopic se generalizeaza si pentru nucleul atomic

pentru care sunt adevarate relatiile:
Z N Z N 
 
mT = ; T   (2.29)
2 2 

Studiul nucleelor usoare, pentru care interactia electromagnetica este

semnificativa si ca atare invarianta izotopica se verifica experimental,
arata ca starile fundamentale ale nucleelor sunt caracterizate de valoa-
rea minima a numarului cuantic de izospin definit de relatia (2.29) si
deci:
 Z N   2Z A 
   
T =   =   (2.30)
2   2 

162
 bf

Figura 2.3
Schema de nivele pentru nucleele oglinda 73 Li si 74 Be

Astfel, pentru izotopul 74 Be numarul cuantic de izospin are valoarea

T=1/2 cu (2T+1)=2 valori (proiectii) posibile. Prin urmare trebuie
sa existe un nucleu cu proprietati asemanatoare; acesta este nucleul
7 Li cu m = 1/2. Similitudinea acestor doua nuclee, numite nuclee
3 T
oglinda, se reflecta si n schema lor de nivele dupa cum se poate
constata n figura 2.3. Din figura se constata ca spinii si paritatile ca
si energiile nivelelor celor doua nuclee sunt practic egale. Precizam ca
energiile nucleului 74 Be sunt deplasate cu energia:
Z 1
E 1.44 (mn mp )c2 (2.31)
R
fata de energiile nivelelor nucleului de 73 Li. Relatia (2.31) rezulta ime-
diat din relatia (2.26). Astfel de dubleti sau multipleti de izospin
se constata experimental pentru majoritatea nucleelor usoare oglinda
ceea ce este o dovada a faptului ca are loc invarianta izotopica. Sa
precizam cu acest prilej ca nucleele oglinda sunt nucleele pentru care
toate legaturile de tip p-p se schimba n legaturi n-n n timp ce numarul
legaturilor de tip n-p ramane neschimbat; din definitie rezulta ca nu-
cleele oglinda sunt nuclee izobare.
In procesele de interactie dintre particulele elementare sau dintre nu-
cleele usoare (pentru care interactiile electromagnetice sunt neglijabile)

163
 invarianta izotopica implica legea conservarii spinului izotopic, lege ce
implica o serie de restrictii n desfasurarea proceselor respective.
In consecinta, nucleonii, nucleele si particulele elementare sunt carac-
terizate si prin numarul cuantic de izospin T. In cazul nucleonilor sau
particulelor cu T=1/2, prin analogie cu tratarea particulelor de spin
I=1/2, se introduce operatorul spinului izotopic prin relatia:
1
T~ = (2.32)
2
Se constata ca operatorul este corelat cu izospinul T la fel cum
operatorul Pauli este corelat cu operatorul de spin. Ca si n cazul
operatorului se introduc si pentru operatorul matricele x , y si z
definite astfel:
! ! !
0 1 0 i 1 0
x = ; y = ; z = (2.33)
1 0 i 0 0 1

5. Dependenta de spin a fortelor nucleare. Similitudinea dintre

interactiile n-p, p-p si n-n ridica nsa problema de a se stabili de ce
sistemul n-p formeaza o stare legata - deuteronul - pe cand sistemele
n-n si p-p nu realizeaza asemenea stari legate. Aceasta situatie s-a
rezolvat facandu-se remarca ca fortele nucleare sunt independente de
sarcina dar depind de starea de spin a nucleonilor sau a particulelor
elementare. De aici si formularea de la punctul precedent conform
careia independenta de sarcina are loc pentru parteneri de interactie
care se afla n stari spatiale si de spin identice. Intr-adevar sistemele n-
n si p-p, fiind formate din nucleoni identici n starea s (l=0), conform
principiului Pauli se pot gasi numai n starea singlet (I=0). Faptul
ca aceste sisteme nu formeaza stari legate conduce la ideea ca fortele
nucleare sunt mai slabe n starea singlet decat n starea triplet (I=1).
Acest fapt este confirmat de faptul ca nucleul atomului de deuteriu
prezinta stare legata numai daca spinii protonului si neutronului sunt
orientati paralel (figura 2.4a). Sa observam ca momentul cinetic total
al deuteronului I este format din spinul protonului, neutronului si din
momentul orbital L, ce caracterizeaza miscarea lor relativa, n acord
cu relatia:
I~ = S
~ +L ~ ; S ~=S ~p + S~n (2.34)

In cazul din figura 2.4a momentul orbital L este zero adica deuteronul
se afla n starea s (L=0). Avand n vedere conservarea paritatii cat si

164
 Figura 2.4
Spinii protonului si neutronului sunt orientati paralel
a)L=0; b) L=2

relatia vectoriala (2.34) valoarea I=1 se poate realiza si pentru L=2

conform cuplajului ilustrat n figura 2.4b.
Dependenta fortelor nucleare de spin este demonstrata si de efectul
compensatiei spinilor la nucleele par-pare ca si n marea lor stabilitate
n comparatie cu nucleele vecine impar-impare. Sa precizam si faptul
ca experientele de mprastiere, efectuate cu fascicule polarizate pe tinte
polarizate sau nu, au confirmat pe deplin dependenta fortelor nucleare
de spin cat si dependenta acestor forte de orientarea spinului fata
de directia momentului orbital, deci dependenta fortelor nucleare de
interactia spin orbita.
6. Fortele nucleare sunt necentrale. Doua argumente simple con-
firma imediat aceasta proprietate. Astfel, se stie ca momentul mag-
netic dipolar al deuteronului este egal cu 0.8574N . Daca deuteronul
ar fi descris numai de cuplajul ilustrat n figura 2.4a atunci momentul
deuteronului n starea s (L=0) ar fi dat de momentele magnetice ale
protonului si neutronului:
d (S) = p + n = 0.87963 N (2.35)
In relatia (2.35) pentru p si n s-au folosit valorile din relatia (1.208).
Relatia (2.35) arata ca ntre valoarea aceasta si valoarea experimentala

165
 d exista diferenta:

d (S) d = 0.02221 N (2.36)

Aceasta mica diferenta arata ca desi deuteronul se afla n starea fun-

damentala cu precadere n starea s (L=0) el contine, cu o pondere
mica, si starea d (L=2). Aceasta afirmatie este sustinuta si de faptul
ca deuteronul are un moment cuadrupolar diferit de zero si egal cu:

Q0 = 0.282 F 2 = 2.82 mb (2.37)

Daca deuteronul s-ar fi aflat numai n starea s (L=0), care prezinta

simetrie sferica, momentul sau cuadrupolar ar fi fost zero (paragraful
1.8). Asadar relatiile (2.36) si (2.37) confirma faptul ca deuteronul, n
starea fundamentala, este o superpozitie de stari s si d n care starea
d are o pondere mica de aproximativ 6.7 %. Din aceste fapte experi-
mentale rezulta ca fortele nucleare contin si o componenta necentrala.
Fortele necentrale care conduc la existenta momentului cuadrupolar al
deuteronului se numesc forte tensoriale (a se vedea paragraful 2.2).
In subcapitolul urmator vom arata ca aceste forte sunt ntr-adevar
responsabile de existenta momentului cuadrupolar pentru deuteron.

2.2 Operatorul energiei potentiale V pentru interactia

nucleon-nucleon
Rezumand proprietatile fortelor nucleare trecute n revista n subcapitolul
precedent rezulta ca operatorul energiei potentiale de interactie nucleon-
nucleon trebuie sa depinda de coordonatele spatiale ale nucleonilor ~r1 si ~r2 ,
de operatorii Pauli pentru spinii nucleonilor, de operatorii similari ~1 si ~2
pentru izospinul nucleonilor cat si de vitezele ~v1 si ~v2 (sau impulsurile p~1 si
p~2 ) ale nucleonilor:

V = V (~r1 , ~r2 , ~1 , ~2 , ~1 , ~2 , p~1 , p~2 ) (2.38)

Pentru a defini dependenta explicita a operatorului V de marimile pre-

cizate n (2.38) pornim de la conditia ca acesta trebuie sa fie invariant la
operatia de translatie, de rotatie, la inversia spatiala si temporala. Invarianta
la translatie implica conditia ca operatorul V sa depinda de:

~r = ~r1 ~r2 ; ~p = ~p1 p~2 (2.39)

166
si deci V devine:
V = V (~r, ~1 , ~2 , ~1 , ~2 , p~) (2.40)
Deoarece vitezele nucleonilor din nucleu sunt mici (v/c=0.1) influenta aces-
tora n valoarea energiei potentiale poate fi, n prima aproximatie, neglijata.
In acest caz se spune ca fortele nucleare sunt statice iar operatorul V
corespunzator acestor forte este de forma:

V = V (~r, ~1 , ~2 , ~1 , ~2 ) (2.41)

a) Cazul fortelor centrale.

Daca operatorul V din relatia precedenta depinde numai de modulul
vectorului r =| ~r | atunci operatorul V corespunde fortelor centrale:

V = V (r, ~1 , ~2 , ~1 , ~2 ) (2.42)

In continuare ne propunem sa definim forma explicita, cea mai gene-

rala, a potentialului central definit n relatia (2.42).
In ipoteza ca fortele nucleare nu depind de spin si de izospin, potentialul
central va fi o functie de r, V1 (r), functie care respecta toate invariantele
precizate mai sus. Dependenta de spin a fortelor nucleare si deci a o-
peratorului V se poate obtine observand ca potentialul V (r, ~1 , ~2 ) se
poate scrie sub forma unui produs al functiilor V2 (r) si (~1 , ~2 ), n
care functia (~1 , ~2 ) trebuie definita astfel ncat sa respecte toate
legile de invarianta precizate mai sus. Pentru a defini aceasta functie
sa observam ca operatorii ~1 si ~2 luati separat nu sunt invarianti
la rotatie nsa produsul lor ndeplineste aceasta conditie. Rezulta ca
operatorul V2 (r) ~1~2 este invariant atat la rotatie cat si la inversia
spatiala si temporala si ca atare acest operator corespunde fortelor
centrale dependente de spin. Deoarece:
(
1 pentru S=1
~1~2 = (2.43)
3 pentru S=0

rezulta ca potentialul V1 (r) + V2 (r)~1~2 este un potential central de

forma: (
V1 (r) + V2 (r) pentru S = 1
V = (2.44)
V1 (r) 3V2 (r) pentru S = 0

Aceasta relatie arata ca fortele nucleare sunt mai slabe n starea singlet
decat n starea triplet si ca atare nu pot forma stari legate n starea
singlet ntre doi nucleoni.

167
Sa precizam faptul ca relatia V2~1 ~2 reprezinta o forma generala a
operatorului energiei potentiale corespunzator fortelor centrale depen-
dente de spin. Aceasta afirmatie rezulta din faptul ca orice functie de
forma (~1 ~2 )n , care respecta de asemenea toate legile de invarianta,
se poate scrie n functie de ~1 ~2 :
(~1 ~2 )n = f (~1 , ~2 ) (2.45)
In particular aceasta relatie se demonstreaza imediat pentru cazul
n=2:
(~1~2 )2 = (1x 2x + 1y 2y + 1z 2z )2 = 3 2~1~2 (2.46)
In obtinea relatiei (2.46) s-au folosit relatiile:
x2 = y2 = z2 = 1 (2.47)
y z = ix = z y
z x = iy = x z
x y = iz = y x

Procedand n mod similar si pentru dependenta fortelor nucleare de

izospinul nucleonilor, rezulta ca forma cea mai generala a operatorului
energiei potentiale corespunzator fortelor centrale este urmatoarea:
V = V1 (r) + V2 (r)~1~2 + V3 (r)~1 ~2 + V4 (r)(~1~2 ) (~1 ~2 ) (2.48)
In aceasta expresie s-a introdus si termenul V4 (r)(~1~2 ) (~1 ~2 ) care re-
specta de asemenea toate legile de invarianta. Din punct de vedere fizic
operatorul ~1~2 corespunde schimbarii variabilelor de spin ntre cei doi
nucleoni aflati n interactie, operatorul ~1~2 corespunde schimbarii co-
ordonatelor spatiale si de spin ntre cei doi nucleoni iar operatorul
(~1 ~2 ) (~1 ~2 ) corespunde schimbarii coordonatelor spatiale ntre nu-
cleoni. Proprietatile precizate reflecta caracterul de schimb al fortelor
nucleare, caracter reflectat n operatorul energiei potentiale V.
Afirmatiile de mai sus reflecta faptul ca proprietatea de
saturatie a fortelor nucleare s-a explicat initial prin carac-
terul de schimb al fortelor nucleare, adica prin faptul ca
aceste forte apar ntre doi nucleoni gratie schimbului unei
a treia particule. Daca starea de interactie dintre doi nu-
cleoni depinde de coordonatele spatiale r1 si r2 si de cele de
spin S1 si S2 atunci acest schimb se poate realiza pe trei cai
diferite:

168
a) Nucleonii pot schimba ntre ei numai coordonatele spatiale.
Daca (r1 , r2 , s1 , s2 ) este functia sistemului de doi nu-
cleoni n interactie si PM este operatorul corespunzator
acestui schimb, are loc relatia:

PM (~r1 , ~r2 , S1 , S2 ) = (~r2 , ~r1 , S1 , S2 ) (2.49)

Fortele corespunzatoare acestui schimb se numesc forte

Majorama.
b) Nucleonii pot schimba ntre ei numai variabilele de spin:

PB (~r1 , ~r2 , S1 , S2 ) = (~r1 , ~r2 , S2 , S1 ) (2.50)

n care PB este operatorul care realizeaza acest schimb.

Fortele corespunzatoare acestui schimb se numesc forte
Bartlett.
c) Nucleonii schimba ntre ei atat coordonatele spatiale cat
si cele de spin:

PH (~r1 , ~r2 , S1 , S2 ) = (~r2 , ~r1 , S2 , S1 ) (2.51)

n care PH este operatorul care realizeaza acest schimb

iar fortele corespunzatoare se numesc forte Heisenberg.
Deoarece ~r = ~r1 ~r2 , schimbarea variabilelor ~r1 si ~r2
transforma vectorul ~r n ~r, asa ncat operatorul PM este
de fapt operatorul inversiei spatiale P definit n paragraful
1.6. Rapid se deduce si operatorul PB ; pentru aceasta sa
precizam faptul ca functia de unda a doi nucleoni pentru
coordonatele de spin este simetrica pentru valoarea S=1 si
antisimetrica pentru valoarea S=0. Tinand cont de relatia
(2.43) si de relatia evidenta:

PB (~r1 , ~r2 , S1 , S2 ) =
(
(~r1 , ~r2 , S1 , S2 ) pentru S=1
= (~r1 , ~r2 , S2 , S1 ) =
(~r1 , ~r2 , S1 , S2 ) pentru S=0
(2.52)
rezulta ca operatorul PB este de forma:
1
PB = (1 + ~1~2 ) (2.53)
2

169
 De aici si expresia ca operatorul ~1~2 , avandu-se n vedere
de fapt expresia operatorului PB , realizeaza schimbarea vari-
abilelor de spin ntre nucleonii care interactioneaza. In mod
similar, operatorul:
1
PH = (1 + ~1~2 ) (2.54)
2
realizeaza schimbarea variabilelor de spin izotopic ntre nu-
cleoni si, n particular, schimba protonul n neutron si in-
vers. Prin aceasta permutare se schimba atat coordonatele
spatiale cat si cele de spin ale nucleonilor si ca atare ope-
ratorul PH din (2.54) este operatorul corespunzator fortelor
Heisenberg. In consecinta operatorul ~1~2 (de fapt opera-
torul PH ) realizeaza schimbarea simultana atat a coordo-
natelor spatiale cat si a celor de spin, pe cand operatorul
(~1 ~2 ) (~1 ~2 ) schimba numai coordonatele spatiale si este
operatorul corespunzator fortelor de tip Majorana. Fortele
n care nu se realizeaza niciun schimb se numesc uneori forte
Wigner

b) Cazul fortelor tensoriale. In cazul fortelor statice trebuie sa definim

partea necentrala a energiei potentiale:

V = V (~r, ~1 , ~2 , ~1 , ~2 ) (2.55)

adica dependenta operatorului V de unghiurile (, ) ale vectorului ~r

caci dependenta de modulul r =| ~r | este inclusa n potentialul cen-
tral. Deoarece se considera ca fortele nucleare au simetrie azimutala
rezulta ca trebuie sa definim dependenta operatorului V de unghiul
dintre vectorul ~r si axa Oz. Deoarece spinii nucleonilor sunt orientati
pe directtia axei de cuantificare (ntr-un sens sau n celalalt) rezulta ca
trebuie sa definim dependenta operatorului V de unghiul dintre vec-
torul ~r si spinii nucleonilor n interactie. In acord cu aceasta observatie
rezulta ca operatorul V trebuie sa depinda de orientarea reciproca a
lui ~r si ~1 sau ~2 si deci trebuie sa contina operatori de forma ~1~r,
~2~r, ~1 ~r, ~2 ~r sau combinatiile acestora. Operatorul ~1~r, de ex-
emplu, este un pseudoscalar (paragraful 1.6) fiind invariant la operatia
de rotatie dar nu si la inversia spatiala. Toate conditiile de invarianta
sunt nsa respectate de operatorii:

(~1~r) (~2~r) ; (~1 ~r) (~2 ~r) (2.56)

170
Sa observam nsa ca operatorul (~1 ~r) (~2 ~r) nu este distinct de
operatorii (~1~r) (~2~r) si de ~1~2 . Intr-adevar, folosind relatiile (2.47)
ca si definitia produsului vectorial:

~ ~r = ~i(zy yz ) + ~j(xz zx ) + ~k(yx xy )

n care ~i, ~j si ~k sunt versorii directiilor x, y si z, se demonstreaza

imediat relatia:

(~1 ~r) (~2 ~r) = r 2 (~1 ~2 ) (~1~r) (~2~r) (2.57)

Din cele de mai sus rezulta ca operatorul tensorial se construieste din

operatorul (~1~r) (~2~r). Inainte de a defini forma finala a operatorului
corespunzator fortelor tensoriale sa calculam valoarea medie a opera-
torului (~1~r) (~2~r). Se obtine:

< (~1~r) (~2~r) >=< x2 1x 2x + y 2 1y 2y + z 2 1z 2z + xy1x 2y + . . .

1
termeni similari . . . + >= < r 2 >< ~1~2 > (2.58)
3
n care ~1~2 exprima operatorul corespunzator fortelor centrale con-
form relatiei (2.48). Pentru ca n operatorul fortelor tensoriale sa in-
cludem numai partea necentrala este necesar sa definim operatorul
fortelor tensoriale S12 astfel ncat media acestuia pe toate directiile
posibile sa fie zero. Avand n vedere relatia (2.58) rezulta ca aceasta
conditie este ndeplinita de operatorul:
3(~1~r) (~2~r)
S12 = ~1~2 ; < S12 >= 0 (2.59)
r2
n se poate exprima n functie de S rezulta ca
Deoarece orice functie S12 12
relatia (2.59) este generala; asadar operatorul V corespunzator numai
componentei tensoriale se poate exprima prin relatia:

VT = V5 (r)S12 (2.60)

n care V5 tine cont de faptul ca fortele tensoriale pot fi diferite pentru

diferite valori r.
In continuare vom arata ca operatorul VT din relatia (2.60) conduce
la existenta momentului cuadrupolar n cazul deuteronului. Pentru
aceasta sa analizam expresia (2.60) pentru starea singlet (S=0) si pen-
tru starea triplet (S=1).

171
 Figura 2.5
Spinii protonului si neutronului sunt orientati pe directia axei
Oz; se realizeaza starea triplet

i) Cazul singlet. In acest caz:

~ = 1 (~1 + ~2 ) = 0
S (2.61)
2
de unde rezulta:
~1 = ~2 = ~ (2.62)
Cu aceasta conditie operatorul S12 din (2.59) devine:
3
S12 = (~~r)2 + 2 (2.63)
r2
Deoarece:
(~~r)2 = x2 x2 + y 2 y2 + z 2 z2 +
+xy(x y + y x ) + yz(y z + z y ) + xz(z x + x z ) = r 2
(2.64)
rezulta:
S12 = 0 (2.65)
caci 2 = 3. Asadar n starea singlet fortele tensoriale sunt zero.
De aici concluzia ca fortele nucleare sunt esentialmente centrale
n starea singlet.

172
ii) Cazul starii triplet.
Fie situatia din figura 2.5 n care spinii protonului si neutronului
sunt paraleli ntre ei si orientati pe directia axei Oz. Definim prin
unghiul dintre vectorul ~r, ce uneste cei doi nucleoni, si directia
axei Oz sau, ceea ce este acelasi lucru, directia spinilor. In acest
caz S12 din (2.59) devine:

S12 = 1 2 (3 cos2 1) (2.66)

si deci:
VT = V5 (r)1 2 (3 cos2 1) (2.67)
Forta generata de operatorul energiei tensoriale este definita de
relatia:
FT = gradVT (r) (2.68)
n care gradientul are, reamintim, urmatoarele componente:
1 1
gradr = ; grad = ; grad = (2.69)
r r r sin
Din relatiile (2.68) si (2.69) rezulta ca componenta fortei FT
generata de operatorul VT n directia cresterii unghiului va fi:
6
FT = V5 (r) cos sin (2.70)
r
Aceasta forta este zero pentru unghiurile = 0 sau = /2.
Pentru o valoare diferita de aceste valori forta tensoriala este
atractiva daca V5 (r) este negativ; n acest caz forta atractiva FT
tinde sa orienteze vectorul ~r pe directia axei Oz (figura 2.6a). In
cazul n care potentialul tensorial este pozitiv, forta tensoriala
este repulsiva si ca atare tinde sa ndeparteze vectorul ~r de axa
Oz pana ce se realizeaza situatia din figura 2.6b. Este de remar-
cat faptul ca n ambele situatii se distruge simetria spatiala atat
a sarcinii electrice cat si a masei nucleare. In cazul din figura
2.6a forta tensoriala atractiva genereaza alungirea sistemului
n-p, deuteronul, de-a lungul axei Oz (figura 2.6c) iar n cazul din
figura 2.6b forta tensoriala va genera turtirea sistemului n-p
fata de axa Oz (figura 2.6d). Deoarece momentul cuadrupolar al
deuteronului este pozitiv, adica corespunde unei forme prolate
ca cea din figura 2.6c, rezulta ca VT (r) este negativ si deci fortele
tensoriale sunt atractive.

173
Figura 2.6

Figura 2.7

174
 In figura 2.7a, ca si n figura 2.7b, este redat un e-
xemplu clasic de forte tensoriale; cazul a doi magneti
cu dipolii magnetici ~1 si ~2 care se pot atrage (figura
2.7a) sau respinge (figura 2.7b). Energia de interactie
dintre acesti dipoli se exprima prin relatia:
1 3
E12 = 3
(~1 ~2 2 (~1~r)(~2~r))
r r
Sa constatam analogia ntre figurile 2.6c, 2.6d si figurile
2.7a si 2.7b ca si analogia acestei expresii cu energia
tensoriala exprimata de relatia (2.60)

Din cele expuse mai sus a rezultat ca fortele tensoriale sunt atrac-
tive ca urmare a faptului ca momentul cuadrupolar al deuteronului
este pozitiv. In mod firesc apare ntrebarea: cum se explica existenta
nucleelor cu moment cuadrupolar negativ daca fortele nucleare ten-
soriale genereaza moment cuadrupolar pozitiv? Raspunsul la aceasta
ntrebare rezulta imediat daca facem observatia ca deuteronul se afla
n starea fundamentala esentialmente n starea s (L=0) (6.7% se afla
n starea d) care are simetrie sferica. Tocmai datorita fortelor tenso-
riale deuteronul se deformeaza putin capatand o forma prolate. Daca
deuteronul sau alt nucleu s-ar fi gasit n starea fundamentala ntr-o
stare cu L 6= 0 atunci nucleul repectiv ar fi fost deformat de la sine
fara interventia fortelor nucleare tensoriale. Astfel daca am admite
ca fortele nucleare sunt centrale iar un nucleu ar fi avut n starea
fundamentala o stare pura d (L=2) atunci acest nucleu ar fi avut o
forma definita, n esenta, de factorul sin4 adica ar fi avut forma unui
geoid ceea ce corespunde unui moment cuadrupolar negativ. Existenta
fortelor tensoriale n cazul acestui nucleu ar fi dus la micsorarea mo-
mentului cuadrupolar negativ; nucleul ar fi devenit mai sferic sau chiar
cu o deformare de tip prolate. De fapt tocmai acest aspect explica de
ce nucleele cu moment cuadrupolar negativ sunt mai putin deformate
(Q < 0 este mai mic n valoare absoluta) n comparatie cu nucleele cu
deformare pozitiva, de tip prolate (figura 1.50). Din aceasta discutie
retinem ideea ca numai deformarea unui nucleu aflat esentialmente n
starea s (aaa cum este deuteronul) constituie o dovada elocventa a
caracterului tensorial al fortelor nucleare.
In sfarsit sa precizam si faptul ca daca consideram si caracterul de
schimb al fortelor tensoriale trebuie sa consideram n operatorul V si
un termen de forma ~1~2 S12 , termen modulat de o dependenta radiala

175
 V6 (r). Cu aceasta observatie rezulta ca operatorul energiei potentiale,
corespunzator fortelor tensoriale, este de forma:

VT (~r) = V5 (r)S12 + V6 (r)(~1 ~2 )S12 (2.71)

c) Cazul fortelor dependente de viteza.

Deuteronul poate fi n totalitate descris de suma operatorilor V din
relatiile (2.48) si (2.71) care corespund fortelor centrale si tensori-
ale. Aceasta se explica prin aceea ca viteza protonului si neutronu-
lui n deuteron este mica n comparatie cu viteza luminii si ca atare
dependenta operatorului V de viteza (sau de impuls) poate fi, n prima
aproximatie, neglijata. Procesele de mprastiere nucleon-nucleon, n
special pentru energii incidente mari, cat si fenomenul de polarizare
pot fi explicate numai prin introducerea dependentei operatorului V
de vitezele (impulsurile) nucleonilor. Invarianta Galileana, dupa cum
s-a mai precizat (relatia 2.39) impune conditia ca V sa depinda de
vectorul ~ p = p~1 p~2 . Dependenta de vectorul p~ a fortelor nucle-
are nseamna dependenta explicita de p~ sau de combinatii de forma
~l = ~r p~ , ~r ~
p , ~ p~ , ~l S,
~ sau puteri ale lor. Dintre acesti operatori
numai operatorul (~r p~) S ~ respecta toate legile de invarianta ca si
2
operatorul l . Fortele corespunzatoare operatorului (~r p~) S ~ = ~l S
~
se numesc forte de tip spin-orbita si corespund operatorului:

Vsl (r) = V7 (r)~lS

~ (2.72)
~ = 1 (~1 +~2 ) potentialul spin-orbita poate
Sa observam ca, deoarece S 2
fi scris sub forma:

~ = 1 ((~r1 ~r2 ) (~
~lS p1 p~2 )) (~1 + ~2 ) (2.73)
2
si este un potential simetric fata de permutarea tuturor coordonatelor
celor doi nucleoni.
Dependenta de interactia spin-orbita a fortelor nucleare poate fi ilus-
trata calitativ pentru procesul de mprastiere a unui fascicul de nucle-
oni total polarizati pe tinte (nuclee) fara spin; de exemplu mprastierea
protonilor total polarizati pe nuclee de 4 He sau 12 C. Considerand ca
fortele nucleare sunt atractive rezulta ca traiectoriile protonilor de tip
1 respectiv de tip 2 vor fi cele din figura 2.8a. Deoarece pro-
tonii sunt total polarizati, rezulta ca n cazul protonilor de tip 1
mprastiati de nucleele 12 C spinul lor si va pastra orientarea initiala

176
 Figura 2.8
Imprastierea protonilor total polarizati pe nuclee de 12 C.
Asimetria stanga-dreapta n procesul de mprastiere arata
dependenta fortelor nucleare de interactia spin-orbita

177
 (nspre cititor - n sus - n cazul din figura 2.8b) iar momentul lor or-
bital va fi dirijat n jos; n mod similar protonii de tip 2 vor avea
spinul si momentul orbital dirijate n sus (figura 2.8b). daca fortele
nucleare nu depind de orientarea reciproca a spinului S ~ si a momentu-
lui cinetic orbital ~l, deci nu depind de interactia spin-orbita, rezulta ca
numarul protonilor mprastiati la stanga si, respectiv, la dreapta
este egal. In cazul n care fortele nucleare depind de interactia S ~ ~l
atunci apare o asimetrie stanga-dreapta n sensul ca numarul pro-
tonilor mprastiati la stanga difera de numarul protonilor mprastiati
la dreapta (figura 2.8a). Toate experientele efectuate cu protoni (nu-
cleoni) polarizati pe tinte nepolarizate ca si cele de mprastiere a
nucleonilor nepolarizati pe tinte polarizate prezinta asimetrie stanga-
dreapta care constituie o dovada convingatoare ca fortele nucleare de-
pind de interactia spin-orbita. Modelul paturilor nucleare, dezvoltat
ulterior acestor experiente (capitolul 3) necesita de asemenea un cuplaj
spin-orbita pentru a putea explica proprietatile nucleelor. Toate aceste
argumente pledeaza pentru dependenta fortelor nucleare de interactia
spin-orbita si deci, dependenta acestora de vitezele (impulsurile) nu-
cleonilor n acord cu relatia (2.72). Sa observam ca si potentialul
spin-orbita de ordinul doi definit de relatia:

Vsl(2) = VB (r)((ij + ~1 ~2 )l2 (~lS)

~ 2) (2.74)

ndeplineste, de asemenea, toate conditiile de invarianta impuse ope-

ratorului V. In consecinta, forma generala a potentialului spin-orbita
este urmatoarea:

Vso = V7 (r)~lS
~ + VB (r)((ij + ~1 ~2 )l2 (~lS)
~ 2) (2.75)

cu: (
1 pentru nucleoni identici
ij = (2.76)
0 pentru nucleoni diferiti

In consecinta, forma cea mai generala a operatorului energiei potentiale

a doi nucleoni aflati n interactie, n functie de coordonatele spatiale, de
spin, de izospin si de vitezele nucleonilor, n acord cu relatiile (2.48), (2.71)
si (2.75), este urmatoarea:

V = V1 (r) + V2 (r)~1 ~2 + V3 (r)~1~2 + V4 (r)(~1 ~2 )(~1 ~2 ) + V5 (r)S12 +

+V6 (r)(~1 ~2 )S12 + V7 (r)~lS

~ + V8 (r)((ij + ~1 ~2 )l2 (~lS)
~ 2) (2.77)

178
n care Vi (r) (i=1, 2, ..., 8) exprima dependenta radiala a diferitilor termeni
din relatia (2.77).
Determinarea concreta a dependentei radiale rezulta din experientele de
mprastiere nucleon-nucleon. Practic se procedeaza astfel: se postuleaza
pentru Vi (r) o anumita dependenta radiala dependenta de unul sau mai
multi parametri; se rezolva apoi ecuatia Schrodinger pentru procesul de
mprastiere studiat n scopul de a determina parametri dependentei postu-
late prin compararea rezultatelor teoretice cu cele experimentale corespun-
zatoare. Daca acordul dintre teorie si experiment este bun se considera ca
parametrizarea postulata este corecta. Desigur dependenta radiala cea mai
simpla pentru functiile Vi (r) este o groapa de potential dreptunghiulara ca
cea din figura 2.2 definita prin relatia:
(
V0 pentru rR
V (r) = (2.78)
0 pentru r>R

O dependenta ceva mai realista o constituie o groapa de potential exponentiala

definita astfel:
r
V (r) = V0 e R (2.79)
reprezentaa n figura 2.9a. Aceasta dependenta radiala prezinta o scadere
prea lenta cu vriabila r. Potentialul:
r
e R
V (r) = V0 r (2.80)
R

numit si potential mezonic Yukawa scade foarte rapid cu distanta dar

este prea puternic atractiv pentru valori r mici. Acest neajuns este partial
nlaturat printr-un potential de forma gaussiana definit de relatia:
r2
V (r) = V0 e R2 (2.81)

reprodus n figura 2.9c. Experientele de mprastiere la energii mari (a se

vedea paragraful urmator) pledeaza pentru un potential puternic repulsiv
pentru distante mai mici decat o distanta critica rc . Un astfel de potential
este cel definit de Hamada-Johnson prin relatia:
(
V0 f (r, R) pentru r > rc
V = (2.82)
+ pentru r rc

n care f(r, R) poate fi una din functiile definite de relatiile (2.79) (2.81)
iar rc = 0.48 F. Precizam faptul ca n relatiile de mai sus R reprezinta raza

179
 Figura 2.9
Diferite posibilitati pentru dependenta radiala a potentialului V
de variabila r. a) Potential exponential; b) Potential Yukawa; c)
Potential gaussian; d) Potential Hamada-Johnson

de actiune a fortelor nucleare. Sa mentionam si faptul ca se poate demon-

stra ca n cazul n care fortele nucleare nu depind de viteze (cazul static)
si se cunosc toate sectiunile diferentiale pentru toate energiile posibile cat
si dependenta cu energia a sectiunilor integrate se poate determina univoc
dependenta de r a potentialului V(r). Fireste, desi exista un material ex-
perimental bogat, suntem nca departe de a satisface dezideratul de mai sus
si de aici si necesitatea de a introduce diferite dependente ipotetice pentru
V(r) ca cele din relatiile de mai sus.
Referitor la operatorul energiei potentiale V din (2.77) se impun urma-
toarele precizari:
In primul rand sa subliniem faptul ca toate cercetarile experimentale si
teoretice privitoare la interactia nucleon-nucleon au condus la necesi-
tatea introducerii n operatorul de interactie V a tuturor termenilor
definiti de relatia (2.77) ceea ce arata ca fortele nucleare au ntr-adevar
proprietatile implicate de termenii respectivi.
In al doilea rand sa precizam ideea ca sistemul legat n-p (deuteronul)

180
 ca si experientele de mprastiere nucleon-nucleon la energii incidente
mici pot fi descrise satisfacator de un potential de forma unei gropi
dreptunghiulare de potential (relatia 2.78). Cu cresterea energiei in-
cidente pana la cateva sute de MeV se constata ca potentialele de-
finite de relatiile (2.79)(2.81) sunt mai adecvate pentru descrierea
experientelor de mprastiere nucleon-nucleon. Pentru energii mai mari
de 300-400 MeV potentialul definit n relatia (2.82) devine mai adecvat
iar pentru energii si mai mari (peste 1 3 GeV) se constata dificultati
n interpretarea experientelor de mprastiere nucleon-nucleon, indife-
rent de dependenta radiala folosita pentru potentialul de interactie.

Aceste constatari practice pot fi explicate astfel:

a) La energii mici unda asociata nucleonului proiectil este mare si ca atare

nu simte forma concreta a potentialului ci numai taria (valoarea
V R2 ) acestuia. Ca urmare si potentialul de forma unei gropi drep-
tunghiulare, desi evident nerealist, poate fi folosit cu succes. Cu
cresterea energiei incidente lungimea de unda asociata proiectilului
devine tot mai mica si ca atare devine sensibila la forma potentialului;
din acest motiv groapa de potential cu peretii rotunjiti (expresiile
(2.79)(2.81) descrie mai fidel datele experimentale.

b) Cu cresterea n continuare a energiei proiectilului, potentialele precizate

mai sus devin neadecvate din urmatoarele motive:

- efectele relativiste devin importante iar potentialul din (2.77) a fost

definit nerelativist.
- lungimea de inda a proiectilului devine atat de mica ( 1 F pentru
energii de 300 400 MeV) ncat simte structura nucleonilor
daca aceasta exista. Este evident ca potentialul din (2.77) n-a
fost construit nici pentru aceasta situatie. Sa remarcam cu acest
prilej ideea ca o modalitate de a evita structura posibila a nucle-
onilor consta n introducerea potentialului definit de relatia (2.82)
n care parametrul rc tine cont global de aceasta structura. Pe
de alta parte introducerea unui potential puternic repulsiv pen-
tru r rc poate constitui si o dovada a caracterului de saturatie
al fortelor nucleare. In etapa actuala este greu de precizat daca
potentialul din (2.82) exprima caracterul de saturatie al fortelor
nucleare sau este o simpla modalitate de a se evita structura
nucleonilor. Cercetarile conduc la ideea ca ambele ipoteze sunt
adevarate. Oricum, cert este faptul ca pentru energii destul de

181
 mari, pentru care efectele relativiste nu sunt nca deosebit de im-
portante, potentialul din relatia (2.82) descrie corect experientele
de mprastiere nucleon-nucleon si ca atare, din punct de vedere
formal, este considerat corect.

In continuare se pune problema ca potentialul fenomenologic definit

de relatia (2.77) sa rezulte firesc din teoria fortelor nucleare; aceasta
problema va fi abordata n paragrafele urmatoare.

2.3 Teoria mezonica a fortelor nucleare

Astazi nu exista nca o teorie a fortelor nucleare care sa explice toate pro-
prietatile lor cat si ale nucleonilor si celorlalte particule care interactioneaza
tare. Unele proprietati si procese tari au fost explicate n cadrul mecanicii
cuantice relativiste si al teoriei cuantice a campurilor dar mai raman un
numar mare de procese care nu pot fi explicate n cadrul acestor teorii. In
momentul de fata ncercarile din fizica de a dezvolta o teorie consistenta au
fost ncununate de succes numai n interpretarea interactiilor electromagnet-
ice iar formalismul care explica aceste fenomene se numeste electrodinami-
ca cuantica (QED - quantum electro-dynamics). In cadrul acestei teorii
interactiunea ntre doi electroni aflati la o distanta oarecare se descrie prin
faptul ca un electron emite un foton care este absorbit de celalalt electron.
Acest schimb (caracterul de schimb al fortelor electromagnetice (figura 2.10))
de cuante ale campului - fotonii - genereaza interactiunea electromagnetica
ntre cele doua particule. In timpul interactiunii energia totala a sistemu-
lui va fi mai mare decat energia totala initiala deoarece fotonul are energia
h. Aceasta afirmatie este evidenta n cazul interactiunii dintre doi elec-

troni aflati n repaus care schimba ntre ei fotoni: e e + . Deoarece
electronul se afla n repaus procesul de emisie sau absorbtie de fotoni se
face fara a conserva energia cu o valoare E = h. Aceasta neconservare
a energiei totale se explica n cadrul teoriei QED prin acceptarea ideii ca
fotonii respectivi nu ndeplinesc relatia relativista:

E 2 = p2 c2 + m2 c4 (2.83)

pentru m=0. Particulele, cu sau fara masa de repaus, care nu respecta

reltia (2.83) se numesc particule virtuale. Neconservarea energiei pentru
particulele virtuale poate fi explicata utilizand relatia de incertitudine a lui
Heisenberg:
E t h (2.84)

182
 Figura 2.10
Schimbul de fotoni virtuali ntre doi electroni aflati n interactie

care afirma, n fond, ca o neconservarea a energiei E nu poate fi observata

daca are loc un timp mai scurt decat t. Deci timpul maxim cat va avea
loc neconservarea energiei E este dat de relatia:
h h 1
t = = (2.85)
E h
Asadar fotonul virtual de energie E poate exista un timp egal cu 1 ;
n acest timp fotonul, care se deplaseaza cu viteza luminii, poate ajunge la
distanta:
c
r0 = ct = = X (2.86)

Deoarece masa de repaus a fotonului este nula el poate avea o energie h
oricat de mica ( foarte mic) si n consecinta distanta r0 poate fi oricat de
mare. De aici se poate trage concluzia ca fortele electromagnetice actioneaza
pana la infinit sau, cu alte cuvinte, ca aceste forte sunt forte cu raza mare
de actiune.
Fireste, de-a lungul timpului s-a ncercat explicarea fortelor nucleare pe
baza unui rationament similar postulandu-se ideea ca fortele nucleare sunt
generate de schimbul unei cuante a campului nuclear de masa de repaus
diferita de zero pentru a asigura caracterul de raza mica de actiune al fortelor
nucleare. Intr-adevar, daca nucleonii de masa M, schimba cuanta virtuala de
masa m, deoarece M c2 < M c2 + mc2 rezulta ca nedeterminarea n energie
este E > mc2 si deci timpul corespunzator acestei nedeterminari va fi
t h/(mc2 ). Distanta maxima parcursa de cuanta virtuala n acest timp
va fi:
h
r 0 c 2 = X m (2.87)
mc

183
 Figura 2.11
Interactia nucleara ntre nucleonii de masa M se realizeaza prin
schimbul de cuante virtuale de masa m.

n care X m este lungimea de unda Compton pentru cuanta virtuala de masa

m. Daca m 6= 0 raza de actiune a fortelor nucleare este finita si ele se mani-
festa numai pentru distante r < r0 . Asadar daca cuanta virtuala ntalneste
pe distanta r < r0 un alt nucleon este absorbita de acesta generand interactia
tare; n caz contrar cuanta de camp este absorbita chiar de nucleonul care a
emis-o.
Care este nsa aceasta cuanta? Iata un concept care a evoluat n timp
n functie de cunostintele acumulate ntr-o anumita etapa de dezvoltare.
Primele concepte au aparut n anii 30 cand erau cunoscute numai particulele
p, n si e. Faptul ca numai sistemul n-p forma un sistem legat - deuteronul -
l-a determinat pe Heisenberg sa faca ipoteza ca legatura sistemului n-p se re-
alizeaza prin intermediul unui electron virtual. In conceptia sa neutronul era
format dintr-un proton si un electron si acest electron reprezinta cuanta de
camp care asigura legatura celor doi protoni asigurand astfel stabilitatea
sistemului n-p. Regasim n aceasta ipoteza analogia cu fortele chimice care,
n cazul moleculelor cu legaturi saturate, se realizeaza prin schimbul elec-
tronilor de valenta ntre atomii moleculei. Ideea a fost dezvoltata de Tamm
si Ivanenco (1934) care au considerat ca fortele nucleare ntre nucleoni (deci
ntre toate perechile posibile) se realizeaza prin schimbul de electroni sau
de pozitroni si de antineutrini si de neutrini (ntre timp se descoperise si
pozitronul si se postulase existenta neutrinilor si antineutrinilor) conform
relatiilor:
p n + + + e ; n p + + e (2.88)
Desi ideea a fost importanta, punand bazele dezintegrarii , autorii
nsisi au aratat ca intensitatea fortelor nucleare rezultate conform relatiei

184
(2.88) era cu 1010 1012 ori mai mica decat intensitatea fortelor nucleare
rezultata din analiza datelor nucleare experimentale. Fireste, si raza de
actiune a fortelor nucleare rezultata din (2.87), admitand relatia (2.88), era
de cca. 260 ori mai mare decat cea experimentala. Pentru a realiza o raza
de actiune de cca. 1.4 F trebuia ca masa cuantei de schimb sa fie egala cu
aproximativ 260 me dupa cum rezulta din relatia (2.87):

h
m= 2.38 1028 Kg 260 me (2.89)
r0 c
Asadar cuantele de schimb trebuie sa fie particule cu masa cuprinsa ntre
masa electronului si a protonului; de aici si denumirea acestor cuante -
mezoni - dat fiind faptul ca mezos n limba greaca nseamna ntre,
denumire atribuita acestor cuante de Yukawa n anul 1935. Fireste cuantele
de schimb, mezonii, trebuie sa aibe pe langa masa precizata mai sus o serie
de alte proprietati astfel ncat prin intermediul lor nucleonii sa transmita
unul altuia proprietatile lor ca sarcina electrica, spinul, izospinul, etc., si,
evident, sa realizeze o intensitate mare a fortelor nucleare. Ca urmare a
acestor conditii rezulta ca mezonii trebuiau sa fie bozoni ncarcati si neutri
pentru a asigura schimbul de spin si de sarcina.
Precizarile de mai sus sunt importante caci nu orice mezon cu masa
260me poate fi cuanta a campului nuclear. Astfel, n 1937 Neddermeyer
si Andersen au descoperit n compozitia radiatiilor cosmice o particula cu
masa de 200me care a fost numita initial mezon considerandu-se ca este
vorba de mezonii postulati de Yukawa. Ulterior s-a stabilit ca acest mezon,
cunoscut n prezent sub denumirea de mezonul (miuon), interactioneaza
foarte slab cu nucleonii si, n plus, spinul lui era egal cu 1/2 fiind deci
fermion. Ulterior s-a descoperit existenta atat a miuonilor pozitivi cat si a
celor negativi ( ) a caror dezintegrare se face dupa schema:

+ e+ + e + ; e + e + (2.90)

n care e este neutrinul electronic, este neutrinul miuonic iar e si sunt

antiparticulele respective (a se vedea paragraful urmator). Fara a intra n
detalii precizam ca mezonii au practic aceleasi proprietati ca si electronii
cu exceptia faptului ca au o masa de 200 ori mai mare decat a electronilor;
din aceste motive mezonii ca si electronii si pozitronii se clasifica n
aceeasi familie, familia leptonilor (paragraful 2.4) adica familia fermionilor
usori.
Din trecerea succinta n revista a proprietatilor miuonilor, fermioni care
interactioneaza slab, rezulta ca acestia nu puteau fi cuante ale campului

185
nuclear. Abia n anul 1947 n compozitia radiatiei cosmice s-au descoperit de
Powell, Ochialini, Perkins, Lattes si altii mezonii Yukawa numiti mezoni
. La nceput s-au descoperit mezonii care se dezintegreaza conform
schemei:
+ + + ; + (2.91)
In anul 1950 s-au descoperit si mezonii neutri 0 prin identificarea cuantelor
rezultate la dezintegrarea mezonilor 0 conform relatiei:

0 2 (2.92)

Experientele care au urmat au stabilit ca mezonii sunt bozoni cu spinul

S=I=0, interactioneaza tare si ca atare corespund proprietatilor prezise
de Yukawa. Sa precizam si faptul ca mezonii , n lumina conceptului de
spin izotopic, sunt considerati ca trei stari de sarcina diferita ale mezonului
caruia i se atribuie spinul izotopic T=1 iar proiectiile mT = +1, 0, 1
corespund, respectiv, mezonilor + , 0 si .
Descoperirea mezonilor n anii 50, cu proprietatile prezise nca n anul
1935 a constituit o stralucita confirmare a teoriei mezonice a fortelor nu-
cleare a lui Yukawa. Conform ipotezei mezonice interactia dintre nucleoni
se realizeaza conform schemelor:

p + ; n
n n + 0
p p + 0
n + + ; p (2.93)

Precizam ca acest concept al emisiei si absorbtei de mezoni a fost folosit

initial si pentru explicarea calitativa a valorilor anomale ale momentelor
magnetice dipolare pentru proton si neutron. Astfel, se poate considera ca
neutronul se afla ntr-un anumit interval de timp n starea disociata core-
spunzatoare dezintegrarii sale ntr-un mezon si un proton ideal (pro-
ton Dirac) de moment magnetic egal cu magnetonul nuclear N (paragraful
1.7). Miscarea orbitala a mezonilor , de moment orbital l 1, deter-
mina aparitia unui moment magnetic mai mare, n valoare absoluta, decat
a momentului magnetic al protonului ideal. Sa admitem ca n fractiunea
t din intervalul de timp unitate neutronul se afla n starea disociata iar n
fractiunea de timp 1-t se afla sub forma unui neutron ideal de moment mag-
netic dipolar zero. In aceste conditii momentul magnetic al neutronului real
va fi:
n = t + tp0 = t(1 u)N (2.94)
In mod similar, daca protonul se afla n aceeasi fractiune de timp t n starea
disociata n+ + iar n intervalul de timp 1-t se afla n starea de proton ideal,

186
rezulta pentru momentul magnetic dipolar al protonului real relatia:

p = t(n0 + + ) + (1 t)p0 = (tu + 1 t)N (2.95)

Considerand pentru momentul magnetic al mezonilor, corespunzator miscarii

orbitale de moment l=1, valoarea:
mp
= N
= 7N = uN (2.96)
m
din relatiile (2.94) si (2.95) rezulta:

n
= 6tN ; p
= (1 + 6t)N (2.97)

Aceste relatii sunt n acord cu datele experimentale pentru t=30 %. Asadar,

conform acestui rezultat protonul si neutronul se gasesc n starea disociata
aproximativ 30% din timpul lor total. In timpul n care se gasesc n starea
disociata, timp care nu poate depasi - conform relatiei de incertitudine - va-
loarea h/(m c2 ), nucleonii pot emite mezoni care se pot departa de nucleoni
la cel mult o distanta egala cu h/(m c). Aceasta distanta are urmatorul sens
fizic: mezonii emisi de nucleoni n timpul disocierii nu se pot departa de
acestia la o distanta mai mare decat r0 = h/(m c) care nu este altceva decat
raza de actiune a fortelor nucleare. Datorita masei finite a mezonilor
fortele nucleare de schimb au o raza mica de actiune, raza care este cu atat
mai mica cu cat este mai mare masa mezonului care realizeaza schimbul.
Caracterul fortelor de schimb depinde de tipul mezonilor care realizeaza
schimbul. Astfel, daca schimbul se realizeaza cu mezoni 0 se obtin forte de
tip Wigner, daca schimbul nu este nsotit de reorientarea spinilor nucleonilor,
sau forte de tip Bartlett daca orientarea spinilor nucleonilor se modifica. In
cazul n care schimbul se realizeaza prin intermediul mezonilor ncarcati
se realizeaza forte de tip Majorana sau forte de tip Heisenberg dupa cum
schimbul are loc fara reorientarea spinilor sau cu reorientarea lor.
Pentru a explica dezintegrarea , avand n vedere relatiile
(2.88) si (2.93), Yukawa a presupus ca mezonii trebuie sa se
dezintegreze astfel:

+ + + e ; + e (2.98)

Ulterior s-a stabilit ca aceste procese sunt posibile dar probabili-

tatea lor este foarte mica ( de 104 ori mai mica) n comparatie
cu procesele descrise de relatiile (2.91). In consecinta s-a ajuns
la concluzia ca procesele de dezintegrare nu pot fi explicate

187
 prin dezintegrarile pionilor reflectate de relatiile (2.98). Asadar,
introducerea mezonilor ca cuante ale campului nuclear a avut
dificultati n explicarea dezintegrarii

Fireste, introducand mezonii drept cuante ale campului nuclear, Yukawa

nu a precizat numai proprietatile acestor cuante ci a stabilit si ecuatia care
descrie campul mezonic prin analogie cu campul coulombian. Se stie
ca potentialul electromagnetic A0 , ntr-o zona spatiala fara surse, verifica
ecuatia:
1 2 A0
A0 2 =0 (2.99)
c t2
Yukawa a observat ca aceasta ecuatie corespunde ecuatiei de camp Klein-
Gordon pentru cuante de camp cu masa de repaus zero, asa cum sunt fotonii.
Ecuatia Klein-Gordon se obtine imediat daca n relatia relativista care leaga
energia totala E de impulsul p si de masa de repaus m:

E 2 = p2 c2 + m2 c4 (2.100)

se nlocuieste energia E si impulsul p cu operatorii:

E ih ; p ih grad (2.101)
t
definiti astfel n mecanica cuantica. Prin aceasta substitutie, ecuatia (2.100)
devine:
2
h2 2 = h2 c2 + m2 c4 (2.102)
t
care, aplicata unei functii de stare U (~r, t), defineste ecuatia:
!
1 2 m2 c2
2 2 U (~r, t) = U (~r, t) (2.103)
c t h2

Se constata imediat ca pentru particule de masa zero aceasta ecuatie trece n

ecuatia (2.99). Este deci firesc sa se presupuna ca ecuatia (2.103) reprezinta
generalizarea ecuatiei (2.99) pentru cazul cuantelor de camp cu masa diferita
de zero. Pentru cazul campului static, aceasta ecuatie este de forma:
2 2
mc 1
 
U (~r) = U (~r) = U (~r) (2.104)
h r0
In particular, pentru cuante de masa zero aceasta ecuatie este de forma:

U (~r) = 0 (2.105)

188
A carei solutie U(r) pentru sarcina punctiforma q, localizata la r=0, este:
1 q
U (r) = (2.106)
4 r
care, dupa cum era de asteptat, corespunde potentialului coulombian. In
cazul ecuatiei (2.104), pentru cazul m 6= 0, solutia este de forma:
g 1 rr
U (r) = e 0 (2.107)
4 r
Prin analogie cu campul electrostatic, solutia U(r) este cunoscuta sub
numele de potentialul Yukawa, constanta g joaca rolul unei sarcini me-
zonice iar r0 este raza de actiune a fortelor generate de sarcina mezonica
si este definita de relatia (2.87). S-a reobtinut astfel atat expresia pentru
raza de actiune a fortelor nucleare cat si dependenta radiala a potentialului
nuclear pentru cazul unei sarcini mezonice punctiforme. Generalizarea pen-
tru cazul unor surse mezonice cu o distributie g(~r), n care (~r) reprezinta
densitatea de probabilitate pentru localizarea surselor mezonice n punctul
~r, se obtine din (2.104) modificata astfel:
1 2 g(~r)
U (~r) ( ) U (~r) = (2.108)
r0
Pentru campul electrostatic aceasta ecuatie trece n ecuatia Poisson:
q
U (~r) = (~r) (2.109)

Solutia ecuatiei (2.108) este urmatoarea:
|~ r |
r ~

g e r0
Z
U (~r) = (~r )d~r (2.110)
4 | ~r ~r |
care, evident, coincide cu solutia definita de relatia (2.107) pentru cazul unei
surse mezonice punctiforme plasata la ~r = 0 si pentru care (~r ) = (~r ). Sa
subliniem si faptul ca n cazul n care distributia sarcinii mezonice depinde
de timp, ceea ce implica o generalizare corespunzatoare a relatiei (2.103),
sarcinile mezonice nestatice vor genera unde mezonice asa dupa cum
sarcinile electrice n miscarea neuniforma genereaza unde electromagnetice.
Analogia campului mezonic cu cel coulombian conduce si la faptul ca
energia potentiala de interactie V(r) dintre doi nucleoni (doua surse posibile
de mezoni) datorata schimbului mezonic este definita de relatia:
r

g 2 e r0
V (r) = (2.111)
4 r

189
n care semnul - semnifica faptul ca fortele tari, mezonice, sunt atractive.
Continuand aceasta analogie sa reamintim faptul ca intensitatea interactiei
electromagnetice este definita de constanta de structura fina E :

1 e2 1
E = (2.112)
40 hc 137
si deci, intensitatea fortelor nucleare va fi data de constanta N :

1 g2
N = 10 15 (2.113)
40 hc

Aceasta relatie arata ca fortele nucleare sunt de aproximativ 103 ori mai
intense decat cele electromagnetice. Valoarea sarcinii mezonice g care a
condus la valoarea constantei N din relatia de mai sus se va determina n
partea a doua a acestei lucrari la paragraful consacrat teoriei dezintegrarii
.
Teoria dezvoltata pana-n prezent a confirmat faptul ca fortele nucleare
sunt forte de schimb si de scurta distanta. In plus a permis definirea explicita
a dependentei de r a operatorului energiei potentiale de interactie din relatia
(2.111). Este evident nsa ca teoria mezonica prezentata pledeaza numai
pentru existenta unor forte nucleare, mezonice, centrale. Exprimandu-ne
n termenii potentialului fenomenologic definit n relatia (2.77) s-ar putea
spune ca teoria mezonica explica termenul V1 (r) din aceasta relatie.
Concluzia de mai sus, corecta n fond, se datoreste faptului ca folosind
analogia cu campul electromagnetic s-a folosit de fapt o ecuatie de camp
corespunzatoare unui camp scalar. In general nsa, ecuatia de camp depinde
n mod esential de proprietatile mezonilor care realizeaza schimbul, dat fi-
ind faptul ca functia de unda este determinata de spinul si sarcina electrica
a acestora. Astfel, functia de unda va fi un spinor, sau o combinatie de
spinori, de un anumit rang, cu un numar de componente egal cu numarul
proiectiilor spinului mezonului de schimb pe axa de cuantificare. De exem-
plu, mezonii care au spinul egal cu zero sunt caracterizati de o functie cu o
singura componenta, scalara sau pseudoscalara; mezonilor de spin 1 le vor
corespunde functii vectoriale sau pseudovectoriale cu trei componente, cate
una pentru fiecare proiectie a spinului. Precizam ca o functie se numeste
pseudoscalara daca are o singura componenta care-si schimba semnul la
operatia de inversie spatiala iar functia este scalara daca componenta
este invarianta la operatia de inversie spatiala. In mod similar o functie
cu mai multe componente (de exemplu trei componente n cazul spinului
egal cu unitatea) se numeste pseudovector daca toate componentele ei si

190
schimba semnul la operatia de inversie spatiala. Mezonii si 0 asa dupa
cum s-a mai precizat sunt particule de spin zero si de paritate negativa;
sunt deci particule care formeaza un triplet izobaric n spatiul de sarcina si
carora le corespund functii pseudoscalare n spatiul obisnuit si functii pseu-
dovectoriale n spatiul de sarcina. Reamintim ca teoria prezentata mai sus
corespunde variantei scalare, adica cuanta de schimb ar corespunde unui
mezon fara sarcina si de spin zero si paritate pozitiva; aceasta varianta nu
tine cont de existenta spinului izotopic si nici de interactia spin-orbita dintre
nucleoni. De aici si faptul ca teoria mezonica dezvoltata mai sus a condus
la un potential atractiv, central, dependent numai de modulul vectorului
dintre cei doi nucleoni aflati n interactie.
Ca o consecinta a celor precizate mai sus s-ar parea ca teoria mezonica
prezentata mai sus are un caracter strict academic. In realitate trebuie
sa precizam ca dupa descoperirea mezonilor si 0 s-a descoperit o se-
rie de alti mezoni mai grei decat mezonii (a se vedea urmatoarele doua
paragrafe). Analizand ansamblul mezonilor descoperiti se poate constata ca
printre acestia se afla si mezonul cu o masa, n unitati energetice, egala
cu 1300MeV (cca. 2540me ) care ar corespunde teoriei de mai sus si care
ar realiza o raza de actiune a fortelor nucleare 0.2 F . Asadar considerand
si acesti mezoni drept cuante de schimb rezulta ca interactia dintre doi nu-
cleoni la distante mai mici de 0.2 F se realizeaza prin schimb de mezoni .
In mod similar, considerarea celorlalti mezoni, cu mase mai mici decat masa
mezonului , va contribui la realizarea fortelor de interactie ntre nucleoni
aflati la distante mai mari de 0.2 F. In particular, la distante de ordinul
1.4 1.5 F schimbul se realizeaza prin intermediul mezonilor .
Generalizarea teoriei de mai sus pentru mezonii pseudoscalari si pseu-
dovectori, neutri sau ncarcati electric, conduce la urmatoarea expresie pen-
tru potentialul de interactie nucleon-nucleon:
f2 1 1 1 1 ekr
 
V = ~1~2 ( + + 2
)S12 + ~1~2 k2 (2.114)
4 3 kr (kr) 3 r
n care k = 1/r0 iar f este o constanta de interactie (de cuplaj) care are,
ca si g, dimensiunea de sarcina mezonica nmultita cu distanta. Este evi-
denta similitudinea acestui potential, la care se mai adauga cel corespunzator
mezonilor neutri scalari din (2.107), cu cel fenomenologic definit de relatia
(2.77) pentru cazul operatorului V static.
Asadar, considerarea tuturor mezonilor descoperiti drept cuante de schimb
ale campului nuclear conduce la o descriere teoretica adecvata a operatoru-
lui energiei potentiale de interactie descris de relatia (2.77). Sa precizam
ca introducerea mezonului drept cuanta de schimb conduce, teoretic, la

191
necesitatea introducerii unui potential cu miez repulsiv ca cel introdus n
relatia (2.82). In concluzie teoria campului confirma ideea fundamentala a
lui Yukawa conform careia interactiile nucleon-nucleon se realizeaza prin in-
termediul unor cuante de schimb, n particular mezonii n teoria lui Yukawa.
Sa precizam faptul ca toate teoriile moderne referitoare la interactia dintre
doi parteneri au la baza notiunea de cuanta de schimb. Pentru a trece n
revista teoriile moderne referitoare la fortele nucleare se impune o succinta
trecere n revista a particulelor elementare si a interactiilor dintre ele.
Aceasta problema va fi abordata n subcapitolul urmator.

2.4 Particulele elementare

2.4.1 Introducere n fizica particulelor elementare
Problema interpretarii structurii materiei si a fenomenelor din natura n
termenii unor entitati elementare si a fortelor ce se exercita ntre aces-
tea, deci n lumina unui numar redus de legi fundamentale, a framantat pe
oamenii de stiinta din cele mai vechi timpuri. Pentru antici ca si pentru
oamenii de stiinta din secolul trecut - atomul - prin nsasi denumirea sa,
era particula (entitatea) elementara a materiei. In anii 20 ai secolului nos-
tru se parea ca lumea materiala este alcatuita din trei tipuri de particule
elementare: fotoni, electroni si protoni. In anii 30 lumea particulelor ele-
mentare s-a mbogatit cu nca cateva: neutroni, pozitroni, miuoni, neutrini.
In acea perioada descoperirea unei noi particule elementare era un moment
de sarbatoare. Descoperirea pionilor, prezisi teoretic, n anii 50 a constituit
o mare bucurie a fizicienilor. Dar n anii care au urmat au fost descoperite
zeci de noi particule, numite stranii pentru motivul ca existenta lor a fost
total neasteptata pentru fizicieni. Ulterior, datorita mbunatatirii metodelor
de detectie precum si datorita construirii de noi acceleratoare cu energii din
ce n ce mai mari, s-au descoperit noi si noi particule, numarul lor crescand
spectaculos. Astazi se cunosc peste 200 de particule si numarul lor va creste
n continuare odata cu realizarea de energii si mai mari n acceleratoarele
moderne.
Descoperirea de noi particule este legata de faptul ca prin ciocnirea dintre
doua particule se pot produce noi particule daca sunt ndeplinite anumite
conditii. Astfel, prin ciocnirea dintre particulele a si b se pot genera parti-
culele 1, 2, 3, ... conform procesului:
a + b 1 + 2 + 3 + . . . (2.115)
daca energia cinetica a particulelor a si b depaseste energia cinetica de prag

192
necesara producerii procesului descris de relatia (2.115). Energia cinetica de
prag pentru procesul (2.115) pentru cazul n care particula (tinta) b este n
repaus se calculeaza conform relatiei:
ma + mb + m1 + m2 + . . .
(Ea )prag = Q (2.116)
2mb
n care m1 , m2 , . . . sunt masele de repaus ale particulelor 1, 2, ... iar Q este
energia de reactie definita de relatia:

Q = (ma + mb (m1 + m2 + . . .))c2 (2.117)

In cazul n care particulele a si b sunt ambele n miscare si se ciocnesc n
sens invers fiind ndeplinita conditia:

p~a + p~b = 0 (2.118)

n care p~a si p~b sunt impulsurile particulelor n sistemul laborator, conditia

de realizare a procesului (2.115) este urmatoarea:

(Ea + Eb )prag = Q (2.119)

Situatia descrisa de relatiile (2.118) si (2.119) se realizeaza n acceleratoarele

moderne cu inele de acumulare.
Relatiile (2.116) si (2.119) se demonstreaza imediat folosindu-
se faptul ca cuadrivectorul Et2 p2t c2 , n care Et si pt reprezinta
energia totala si, respectiv, impulsul total, este un invariant Lorentz
atat n sistemul laborator (SL) cat si n sistemul centrului de
masa (SCM). Folosind relatia pentru energia totala a unei par-
ticule, fie a aceasta particula:
q
Eta = p2a c2 + m2a c4 (2.120)

rezulta ca Et2 p2t c2 pentru particulele a si b, n sistemul labora-

tor, va fi:

(Et2 p2t c2 )SL = (Eta + Etb )2 (~

pa + p~b )2 c2 =

= m2a c4 + m2b c4 + 2Eta Etb 2~

pa ~pb c2 (2.121)
Acelasi invariant, exprimat n SCM, pentru particulele 1, 2, 3,
... rezultate n procesul descris de relatia (2.115), va fi:
!2

(Et2 p2t c2 )SCM (Et2 )SCM 2
X
= = (mi c + Ei ) (2.122)
i

193
In obtinerea acestei relatii s-a folosit faptul ca p~t = 0 n SCM
(prin definitia sistemului centrului de masa) cat si faptul ca e-
nergia totala Et a particulei i n SCM se exprima n functie de
energia ei cinetica prin relatia:

Eti = mi c2 + Ei (2.123)
n care Ei este energia cinetica n sistemul SCM. Invarianta
cuadrivectorului n cele doua sisteme implica egalitatea:
(Et2 p2t c2 )SL = (Et2 )SCM (2.124)
Energia minima (de prag) necesara realizarii procesului descris
de relatia (2.115) se obtine din conditia:
Ei = 0
X
(2.125)
i

In cazul n care particula b se afla n repaus (~ pb = 0, relatia

(2.124) tinand cont de relatiile (2.121), (2.122) si (2.125) devine:
!2
m2a c4 m2b c4 2 2
X
+ + 2mb c (Eta )prag = mi c (2.126)
i

Folosind pentru (Eta )prag relatia (2.123):

(Eta )prag = (Ea )prag + ma c2 (2.127)
din (2.126) se deduce:
!2
2 2
(ma c2 + mb c2 )2
X
2mb c (Ea )prag = mi c (2.128)
i

Aceasta relatie, cu Q definit n relatia (2.177), defineste energia

de prag din relatia (2.116).
In cazul n care ~ pa + p~b = 0 n SL relatia (2.124), tinand cont
de aceleasi relatii (2,121), (2.122) si (2.125), devine:
mi c2
X
(Ea + Eb )prag = (2.129)
i

sau, folosind pentru Eta si Etb relatia (2.127), se obtine:

(Ea + Eb )prag + ma c2 + mb c2 = mi c2
X
(2.130)
i

din care rezulta relatia (2.119)

194
 Din relatiile de mai sus rezulta ca, de exemplu, pentru generarea unui
pion n procesul:
p + p p + p + 0 (2.131)
este necesara o energie cinetica minima a protonului incident data de relatia:
!
2 4mp + m m c2
(Ep )prag = m c = m c2 2 + (2.132)
2mp 2mp c2

daca celalalt proton se afla n repaus sau o energie cinetica totala a celor doi
protoni egala cu:
(Ep1 + Ep2 )prag = m c2 (2.133)
daca protonii de energie cinetica Ep1 si Ep2 se ciocnesc frontal. In acest
exemplu, particulele finale 1 si 2 coincid cu cele initiale si n plus s-a gene-
rat pionul 0 care reprezinta particula 3 conform relatiei (2.115). Desigur,
procesul descris de relatia (2.115) este general, n sensul ca particulele 1, 2,
3, ... obtinute n urma interactiei pot fi total diferite de cele initiale ca n
exemplul urmator:
+ p n + +
Fireste, pentru realizarea procesului descris de relatia (2.115) este nece-
sar ca pe langa conditia energetica exprimata de relatia (2.116) sau relatia
(2.119), care rezulta din legea conservarii energiei totale si a impulsului to-
tal, sa fie satisfacute si celelalte legi de conservare specifice proceselor de
interactie dintre particulele elementare, legi ce vor fi descrise n paragra-
ful urmator. Oricare ar fi nsa aceste legi se poate afirma ca, n general,
prin ciocnirea a doua particule cu energii cinetice suficient de mari exista
totdeauna posibilitatea generarii unor alte particule. De aici rezulta si posi-
bilitatea descoperirii, n viitor, de noi particule pe masura ce vom dispune
de energii cinetice ale partenerilor de interactie din ce n ce mai mari.
In lumina celor precizate mai sus pe drept cuvant se ridica ntrebarea:
particulele produse n procesele de interactie sunt particule elementare? Se
impune deci definirea conceptului de elementaritate. O particula elemen-
tara, n sensul strict al cuvantului elementar, este aceea care satisface
urmatoarele conditii:

a). nu are structura interna.

b). nu poate fi descompusa n constituienti mai mici.

Conform acestor conditii rezulta ca o particula neelementara X este com-

pusa din particulele x1 , x2 , x3 , . . . n care poate fi descompusa prin diferite

195
interactii. Dar daca n procesul de interactie respectiv, prin care ncercam
descompunerea particulei n constituientii sai, se genereaza si alte particule
(chiar particule constituiente) cum putem sti care sunt particule constitu-
iente si care sunt cele generate? Este evident ca atata timp cat procesul
de generare este posibil este lipsit de sens sa afirmam ca particula X este
compusa din particulele x1 , x2 , x3 , . . .. Aceasta afirmatie are sens numai
daca sunt ndeplinite conditiile:
c). particula X poate fi descompusa numai n particulele constituiente
ntr-un proces de interactie:

a + X a + x1 + x2 + x3 + . . . (2.134)

d). energia de separare Si a particulei xi din particula X este mult mai mica
decat energia ei de repaus:

Si mxi c2 (2.135)

Aceasta conditie semnifica faptul ca particula xi poate fi detectata

n stare libera sau n orice caz este relativ slab legata ntr-un sistem
oarecare. Conditiile c) si d) pot fi satisfacute simultan numi daca
energia cinetica de interactie a sistemului a+X (relatia 2.134) satisface
conditia:
Si < E < mxi c2 (2.136)
Daca aceasta conditie este ndeplinita poate avea loc separarea par-
ticulei xi din X fara generarea alteia similare. Asadar, ori de cate
ori conditiile c) si d) sunt ndeplinite se poate afirma, cel putin din
punct de vedere practic, ca particula X este compusa din particulele
x1 , x2 , x3 . . . n acelasi sens n care nucleul este format din protoni si
neutroni. Daca cel putin una din conditiile c) si d) nu este respectata
atunci particula X se numeste, din punct de vedere practic, particula
elementara. Sa subliniem nsa ideea ca definind astfel particula ele-
mentara nu rezulta de aici ca aceasta nu are o structura interna ci
numai faptul ca nu putem experimental sa evidentiem aceasta struc-
tura, constituientii acesteia. Asadar definitia de mai sus este deci o
definitie practica a particulelor elementare si n acest sens, n acest
paragraf, vom folosi aceasta notiune.

Sa facem precizarea ca n fizica particulelor elementare se

efectueaza practic un singur gen de experiment: ciocnirea (interactia)
dintre o multime de particule cu o alta multime de particule.

196
 Numarand particulele care zboara dupa ciocnire ntr-o anumita
directie, fizicianul experimentator ncearca sa stabileasca toate
proprietatile ce caracterizeaza particulele care se ciocnesc. Este
ca si cum ne-am afla ntr-o ncapere ntunecata si am stropi cu
un furtun o statuie iar apoi strangand apa mprastiata ncercam
sa reproducem statuia dupa cum se exprima plastic un fizician
pentru a sublinia dificultatile experientelor din fizica particulelor
elementare

Experientele arata ca particulele elementare nu pot fi concepute decat

legate intrinsec de interactiile pe care le au ntre ele sau cu alte sisteme.
Fara aceste interactii o particula nu poate fi pusa n evidenta si deci nu
poate fi caracterizata. Studiind modul n care particulele elementare (n
sensul definit mai sus) interactioneaza ntre ele au fost puse n evidenta
patru tipuri de interactie. In ordinea intensitatii lor interactiile se clasifica
n interactii tari, electromagnetice, slabe si gravifice.
Interactia tare este responsabila pentru fortele nucleare care se exercita
ntre nucleonii nucleului asigurand stabilitatea acestuia. Aceste forte se ex-
ercita si n interactia altor particule ca pioni, kaoni, hiperoni, etc. Particulele
ntre care se exercita astfel de forte se numesc hadroni. Fortele nucleare,
dupa cum s-a precizat deja, sunt forte de scurta distanta si ca atare pentru
dimensiuni mai mari decat 1014 m devin neglijabile. De aceea, asigurand
stabilitatea nucleului, aceste forte practic nu influenteaza fenomenele ato-
mice. Sa remarcam si faptul ca aceste forte nu au caracter universal caci
exista particule ca fotonii, electronii, miuonii, etc., ntre care nu se exercita
astfel de forte.
Interactia electromagnetica este urmatoarea ca intensitate si cea mai
bine studiata. Aceasta interactie se manifesta ntre particule ncarcate sau
chiar ntre particule neutre cu moment magnetic. Fortele care realizeaza
aceasta interactie sunt de lunga distanta si actioneaza la nivelul atomilor,
moleculelor, cristalelor ca si la nivelul tuturor macrosistemelor. De aceea
toate fenomenele specifice experientei umane sunt, n esenta, de natura elec-
tromagnetica. Sa remarcam faptul ca interactia electromagnetica presupune
atat forte atractive cat si forte de respingere. Ca urmare, interactia electro-
magnetica dintre doua corpuri ncarcate, a caror suma a sarcinilor este zero,
are un caracter de raza scurta de actiune.
Interactia slaba a aparut n primul rand la dezintegrarea a nucleelor.
Ulterior s-a stabilit ca o serie de alte particule, inclusiv hadronii, se pot de-
zintegra prin interactie slaba. Studiile teoretice si experimentale au condus
la ideea ca multe particule ca hiperoni, kaoni, miuoni, etc., ar fi fost stabile

197
daca n-ar fi existat interactia slaba. Exista de asemenea o serie de ciocniri
(reactii) cum ar fi ciocnirile neutrinilor cu nucleele care au loc tot prin
intermediul interactiei slabe. Fortele corespunzatoare acestor interactii sunt
forte de foarte scurta distanta. La distante 1014 m fortele slabe sunt
foarte slabe n comparatie cu fortele nucleare si cele electromagnetice. La
distante foarte mici ( 1019 m ) aceste forte devin comparabile cu fortele
electromagnetice iar la distante si mai mici pot egala ca intensitate fortele
nucleare.
Interactia gravifica este cea mai slaba ca intensitate dar se manifesta n
tot universul dat fiind faptul ca raza ei de actiune este infinita. Sunt forte
atractive dar universale si se manifesta ntre toate corpurile cu o intensitate
cu atat mai mare cu cat masa corpurilor ce interactioneaza este mai mare.
De aceea acest tip de interactie se manifesta sesizabil numai ntre corpuri
cu mase suficient de mari fiind neglijabile n cazul particulelor elementare a
caror masa este foarte mica. In continuare interactia gravifica va fi neglijata
n interactiile dintre particulele elementare.
Experienta arata ca majoritatea particulelor elementare, ca si nuclele
radioactive, se dezintegreaza n timp dupa o lege exponentiala exprimata
de relatia (1.315). Este interesant sa facem o legatura ntre timpul mediu
de viata propriu (timpul mediu de viata definit n sistemul centrului de
masa fata de care particula este n repaus) si tipul interactiei prin care
se dezintegreaza. Sa facem mai ntai precizarea ca experimental se masoara
timpul mediu de viata SL n sistemul laborator (SL). Timpul mediu de viata
propriu, care reprezinta o proprietate intrinseca a particulei elementare, se
exprima n functie de SL prin relatia:
s
v2
= SL 1 (2.137)
c2

n care v este viteza particulei n SL iar c este viteza luminii.

Timpul mediu de viata variaza n limite foarte mari fiind determi-
nat, n esenta, de interactia prin care particulele se dezintegreaza. Astfel
dezintegrarea prin intermediul interactiilor tari conduce la timpi de viata
de 1022 1019 s iar particulele care intra n aceasta categorie se numesc
rezonante. Dezintegrarile electromagnetice conduc la timpi de viata ce
variza ntre 1019 si 1010 s iar dezintegrarile slabe corespund la timpi de
viata mai mari decat 1014 s. Foarte multi autori considera ca o particula
pentru a putea fi considerata elementara trebuie sa fie stabila n sensul
ca timpul mediu de viata al ei trebuie sa fie mai mare decat timpul nuclear.

198
Timpul nuclear sau timpul de interactie se defineste prin relatia:
Lc h
N = = 0.7 1024 s (2.138)
c mn c2
n care Lc este lungimea Compton a nucleonului. Asadar, timpul nuclear
este timpul n care o particula cu viteza luminii c interactioneaza cu un nu-
cleon de masa mn a carui dimensiune este definita de lungimea Compton Lc .
Este cazul sa remarcam ca aceasta conditie de elementaritate nu stabileste
cat de mare trebuie sa fie fata de N pentru ca particula sa fie considerata
elementara. Adesea se considera ca particulele care se dezintegreaza elec-
tromagnetic sau slab sunt particule stabile si deci elementare n sensul
terminologiei de mai sus. Sa subliniem cu acest prilej si faptul ca numarul
particulelor elementare cu un timp infinit de mare este foarte mic. Pana nu
demult numarul acestor particule era de 11: fotonul, electronul, protonul,
trei tipuri de neutrini (neutrinul electronic e , miuonic si tauonic )
si antiparticulele lor cu precizarea ca fotonul nu are antiparticula. Teoriile
recente privind unificarea tuturor fortelor din natura ca si unele experiente
(a se vedea paragraful urmator) conduc la ideea ca protonul nu este totusi
o particula cu timpul infinit ci o particula instabila cu timpul egal
cu aproximativ 1032 ani. Acceptand aceasta idee rezulta ca numarul partic-
ulelor stabile n sensul strict al cuvantului ( este infinit) sunt numai 9 si
acestea interactioneaza numai electromagnetic si/sau slab. Din cele relatate
mai sus rezulta corelatia evidenta ntre timpul mediu de viata si tipul
interactiei prin care se dezintegreaza particulele elementare.
O caracteristica importanta a particulelor elementare, care ar putea fi
considerata, plastic vorbind, un fel de adresa a acestora, este fara ndoiala
masa de repaus a lor. Este evident ca masa de repaus a particulelor ele-
mentare este limitata inferior de valoarea zero; n ceea ce priveste valorile
mari nu se poate estima o limitare fizica, singura limitare cunoscuta fiind
data de energiile accesibile n prezent. Dar cum se determina masa parti-
culelor elementare? Dupa cum se stie masa nucleelor se obtine cu ajutorul
spectrometrelor de masa a caror esenta consta n faptul ca ionii nucleelor
respective, cu energii foarte mici (termice), sunt accelerati si analizati n
campuri electrice si magnetice. Aceasta metoda nu poate fi folosita n cazul
particulelor elementare caci acestea se obtin, cel mai frecvent, n procese
de ciocnire (reactii) cu viteze diferite si cel mai adesea necunoscute. De
asemenea multe particule sunt neutre sau au un timp mediu de viata foarte
scurt. Rezulta de aici ca metoda spectrometriei de masa este inadecvata
pentru determinarea masei particulelor si ca atare se folosesc alte metode
n care masa (ca si timpul mediu de viata) se determina statistic pe baza

199
unui ansamblu de masuratori. De aceea un anumit ansamblu de particule
de acelasi fel este caracterizat de valoarea medie a masei de repaus si de
mprastierea (dispersia) m a acestei valori. Precizam ca atunci cand se
vorbeste de mprastierea m a masei de repaus se are n vedere distributia
naturala a valorilor masurate pentru masa diferitelor particule de acelasi
fel si nu mprastierea generata de posibilitatile limitate ale aparaturii de
masura.
Probabilitatea P(m) ca o particula sa aibe o anumita masa de repaus m0
este bine descrisa de o distributie de tip Breit-Wigner (paragraful 1.9.4):
m0
P (m) (2.139)
(m m0 )2 + ( m0 2
2 )

n care m0 este largimea la seminaltime a distributiei masei de repaus.

Relatia de incertitudine (2.84) leaga timpul mediu de viata al particulelor
respective de largimea m0 a distributiei masei de repaus conform relatiei:

(m0 c2 ) h (2.140)
Asadar numai particulele stabile, cu vor avea o masa precis de-
terminata. Astfel masa particulei este determinata cu o precizie data de
timpul care, conform precizarilor de mai sus, este intim legat de tipul
interactiei la care participa particula respectiva. Este de asteptat deci ca si
masa sa fie corelata cu tipul de interactie. Intr-adevar, pana la descoperirea
tauonului (m c2 = 1800 MeV) se putea afirma ca cea mai usoara particula
care participa la interactiile tari - pionul (m c2 140 MeV) - este mai grea
decat cea mai grea particula miuonul (m c2 106 MeV), care nu mai
interactioneaza tare. Sa observam ca totusi masa pionului nu difera mult
de masa miuonului asa ncat faptul ca prima participa n interactiile tari
iar cealalta nu, constituie un argument concludent, si ne arata ca, de fapt,
suntem nca departe de ntelegerea esentei fizicii subnucleare. Descoperirea
tauonului, mai greu decat pionul, care de asemenea nu interactioneaza tare,
confirma afirmatia de mai sus si arata n acelasi timp ca masa, desi o propri-
etate importanta a particulelor elementare nu constituie totusi o proprietate
definitorie a acestora, nefiind strict corelata cu tipul interactiei.

2.4.2 Legi de conservare n fizica particulelor elementare

Multiplele experiente au aratat ca n interactiile sau transformarilor par-
ticulelor elementare actioneaza o serie de reguli empirice prin care se se-
lecteaza acele interactii (reactii) sau transformari care pot avea loc din total-
itatea interactiilor sau transformarilor care pot fi concepute (imaginate). Au

200
aparut astfel reguli de selectie ca o consecinta a unor legitati experimen-
tale constatate empitic; stabilirea universalitatii acestor legitati a condus,
n fizica n general dar n special n fizica particulelor elementare, la ceea
ce numim legi de conservare. Asadar, o lege de selectie este exprimarea
empirica a unei legi de conervare. Intelegerea cauzelor care duc la legile de
conservare s-a facut n ultimele decenii si fizica particulelor elementare a ju-
cat un rol central n aceasta directie. Astazi este unanim acceptata ideea ca
legile de conservare sunt consecinte ale diferitelor proprietati de simetrie pe
care le au particulele si interactiile lor.1 Deoarece legile de conservare sunt
consecinte ale faptului ca sistemul fizic are anumite simetrii, aceasta, din
punct de vedere matematic, semnifica invarianta legilor fizice la operatiile
corespunzatoare simetriilor respective.2
Legile de conservare au jucat si joaca un rol important n dezvoltarea
fizicii n general. In fizica particulelor elementare aceste legi au nsa un rol
aparte, deosebit, din cel putin urmatoarele motive.
1. Nu exista o teorie care sa explice toate proprietatile particulelor ele-
mentare si interactiile dintre ele. In schimb, n lumea particulelor ele-
mentare exista legi de conservare care se respeca n toate interactiile
si transformarile cunoscute pana-n prezent.
2. In lumea particulelor elementare actioneaza si legi de conservare speci-
fice care nu apar la nivel macroscopic sau oricum nu joaca un rol im-
portant la acest nivel.
3. La nivelul particulelor elementare legile de conservare actioneaza mai
eficient n sensul ca daca la nivelul macroscopic legile de conservare
interzic anumite fenomene la nivelul particulelor elementare legile
de conservare permit anumite interactii si transformari. Aceasta
nseamna ca daca anumite procese nu sunt interzise de nicio lege de
conservare atunci aceste procese se vor produce cu necesitate la nivelul
prticulelor elementare. Daca totusi un proces nu se produce se con-
sidera ca procesul respectiv nu este nca bine cunoscut.
Legile de conservare din fizica particulelor elementare se pot clasifica n
trei grupe:
A) Legi de conservare care decurg din proprietatile geometrice ale structurii
unificate spatiu-timp
1
Simetria este o idee prin care oamenii au ncercat de-a lungul timpului sa nteleaga
fenomenele naturii si sa creeze ordine, frumusete si perfectiune.
2
Exista o stransa legatura ntre invarianta la un grup de transformare si o lege de
conservare a unei marimi fizice.

201
B) Legi de conservare care se refera la conservarea sarcinilor particulelor
elementare; aceste legi sunt specifice tuturor celor trei tipuri de interactie
a particulelor elementare. Reamintim ca interactia gravifica nu joaca
practic niciun rol n fizica particulelor elementare si ca atare nu este
considerata n fizica particulelor elementare.

C) Legi de conservare specifice numai unora din cele trei tipuri de interactie.
Sunt deci legi aproximative care arata ca diferitele tipuri de interactie
au diferite grade de simetrie; cu cat interactia este mai intensa cu atat
aceasta este mai simetrica, adica i corespund mai multe legi de con-
servare.
A. Legile de conservare din aceasta grupa rezulta din simetria spatiului
si timpului si din invarianta interactiei la operatia corespunzatoare simetriei
respective. Astfel:
- Omogenitatea timpului si spatiului implica invarianta la translatie n timp
si n spatiu; de aici rezulta conservarea energiei totale si, respectiv, a
impulsului total.

- Izotropia spatiului implica invarianta la rotatie de unde rezulta legea con-

servarii momentului cinetic total.

- Simetria la inversia spatiala conduce la legea conservarii paritatii. Aceasta

lege nu se respecta n cazul interactiilor slabe.

- Simetria la inversia temporala conduce la reversibilitatea proceselor de

interactie.

Consideram ca este util sa reamintim principalele idei folosite

n mecanica cuantica pentru marimile fizice care se conserva.
Fie un sistem cuantic descris de hamiltonianul H independent
de timp. Functia de unda , functie proprie a hamiltonianului
H, verifica ecuatia:

ih = H (2.141)
t
cat si ecuatia complex conjugata:

ih = (H) = H + = H (2.142)
t
In obtinerea ultimei relatii s-a tinut cont de faptul ca operatorul
H este hermitic:
H+ = H (2.143)

202
Valoarea observabila a unei marimi F n starea este definita de
valoarea medie < F > care este egala cu produsul scalar definit
astfel: Z
< F >=< , F >= F d (2.144)

Din aceasta relatie rezulta:

d F
Z Z Z
< F >= F d + d + F
d
dt t t t
(2.145)

Substituind n aceasta ecuatie derivatele /t si /t din
(2.141) si (2.142) si tinand cont ca operatorul F nu depinde de
timp (F/t = 0) rezulta:
d i
Z
< F >= [HF F H]d (2.146)
dt h
Expresia HF-FH se numeste n mecanica cuantica comutatorul
operatorilor H si F si se noteaza cu simbolul [H,F]:

HF F H = [H, F ] (2.147)

Din relatia (2.146) rezulta ca pentru orice observabila F care

comuta cu hamiltonianul H si care nu depinde explicit de timp
avem:
d
< F >= 0 (2.148)
dt
ceea ce semnifica faptul ca F se conserva n timp, adica este o
constanta a miscarii. In cazul n care H si F comuta, functiile
proprii ale hamiltonianului H pot fi astfel alese ncat sa fie functii
proprii si ale lui F, adica pentru ecuatia Schrodinger stationara
au loc relatiile:

H = E ; F = f (2.149)

n care f este valoarea proprie a lui F pentru starea . Daca

conditia (2.148) este satisfacuta atunci valoarea f se conserva si
f este un numar cuantic bun. Sa facem si remarca: deoarece F
corespunde unei marimi fizice observabile, operatorul F trebuie
sa fie hermitic:
F+ = F (2.150)
Asadar, pana-n prezent am aratat cand o marime F este o
constanta a miscarii. Problema practica, concreta, consta n a

203
stabili care sunt constantele miscarii pentru un hamiltonian H
dat. Pentru aceasta ar trebui, conform celor precizate mai sus,
sa definim toti operatorii asociati marimilor observabile, opera-
tori independenti de timp, si apoi, pe rand, sa constatam care
dintre acestia comuta cu operatorul H. Fireste, o observabila
care comuta ntotdeauna cu hamiltonianul H este hamiltonianul
nsusi caruia i corespunde ca observabila energia sistemului.
Rezulta de aici ca energia totala a sistemului este o constanta
a miscarii pentru orice sistem al carui hamiltonian nu depinde
explicit de timp. De aici rezulta legea conservarii energiei totale
pentru astfel de sisteme.
Desigur stabilirea faptului ca H comuta cu el nsusi era ceva
evident; n general nsa este greu de stabilit care sunt ceilalti o-
peratori care comuta cu H din simplul motiv ca cel mai adesea
hamiltonianul unui sistem oarecare nu este bine cunoscut. Din
fericire nici nu este necesara cunoasterea exacta a hamiltoni-
anului; este suficient sa stim operatiile de simetrie fata de care
H este invariant pentru a stabili constantele de miscare. Acest
aspect va fi ilustrat n continuare.
Fie U un operator de transformare care transforma functia
proprie (~r, t) astfel:
(~r, t) = U (~r, t) (2.151)
Prin definitie un operator de transformare nu trebuie sa modifice
normarea la unitate a functiei de unda, adica trebuie satisfacuta
relatia:
Z Z Z
d = (U ) (U )d = U + U d = 1 (2.152)

de unde rezulta:
U +U = U U + = I (2.153)
Aceasta relatie arata ca operatorul de tranformare U este unitar.
Operatorul U este si un operator de simetrie daca functia U
verifica aceeasi ecuatie Schrodinger (2.144) ca si functia :

ih (U ) = H(U ) (2.154)
t
Din aceasta relatie si relatia (2.141) rezulta:

ih = (U 1 HU ) = H (2.155)
t

204
sau:

H = U 1 HU = U + HU ; HU U H = [H, U ] = 0 (2.156)

relatie care arata ca operatorul de simetrie comuta cu operatorul

H. De aici, prin comparare cu relatiile (2.147) si (2.148), rezulta
si modul concret de stabilire a constantelor de miscare si deci a
legilor de conservare. Astfel, daca operatorul de simetrie este si
hermitic el corespunde unei marimi observabile care se conserva.
Daca operatorul U nu este hermitic atunci poate fi gasit un ope-
rator hermitic F astfel ncat operatorul U definit prin relatia:

U = eiF (2.157)

n care este un numar real, corespunde unei marimi observabile

care se conserva. Operatorul F din aceasta relatie se numeste
generatorul operatorului de simetrie. Sa observam ca opera-
torul U astfel definit este unitar daca operatorul F este hermitic
deoarece:
+ +
U + U = eiF eiF = ei(F F ) = 1 (2.158)
Operatorii de transformare U pot realiza transformari discrete
sau continui. Printre operatorii care realizeaza transformari dis-
crete mentionam operatorii care sunt si unitari si hermitici. O-
peratorul P (paragraful 1.6) care realizeza inversia spatiala este
un astfel de operator. Acest operator realizeaza o transformare
discreta caci reflexia axelor de coordonate nu se poate face pe
bucatele ci ori se realizeaza ori nu. In cazul acestei transfor-
mari operatorul U este identic cu operatorul P. Tot o transfor-
mare discreta este si operatia de inversie temporala realizata de
operatorul T (paragraful 1.6). Conform celor precizate mai sus
operatorul T (deci U n terminologia de mai sus) este un ope-
rator de simetrie daca [H, T ] = 0 si daca functia (t) si T (t)
verifica aceeasi ecuatie (2.141) adica:

ih (T (t)) = H(T (t)) (2.159)
t
Pe de alta parte prin inversia temporala t t ecuatia (2.141)
devine:

ih (t) = H(t) (2.160)
t

205
Comparand relatiile (2.159) si (2.160) rezulta ca relatia (2.151)
nu se realizeaza, adica:

(t) (t) 6= T (t) (2.161)

Daca conjugam nsa ecuatia (2.160):

ih (t) = H (t) (2.162)
t
si o comparam cu ecuatia (2.159) rezulta relatia:

(t) = T (t) (2.163)

Ecuatia cu valori proprii (2.149) pentru operatorul T, tinand

cont de relatia de mai sus, va fi:

T (t) = t (t) = (t) (2.164)

Aceasta relatie arata ca valorile proprii t ar fi complexe, ceea ce

este lipsit de sens caci valorile proprii, observabile fizice, trebuie
sa fie reale. Din relatia (2.163) rezulta deci ca operatorul T este
un operator antiunitar caruia nu-i corespund valori proprii ceea
nseamna ca o stare oarecare a sistemului nu poate fi caracteri-
zata cu, sa-i spunem o paritate temporala, ca n cazul opera-
torului P, care sa se conserve n timp. Cum se stabileste n acest
caz invarianta la inversia temporala? Aceasta invarianta tem-
porala, dupa cum vom constata la capitolul Reactii Nucleare
(partea II a lucrarii) conduce la principiul echilibrului detaliat
care arata ca probabilitatea de realizare a procesului a + A
b + B este egala cu probabilitatea procesului b + B a + A,
proces care reprezinta inversia n timp a procesului initial. Verifi-
carea acestui principiu reprezinta dovada invariantei temporale.
Multiple si dificile testari indirecte ale invariantei temporale
au condus la ideea ca aceasta are loc practic pentru toate tipurile
de interactii cu exceptia interactiei slabe speciale. In aceasta
ultima interactie intra dezintegrarile kaonilor (k20 ) pentru care,
ncepand din anul 1964, s-a descoperit o usoara ncalcare (0.1%)
a invariantei temporale. Nu este nca clar care interactie este re-
sponsabila pentru aceasta nerespectare a invariantei temporale;
nu este exclusa existenta unei interactii slabe speciale respon-
sabila pentru aceasta nerespectare. Fireste, masurarea exacta

206
a momentului dipolar al kaonilor, asa dupa cum s-a precizat n
paragraful 1.8, ar putea da un raspuns multiplelor ntrebari legate
de ncalcarea invariantei temporale n cazul kaonilor.
Revenind la ideea principala precizam ca operatorii transfor-
marilor discrete, daca sunt si hermitici si unitari (n cazul oper-
atorului P dar nu si a operatorului T) conduc la legi de conser-
vare multiplicative carora le corespund numere cuantice mul-
tiplicative. Astfel, valoarea numarului cuantic de paritate, n
acord cu relatia (1.162), este data de produsul valorilor numerelor
cuantice ale elementelor ce formeaza sistemul.
In cele mai multe cazuri operatorii U realizeaza transformari
continui ca de exemplu translatia n spatiu, rotatia, etc. Evident
aceste transformari sunt continui caci, de exemplu, rotatia la un
unghi oarecare poate fi realizata printr-o succesiune continua
de rotatii foarte mici. In cazul transformarilor continui opera-
torul U se scrie de regula sub forma exprimata de relatia (2.157)
n care F este operatorul care realizeaza transformarea continua
respectiva, de exemplu translatia, rotatia, etc. Pentru a exem-
plifica aceasta situatie sa studiem miscarea unei particule care
se deplaseaza n sensul pozitiv al axei Ox. Pentru pozitiile x0 si
x0 + functiile de unda respective (x) si (x) sunt legate, n
acord cu relatia (2.151) prin relatia:
(x) = U ()(x) (2.165)

Daca presupunem ca miscarea particulei (sistemului) este in-

variabila la translatie de-a lungul axei Ox atunci are loc relatia:

(x) = (x + ) = (x) + (x) + . . . (2.166)
x
n care functia s-s dezvoltat n serie dupa puterile parametrului
considerat foarte mic ceea ce este adevarat caci transformarea

este continua. Inmultind relatia (2.166) cu (1 x ) si neglijand
2
termenii proportionali cu se obtine:

d
(x) = (1 )(x) (2.167)
dx
Din relatiile (2.165) si (2.166) rezulta pentru operatorul U ex-
presia:
d d 1
U () = 1 = 1 + i(i ) = 1 + i( px ) (2.168)
dx dx h

207
 Figura 2.11
Translatia de-a lungul axei Ox cu valoarea a sistemului
(particula) aflat initial n pozitia x0 . Functiile de unda pentru
cele doua pozitii sunt reproduse n figura

n care px este componenta pe axa Ox a impulsului p~ care, din

punct de vedere cuantic, se exprima prin relatia ihgrad. Com-
parand aceasta relatie cu (2.157) pentru valori foarte mici
rezulta pentru operatorul F expresia:
1
F = px (2.169)
h
relatie care arata ca proiectia px se conserva. Asadar, invarianta
la translatie de-a lungul axei Ox conduce la conservarea marimii
F si deci a impulsului px . Din punct de vedere fizic aceasta con-
servare semnifica faptul ca daca spatiul de-a lungul axei Ox este
omogen (adica invariant la translatie) atunci particula se misca
uniform, fara modificarea impulsului pana ce de-a lungul axei
apare o neomogenitate (invarianta nu mai are loc) creata, de
exemplu, de un corp extern care modifica valoarea impulsului px .
In mod similar invarianta la rotatie a unui sistem caracteri-
zat de momentul cinetic Iz fata de axa Oz conduce la faptul ca
operatorul
1
F = Iz (2.170)
h

208
 se conserva si deci se conserva si Iz . Generalizand transformarile
de mai sus rezulta ca invarianta la translatie si rotatie n spatiu
conduce la conservarea impulsului total si a momentului cinetic
total. Invarianta la transformari continui conduce la legi de con-
servare a marimilor aditive scalar sau vectorial. Conservarea
sarcinii electrice n transformarile radioactive (relatia 1.313) arata
ca sarcina electrica este o marime aditiva scalar n sensul ca
sarcina sistemului initial este egala cu suma sarcinilor electrice
ale subsistemelor. Numerele cuantice aditive vectorial caracteri-
zeaza marimi vectoriale; ntre aceste marimi sunt cele care de-
finesc momentul unghiular, spinul izotopic (relatiile (1.123) -
(1.125), etc.)etc.

B. Legile de conservare din aceasta grupa se refera la conservarea sar-

cinilor si rezulta din observatia (sau mai curand intuitia) ca sarcina elec-
trica nici nu apare nici nu dispare spontan. Daca aceasta afirmatie n-ar fi
adevarata ar rezulta, de exemplu, ca procesul de dezintegrare al electronului
ntr-un neutrino si un foton:

e + (2.171)

permis de legile de conservare din grupa A, ar trebui sa aibe loc. Deoarece

procesul descris de relatia de mai sus, ca si alte procese similare, nu au loc
practic se ajunge la concluzia ca n orice interactie (transformare) are loc
conservarea sarcinii totale. Daca consideram ca sarcina oricarei particule
a este un numar ntreg de sarcini elementare Za atunci legea conservarii
sarcinii totale pentru procesul:

a + b c + d + e (2.172)

se scrie astfel:
Za + Zb = Zc + Zd + Ze (2.173)
Aceasta relatie arata ca numarul cuantic de sarcina Z este un numar
cuantic aditiv scalar.

Conform afirmatiilor de mai sus fiecarei legi de conservare

i corespunde o lege de simetrie si un operator F corespunzator.
Daca notam cu Q acest operator al sarcinii elementare, opera-
torul de simetrie corespunzator, n acord cu relatia (2.157) va
fi:
U = eiQ (2.174)

209
 si deci functia de unda, conform relatiei (2.151) se transforma
astfel:
q = eiQ q (2.175)
n care q este functia de unda care descrie starea de sarcina
q. In fizica teoretica transformarea (2.175) se numeste trans-
formare de etalonare de speta ntai. Invarianta fata de aceasta
transformare, [H,Q]=0, garanteaza, din punct de vedere teoretic,
conservarea sarcinii. Rezulta de aici ca hamiltonianul care de-
scrie un proces de interactie (transformare) trebuie sa fie invari-
ant fata de transformarea de etalonare. Desigur, introducerea
acestei transformari este formala dar este strict necesara pentru
a putea trata legea de conservare a sarcinii n cadrul mecanicii
cuantice, tratare care s-a dovedit a fi foarte utila. Subliniem
nsa ca sensul fizic al acestei transformari nu este nca clarifi-
cat. De fapt si faptul ca sarcina electrica a unei particule este un
numar ntreg Z de sarcini elementare, dincolo de experienta lui
Millikan, este mai curand o intuitie decat un adevar constatat
experimental.
Legea de conservare a sarcinii totale, exprimata de relatia (2.173) nu
garanteaza nsa stabilitatea particulelor elementare fata de o serie de de-
zintegrari care pot fi imaginate ca de exemplu:
p e+ + (2.176)
Acest proces este permis de legile de conservare din grupa A cat si de
legea conservarii sarcinii electrice totale si totusi nu s-a observat experi-
mental. Din acest exemplu, ca si din altele similare, rezulta ideea ca n
procesele de dezintegrare (interactie) trebuie sa se conserve si alte marimi
ca de exemplu numarul total de nucleoni. In cazul nucleelor aceasta
lege de conservare se formuleaza simplu daca protonului si neutronului li
se atribuie sarcina barionica (sau numarul cuantic barionic) A=1 iar an-
tiparticulelor lor valoarea A=-1. Orice interactie (transformare) a nucleelor
(relatia (1.313) de exemplu) se face cu conservarea numarului barionic sau,
mai simplu, se realizeaza cu conservarea numarului de nucleoni. In fizica par-
ticulelor elementare sarcina barionica (numarul cuantic barionic) se noteaza
cu B. Constatarile experimentale au condus la ideea ca tuturor particulelor
elementare mai usoare ca protonul si neutronul trebuie sa li se atribuie B=0
iar protonului si neutronului, ca si particulelor mai grele sa li se atribuie
numarul cuantic barionic B=1 si, respectiv, B=-1 pentru antiparticulele re-
spective.

210
 Legea conservarii sarcinii barionice semnifica faptul ca n orice interactie
(transformare) aparitia unui barion suplimentar (deci unei particule cu
B=+1) se poate realiza numai prin aparitia unui antibarion (o particula
cu B=-1). De exemplu, n procesul:
p + p p + p + (p + p) (2.177)
aparitia protonului suplimentar este nsotita de aparitia antiprotonului. Din
aceleasi motive n dezintegrarile barionilor 0 (lambda), (sigma), etc.,
printre produsii de dezintegrare trebuie obligatoriu sa apara un barion:
0 n + 0 ; + p + 0 ; n + (2.178)
Considerand legea de conservare a sarcinii barionice, este evident ca procesul
descris n relatia (2.176) nu poate avea loc caci barionul p nu se poate
dezintegra n particule fara sarcina barionica.
Ca si n cazul sarcinii barionice se constata ca o serie de dezintegrari la
care participa particule elementare foarte usoare (electroni, miuoni, neutrini)
nu au loc n realitate desi sunt permise de legile de conservare trecute n
revista pana-n prezenr. De exemplu, nu se constata experimental (sau n
orice caz cu o probabilitate < 2 108 ) procesele:
e + (2.179)
desi procesele:
e + + (2.180)
sunt observate experimental. Fireste, daca neutrinii si antineutrinii din
dezintegrarea miuonilor sunt identici (au aceeasi natura) atunci proce-
sul descris de relatia (2.179) ar trebui sa aibe loc ca urmare a procesului de
anihilare neutrino-antineutrino. Rezulta ca si din relatia (2.180) sunt
diferiti si apartin fie electronului (e ) fie miuonului ( ). Un mod simplu
de a explica imposibilitatea procesului descris de relatia (2.179), ca si alte
procese similare, consta n a considera o noua lege de conservare pentru
dezintegrarile particulelor usoare si anume legea conservarii sarcinii lep-
tonice. Se considera pentru electroni si pentru miuoni negativi sarcina
leptonica (sau numarul cuantic leptonic) egal cu +1 (Le = +1; L = +1)
si, respectiv -1 pentru antiparticulele respective. Pentru particulele al
caror numar barionic este diferit de zero ca si pentru mezonii , K, , etc.,
se considera ca numarul leptonic este zero. Numarul cuantic al neutrinilor
miuonici se poate determina din dezintegrarile:
+ + + +
(2.181)
L 0 1 +(L =?) 0 1 +(L =?)

211
din care rezulta L = 1 pentru si L = +1 pentru . In mod similar
se consiera Le = +1 pentru e si Le = 1 pentru e . Cu aceste atribuiri
procesele descrise de relatia (2.180) vor fi:

+ e+ + e + e + e +
(2.182)
L 1 1 +1 1 +1 +1 1 +1

In mod similar se atribuie L = +1 pentru si si L + = 1 pentru

+ si n care si sunt tauonul si, respectiv, tauonul neutrinic.
Tauonul este replica supergrea a electronului dupa cum miuonul este replica
grea a electronului. Rezumand se poate spune ca se face distinctie ntre
sarcina leptonica pentru perechile (e , e ), ( , ) si ( , ) si an-
tiparticulele lor carora li se atribuie valorile:

Le = 1 pentru e , e ; Le = 1 pentru e+ , e+
L = 1 pentru , ; L = 1 pentru + , (2.183)
L = 1 pentru , ; L = 1 pentru + ,

Uneori Le se mai numeste si primul numar lepronic, L se numeste al

doilea numar leptonic iat L se numeste al treilea numar leptonic.
Din cele precizate mai sus este evident ca procesul descris de relatia
(2.179) nu poate avea loc caci numarul leptonic L este diferit de numarul
leptonic Le . Conservarea sarcinii (numarului) leptonice ne permite, de e-
xemplu, sa stabilim ca n dezintegrarea neutronului apare un antineutrino
electronic:
n p+ e + ( =?)
n = p + e + e (2.184)
L 0 0 +1 1

Sa precizam cu acest prilej ca particulele pentru care toate sarcinile

(electrica, barionica si leptonica) sunt zero se numesc particule neutre
adevarate. Astfel de particule sunt fotonul, mezonul etc. Fireste genera-
rea si absorbtia particulelor neutre adevarate nu este conditionata de legile
de conservare a sarcinilor trecute n revista mai sus. Sa subliniem si ideea
ca s-au introdus notiunile de sarcina barionica si sarcina leptonica prin
analogie cu sarcina electrica desi nu au nimic comun cu aceasta. In schimb
legile lor de transformare la etalonare sunt similare pentru toate aceste
sarcini.
C. In aceasta grupa intra legile de conservare a caror origine (ca si a
legilor din grupa B.) nu este nca clarificata si care, n plus, se conserva
numai pentru anumite tipuri de interactie, ceea ce arata ca interactiile au

212
diferite grade de simetrie. Din aceasta grupa fac parte legile de conservare a
numarului cuantic de straneitate (S), a numarului cuantic de charm (C), a
spinului izotopic (T), a numarului cuantic de hipersarcina (Y), a conjugarii
de sarcina (C), a paritatii G, etc.

In cazul particulelor elementare numarul cuantic de charm

ca si conjugarea de sarcina se noteaza cu acelasi simbol, C.
Semnificatia acestor simboluri rezulta din text.

In continuare vom trece n revista numai numarul cuantic de stranei-

tate si de charm. Spinul izotopic a fost deja introdus n paragraful 2.1
iar numarul cuantic de hipersarcina este de fapt o combinatie a numarului
cuantic barionic si de straneitate; celelalte numere cuantice specifice acestei
grupe desi importante nu sunt strict necesare pentru scopurile urmarite n
aceasta lucrare.
Numarul cuantic de straneitate S a fost introdus pentru a explica fenomenul
de producere asociata a particulelor K si 0 n interactiile tari precum si
timpul lor lung de viata. Astfel, n procesul:

p + 0 + k0 (2.185)

n care:
0 p + ( 2.6 1010 s)
si:
k0 + + ( 0.9 1010 s)
0 (lambda) si k0 (kaonul) se produc cu o sectiune de ordinul milibarnilor
(relatia (1.251)), specifica interactiilor tari pe cand timpul lor mediu de viata
fata de dezintegrarile prezentate n relatiile de mai sus este de ordinul 1010 s,
specific interactiilor slabe. Asadar, perechea (0 k0 ) se produce n interactii
tari si se dezintegreaza n interactii slabe. Si n alte interactii tari, n care
n starea initiala nu participa particulele k sau 0 , se constata generarea
acestor particule n starea finala, ntotdeauna n perechi, fie k0 fie 2k, etc.
Aceste constatari au condus la introducerea unui nou numar cuantic denu-
mit straneitate. Prin conventie a fost atribuit numarul cuantic S=+1 unei
particule din pereche si S=-1 celeilalte particule astfel ncat n final, n orice
interactie tare, sa aibe loc relatia S = 0, caci numarul cuantic de stranei-
tate este un numar cuantic aditiv. Astfel particulei 0 i s-a atribuit S=-1
iar particulei k0 i s-a atribuit S=+1. Particulele cu S 6= 0 se numesc par-
ticule stranii. Experienta arata ca straneitatea se conserva n interactiile
tari si electromagnetice si nu se conserva n interactiile slabe; rezulta ca prin

213
interactiile slabe particulele cu S 6= 0 pot trece in particule cu S=0, asa
cum rezulta din dezintegrarile descrise de relatia (2.185). Plecand de la va-
lorile straneitatii pentru particulele 0 si k0 si aplicand legea de conservare
a straneitatii n interactiile tari se gaseste straneitatea celorlalte particule
stranii. Astfel, se stie ca reactia:

p+ p p+ 0 + k+
(2.186)
S 0 0 0 1 Sk+ =?

se realizeaza datorita interactiilor tari. Considerarea conservarii straneitatii

pentru acest proces conduce la valoarea S=+1 pentru particula k+ . Din
reactia:
p+ n+ k+ k
(2.187)
S 0 0 0 1 Sk =?
rezulta S=-1 pentru particula K . In mod similar, din reactia:

p+ + k+
(2.188)
S 0 0 S =? 1

rezulta S=-1 pentru particula (sigma) iar din reactia:

p+ k + k+
(2.189)
S 0 1 S =? 1

rezulta S=-2 pentru particula (Xi). La fel se constata ca S=-3 pentru

particula (omega), s.a.m.d. Procedand ca mai sus se constata ca numarul
cuantic de straneitate pentru principalele particule stranii este urmatorul:

S = 1 pentru 0 , + , 0 , , k , K 0
S = 2 pentru , 0 (2.190)
S = 3 pentru

si S=+1, +2, +3 pentru antiparticulele respective.

Asa dupa cum s-a mai precizat si cum rezulta si din relatia (2.185) par-
ticulele stranii se pot dezintegra n particule nestranii prin interactii slabe.
De aici si faptul ca timpul lor de viata este relativ mare, specific interactiilor
slabe cat si faptul ca n aceste interactii numarul cuantic de straneitate nu
se conserva. Sa precizam nsa ca desi n interactiile slabe straneitatea nu se
conserva are loc totusi relatia:

S = 0, 1 (2.191)

214
care arata ca n interactiile slabe straneitatea nu se modifica cu mai mult de
o unitate.
In sistematica particulelor elementare se foloseste adesea numarul cuan-
tic de hipersarcina Y care nu este un numar independent caci se exprima
prin relatia:
Y =B + S (2.192)
n functie de numarul cuantic barionic B si de numarul cuantic de straneitate
S. Este evident faptul ca numarul cuantic Y se conserva numai n interactiile
tari si electromagnetice n care se conserva numarul cuantic de straneitate.
Un numar cuantic similar cu numarul cuantic de straneitate este si
numarul cuantic de charm (C). Acesta este un numar cuantic aditiv,
ntreg, care se conserva n interactiile tari si electromagnetice. Introdu-
cerea acestui numar cuantic a fost conditionata de descoperirea mezonilor
D (mezonii D + , D0 si antiparticulele lor D si D 0 ) a caror generare se face
n perechi ca de exemplu:

e+ + e D 0 + D 0
(2.193)
C 0 0 1 1

Mezonii cu charm D se pot dezintegra prin interactii slabe n particule

fara charm (ca si n cazul particulelor stranii):

D0 k+ +
(2.194)
C 1 0 0

Din ultimile doua relatii se constata similitudinea dintre numarul cuantic

de charm si numarul cuantic de straneitate. Sa precizam faptul ca masa
particulelor cu charm este relativ mare. Cea mai usoara particula cu charm,
mezonul D 0 are mc2 = 1.863 GeV, deci este de aproximativ doua ori masa
unui nucleon. De aceea pentru generarea lor, asa dupa cum s-a precizat
n paragraful 2.4.1, n ciocnirile dintre doua particule sunt necesare energii
cinetice mari ale acestora. Pentru astfel de energii se pot genera nsa multe
alte particule (se deschid si canale inelastice) si ca atare identificarea parti-
culelor cu charm n ansamblul particulelor care se genereaza este dificila din
punct de vedere experimental. Din aceste motive, ca si din cauza energiilor
relativ mici ce se pot obtine astazi n majoritatea acceleratoarelor, numarul
particulelor cu charm este relativ mic.
In paragraful 2.1 a fost introdus numarul cuantic de izospin care se con-
serva n interactiile tari, fapt contatat n multe experiente. Una din semni-
ficatiile fizice ale numarului cuantic de izospin consta n aceea ca particulele
cu acelasi izospin (de exemplu p si n sau tripletul pionilor , 0 , + , etc.)

215
au mase foarte apropiate care difera ntre ele doar cu cateva procente. Se
considera ca n absenta interactiilor electromagnetice si slabe masa parti-
culelor cu acelasi izospin ar fi fost egala. Particulele cu acelasi izospin se
disting prin valoarea diferita a proiectiei Tz a spinului izotopic. Din punct de
vedere fizic proiectia spinului izotopic nlocuieste n fond notiunea de sarcina
electrica. Astfel, n cazul nucleonilor relatia ntre sarcina Q si proiectia Tz 3
este urmatoarea:
1
Q = (TZ + )e (2.195)
2
cu: (
+ 12 pentru proton
Tz = (2.196)
21 pentru neutron
In cazul particulelor elementare relatia de mai sus se generalizeaza astfel:
1
 
Q = Tz + (B + C + S) e (2.197)
2
n care B, C si S sunt numerele cuantice fixate pentru o particula anumita.
Relatia (2.197) se numeste relatia lui Gell-Mann.

2.4.3 Clasificarea particulelor elementare.

Din paragrafele precedente a rezultat ca principalele caracteristici ale par-
ticulelor elementare sunt masa, spinul, sarcina electrica, sarcina barionica,
sarcina leptonica, straneitatea, charmul, spinul izotopic, paritatea, timpul
mediu de viata, etc. Este greu de precizat care dintre aceste proprietati este
cea mai importanta pentru a permite o clasificare a particulelor elementare,
asa dupa cum numarul atomic Z permite clasificarea elementelor n sistemul
periodic. Pana-n prezent au fost facute mai multe ncercari de clasificare
considerandu-se definitorii una sau mai multe din proprietatile trecute n
revista mai sus. Astfel, dupa momentul unghiular propriu (momentul de
spin) particulele se pot clasifica n fermioni (particule cu spin semintreg)
si bozoni (particule cu spin ntreg). Dupa valoarea numarului barionic par-
ticulele se pot mparti n barioni (particule cu numarul cuantic barionic B
diferit de zero) si particule cu B egal zero. Dupa valoarea numarului leptonic
si barionic particulele se pot clasifica n leptoni (care au numarul leptonic
diferit de zero), mezoni (particule cu L si B zero) si barioni (particule cu B
diferit de zero). Desigur clasificarile pot continua dar este usor de remar-
cat faptul ca toate aceste clasificari sunt doar partiale si interdependente.
3
In continuare prin Tz se ntelege, de fapt, numarul cuantic mT definit n (2.29)

216
Singura clasificare care se pare ca va da rezultate este cea care decurge din
utilizarea simetriilor cu ajutorul teoriei grupurilor; aceasta clasificare n-a
fost nca complet realizata la ora actuala. De aceea, n prezent, acceptand
ideea ca este greu de conceput o particula n afara interactiei ei se face
o clasificare, aproape general acceptata, dupa tipul interactiei la care par-
ticipa particula respectiva. Din acest punct de vedere particulele elementare
se clasifica n trei grupe:
1. Particule ce interactioneaza numai electromagnetic. In aceasta
grupa intra o singura particula - fotonul.
2. Particule ce interactioneaza slab si electromagnetic. Partic-
ulele din aceasta grupa se numesc leptoni (lepton nseamna usor
n limba greaca) si sunt 6 cunoscute la ora actuala:
! ! !
e
; ; (2.198)
e

Desigur exista si antiparticulele respective:

! ! !
e+ + +
; ; (2.199)
e

Toti leptonii au numarul cuantic leptonic diferit de zero si pozitiv,

spinul 1/2 si paritatea pozitiva. Antiparticulele respective au numarul
cuantic leptonic tot diferit de zero dar negativ, spinul 1/2 si sunt de
paritate negativa. La ora actuala leptonii sunt considerati particule
punctuale.
Conceptul de antiparticula a fost introdus de Dirac n
anul 1927-1928 ca rezultat al analizei ecuatiei relativiste pen-
tru energia totala E a unei particule cu masa de repaus m
si impuls total p:

E 2 = (pc)2 + (mc2 )2 (2.200)

Din aceasta relatie rezulta ca energia particulei este definita

de relatia: q
E = (pc)2 + (mc2 )2 (2.201)
de unde rezulta, matematic, ca sunt posibile atat energii po-
zitive cat si negative (figura 2.13).

E < mc2

217
 Figura 2.13
Starile de energie pozitive si negative pentru particula de masa m

mc2 < E < + (2.202)

Din punct de vedere al fizicii clasice sunt posibile numai e-
nergiile pozitive. Din punct de vedere al mecanicii cuantice
energiile negative sunt de asemenea posibile caci se poate
demonstra ca functiile proprii ale observabilei E formeaza
un sistem complet numai daca n acest sistem sunt incluse si
starile cu energii negative. Deoarece oricarei observabile tre-
buie sa-i corespunda un sistem complet de functii rezulta ca
starile (si deci si particulele corespunzatoare) negative tre-
buie sa existe. Dar daca aceste stari exista si sunt stari
ale particulelor atunci rezulta ca particulele care se gasesc
n stari de energie E > mc2 pot trece n starile de energie
negativa E < mc2 , emitand prin aceasta tranzitie energii
pozitive. In felul acesta materia lumii nconjuratoare, prin
emisie de energie, ar disparea mai devreme sau mai tarziu.
Pentru a rezolva aceasta contradictie P.Dirac, care a rezolvat
aceasta problema pentru electroni, a facut ipoteza ca toate
starile de energii negative sunt ocupate cu electroni n acord
cu principiul Pauli. In acest fel tranzitiile n starile de en-
ergie negativa sunt interzise si ca atare electronii reali se
pot observa numai pentru energii pozitive (E > mc2 ). Daca

218
electronului aflat n stari de energie negativa i se comunica
o energie 2mc2 atunci acesta poate trece din zona energi-
ilor negative n zona energiilor pozitive unde se va comporta
ca un electron obisnuit (real). Prin aceasta trecere, n zona
energiilor negative apare o gaura care, de exemplu, ntr-
un camp electric sau magnetic, s-ar comporta ca un elec-
tron pozitiv. In felul acesta Dirac a asimilat lipsa unei
particule pe o stare de energie negativa - deci o gaura - cu
antiparticula respectiva, electronul pozitiv (care se numeste
pozitron) n cazul discutat. Identificarea acestei antipar-
ticule, deci a pozitronului, n anul 1932 de C.Anderson n
radiatia cosmica, a constituit o confirmare stralucita a con-
ceptului de antiparticula introdus de Dirac. Fara a intra n
alte detalii este evident ca acest concept de antiparticula este
strict cuantic, fara analog n fizica clasica, si, de ce sa n-
o spunem, nu tocmai usor de nteles n lumina ipotezei lui
Dirac.
Interpretarea moderna a starilor de energie negativa a
fost data de E.Stuckelberg n anul 1941 si dezvoltata ulte-
rior de R.Feynman n anul 1948. Pentru a ntelege aceasta
interpretare sa presupunem ca o particula cu impuls pozi-
tiv p si energie pozitiva E se misca n sensul pozitiv al axei
Ox. Traiectoria acestei particule, n coordonate (x, t) este
aratata n figura 2.14. In aceste coordonate functia de unda
a particulei este de forma:
i + t)
(x, t) = e h (pxE (2.203)

Faptul ca particula se misca n sensul pozitiv al axei Ox

rezulta imediat din conditia ca faza sa fie constanta:

px E + t = constant (2.204)

de unde rezulta:
E+
x= t (2.205)
p
Pentru starile de energie negativa functia de unda va fi:
i t)
(x, t) = e h (pxE (2.206)

Pentru aceste stari relatia (2.205) devine:

219
 Figura 2.14
Particula de energie negativa E se comporta ca o particula cu
energie pozitiva (E + ) care se misca napoi n timp

E | E | | E |
x= t= t= (t) (2.207)
p p p
relatie ce poate fi interpretata n sensul ca particulele de e-
nergie pozitiva | E | se misca napoi n timp (figura 2.14).
Dar ce semnificatie are expresia napoi n timp? Pentru
a clarifica acest lucru sa scriem ecuatia clasica de miscare
a unei particule de sarcina -q n campul magnetic B:
d2 ~x d~x ~ d~x ~
m 2
= q B =q B (2.208)
dt dt d(t)
Din aceasta relatie rezulta ca particula de sarcina q care se
misca napoi n timp verifica aceeasi ecuatie ca si particula
de sarcina -q care se misca nainte n timp. Coreland ul-
timele doua relatii se poate afirma urmatoarele: starea de
energie negativa corespunde particulei de energie pozitiva
dar care se misca napoi n timp; relatia (2.208) arata ca
particula care se misca napoi n timp este echivalenta cu o
particula de sarcina negativa care se misca nainte (normal)
n timp. Asadar particula de sarcina q si energie negativa
se comporta ca si particula de sarcina negativa -q si energie
pozitiva. Particula de sarcina -q este antiparticula partic-
ulei de sarcina q. Rezulta ca particula se comporta ntr-o
stare de energie negativa ca o antiparticula.

220
 In ce consta avantajul definitiei de mai sus? In primul
rand nu mai vorbim de stari de energii negative ci n locul lor
vorbim de antiparticule de energii pozitive adica tot de par-
ticule dar care se misca napoi n timp. In acest limbaj par-
ticula si antiparticula respectiva reprezinta, de fapt, aceeasi
particula care se misca n spatiu si n timp cand nainte cand
napoi. Din aceasta definitie rezulta un al doilea avantaj si
anume ca antiparticula poate fi atat un fermion cat si un
bozon si ca masa si spinul particulei si antiparticulei sunt
aceleasi fiind vorba de aceeasi particula:

m( particula ) = m( antiparticula) (2.209)

I( particula ) = I( antiparticula)
In schimb particulele si antiparticulele au numere cuantice
aditive opuse ca semn. Intr-adevar particula are sarcina q
(sarcina este un numar cuantic aditiv) iar antiparticula are
sarcina -q. Aceasta constatare rezulta si daca privim procesul
ilustrat n figura 2.15, prin care, prin anihilarea particulei
cu antiparticula respectiva rezulta doi fotoni. Deoarece nu-
merele cuntice aditive ale fotonului sunt zero (B, Q, L, etc.)
din legea de conservare a acestora rezulta:

N ( particula ) = N ( antiparticula ) (2.210)

In care N semnifica orice numar cuantic aditiv, de valoare

zero, al fotonului. Relatiile (2.209) si (2.210) definesc pro-
prietatile cuantice ale antiparticulelor daca proprietatile par-
ticulelor sunt cunoscute.
In continuare sa facem o precizare referitoare la procesul
ilustrat n figura 2.15. In limbajul obisnuit s-ar spune ca
daca particula si antiparticula corespunzatoare se ntalnesc
la momentul t1 n punctul din spatiu x1 ele se anihileaza si
genereaza doi fotoni. In limbajul modern introdus de Stueck-
elberg si Feynman, n care particula si antiparticula consti-
tuie aceeasi particula care se misca ba nainte ba napoi n
timp, procesul din figura 2.15 se interpreteaza astfel: n mo-
mentul t1 n punctul x1 particula dupa ce emite doi fotoni
se ntoarce napoi n timp. Daca pentru t < t1 particu-
la ntalneste, de exemplu, un foton, se poate mprastia pe

221
 Figura 2.15
In momentul t1 , n punctul x1 particula dupa ce emite doi fotoni
se ntoarce napoi n timp

acesta si se va putea misca nainte n timp, etc. Prin aceasta

interpretare am accentuat odata n plus ca n limbajul mo-
dern particula sau antiparticula reprezinta aceeasi particula
care se misca n timp ba nainte ba napoi. In sfarsit sa
subliniem si faptul ca de regula antiparticulele se definesc
prin adaugarea prefixului anti particulei respective. Sunt
si cateva exceptii. De exemplu antiparticula electronului nu
se numeste antielectron ci poarta numele de pozitron.

3. Particule ce interactioneaza tare, tare si electromagnetic sau tare, elec-

tromagnetic si slab. Particulele care se clasifica n aceasta grupa se
numesc, dupa cum s-a mai precizat, hadroni. Uzual hadronii se
mpart, la randul lor, n doua categorii:

3a. mezoni adica hadroni cu numarul cuantic barionic zero. Sa re-

marcam faptul ca initial cuvantul mezon (mezos - interme-
diar, ntre) semnifica faptul ca aceste particule au masa interme-
diara ntre masa electronului si masa nucleonilor. Descoperirea
ulterioara a mezonilor D cu masa (n unitati energetice) de 1868
MeV, a mezonilor F cu masa de 2030 MeV ca si a altor rezonante
mezonice cu mase si mai mari face ca semnificatia initiala a ter-
menului sa fie lipsita de sens. Toti mezonii au spinul zero.
3b. barioni adica hadroni cu numarul cuantic barionic diferit de zero.

222
 Toti barionii au spinul semintreg si ca atare sunt fermioni. Cel
mai usor barion este protonul si ca atare barionii sunt particule
grele.

Mezonii si barionii, daca exceptam rezonantele, se pot clasifica la

randul lor n functie de numarul cuantic de straneitate si de charm.
Astfel pentru mezoni:

m1. pioni: B=0, S=0, C=0

m2. kaoni: B=0, S = 1, C=0
m3. mezonii : B=0, S=0
m4. mezoni cu charm: B=0, S=0, C=1

In mod similar barionii se clasifica astfel:

b1. nucleoni: B=1, S=0, C=0

b2. hiperoni: B = 1, S = 1, 2, 3, C=0
b3. barioni cu charm: B=1, S=0, C = 1

Precizam ca barionii cu charm sunt prezisi teoretic dar nca n-au fost
descoperiti pana-n prezent.
Principalele particule, cu exceptia rezonantelor, conform clasificarii de
mai sus sunt redate, mpreuna cu numerele cuantice corespunzatoare, n
tabelul 2.2 In tabel denumirile sunt date pentru particule. Prima valoare a
numerelor cuantice corespunde particulelor iar cealalta valoare corespunde
antiparticulelor respective. De exemplu valoarea sarcinii Q egala cu 1
pentru e si e+ semnifica faptul ca sarcina electronului este -e iar sarcina
pozitronului este +e. In mod similar valoarea I = 1/2 pentru p si p arata
ca pentru proton I = 1/2+ iar pentru antiproton I = 1/2 . Precizam
faptul ca daca n tabel un numar cuantic nu este precizat aceasta nseamna
ca acel numar cuantic nu poate fi determinat pentru particula respectiva.
De exemplu, leptonii nu au spin izotopic deoarece leptonii nu participa n
interactiile tari. Fotonul si mezonul sunt particule neutre adevarate si
ca atare nu au antiparticule. Notatiile din tabel sunt cele folosite n text.

223
Tabelul 2.2

Clasi- Denu- Simbol B L L L S C I T Q/e Ma

ficare mire secunde (Me

foton foton 0 0 0 0 0 0 1 - stabil 0

l electron e , e+ 0 1 0 0 0 0 1/2 - 1 stabil 0.51

e neutrino
p electronic e , e 0 1 0 0 0 0 1/2 - 0 stabil 0
t miuonul , + 0 0 1 0 0 0 1/2 - 1 2.2 106 106
o neutrino
n miuonic , 0 0 1 0 0 0 1/2 - 0 stabil 0
i tauonul , + 0 0 0 1 0 0 1/2 - 1 nestabil 180
neutrino
tauonic , 0 0 0 1 0 0 1/2 - 0 stabil 0

m pioni + , 0 0 0 0 0 0 0 1 1 2.6 108 140

e ncarcati
z pioni 0 0 0 0 0 0 0 0 1 0 0.76 1016
o neutri
n kaoni k+ , k 0 0 0 0 0 0 0 1/2 1 1.2 108 494
i ncarcati
H kaoni k 0 , k 0 0 0 0 0 1 0 0 1/2 0 kS0 0.861010
neutri kL0
5.4 108 498
A mezo- 0 0 0 0 0 0 0 0 2.4 1019 549
nul
D mezo- D+ , D 0 0 0 0 0 1 186
nul D+
R mezo- D0 , D0 0 0 0 0 0 1 186
nul D0
O mezo- F, F 0 0 0 0 1 1 203
nul F
N
b proton p, p 1 0 0 0 0 0 1/2 1/2 1 stabil? 938
I a neutron n, n 1 0 0 0 0 0 1/2 1/2 1 0.93 103 939
r lambda , 1 0 0 0 1 0 1/2 0 0 2.5 1010 111
i sigma + , + 1 0 0 0 1 0 1/2 1 1 0.8 1010 118
o plus
n sigma 0 , 0 1 0 0 0 1 0 1/2 1 0 < 1014 119
i zero
sigma , 1 0 0 0 1 0 1/2 1 1 1.5 1010 119
minus
Xi- 0 , 0 1 0 0 0 2 0 1/2 1/2 0 3 1010 131
zero
Xi- , 12240 0 0 2 0 1/2 1/2 1 1.7 1010 132
minus
omega , 1 0 0 0 3 0 3/2 ? 0 -1 1.3 10 167
minus
2.5 Cromodinamica cuantica si fortele nucleare
2.5.1 Modelul de cuarc
Multiplele experiente de tip Hofstadter (paragraful 1.3) de sondare a struc-
turii interne a particulelor elementare au condus la ideea ca fotonii si lep-
tonii corespund notiunii de elementaritate n sensul ca nu a fost evidentiata
o structura interna a lor si ca atare aceste particule pot fi considerate par-
ticule punctuale. In schimb aceste experiente au aratat ca hadronii au o
structura fiind constituiti din entitati (subparticule) de dimensiuni foarte
mici (dimensiuni cu cel putin trei ordine de marime mai mici decat dimensi-
unile hadronilor). Mai exact, aceste experiente au pus n evidenta faptul ca
masa hadronilor nu este distribuita uniform n volumul lor ci este concen-
trata n regiuni spatiale de volume extrem de mici care formeaza entitatile
precizate mai sus. Aceste experiente, similare n fond cu experientele lui
Rutherford de sondare a structurii atomului, au condus deci la ideea ca
hadronii sunt compusi din alte entitati asemanator modului cum nucleul
este format din protoni si neutroni. Existenta acestor entitati, denumite
n final, cuarci a redeschis speranta fizicienilor ca lumea materiala este
formata dintr-un numar limitat de entitati (particule) elementare ntre care
se exercita un numar mic de forte fundamentale. Din acest motiv, ca si din
dorinta de a face o sistematizare de esenta n multimea hadronilor, modelul
de cuarc, introdus n anul 1963 de M.Gell-Mann si G.Zweig, a fost acceptat
rapid.
Cuvantul cuarc a fost introdus de Gell-Mann fiind preluat
din romanul lui J.Joice ntitulat FinneganWake. Zweig a numit
aceste cantitati asi.
Modelul de cuarc conduce la o simplificare substantiala nlocuind numarul
mare de hadroni printr-un numar mult mai mic de cuarci si permite de-
scrierea proprietatilor intrinseci si de interactie a hadronilor ntr-un mod
elegant si unitar. Dificultatea esentiala a acestui model consta n faptul ca
daca conditia de a observa experimental o structura interna a hadronilor a
fost ndeplinita n schimb conditia de a sparge hadronii n cuarci (asa cum
nucleul poate fi spart n protoni si neutroni) nu a fost realizata prin nicio
experienta efectuata pana-n prezent; asadar cuarci n stare libera nu s-au
obtinut nca. In principiu cuarci liberi ar trebui sa se obtina n interactia
(ciocnirea) dintre doi hadroni de energie cinetica suficient de mare pentru

225
a depasi energia de prag necesara generarii de cuarci n procesul respec-
tiv (paragraful 2.4.1). Faptul ca nu s-au obtinut cuarci liberi poate sugera
urmatoarele cauze:
a) cuarcii nu exista n realitate
b) masa cuarcilor este foarte mare si ca atare energia cinetica de prag, n
acord cu ralatiile (2.116) sau (2.119), nu s-a realizat nca n cele mai
mari acceleratoare existente n prezent
c) sectiunea de generare a cuarcilor este foarte mica

Daca ntr-adevar cuarcii exista si masa lor este foarte mare

ncat nu pot fi generati n procesele de interactie realizate cu
acceleratoarele existente n schimb generarea lor a putut avea
loc la formarea Universului prin Marea explozie (Big-Bang)
cand, dupa estimarile teoretice, energii de 1018 GeV erau uzuale.
Deoarece este de presupus ca cel putin unii cuarci sunt stabili
rezulta ca acestia (cuarci relicve) ar trebui sa existe n razele
cosmice sau s-au acumulat n meteoriti, n scoarta pamantului,
etc. Cautarea acestor cuarci a avut loc dar fara succes pana n
prezent.

Este greu de precizat la ora actuala cauza reala pentru care cuarci liberi
n-au fost pusi n evidenta. Cert este faptul ca si n ipoteza ca ei nu exis-
ta n realitate modelul de cuarc reprezinta un mod comod de interpretare
a diferitelor experiente din lumea particulelor elementare. Usurinta, uni-
taritatea si eleganta cu care modelul de cuarc explica aproape toate datele
experimentale referitoare la structura hadronilor si la mecanismul lor de
interactie fac ca acest model sa nu fie abandonat iar solutia este cautata
ntr-o teorie care sa explice atat existenta cuarcilor n interiorul hadronilor
cat si faptul ca nu pot exista n stare libera. S-a realizat astfel cro-
modinamica cuantica (QCS-quantum chromodynamics) teorie care descrie
structura si procesele de interactie ale hadronilor si, fireste, fortele (nucleare)
care se exercita ntre acestia. In continuare vom trece n revista, calitativ,
ipotezele si ideile de baza ale acestei teorii.
Prin introducerea cuarcilor si deci a modelului de cuarc trebuie sa ra-
spundem, cel putin, la urmatoarele ntrebari. Ce sunt de fapt cuarcii adica
ce masa au acestia si care sunt numerele lor cuantice? Cati cuarci exista sau,
cel putin, cati cuarci sunt necesari pentru a descrie totalitatea hadronilor
cunoscuti? etc. Desigur este greu de dat un raspuns exact la aceste ntrebari
dar cateva proprietati ale cuarcilor pot fi precizate. Astfel:

226
 1. Cuarcii trebuie sa fie fermioni caci numai din fermioni se pot construi
si fermioni si bozoni. Se face ipoteza ca spinul I4 al cuarcilor este 1/2
desi si alte valori semintregi > 1/2, n principiu, pot fi atribuite. De
asemenea se considera ca un cuarc oarecare, notat generic cu litera q,
are paritate pozitiva iar anticuarcul respectiv are paritate negativa.

2. Deoarece bozonii sunt particule de spin ntreg si paritate negativa

rezulta ca acestia pot fi creati din perechi cuarc-anticuarc de forma
qq, qqqq sau combinatii similare realizate din mai multe perechi qq.
Se considera ca structura mai simpla qq formeaza un bozon:

bozon = q q (2.211)

In mod similar, cea mai simpla combinatie de cuarci care poate forma
un fermion (care nu este cuarc) este formata din trei cuarci qqq desi
nu sunt excluse si combinatii de forma qqqqq, sau, mai complicate.
Pentru simplitate se postuleaza ca un fermion este format din trei
cuarci si deci:
fermion = qqq (2.212)
Deoarece fermionii hadroni au numarul cuantic barionic B egal cu
unitatea, facand ipoteza ca fiecare cuarc are acelasi numar barionic,
din relatia de mai sus rezulta ca numarul barionic al cuarcilor este 1/3:

B(q) = 1/3 (2.213)

3. Pentru constructia hadronilor nestranii si fara charm, de sarcina elec-

trica zero sau e, trebuie sa existe cel putin doi cuarci: unul cu
proiectia izospinului TZ (q) = +1/2 si celalalt de proiectie TZ (q) =
1/2. Pentru acesti cuarci (S=C=0), nestranii si fara charm, n acord
cu relatia (2.197) sarcina electrica va fi:
2 1
Q(q, TZ = +1/2) = e ; Q(q, TZ = 1/2) = e (2.214)
3 3
Pentru construirea hadronilor stranii dar fara charm (S 6= 0, C = 0)
trebuie sa existe cel putin un cuarc straniu cu numarul cuantic de
straneitate diferit de zero si TZ = 0.
4
In continuare spinul cuarcilor va fi notat cu I si nu cu S cum ar fi normal fiind un
moment cinetic intern; notatia a fost adoptata pentru a se evita confuzia spinului cu
numarul cuantic de straneitate.

227
 Daca consideram valoarea -1 pentru numarul cuantic de straneitate
pentru acest cuarc (S=-1) sarcina lui electrica, n acord cu relatia
(2.197) va fi:
1
Q(S = 1, TZ = 0) = e (2.215)
3
Construirea hadronilor cu charm implica existenta unui cuarc cu charm
(C=1) si TZ = S = 0. Pentru acest cuarc sarcina electrica, n acord
cu aceeasi relatie, va fi:
2
Q(C = 1, TZ = S = 0) = e (2.216)
3

In sfarsit, trebuie sa precizam ca pe langa numerele cuantice introduse

n paragraful 2.4.2 mai exista o serie de numere cuantice, ca numarul b,
numarul cuantic t, etc., care selecteaza o serie de procese de dezintegrare
si de interactie a particulelor elementare (hadronilor). Pentru construirea
hadronilor care au aceste numere cuantice (de exemplu particulele din seria
(upsilon) pentru care numarul cuantic b este diferit de zero) sunt necesari
nca doi cuarci cu numerele cuantice b=-1 si t=1. In concluzie trebuie sa
existe cel putin 6 cuarci a caror denumire si numere cuantice sunt reproduse
n tabelul 2.3

Tabelul 2.3

simbol Denumire Q/e B S C b t TZ spinul

u (up 2/3 1/3 0 0 0 0 1/2 1/2
sus)
d (down -1/3 1/3 0 0 0 0 -1/2 1/2
jos)
s (strange -1/3 1/3 -1 0 0 0 0 1/2
straniu)
c (charm 2/3 1/3 0 1 0 0 0 1/2
farmec)
b (beauty -1/3 1/3 0 0 -1 0 0 1/2
frumusete)
t (truth 2/3 1/3 0 0 0 1 0 1/2
adevar)

Desigur exista si 6 anticuarci ale caror numere cuantice se deduc imediat

din tabelul 2.3 folosind regulile descrise de relatiile (2.209) si (2.210). De

228
exemplu numerele cuantice ale anticuarcului straniu (s) vor fi:
1 1
Q = e ; B = ; S = 1 ; C = b = t = 0 ; TZ = 0 ; I = 1/2 (2.217)
3 3
Din cele prezentate mai sus, ca si din tabelul 2.3, rezulta ca numerele cuan-
tice ale cuarcilor sunt fractionare. Atat sarcina electrica cat si numarul ba-
rionic sunt multiplii valorii 1/3, fapt cel putin neobisnuit conform conceptiei
pe care o avem despre numerele cuantice. Sa facem remarca ca existenta
acestor numere fractionare ridica problema elementaritatii sarcinii electrice
e si, de ce nu, chiar a elementaritatii electronului. Fara ndoiala existenta
numerelor cuantice fractionare ale cuarcilor constituie o alta dificultate n
acceptarea modelului de cuarc pe langa dificultatea deja semnalata legata
de imposibilitatea obtinerii de cuarci liberi.
Acceptand ideea existentei celor 6 cuarci, fara structura, rezulta ca lumea
materiala poate fi constituita din foton, 6 leptoni si 6 cuarci si, fireste, din
antiparticulele lor cu remarca ca fotonul nu are antiparticula. Cuarcii si
leptonii lumii materiale sunt redati n tabelul 2.4.

Tabelul 2.4
Q cuarci leptoni Q
2/3 e u c t e 0
-1/3 e d s b e -1e
Acest tabel poate fi privit ca un sistem periodic al particulelor elemen-
tare analog cu tabelul lui Mendeleev pentru atomi daca, fireste, se accepta
ideea ca cei 6 leptoni si 6 cuarci, la care mai adaugam si fotonul, sunt
entitatile elementare ale materiei.
Oricare ar fi adevarul, n paragraful ce urmeaza vom arata usurinta
cu care se pot construi hadronii cunoscuti pana-n prezent acceptand ideea
existentei cuarcilor.

2.5.2 Cromodinamica cuantica. Construirea hadronilor din

cuarci
Construirea hadronilor ca stari legate ale cuarcilor se realizeaza plecand de
la relatiile (2.211) si (2.212). Reamintim ca hadronii se clasifica n mezoni
(adica hadroni cu B=0 si spin ntreg, deci bozoni) si din barioni (hadroni
cu numarul cuantic B diferit de zero si spin semintreg, deci fermioni) con-
form tabelului 2.2. Deoarece cuarcii sunt entitati cu spinul semintreg ei se
supun statisticii Fermi-Dirac si deci si principiului de excluziune al lui Pauli.
In consecinta n construirea unui hadron nu pot exista doi sau mai multi

229
cuarci cu aceleasi numere cuantice. In cazul mezonilor (bozoni) cerintele
statisticii Fermi-Dirac sunt totdeauna satisfacute caci cuarcul si anticuarcul
(relatia (2.211)) care formeaza mezonii au numere cuantice diferite. In cazul
constructiei de barioni apar nsa situatii paradoxale n care doi sau chiar trei
cuarci (relatia (2.212)) sunt identici. De exemplu combinatia {uuu}, pentru
cuarcii de tip u aflati n starea de miscare s (l=0) si cu toate numerele cuan-
tice identice, conduce la urmatoarele numere cuantice: I=3/2, TZ = 3/2,
Q=2e, S=0. Aceste numere cuantice corespund n totalitate particulei ++
(++ este o rezonanta descoperita de Fermi si colaboratorii sai n anul 1951
n procesul + + p) de masa 1232 MeV si fara ndoiala ca aceasta combinatie
{uuu} corespunde acestei particule. Pe de alta parte, aceasta particula este
formata din trei cuarci care au toate numerele cuantice identice si care se
gasesc n stari cuantice identice, situatie exclusa de principiul Pauli. Asadar,
pentru a nu fi n dezacord cu principiul amintit a fost necesara introducerea
unui numar cuantic aditiv suplimentar, denumit n mod conventional cu-
loare si care poate avea trei valori: R (red-rosu), G (green-verde) si B
(blue-albastru).
Asadar n locul unor valori numerice, sa zicem +1, 0, -1,
se utilizeaza prin conventie numerele R, G si B. Sa precizam si
faptul ca uneori n literatura de specialitate n locul culorii verzi
G se foloseste culoarea galbena Y (yellow).
Fireste, prin introducerea numarului cuantic de culoare numarul cuar-
cilor se tripleaza; se obtin astfel 18 cuarci precizati prin doua caracteristici -
aromatul adica cei 6 cuarci din tabelul 2.3 si culoarea R, G si B. Astfel,
putem avea cuarcul cu aromatul u de culoare rosie (uR ), de culoare verde
(uG ) sau de culoare albastra (uB ). Cuarcii uR , uG si uB au, cu exceptia
culorii, aceleasi numere cuantice, specifice aromatului u. Evident, triplarea
numarului de cuarci conduce si la cresterea considerabila a combinatiilor
posibile de trei cuarci necesari pentru construirea hadronilor.
Desi introducerea numarului de culoare pare arbitrara se constata totusi
ca fortele care ajuta cuarcii sa formeze hadroni sunt determinate tocmai de
aceasta proprietate de culoare n sensul ca se creeaza un camp de culoare
ale carui cuante de camp, numite gluoni, mediaza interactia dintre cuarci
generand n final fortele tari de interactie. Gluonii au, asadar, un rol similar
cu fotonii care mediaza interactia electromagnetica. Gluonii, ca si fotonii,
sunt cuante de masa zero, au numarul cuantic de spin egal cu unitatea iar
celelalte numere cuantice sunt zero cu exceptia numarului cuantic de culoare.
Gluonii au o culoare si o anticuloare caci n caz contrar un cuarc prin emisia
unui gluon s-ar transforma n aromatul corespunzator. De exemplu, cuarcul

230
uR prin emisia unui gluon care ar avea numai culoare, fie rosie aceasta
culoare, s-ar transforma n aromatul u si ca atare gluonul n-ar fi cuanta
de schimb ntre cuarci. Aceasta nseamna ca prin emisia si absorbtia de
gluoni cuarcii si pot schimba culoarea dar nu si aromatul. Deoarece cuarcii
schimba tot timpul gluoni colorati ntre ei, rezulta ca nu se poate preciza
la un moment dat culoarea fiecarui cuarc. Gluonii care se pot realiza din
cele trei culori R, G, B si din anticulorile respective sunt urmatorii:

RR B B GG
RB B R GR (2.218)
RG B G GB

Exista asadar 9 combinatii de culoare-anticuloare dar combinatia RR

+BB +GG este triviala (fara culoare). Raman deci 8 combinatii (gluoni)
independente, din care 6 sunt nediagonale iar doua sunt diagonale (de e-
xemplu RR-GG si RR +GG-2BB). Asadar, fata de campul electromagnetic
unde avem de a face cu un singur foton, n cazul campului de culoare sunt
necesari 8 gluoni pentru a genera fortele (tari) care se manifesta ntre cuarci.
Proprietatile gluonilor, prezentate mai sus, genereaza o serie de ntrebari.
Daca masa gluonilor este zero cum se realizeaza fortele de interactie de scurta
distanta? Ce proprietati au fortele de culoare ncat este imposibila obtinerea
de cuarci liberi? Oare toate combinatiile imaginabile de doi sau trei cuarci
colorati pot constitui hadroni observabili experimental?, etc. Referitor la
aceste ntrebari cromodinamica cuantica (QCD) face urmatoarele afirmatii:
1. Fortele cuarc-cuarc pentru distante r < 2 1016 m sunt nesemnificativ
de mici. In acord cu relatia de nedeterminare:
h eV GeV
p 109 ( ) = 1 (2.219)
r c c
rezulta ca cuarcii se comporta ca entitati libere pentru impulsuri ce
depasesc 1GeV/c. Aceasta proprietate a fortelor nucleare cuarc-cuarc
se numeste libertate asimptotica. In schimb, cu cresterea distantei
dintre cuarci, energia potentiala cuarc-cuarc creste (n loc sa scada?!)
foarte rapid, ceea ce semnifica ca si fortele cuarc-cuarc sunt forte ce
cresc cu cresterea distantei dintre cuarci. S-ar putea considera ca
aceste forte sunt generate de un potential crescator cu distanta n
felul aceluia care tine mpreuna doua bile legate de un resort. In cazul
acestui potential cu cat ncercam separarea mai mare a bilelor cu atat
se ntampina o rezitenta mai mare. Asadar, cu cresterea distantei din-
tre cuarci fortele cuarc-cuarc devin deosebit de mari, infinit de mari

231
 pentru distante comparabile cu dimensiunile hadronilor, ceea ce duce
la imposibilitatea obtinerii de cuarci liberi, deci la confinarea lor n
interiorul hadronilor; aceasta proprietate este cunoscuta n literatura
de specialitate sub denumirea de confinare infrarosie (infrared slav-
ery).

2. Interactiunea dintre cuarci nu este aditiva n sensul ca forta cu care

actioneaza ceilalti cuarci asupra unui cuarc nu este egala cu suma
fortelor cu care actioneaza fiecare cuarc asupra cuarcului fixat. De
asemenea, aceasta proprietate arata ca campul gluonic al unui sistem
de cuarci nu este egal cu suma campurilor create de fiecare cuarc n
parte. In cazul campului gluonic o situatie speciala se realizeaza pen-
tru singletii de culoare adica a sistemelor de cuarci colorati, astfel
combinati ncat numarul cuantic total de culoare este nul; este vorba
deci de un sistem de cuarci care realizeaza culoarea alba. Pentru
singletii de culoare componenta de lunga distanta a campului gluonic
este complet compensata; altfel zis, campul gluonic al singletilor de
culoare se manifesta numai la distante scurte.

Din afirmatiile de mai sus rezulta cel putin trei consecinte importante:

a) numai singletii de culoare au energie finita a campului gluonic (de cu-

loare) la distante ce depasesc dimensiunile hadronilor (aproximativ 1
F) si ca atare numai acestia pot exista n stare libera.

b) interactia ntre singletii de culoare este de scurta distanta

c) singletii de culoare nu pot fi sparti n partile (cuarcii) componente.

Asadar, conform teoriei cromodinamicii cuantice numai singletii de cu-

loare (mezoni sau barioni) corespund hadronilor observati experimental.
Teoria grupurilor stabileste riguros sistemele de cuarci colorati care pot
forma singleti de culoare. La nivel intuitiv, rezultatele teoriei grupurilor pot
fi rezumate astfel: din trei culori si trei anticulori, culoarea alba (singletul
de culoare) poate fi realizata n doua moduri: fie amestecand culoarea cu
anticuloarea respectiva (singlet de culoare mezonic) fie amestecand uniform
cele trei culori (singlet de culoare barionic). Realizarea singletilor de culoare
seamana cu procedeul de compunere a culorilor de baza pentru a obtine cu-
loarea alba (ca si alte culori). De fapt, din aceste motive, teoria fortelor nu-
cleare bazate pe modelul cuarc poarta denumirea de cromodinamica cuan-
tica (QCD). Sa observam ca n cadrul acestei teorii desi numarul cuarcilor
s-a triplat, prin introducerea numarului cuantic de culoare, prin introducerea

232
regulii ca numai singletii de culoare corespund hadronilor liberi (observabili
experimental), numarul combinatiilor de cuarci care pot forma hadroni se
micsoreza substantial; ntr-o prima aproximatie numarul acestor combinatii
este egal cu numarul combinatiilor ce s-ar fi realizat din cei 6 cuarci initiali,
necolorati.
Cunoscand regula de mai sus de construire a hadronilor observabili din
cuarci colorati, n continuare vom ilustra modul n care modelul de cuarc
permite construirea mezonilor si barionilor cunoscuti pana-n prezent.
Mezonii, n acord cu relatia (2.211) se realizeaza din combinatia cuarc-
anticuarc cu conditia suplimentara ca aceste combinatii sa formeze singleti
de culoare. In continuare, pentru simplificarea notatiilor, se va subntelege
ca singletul de culoare mezonic {qq}, precizat prin aromatul q si q, are
functia de stare urmatoare:
1
mezon = RR + B B + GG


(2.220)
3
realizata prin suprapunerea simetrica a celor trei combinatii de culoare-
anticuloare. Asadar, prin combinatia {uu}, de exemplu, vom ntelege de
fapt singletul de culoare mezonic format din amestecul omogen al cuarcilor
uR uR , uG uG si uB uB . Cu aceste precizari sa ilustram modul de constru-
ire a mezonilor obisnuiti (cu S=0, C=0) si a mezonilor stranii (S 6= 0,
C=0). Fireste, mezonii obisnuiti, fara straneitate si charm, se pot con-
strui din cuarci de aromat u si d iar mezonii stranii se pot construi din
combinatia mezonilor de aromat u si d cu cuarcul de aromat s. Vom face
si precizarea ca n cadrul teoriei QCD se considera ca mezonii observabili
corespund singletilor de culoare n care cuarcii si anticuarcii se gasesc n
starea de miscare de moment orbital zero (l=0).
Mezonii nestranii si fara charm realizati din cuarci de aromat u si d,
n acord cu notatiile de mai sus, vor corespunde combinatiilor uu, ud, ud
si dd. In acord cu numerele cuantice prezentate n tabelul 2.3, mezonilor
{ud} si {ud} le corespund valorile TZ = +1 si, respectiv, TZ = 1 si ca
atare corespund spinului izotopic (valoarea minima) T=1. Mezonii {uu}
si {dd} au TZ = 0 si ca atare pot corespunde izospinului T=0 sau T=1.
Se demonstreaza ca starea corespunzatoare izospinului T=0 este data de
functia de stare:
1
0 = uu + dd ; T = 0


(2.221)
2
iar izospinului T=1 i corespunde functia de stare:
1
1 = uu dd ; T = 1


(2.222)
2

233
 Sa precizam si faptul ca mezonii corespunzatori combinatiilor de mai sus,
pentru momentul orbital l=0, pot avea spinul fie zero fie egal cu unitatea si
vor avea paritate negativa. Se obtin astfel 4 mezoni pseudoscalari (I=0) si
4 mezoni pseudovectori (I=1). Acesti 8 mezoni, mpreuna cu numerele lor
cuantice sunt prezentati n tabelul 2.5. Se constata ca s-a obtinut tripletul
mezonilor (pseudoscalari), tripletul mezonilor (pseudovectori), mezonul
pseudoscalar si mezonul pseudovector , n acord cu situatia experimen-
tala.

Tabelul 2.5

Configuratia I T TZ S Q/e Denumire Masa

de cuarci (MeV)

ud 0 1 +1 0 +1 + 140
1 (uu - dd) 0 1 0 0 0 0 135
2
ud 0 1 -1 0 -1 140
1 (uu + dd) 0 0 0 0 0 549
2
... ... ... ... ... ... ... ...
ud 1 1 +1 0 +1 + 765 10
1 (uu
dd) 1 1 0 0 0 0 776 10
2
ud 1 1 -1 0 -1 765 10
1 (uu + dd) 1 0 0 0 0 784
2
... ... ... ... ... ... ... ...
us 0 1/2 +1/2 +1 +1 K+ 494
ds 0 1/2 -1/2 +1 0 K0 498
us 0 1/2 -1/2 -1 -1 K 494
ds 0 1/2 +1/2 -1 0 K 0 498
... ... ... ... ... ... ... ...
us 1 1/2 +1/2 +1 +1 K + 892
ds 1 1/2 -1/2 +1 0 K 0 896
us 1 1/2 -1/2 -1 -1 K 892
ds 1 1/2 +1/2 -1 0 K 0 896

Mezonii stranii, dar fara charm, se construiesc, dupa cum s-a precizat,
dintr-un cuarc de aromat u sau d si din cuarcul straniu de aromat s. Deoarece
pentru acesti mezoni TZ = 1/2 (a se vedea tabelul 2.3) se obtin dubleti

234
de izospin. Se reproduc astfel mezonii K (tabelul 2.5) n acord cu datele
experimentale. In mod similar s-ar fi construit si mezonii cu charm, im-
plicand n acest scop cuarcul de aromat c. De exemplu mezonii D + se obtin
din combinatia {dc}. De asemenea combinatia {ss} cu I=T=S=Q=0 core-
spunde mezonului de masa (energetica) 1019 MeV iar combinatia {cc} cu
I = 1 corespunde charmoniului de masa 3095 MeV. In mod similar s-ar
fi putut construi si mezoni n care sunt implicati si cuarcii de aromat b si t.
In continuare vom exemplifica modul de construire al barionilor din
cuarci. Ca si n cazul mezonilor prin notatia simplificata {qqq} vom ntelege
singletul barionic de culoare caruia i corespunde functia de stare:
1
barion = (RBG + BGR + GRB GBR BRG RGB )
6
(2.223)
Asadar, prin notatia {uuu} vom ntelege singletul de culoare barionic n
care cuarcii de aromat u au astfel combinate culorile (relatia (2.223) ncat
sa se obtina culoarea alba.
Barionii nestranii si fara charm se construiesc din cuarcii de aromat u si d.
Sunt posibile urmatoarele combinatii {uuu}, {uud}, {udd} si {ddd} carora le
corespund valorile TZ =3/2, 1/2, -1/2, -3/2. Se pune problema determinarii
izospinului T si a spinului I corespunzator acestor combinatii. Pentru sta-
bilirea acestor valori sa facem observatia ca functia de stare a barionilor este
simetrica fata de operatia de permutare a cuarcilor si ca atare daca functia
de stare este simetrica pentru coordonatele de spin ea trebuie sa fie simetri-
ca si fata de coordonatele de izospin; reciproca este de asemenea adevarata.
Astfel pentru combinatia {uuu} cu TZ =3/2 si deci T 3/2 functia este
simetrica pe coordonatele de izospin. Deoarece numai valoarea I=3/2 (toti
spinii sunt paraleli) corespunde unei functii simetrice pe coordonatele de spin
rezulta ca combinatia {uuu} are valorile I=T=3/2, sarcina Q=2e si stranei-
tatea S=0; aceste valori corespund particulei ++ (1232 MeV). Similar stau
lucrurile si n cazul combinatiei {ddd} care are I=T=3/2 si TZ =-3/2 si care
corespunde barionului (1232 MeV). Ceva mai complicat stau lucrurile
n cazul combinatiilor {uud} si {udd} de proiectie TZ = +1/2 si, respec-
tiv, TZ = 1/2. In cazul combinatiei {uud} perechea {uu} are, conform
celor precizate mai sus, valorile I=T=1. Prin combinatia acestei perechi cu
cuarcul de aromat d, de spin 1/2, spinul ntregii combinatii va fi 1/2 sau
3/2. Din considerente de simetrie, spinului 1/2 ar trebui sa-i corespunda
T=1/2 iar spinului 3/2 i va corespunde T=3/2. In primul caz se obtine
protonul (I=T=1/2) iar n celalalt caz se obtine barionul + (I=T=3/2).
Procedandu-se n mod similar si n celelalte cazuri, din cuarcii de aromat u,

235
d si s se obtin barionii prezentati n tabelul 2.6
Tabelul 2.6

Configuratia Configuratia I T TZ S Q/e Denumire Masa

de cuarci spinilor (MeV)

uuu 3/2 3/2 3/2 0 2 ++ (1232) 1232

... ... ... ... ... ... ... ... ...
uud 1/2 1/2 1/2 0 1 p 938
3/2 3/2 1/2 0 1 + (1232) 1236
... ... ... ... ... ... ... ... ...
udd 1/2 1/2 -1/2 0 0 n 940
3/2 3/2 -1/2 0 0 0 (1232) 1236
... ... ... ... ... ... ... ... ...
ddd 3/2 3/2 -3/2 0 -1 (1232) 1241
... ... ... ... ... ... ... ... ...
uus 3/2 1 1 -1 1 + (1385) 1383
1/2 1 1 -1 1 + 1189
... ... ... ... ... ... ... ... ...
uds 3/2 1 0 -1 0 0 (1385) 1385
1/2 1 0 -1 0 0 1192
1/2 0 0 -1 0 1116
... ... ... ... ... ... ... ... ...
dds 1/2 1 -1 -1 -1 1197
3/2 1 -1 -1 -1 (1385) 1386
... ... ... ... ... ... ... ... ...
uss 3/2 1/2 1/2 -2 0 0 (1530) 1529
1/2 1/2 1/2 -2 0 0 1315
... ... ... ... ... ... ... ... ...
dss 1/2 1/2 -1/2 -2 -1 1321
3/2 1/2 -1/2 -2 -1 (1530) 1534
... ... ... ... ... ... ... ... ...
sss 3/2 0 0 -3 -1 1672

Un caz aparte l prezinta combinatia {sss} de spin 3/2, T=0, Q=-e si

S=-3. Aceste numere cuantice corespund barionului de masa 1672MeV.
Este cazul sa precizam ca aceasta particula a fost initial prezisa teoretic
de Gell-Mann si apoi descoperita experimental. Este instructiv sa repro-
ducem rationamentul lui Gell-Mann pentru prezicerea acestei particule si a
numerelor ei cuantice. La timpul respectiv (anii 1963-1964) Gell-Mann a

236
 Figura 2.16
Ordonarea barionilor de spin egal cu 3/2 n functie de proiectia
TZ a izospinului si de numarul cuantic de hipersarcina Y

ordonat barionii prezentati n tabelulu 2.6 n grupe n care diferiti mem-

brii ai grupei difera numai prin proiectia TZ a izospinului si prin numarul
cuantic de hipersarcina Y, definit n (2.192); toate celelalte numere cuantice
ale membrilor dintr-o grupa fiind identice. In figura 2.16 sunt prezentati, n
planul (Y,TZ ) barionii din tabelul 2.6 de spin egal cu 3/2, adica barionii n
care cuarcii componenti au spini paraleli.
La vremea respectiva toti barionii din figura 2.16, cu exceptia barionului
, erau cunoscuti. Din motive de simetrie Gell-Mann a presupus ca tre-
buie sa existe un barion situat n varful piramidei, deci un barion cu Y=-2
(si deci S=-3) si TZ =0 si, fireste, I=3/2. Pentru a prezice masa acestui
barion, Gell-Mann a observat ca diferenta de masa ntre barionii cunoscuti,
cu Y = 1 este n jur de 146 MeV (a se vedea figura 2.16). In consecinta
a presupus ca barionul necunoscut, pe care l-a numit , trebuie sa aibe
masa n jur de 1675 MeV, adica cu 146 MeV mai mult decat barionii 0 sau
; aceasta valoare a fost confirmata ulterior experimental cu o uimitoare
precizie. Este, consideram, o ilustrare elocventa a modului n care modelul
de cuarc a permis, si permite, prezicerea unor particule care n-au fost
nca descoperite experimental. In acest sens este de presupus ca barionii cu
charm, prezisi de modelul de cuarc, vor fi descoperiti ntr-un viitor apropiat
la fel cum au fost descoperiti si mezonii cu charm, prezisi si ei la timpul
respectiv de modelul de cuarc.

237
 Din cele prezentate mai sus a reiesit modul elegant si comod de construire
a hadronilor din cuarci cat si posibilitatea modelului de a prezice noi
particule. Fireste, modelul cuarc nu se rezuma numai la aceste posibilitati.
O analiza detaliata (care depaseste cu mult scopul acestei lucrari) ar releva
faptul ca modelul de cuarc ar permite si descrierea proprietatilor particulelor
elementare privind modul lor de dezintegrare, mecanismul lor de interactie,
etc. In rezumat, o astfel de analiza ar arata ca majoritatea rezultatelor
experimentale pot fi unitar si corect interpretate n lumina modelului de
cuarc. Este si motivul pentru care modelul de cuarc este acceptat n lumea
fizicienilor considerandu-se ca cuarcii, fie ei si numai teoretici sunt la fel
de importanti ca si cuarcii reali.
Desigur, desi modelul de cuarc este unanim acceptat, o serie de ntrebari
si asteapta nca raspunsul. Se pun n mod firesc ntrebarile: de ce hadronii
cunoscuti pana-n prezent sunt constituiti numai din singleti de culoare de
forma {qq} si {qqq}, n care cuarcii se gasesc n starea de miscare relativa de
moment orbital l=0? Exista un principiu fundamental care interzice starile
libere de culoare diferita de culoarea alba? Exista hadroni si n stari cu l 6=
0? Exista hadroni construiti din combinatii mai complicate de tipul {qqqq}
(dimezonul), {qqqqq} (mezobarionul), {qqqqqq} (dibarionul), etc.? Daca
exista, ce proprietati au acesti hadroni? Desigur ntrebarile pot continua; ne
limitam n a preciza ca deja experimental s-au descoperit multipleti mezonici
si barionici cu l 6= 0 cat si hadroni exotici de izospin T=5/2 care ar putea
fi interpretati ca un mezobarion. Este bine sa subliniem faptul ca si aceste
date experimentale, sarace deocamdata, pot fi de asemenea interpretate n
cadrul modelului de cuarc.
Un alt gen de ntrebari se refera la cuantele campului de culoare - gluonii.
Deoarece gluonii au culoare si anticuloare ei pot forma singleti de culoare si
ca atare ar trebui sa existe o stare stabila, libera a gluonului (numita glue-
ball) detectabila experimental. De asemenea singletii de culoare formati de
sistemul gluon-gluon ar trebui, de asemenea, sa fie descoperiti experimen-
tal. Se ajunge firesc la ntrebarea, pusa si pentru cuarci: gluonii exista n
realitate ?
Daca cuarcii ca si gluonii exista n realitate nu s-ar putea ca si acestia,
la randul lor, sa fie constituiti din alte entitati, sa le numim subcuarci?
Aceasta idee s-a bucurat de succes n ultima vreme nu datorita unor dovezi
experimentale (care sa evidentieze o structura oarecare a cuarcilor) ci nu-
mai din dorinta fizicienilor de a simplifica lumea materiala. Intr-adevar,
introducerea numarului cuantic de culoare a facut ca numarul cuarcilor sa
se tripleze, sa creasca la 18. Daca la acestia adaugam si cei 18 anticuarci
se ajunge la concluzia ca sistemul periodic al entitatilor elementare (a se

238
vedea tabelul 2.4) a devenit din nou destul de ncarcat. Dorinta de a avea
un numar limitat de entitati elementare a stimulat ca atare ideea existentei
subcuarcilor. Au aparut diferite modele si denumiri pentru subcuarci ca:
preoni, alfoni, rishoni, haploni, etc. Sa observam ca mergand pe aceeasi idee
s-ar putea considera ca si subcuarcii, la randul lor, ar putea fi construiti din
sub-subcuarci, s.a.m.d. Fireste, subcuarcii sau sub-subcuarcii s-ar putea sa
existe si sa fie foarte importanti din punct de vedere teoretic n stabilirea
legilor fundamentale care stau la baza tuturor legilor si fenomenelor na-
turii. Din punct de vedere practic nsa, relevarea acestor subcuarci expe-
rimental, n sensul definitiei unei particule compuse exprimata de relatiile
(2.134) (2.136) este imposibila dupa cum se poate constata din informatiile
furnizate de tabelul 2.7, n care, n ultima coloana este dat raportul dintre
energia de legatura a constituentului si energia sa de repaus. Daca n cazul
moleculei si nucleului energia de separare a atomului, respectiv, a hadronu-
lui, ndeplineste conditia (2.135), aceasta conditie este la limita n cazul
hadronilor constituiti din cuarci si, irealizabila n cazul constituentilor cuar-
cilor. Cu alte cuvinte la nivelul subcuarcilor, daca ei exista, interactia este
atat de puternica ncat este fara sens sa ncercam punerea lor n evidenta.
Asadar, daca dorim sa ramanem la modele palpabile experimental tre-
buie sa ramanem la modele de tip cuarc sau modele alternative dar care
sa ramana la acelasi nivel de structura ca si modelul de cuarc. Trebuie sa
precizam ca astfel de modele alternative exista nsa modelul de cuarc prin
simplitatea sa, prin eleganta si unitaritatea sa este de preferat tuturor celor-
lalte modele. Desigur, descoperirea experimentala a cuarcilor ar constitui o
stralucita confirmare a acestui model.

Tabelul 2.7

Unitatea Constituentii Energia de legatura (mc2 )

molecula atomii 1010
nucleul hadronii 102
hadronul cuarcii 1
cuarc subcuarci 1

2.5.3 Notiuni introductive privind unificarea fortelor din natura

In ncheierea acestui capitol consideram ca este utila o scurta trecere n
revista a tendintelor actuale privind unificarea interactiilor ce se manifesta
n natura ntr-o singura interactie fundamentala.
Asa dupa cum s-a mai precizat interactia electromagnetica este corect

239
descrisa de electrodinamica cuantica (QED). Se poate afirma ca teoria QED
este o teorie terminata, cu rezultate fizice, finite si univoce, care sunt n
acord foarte bun cu datele experimentale. Tocmai de aceea teoriile privind
celelalte tipuri de interactie s-au dezvoltat si se dezvolta prin analogie cu teo-
ria QED. Asa s-a dezvoltat si cromodinamica cuantica (QCD), dupa cum
s-a aratat n acest capitol. Cuantele de schimb n QED sunt fotonii, bozoni
de masa zero si de spin egal cu unitatea. Gluonii, cuantele campului de
culoare, sunt bozoni de masa zero si spin egal cu unitatea. Este semnificativ
faptul ca n teoria QCD se introduce ipoteza (libertatea asimptotica) con-
form careia la distante foarte mici cuarcii practic nu interactioneaza prin
intermediul gluonilor comportandu-se ca si particule libere. Pentru astfel
de distante teoriile QED si QCD sunt similare; de fapt pentru astfel de
distante formalismul QED este transferat cromodinamicii cuantice. Dar
faptul ca cele doua teorii sunt similare la distante foarte mici nu este oare o
dovada ca interactia electromagnetica si cea nucleara (tare) sunt de aseme-
nea similare la aceste distante? In ipoteza ca teoriile sunt corecte raspunsul
nu poate fi decat afirmativ. Se ajunge astfel la concluzia ca la distante
foarte mici fortele nucleare si cele electromagnetice au practic aceeasi in-
tensitate. Pe de alta parte, faptul ca la distante mari, de ordinul 1015 m
fortele nucleare devin mult mai puternice decat cele electromagnetice suge-
reaza ideea ca constanta de cuplaj N , definita n relatia (2.113), nu este
de fapt o constanta ci o marime ce variaza foarte puternic cu distanta din-
tre cuarci. Cromodinamica cuantica stabileste o relatie matematica pentru
dependenta marimii N de distanta dintre cuarci. Aceasta relatie arata ca
pentru distante de ordinul 1031 m marimea N are valoarea de cca. 6 103
(1/156) adica este practic egala cu constanta de cuplaj E definita de relatia
(2.112). Asadar, pentru astfel de distante (ceea ce ar corespunde energiei
de 1015 GeV (!?) pentru o eventuala sonda a materiei) fortele nucleare
sunt practic egale cu cele electromagnetice; are loc unificarea lor la aceste
distante. Se ntrevede astfel posibilitatea marii unificari a fortelor nucle-
are, electromagnetice si slabe. Facem aceasta afirmatie pentru motivul ca
gratie lucrarilor lui Glashow, Salam si Weinberg, mica unificare a fortelor
slabe cu cele electromagnetice a fost deja realizata (aceasta problema va fi
abordata n partea a II-a a lucrarii n cadrul dezintegrarilor ). Daca avem n
vedere ca unele speculatii teoretice indica faptul ca la distante de ordinul
1036 m si intensitatea fortelor gravitationale devine egala cu a celorlalte
forte rezulta ca se ntrevede posibilitatea unificarii tuturor fortelor ntr-o
singura forta fundamentala, responsabila pentru toate fenomenele naturii.
Unificarea tuturor fortelor ar nsemna cea mai mare realizare a stiintei.

240
 Increderea n existenta unor forte unice care guverneaza ansam-
blul interactiilor din natura are la baza urmatoarea idee: fiecarui
camp de forte i este asociata o structura speciala a spatiului
si timpului. Existenta diferitelor campuri de forte ar nsemna
existenta unor structuri diferite ale spatiului si timpului. Este
evident ca conceptual este mult mai simplu sa acceptam ideea
existentei unei singure structuri a spatiului si timpului si de aici,
existenta unui singur camp de forte din care sa derive toate cele-
lalte campuri.
Istoria fizicii este si istoria cautarii permanente a fortelor
unice care guverneaza lumea materiala. Prima unificare apartine
lui Newton care a identificat si a unificat gravitatia terestra cu
gravitatia cereasca. Urmatoarea unificare semnificativa a fost re-
alizata de Maxwell care a unificat fortele electrice cu cele magne-
tice generand astfel electromagnetismul. A urmat Einstein care
a unificat conceptul de spatiu cu cel de timp demonstrand n
acelasi timp ca gravitatia Newtoniana este o manifestare a aces-
tei unificari n sensul ca gravitatia se manifesta printr-o cur-
bura a varietatii unificate spatiu-timp. Sa subliniem faptul ca
aceste unificari au nsemnat progrese considerabile n fizica, n
particular, si n stiinta n general. Astfel electromagnetismul a
avut, si are, multe consecinte practice (fara de care civilizatia
moderna nici n-ar putea fi conceputa) si fundamentale iar con-
ceptul de spatiu-timp dinamic a dus la progrese spectaculoase
n cosmologie, prezicand, de exemplu, expansiunea Universului,
existenta radiatiei relicve de 3K (radiatia de 3K descoperita n
anul 1965 de Perzias si Wilson constituie o dovada a Big-Bang-
ului si a expansiunii Universului), etc. Sa precizam si faptul ca
Einstein a crezut si a ncercat si unificarea electromagnetismu-
lui lui Maxwell cu gravitatia lui Newton, considerand ca elec-
tromagnetismul ar fi manifestarea altei proprietati geometrice a
varietatii spatiu-timp. In alte cuvinte el a vrut sa unifice sarcina
electrica cu cea gravitationala ntr-o singura entitate. Desigur
ntrebarea care se pune pentru a realiza aceasta unificare este
urmatoarea: daca curbura geometrica a spatiului si timpului este
asociata gravitatiei, care este geometria asociata electromag-
netismului si, ca sa ajungem n prezent, campului de culoare?
La aceasta ntrebare doua raspunsuri sunt posibile:
a) se postuleaza ca gravitatia este asociata cu geometria grosiera

241
 a varietatii spatiu-timp pe cand la o scara mai fina exista o
topologie mai complexa asociata celorlalte campuri.
b) se introduc mai multe dimensiuni spatiului, fiecarei dimensi-
uni asociindu-se ulterior o sarcina specifica fiecarui camp
(de exemplu, culoarea n cazul campului nuclear).
In esenta se poate spune ca asa cum Maxwell a aratat ca aparenta
distinctie dintre electricitate si magnetism depinde de faptul daca
sarcina electrica este stationara sau n miscare tot astfel se spera
n prezent ca fortele din natura sunt fatete diferite ale unei sin-
gure forte.

242
Capitolul 3

MODELE NUCLEARE DE
STRUCTURA

3.1 Clasificarea modelelor nucleare

In capitolul doi s-a studiat n detaliu fortele de interactie dintre doi nucle-
oni, remarcandu-se faptul ca acestea nu sunt cu exactitate cunoscute. Este
evident ca extinderea acestei probleme la problema fortelor nucleare dintre
A nucleoni ce formeaza nucleul atomic este deosebit de complexa si - dupa
cum vom arata - principial nerezolvabila.
In primul rand sa remarcam faptul ca nu stim aproape nimic despre
fortele ce se exercita ntre 3, 4, etc. nucleoni si ca atare suntem nevoiti sa
consideram ca interactia dintre cei A nucleoni se realizeaza prin intermediul
fortelor binucleonice. In consecinta, operatorul energiei potentiale VA pentru
nucleul cu A nucleoni se defineste n functie de operatorul energiei potentiale
Vij dintre nucleonul i si nucleonul j prin relatia:
X
VA = Vij ; i, j = 1, 2, ...A (3.1)
i<j

Subliniem nca o data faptul ca desi majoritatea datelor experimentale

pledeaza pentru ideea ca interactia dintre doi nucleoni este dominanta pen-
tru sistemul de A nucleoni, relatia (3.1) este totusi o aproximatie. Daca
admitem nsa ca relatia (3.1) este exacta, vom face remarca ca operatorul
Vij nu este foarte bine cunoscut nici chiar la energii de interactie mai mici
de 350 MeV. In plus, acest operator este dedus, n esenta, din interactia
nucleonilor liberi, asa ncat se pune ntrebarea: oare operatorul Vij pentru
doi nucleoni liberi este identic cu operatorul pentru doi nucleoni ce se gasesc

243
n nucleul cu A nucleoni n interactie? La aceasta ntrebare nu se poate da
n prezent un raspuns convingator. Sa presupunem totusi ca raspunsul este
afirmativ si ca relatia (3.1) este exacta. In acest caz starile (1, 2, 3, ..., A),
care permit deducerea proprietatilor nucleului cu A nucleoni, sunt solutiile
ecuatiei Schrodinger:

h2 X X
i (1, 2, ..., A)+ Vij (1, 2, ..., A) = E(1, 2, ..., A) ; i, j = 1, ..., A
2 i i<j
(3.2)
Determinarea functiilor (1, 2, ..., A) si a energiilor proprii este conditi-
onata de posibilitatea rezolvarii efective a ecuatiei (3.2), care implica mai
multe corpuri (nucleoni). Deoarece problema cu mai mult de trei corpuri
nu poate fi, principial, rezolvata exact, rezulta ca ecuatia (3.2) se poate
rezolva numai prin introducerea unor ipoteze suplimentare, cat mai simple
din punct de vedere matematic si cat mai intuitive din punct de vedere
fizic. Se obtin astfel modelele nucleare, folosite n fizica nucleara pentru
descrierea sistemelor de mai multi nucleoni aflati n interactie.
Modelele nucleare care studiaza starile de nucleoni ce apar n spectrul
discret se numesc modele nucleare de structura, pe cand cele ce studiaza
starile de nucleoni din continuu se numesc modele (mecanisme) de interactie.
In acest capitol vom aborda succint - si cat mai calitativ posibil - modelele
nucleare de structura.
Un model de structura trebuie sa satisfaca cel putin urmatoarele dezi-
derate:

1. Sa descrie proprietatile nucleelor, n primul rand momentele cinetice

de spin, momentele electrice si magnetice, etc., n starile fundamentale.

2. Sa descrie starile excitate ale nucleelor, n primul rand spectrul ener-

getic al starilor excitate si proprietatile acestora ca spin, paritate, etc.

3. Sa descrie proprietatile dinamice, ca timpul mediu de viata, probabi-

litatea de emisie sau - daca este cazul - a dezintegrarilor , , etc.
pentru starile excitate ale nucleelor.

Din cauza dificultatilor semnalate mai sus nu exista un model care sa

satisfaca n totalitate dezideratele enuntate. Nu exista nici macar un model
care sa descrie satisfacator toate proprietatile unui grup limitat de nuclee
sau chiar ale unui singur nucleu. Ca urmare s-au elaborat mai multe mo-
dele, fiecare fiind construit n ipoteza ca unele proprietati ale nucleului sunt
fundamentale iar celelalte sunt secundare. De aceea fiecare model poate fi

244
folosit numai limitat, pentru descrierea anumitor proprietati ale unui grup
restrans de nuclee.
Ipotezele care stau la baza diferitelor modele se refera, n general, la
ideea ca exista un set de grade de libertate ale nucleului ntre care exista o
interactie neglijabila si care interactioneaza slab cu celelalte grade de liber-
tate ale nucleului. Gradele de libertate ale nucleului se mpart, n mod natu-
ral, n grade de libertate uniparticula (uninucleonice) care descriu miscarea
individuala a particulelor (nucleonilor) si grade de libertate colective care
descriu miscarea corelata a nucleonilor. Corespunzator acestor grade de
libertate, modelele se mpart n doua mari categorii:

a) Modele de particule (nucleoni) independente n care se presupune ca

ntr-o prima aproximatie nucleonii se misca independent ntr-un camp
atractiv selfconsistent comun. Aceasta miscare independenta corelata
cu conditia ca nucleonii se supun statisticii Fermi-Dirac, conduce la
o structura n paturi a nucleonilor n nucleu si ca atare modelele de
acest fel se numesc modele de paturi.

b) Modelele n care miscarea nucleonilor este corelata si ca atare nucleul

este privit ca un mediu continuu. In consecinta nucleului i se aso-
ciaza notiuni specifice mediilor continue ca: suprafata, temperatura,
drum liber mediu si chiar stare de agregare (lichid nuclear, rigid si
chiar stare de gaz). Apar astfel gradele de libertate colective asociate
miscarii de vibratie (oscilatie) a suprafetei nucleare (daca nucleul este
asimilat cu un lichid) sau miscarii de rotatie a nucleului privit ca un
rigid deformat. Aceste modele se numesc colective. Este cazul sa
subliniem ideea ca folosirea n cadrul acestor modele a notiunilor tipice
mediilor continue trebuie facuta cu multa prudenta. Astfel folosirea
notiunii de suprafata n cazul lichidului sau solidului semnifica faptul
ca numarul particulelor care apartin suprafetei este nesemnificativ de
mic fata de numarul total de particule. Aceasta conditie evident nu
este ndeplinita n cazul nucleului; chiar si pentru nucleele grele nu-
cleonii care apartin suprafetei nucleare reprezinta aproape jumatate
din numarul total de nucleoni. De asemeni, folosirea notiunii de par-
curs mediu, n sensul utilizat pentru mediile continue, poate conduce la
contradictii serioase n cazul nucleului. Astfel, din punct de vedere al
mediilor continue, efectele colective se manifesta daca parcursul liber
mediu al fiecarei particule este mult mai mic decat dimensiunile sis-
temului. Acceptand aceasta definitie si n cazul nucleelor suntem n
contradictie evidenta cu modelele bazate pe miscarea independenta a

245
 particulelor deoarece, n acord cu aceeasi terminologie a mediilor con-
tinue, presupun existenta unui parcurs liber mediu al fiecarei particu-
le mult mai mare decat dimensiunile sistemului (nucleului). Aceasta
contradictie a aparut deoarece s-a folosit notiune de parcurs n sensul
strict clasic. In realitate n nucleu notiunea de parcurs nu are sens
din cel putin urmatoarele doua motive:
1. Nucleul contine putine particule (nucleoni) asa ncat nu poate fi
tratat ca un mediu continuu.
2. Miscarea particulelor n nucleu este un proces cuantic n care
lungimea de unda de Broglie a fiecarui nucleon este comparabila
cu dimensiunea nucleului.
Din discutia de mai sus rezulta grija necesara n utilizarea notiunilor
clasice n ceea ce priveste nucleul, n caz contrar se ajunge la concluzia
ca cele doua mari categorii de modele nucleare de structura se exclud re-
ciproc. In realitate aceste doua categorii de modele - desi au la baza ipoteze
extreme - nu se exclud ci se completeaza reciproc. In fond campul selfcon-
sistent n cazul modelelor de particule independente este rezultatul sumarii
tuturor interactiunilor dintre nucleonii sistemului, este deci un camp creat
de miscarea corelata, colectiva a tuturor nucleonilor. Miscarea nucle-
onilor poate duce la modificarea campului selfconsistent iar aceasta modi-
ficare poate avea consecinte asupra miscarii (independente) a nucleonilor.
Modelele precizate mai sus studiaza fie miscarea individuala fie miscarea
colectiva fara a tine seama de interdependenta acestor miscari.
Modelele care iau n considerare interdependenta celor doua miscari, deci
atat gradele de libertate individuale cat si a celor colective ca si interactia
dintre ele se numesc modele unificate sau generalizate. Aceste modele
si propun o tratare unitara a nucleului prin mbinarea armonioasa a laturilor
pozitive ale modelelor de paturi si ale celor colective.

3.2 Modelul paturilor nucleare

3.2.1 Numerele magice
In fizica atomica s-a stabilit ca electronii atomici se dispun n paturi succesive
n jurul nucleului iar atomii care au:
2 ; 10 ; 18 ; 36 ; 54 ; 86 (3.3)
electroni sunt deosebit de stabili formand grupa gazelor nobile din sistemul
periodic al elementelor. Aceasta structura de paturi sta la baza explicarii

246
sistemului periodic si a explicarii periodicitatii proprietatilor fizice si chimice
ale elementelor.
Structura de paturi a atomului se explica usor daca sunt ndeplinite
urmatoarele conditii:
1. Miscarea electronilor este, n prima aproximatie, o miscare de particule
(electroni) independente n campul coulombian central si atractiv al
nucleului.

2. Interactia dintre electroni este mica comparativ cu interactia electro-

nilor cu nucleul si este tratata ca o perturbatie.

3. electronii se supun statisticii Fermi-Dirac

Fireste, aceste conditii, cel putin la o prima analiza, nu sunt ndeplinite

n cazul nucleului. Intr-adevar, desi nucleonii din nucleu se supun statis-
ticii Fermi-Dirac, n nucleu nu exista un centru atractiv, analog nucleului n
atom, dat fiind faptul ca densitatea nucleonilor n interiorul nucleului este
practic constanta. In plus, interactia nucleonilor prin intermediul fortelor
nucleare, care au caracter de saturatie, este foarte puternica. Aceste con-
statari nu numai ca nu pledeaza pentru existenta paturilor n cazul nucleu-
lui, dar au condus la asimilarea nucleului cu o picatura de lichid, deci la un
model n care are sens sa vorbim numai de miscarea colectiva a nucleonilor.
Cu toate acestea, studiul proprietatilor statice si dinamice ale nucleului
au aratat ca si n cazul nucleului exista o periodicitate legata de existenta
numerelor de protoni sau de neutroni:

2 ; 8 ; 20 ; 28 ; 50 ; 82 ; 126 (3.4)

numite si numere magice. Un bogat material experimental arata ca nucleele

ce contin un numar magic de nucleoni prezinta proprietati speciale si sunt, ca
si atomii gazelor inerte, foarte stabile n comparatie cu nucleele din imediata
lor vecinatate. Astfel n capitolul 1 s-a remarcat ca nucleele ce au un numar
magic de nucleoni au energia de legatura anomal de mare comparativ cu
nucleele vecine. Stabilitatea deosebita a acestor nuclee este confirmata si
de abundenta acestora n natura. In figura 3.1 este reprezentata abundenta
relativa n natura a nucleelor par-pare (p-p) n functie de numarul total de
nucleoni A, pentru A > 50. Curba din figura 3.1 s-a normat considerandu-
se, arbitrar, ca abundenta nucleelor de Si este 106 . Din figura rezulta ca cele
mai raspandite si foarte probabil cele mai stabile sunt nucleele cu N=50 ; 82
; 126 si cele cu Z=50 ca: 88 90 120
38 Sr (N=50), 40 Zr (N=50), 50 Sn(Z=50), 56 Ba
138

(N=82), 140 208

58 Ce (N=82), 82 P b (Z=82, N=126), etc.

247
 Figura 3.1
Abundenta relativa a nucleelor p-p cu A > 50 functie de numarul
de nucleoni A. Curba s-a normat considerand abundenta
nucleelor de Si de 106

Figura 3.2
Numarul de izotopi stabili n functie de numarul de protoni Z

248
 Figura 3.3
Numarul de izotoni stabili n functie de numarul de neutroni N

Dintr-o analiza similara si pentru nucleele cu A < 50 rezulta ca foarte

raspandite sunt si nucleele 42 He (Z=N=2), 16 40
8 O (Z=N=8), 20 Ca (Z=N=20)
si 60
28 N i (Z=28).
Stabilitatea mare a nucleelor cu numere magice de nucleoni este ilustra-
ta si de faptul ca nucleele cu un numar magic de protoni au mai multi
izotopi stabili decat elementele vecine. In figura 3.2 este redata dependenta
numarului de izotopi stabili n functie de numarul atomic Z.
Se constata ca recordul l detine 50 Sn cu 10 izotopi stabili n timp ce
elementele vecine 49 In si 51 Sb au numai doi izotopi stabili. La fel 82 P b
are 4 izotopi fata de 81 T l care are doi izotopi si respectiv 83 Bi care are un
singur izotop. In mod similar nucleele cu un numar magic de neutroni au
mai multi izotoni stabili ceea ce se poate constata din figura 3.3 n care este
redata dependenta numarului de izotoni n functie de numarul de neutroni
N. Astfel pentru N=20 exista 5 izotoni stabili n timp ce pentru N=19 nu
exista niciunul iar pentru N=21 exista un singur izoton stabil.
Stabilitatea deosebita a nucleelor cu numere magice de nucleoni, n spe-
cial a nucleelor dublu magice (atat Z cat si N sunt numere magice) este e-
xemplificata si de faptul ca energia primei stari excitate a nucleelor par-pare
prezinta un maxim puternic n dreptul numerelor magice. Aceasta situatie
este ilustrata pentru izotopii plumbului n figura 3.4. Se constata ca energia
de excitare a primei stari a izotopului 208 82 P b, nucleu dublu magic, este cu
aproape 2 MeV mai mare decat energia celorlalti izotopi desi si acestia sunt
izotopi magici din punct de vedere al numarului de protoni.
Faptul ca produsii stabili cu care se termina cele trei serii radioactive

249
 Figura 3.4
Starea fundamentala si prima stare excitata pentru izotopii pari
ai plumbului

naturale sunt nuclizii stabili ai plumbului 206 207 208

82 P b, 82 P b si 82 P b (Z=82) iar
209
seria artificiala se termina cu izotopul 83 Bi (N=126) este, fireste, tot o
dovada a stabilitatii deosebite a nucleelor cu Z sau/si N egale cu numerele
magice date de relatia (3.4)
O serie de alte dovezi experimentale pot fi prezentate pentru a confirma
proprietatile speciale ale nucleelor ce contin numere magice de nucleoni.
Astfel n dezintegrarea , energia particulelor creste odata cu cresterea
numarului Z al nucleului emitator. Experienta arata ca exceptie fac izotopii
210 P o si 212 P o care emit particule cu energie mai mare decat nucleele
84 84
ce urmeaza dupa poloniu. Explicatia consta n aceea ca prin emisia de
particule se obtin izotopii 206 208
82 P b si, respectiv 82 P b, care sunt deosebit de
stabili avand Z=82 iar cel de al doilea N=126.
Experienta arata ca izotopii 17 87 137
8 O, 36 Kr, 54 Xe etc. excitati la energii
moderate emit cu usurinta un neutron. Acesti izotopi au 9 ; 51 si respectiv
83 de neutroni, adica un neutron mai mult decat numerele magice 8 ; 50 ; 82.
Faptul ca ele emit usor neutronul suplimentar sugereaza ideea ca nucleele
cu N=8, 50, 82 sunt foarte stabile si formeaza probabil paturi nchise de
neutroni, neutronul suplimentar fiind astfel foarte slab legat. Faptul ca
printre fragmentele de fisiune apar si izotopii 87 Kr, 137 Xe, etc., n stari
excitate explica aparitia neutronilor ntarziati n procesul de fisiune.
Din motive similare, sectiunile de captura a neutronilor de catre nucleele
cu numere magice de neutroni sunt mici, devenind foarte mari pentru nu-
cleele cu un neutron mai putin decat numerele magice, ca n cazul izotopilor
50 V (N=27) si 135 Xe (N=81). Sa remarcam faptul ca aceasta comportare
23 54

250
este asemanatoare slabei activitati chimice a gazelor nobile si respectiv marii
afinitati a halogenilor pentru electroni.
Desigur exemplele pot continua dar toate sugereaza existenta unor paturi
ce se nchid pentru valori ale numarului de nucleoni egale cu numerele magice
reproduse de relatia (3.4).
Existenta numerelor magice indica deci prezenta unei structuri interne
a nucleului, o distributie n paturi a nucleonilor, asemanatoare cu structura
n paturi a electronilor n atom.

3.2.2 Construirea modelului n paturi

In paragraful precedent s-a aratat ca o multime de date experimentale
pledeaza pentru existenta paturilor n nucleu. Existenta acestei structuri
presupune ndeplinirea celor trei conditii precizate n paragraful 3.2.1
In consecinta, pentru construirea modelului paturilor nucleare a fost
necesara introducerea urmatoarelor ipoteze:

a) interactia biparticula dintre nucleoni se sumeaza ntr-o interactie centrala

b) n campul central astfel format nucleonii se misca independent

Deci modelul n paturi presupune existenta unui potential1 central; se

cauta acest potential si - eventual - se corecteaza rezultatele astfel obtinute
prin introducerea unor interactii suplimentare ntre nucleoni, neluate n
seama n potentialul central, numite interactii reziduale.
Din punct de vedere matematic, cele spuse mai sus semnifica faptul ca
energia potentiala (potentialul) din relatia (3.1) se transcrie astfel:
!
VA = Vij
P
Vij =
P
Vi +
P P
i Vi =
P
i Vi + Vrez
(3.5)
i<j i i<j
i, j i, j

n care Vrez este interactia reziduala iar Vi este potentialul central selfcon-
sistent cautat, n care se misca nucleonul i. Daca se neglijeaza interactia
reziduala, rezulta ca potentialul central Vi al celui de al i-lea nucleon va fi:
X
Vi Vij (3.6)
j(6=i)

1
Este vorba de energia potentiala. In fizica nucleara se foloseste adesea terminologia
de potential ntelegandu-se nsa energia potentiala de interactie

251
In aceste conditii hamiltonianul ecuatiei (3.2) devine:
X X
H0 = (Ti + Vi ) = h0 (i) (3.7)
i i

Ecuatia Schrodinger pentru nucleonul i va fi:

!
h2
h0 (i)(i) = i + Vi (i) = E(i) (3.8)
2i

Este important de subliniat ideea ca prin introducerea ipotezei existentei

unui potential central Vi n acord cu relatia (3.6), hamiltonianul H0 al sis-
temului de A nucleoni aflati n interactie s-a separat n suma de A hamil-
tonieni h0 (i) uniparticula; altfel spus, problema celor A nucleoni (corpuri),
exprimata de ecuatia (3.2) s-a redus la problema miscarii independente a
fiecarui nucleon n campul selfconsistent corespunzator. Construirea mode-
lului pentru A nucleoni se reduce n esenta la rezolvarea ecuatiei (3.8) pentru
fiecare nucleon n scopul determinarii functiilor proprii si a energiilor proprii
uniparticula.
Deoarece Vi este un potential central n care momentul cinetic orbital ~l
se conserva, rezulta ca functia (i) din (3.8) se poate dezvolta dupa functiile
sferice Ylm : X (i) X (i)
(i) = Rl (r) Ylm (, ) = lm (3.9)
lm lm

Functiile lm = Rl (r) Ylm sunt functii proprii comune ale o-

peratorilor h0 (i) , l2 si lz , operatori ce comuta ntre ei. Se spune
n mod obisnuit ca o astfel de functie proprie reprezinta o stare
cu moment cinetic orbital
Reamintim faptul ca n coordonate {r, , } operatorul se poate scrie
astfel:
1 ~l2
2
 
= 2 r 2 2 (3.10)
r r r r h
n care ~l2 este patratul momentului cinetic orbital definit prin expresia:
!
~l2 = h2 1 1 2
(sin ) + (3.11)
sin sin2 2

Operatorii ~l2 si lz verifica ecuatiile:

~l2 Ylm = l(l + 1)h2 Ylm
lz Ylm = mh Ylm (3.12)

252
 Substituind (3.9) n (3.8) si tinand seama de relatiile (3.10) si (3.12) se
(i)
obtine pentru functia radiala Rl urmatoarea ecuatie:
(i) !
h2 l(l + 1)
!
1 d dR 2i (i)
r2 l + 2 E Vi Rl = 0 (3.13)
r 2 dr dr h 2i r 2

Rezolvand aceasta ecuatie radiala, analitic sau numeric, atat n zona de

interactie pentru care Vi 6= 0, cat si n zona pentru care Vi este nul, din
conditia de continuitate a functiei radiale pentru orice valoare r se obtin,
pentru fiecare valoare a numarului cuantic orbital l, energiile proprii Enl
(energiile spectrului discret) n care numarul cuantic radial n permite
ordonarea energiilor pentru un l definit.
Generic, valorile Enl pentru fiecare l, se deduc din actiunea hamiltonia-
nului h0 (i) asupra functiei de stare lm , la care adaugam si numarul cuantic
radial n:
(i) (i)
h0 (i) nlm = Enl nlm (3.14)
De aici rezulta: D E
(i) (i) (i)
Enl = nlm | h0 (i) | nlm =
D E D E
(i) (i) (i) (i)
= Rnl | h0 (i) | Rnl hYlm | Ylm i = Rnl | h0 (i) | Rnl (3.15)
(i)
Determinarea concreta a energiilor Enl (i=1, 2, ..., A) depinde de forma
si valoarea potentialului selfconsistent Vi care trebuie determinat cat mai
exact, astfel ncat neglijarea interactiei reziduale din (3.5) sa fie ndeplinita.
In acest caz Vi este definit de suma interactiilor Vij (relatia 3.6) pe care le
consideram de forma:
(ij)
Vij = V0 f (~ri ~rj ) (3.16)
n care V0 defineste taria interactiei iar f (~r1 ~r2 ) = f (~r) defineste forma
interactiei. Daca definim prin (~rj ) functia de distributie a nucleonului j,
potentialul selfconsistent care actioneaza asupra nucleonului i, n acord
cu relatiile (3.6) si (3.16) va fi:
Z
Vi V0ij f (~ri ~rj ) (~rj )d~rj (3.17)

n care integrarea se face pe toate pozitiile posibile ale nucleonului j.

Deoarece interactia binucleonica este de scurta distanta, functia f (~ri
~rj ), indiferent de forma concreta pe care o poate avea, va fi o functie loca-
lizata n jurul valorilor ~ri . La limita s-ar putea considera ca aceasta functie
este de forma:
f (~ri ~rj ) = c(~ri ~rj ) (3.18)

253
 Figura 3.5
Dependenta radiala a potentialului Woods-Saxon

In acest caz Vi din (3.17) devine:

Vi (~ri ) = V0ij c(~ri ) (3.19)

care arata ca potentialul selfconsistent n punctul ~ri este proportional cu

densitatea nucleonilor n acest punct. Din aceste considerente calitative
rezulta ca dependenta radiala a potentialului Vi este data de dependenta
radiala definita de factorul de forma Woods-Saxon fi (r, R0i , ai ) din (1.79)
adica:
Voi
Vi (r) = V0i fi (r, R0i , ai ) = rRi
(3.20)
0
1+e a i

reprodus n figura 3.5. Din pacate ecuatia (3.13) nu se poate rezolva analitic
pentru potentialul din (3.20). De aceea se nlocuieste adesea potentialul din
(3.20) cu un potential de oscilator armonic tridimensional izotrop sau cu
o groapa de potential dreptunghiulara cu adancime finita si chiar infinita
pentru care se obtin relatii analitice.
In particular pentru groapa de potential cu adancime infinita din figura
3.6, definita prin relatia:
(
0 pentru r < R0
Vi (r) = (3.21)
pentru r R0

254
 Figura 3.6
Groapa de potential cu adancime infinita

ecuatia Schrodinger din (3.13) se rezolva imediat.

Pentru r < R0 ecuatia (3.13) cu Vi (r) din (3.21) devine:
!
1 d dRl 2 h2 (l + 1)l
 
r2 + 2 E Rl (r) = 0 (3.22)
r 2 dr dr h 2r 2

(s-a renuntat momentan la indicele i).

Aceasta ecuatie defineste binecunoscuta functie Bessel sferica notata de
obicei cu jl (kr)2 :
 l  l 
r 1 d sin kr

Rl jl (kr) = (3.23)
k r dr kr
cu:
1p
k= 2E (3.24)
h
Dependenta de kr a functiilor Bessel pentru l=0, 1, 2 este redata n figura
3.7. Pentru r R0 functia radiala trebuie sa fie zero deoarece nucleonul
nu poate parasi groapa de potential. Din conditia de continuitate rezulta
urmatoarea conditie:
jl (kR0 ) = 0 (3.25)
2
Acest rezultat se putea obtine imediat daca observam ca pentru r < R0 ecuatia (3.8)
~
cu V(r) din (3.21) corespunde miscarii libere a unei particule, a carei functie eik~r se poate
dezvolta n serie:
~
X l
eik~r = i (2l + 1)jl (kr)Pl ()
l

255
 Figura 3.7
Dependenta de kr a functiilor j0 (kr), j1 (kr) si j2 (kr)

Notand cu Xnl (n=1, 2, 3, ...) solutiile functiei Bessel pentru jl (kR0 )

rezulta:
Xnl = kR0 = knl R0 (3.26)
si deci, energiile proprii pentru nucleonul i, n acord cu relatia (3.24) vor
fi:
(i) h2
Enl = X2 (3.27)
2i R02 nl
2 n notatiile spectroscopice:
Solutiile Xnl si Xnl

l = 0, 1, 2, 3, 4, 5, 6, ...
(3.28)
s, p, d, f, g, h, i, ..

sunt reproduse, n ordinea crescatoare, pentru cateva stari spectroscopice

2 definesc, pana la constanta h2 /(2 R2 )
(n, l) n tabelul 3.1. Solutiile Xnl i 0
conform relatiei (3.27), spectrul energetic uniparticula pentru miscarea par-
ticulei (nucleonului) n campul selfconsistent al celorlalte particule, camp
asimilat cu o groapa de potential cu adancime infinita n cazul studiat.

Tabelul 3.1

stare (n, l) 1s 1p 1d 2s 1f 2p 1g 2d 1h 3s
Xnl 3.15 4.49 5.76 6.28 6.99 7.73 8.18 9.09 9.36 9.42
2
Xnl 9.86 20.16 33.28 39.44 48.86 59.75 66.91 82.62 87.60 88.73

256
 Spectru energetic astfel rezultat este reprodus calitativ n figura 3.8.
Precizam ca acest spectru energetic corespunde miscarii unor particule fara
sarcina electrica, neutre, caci n energia potentiala (3.21) energia coulom-
biana a fost neglijata. Asadar spectrul energetic din figura 3.8 este adecvat
pentru cazul unui sistem format din neutroni. Subliniem nsa ca luarea n
consideratie a interactiei coulombiene nu modifica esential spectrul unipar-
ticula din figura 3.8, asa ncat discutiile care vor urma se vor referi, n egala
masura, atat la neutroni cat si la protoni. In continuare vom arata cum se
construieste modelul paturilor nucleare pentru sistemul de A particule (nu-
cleoni) independente daca se cunoaste spectrul uniparticula pentru fiecare
din cele A particule. Sa presupunem pentru nceput ca cele A particule sunt
independente dar nu identice si ca spectrele uniparticula pentru fiecare par-
ticula, construite n acord cu relatia (3.27), sunt cele din figura 3.9. In acest
P
caz, deoarece H0 = h0 (i) si particulele nu sunt identice rezulta ca functia
i
proprie a sistemului va fi data de produsul de functii uniparticula (i) (sau o
combinatie liniara de asemenea produse) iar spectrul energetic al sistemului
va fi dat de suma energiilor uniparticula, suma ce se construieste luand cate
un nivel de energie uniparticula Enl pentru fiecare nucleon. Astfel, starea
fundamentala E0 a sistemului format din A particule neidentice, indicata n
figura 3.9 va fi:
(1) (2) (A)
E0 = E1s + E1s + . . . + E1s (3.29)
Starile excitate se obtin prin excitarea succesiva sau simultana a nu-
cleonilor pe stari uniparticula superioare. Astfel, energia Ek a sistemului,
corespunzatoare situatiei n care toti nucleonii se gasesc pe nivele unipar-
ticula fundamentale cu exceptia nucleonului 2 care se afla, sa presupunem
n starea 1d, va fi:
(1) (2) (3) (A)
Ek = E1s + E1d + E1s + . . . + E1s (3.30)

Fireste, obtinerea ca mai sus a spectrului energetic se realizeaza n cazul

unui sistem format din A particule independente dar nu identice. Procedura
se modifica n cazul nucleului care este format din A fermioni din care Z sunt
protoni identici iar N sunt neutroni identici. In acest caz, ca o consecinta
a principiului Pauli, functia de unda a sistemului nu va mai fi de forma
unui produs de functii uniparticula ci o functie total antisimetrica. In plus
spectrul uniparticula al fiecarui nucleon identic va fi acelasi asa ncat toate
nivelele cu aceleasi numere cuantice n si l pentru nucleonii identici se pot
compacta ntr-un singur nivel de energie:
(1) (2) (k)
Enl Enl Enl . . . Enl ; k = Z sau N (3.31)

257
 Figura 3.8
Spectrul energetic uniparticula pentru o groapa de potential cu
adancime infinita

Figura 3.9
Spectrul energetic uniparticula pentru A particule independente
dar nu identice

258
 Figura 3.10
Spectrul uniparticula pentru particule identice

pe care se pot gasi cel mult 2(2l+1) nucleoni identici. Spectrul energetic
compactat, similar cu cel din figura 3.8, este reprodus n figura 3.10. E-
xista nsa o diferenta de fond ntre spectrele din cele doua figuri. In spectrul
uniparticula din figura 3.8 pe fiecare nivel se va gasi o singura particula
(nucleon) pe cand n cazul spectrului din figura 3.10 se pot gasi 2(2l+1)
particule (nucleoni) identice. Numarul maxim de particule ce se pot afla pe
fiecare nivel uniparticula ca si numarul cumulat de particule ce se obtine
prin umplerea succesiva a nivelelor uniparticula sunt reproduse n figura
3.10. Subliniem ca spectrul energetic din figura 3.10 se construieste separat
pentru protoni si pentru neutroni.
Starea fundamentala a unui nucleu cu A nucleoni, dintre care Z sunt
protoni, se obtine plasand de fiecare data un numar maxim de 2(2l+1) pro-
toni, respectiv, de neutroni pe nivelul uniparticula cu cea mai mica energie
posibila. Astfel, pe nivelul 1s se pot plasa maximum doi nucleoni identici,
pe nivelul 1p se pot plasa sase nucleoni identici (6 protoni sau 6 neutroni)
etc. In particular configuratia protonilor si neutronilor pe nivelele unipar-
ticula corespunzatoare, pentru starea fundamentala a izotopului 16 8 O este

259
 Figura 3.11
Configuratia nucleonilor pe nivele uniparticula pentru starea
fundamentala a izotopului 16
8 O

reprodusa n figura 3.11. Energia acestei stari va fi:

(p) (p) (n) (n) (n)
E0 = 2E1s + 6E1p + 2E1s + 6E1p + E1d (3.32)

(p) (n)
n care Enl se refera la nivelele protonice iar Enl se refera la nivelele neu-
tronice. Nivelele uniparticula protonice si neutronice din figura 3.11 sunt
practic identice caci, asa dupa cum s-a mai precizat, abia pentru nucleele
cu un numar de protoni mai mare decat 50 interactia coulombiana modifica
energia, si chiar succesiunea, nivelelor protonice fata de cele neutronice. In
ceea ce ne priveste vom presupune, pentru simplitate, ca spectrul energetic
din figura 3.10 este adecvat atat pentru protoni cat si pentru neutroni.
Din figura 3.10 se constata ca nivelele uniparticula sunt fie izolate din
punct de vedere energetic asa cum sunt nivelele 1s, 1p, 1f, 2p, etc., fie
se strang n grupuri de nivele apropiate energetic ce de exemplu (1d, 2s),
(2d, 1h, 3s). Intre nivelele izolate ca si ntre acestea si grupurile de nivele
exista intervale energetice mari, n orice caz mult mai mari decat intervalul
energetic dintre nivelele uniparticula care apartin aceluiasi grup energetic.
Un grup de nivele uniparticula sau un nivel uniparticula izolat formeaza o
patura nucleara. Este evident ca daca un nucleu are un numar de protoni
sau/si de neutroni care completeaza n totalitate una sau mai multe paturi
n starea fundamentala va avea o stabilitate deosebita. Rezulta deci, ca daca
modelul este corect numerele de completare a paturilor trebuie sa coincida
cu numerele magice. In cazul spectrului din figura 3.10, obtinut pentru
un potential selfconsistent de forma unei gropi dreptunghiulare cu pereti

260
 Figura 3.12
Groapa de potential cu adancime finita

infiniti, completarea paturilor 1s, 1p, 1d2s, 1f, 2p, 1g, 2d1h3s se realizeaza
pentru urmatoarele numere:

2, 8, 20, 34, 40, 58, 92 (3.33)

Groapa de potential folosita reproduce deci numai primele trei numere

magice; 2, 8, 20. Desigur rezultatul nu surprinde caci potentialul ales nu este
realist. Un potential mai adecvat ar fi o groapa de potential cu adancime
finita definita astfel (figura 3.12):
(
(i)
V0 pentru r R0
Vi (r) = (3.34)
0 pentru r > R0

Structura de nivele uniparticula pentru acest potential, cu valori re-

zonabile pentru V0 si R0 , este reprodusa n figura 3.13b comparativ cu
spectrul energetic obtinut pentru o groapa de potential cu peretii infiniti
(figura 3.13a). Din figura se constata ca ordinea nivelelor uniparticula
este practic aceeasi pentru cele doua gropi de potential cu precizarea ca
n groapa de potential cu adancime finita distanta energetica ntre nivele
se micsoreaza; nici n cazul potentialului din (3.34) nu se reproduc numerele
magice. Spectrul energetic uniparticula din figura 3.13c corespunde unei
gropi de potential cu marginile rotunjite ca cel definit n relatia (3.20) si
reprezentat grafic n figura 3.5. In cazul acestui potential se constata o
modificare n succesiunea nivelelor uniparticula de energie mai mare. Aceste
modificari depind fireste de valorile parametrilor V0i , ai si R0i care definesc
potentialul din relatia (3.20). Spectrul din figura 3.13c corespunde celor mai

261
 Figura 3.13
Spectrul energetic uniparticula pentru o groapa de potential:
a) cu adancime infinita
b) cu adancime finita
c) cu margini rotunjite

Figura 3.14
Potential central de forma unui fund de stica cu valori minime
(n valoare absoluta) n centrul nucleului

262
adecvate valori pentru acesti parametri. Mentionam nsa ca indiferent de
valorile acestor parametri, daca aceste valori sunt n limite rezonabile, nici
n cazul acestui potential realist nu se reproduc decat primele trei numere
magice. Se ajunge la concluzia ca pentru a reproduce numerele magice cu
ajutorul unui potential central este necesara o modificare radicala a gropii
de potential. Astfel, prin folosirea unui potential cu valori mai mici n partea
centrala (n valoare absoluta) de forma unui fund de sticla (figura 3.14) se
obtine reproducerea numerelor magice. Sa precizam nsa ca acest potential,
care implica o densitate a nucleonilor cu minim n centrul nucleului, este
n dezacord cu majoritatea datelor experimentale si ca atare nu poate fi
acceptat.
O alta cale, mult mai fizica, de explicare a numerelor magice a fost abor-
data n anul 1949 de M.G.Mayer si, independent, de O.Haxel, J.D.Jensen
si H.Suess, care au presupus existenta unei interactiuni spin-orbita, foarte
puternica, pe langa interactiunea centrala considerata mai sus. Avand n
vedere operatorul energiei potentiale definit n relatia (3.6) cat si faptul ca
modelul pe care-l prezentam este adecvat descrierii nucleelor sferice, pen-
tru care efectele tensoriale sunt nule, rezulta ca adaugarea interactiei spin-
orbita este fireasca (a se vedea si paragraful 2.2). Nefireasca a fost taria
neasteptat de mare a interactiei spin-orbita (aproape 10% din ntreaga in-
teractie) necesara pentru explicarea numerelor magice. Conform acestei
ipoteze potentialul selfconsistent din relatia (3.6) devine:
(i)
Vi = Vi (r) + Vso (r)~l~s (3.35)

n care Vi (r) este potentialul selfconsistent central analizat pana-n prezent

si care, n functie de varianta adoptata a generat spectrele energetice uni-
particula din figura 3.13. In campul selfconsistent definit de relatia (3.35)
momentul cinetic al nucleonului este momentul cinetic total ~j definit con-
form cuplajului:
~j = ~l + ~s (3.36)
Hamiltonianul uniparticula hso (i) care descrie interactia spin-orbita va fi:
1
(i)
hso (i) = Vso (r)~l~s = (~j 2 ~l2 ~s2 )Vso
(i)
(r) (3.37)
2
iar hamiltonianul h(i) care va descrie spectrul uniparticula este definit de
relatia:
h(i) = h0 (i) + hso (i) (3.38)

263
 (i)
cu h0 (i) definit n relatiile (3.7) si (3.8). Energiile uniparticula Enlj , indexate
si cu numarul cuantic j, vor rezulta ca si n cazul ecuatiei (3.14) din relatia:
(i) (i) (i)
h(i)nljM = EnljM nljM (3.39)

(i)
n care functiile nljM pot fi scrise astfel:

(i) (i) (i)

nljM = Rnl (r)ljM (, ) (3.40)

(i) (i)
n care Rnl (r) sunt functiile radiale iar ljM (, ) sunt functii proprii ale
momentului cinetic total j, functii ortonormate care diagonalizeaza simul-
tan operatorii j 2 , jz , l2 si s2 . Energiile uniparticula, repetand procedura
exprimata de relatia (3.15), rezulta din ecuatia (3.39) astfel:
(i) (i) (i)
EnljM =< nljM | h(i) | nljM >=

(i) (i) (i)~ (i) (i)

=< nljM | h0 (i) | nljM > + < nljM | Vso l~s | nljM >=
(i) (i) (i) (i)
=< Rnl | h0 (i) | Rnl >< ljM | ljM > +
1 (i) (i) (i) (i)
(i)
+ < Rnl | Vso | Rnl >< ljM | ~j 2 ~l2 ~s2 | ljM >= (3.41)
2
(i) 1 (i)
= Enl + nl (j(j + 1) l(l + 1) s(s + 1))
2
(i) (i)
cu Enl definite de relatia (3.15) si nl definit astfel:
(i) (i) (i) (i)
nl =< Rnl | Vso (r) | Rnl > (3.42)

reprezinta valoarea medie a operatorului Vso (r) n starea caracterizata de

(i)
functia radiala Rnl (r); valoarea acestui parametru depinde de dependenta
radiala si de taria operatorului Vso (r).

Sa facem precizarea ca n obtinerea relatiei (3.41) s-a pre-

supus ca functiile radiale Rnl sunt aceleasi cu functiile radiale
obtinute pentru potentialul din relatia (3.8), adica fara interactia
spin-orbita. Aceasta ipoteza este adevarata numai daca interactia
spin-orbita este neglijabila. In cazul real aceste functii nu sunt
identice si ca atare energiile Enl din relatiile (3.15) si (3.41) vor
fi diferite; aceasta situatie nu modifica nsa discutiile si concluzi-
ile ce vor urma

264
 Figura 3.15
Nivelul uniparticula Enl se despica n doua subnivele datorita
interactiei spin-orbita

Din relatia (3.41) rezulta ca interactia spin-orbita introduce o corectie

(i)
a energiilor nivelelor uniparticula Enl , corectie ce depinde de orientarea
spinului nucleonului fata de directia momentului orbital dupa cum urmeaza:
(
1 1
(i) l pentru j =l+ 2
Enlj = nl 1 (3.43)
2 (l + 1) pentru j =l 2

Asadar, prezenta cuplajului spin-orbita are drept consecinta despicarea

(i)
nivelelor Enl , corespunzatoare hamiltonianului h0 (i), n doua subnivele de
moment cinetic total j = l 1/2. Nivelul cu j=l+1/2 are o degenerare egala
cu 2j+1=2l+2 iar nivelul cu j=l-1/2 va avea gradul de degenerare 2j+1=2l;
aceste degenerari corespund celor 2j+1 proiectii posibile ale momentului
cinetic j. Fireste, suma degenerarilor celor doua subnivele rezultate din
interactia spin-orbita este egala cu gradul de degenerare al nivelului initial
- 2(2l+1). Valoarea despicarii energetice dintre cele doua subnivele este
urmatoarea:
(i) (i) (i) 2l + 1 (i)
Enl =| Enlj=l1/2 Enlj=l+1/2 |= nl (3.44)
2
Aceasta despicare creste cu cresterea valorii numarului cuantic orbital l
(i)
(figura 3.15) pentru o valoare fixata a parametrului nl . Valoarea numerica
(i)
si semnul constantei nl trebuiesc astfel alese ncat despicarea definita de
relatia de mai sus sa conduca la reproducerea numerelor magice. Deoarece
interactia spin-orbita este atractiva, dupa cum s-a precizat n paragraful
(i)
2.2, rezulta ca parametrul nl este negativ si ca urmare nivelul de moment
cinetic j=l+1/2 are o energie mai mica n comparatie cu nivelul de moment

265
 (i)
cinetic j=l-1/2. Desigur, semnul negativ al parametrului nl poate rezulta
si direct din urmatoarele considerente: n primul rand sa reamintim ca fara
considerarea interactiei spin-orbita se reproduceau primele numere magice:
2, 8, 20. Urmatorul numar magic -28 - poate fi obtinut numai prin despicarea
nivelului uniparticula 1f (figura 3.13); daca nivelul cu j=l+1/2=7/2 va avea
o energie mai mica decat nivelul cu j=l-1/2=5/2, urmatorul numar magic
va fi ntr-adevar 28, n caz contrar urmatorul numar magic va fi 26 n deza-
cord cu situatia experimentala. Argumente suplimentare apar din studiul
spectrelor energetice ale nucleelor foarte usoare. Intr-adevar, primele nivele
uniparticula 1s si 1p din figura 3.13 se despica asa ca n figura 3.16a daca
(i) (i)
parametrul nl este negativ sau ca n figura 3.16b daca parametrul nl este
pozitiv. Pe de alta parte starea fundamentala si prima stare excitata a nu-
cleelor 53 Li si 52 He, asa cum rezulta din datele experimentale, sunt prezentate
n figura 3.17. Spinul si paritatea acestor stari pot fi usor explicate daca se
(i)
admite varianta din figura 3.16a care corespunde parametrului nl negativ.
Astfel dintre cei 5 nucleoni ai nucleelor n discutie, patru nucleoni, adica doi
protoni si doi neutroni, completeaza patura 1s1/2 . Spinii celor doi protoni,
respectiv celor doi neutroni, ce formeaza aceasta patura trebuie sa fie, con-
form principiului Pauli, antiparaleli si deci au moment cinetic zero. Rezulta
ca momentele cinetice de spin ale nucleelor discutate sunt definite de cel de
al treilea proton (n cazul nucleului 5 Li), respectiv, cel de al treilea neutron
(n cazul nucleului 5 He), care se vor gasi pe nivelul 1p3/2 pentru varianta
(i) (i)
nl < 0 sau pe nivelul 1p1/2 n varianta nl > 0. Valoarea experimentala
(3/2) a starii fundamentale a celor doua nuclee pledeaza pentru varianta
(i)
nl < 0. Aceasta varianta este n concordanta si cu valoarea (1/2) a primei
stari excitate deoarece este firesc sa presupunem ca aceasta stare se obtine
prin excitarea nucleonului de pe nivelul 1p3/2 pe nivelul 1p1/2 . Configuratia
celor cinci nucleoni ai nucleului de 52 He pentru starea fundamentala si pen-
tru prima stare excitata, n acord cu cele precizate mai sus, este redata n
figura 3.18.
Asadar atat considerente teoretice fundamentale (caracterul atractiv al
interactiei spin-orbita) cat si datele experimentale conduc la concluzia ca
energia mai mica trebuie sa corespunda subnivelului cu j=l+1/2 si ca deci
(i)
parametrul nl este negativ. Sa observam nsa ca nu este suficient faptul
(i)
ca s-a stabilit semnul parametrului nl , trebuie sa stabilim si valoarea lui
(i)
numerica. Astfel, daca presupunem ca nl este negativ dar creste (n valoare
absoluta) continuu, structura primelor subnivele, provenite din despicarea
nivelelor de energie Enl , functie de parametrul este cea din figura 3.19.

266
 Figura 3.16
Succesiunea nivelelor 1s1/2 , 1p3/2 si 1p1/2 n urmatoarele situatii:
a) parametrul este negativ;
b) parametrul este pozitiv

Figura 3.17
Spectrul energetic al nucleelor de 5 Li si 5 He

Figura 3.18
Configuratia nucleonilor nucleului 5 He pe nivelele uniparticula
pentru starea fundamentala (a) si pentru prima stare excitata (b)

267
 Figura 3.19
Despicarea nivelelor uniparticula n functie de taria cuplajului
spin-orbita

Figura 3.20
Prezentarea calitativa a gropii de potential coespunzatoare
campului selfconsistent pentru neutroni si, respectiv, pentru
protoni

268
Din figura rezulta ca daca nl = nl1 succesiunea nivelelor este astfel ncat
se reproduc numerele magice 2, 8, 20, 28, 50 etc., pe cand pentru nl = nl2
aceasta succesiune conduce la numerele magice 6, 14, 16, 38, 44, 50, etc.,
n dezacord cu datele experimentale. In concluzie, numai pentru valori nl
negative, dar bine precizate, se obtine succesiunea de nivele, notate cu:

nlj (3.45)

care reproduce numerele magice. Parametrul nl depinde de forma si taria

potentialului Vso (r) din relatia (3.35). Multiplele date experimentale conduc
la ideea ca si acest potential, ca si potentialul Vi (r) din relatia (3.35), se
poate scrie n functie de potentialul Woods-Saxon, din (3.20), astfel:

1 d
V = V0 f (r, R0 , a) + b ~l~s V0 f (r, R0 , a) + VCoul. (3.46)
r dr
cu:
1
f (r, R0 , a) = rR0 (3.47)
1+e a

si:
(Z1)e2


2R0 (3 ( Rr0 )2 ) pentru r R0
VCoul = (3.48)
(Z1)e2

pentru r > R0

r

In relatia (3.46), VCoul. reprezinta potentialul coulombian definit ca e-

nergia coulombiana de interactie a unui proton (protonul i care se misca in-
dependent n campul selfconsistent al celorlalti nucleoni) cu restul de protoni
uniform distribuiti ntr-o sfera de raza R0 . Fireste, potentialul coulombian
intervine numai n cazul definirii spectrului uniparticula pentru protoni. Ca-
litativ groapa de potential corespunzatoare campului selfconsistent pentru
neutroni si, respectiv, pentru protoni, este prezentata n figura 3.20. Can-
titativ, potentialul din figura (3.20), matematic exprimat de relatia (3.46),
este definit de urmatoarele valori:
N Z N Z
   
(n) (p)
V0 = 53 1 + 0.63 (MeV) , V0 = 53 1 0.63 (MeV)
A A
(3.49)
N Z
 
R0 = 1.28 A1/3 (F ) ; a = 0.65 F ; b = 0.263 1 + 2 (F 2 )
A
Acesti parametri conduc la o succesiune de nivele uniparticula n acord
cu cele mai multe date experimentale.

269
 Figura 3.21
Spectrul uniparticula pentru protoni si neutroni rezultat prin
utilizarea potentialului definit de relatia (3.46) si parametrii din
relatia (3.49)

270
 Figura 3.22
Succesiunea posibila a nivelelor uniparticula protonice n functie
de valorile parametrilor ce definesc potentialul din relatia (3.46)

Spectrul energetic obtinut pentru protoni si, respectiv, pentru neutroni,

cu potentialul din relatia (3.46) si parametrii definiti de relatia (3.49) este
reprodus n figura 3.21. Se constata o usoara modificare n succesiunea
nivelelor uniparticua protonice si neutronice pentru nucleele cu N sau/si Z
mai mari ca 50. Mai facem si precizarea ca succesiunea si gruparea ener-
getica a nivelelor uniparticula pentru nucleele cu N sau/si Z mai mici ca
50 sunt putin sensibile la modificarea parametrilor definiti de relatia (3.49)
(desigur avem n vedere modificari n limite rezonabile din punct de vedere
fizic); modificarea acestor parametri poate conduce nsa la alte grupari de
nivele si o alta succesiune pentru cazul nucleelor cu N, Z > 50. Fireste,
parametrii potentialului se aleg astfel ncat succesiunea nivelelor unipar-
ticula sa corespunda situatiei experimentale. Din pacate nu exista nuclee
stabile cu Z > 82 si ca atare nca nu stim care este urmatorul numar magic
pentru protoni. In fond nu stim nici daca pentru nucleele foarte grele (nu-
clee supergrele) cu Z > 100 mai exista sau nu paturi?! In orice caz, printr-o
usoara modificare a parametrilor din relatia (3.49), n special a parametrilor
care definesc potentialul coulombian, s-ar putea obtine o deplasare a nivelu-
lui 1i13/2 n sus fata de nivelul 3p1/2 (figura 3.21) ca n figura 3.22a sau o
regrupare de nivele 1h9/2 , 2f7/2 , 1i13/2 ca n figura 3.22b. In cazul din
figura 3.22a urmatorul numar magic ar fi 112 pe cand n cazul din figura
3.22b acest numar magic ar fi 114. Cele mai multe calcule teoretice ca si
unele dovezi experimentale pledeaza pentru valoarea Z=114. In mod si-
milar se deduce ca urmatorul numar magic neutronic, dupa numarul 126,
este N=184. Daca aceste estimari sunt corecte rezulta ca nucleul supergreu

271
298 X este un nucleu dublu magic care ar trebui sa fie destul de stabil.
114 184
Deoarece si nucleele vecine acestuia sunt de asemenea relativ stabile, s-a
ajuns la concluzia ca exista o insula de nuclee centrate n jurul nucleului
cu Z=114 si N=184 destul de stabile, cu proprietati exotice, care ar putea fi
sintetizate n laborator sau care ar trebui sa existe n natura. Despre aceasta
insula de stabilitate a nucleelor supergrele se va vorbi n capitolul destinat
fisiunii nucleare (partea a II-a). Acum ne rezumam n a preciza, cu rezervele
care rezulta din discutia de mai sus, ca potentialul din (3.46) cu parametri
definiti n relatia (3.49) este corect si deci spectrul energetic din figura 3.21
este de asemenea corect. Referitor la acest spectru dorim sa subliniem faptul
ca spre deosebire de fizica atomica unde numarul cuantic n este numarul
cuantic principal care defineste n esenta energia nivelelor atomice n cazul
nucleului numarul cuantic n defineste numai ordinea nivelelor uniparticula
pentru diferite valori l si j.
Din figura 3.21 rezulta ca adaugarea interactiei spin-orbita permite o
succesiune de nivele care reproduce numerele magice cunoscute experimen-
tal. Aceasta succesiune de nivele nu este nsa suficienta pentru a explica
si alte proprietati ale nucleelor ca spinul, paritatea, etc. Intr-adevar, sa
presupunem, pentru simplitate, ca determinarea diferitelor proprietati ale
nucleelor necesita luarea n considerare numai a nucleonilor aflati n afara
nivelelor complete. Admitand aceasta ipoteza rezulta ca proprietatile nucle-
ului 16
8 O vor fi definite de ultimii trei neutroni ce se gasesc pe nivelul 1d5/2 .
Fiecare neutron va avea momentul cinetic 5/2 iar momentul cinetic total al
nucleului (spinul) va rezulta din suma vectoriala:

~5 ~5 ~5
I~ = + + (3.50)
2 2 2
Se poate demonstra ca din ansamblul valorilor posibile ce rezulta din aceasta
relatie numai valorile:
I = 3/2, 5/2, 9/2 (3.51)
corespund unor functii total antisimetrice. Daca admitem ca cei trei neu-
troni sunt independenti, energia starilor care au pentru spin valorile definite
de relatia de mai sus este aceeasi si ca atare nu se poate preciza care este
spinul starii fundamentale; numai considerarea interactiei reziduale, negli-
jata n acest model, ridica degenerarea starilor de spin I=3/2, 5/2, 9/2 si
astfel se va putea stabili spinul starii fundamentale si, eventual, al primelor
doua stari excitate. Considerarea interactiei reziduale implica nsa calcule
laborioase care pot fi partial evitate prin introducerea unor ipoteze supli-
mentare. Astfel, n varianta simplificata a modelului paturilor nucleare se

272
introduce ipoteza uniparticula care genereaza modelul n paturi unipar-
ticula.

3.2.3 Varianta uniparticula a modelului n paturi, (MPS)

Este o varianta simplificata a modelului paturilor nucleare pentru nuclee
sferice n care se evita considerarea interactiei reziduale prin introducerea
ipotezei uniparticula care se enunta astfel:

In starea fundamentala a nucleelor impare toti nucleonii, cu

exceptia ultimului nucleon impar, formeaza un miez de spin total
I=0 care nu influenteaza proprietatile nucleului (spini, momente
electrice si magnetice, probabilitati de tranzitie, etc.); aceste pro-
prietati sunt n exclusivitate determinate de ultimul nucleon im-
par.

Aceasta ipoteza a rezultat ca o consecinta a observatiei experimentale

conform careia spinul starilor fundamentale ale nucleelor par-pare (p-p) este
zero. Aceasta ipoteza se justifica si teoretic fiind o consecinta a considerarii
interactiei reziduale.

Luand n considerare interactia reziduala se demonstreaza ca

pentru un ansamblu de (2j+1) nucleoni identici, aflati pe nivelul
cu numerele cuantice (nlj ), singura functie total antisimetrica
este functia de moment cinetic l=0. Se spune ca acesti nucle-
oni formeaza o configuratie completa si se noteaza cu simbolul
(j)2j+1 . Sistemul de n nucleoni, cu n < 2j + 1, aflati pe nivelul
cu numerele cuantice (nlj) formeaza o configuratie (j)n .
Pornind de la faptul ca o configurtie completa are I=0 se
demonstreaza ca ordinea, succesiunea energetica si spinii nivelelor
sistemului:

(j1 )2j1 +1 , (j2 )2j2 +1 , ... (jk )2jk +1 , (j)n (3.52)

format din k configuratii complete plus n nucleoni pe nivelul j

(n < 2j+1) sunt aceleasi ca si pentru configurtia (j)n . Contributia
celor k configuratii complete consta n adaugarea unui termen
energetic constant la fiecare nivel energetic al configuratiei (j)n .
Se constata de asemenea ca starea de energie minima (starea
fundamentala) a sistemului de nucleoni definit de relatia (3.52),
ntre care exista interactie biparticula de scurta distanta (consi-
derata adesea de tip -functie) corespunde spinului I=0 pentru n

273
 par si spinului I=j pentru n impar. Corectia de energie a starii
fundamentale, fata de energia starilor nedegenerate ale sistemu-
lui (j)n format din nucleoni independenti, este data de relatia:

n 2j + 1 n
 
EI=0 = w = Pj ; n = par
2 2 2
(3.53)
n1 2j + 1 n1
 
EI=j = w= Pj ; n = impar
2 2 2
n care w este o integrala radiala independenta de j. Din relatia
de mai sus rezulta ca n prezenta interactiei reziduale starea e-
nergetica minima (fundamentala) este aceea pentru care nucle-
onii sunt grupati n perechi, pentru formarea unei perechi fiind
necesara energia:
2j + 1
Pj = w (3.54)
2
In continuare vom axamina gradul de aplicabilitate al variantei unipar-
ticula pentru descrierea diferitelor proprietati ale nucleelor.

3.2.3.1 Spinii si paritatile starilor fundamentale.

a). Cazul nucleelor par-pare (p-p) Conform ipotezei uniparticula spinul
starii fundamentale a nucleelor p-p este zero iar paritatea este poz-
itiva. Acest rezultat, ce se verifica experimental fara exceptie, nu
poate fi considerat ca o confirmare a modelului caci de fapt tocmai
constatarea experimentala a acestui adevar a stat la baza formularii
ipotezei uniparticula.

b). Cazul nucleelor cu A impar (A-i) In acest caz spinul starii funda-
mentale I este egal cu momentul cinetic j al nucleonului impar iar
paritatea este data de ()l n care l este momentul orbital al nucleonu-
lui impar. Aceasta regula se confirma aproape pentru toate nucleele
usoare cu exceptia unor nuclee cu numarul de nucleoni A n jur de 20.
Pentru nucleele mai grele exceptiile se refera la nucleele pentru care N
si Z satisfac valorile:

63 Z 73 ; Z 89
89 N 107 ; N 141 (3.55)

274
Se constata ca aceste nuclee care fac exceptie n majoritatea cazurilor
au un moment cuadrupolar diferit de zero fiind deci nuclee deformate
pentru care modelul prezentat nu este adecvat. Precizam totusi ca
exceptii de la regula de mai sus se nalnesc si n cazul unor nuclee
sferice. Aceste ultime exceptii pot fi nsa explicate calitativ n cadrul
modelului MPS prin folosirea unor considerente simple privind energia
de mperechere Pj definita de relatia (3.54).
Intr-adevar, n acord cu relatia (3.54) rezulta ca ener-
gia nivelului n care se tine cont de interactia reziduala este
mai mica decat energia nivelului corespunzator nucleonilor
independenti; aceasta energie este cu atat mai mica cu cat
numarul de perechi este mai mare si cu cat momentul ci-
netic j al nucleonilor care se cupleaza n perechi este mai
mare caci Pj2 > Pj1 daca j2 > j1 . Sa consideram doua
nivele uniparticula succesive Ej1 si Ej2 cu j2 > j1 si un nu-
cleu al carui ultim nucleon impar se gaseste pe nivelul Ej1
(cerculetul nnegrit din figura 3.23). In nucleul impar ime-
diat urmator (care difera cu doi nucleoni fata de nucleul
considerat caci studiem nucleele cu A-impar) cei doi nucle-
oni suplimentari se dispun pe nivelele de moment j1 si j2
astfel ncat configuratia rezulltata sa fie cea mai favorabila
din punct de vedere energetic. Pot exista trei configuratii:
(j1 )3 , (j1 )2 j2 si j1 (j2 )2 (figura 3.23) ale caror energii vor fi:
E[(j1 )3 ] = 3Ej1 Pj1
E[(j1 )2 j2 ] = 2Ej1 + Ej2 Pj1 (3.56)
2
E[j1 (j2 ) ] = Ej1 + 2Ej2 Pj2
Folosind relatia (3.56) rezulta imediat relatiile:
E[j1 (j2 )2 ] E[(j1 )3 ] = 2(Ej2 Ej1 ) (Pj2 Pj1 )
(3.57)
2 3
E[(j1 ) j2 ] E[(j1 ) ] = Ej2 Ej1 > 0
Daca momentul j2 este mai mare decat j1 (j2 j1 ) este
foarte posibil ca sa fie ndeplinita conditia:
Pj2 Pj1 > 2(Ej2 Ej1 ) (3.58)
In acest caz din relatia (3.57) rezulta conditia:
E[j1 (j2 )2 ] < E[(j1 )3 ] < E[(j1 )2 j2 ] (3.59)

275
 Figura 3.23
Configuratiile de nucleoni:
a) (j1 )3 ; b) (j1 )2 j2 ; c) j1 (j2 )2

relatie ce arata ca este favorizata configuratia j1 (j2 )2 prezen-

tata n figura 3.23c. Adaugarea a nca doi nucleoni va con-
duce, repetand rationamentul, la umplerea tot a nivelului j2 ,
adica va fi favorizata configuratia j1 (j2 )4 , s.a.m.d. pana la
umplerea completa a nivelului j2 . Abia dupa umplerea aces-
tui nivel uniparticula se va umple si nivelul cu j1 . O astfel
de situatie se realizeaza la umplerea nivelelor:

3s1/2 2d3/2 1h11/2

3p1/2 1i13/2 (3.60)

n acord cu schema de nivele uniparticula neutronice din

figura 3.21. In tabelul 3.2 este exemplificata aceasta situatie
pentru prima secventa din relatia (3.60). Astfel, n loc ca
nucleul 117
50 Sn sa fie populat cu 2 neutroni pe nivelul uni-
particula 3s1/2 si un neutron pe nivelul 2d3/2 , umplerea se
realizeaza astfel ncat spinul este 1/2 deoarece neutronul im-
par se afla pe nivelul 3s1/2 . La fel se ntampla si n cazul
celorlalte nuclee pana la nucleul 135 Ba n care se realizeaza
popularea completa a nivelelor 1h11/2 si 3s1/2 ncat neu-
tronul impar se afla pe nivelul 2d3/2 .

276
Tabelul 3.2

Nucleul N Z Iexp configuratia

2d5/2 1g7/2 3s1/2 2d3/2 1h11/2
117 Sn 67 50 1/2 6 8 1 0 2
119 Sn 69 50 1/2 6 8 1 0 4
123 T e 71 52 1/2 6 8 1 0 6
125 T e 73 52 1/2 6 8 1 0 8
129 Xe 75 54 1/2 6 8 1 0 10
135 Ba 79 56 3/2 6 8 2 1 12

Fireste succesiunea de umplere prezentata n tabelul 3.2

este adevarata daca conditia (3.58) este ndeplinita. In cazul
n care este ndeplinita conditia:

Ej2 Ej1 < Pj2 Pj1 < 2(Ej2 Ej1 ) (3.61)

atunci, repetand rationamentul de mai sus, se constata

ca are loc relatia:

E[(j1 )3 ] < E[j1 (j2 )2 ] < E[(j1 )2 j2 ] (3.62)

care arata ca este favorizata configuratia (j1 )3 (figura 3.23a).

In general, umplerea nivelului j1 va continua pana la re-
alizarea configuratiei (j1 )2j1 Adaugarea a nca doi protoni
sau neutroni este exclusa datorita principiului Pauli si ca
atare favorizata va fi configuratia:

E[(j1 )2j1 (j2 )2 ] < E[(j1 )2j1 +1 j2 ] (3.63)

Acest caz se realizeaza la umplerea nivelelor neutronice din

secventa:
2d5/2 1g7/2 (3.64)
si a celor protonice din secventa:

2p3/2 1f5/2 (3.65)

n acord cu figura 3.21. Acest caz este ilustrat n tabelul 3.3

277
 Tabelul 3.3

Nucleul N Z Iexp configuratia

2p3/2 1f5/2 2p1/2

63 Cu 34 29 3/2 1
69 Ga 38 31 3/2 3
75 As 42 33 3/2 3 2
79 Br 44 35 3/2 3 4
81 Rb 44 37 3/2 3 6
89 Y 50 39 1/2 4 6 1

Din tabelul 3.3 se constata ca dupa umplerea configuratiei

(j1 )2j1 = (p3/2 )3 a nceput umplerea nivelului 1f5/2 ceea ce
explica valoarea 3/2 a spinului observat experimental pentru
nucleele Ga, As, Br si Rb.
In sfarsit, n cazul;

Ej2 Ej1 > Pj2 Pj1 (3.66)

se demonstreaza usor relatia:

E[(j1 )3 ] < E[(j1 )2 j2 ] < E[j1 (j2 )2 ] (3.67)

In acest caz, prin adaugarea de doi nucleoni, umplerea are

loc astfel ncat se completeaza n totalitate nivelul j1 si apoi
urmeaza completarea nivelului superior caci are loc inegali-
tatea:
E[(j1 )2j1 +1 j2 ] < E[(j1 )2j1 j22 ] (3.68)
In acest caz se realizeaza ordinea normala de umplere a
nivelelor uniparticula

In general, considerand corecte si cazurile care pot fi explicate prin

considerarea energiei de mperechere, se poate afirma ca varianta uni-
particula prezice corect spinul si paritatea starilor fundamentale pen-
tru nucleele cu A impar.

c). Cazul nucleelor impar-impare (i-i) In acest caz modelul MPS in-
dica doar faptul ca starea fundamentala va fi descrisa atat de protonul
impar cu numerele cuantice (np lp jp ) cat si de neutronul impar de

278
numere cuantice (nn ln jn ). Pentru majoritatea nucleelor, cu exceptia
nucleelor foarte usoare, are loc relatia (np lp jp ) 6= (nn ln jn ) caci
umplerea nivelelor neutronice se face mai repede decat a celor proton-
ice. Pentru aceste nuclee paritatea starii fundamentale va fi data de
produsul (1)l p(1)l n iar spinul, deoarece principiul Pauli nu impune
nicio restrictie (ntrucat protonul si neutronul sunt particule diferite),
poate avea oricare din valorile:

| jn jp | I jn + jp (3.69)

Fireste, tot considerarea interactiei reziduale poate preciza care din

aceste valori corespunde starii fundamentale. Pentru a evita acest
calcul Nordheim a propus o regula semiempirica care are la baza
observatia ca starea stabila a sistemului proton-neutron (deuteronul)
corespunde orientarii paralele a spinilor celor doi nucleoni. Regula lui
Nordheim afirma ca spinul starii fundamentale se determina dupa cum
urmeaza:

a). Daca:
jp = lp 1/2
(3.70)
jn = ln 1/2
atunci spinul nucleului se determina conform relatiei:

I =| jp jn | (3.71)

b). Daca:
jp = lp 1/2
(3.72)
jn = ln 1/2
atunci spinul nucleului este dat de relatia:

I = jp + jn (3.73)

In ambele cazuri se constata ca are loc cuplarea momentelor jp si jn

astfel ncat spinii protonului si neutronului sa fie paraleli. Regula de-
scrisa de cazul a) se mai numeste si regula tare dat fiind faptul ca se
verifica aproape n toate cazurile iar regula b) care implica mai multe
exceptii se mai numeste si regula slaba. Sa exemplificam folosirea
acestor reguli pentru determinarea spinului starii fundamentale a nu-
cleului 4219 K23 . Deoarece (nn ln jn )=(1f7/2) si (np lp jp )=(1d3/2)
(figura 3.21) rezulta ca ne gasim n situatia exprimata de regula a)

279
 si deci spinul, n acord cu relatia (3.71), va fi: I =| jp jn |= 2
iar paritatea este data de produsul paritatilor neutronului, rspectiv,
protonului, impar: ()2 ()3 = 1. Prin urmarea starea funda-
mentala a nucleului 42 K are spinul 2 si paritatea negativa, n acord
cu datele experimentale. Desigur, exemplele pot continua, important
este sa subliniem ideea ca determinarea spinilor starilor fundamentale
pentru nuclee i-i, conform regulilor de mai sus, nu este o consecinta
directa a modelului paturilor nucleare n varianta uniparticula ci este o
consecinta a acestui model la care s-a adaugat o conditie suplimentara
rezultata din observatii experimentale, conditie introdusa de Nordheim
pentru a evita considerarea interactiilor reziduale.

3.2.3.2 Spinii si paritatile starilor excitate.

a). Cazul nucleelor par-pare. Starile excitate se obtin prin excitarea suc-
cesiva (sau simultana) a nucleonilor pe nivele uniparticula libere. In
cazul nucleelor p-p, cu configuratia data de relatia (3.52) cu n < 2j +1,
starile excitate rezulta din interactia celor n nucleoni extra configuratii
complete. Fireste, modelul MPS nu poate preciza succesiunea aces-
tor stari. In schimb, daca n=2j+1, adica nucleul p-p este format
din configuratii complete, prima stare excitata a acestui nucleu va
corespunde diferentei dintre energia urmatorului nivel liber si ener-
gia ultimului nivel total ocupat cu nucleoni n starea fundamentala.
In particular, daca n starea fundamentala nucleul este format din
configuratii complete care realizeaza una sau mai multe paturi com-
plete, energia promei sari excitate va fi relativ mare caci corespunde
diferentei de energie dintre doua paturi succesive. Asa se explica de
fapt energia mare a primei stari excitate a nucleelor par-pare dublu
magice (figura 3.4) n comparatie cu energia aceleeasi stari pentru nu-
cleele par-pare vecine. Modelul MPS nu furnizeaza alte informatii
pentru starile excitate ale nucleelor p-p fara introducerea unor ipoteze
suplimentare.

b). Cazul nucleelor cu A impar. Conform variantei uniparticula este de

asteptat ca primele stari excitate sa corespunda excitarii nucleonului
impar indiferent de faptul ca pe ultimul nivel uniparticula se afla un
nucleon sau n nucleoni (n impar). In realitate, conform celor precizate
mai sus, daca pe ultimul nivel se afla mai multi nucleoni (n=3, 5, 7, ...)
starile excitate vor fi obtinute prin considerarea interactiei reziduale
dintre acesti nucleoni ( a se vedea relatiile (3.50) si (3.51) si comen-

280
tariile corespunzatoare). Este evident ca interactia reziduala poate
fi evitata numai n cazul nucleelor impare cu un singur nucleon ex-
tranivele complete. Mai mult, datele experimentale arata ca afirmatia
de mai sus este si mai corecta n cazul nucleelor cu un nucleon ex-
trapaturi complete ca de exemplu: 17 8 O (un neutron extrapaturilor
complete formate din 8 neutroni), 9 F (un proton extra Z=8), 43
17
21 Se
(un proton extra Z=20), 41 20 Ca (un neutron extra N=20), 57 N i (un
28
neutron extra N=28), 209 82 P b (un neutron extra N=126), 83 Bi (un
209

proton extra Z=82), etc. Starile excitate, obtinute prin plasarea suc-
cesiva a nucleonului extrapatura pe nivele superioare libere, se numesc
stari obtinute prin excitare succesiva. Spectrul experimental al
primelor stari excitate pentru nucleele 57 209
28 N i si 82 P b este reprodus
n figura 3.24. Conform modelului MPS al 29-lea neutron al nucleu-
lui 57 N i se afla pe nivelul 2p3/2 (figura 3.21) si are spinul si paritatea
3/2 . Prin excitarea succesiva a ultimului neutron se vor obtine starile
5/2 (1f5/2 ) , 1/2 (2p1/2 ) , 9/2+ (1g9/2 ), etc. Din figura se constata
ca starea fundamentala ca si primele doua stari excitate sunt bine de-
scrise de excitarea succesiva a neutronului impar. In mod similar, n
cazul nucleului 209 P b, al 127-lea neutron se gaseste, initial, pe starea
2g9/2 si prin excitarea lui succesiva se va afla pe nivelele uniparticula
1i11/2 , 3d5/2 , 2g7/2 , 3d3/2 , 1j15/2 , 4s1/2 , etc. Aceste stari se
regasesc n spectrul experimental al nucleului 209 P b (figura 3.24) cu
unele inversari (nivelul 1j15/2 se afla nainte nivelului 3d5/2 ) care se pot
explica prin considerarea energiei de mperechere exprimata de relatia
(3.54). Din figura 3.24 se constata ca si pentru nucleele cu un nucleon
extrapaturi complete, pentru care modelul MPS furnizeaza cele mai
bune rezultate, exista totusi o serie de stari care nu pot fi descrise
n cadrul modelului. Cauza esentiala consta n faptul ca n modelul
MPS miezul par-par, magic n exemplele de mai sus, este considerat
total inert. Luarea n considerare a posibilelor excitari colective ale
miezului, corelate cu excitarea succesiva sau simultana a unuia sau a
mai multor nucleoni permite explicarea si a celorlalte stari din spectrul
energetic experimental, atat pentru nucleele exemplificate mai sus cat
si n general. Oricum primele stari excitate, de regula starile cu energii
de excitare pana la 1 2 MeV, care corespund energiei de excitare a
miezului colectiv, sunt satisfacator descrise de modelul uniparticula n
cazul nucleelor cu un nucleon extramiez dublu magic.
Modelul MPS furnizeaza informatii similare si pentru nucleele mag-
ice, sau dublu magice, cu un nucleon mai putin. In aceste cazuri se

281
 obisnuieste ca n loc de a preciza lipsa unui nucleon sa se afirme ca
nucleul respectiv are o gaura pe nivelul n care lipseste nucleonul.
Astfel, n loc sa precizam lipsa unui nucleon pe nivelul 1p1/2 n cazul
nucleului 157 N se afirma ca acest nucleu are o gaura pe nivelul 1p1/2 .
In mecanica cuantica se demonstreaza ca gaura poate fi considerata
ca un antinucleon (a se vedea paragraful 2.4.3) cu aceeasi masa si
spin ca si nucleonul dar de sarcina opusa. In astfel de nuclee excitarile
se realizeaza prin deplasarea gaurii pe nivelele uniparticula libere;
se obtin stari excitate de tip gaura. Pentru exemplificare sa con-
sideram nucleul 85 36 Kr care are un neutron mai putin fata de numarul
magic N=50. In acord cu spectrul uniparticula din figura 3.21, ultimii
11 neutroni ai acestui nucleu sunt plasati astfel: doi neutroni se afla
pe nivelul 2p1/2 iar ceilalti 9 sunt plasati pe nivelul 1g9/2 . Daca starile
excitate s-ar obtine prin excitarea succesiva a nucleonului impar ar
trebui ca un neutron de pe nivelul 1g9/2 sa treaca pe nivelul 2d5/2
care apartine unei alte paturi si apoi pe alte nivele ale acestei paturi.
Prin astfel de excitari prima stare excitata ar fi fost 5/2+ si ar fi avut
o energie mare, egala cu diferenta energetica dintre cele doua paturi.
Aceste consideratii teoretice sunt infirmate experimental, prima stare
excitata a nucleului 85 Kr avand o energie relativ mica (0.305 MeV)
si spinul 1/2 (figura 3.25). Situatia experimentala este usor de ex-
plicat daca admitem ca gaura de pe nivelul 1g9/2 (figura 3.26a) trece
pe nivelul 2p1/2 (figura 3.26b). Daca situatia din figura 3.26 se real-
izeaza atunci starea fundamentala va avea spinul si paritatea 9/2+ iar
cea excitata 1/2 n acord cu datele experimentale. Din acest exemplu
rezulta ca excitarile de tip gaura se realizeaza prin deplasarea gaurii de
pe nivelul pe care se gaseste pe nivelele inferioare care apartin aceleeasi
paturi. Cand deplasarea gaurii nu mai este posibila are loc trecerea
unui nucleon de pe un nivel al paturii n discutie pe unul din nivelele
libere ale paturii superioare; starile obtinute prin aceste excitari suc-
cesive vor avea o energie mare de excitatie. In acest context, starea
5/2+ a nucleului 85 Kr obtinuta prin deplasarea neutronului aflat pe
nivelul 1g9/2 pe nivelul 2d5/2 este posibila nsa nu va corespunde primei
stari excitate a nucleului 85 Kr ci unei stari excitate de energie relativ
mare.

c). Cazul nucleelor impar-impare (i-i). In cazul acestor nuclee, con-

form ipotezei uniparticula, primele stari excitate se pot obtine prin
excitarea individuala atat a protonului cat si a neutronului sau prin
excitarea lor simultana. In oricare din aceste situatii starile excitate

282
 Figura 3.24
Spectrul energetic experimental pentru nucleele 57 N i si 209 P b
28 82

Figura 3.25
Starea fundamentaa si prima stare excitata a nucleului 85 Kr

Figura 3.26
Configuratia nucleonilor pentru starea fundamentaa (a) si pentru
prima stare excitata pentru 85 Kr

283
 Figura 3.27

Tranzitia gama de multipol L ntre starile nucleare Iii si If f

vor fi definite, n cea mai fericita situatie, de interactia dintre protonul

si neutronul impar si deci de cuplajul vectorial al momentelor cinetice
ale lor. Ca si n cazul starii fundamentale, modelul MPS nu poate
stabili nici succesiunea energetica a starilor excitate si nici spinii si
paritatile acestor stari. Numai prin considerarea interactiei reziduale
se obtin informatiile necesare pentru aceste nuclee.

3.2.3.3 Stari izomere.

Se numesc stari izomere starile nucleare excitate care au un timp mediu de
viata deosebit de mare (> 1010 ) pentru dezexcitarile gamma. Experienta
arata ca starile izomere apartin totdeauna nucleelor care se grupeaza n cea
de a doua jumatate a paturilor majore care au pentru Z sau/si N valorile:

39 N sau Z 39
63 N sau Z 81 (3.74)
91 N sau Z

Aceste grupari de stari izomere poarta denumirea de insule de izomerie.

In capitolul consacrat dezexcitarii gamma (partea a II-a) se va arata ca prob-
abilitatea tranzitiilor gamma de multipol L depinde de energia de tranzitie
E (exprimata n MeV) conform relatiei aproximative:
2L+1
E

P (L) (3.75)
197

n care momentul cinetic (multipolul) L al radiatiei gama se defineste n

functie de spinul starii initiale Ii si al starii finale If , ntre care se realizeaza
tranzitia, (figura 3.27) prin relatia:

| Ii If | L Ii + If (3.76)

284
 Figura 3.28 Mometul cinetic L pentru tranzitiile gama ntre
starile 1g9/2 si 2p1/2

Tranzitiile gama, pentru fiecare moment cinetic L, se clasifica n tranzitii

electrice (EL) si magnetice (ML) n acord cu legea de conservare a paritatii,
astfel: (
(1)L EL
i f = radiatie = (3.77)
(1)L+1 M L
Relatia (3.77) arata ca n functie de valoarea produsului paritatilor starilor
ntre care se realizeaza tranzitia (i f ) si valorile L permise de relatia (3.76),
se selecteaza tranzitiile:

M 1 + E2 + M 3 + E4 + . . . daca i f = +1
E1 + M 2 + E3 + M 4 + . . . daca i f = 1 (3.78)

Din aceasta succinta trecere n revista rezulta urmatoarele: pentru ca o

stare nucleara excitata sa fie izomera, adica sa aibe un timp mediu de viata
mare fata de dezexcitarea gama (ceea ce este echivalent cu a afirma ca
probabilitatea de tranzitie gama este mica) este necesar ca diferenta de
energie dintre nivelele ntre care se face tranzitia sa fie mica iar diferenta
dintre momentele cinetice ale starilor initiale si finale sa fie cat mai mare.
Este exact situatia care se ralizeaza la succesiunea de nivele uniparticula la
nchiderea paturilor protonice:

2p1/2 1g9/2 ; 3s1/2 1h11/2 ; 3p1/2 1i13/2 . . . (3.79)

sau neutronice:

2p1/2 1g9/2 ; 2d3/2 1h11/2 ;; 3p1/2 1i13/2 . . . (3.80)

Intr-adevar, nucleele impare cu Z sau N 39 vor avea n starea funda-

mentala spinul si paritatea 1/2 (2p1/2 ) sau 9/2+ (1g9/2 ) (datorita energiei
de mperechere) iar n prima stare excitata aceste valori vor fi 9/2+ sau,

285
respectiv, 1/2 (figura 3.28); diferenta energetica ntre aceste stari, n acord
cu figura 3.21, este mica. In acord cu relatiile (3.76) si (3.78) vor fi emise
tranzitii gama:
M 4 + E5 (3.81)
care, conform relatiei (3.75), vor fi foarte putin probabile. In mod analog,
pentru tranzitiile nucleonului impar ntre nivelele 3s1/2 1h11/2 si 3p1/2
1i13/2 se realizeaza tranzitiile E5+M6 si, respectiv, tranitiile M6+E7 carora
le corespunde o probabilitate de tranzitie gama si mai mica n comparatie
cu tranzitiile precedente. Din considerentele prezentate mai sus rezulta ca
modelul MPS descrie corect existenta insulelor de izomerie pentru nucleele
cu Z si N care satisfac valorile precizate n relatia (3.74).

3.2.3.4 Reguli de selectie n dezintegrarile si .

In capitolul 1, cu diferite prilejuri, s-au prezentat sumar procesele de dez-
integrare si ; teoria acestor procese va fi abordata n partea a II-a a
lucrarii unde se vor stabili, pe langa alte relatii, si regulile de selectie core-
spunzatoare acestor procese. Acum, fara a apela la relatii cantitative, vom
arata ca modelul MPS permite ntelegerea calitativa a conditiilor care fa-
vorizeaza sau nu aceste procese. Sa exemplificam aceasta afirmatie pentru
urmatoarele procese de dezintegrare:
17 + 17
9 F 8 O (3.82)
123 123
50 Sn 51 Sb (3.83)
In primul cz dezintegrarea + are loc prin transformarea celui de al 9-lea
proton al nucleului 9 F (figura 3.29) n al 9-lea neutron al nucleului 17
17
8 O.
Conform modelului n paturi protonul si neutronul implicati n acest pro-
ces se gasesc pe nivelele uniparticula 1d5/2 . Ca urmare, n aceasta trans-
formare nu se modifica nici momentul de spin (I este 5/2 pentru ambele
nuclee) si nici momentul orbital (l=2). In consecinta aceasta transformare
se realizeaza fara modificarea spinului si a paritatii (I = 0 , = 0) si
deoarece starile initiale si finale corespunzatoare acestei transformari sunt
foarte asemanatoare (aceste stari difera numai prin faptul ca protonul s-a
transformat n neutron; deoarece numerele lor cuantice sunt identice pro-
tonul si neutronul se comporta la fel din punct de vedere nuclear) este de
presupus ca procesul discutat se realizeaza cu mare probabilitate, adevar ce
este confirmat experimental.
In exemplul prezentat n relatia (3.83), cel de al 73-lea neutron al 123
50 Sn73
care se gaseste pe nivelul uniparticula 1h11/2 (I=11/2, l=5) se transforma n

286
 Figura 3.29
Configuratia neutronilor, respectiv a protonilor, n nucleele 17 F si
17 O

Figura 3.30
Configuratia ultimilor 23 de neutroni n nucleul Sn si a ultimilor
11 protoni n nucleul Sb

al 51-lea proton al nucleului 123

51 Sb care se afla pe nivelul uniparticula 1g7/2
(I=7/2, l=4) (figura 3.30). Prin aceasta transformare spinul se modifica
cu doua unitati (I = 2) iar momentul cinetic orbital cu o unitate (l =
1) ceea ce conduce la modificarea paritatii. Prin aceasta transformare a
neutronului n proton, starile initiala si finala difera atat structural (o alta
asezare (configuratie) a nucleonilor pe nivele uniparticula) cat si din punct
de vedere al numerelor cuantice. In aceste conditii este de presupus ca
transformarea nucleului 123 Sn n nucleul 123 Sb este putin probabila, ceea ce
se confirma experimental. Din considerentele calitative de mai sus rezulta
ca transformarile care se fac fara modificarea spinului si a paritatii sunt
foarte probabile.
O discutie similara se poate face si pentru procesul de dezintegrare .
Reamintim ca particula este un nucleu format din doi protoni si doi neu-

287
troni cuplati la momentul cinetic de spin egal cu zero (I = 0). Fireste,
pentru ca particula sa fie emisa este necesar ca aceasta sa se formeze n
prealabil n nucleul respectiv din doi protoni si din doi neutroni. Desigur,
nu este exclusa formarea particulei n interiorul nucleului dar parcursul
acesteia n nucleu este atat de mic ncat este greu de presupus ca aceasta
particula va putea parasi nucleul. Din acest motiv este de presupus ca partic-
ulele emise de nucleele -radioactive se formeaza la suprafata nucleului
din nucleonii periferici, deci din nucleonii aflati pe ultimele nivele unipar-
ticula. In cazul unui nucleu impar formarea particulei este dificila deoarece
nucleonul impar trebuie sa se cupleze, la un moment cinetic total egal cu
zero, cu un alt nucleon situat, evident pe alt nivel uniparticula periferic dar
care sa aibe acelasi moment ~j ca si nucleonul initial (daca momentele ~j ale
celor doua nivele difera, ele nu se pot cupla la momentul cinetic total egal cu
zero). Din motive similare, formarea particulei n cazul nucleelor impar-
impare este si mai putin probabila. Este evident ca formarea particulelor
n cazul nucleelor par-pare este nsa mult mai probabila caci nucleonii
sunt deja cuplati n perechi de moment cinetic zero pe fiecare nivel unipar-
ticula. Ca o consecinta a discutiilor calitative de mai sus este de asteptat ca
nucleele grele par-pare sa emita cu cea mai mare probabilitate particule
n comparatie cu nucleele vecine par-impare, impar-pare sau impar-impare.
Aceasta concluzie rezultata calitativ se confirma experimental. Totusi mod-
elul MPS nu permite si stabilirea unor relatii cantitative corecte pentru
procesul de dezintegrare pentru simplul motiv ca nucleele -emitatoare
sunt nuclee deformate pe cand modelul MPS este adecvat pentru descrierea
nucleelor sferice.

3.2.3.5 Momentele magnetice pentru starile fundamentale.

Conform variantei uniparticula nucleele par-pare au momentul de spin zero
si ca atare momentul lor magnetic, n acord cu relatia (1.176) este zero.
Momentul magnetic al nucleelor impare este definit de nucleonul impar n
acord cu relatiile (1.221) pe care le reproducem si cu acest prilej astfel:
1 1

(lgl + 2 gS )N
pentru I =l+ 2
I = gI N I = (3.84)
((l + 1)g 1 g ) 2l1

pentru I =l 1
l 2 S 2l+1 N 2
n care factorii giromagnetici gl si gS pentru protoni (p) si pentru neutroni
(n) au valorile:
glp = 1 ; gln = 0
gSp 5.58 ; gSn 3.82 (3.85)

288
 Valorile momentelor magnetice calculate conform relatiilor (3.84), pen-
tru nucleele cu A impar n care protonul sau neutronul impar se afla pe
diferite nivele uniparticula (lj) sunt reproduse n tabelul 3.4 si grafic n
figura 1.40 prin curbe continui care, dupa cum s-a precizat la momentul re-
spectiv, se numesc curbele lui Schmidt. In tabelul 3.4 momentele magnetice
sunt exprimate n magnetoni nucleari iar n figura 1.40 curbele teoretice sunt
comparate cu valorile experimentale .

Tabelul 3.4

Nuclee cu Z impar Nuclee cu N impar

I=j=l+1/2 I=j=l-1/2 I=j=l+1/2 I=j=l-1/2
s1/2 2.79 s1/2 -1.91
p3/2 3.79 p1/2 -0.26 p3/2 -1.91 p1/2 0.63
d5/2 4.79 d3/2 0.12 d5/2 -1.91 d3/2 1.14
f7/2 5.79 f5/2 0.86 f7/2 -1.91 f5/2 1.37
g9/2 6.79 g7/2 1.71 g9/2 -1.91 g7/2 1.49
h11/2 7.79 h9/2 2.62 h11/2 -1.91 h9/2 1.56

Din figura se constata ca momentele magnetice experimentale, cu exceptia

celor corespunzatoare nucleelor 3 H, 3 He, 15 N si 13 C, se afla ntre curbele lui
Schmidt fiind ntotdeauna n vecinatatea uneia dintre ele. Diferenta ntre
valorile experimentale si cele calculate constituie o masura a validitatii
modelului MPS. O cauza posibila a diferentei dintre valorile experimenatale
si teoretice pentru momentul magnetic dipolar ar putea fi legata de faptul
ca momentele magnetice ale nucleonilor din nucleu nu coincid cu valorile
momentelor magnetice ale nucleonilor liberi. In fond s-ar putea considera ca
valorile momentelor magnetice ale nucleonilor din nucleu sunt incluse ntre
limitele:

1N p 2.79 N 2 gsp 5.58

1.91N n 0. 3.82 gsn 0. (3.86)

si astfel s-ar obtine un acord mai bun ntre teorie si experiment. Daca aceasta
cauza este discutabila n schimb ipoteza ca miezul par-par al nucleului cu
A impar este inert este fara ndoiala incorecta. Considerarea contributiei
colective a miezului va fi analizata n paragraful 3.4.2.2.

289
3.2.3.6 Momentele cuadrupolare pentru starile fundamentale.
Ca
si n cazul momentelor magnetice, momentul cuadrupolar al nucleelor par-
pare este zero. Acest rezultat este adevarat pentru nucleele par-pare sferice.
Mentionam nsa ca exista multe nuclee par-pare puternic deformate pentru
care momentul cuadrupolar este diferit de zero. Modelul MPS prevede un
moment cuadrupolar egal cu zero si pentru nucleele cu A impar, daca ultimul
nucleon este un neutron. Pentru nucleele cu A impar, dar nucleonul este un
proton, modelul MPS prezice existenta unui moment cuadrupolar care se
poate calcula cu ajutorul relatiei:
2j 1
Q0,I=j = < r 2 > (3.87)
2(j + 1)

n care < r 2 > este raza medie patratica a protonului n starea caracte-
rizata de momentul cinetic j si poate fi aproximata cu 3 R2 /5. Existenta
momentului cuadrupolar pentru nucleele cu proton impar (sau o gaura pro-
tonica (figura 3.31b)) se explica prin aceea ca n miscarea sa protonul (sau
gaura) poate creea o asimetrie de sarcina care are drept consecinta defor-
marea nucleului. In sensul acestor considerente calitative, semnul + din
relatia (3.87) corespunde unui nucleu cu gaura protonica iar semnul -
corespunde unui nucleu cu un proton impar. Experienta arata ntr-adevar
(figura 1.50) ca momentele cuadrupolare ale nucleelor medii si grele schimba
semnul atunci cand numarul de nucleoni are valori apropiate de numerele
magice; nucleele cu un nucleon lipsa fata de numarul magic corespunzator
(deci o gaura) au moment cuarupolar pozitiv (Q > 0) iar cele cu un pro-
ton suplimentar au moment cuadrupolar negativ (Q < 0). Formula (3.87)
explica aceasta schimbare de semn si este n acord cu valorile experimentle
pentru nucleele care difera de nucleele dublu magice cu un proton sau cu o
gaura protonica dupa cum se constata si din tabelul 3.5 pentru nucleele 39 K
(gaura protonica) si 209 Bi (un proton extra-miez dublu magic). In schimb,
pentru celelalte situatii formula (3.87) este n dezacord cu datele experimen-
tale, dupa cum se poate constata si din tabelul 3.5. Nici considerarea a n
protoni (sau gauri) extranivele complete, care generalizeaza relatia (3.87)
astfel:
2j 1 2(n 1)
 
2
Q0,I=j = < r > 1 (3.88)
2(j + 1) 2j 1
nu conduce la un acord satisfacator ntre teorie si experiment asa cum se
constata din tabelul 3.5 pentru nucleul 175 Lu care este un nucleu puternic
deformat.

290
 Figura 3.31
Momentul cuadrupolar pentru nucleele sferice cu un proton (a)
sau cu o gaura protonica (b)

Tabelul 3.5

Nucleul Z N I Q0exp (F 2 ) QM P S (F 2 ) Q0exp /QM P S

17 O 8 9 5/2 -2.6 -0.1 20
39 K 19 20 3/2 5.5 5.0 1
135 Lu 71 104 7/2 560.0 -25.0 -20
209 Bi 83 126 9/2 -35.0 -30.0 1

Modelul MPS, dupa cum am precizat, prevede valoarea zero, sau o val-
oare foarte mica, pentru nucleele impare n care ultimul nucleon este un
neutron desi, n realitate multe astfel de nuclee au un moment cuadrupo-
lar foarte mare asa cum rezulta din tabelul 3.5 pentru nucleul 17 O. Valori
foarte mari pentru momentul cuadrupolar au aproape toate nucleele cu mai
multi neutroni extrapaturi complete. Subliniem faptul ca nucleele cu mai
multi protoni sau/si neutroni extrapaturi complete sunt nuclee puternic de-
formate; pentru astfel de nuclee modelul MPS este total neadecvat pentru
definirea momentului cuadrupolar. Din discutia de mai sus rezulta ca mo-
mentul cuadrupolar este o caracteristica esentialmente colectiva a nucle-
ului si ca atare nu poate fi descris satisfacator n cadrul modelului paturilor
nucleare indiferent de variantele posibile ale acestui model.

3.2.4 Varianta uniparticula pentru nucleele permanent de-

formate (MPD)
Varianta uniparticula MPS prezentata n paragraful precedent explica sa-
tisfacator proprietatile unor nuclee sferice cu un nucleon sau o gaura ex-

291
 Figura 3.32
Nucleul este asimilat cu un elipsoid de rotatie

trapaturi complete sau chiar si pentru celelalte nuclee sferice sau foarte
putin deformate. Subliniem din nou ca varianta uniparticula MPS nu trebuie
confundata cu moelul paturilor nucleare care, prin considerarea interactiei
reziduale, este un model destul de sofisticat din punct de vedere matematic
dar si destul de exact n descrierea multor proprietati ale nucleelor sferice
sau aproape sferice. Nici modelul paturilor nucleare, ca sa nu mai vorbim
de varianta uniparticula MPS, nu reuseste nsa sa descrie proprietatile nu-
cleelor permanent deformate. Este si firesc sa fie asa deoarece n modelul
paturilor nucleare se considera apriori ca nucleul are o forma sferica si deci
si campul selfconsistent corespunzator are simetrie sferica.
In cazul nucleelor permanent deformate este firesc sa se presupuna ca
miscarea independenta a nucleonilor se face ntr-un camp selfconsistent care-
si pierde simetria sferica si care va depinde de forma nucleului deformat.
Desigur, nucleele pot avea diferite forme (deformari) n starea de echilibru
nsa cea mai simpla si, posibil, cea mai probabila este cea a unui elipsoid
de rotatie n jurul axei Oz (figura 3.32). Suprafata, si deci forma acestui
elipsoid, se poate defini prin relatia:

R() = R0 (1 + Y20 ()) (3.89)

n care este coeficientul (parametrul) de deformare.

Construirea modelului paturilor nucleare pentru nuclee permanent de-
formate urmeaza aceeasi procedura ca si cea din cazul nucleelor sferice.
Diferenta de fond consta n definirea campului selfconsistent pentru nucle-
ele nesferice. Pentru a defini acest camp sa remarcam ca n cazul nucle-
elor sferice acest camp este definit de relatia (3.46) n care forma sferica
a nucleului se reflecta prin aceea ca raza R0 a nucleului este o constanta.
Aceasta constatare ne permite sa intuim ca generalizarea energiei potentiale

292
din relatia (3.46) pentru cazul nucleelor deformate consta n substituirea
razei constante R0 , care defineste o suprafata sferica, cu raza care defineste
suprafata nucleului deformat. In particular, pentru nucleul de forma repro-
dusa n figura 3.32 raza R0 se va nlocui cu R() din relatia (3.89). Prin
aceasta substitutie factorul de forma f (r, R0 , a) din relatia (3.47), care,
reamintim, se mai numeste si factorul de forma Woods-Saxon, devine:
1 1
f (r, R(), a) = rR()
= rR0 R0 Y20 (3.90)
1+e a 1+e a e a

!
1 d 1 d
rR0 R0 Y20 rR0 = f (r, R0 a)R0 Y20 f (r, R0 , a)
1+e a dr 1+e a dr
Aceasta relatie s-a obtinut considerand ca parametrul de deformare
este mic. Fireste, pentru valoarea = 0 factorul de forma f (r, R(), a)
trece n factorul de forma f (r, R0 , a) caracteristic nucleelor sferice. Sub-
stituind aceasta relatie n (3.46) se obtine pentru campul selfconsistent al
nucleelor deformate urmatoarea expresie:
d
V = V0 f (r, R(), a) + b ~l~s V0 f (r, R(), a) + VCoul. =
dr
1 d d
= V0 f (r, R0 , a) + b ~l~s V0 f (r, R0 , a) + V0 R0 Y20 f (r, R0 , a)
r dr dr
1 d 2
b ~l~s V0 R0 Y20 f (r, R0 , a) + VCoul. (3.91)
r dr 2
Rezolvarea numerica a ecuatiei Schrodinger cu energia potentiala din
relatia de mai sus permite obtinerea spectrului uniparticula si apoi, ca si
n cazul nucleelor sferice, se construieste modelul de paturi pentru nucleele
deformate. In final se obtine spectrul uniparticula similar cu cel din figura
3.21, n care nivelele uniparticula sunt nsa caracterizate de numerele cuan-
tice ce se conserva pentru potentialul din relatia (3.91). Care sunt aceste
numere cuantice si cum arata spectrul uniparticula pentru potentialul din
relatia (3.91)? Fireste, raspunsul exact se obtine prin rezolvarea matema-
tica, numerica, a ecuatie Schrodinger pentru potentialul din relatia (3.91)
urmata de matematica aferenta problemelor cuantice de acest gen. In con-
tinuare vom ncerca sa evitam calculele matematice specifice si sa ncercam
sa raspundem la ntrebarile de mai sus pe baza unor considerente fizice.
Reamintim n primul rand ca introducerea interactiei spin-orbita a con-
dus la despicarea fiecarui nivel cu un moment orbital l fixat si cu un grad
de degenerare 2(2l+1) n doua (sub)nivele caracterizate prin momentul ci-
netic j = l 1/2, fiecare (sub)nivel avand un grad de degenerare mai mic si

293
egal cu 2j+1. Asadar, potentialul spin-orbita a ridicat partial gradul de de-
generare. Aceasta afirmatie este generala n mecanica cuantica n sensul ca
introducerea unui potential suplimentar (o interactie suplimentara) conduce
la ridicarea partiala sau chiar totala a degenerarii. Analizand relatia (3.91)
se constata o similitudine ntre potentialul spin-orbita si potentialul depen-
dent de parametrul de deformare . Din considerentele precizate mai sus
rezulta ca potentialul dependent de deformare reduce n continuare gradul
de degenerare si ca atare fiecare nivel cu un moment j dat (pentru = 0)
se va despica ntr-un numar oarecare de (sub)nivele. Din punct de vedere
fizic aceasta despicare suplimentara este usor de nteles. Intr-adevar, n
cazul potentialului cu simetrie sferica ( = 0 n relatia (3.91)) momentul
cinetic j se conserva si invarianta sa la rotatie implica faptul ca starile cu
j mj j, deci 2j+1 stari, au aceeasi energie. In cazul potentialului
din relatia (3.91), pentru parametrul diferit de zero se pastreaza numai
invarianta la rotatie n jurul axei de simetrie Oz. Ca urmare, momentul
cinetic j executa o miscare de precesie n jurul axei de simetrie (figura 3.33)
care are drept consecinta faptul ca valoarea medie a componentei perpen-
diculare a lui j pe axa de simetrie < j > este zero; observabila va fi numai
componenta longitudinala < mj > a momentului j care, pentru nucleele
deformate, se noteaza adesea cu numarul cuantic K. Asadar, n acest camp
momentul j nu mai este o observabila a miscarii ci proiectia sa pe axa de
simetrie K, care poate lua 2j+1 valori egale cu j K +j. Deoarece
nucleul din figura 3.32 prezinta si simetrie la reflexie fata de planul xOy
rezulta ca starile cu valoarea K si -K (figura 3.34) au aceeasi energie. Din
considerentele de simetrie de mai sus rezulta ca fiecare nivel cu un momet
j fixat pentru parametrul = 0 se va despica pentru parametrul diferit
de zero n (2j+1)/2 (sub)nivele, fiecare fiind definit de numarul cuantic K
definit de relatia:
K = j, j 1, . . . , 1/2 (3.92)
Paritatea tuturor nivelelor cu valoarea K definita de relatia (3.92) este
data de (1)l n care l este momentul orbital care defineste momentul j
(j = l 1/2). Ordinea nivelelor cu diferitele valori K din (3.92) depinde de
valoarea pozitiva (nuclee prolate) sau negativa (nuclee oblate) a parametru-
lui . Pentru nucleele prolate, ca cel din figura 3.32 ( < 0) calculele
numerice arata ca (sub)nivelele cu valoarea K mai mica au o energie mai
mica si sunt dispuse ca n figura 3.35. Din cele de mai sus rezulta ca
spectrul energetic uniparticula, n functie de parametrul de deformare ,
arata, calitativ, ca n figura 3.36 pentru primele cateva nivele uniparticula.
Aceasta figura s-a obtinut prin despicarea nivelului 1d5/2 n trei (sub)nivele

294
 Figura 3.33
Precesia momentului cinetic j n jurul axei Oz conduce la
valoarea medie < j >= 0

Figura 3.34
Simetria la reflexie fata de palnul xOy

295
 Figura 3.35
Despicarea nivelului de numere cuantice (lj) pentru =0 n
(2j+1)/2 (sub)nivele caracterizate prin numarul cuantic K

cu K = 1/2+ , 3/2+ . 5/2+ , s.a.m.d.

Pe fiecare nivel cu numerele cuantice K fixate se pot gasi cel mult doi
nucleoni identici. Remarcand asemanarea figurii 3.36 cu figura 3.19 sa sub-
liniem ideea ca, ca si n cazul modelului paturilor nucleare pentru nucleele
sferice, succesiunea de nivele uniparticula din figura 3.36 nu este suficienta
pentru stabilirea proprietatilor nucleelor deformate. Pentru ca modelul sa
devina functional se apeleaza fie la calculul interactiei reziduale fie se intro-
duce ipoteza uniparticula prin care se postuleaza ca proprietatile nucleelor
deformate sunt determinate de ultimul nucleon impar. In acest fel varianta
uniparticula pentru nucleele deformate (MPD) devine practic functionala
numai pentru nucleele deformate cu A impar. Deoarece pe fiecare nivel se
pot gasi cel mult doi nucleoni, care realizeaza o configuratie completa, rezulta
ca n cazul nucleelor impare avem totdeauna un nucleon extraconfiguratie
completa. Este deci de presupus ca gradul de prezicere al modelului
MPD este similar cu gradul de prezicere al modelului MPS pentru nucleele
sferice cu un nucleon extraconfiguratie completa cand, n acord cu relatiile
(3.5)(3.54) se poate evita calculul interactiei reziduale.
Determinarea proprietatilor nucleelor deformate se face dupa aceeasi pro-
cedura ca si n cazul nuclelor sferice. De exemplu, spectrul energetic al nu-
cleului deformat 19 9 F se determina astfel: se stabileste mai ntai valoarea
parametrului din valoarea exerimentala a momentului cuadrupolar (para-
graful 1.8); fie 1 aceasta valoare. Pentru aceasta valoare (figura 3.36) se
construieste succesiunea de nivele uniparticula protonice; aceasta succesiune
ca si umplerea lor cu protoni pentru starea fundamentala a nucleului 19 F
este redata n figura 3.37. Se constata ca al 9-lea proton impar, care defineste
proprietatile acestui nucleu, se afla pe nivelul K = 1/2+ . Conform ipotezei

296
 Figura 3.36
Succesiunea energetica a nivelelor uniparticula, pentru
potentialul din relatia (3.91), n functie de valoarea pozitiva a
parametrului de deformare

Figura 3.37
Configuratia protonilor nucleului 19 F pe nivele uniparticula

297
uniparticula rezulta ca spinul si paritatea sa n starea fundamentala vor fi
I = K = 1/2+ . Starile excitate vor corespunde excitarii protonului impar
pe nivelele uniparticula cu I = 3/2+ , 5/2+ , 1/2+ , etc. Energiile aces-
tor stari se determina prin sumarea energiilor uniparticula corespunzatoare
modului concret de umplere al acestora cu protoni si neutroni. Concordanta
buna a modelului MPD cu valorile experimentale pentru spinii si paritatile
starilor fundamentale ale nucleelor usoare deformate este redata n tabelul
3.6. Se remarcam faptul ca modelul MPS ar fi prezis pentru spinii acestor
nuclee valoarea 5/2 (nivelul 1d5/2 din figura 3.21) n dezacord cu rezultatele
experimentale.

Tabelul 3.6

Nucleul Z N
Iexp
IM
IM
PS PD

19 F 9 10 1/2+ 5/2+ 1/2+

21 N e 10 11 3/2+ 5/2+ 3/2+
21 N a 11 10 3/2+ 5/2+ 3/2+
23 N a 11 12 3/2+ 5/2+ 3/2+
23 M g 12 11 3/2+ 5/2+ 3/2+

Este cazul sa precizam ca nu totdeauna modelul MPD conduce la de-

terminarea univoca a spinului. Sa presupunem, de exemplu, ca parametrul
de deformare al nucleului 19 F ar fi fost 2 si schema de nivele uniparticula
este cea din figura 3.36. In acest caz succesiunea de nivele protonice este
reprodusa n figura 3.38 n care nivelele cu K = 3/2 si K = 1/2+ au
aceeasi energie. Ca urmare cel de al 9-lea proton al nucleului 19 F se poate
gasi fie pe nuvelul 1/2+ fie pe nivelul 3/2 . Modelul MPD nu poate preciza
n aceasta situatie care din cele doua valori este cea corecta. Aceasta situatie
se ntampla adesea n special n cazul nucleelor medii si grele cand modelul
MPD indica pentru spinul si paritatea starii fundamentale, cat si pentru
primele doua stari excitate, doua, sau uneori chiar trei valori posibile. Este
de remarcat faptul ca una din aceste valori corespunde cu siguranta situatiei
experimentale asa cum se poate constata din tabelul 3.7. Chiar si cu rezer-
vele rezultate din discutia de mai sus se poate afirma ca modelul MPD este
destul de util n prezicerea spinilor si a paritatilor starilor fundamentale si
a primelor doua, trei stari excitate.

298
 Figura 3.38
Succesiunea de nivele pentru = 2 . Nivelele uniparticula de
spin si paritate 3/2 si 1/2+ au aceeasi energie

Tabelul 3.7

Nucleul Z N Iexp IM P D

151 Eu 63 88 5/2 3/2, 5/2

153 Eu 63 90 5/2 5/2, 3/2
175 Lu 71 104 7/2 7/2, 5/2
191 Ir 77 114 3/2 3/2, 1/2, 11/2
... ... ... ... ...
155 Gd 64 91 3/2 5/2, 3/2
157 Gd 64 93 3/2 3/2, 5/2
173 Y b 70 103 3/2 5/2
189 Os 76 113 3/2 1/2, 3/2, 11/2

Ca si n cazul modelului MPS, modelul MPD nu este adecvat, fara in-

troducerea unor ipoteze suplimentare, pentru descrierea nucleelor deformate
par-pare si impar-impare. Modelul, ca orice model n paturi, nu conduce la
valori teoretice ale momentului cuadrupolar n acord cu valorile experimen-
tale. Nu insistam caci determinarea diferitelor proprietati este similara cu
procedura folosita n cadrul modelului MPS n schimb vom face urmatoarele
precizari:
A. Initial modelul uniparticula pentru nucleele permanent deformate
a fost dezvoltat de Nilsson care a folosit pentru potentialul selfconsistent o
groapa de oscilator cu simetrie axiala, de adancime infinita, la care a adaugat
cuplajul spin-orbita. O secventa din succesiunea de nivele din schema Nils-

299
son, n functie de parametrul de deformare este redata n figura 3.39. In
modelul Nilsson numarul cuantic K este notat cu ; pentru deformari mai
mari pe langa numerele cuantice K() si sunt necesare si alte numere
cuantice pe care nu le precizam nsa caci nu sunt necesare scopului pe care
ni l-am propus n aceasta lucrare. Mentionam nsa ca modelul Nilsson nu de-
scrie adecvat procesele fizice n care rolul principal este jucat de suprafata
nucleului (emisia particulelor , fisiunea nucleara, etc.) data fiind adancimea
infinita a gropii de potential a oscilatorului asimetric folosit. Utilizarea unui
potential ca cel definit n relatia (3.91) cu raza definita n (3.89) sau, n
cazul mai general cu raza definita de relatia:

X
R(, ) = R0 1 + lm Ylm (, ) (3.93)
l,m

conduce la mbunatatirea substantiala a modelului.

B. Utilizarea modelului MPD pentru deformari mari, indiferent de po-
tentialul folosit, a relevat faptul ca nivelele uniparticula, grupate initial n
paturi ce genereaza numerele magice pentru = 0, se uniformizeaza apoi
pentru valori diferite de zero si pentru anumite valori ale parametrului de
deformare se regrupeaza n noi paturi care genereaza alte numere magi-
ce. De exempu, considerand corecta figura 3.36 se constata o regrupare a
nivelelor uniparticula pentru valoarea = 2 ; aceasta regrupare de nivele
ar corespunde urmatoarelor numere magice: 2, 4, 10, 16, 20, etc. Nucleele
cu deformarea 2 si cu numarul de protoni sau/si neutroni egal cu numerele
magice precizate mai sus vor fi deosebit de stabile n comparatie cu nucleele
vecine. Nucleele care au numarul de protoni sau/si de neutroni egal cu unul
din aceste numere magice vor avea pentru deformarea 2 o energie totala mai
mica decat pentru cazul = 0; de aici rezulta ca aceste nuclee sunt perma-
nent deformate si au deformarea 2 n starea fundamentala. Considerarea
acestor efecte de paturi, functie de deformarea posibila a nucleului, a per-
mis demonstrarea matematica a existentei nucleelor cu deformare stabila n
starea fundamentala; de asemenea considerarea acestor efecte de paturi a
avut un rol esential n dezvoltarea teoriei fisiunii nucleare (partea a II-a).
C. Modelul MPD a contribuit esential la ntelegerea calitativa si cantita-
tiva a proceselor de dezintegrare pentru nucleele deformate. Sa exemplificam
pentru procesul de dezintegrare a nucleelor 241 Am:
241
95 Am 237 4
93 N p +2 (3.94)

Schema de dezintegrare pentru acest proces este redata n figura 3.40.

Sa precizam ca probabilittea de emisie creste puternic odata cu cresterea

300
 Figura 3.39
O secventa din succesiunea de nivele Nilsson n functie de
parametrul de deformare

Figura 3.40
Schema de dezintegrare a nucleului 241 Am

301
 Figura 3.41
Configuratia ultimilor protoni pe nivelele unipaticula pentru
nucleele 241 Am si 237 N p n starea fundamentala

energiei particulelor emise dupa cum se va demonstra n partea a II-a a

acestei lucrari. In acest context, dezintegrarea nucleului 241 95 Am pe starea
fundamentala a nucleului 237 N p ar trebui sa fie foarte probabila ceea ce nu
se confirma experimental (figura 3.40). Faptul ca 241 Am se dezintegreaza
85% pe a doua stare excitata a nucleului 237 N p se poate explica usor n
cadrul modelului MPD. Intr-adevar, ultimii 5 protoni ai 241 Am sunt dispusi
pe nivelele uniparticula ca n figura 3.41. Emisia particulei implica emisia
a doi neutroni si a doi protoni cuplati la momentul cinetic zero. Este greu
de presupus ca protonul aflat pe nivelul 5/2 se va cupla cu unul din pro-
tonii aflati pe nivelele inferioare. Este foarte probabil ca cei doi protoni de
pe nivelul 5/2+ mpreuna cu doi neutroni de pe nivelele neutronice core-
spunzatoare sa formeze particulele emise de 241 Am. Se va obtine astfel
nucleul 237 N p care va avea un proton pe nivelul 5/2 si niciun proton pe
nivelul 5/2+ . Deoarece starea funamentala a nucleului 237 N p este cea din
figura 3.41b, este clar ca prin emisia de particule , nucleul 237 N p se va gasi
n starea excitata de spin si paritate 5/2 definite de protonul impar care se
afla pe nivelul uniparticula K = 5/2 . Este si motivul pentru care proba-
bilitatea de emisie pe starea 5/2 a nucleului 237 N p este foarte mare. Sa
observam ca aceasta tranzitie se face fara modificarea momentului de spin
(I = 0) si fara modificarea paritatii ( = 0). Fireste, exemplele pot con-
tinua, important este nsa faptul ca modelul paturilor nucleare, atat pentru
nucleele sferice cat si pentru nucleele deformate, desi descrie satisfacator o
serie de proprietati ale nucleelor este totusi deficitar n sensul ca miezul nu-
cleului, sferic sau deformat, este considerat inert, ceea ce este fara ndoiala
o ipoteza mult prea simpla si discutabila. Efectele colective ale miezului
sunt discutate n paragraful urmator.

302
3.3 Modele colective
In varianta uniparticula a modelului paturilor nucleare studiata n para-
graful precedent se considera n esenta ca perechile de nucleoni identici
formeaza un miez inert, sferic sau deformat, care are momentul cinetic, ca
si momentele magnetice si electrice, egale cu zero. Rezulta ca proprietatile
nucleelor cu numar impar de nucleoni sunt determinate de ultimul nucleon
nemperecheat. Ca atare modelul paturilor, n varianta uniparticula, descrie
de fapt proprietatile starii fundamentale si a primelor stari excitate numai
pentru nucleele cu A impar; modelul nu este adecvat pentru descrierea pro-
prietatilor nucleelor p-p si i-i. Dar chiar si n cazul nucleelor cu A impar
prezicerile modelului nu sunt totdeauna n concordanta cu datele experi-
mentale. Exista, dupa cum s-a aratat, abateri ale momentelor magnetice
calculate fata de cele experimentale iar momentele cuadrupolare experimen-
tale depasesc considerabil pe cele calculate n cazul nucleelor permanent
deformate.
Dificultatile modelului n paturi n prezicerea unor proprietati ale nucle-
elor, indiferent de varianta folosita, sunt, n esenta, generate de faptul ca
miezul, sferic sau deformat, este considerat inert. In realitate miezul, si deci
si campul selfconsistent corespunzator, este rezultatul interactiunii colective
a nucleonilor si ca atare trebuie sa depinda de miscarea si interactiunea nu-
cleonilor individuali. Caracterul si intensitatea acestor interactiuni sunt de-
terminate de numarul nucleonilor aflati deasupra paturilor complete; acesti
nucleoni se mai numesc si nucleoni valentiali sau exteriori. Intre nu-
cleonii valentiali si nucleonii paturilor complete actioneaza forte de po-
larizare pe cand ntre nucleonii ce formeaza paturile complete actioneaza
forte de mperechere. Fortele de mperechere tind sa confere nucleului o
forma sferica pe cand fortele de polarizare tind sa deformeze (polarizeze)
nucleul. Forma nucleului este data de concurenta ntre aceste forte. Ast-
fel, nucleele par-pare cu paturi complete sau nucleele cu un numar mic de
nucleoni valentiali (gauri) vor avea o forma sferica deosebit de stabila. Sta-
bilitatea fata de forma sferica este reflectata de variatia rapida a energi-
ei potentiale cu cresterea deviatiilor (deformatiilor) fata de forma sferica
(curba 1 din figura 3.42). Cu cresterea numarului nucleonilor valentiali
creste rolul fortelor de polarizare si ca atare stabilitatea nucleelor respective
fata de forma sferica (curba 2 din figura 3.42) scade desi, n starea fun-
damentala aceste nuclee au tot o forma sferica. Daca numarul nucleonilor
valentiali creste n continuare (pana cand numarul acestora este aproximativ
o jumatate din numarul nucleonilor care ar completa patura care urmeaza)
fortele de polarizare devin dominante si ca atare forma sferica devine insta-

303
 Figura 3.42
Variatia energiei potentiale cu deformarea pentru nucleele sferice
foarte stabile (1), pentru nucleele sferice mai putin stabile
(2) si pentru nucleele permanent deformate(3).

bila pentru aceste nuclee (curba 3 n figura 3.42). In acest caz minimul
energiei potentiale corespunde unui nucleu nesferic, deci unui nucleu perma-
nent deformat n starea fundamentala. Este cazul nucleelor care au numarul
de protoni Z sau de neutroni N definite n relatia (3.74); aceste nuclee au
numarul de nucleoni A definit de valorile:

A8 ; A 24 ; 150 A 190 ; A 222 (3.95)

In varianta uniparticula a modelului paturilor nucleare se considera ca

nucleul cu A impar este format dintr-un nucleu (miez) par-par, sferic sau
deformat, si un nucleon valential. Se studiaza apoi miscarea nucleonului
n campul selfconsistent al miezului (nucleul par-par) considerat inert. Un
model nuclear elaborat trebuie nsa sa ia n consideratie atat influenta nu-
cleonului (sau nucleonilor n cazul mai general) valential asupra miezului,
care-si poate modifica atat forma cat si orientarea n spatiu, cat si influenta
acestor modificari posibile ale miezului asupra miscarii nucleonului (nucle-
onilor).
Din discutia calitativa de mai sus rezulta ca miezul, sferic sau deformat,
nu poate fi absolut inert; miezul poate efectua miscari colective, corelate ale
tuturor nucleonilor, miscari corespunzatoare gradelor de libertate colective.
Astfel, miezul deformat, daca este privit ca un corp rigid, poate efectua
din punct de vedere clasic, o miscare de rotatie; din punct de vedere cuan-
tic energia acestei miscari de rotatie se cuantifica si se obtin astfel starile
de rotatie. Daca miezul, sferic sau deformat, este asimilat cu un lichid

304
nuclear poate efectua vibratii fata de echilibru; se obtin astfel starile de
vibratie.
Considerarea gradelor de libertate de vibratie si/sau de rotatie indepen-
dent de gradele de libertate individuale conduce la generarea modelelor
colective dupa cum considerarea numai a gradelor de libertate individuala,
independent de cele colective, defineste modelul paturilor nucleare.
In acest paragraf vom aborda, mai mult calitativ, modelele colective care
studiaza miscarea colectiva de vibratie si de rotatie a nucleului. Sa reamin-
tim ca din punct de vedere istoric modelele colective au precedat modelele
de paturi deoarece interactia puternica dintre nucleoni a condus la ideea
ca numai starile nucleului privit ca un ntreg pot fi studiate si nu starile
corespunzatoare nucleonilor individuali. De aceea primul model nuclear a
fost modelul picatura (paragraful 1.4) n care nucleul a fost asimilat cu
o picatura sferica constituita dintr-un lichid nuclear ncarcat, supradens
si incompresibil. Folosind acest model n paragraful 1.4 s-a obtinut formula
(1.99) care permite determinarea energiei de legatura a nucleului, a masei
nucleelor (1.103), legatura ntre numarul atomic Z0 si numarul de nucleoni
A pentru nucleele stabile (1.104), etc. In plus, acest model colectiv a
permis descrierea calitativa, si partial cantitativa, a procesului de fisiune si
a procesului de dezintegrare (partea a II-a). Subliniind ideea ca mode-
lul picatura a avut un rol important n dezvoltarea fizicii nucleare precizam
totusi ca termenul de simetrie definit n (1.96) ca si termenul de mperechere
din (1.98) care sunt continuti n relatia (1.99), exprima de fapt consider-
area gradelor de libertate individuale n cadrul modelului colectiv picatura.
Asadar relatia (1.99) prin considerarea simultana atat a gradelor de liber-
tate colective cat si a celor individuale reprezinta exprimarea matematica a
primului model nuclear unificat.

3.3.1 Modelul colectiv pentru nuclee sferice (MCS)

In modelul picatura nucleul par-par, ca si picatura de lichid cu care este
asimilat, are forma sferica n starea fundamentala. Prin excitarea picaturii
aceasta si poate schimba usor forma; se excita gradele de libertate core-
spunzatoare vibratiilor suprafetei. Deformatiile suprafetei pentru aceste
vibratii pot fi descrise prin ecuatia suprafetei definita de urmatoarea relatie:
!
X
R(, , t) = R0 1 + lm (t) Ylm (, ) ; l m l (3.96)
lm

n care R0 este raza nucleului sferic, Ylm sunt functiile sferice iar lm sunt
parametrii de deformare, dependenti de timpul t; acesti parametri descriu

305
 Figura 3.43
Vibratii monopolare.

abaterile picaturii de la forma sferica initiala. In ipoteza ca parametri lm

ar fi independenti de timpul t, relatia (3.96) ar coincide cu relatia (3.93) si ar
descrie deformatiile stabile corespunzatoare nucleelor permanent deformate.
Sa analizam succint semnificatia fizica a diferitilor termeni din ecuatia
(3.96). Termenul cu l=0 corespunde fluctuatiilor densitatii lichidului nu-
clear fata de densitatea initiala (figura 3.43). Deoarece pentru astfel de
vibratii momentul cinetic al nucleului sferic par-par este zero aceste vibratii
se numesc vibratii monopolare. Considerand lichidul nuclear incompresi-
bil rezulta ca vibratiile monopolare ar corespunde unor energii de excitare
foarte mari care nu sunt observate experimental. De fapt, daca facem ipoteza
ca aceste vibratii au loc cu conservarea volumului nucleului, adica are loc
relatia:
1 4 3
Z
R3 (, , t)d = R (3.97)
3 3 0
rezulta ca parametrul 00 este zero ceea ce arata ca vibratiile monopolare nu
sunt posibile. Faptul ca astfel de vibratii n-au fost observate experimental
poate fi o dovada a conservarii volumului nucleului.
Termenul cu l=1 descrie vibratiile legate de deplasarea centrului de masa
al nucleului. Aceste vibratii sunt interzise deoarece asupra nucleului nu
actioneaza forte externe. Sa observam nsa ca termenul cu l=1 poate core-
spunde unor vibratii dipolare care constau n vibratiile ansamblului de
protoni fata de ansamblul neutronilor. Deoarece aceste vibratii se fac fara
deplasarea centrului de masa al nucleului ele sunt permise fizic si ca atare
pot fi observate experimental. Intr-adevar, astfel de vibratii dipolare se pot
obtine n diferite procese de interactie dar cu precadere la iradierea nucle-
ului cu cuante cu energii de (10 20) MeV. Reamintim cu acest prilej
(relatia (1.59)) ca lungimea de unda a radiatiilor se determina n functie

306
 Figura 3.44
Vibratiile dipolare ale protonilor (p) fata de neutroni (n).

de energia lor E conform relatiei:

h hc 1.2 1012
X
(m) = = (3.98)
p E E (M eV )

Pentru E = (1020) MeV se obtine X R0 . In consecinta, la iradierea

nucleului cu cuante cu astfel de energii toti protonii nucleului se gasesc n
limitele campului electromagnetic si ca atare oscileaza n faza. Se genereaza
astfel vibratii (oscilatii) dipolare ale tuturor protonilor nucleului fata de
toti neutronii (figura 3.44). In aceste situatii nucleul poate fi considerat un
oscilator armonic, care se afla n oscilatie (vibratie) fortata datorita actiunii
campului electromagnetic. Reamintim ca n cazul oscilatorului armonic daca
r este variabila dinamica (elongatia), energia cinetica este data de relatia
mr 2 /2 iar energia potentiala se exprima prin relatia kr 2 /2 n care constanta
k = m 2 este coeficientul de elasticitate. Energia totala a oscilatorului, deci
hamiltonianul sistemului din punct de vedere cuantic va fi:
1 1 1 1
H = mr 2 + kr 2 = mr 2 + m 2 r 2 (3.99)
2 2 2 2
cu:
k
2 = (3.100)
m
n care m este masa oscilatorului. Reamintind aceste notiuni, precizam
ca n cazul oscilatiilor dipolare ale nucleului, rolul fortelor elastice de rea-
ducere a nucleului la forma sferica de echilibru l joaca interactiunea pro-
tonilor si neutronilor reciproc deplasati fata de restul nucleului (nucleonii
continuti n volumul nehasurat din figura 3.44). Numarul acestor nucleoni
este proportional cu suprafata nucleului si deci k R2 A2/3 . Masa m a
oscilatorului este proportionala cu masa nucleului caci practic toti nucleonii

307
 Figura 3.45
a). Vibratii cuadrupolare n care periodic nucleul ia forma unui
elipsoid de rotatie.
b). Vibratii octupolare n care nucleul ia forma de para.

nucleului efectueaza oscilatii si deci m R3 A. Rezulta ca pulsatia (si

deci frecventa) oscilatiilor dipolare, n acord cu relatia (3.100) va fi:
s s
k R2 1
= = = A1/6 (3.101)
m R3 R
Intr-adevar, n reactiile (, n), (,p), (, f), etc., la energii E de cca.
(10 20) MeV, se observa experimental astfel de vibratii dipolare cunos-
cute n literatura de specialitate sub denumirea de rezonante gigantice.
Experienta arata ca frecventa acestor vibratii depinde de numarul de nu-
cleoni A n acord cu relatia (3.101) ceea ce confirma mecanismul procesului
prezentat calitativ mai sus.
Din cele prezentate mai sus rezulta ca atat vibratiile monopolare cat si
cele dipolare corespund unor energii de excitare foarte mari, greu de ob-
servat experimental. In consecinta vibratiile observate uzual experimental
corespund termenilor l 2 n relatia (3.96). In particular, termenul cu
l=2 corespunde oscilatiilor cuadrupolare (figura 3.45a) iar cele cu l=3 se
numesc oscilatii octupolare (figura 3.45b). Considerand deformatiile core-
spunzatoare vibratiilor cu l 2 ca fiind foarte mici rezulta ca si aceste
vibratii pot fi asimilate cu o miscare armonica n care parametrii lm au
rolul variabilelor dinamice r din relatia (2.99). Prin analogie cu aceasta
relatie rezulta ca hamiltonianul corespunzator oscilatiilor armonice ale nu-
cleului pentru l 2 va fi:
1
Bl | lm |2 +Cl | lm |2


H=
P
2
l,m (3.102)
l2

308
 Aceasta relatie arata ca hamiltonianul H este o suma de oscilatori ar-
monici, fiecare corespunzand unui multipol l; pulsatia (frecventa) oscilatoru-
lui corespunzator multipolului l, prin analogie cu relatia (3.100), va fi:
Cl
l2 = (3.103)
Bl
In care Cl si Bl reprezinta coeficientul de elasticitate si masa oscilatoru-
lui de multipol l. Energia acestui oscilator, conform cuantificarii uzuale a
oscilatorului armonic, este data de relatia:
s
Cl
El = nl h l = nl h (3.104)
Bl

n care:
nl = 0, 1, 2, 3, . . . (3.105)
este un numar ntreg care arata ca energia oscilatorului de multipol l este
un numar ntreg de cuante de energie hl . Calculele arata ca energia hl se
exprima n functie de momentul de multipol l si de numarul de nucleoni A
conform relatiei:
q
hl 10.6 l (l 1) (l + 2) A1/2 MeV (3.106)

din care rezulta:

h2 30 A1/2 (MeV)
h3 58 A1/2 2 h2 (MeV) (3.107)
h4 90 A1/2 3h2 (MeV)
etc.
Semnificatia numarului ntreg nl poate fi pusa n evidenta din urmatoarele
considerente. Dependenta unghiulara a vibratiilor de ordin l este definita
de functiile sferice Ylm (, ) care sunt functii proprii ale momentului orbital
l. Ca urmare vibratiile suprafetei corespunzatoare termenului l corespund
unui moment cinetic total egal cu l (nucleul este par-par si are momentul
de spin egal cu zero n starea fundamentala) si vor avea paritatea (1)l .
Imprumutand terminologia din fizica solidului se afirma ca vibratiile sunt
produse de fononi (uneori se mai numesc si surfoni), adica particule de
moment cinetic l si de paritate (1)l ; deoarece momentul l are valori ntregi
rezulta ca fononii sunt bozoni si se supun statisticii Bose-Einstein. Asadar
numarul nl n formula (3.104) reprezinta numarul de fononi de moment ci-
netic l care duc la formarea starii excitate de energie El . Paritatea acestei

309
 Figura 3.46
Spectrul starilor excitate corespunzatoare fononilor cuadrupolari
(l=2) si fononilor octupolari (l=3).

stari este data de (1)n 2l iar spinul rezulta din regula de sumare vectoriala
de nl ori a momentului cinetic l cu conditia ca spinul rezultat sa corespunda
unei functii simetrice caci fononii sunt bozoni. In acord cu aceste precizari
rezulta ca prima stare excitata corespunde unui fonon cuadrupolar cu l=2,
de paritate (1)2 = +1 si de energie h2 . Starea excitata corespunzatoare
a doi fononi cuadrupolari va avea energia 2h2 , paritate (1)22 = +1 iar
momentul cinetic de spin I rezulta din suma vectoriala:

I~ = ~2 + ~2 ; I = 0, 1, 2, 3, 4 (3.108)

Deoarece functia de unda a doi bozoni identici trebuie sa fie simetrica, din
relatia (3.108) se selecteaza numai valorile 0, 2 si 4. In consecinta, starea
de energie 2h2 va fi o stare degenerata careia i corespund starile de spin
si paritate o+ , 2+ , 4+ . In mod similar starea de 3 fononi cuadrupolari va
avea energia 3h2 , paritatea +1 iar momentul cinetic de spin, rezultat
din suma vectoriala ~2 + ~2 + ~2, pentru starile simetrice, va avea valorile
0+ , 2+ , 3+ , 4+ , 6+ . Un fonon octupolar va genera o stare excitata de ener-
gie h3 , paritate (1)3 = 1 si de moment cinetic de spin cu valoarea 3.
Doi fononi octupolari vor genera starea degenerata de energie 2h3 , de pa-
ritate +1 si de spin 0+ , 2+ , 4+ si 6+ , etc. Spectrul energetic corespunzator
fononilor cuadrupolari si octupolari, conform celor precizate mai sus, este
prezentat n figura 3.46.

Vom arata cum se determina momentul de spin corespunzator

functiilor simetrice. Se foloseste tehnica de stabilire a numarului

310
total de functii simetrice liniar independente de moment cinetic
I si de proiectie data M pentru configuratia de nl bozoni de mo-
ment cinetic l. Pentru o configuratie data calculul se face pe rand
pentru toate momentele cinetice rezultate din suma vectoriala
ncepand cu valoarea maxima posibila si pentru proiectia maxima
corespunzatoare momentului cinetic respectiv. In cazul a doi
fononi cuadrupolari momentul cinetic maxim est 4 si proiectia
sa maxima este tot 4. Aceasta stare cu I=4 si M=4 se obtine
din functiile celor doi fononi de moment l=2 si de proiectie m;
fie 2m1 (1) functia primului fonon (bozon) si 2m2 (2) functia
celuilalt fonon. Din aceste doua functii se poate construi o sin-
gura functie simetrica IM 44 :

44 22 (1)22 (2)

Rezulta ca I=4 este o valoare permisa caci corespunde unei functii

simetrice. In mod similar, pentru I si M=3 se poate construi
urmatoarea functie simetrica:

I3 21 (1)22 (2) + 22 (1)21 (2)

Proiectia M=3 poate corespunde atat spinului I=4 cat si spinului

I=3. Deoarece pentru M=3 exista o singura functie simetrica
aceasta corespunde spinului I=4; rezulta ca valoarea I=3 nu este
permisa caci nu-i corespunde nicio functie simetrica. Pentru
proiectia M=2 se pot construi urmatoarele functii simetrice:

I2 21 (1)21 (2)

I2 20 (1)22 (2) + 22 (1)20 (2)

Una din aceste functii corespunde, cu necesitate, valorii permise
I=4 iar cealalta va corespunde spinului I=2. Pentru proiectia
M=1 se pot construi urmatoarele doua functii simetrice:

I1 21 (1)20 (2) + 20 (1)21 (2)

I1 22 (1)21 (2) + 21 (1)22 (2)

care, fireste, corespund momentelor de spin I=4 si I=2. Rezulta
ca nici spinul I=1 nu este posibil caci nu-i corespunde nicio
functie simetrica. In sfarsit, proiectiei M=0 i corespund urmatoarele
functii simetrice:
I0 21 (1)20 (2)

311
 I0 22 (1)22 (2) + 22 (1)22 (2)
I0 21 (1)21 (2) + 21 (1)21 (2)
Deoarece doua dintre aceste functii corespund momentelor de
spin I=4 si I=2 rezulta ca a treia functie corespunde momen-
tului de spin I=0. A rezultat ca n cazul a doi fononi (bozoni)
cuadrupolari momentele de spin posibile sunt 4, 2 si 0.
In continuare sa determinam momentele de spin posibile pen-
tru cazul a trei fononi (bozoni) cuadrupolari. In acest caz valoa-
rea maxima a momentului cinetic este I=6. Proiectiei maxime
M=6 i corespunde o singura functie simetrica:

66 22 (1)22 (2)22 (3)

care corespunde momentului I=6 care este deci permis. Pentru

M=5 se poate construi tot o singura functie simetrica:

I5 21 (1)22 (2)22 (3)+22 (1)21 (2)22 (3)+22 (1)22 (2)21 (3)

care corespunde tot momentului I=6; valoarea I=5 nu este deci

permisa. Pentru M=4 se pot construi doua functii simetrice din
care una corespunde momentului I=6 iar cealalta momentului
I=4. Pentru M=3 se pot construi urmatoarle trei functii sime-
trice:
I3 21 (1)21 (2)21 (3)
I3 20 (1)21 (2)22 (3) + toate permutarile posibile
I3 22 (1)22 (2)21 (3) + toate permutarile posibile
De aici rezulta ca spinul I=3 este de asemenea permis. Procedand
la fel se constata ca si valorile I=2 si I=0 sunt de asemenea per-
mise. In mod similar se procedeaza si n cazul fononilor octupo-
lari sau de moment cinetic superior.

Precizam ca odata cu cresterea numarului de fononi de un multipol dat

cat si cu cresterea valorii multipolului energia de exitatie creste considerabil
(relatia (3.106)). Asadar, este de presupus ca starile excitate care contin
n2 3 , n3 2 si n4 > 1 fononi sunt stari cu energie mare de excitare si ca
atare nu vor putea fi observate experimental din cel putin doua motive:
a). Cu cresterea numarului de fononi sau a multipolului deformatiile nu-
cleului pot fi apreciabile si ca atare vibratiile nucleului nu vor mai fi
armonice si ca atare relatiile de mai sus nu mai sunt adecvate.

312
 Figura 3.47
Primele stari excitate de natura vibrationala pentru 60 N i si 106 P d

b). Deoarece si alte moduri de excitare conduc la stari cu energie mare

de excitare va fi greu de stabilit natura acestor stari, n particular
caracterul vibrational al acestor stari.

In concluzie este de asteptat ca experimental sa se evidentieze starile

vibrationale corespunzatoare excitarii cu unul sau doi fononi cuadrupolari
cat si starile corespunzatoare unui fonon octupolar. Prima stare vibrationala
va fi starea 2+ de energie h2 30 A1/2 MeV (a se vedea figura 3.46). Intr-
adevar, aproape toate nucleele sferice par-pare au prima stare excitata de
spin si paritate 2+ dar energia acesteia este mai mica decat prezicerile mo-
delului. Astfel, prima stare excitata 2+ a nucleului 60 N i (figura 3.47a) este
de 1.33 MeV pe cand relatia (3.107) prevede energia de 3.87 MeV. De
asemenea n cazul 106 P d energia starii 2+ este de 0.512 MeV pe cand mo-
delul ar fi prezis cca. 2.9 MeV. Din figura 3.47 se constata ca aceste nuclee,
ca de fapt multe alte nuclee sferice par-pare, prezinta si tripletul de nivele
0+ , 2+ , 4+ care au centrul de energie situat la o energie aproape dubla fata
de starea 2+ n acord cu previziunile modelului MCS (relatia (3.107)). Fap-
tul ca starile 0+ , 2+ , 4+ sunt nedegenerate se datoreste interactiei reziduale
din nucleele reale care a ridicat degenerarea tripletului din figura 3.46. Sa
precizam si faptul ca majoritatea nucleelor sferice par-pare au si o stare ex-
citata de spin si paritate 3 care poate fi interpretata ca o stare vibrationala

313
 Figura 3.48
Energia primei stari excitate a nucleelor par-pare n functie de
numarul de neutroni N. Numarul de protoni Z este precizat n
figura

corespunzatoare unui fonon octupolar desi energia acesteia este, de regula,

mai mare decat 2h2 asa cum ar fi prezis modelul MCS. Sa subliniem si fap-
tul ca starea 2+ a nucleelor par-pare este prezisa si de alte modele asa ncat
interpetarea acesteia ca fiind o stare vibrationala este discutabila. Valoarea
energiei starii 2+ pentru nucleele par-pare n functie de numarul de neutroni
N (N 40) este redata n figura 3.48; numarul de protoni este precizat n
figura. Se constata ca aceasta energie nu depinde monoton de numarul de
nucleoni asa cum reiese din relatia (3.107) ci depinde puternic de structura
nucleului avand valori mai mari pentru nucleele cu numar magic de protoni
sau/si de neutroni. Evident modelul MCS nu poate explica aceasta structura
decat daca s-ar admite ca parametrul de elasticitate Cl din relatia (3.102)
ar depinde de structura n paturi a nucleului; aceasta ar nsemna con-
siderarea gradelor de libertate individuale si deci considerarea unui model
unificat. Daca ramanem n limitele modelului MCS se ajunge la concluzia
ca modelul reproduce numai calitativ spectrul energetic al nucleelor sferice
par-pare. Modelul nu permite nici determinarea momentelor magnetice sau
electrice. Modelul ramane important pentru rolul pe care l joaca n cadrul
modelului unificat (paragraful 3.4.1)

314
3.3.2 Modelul colectiv pentru nuclee permanent deformate
(MCD)
Foarte multe nuclee par-pare au n starea fundamentala un moment cuadrupo-
lar diferit de zero ceea ce este o dovada ca aceste nuclee au o deformatie per-
manenta. Asimiland nucleul cu un corp rigid deformat (titirez) rezulta ca
cea mai probabila miscare a sa, n acord cu mecanica clasica, va fi miscarea
de rotatie. Din punct de vedere clasic energia de rotatie se exprima prin
relatia:
3
X Ri2
Erot = (3.109)
i=1
2Ji
n care Ri sunt proiectiile momentului cinetic de rotatie pe axele principale
(proprii) ale rigidului iar Ji sunt momentele de inertie fata de aceleasi axe.
Daca rigidul are o axa de simetrie si ndreptam axa 3 pe directia acesteia
atunci J1 = J2 = J si relatia (3.109) devine:

R2 + R22 R2 R2 1 2
 
Erot = 1 + 3 = R32 (3.110)
2J 2J3 2J 2J 2J3
n care R3 reprezinta proiectia momentului de rotatie pe axa de simetrie.
Deoarece pentru corpul rigid momentele de inertie J si J3 nu depind de
viteza unghiulara, rezulta ca pentru o energie de rotatie data, momentul ci-
netic R si proiectia sa R3 sunt integrale ale miscarii. Ca urmare cuantificarea
relatiei (3.110) consta n transformarea:

R2 h2 I(I + 1) ; R3 hK ;I K (3.111)

n care I reprezinta numarul cuantic corespunzator momentului cinetic de

rotatie iar K reprezinta proiectia acestuia pe axa de simetrie. Substituind
(3.111) n (3.110) se obtine pentru energia de rotatie expresia:

h2 1 1
 
Erot EIK = I(I + 1) h2 K 2 (3.112)
2J 2J 2J3

Sa observam ca relatia (3.112) s-a obtinut prin cuantificarea

relatiei clasice (3.110). Aceasta cuantificare s-ar putea sa nu fie
totdeauna corecta caci momentul cinetic de rotatie din punct de
vedere clasic este o marime continua pe cand din punct de vedere
cuantic este o marime discreta. Variatia minima a momentului
cuantic de rotatie este h si ca atare variatia minima a energiei

315
de rotatie va fi de ordinul de marime definit de relatia:

h2 h2 h2 37.6
Erot,min = = 2
2 5/3
5/3 2 2 (M eV )
2J MR m n r0 A A r0 (F )
(3.113)
n care M este masa nucleului de raza R iar mn este masa unui
nucleon. In obtinerea relatiei (3.113) s-a presupus ca momentul
de inertie este M R2 /2. Pentru nucleul cu A=2 si, respectiv,
A=230, variatia minima a energiei de rotatie, n acord cu relatia
de mai sus, are valorile:

Erot,min 8.2M eV pntru A=2

(3.114)
Erot,min 3.0KeV pentru A = 230

In obtinerea acestei relatii s-a considerat valoarea r0 = 1.2 F.

Este evident deci ca pe masura ce nucleul este mai usor variatia
minima a energiei de rotatie creste si ca urmare fortele centrifu-
gale vor fi tot mai mari si vor deforma n continuare nucleul care
va avea alta forma fata de forma corespunzatoare deformarii din
starea fundamentala. In aceasta situatie nu se mai poate vorbi
de forma nucleului si deci nici de asimilarea nucleului cu un
corp rigid aflat n miscare de rotatie (forma rigidului ramane
aceeasi n timpul miscarii de rotatie). In plus, este evident ca
putem vorbi de nucleu ca un ntreg, ca o entitate, atata timp cat
Erot,min < Eemisie n care Eemisie este energia la care nucleul
poate emite nucleoni sau alte particule. In acord cu estimarile
din relatia de mai sus ar rezulta ca nucleul cu A=2 (deuteronul)
ar trebui sa aibe stari excitate, de natura rotationala, la energii
mai mari de cca. 8 MeV ceea ce fireste nu poate fi posibil dat
fiind faptul ca energia de legatura a acestui nucleu este de cca.
2.2 MeV (paragraful 2.1). In schimb variatia minima a energiei
de rotatie pentru nucleele grele are o valoare de cca. 3 KeV, mult
mai mica decat energia de emisie a diferitelor particule. Pen-
tru aceste nuclee grele variatia energiei de rotatie dintre doua
stari de rotatie este atat de mica (de ordinul KeV-lor) ncat se
poate afirma ca momentul de inertie al nucleului ramane prac-
tic neschimbat cand nucleul se afla n diferite stari de rotatie.
In consecinta numai nucleele grele (sau foarte grele) pot fi asi-
milate cu un corp rigid aflat n miscare de rotatie si ca urmare
numai pentru aceste nuclee cuantificarea relatiei clasice (3.110),
n acord cu relatiile (3.111), este corecta.

316
 Figura 3.49
Miscarea de rotatie a unui nucleu cu simetrie axiala se poate face
numai n jurul unei axe perpendiculare pe axa de simetrie.

Desigur ntre miscarea de rotatie a nucleului si a corpului rigid exista

unele diferente. Astfel corpul rigid cu axa de simetrie se poate roti n jurul
oricarei axe, inclusiv n jurul axei de simetrie. Din punct de vedere cuantic
rotatia nucleului n jurul axei de simetrie nu are sens dupa cum se va arata
imediat. Intr-adevar fie unghiul de rotatie n jurul axei de simetrie 3
(figura 3.49). Deoarece nucleul are simetrie axiala functia de unda a
nucleului nu depinde de unghiul si deci are loc relatia:

=0 (3.115)

Deoarece cuantic, componenta R3 a momentului de rotatie se defineste con-
form relatiei:

R3 = ih (3.116)

rezulta ca R3 = 0 ceea ce arata ca miezul se poate roti numai n jurul unei
axe perpendiculare pe axa de simetrie 3 (figura 3.49). Ca urmare momentul
cinetic de rotatie R este perpendicular pe axa de simetrie si deci proiectia
sa hK pe axa de simetrie va fi zero. Cu aceasta observatie relatia (3.112)
devine:
h2
Erot = EI0 = I(I + 1) (3.117)
2J

Relatia (3.117) se putea obtine si direct prin cuantificarea relatiei (3.110)

n care se tinea cont de faptul ca R3 este zero.
Numarul cuantic I corespunzator momentului cinetic de rotatie coincide
cu numarul cuantic de spin n cazul nucleelor par-pare deoarece spinul aces-
tora este zero n starea fundamentala 3 . Asadar momentul cinetic total al
3
Un nucleu par-par, de spin zero, poate avea moment cuadrupolar intrinsec diferit de
zero si deci nucleul este deformat, desi momentul cuadrupolar observabil, pentru I=0 si

317
 Figura 3.50
~ are proiectia M
Momentul cinetic total R ~ pe axa de cuantificare

nucleului I este dat numai de momentul cinetic de rotatie R si deci functiile

de unda ale nucleului par-par n diferitele stari de rotatie coincid cu functiile
Ylm , functii proprii ale momentului de rotatie care satisfac relatia:

R2 YIM = h2 I(I + 1)YIM (3.118)

n care M este proiectia momentului cinetic R pe axa de cuantificare Oz a

sistemului laborator, axa care nu coincide, de regula, cu axa de simetrie 3 a
nucleului. Numarul cuantic I poate lua valorile ntregi 0, 1, 2, ... deoarece
corespunde unui nucleu par-par si corespunde de fapt numarului cuantic
al momentului de rotatie. Pentru nucleele par-pare din figura 3.50, care
prezinta pe langa simetrie axiala si simetrie la reflexie fata de planul (12)
functiile de unda trebuie sa fie pare. Deoarece paritatea functiilor YIM este
(1)I pentru ca functia sa fie para este necesar ca numarul cuantic I sa
ia numai valori pare. Asadar starile de rotatie posibile vor avea spinul si
paritatea definite de valorile:

I = 0+ , 2+ , 4+ , 6+ , 8+ , . . . (3.119)

iar energia lor va fi definita de relatia (3.117) cu I din relatia de mai sus.
In acord cu aceste relatii spectrul energetic al starilor de rotatie arata ca
n figura 3.51. Pentru energiile starilor de rotatie se respecta asa numita
regula a intervalelor:

E2 : E4 : E6 : E8 : . . . = 1 : 10/3 : 7 : 12 : . . . (3.120)

I=1/2 este zero conform celor aratate n paragraful 1.8

318
 Figura 3.51
Spectrul energetic teoretic al starilor de rotatie pentru un nucleu
par-par

Succesiunea energetica a starilor rotationale din figura 3.51 este com-

plet determinata daca se cunoaste momentul de inertie J sau, ceea ce este
echivalent, daca se cunoaste energia starii E2 (prima stare excitata de spin
I=2). Intr-adevar, n acord cu relatia (3.117), daca se cunoaste energia E2 ,
energiile starilor cu I > 2 se deduc din urmatoarea relatie:
I(I + 1)
EI = E2 ; I = 4, 6, 8, . . . (3.121)
6
Momentul de inertie definit n functie de energia E2 conform relatiei:

3h2
J Jef = (3.122)
E2
se numeste moment de inertie efectiv al nucleului. Precizam ca relatiile
(3.121) si (3.122) sunt adevarate n ipoteza ca momentul de inertie (efectiv)
nu depinde, sau depinde foarte slab, de energia de excitare a nucleului. De
fapt aceasta independenta a momentului de inertie este o conditie necesara
pentru a se putea vorbi de spectrul de rotatie (a se vedea observatia relatata
n legatura cu relatia (3.112)).
Succesiunea starilor de rotatie din figura 3.51 ca si regula intervalelor,
exprimata de relatia (3.120), se observa practic la toate nucleele par-pare
deformate. Un exemplu este ilustrat n figura 3.52 pentru nucleul 180 72 Hf . Cu
linii punctate orizontale sunt precizate starile rotationale teoretice calculate

319
 Figura 3.52
Spectrul energetic al nucleului 180-Hf; liniile orizontale punctate
corespund valorilor teoretice.

conform relatiei (3.121). Regula intervalelor pentru acest nucleu, asa cum
rezulta din spectrul experimental, este urmatoarea:
E2 : E4 : E6 : E8 = 1 : 3.22 : 6.88 : 11.6 (3.123)
si este n bun acord cu regula teoretica exprimata de relatia (3.120). Se con-
stata totusi o usoara micsorare a rapoartelor experimentale din (3.123) fata
de cele teoretice n special pentru valorile mai mari ale numarului cuantic
I. Acest usor dezacord reflecta faptul ca energiile starilor de rotatie teore-
tice depasesc cu putin valorile experimentale corespunzatoare pe masura ce
numarul cuantic de spin I creste. Aceste abateri se pot explica prin aceea
ca pe masura ce creste momentul de rotatie cresc si fortele centrifugale care
duc la o deformare suplimentara a nucleului si deci la o usoara crestere a
momentului de inertie care poate fi evaluata cu relatia:
J = Jef (1 + bI(I + 1)) (3.124)
n care b este un parametru ce se determina astfel ncat spectrul teoretic
sa coincida cu cel experimental. Substituind aceasta relatie n (3.117) si
considerand ca parametrul b este foarte mic, pentru energiile starilor de
rotatie se obtine relatia:
h2  
EI0 = I(I + 1) bI 2 (I + 1) (3.125)
2Jef
Deoarece se constata ca parametrul b este destul de mic (dar nu zero) adesea
se afirma ca spectrul de rotatie al nucleelor par-pare respecta legea I(I+1)
avandu-se de fapt n vedere relatia (3.125).

320
 Stabilirea experimentala a legii I(I+1) pentru un nucleu oarecare repre-
zinta una din dovezile cele mai convingatoare ca nucleul respectiv este de-
format. Modelul MCD descrie deci bine spectrul energetic de rotatie al
nucleelor p-p deformate. Modelul permite calculul corect atat al momen-
tului cuadrupolar cat si al momentelor magnetice. Aceste probleme vor fi
abordate n paragraful urmator n contextul modelului unificat.

3.4 Modelul unificat

Modelul unificat si propune tratarea unitara a nucleului prin considerarea
atat a gradelor de libertate individuale cat si a celor colective ca si interactia
dintre acestea. Modelul ia n considerare influenta nucleonilor valentiali
asupra miezului care-si poate modifica forma si orientarea n spatiu; aceste
schimbari conduc la modificarea dinamica a campului selfconsistent care va
influenta miscarea individuala a nucleonilor. Asadar ntre miscarea colectiva
si individuala a nucleonilor exista o stransa corelare. Considerarea exacta
a interdependentei celor doua moduri de miscare este o problema deosebit
de dificila asa ncat n majoritatea cazurilor n cadrul modelului unificat se
considera cazurile limita care permit o descriere relativ simpla a nucleului si
adesea n concordanta cu datele experimentale. Astfel, n cazul unui singur
nucleon valential se considera, n acord cu cele precizate n paragraful 3.3,
ca interactia acestuia cu miezul sferic este slaba (aproximatia cuplajului
slab) si ca atare miezul ramane sferic. Ca urmare miscarea nucleonului va
fi tratata cu modelul MPS (paragraful 3.2.3) iar miezul, care poate efectua
vibratii n jurul formei sferice, este tratat n acord cu modelul MCS (para-
graful 3.3.1). Aproximatia cuplajului slab este deja satisfacatoare n cazul a
doi nucleoni valentiali. Pentru nucleele n care numarul nucleonilor valentiali
creste, interactia acestora cu miezul devine puternica (aproximatia cupla-
jului tare) si ca urmare miezul se deformeaza. In continuare se considera
ca miscarea colectiva a miezului deformat (n esenta miscarea de rotatie) se
face cu o frecventa mult mai mica decat frecventa miscarii nucleonilor indi-
viduali (aproximatia adiabatica) si ca atare nucleonii se misca n campul
selfconsistent al miezului care se modifica lent n timp; la limita campul
selfconsistent poate fi considerat static. In acest caz limita miezul deformat
este tratat conform modelului MCD (paragraful 3.3.2) iar nucleonul (nucle-
onii) valential este analizat cu modelul MPD (paragraful 3.2.4). In celelalte
cazuri (nuclee slab deformate) are loc cuplajul intermediar care comporta
o tratare matematica sofisticata. In continuare vor fi tratate cazurile ex-
treme, de fapt cele mai utilizate.

321
3.4.1 Aproximatia cuplajului slab (MUCS)
Aceasta aproximatie se justifica cel mai bine n cazul nucleelor cu A impar
care au un nucleon extrapaturi complete; este deci vorba de nuclee formate
dintr-un miez par-par sferic si un nucleon extramiez. Daca miezul ar fi inert
starile nucleului ar coincide cu starile energetice ale nucleonului valential,
stari ce se determina cu modelul MPS. Daca s-ar neglija existenta nucleonu-
lui valential, starile nucleului ar fi stari vibrationale, uni sau multi fononice,
de regula stari unifononice cuadrupolare sau octupolare. In modelul unifi-
cat n varianta cuplajului slab (MUCS) se considera ca se poate excita atat
nucleonul valential cat si miezul, ceea ce face ca spectrul starilor excitate ale
nucleului sa fie mult mai bogat. Intr-adevar, pe fiecare stare uniparticula
de spin si paritate jnn se pot construi stari de vibratie corespunzatoare
diferitelor excitari fononice. Spinii starilor nucleului vor rezulta prin cu-
plarea vectoriala a momentului jn cu momentul fononului (sau fononilor)
care a generat starile de vibratie. Pentru a exemplifica sa presupunem ca
prima stare excitata de natura uniparticula are o energie mare comparativ
cu prima stare excitata a miezului sferic. In aceasta situatie este rezonabil
sa se presupuna ca primele stari excitate ale nucleului corespund situatiei n
care nucleonul valential se gaseste pe nivelul uniparticula de spin si paritate
jnn , care defineste starea fundamentala a nucleului impar, iar miezul se va
excita n starea vibrationala de spin si paritate Icc si de energie Ec . Starile
nucleului vor avea spinul si paritatea definite de relatia:

I~ = I~c + ~jn ; = n c (3.126)

Daca ntre miez si nucleonul valential nu exista niciun fel de interactie

atunci starile cu spinul si paritatea definite de aceasta relatie vor avea aceeasi
energie. In ipoteza ca ntre miez si nucleonul valential exista o interactie cat
de slaba degenerarea este ridicata; se formeaza un multiplet de stari cu
energii diferite dar foarte apropiate de valoarea energiei Ec (figura 3.53).
Daca este ndeplinita conditia:

E < Ec (3.127)

n care E (figura 3.53) este diferenta dintre energia maxima si cea minima
a multipletului, se spune ca are loc aproximatia cuplajului slab.
Un exemplu edificator de realizare a cuplajului slab este prezentat n
figura 3.54 pentru nucleul 209 208
83 Bi format din miezul dublu magic 82 P b si
un proton extramiez sferic situat pe nivelul uniparticula 1h9/2 (figura 3.21);

322
 Figura 3.53
Ilustrarea calitativa a cuplajului slab.

Figura 3.54
Spectrul energetic al nucleului 209 Bi

323
starea fundamentala a nucleului va fi jnn = 9/2 . Prima stare excitata a
miezului 208 P b (figura 3.4) este o stare vibrationala octupolara de spin si
paritate Icc = 3 si de energie Ec = 2.61 Mev. In acord cu relatia (3.126)
starile nucleului vor avea spinul I=3/2, 5/2, 7/2, 9/2, 11/2, 13/2, 15/2 si
paritatea pozitiva. Diferenta de energie E pentru acest multiplet este de
cca. 0.25 MeV cu adevarat mult mai mica decat energia Ec = 2.61 MeV,
ncat conditia (3.127) este ndeplinita.
Un alt exemplu este prezentat n figura 3.55 pentru nucleul 63 29 Cu for-
62
mat din miezul 28 N i34 si un proton impar aflat pe nivelul uniparticula 2p3/2
(figura 3.21) de unde rezulta jnn = 3/2 . Prima stare vibrationala a nucle-
ului 62 +
28 N i este 2 si are energia de 1.171 MeV. In acord cu relatia (3.126) se
obtin starile de spin si paritate I = 1/2 , 3/2 , 5/2 , 7/2 dispuse ener-
getic ca n figura 3.55. Se constata ca diferenta energetica E = 0.742 MeV
este si n acest caz mai mica decat energia Ec = 1.171 MeV dar nu mult
mai mica ca n exemplul precedent. Rezultatul nu este ntamplator ntrucat
n cazul nucleului 209 Bi exista un singur proton valential pe cand n cazul
nucleului 63 Cu pe langa protonul valential mai exista si 6 neutroni valentiali
care determina o interactie mai puternica ntre acestia si miezul dublu magic
care are drept consecinta o despicare mai mare a nivelelor degenerate si de
aici o valoare mai mare pentru diferenta energetica E. Aceste doua e-
xemple arata elocvent faptul ca aproximatia cuplajului slab este adecvata
n special pentru nucleele cu un nucleon extramiez dublu magic. Conditia
(3.127) nu este ndeplinita n cazul nucleelor deformate caci energia primei
stari excitate pentru aceste nuclee este mica deoarece este o stare rotationala
(relatia (3.125)). Din considerentele de mai sus rezulta ca aproximatia cu-
plajului slab este ndeplinita pentru un numar limitat de nuclee.

3.4.2 Aproximatia cuplajului tare (MUCT)

Aceasta aproximatie se aplica bine n cazul nucleelor cu A impar care au un
nucleon extramiez puternic deformat, deci a unui miez care, el nsusi, are
mai multi nucleoni valentiali. Pentru simplitate n continuare vom considera
ca miezul deformat are simetrie axiala si de reflexie, ca cel din figura 3.50,
si ca ntre miez si nucleonul impar nu exista nicio interactie. In acest caz
miezul poate fi studiat n cadrul modelului MCD (paragraful 3.3.2) si va
fi caracterizat de momentul cinetic de rotatie R perpendicular pe axa de
simetrie (figura 3.56).
In ipoteza ca frecventa miscarii de rotatie rot a nucleului este mult mai
mica decat frecventa n a nucleonului:
rot n (3.128)

324
ipoteza cunoscuta sub denumirea de aproximatia adiabatica, se poate
afirma ca nucleonul de moment cinetic ~j (figura 3.56) se misca practic ntr-
un camp selfconsistent static. In aceste conditii starile nucleonului impar vor
fi descrise de modelul MPD (paragraful 3.2.4), model care, de fapt, foloseste
tacit conditia adiabatica. In modelul MPD nucleonul este caracterizat de
proiectia momentului cinetic ~j pe axa de simetrie, proiectie notata n para-
graful 3.2.4 cu K. Ca urmare momentul cinetic total al nucleului I, ~ n acord
cu figura 3.57, este definit de relatia:

I~ = R
~ + hK
~ (3.129)

3.4.2.1 Spectrul energetic

a) Spectrul energetic al nucleelor deformate cu A impar

In conditiile n care ipoteza adiabatica este ndeplinita si interactia dintre

nucleonul impar si miezul deformat este neglijabila (sau neglijata) hamilto-
nianul nucleului se poate scrie sub forma:

H = Hn + Hrot (3.130)

n care Hn este hamiltonianul uniparticula iar Hrot este hamiltonianul colec-

tiv ce descrie miscarea de rotatie a nucleului si este definit de relatia:

R2
Hrot = (3.131)
2J
Functia de unda a nucleului, corespunzatoare hamiltonianului din relatia
(3.130), pentru starea caracterizata de numarul cuantic de spin I si de
proiectie K (I3 = hK) pe axa de simetrie si de proiectie M (Iz = hM ) pe
axa de cuantificare (figura 3.57) se scrie sub forma produsului dintre functia
interna nK (q), care depinde de coordonatele interne q, de numarul cuantic
K cat si de alte numere cuantice ce sunt nsa nesemnificative pentru cele
ce urmeaza, si functia colectiva IM K (L ) corespunzatoare hamiltonianului
Hrot . In literatura de specialitate functia IM K (i ) se exprima n functie de
functia de rotatie DMI
K (i ) prin relatia:
s
2I + 1 I
IM K (i ) = DM K (i ) (3.132)
8 2

Aceste functii depind de unghiurile Euler {i } = {1 , 2 , 3 } = {, , }

care definesc sistemul de coordonate {123}, fixat de nucleu, fata de sistemul

325
 Figura 3.57
~ si I~3 = hK pentru obtinerea
Schema de cuplaj a momentelor R
momentului cinetic total I~

laborator {xyz}. Proprietatile functiilor IM K (i ) sunt studiate n detaliu

n literatura de specialitate; n particular, pentru K=0 (3 = = 0) aceste
functii se exprima n functie de functiile sferice YIM (, ) conform relatiei:
1
IM K=0 (, ) = YIM (, ) (3.133)
2
In concordanta cu cele precizate mai sus, functia de unda corespunzatoare
hamiltonianului (3.130) va fi:
s
2I + 1 I
(IM K) = DM K (i )nK (q) (3.134)
8 2
Evident, proprietatile de simetrie ale formei nucleului trebuie sa se re-
flecte n structura functiei de unda (IM K). Aceasta functie tine cont de
simetria axiala a nucleului prin aceea ca I3 = hK este o integrala a miscarii.
Intr-adevar, daca nucleul are simetrie axiala el nu se poate roti n jurul aces-
tei axe si ca atare proiectia hK (care corespunde proiectiei j3 a momentului
cinetic ~j al nucleonului) are aceeasi valoare indiferent de valorile posibile,
cuantificate, ale momentului de rotatie R. ~ Rezulta de aici si consecinta
importanta ca orice marime observabila, legata de rotatia n jurul axei de
simetrie, este determinata de structura interna a nucleului.
Functia (IM K) din (3.134) nu reflecta nsa si invarianta formei nucle-
ului la rotatia cu n jurul oricarei axe perpendiculare pe axa de simetrie.
Daca notam cu R1 operatorul care realizeaza rotatia la n jurul axei 1
(figura 3.57) actiunea acestuia asupra functiei (IM K) va fi:
s
2I + 1
R1 (IM K) = (1)I+K DM
I n
K (i ) R1 K (q) (3.135)
8 2

326
Pentru ca functia (IM K) din (3.134) sa corespunda si invariantei descrise
de relatia (3.135) trebuie transcrisa astfel:
s
2I + 1 
I n I+K I

(IM K) = DM K (i )K (q) + (1) DM K (i )R1 nK (q)
16 2 (1
+ K0 )
(3.136)

Pentru un nucleu impar numarul cuantic K ia valori semintregi;

relatia (3.135) este nsa adevarata si pentru nucleele par-pare si
impar-impare pentru care numarul K ia valori ntregi, inclusiv
valoarea zero. Din motive de generalizare, deci, n relatia (3.136)
s-a introdus factorul (1 + K0 ).

Functia din (3.136) reflecta atat simetria axiala cat si la rotatie a nucle-
ului. Deoarece I3 si, fireste, momentele I 2 si Iz sunt integrale ale miscarii,
functiile (IM K) definite n relatia (3.136) sunt functii proprii ale acestor
momente:
I 2 (IM K) = h2 I(I + 1)(IM K)
Iz (IM K) = hK(IM K) (3.137)
Iz (IM K) = hM (IM K)
Asadar, functiile (IM K) descriu starea nucleului caracterizata de nu-
merele cuantice I, M, K n care I, n acord cu relatia (3.129) n care R poate
lua valori ntregi 0, 1, 2, 3, ..., poate avea urmatoarle valori:

I = K, K + 1, K + 2, . . . (3.138)

Paritatea starilor cu valoarea numarului cuantic de spin I din (3.138)

se determina din observatia ca n ipoteza ca hamiltonianul miscarii in-
terne Hn este invariant la operatia de reflexie n oglinda, operatie prin care
nu se modifica unghiurile Euler, operatorul de reflexie P (paragraful 1.6)
actioneaza numai asupra coordonatelor interne si deci:

P (IM K) = P nk (q) (3.139)

Din aceasta relatie rezulta ca paritatea a functiei (IM K) este data

de paritatea K a functiei interne:

K ; K = 1 (3.140)

327
 Energia starilor de numere cuantice I, M, K si de paritate se determina
conform relatiei:
* +
R2
EIK = (IM K) | + Hn | (IM K) =
2J
* +
I 2 I32
(IM K) | + Hn | (IM K) =
2J
h2  
= I(I + 1) K 2 + En = EIK
rot
+ En (3.141)
2J
n care:
En = h(IM K) | Hn | (IM K)i (3.142)
este energia uniparticula iar EIK rot este energia de rotatie. Un calcul mai

exact, n care se tine cont de cuplajul dintre miscarea nucleonului extramiez

deformat si miscarea colectiva, generalizeaza relatia (3.141) astfel:

h2  
EIK = I(I + 1) 2K 2 + K,1/2 a(1)I+1/2 (I + 1/2) + En (3.143)
2J
Aceasta relatie arata ca n cazul K=1/2 exista un cuplaj puternic ntre
miscarea colectiva si cea individuala, cuplaj caracterizat de coeficientul de
cuplaj a care poate lua atat valori pozitive cat si negative.

Demonstrarea relatiei (3.143) se face plecand de la observatia

ca desi I3 = j3 este o constanta a miscarii, momentul cinetic
I~ rezulta totusi din cuplajul momentelor R ~ si ~j (figura 3.58)
conform relatiei:
I~ = R
~ + ~j (3.144)
Hamiltonianul H din relatia (3.130) cu Hrot din (3.131) devine:

R2 (I~ ~j)2
H= + Hn = + Hn = Hrot + Hn + Hcor. (3.145)
2J 2J
n care:
1 2
Hrot = (I 2I3 j3 )
2J
j2
Hn = Hn + (3.146)
2J
1 1
Hcor. = (2I1 j1 + 2I2 j2 ) = (I+ j + I j+ )
2J 2J

328
 Figura 3.58
~ si ~j pentru definirea momentului cinetic
Cuplajul momentelor R
total I~

cu:
I = I1 iI2 ; j = j1 ij2 (3.147)
Hamiltonianul Hcor. seamana cu energia potentiala a fortelor
coriolis din fizica clasica si ca atare se numeste hamiltonianul
coriolis sau hamiltonianul interactiei miscarii de rotatie cu mis-
carea individuala. Intr-adevar, daca acest hamiltonian se negli-
jeaza n relatia (3.146), energia starilor descrise de functiile
(IM K) va fi:

EIK =< (IM K) | Hrot + Hn | (IM K) >= (3.148)

h2  
I(I + 1) 2K 2 + En
2J
relatie care arata lipsa cuplajului ntre miscarea colectiva si
cea individuala. Mentionam ca n obtinerea acestei relatii s-a
tinut cont de faptul ca functiile (IM K) sunt functii proprii si
pentru operatorul j3 .
Considerarea hamiltonianului coriolis complica problema caci
operatorul I din (3.147) combina starile care au numarul cuan-
tic K cu valori ce difera cu o unitate conform relatiei:
q
I (IM K) = (I K)(I K + 1)(IM, K 1) (3.149)

Din aceasta relatie rezulta ca prin considerarea hamiltonianu-

lui coriolis care amesteca starile cu K = 1 proiectia hK
nu mai este o constanta a miscarii (K nu mai este un numar
cuantic bun). Deoarece functiile (IM K) contin numai stari cu

329
 numarul cuantic +K si -K rezulta ca elementele de matrice ale
termenului coriolis sunt diferite de zero numai pentru valorile:
1
K = 2K = 1 K = (3.150)
2
In acest caz:

< (IM K) | Hcor. | (IM K) > aK,1/2 (3.151)

Relatia (3.149) combinata cu relatia (3.151) conduce la relatia

(3.143)

Starile de rotatie definite de relatiile (3.138), (3.140) si (3.143) corespund

unei stari uniparticula cu o valoare K, o paritate K si o energie uniparticula
En bine definite. In starile cu I K configuratia nucleonilor pe nivele
uniparticula este aceeasi; aceste stari difera ntre ele numai prin valoarea
diferita a momentului cinetic de rotatie si deci, si prin numarul cuantic I.
Ansamblul acestor stari de rotatie, corespunzatoare aceleeasi configuratii de
nucleoni, formeaza o banda de rotatie. Energia unei stari din banda de
rotatie fata de energia starii fundamentale a benzii respective este definita
de relatia:

EI = EIK EKK =
h2  
= I(I + 1) K(K + 1) + K,1/2 a(1 + (1)I+1/2 (I + 1/2)) (3.152)
2J
va fi:
iar energia totala a starii EIK

EIK = EI + EKK (3.153)

n care EKK , conform relatiei (3.143), este n esenta, energia uniparticula

pe care s-a construit banda de rotatie respectiva. In acord cu relatiile de
mai sus spectrul energetic pentru o banda de rotatie cu numarul cuantic
K diferit de 1/2 arata, calitativ, ca n figura 3.59. Si pentru aceste stari,
ca si pentru starile de rotatie pentru nucleele par-pare deformate, se poate
stabili o regula a intervalelor similara cu relatia (3.120). Astfel, raportul

EI=K+2
/EI=K+1 , n acord cu relatiile de mai sus, ca si din figura 3.59,
este definit de expresia:

EI=K+2 2K + 3 1
= =2+ (3.154)
EI=K+1 K +1 K+1

330
 Figura 3.59
Spectrul energetic, teoretic, pentru o banda de rotatie cu
numarul cuantic K diferit de 1/2 si de zero

Aceasta relatie poate fi folosita si pentru determinarea experimentala a

numarului cuantic K, daca acest numar cuantic nu este determinat cu aju-
torul unui model de paturi pentru nucleele deformate (paragraful 3.2.4).
Spectrul energetic pentru o banda de rotatie cu K=1/2 este mai com-
plicat si depinde de valoarea coeficientului de cuplaj a din relatia (3.143).
Succesiunea starilor de rotatie pentru diferite valori a rezulta din figura
3.60. Spectrul energetic pentru a = 2 este redat n figura 3.61. Se constata
ca pentru banda de rotatie cu K=1/2 succesiunea de nivele nu este n acord
cu cea definita de relatia (3.138).
Spectrele experimentale ale nucleelor deformate cu A impar confirma
ansamblul rezultatelor prezentate mai sus asa cum se poate constata din
figurile 3.62 si 3.63, n care spectrul experimental este descompus n benzile
de rotatie corespunzatoare. Se poate constata ca relatia (3.154) se verifica
bine pentru toate benzile de rotatie prezentate n figurile amintite. In cazul
nucleului 169 Y b din figura 3.63 exista si banda K = 1/2 . Desi succesiunea
starilor este 1/2 , 3/2 , 5/2 , 7/2 , etc., distanta dintre nivele nu re-
specta legea I(I+1). Comparand aceasta succesiune de stari pentru K=1/2
cu figura 3.60 se poate deduce ca parametrul a pentru 169 Y b are valoarea
| a |< 1. Precizam faptul ca daca figura 3.60 este realizata la scara,
atunci prin compararea spectrului experimental cu aceasta figura se poate
stabili valoarea prametrului a. In figura 3.64 este prezentata banda fun-
damentala K = 1/2 pentru nucleul 207 P b. Succesiunea starilor de rotatie

331
 Figura 3.60
Succesiunea starilor de rotatie pentru valorile posibile ale
parametrului de cuplaj a pentru o banda de rotatie cu K=1/2

Figura 3.61
Spectrul energetic, teoretic, pentru o banda de rotatie cu K=1/2
n cazul a = 2

332
 Figura 3.62
Spectrul energetic experimental pentru nucleul 249 97 Bk. In figura
sunt identificate benzile de rotatie. Energia (n MeV) este
precizata pe fiecare stare

n cazul acestui nucleu este similara cu succesiunea starilor din figura 3.61
pentru cazul a=2; aceasta asemanare conduce la ideea ca coeficientul de cu-
plaj pentru acest nucleu este pozitiv si are valori pozitive egale aproximativ
cu doi.

b). Spectrul energetic al nucleelor p-p si i-i

Desi rezultatele de mai sus se refera la nucleele cu A impar ele raman,

n esenta, valabile si pentru nucleele impar-impare (i-i) si par-pare (p-p),
daca acestea prezinta simetrie axiala si simetrie de rotatie n jurul oricarei
axe perpendiculare pe axa de simetrie. Fireste, n aceste cazuri proiectia K
pe axa de simetrie este definita de proiectiile momentelor nucleonilor (sau
gaurilor) care definesc proprietatile nucleului. Astfel, n cazul nucleelor i-i,
proiectia K este definita de proiectia Kp si Kn a protonului, respectiv, a
neutronului impar conform relatiei:

K =| Kp Kn | (3.155)

Pentru fiecare valoare K (K 6= 0) rezultata din relatia de mai sus se con-

333
 Figura 3.63
Spectrul energetic experimental si identificarea benzilor de
rotatie pentru nucleul 169 Y b. Energia starilor (n KeV) este
precizata pe fiecare stare.

Figura 3.64
Banda de rotatie fundamentala pentru nucleul 207 P b

334
struieste cate o banda de rotatie n acord cu relatiile de mai sus. Similar se
procedeaza si n cazul nucleelor p-p n starile excitate (n starea fundamen-
tala K=0) cu conditia ca prin Kp si Kn sa se nteleaga proiectia momentului
nucleonului si a gaurii (pentru starile de tip o particula-o gaura) care de-
finesc spectrul de joasa energie de excitatie pentru aceste nuclee. Exceptie
de la regulile de mai sus l constituie cazul K=0. In acest caz functia de
unda din (3.136), n acord cu relatia (3.133), devine:
1  
(IM K = 0) = YIM n0 (q) + (1)I R1 n0 (q) (3.156)
2 2
Daca notam cu r valoarea proprie a operatorului R1 din relatia (3.135):

R1 n0 (q) = rn0 (q) (3.157)

relatia precedenta devine:

1
(IM K = 0) = YIM (, )n0 (q)(1 + (1)I r) (3.158)
2 2
Precizam ca r este valoarea proprie a operatorului R1 care arata cum se
comporta functia de unda interna la rotatia cu n jurul axei 1 perpen-
diculara pe axa de simetrie si poate lua valorile 1; valoarea r nu trebuie
confundata cu valoarea paritatii interne K=0 a functiei interne.
Relatia (3.158) arata ca functia de unda este diferita de zero pentru
urmatoarele situatii:

r = +1 ; I = 0, 2, 4, 6, . . .
(3.159)
r = 1 ; I = 1, 3, 5, 7, . . .

Daca se tine cont de paritatea K=0 a functiei interne si avand n vedere ca

paritatea functiei (IM K) este definita de K n acord cu relatia (3.140),
rezulta ca starile benzilor de rotatie construite pe starea interna cu K=0 pot
avea urmatoarele valori pentru I si :
(
r = +1 ; I = 0+ , 2+ , 4+ , 6+ , . . .
= K=0 = +1
r = 1 ; I = 1+ , 3+ , 5+ , 7+ , . . .
( (3.160)
r = +1 ; I = 0 , 2 , 4 , 6 , . . .
= K=0 = 1
r = 1 ; I = 1 , 3 , 5 , 7 , . . .

In particular pentru nucleele par-pare n starea fundamentala, pentru

care = +1 si r=+1, banda de rotatie fundamentala va fi caracterizata

335
 Figura 3.65
Spectrul energetic de joasa energie pentru nucleul 166 Ho.

de valorile I = 0+ , 2+ , 4+ etc., n acord cu relatia (3.119). Nucleele impar-

impare care au K =| Kp Kn |= 0 n starea fundamentala si = K=0 = 1
prezinta adesea doua benzi de rotatie cu I = 0 , 2 , 4 , 6 , . . . si
I = 1 , 3 , 5 , 7 , . . . corespunzatoare numarului cuantic r egal cu 1
conform relatiei (3.160), deplasate energetic una fata de alta. Un exemplu
n acest sens este prezentat n figura 3.65 pentru nucleul 166 67 Ho (holmiu).

c). Considerarea miscarii de vibratie n cazul nucleelor puternic

deformate.

In discutia de mai sus s-a considerat ca singura miscare colectiva posi-

bila a nucleelor deformate este miscarea de rotatie. In realitate, nucleul
deformat poate efectua, ca si n cazul nucleelor sferice (paragraful 3.4.1),
vibratii (oscilatii) n jurul formei deformate. Cele mai importante vor fi
vibratiile cuadrupolare cu l=2 (figura 3.66). Daca prin aceste vibratii se
pastreaza atat simetria axiala a nucleului (n planul (1,3) din figura 3.66,
care contine axa de simetrie, nucleul are forma unei elipse) cat si cea la
reflexie (n planul (1,2), perpendicular pe axa de simetrie nucleul are forma
unui cerc) vibratiile cuadrupolare se numesc vibratii . In cazul n care
prin aceste vibratii nucleul si pierde simetria axiala (n planul (1,2) nucleul

336
 Figura 3.66
Ilustrarea calitativa a formei nucleului n cazul vibratiilor si

trece de la un cerc la forma de elipsa) vibratiile cuadrupolare se numesc

vibratii . In cazul vibratiilor nucleul poate avea la un moment dat
forma unui elipsoid cu toate semiaxele diferite. Deoarece forma nucleului
pentru vibratiile cuadrupolare (relatia (3.96)) este definita de undele sferice
Y2m , rezulta ca vibratiile corespund cazului m=0 iar cele corespund
proiectiei m = 2. Vibratiile cuadrupolare cu m = 1 sunt echivalente
cu rotatia nucleului, ca un tot, n jurul unei axe perpendiculare pe axa de
simetrie si ca atare nu corespund modificarii formei nucleului.
In mod similar se pune problema si n cazul vibratiilor octupolare sau
de multipol l superior. In particular vibratiile octupolare cu m=0 sunt
prezentate n figure 3.67.
In ipoteza ca pentru nucleele puternic deformate are loc aproximatia
adiabatica:
rot vib n (3.161)

337
 Figura 3.67
Vibratiile octupolare , pentru m=0, ale unui nucleu deformat.

care fizic nseamna ca energia starilor de rotatie este mult mai mica decat
energia starilor de vibratie iar energia acestor stari este, la randul ei, mult
mai mica decat energia starilor uniparticula, rezulta ca pentru fiecare stare
individuala, interna a nucleonilor se poate construi spectrul energetic al
starilor de vibratie iar pentru fiecare stare de vibratie se poate construi o
banda de rotatie.
In cazul n care aproximatia adiabatica are loc hamiltonianul nucleului
devine:
H = Hn + Hrot + Hvib (3.162)
n care Hn si Hrot au semnificatia de mai sus (relatia (3.130)) iar Hvib tine
cont de miscarea de vibratie a nucleului n jurul formei deformate de echili-
bru. Functia de unda din (3.134) trebuie modificata astfel ncat sa contina si
functia corespunzatoare vibratiilor iar energia nucleului va contine pe langa
termenul exprimat de relatia (3.143) si energia corespunzatoare miscarii de
vibratie. Elaborarea matematica a celor precizate mai sus depaseste scopul
acestei lucrari si ca urmare, n continuare ne vom limita la considerente
calitative. Astfel, daca vibratiile n jurul formei deformate de echilibru
pastreaza simetria axiala rezulta ca proiectia momentului cinetic total pe
axa de simetrie se conserva n continuare. In cazul nucleelor cu deformatie
axiala statica aceasta proiectie este K; n cazul vibratiilor la aceasta proiectie
se mai adauga si proiectia m a momentului orbital l al fononului care pro-
duce vibratia respectiva. Asadar, n cazul n care se considera si miscarea
de vibratie, numarul cuantic K, folosit n cazul deformatiilor statice, devine:
K0 =| K + m | (3.163)
Subliniem faptul ca aceasta relatie este adevarata n ipoteza ca vibratiile
conserva simetria axiala, conditie esentiala pentru a considera ca proiectia

338
K0 este un numar cuantic bun. Aceasta conditie nu este ndeplinita, de
exemplu, n cazul vibratiilor (figura 3.66); daca se considera, totusi, ca
asimetria axiala datorata acestor vibratii (sau alte vibratii care nu conserva
simetria axiala) este foarte mica se poate considera n continuare ca numarul
cuantic K0 este nca un numar cuantic bun. Sa observam si faptul ca
unele vibratii, ca cele octupolare cu m=0 (figura 3.67) conduc la o forma
care nu mai este invarianta la rotatia n jurul unei axe perpendiculare pe
axa de simetrie asa ncat functia de unda totala nu mai poate fi scrisa ca
n relatia (3.136), caci nucleul nu mai prezinta invarianta la reflexie. In
aceste cazuri functia interna nK (q) nu mai are o paritate definita; adesea
nsa se considera ca abaterile de la simetria la reflexie datorate vibratiilor
sunt foarte mici ncat se poate atribui o paritate K bine definita pentru
functia interna.
In ipoteza ca vibratiile conserva simetria axiala si la reflexie (sau ca
abaterile de la aceste simetrii sunt foarte mici) se poate demonstra ca starile
din banda de rotatie, construita pe oricare stare vibrationala de proiectie
K0 definit n (3.163), au spinul I si paritatea definite de relatile:

I = K0 , (K0 + 1) , (K0 + 2) , . . . pentru K0 6= 0 (3.164)

= K vib. (3.165)
n care vib. reprezinta valoarea proprie a paritatii pentru functia de vibratie.
Relatia (3.165) rezulta calitativ din urmatoarele: inversia spatiala nseamna
atat inversia coordonatelor interne, ceea ce conduce la valoarea K , cat si
inversia formei nucleului aflat n vibratie, ceea ce conduce la valoarea proprie
vib. . In esenta vib. este definita de valoarea (1)l n care l este momentul
cinetic al fononului care produce vibratia. Ca si n cazul miscarii de rotatie,
cazul K=0, care corespunde vibratiilor nucleelor p-p sau i-i cu K=0 si unor
vibratii cu m=0, prezinta particularitati. In cazul acestor nuclee modificarea
formei (figura 3.67) este echivalenta cu modificarea unghiurilor si la
si + si ca atare are loc relatia:

vib. = (1)I (3.166)

In consecinta, pentru K=0 se pot construi urmatoarele benzi de rotatie:

(
vib. = +1 ; I = 0+ , 2+ , 4+ , . . .
K = +1
vib. = 1 ; I = 1 , 3 , 5 , . . .
( (3.167)
vib. = +1 ; I = 0 , 2 , 4 , . . .
K = 1
vib. = 1 ; I = 1+ , 3+ , 5+ , . . .

339
 In rezumat, se poate spune ca pe orice stare interna nK (q) se poate
construi o banda de rotatie n care starile de rotatie au spinul si paritatea
definite de relatiile (3.138) si (3.140) sau (3.160) si energia definita de (3.153).
De asemenea, pe fiecare stare 0K (q) se poate construi spectrul starilor de
vibratie de proiectie m data si pe fiecare stare de vibratie de numar cuantic
| K + m | se poate construi o banda de rotatie n care starile de rotatie
au spinul si paritatea definite de relatiile (3.164)(3.167). Energiile acestor
stari sunt date de relatia (3.153) la care se adauga energia starii de vibratie
pe care a fost construita banda de rotatie respectiva. Fireste, aceste afirmatii
sunt adevarate n ipoteza ca aproximatia adiabatica, exprimata de relatia
(3.161), este ndeplinita. Este de presupus ca ipoteza adiabatica este greu
de ndeplinit n cazul nucleelor i-i caci starile interne nK (q) rezultate prin
excitarea protonului si neutronului impar au energii relativ mici de excitare.
Ca urmare, spectrul energetic de joasa energie al nucleelor i-i va fi format n
esenta din starile interne nK (q) pe care se construiesc benzi de rotatie. In
cazul nucleelor cu A impar, starile interne nK (q) au energii ceva mai mari
n comparatie cu nucleele i-i, si ca atare este de presupus ca spectrul de
joasa energie contine pe langa benzile de rotatie construite pe starile nK (q)
si benzi de rotatie construite pe stari vibrationale. Conditia adiabatica este,
fara ndoiala, cel mai bine ndeplinita n cazul nucleelor par-pare (p-p). In
acest caz starile nK (q) rezultate prin excitari de tip particula-gaura, au
energii de excitare relativ mari ncat conditia adiabatica (3.161) este, de
regula, ndeplinita. De aici rezulta ca spectrul energetic de joasa energie al
nucleelor par-pare este esentialmente colectiv (n special pentru nucleele
deformate foarte grele) si este format din stari colective de vibratie construite
pe starea fundamentala si din benzile de rotatie construite pe starile de
vibratie cat si banda de rotatie construita pe starea fundamentala.
In particular, n cazul nucleelor par-pare, pe langa banda de rotatie core-
spunzatoare starii fundamentale, se pot construi pe fiecare stare vibrationala
unifononica cuadrupolara, urmatoarele benzi de rotatie:

I = 0+ , 2+ , 4+ , 6+ , . . .
pentru vibratii (m = 0); n = 1
I = 2+ , 3+ , 4+ , 5+ , . . .
pentru vibratii (m = 2); n = 1
I = 2+ , 3+ , 4+ , 5+ , . . .
pentru vibratii si n = n = 1
(3.168)
Pentru stari bifononice cuadrupolare numarul benzilor de rotatie creste
considerabil. Astfel, banda de rotatie corespunzatoare a doi fononi are
K0 = 0+ iar banda de rotatie pentru doi fononi (n = 0, n = 2) are fie
K0 = 0+ fie K0 = 4+ , etc.
Spectrul energetic de joasa energie al unui nucleu par-par, n acord cu

340
 Figura 3.68
Spectrul energetic de joasa energie al nucleelor par-pare
deformate. Pozitionarea energetica a diferitelor benzi de rotatie
este orientativa

341
 Figura 3.69
Spectrul energetic de joasa energie al unui nucleu par-par prin
considerarea starilor de vibratie octupolare si a benzilor de
rotatie corespunzatoare.

precizarile de mai sus, este redat, calitativ, n figura 3.68. Sa precizam cu

acest prilej ca n literatura de specialitate banda de rotatie construita pe o
stare de vibratie definita de numarul cuantic K0 se identifica tot cu numarul
cuantic K; aceasta conventie se reflecta si n figura 3.68. Din figura se
constata ca banda de rotatie 0+ se poate construi fie pe starea fundamentala
fie pe starea vibrationala unifononica (n = 1) sau bifononica (n = 2)
In mod similar, dar cu probabilitate mai mica, se pot excita si stari
unifononice octupolare (l=3), n care proiectia m a momentului cinetic al
fononului defineste proiectia K K0 pe axa de simetrie a nucleului. Con-
struind si pe aceste stari vibrationale benzi de rotatie n acord cu relatiile
de mai sus se obtine spectrul energetic din figura 3.69. In general spectrul
energetic de joasa energie al unui nucleu par-par se obtine prin considerarea
atat a starilor de vibratie cuadrupolare cat si a starilor octupolare adica prin
considerarea simultana a spectrelor din figurile 3.68 si 3.69.
Ca o concluzie generala se poate afirma ca modelul MUCT pentru nucle-
ele deformate prezice un spectru energetic, cel putin din punct de vedere cali-
tativ, n concordanta cu cel experimental. Rezultatele de mai sus, adevarate
pentru nucleele deformate ce prezinta atat simetrie la rotatie cat si la re-
flexie, se pot generaliza si n cazul nucleelor deformate care nu prezinta astfel
de simetrii.

342
3.4.2.2. Momentele magnetice.
In miscarea de rotatie a miezului deformat nucleonii, cu sarcini electrice si
momente magnetice dipolare, sunt antrenati n miscare circulara si ca atare
genereaza curenti circulari si, n final, un moment magnetic al miezului.
In consecinta, n cadrul modelului unificat, momentul magnetic este dat
de doua componente: una asociata misarii colective a miezului iar cealalta
asociata miscarii individuale a nucleonilor valentiali. In particular, n cazul
nucleelor care au o axa de simetrie, prima componenta este asociata momen-
tului cinetic de rotatie R~ iar cealalta componenta este asociata proiectiei K:
~
N ~ N ~ K ~ N ~ N ~
~I = gI I = gR R + gK K = (gK gR ) K + gR I (3.169)
h h h h h
~ = I~ K
In obtinerea acestei relatii s-a folosit relatia R ~ 4 n acord cu
formula (3.129). Repetand rationamentul din paragraful 1.7.2 factorul giro-
magnetic gI se obtine prin multiplicarea relatiei de mai sus cu I:~

gI (I~2 ) = (gK gR )(K

~ I)
~ + gR (I~I)
~ (3.170)

de unde rezulta pentru gI expresia:

K2
gI = (gK gR ) + gR (3.171)
I(I + 1)

In obtinerea acestei relatii s-a tinut cont de cuantificarea uzuala I 2 I(I+1)

cat si dep
faptul ca produsul scalar K ~ I,
~ n acord cu figura 3.57, este egal cu
~ ~
K I = K I(I + 1) K 2
= K . Momentul magnetic al nucleului, n acord
I(I+1)
cu definitia din relatia (1.181) va fi:

K2
I = gI N I = (gK gR )N + gR N I =
I +1
K2 I(I + 1) K 2
= gK N + gR N (3.172)
I +1 I +1
Avand n vedere precizarile din paragraful precedent, relatia de definitie a
momentului magnetic este adevarata pentru toate valorile K cu exceptia
cazului K=1/2. In particular, momentul magnetic dipolar n starea funda-
mentala K=I va fi:
I2 I I
I=K = gK N + gR N = gK N I + (gR gK )N (3.173)
I +1 I +1 I +1
4
Momentele I~ si R
~ sunt exprimate n unitati h.

343
Pentru a compara aceasta relatie cu valorile experimentale se impune eval-
uarea factorilor giromagnetici gR si gK . Aceasta este o problema dificila
nerezolvata, de fapt, din punct de vedere teoretic; exista totusi unele es-
timari. Astfel, pentru evaluarea factorului gR se porneste de la relatia clasica
e ~
(1.176) ~ = 2m R care stabileste legatura dintre momentul dipolar magnetic
si momentul cinetic de rotatie R. ~ Pentru un nucleul ncarcat uniform, care
se roteste ca un rigid, relatia (1.176) devine:
Ze ~ Ze ~ Z 2 ~

~= R R= R (3.174)
2M 2Amn A 2mn
n care M este masa nucleului iar mn este masa unui nucleon. Comparand
aceasta relatie cu relatia (1.176) rezulta pentru factorul giromagnetic gR
expresia:
Z
gR (3.175)
A
Fireste, aceasta relatie este numai aproximativa caci este greu de pre-
supus ca la miscarea de rotatie a nucleului participa, n egala masura, toti
nucleonii nucleului.
Determinarea factorului giromagnetic gK este si mai dificila. Adesea,
pentru nucleele cu A impar cu deformare mica, se considera ca momentul
cinetic ~j al nucleonului impar nca mai poate fi considerat un numar cuantic
bun si de aici egalitatea I~ = ~j si gK gI = gj n care gj este definit n
relatia (1.219); cu aceste precizari momentul magnetic din (3.173) devine:
Z I Z I
   
I=j = gI N I + gI N = (I )n + gI N (3.176)
A I +1 A I +1
n care (I )n este momentul magnetic dipolar definit n cadrul modelu-
lui uniparticula n relatia (1.221) sau (3.84) iar celalalt termen reprezinta
corectia colectiva. Relatia de mai sus, desi aproximativa, conduce la un
acord satisfacator al momentului magnetic teoretic cu cel experimental
pentru nucleele slab deformate. Astfel, n cazul nucleului 27 13 Al, n acord cu
modelul MPS, protonul impar se afa pe nivelul 1d5/2 (I=5/2) si, n acord
cu valorile din tabelul 3.4, momentul magnetic (I )n va fi 4.79N si
gI = gj = 1.92. Corectia colectiva din (3.176) conduce la valoarea -1.03 N
si la un moment magnetic teoretic de cca. 3.76 N . Aceasta valoare este n
acord satisfacator cu valoarea experimentala 3.64N .
In cazul nucleelor puternic deformate aproximatia gK gI=j nu mai este
acceptabila. Pentru aceste nuclee gK se determina conform relatiei:
1
gK = (gs s3 + gl l3 ) (3.177)
K

344
n care gs si gl sunt factorii giromagnetici ai nucleonului impar, corespunzatori
momentului de spin ~s si momentului orbital ~l, de proiectie s3 si l3 pe axa
de simetrie a nucleului deformat. Determinarea acestor proiectii este dificila
caci depind de deformarea nucleului. Si mai complicata este problema deter-
minarii factorului giromagnetic gK pentru nucleele impar-impare. De aceea
n practica factorii giromagnetici gK si gR se determina experimental din
studiul tranzitiilor magnetice dipolare ntre starile unei benzi de rotatie a
carei probabilitate depinde de (gK gR )2 si din valorile experimentale ale
momentelor magnetice comparate ulterior cu relatia (3.176). Semnul facto-
rilor giromagnetici gR si gK se determina din studiul corelatiilor unghiulare
pentru doua tranzitii succesive. Valorile astfel determinate sunt re-
produse n tabelul 3.8, pentru trei nuclee grele deformate, mpreuna, pentru
comparatie, cu factorii giromagnetici gj si gR Z/A. Valorile experimentale
ale factorilor giromagnetici gR si gK astfel determinati furnizeaza informatii
suplimentare privitoare la structura nucleului. Este de remarcat faptul ca
modelul unificat, n pofida dificultatilor semnalate mai sus, conduce la un
acord superior ntre momentul magnetic dipolar teoretic si cel experimental.

Tabelul 3.8

Nucleul Iexp exp gK gR gj gR Z/A

181 T a 7/2 2.1 0.70 0.25 0.49 0.40

73

197 Au 3/2 0.19 -0.06 0.32 0.12 0.40

79

193 Ir 3/2 0.17 0.12 0.10 0.12 0.40

77

3.4.2.3. Momentul cuadrupolar.

In cadrul modelului unificat, ca si pentru momentul magnetic, momentul
cuadrupolar intrinsec Q0 este definit de doua componente: una asociata
miscarii individuale a nucleonului (sau nucleonilor) valentiali Q0I=j si alta
asociata miezului deformat Q0col :

Q0 = Q0I=j + Q0col (3.178)

345
Componenta Q0I=j este definita de relatia (3.87) sau (3.88). Componenta
Q0col depinde de deformarea nucleului; pentru nuclee sferice, reamintim, Q0col
este zero si ca atare momentul cuadrupolar Q0 este n totalitate definit de
Q0I=j . Pentru nucleele cu deformare axiala simetrica definita de relatia (3.89)
momentul cuadrupolar este dat de relatia (1.260) pe care o reproducem:

2Z 2
Q0col = (a b2 ) (3.179)
5
n care a si b sunt semiaxele elipsoidului. Aceste aemiaxe se determina din
relatia (3.89) pe care o transcriem astfel:
r !
5
R() = R0 (1 + Y20 ) = R0 1 + P2 (cos ) =
4
r !
5
= R0 1+ (3 cos2 1) (3.180)
2 4
Semiaxele a si b vor fi:
r !
5
a = R(0) = R0 1 +
4
r !
5
b = R(90 ) = R0 1 (3.181)
2 4

Cu aceste valori, momentul cuadrupolar Q0col din (3.179) devine:

!
3ZR2 3ZR2
r
5
Q0col = 0 1+ 0 (1 + 0.16) (3.182)
5 4 4 5

Adesea momentul cuadrupolar se exprima n functie de parametrul

(numit tot parametru de deformare) definit n relatia (1.309):
r
ab 3 5
= = 0.946 (3.183)
R0 2 4

Coreland relatiile (3.182) si (3.183) momentul cuadrupolar colectiv se

exprima n functie de parametrul astfel:
4 1
Qcol = ZR02 (1 + ) (3.184)
5 6

346
 Figura 3.70
Parametrul de deformare pentru nucleele cu 150 A 190.
Cerculetele corespund nucleelor p-p iar cruciulitele nucleelor cu
A impar.

Momentul cuadrupolar redus, definit n relatia (1.311) devine:

Qcol 3 4 1
Q0col = 2 = (1 + 0.16) = (1 + ) (3.185)
ZR0 5 5 6

Din aceasta relatie rezulta ca pentru valori = 0.10 0.40 ( = 0.106

0.42) (figura 3.70) caracteristice nucleelor deformate cu 150 A 190, mo-
mentul cuadrupolar redus are valori cuprinse ntre 0.085 si 0.405 care core-
spund valorilor experimentale, dupa cum se poate constata din figura 1.50.
Precizam ca pentru nucleele din aceasta figura, puternic deformate, momen-
tul cuadrupolar Q0I=j este nesemnificativ asa ncat momentul cuadrupolar
al acestor nuclee este definit practic de Q0col . De aici rezulta ca momen-
tul cuadrupolar definit de relatia (3.185), este n acord bun cu rezultatele
experimentale ceea ce arata caracterul colectiv al momentului cuadrupo-
lar. Descrierea initiala, corecta, a momentelor cuadrupolare ale nucleelor de
catre modelul colectiv a dus, de fapt, la dezvoltarea ulterioara a modelelor
colective.

347
3.4.2.4. Momentul de inertie.
O caracteristica importanta a nucleelor deformate este momentul de inertie
care, dupa cum s-a aratat n paragraful 3.3.2, defineste n totalitate spec-
trul energetic al starilor de rotatie. Valoarea experimentala a momentului
de inertie, numit moment de inertie efectiv se determina, de regula, din
valoarea experimentala a primelor stari rotationale; n particular, pentru nu-
cleele par-are Jef se determina din energia primei stari excitate rotationale
conform relatiei (3.122). Valoarea experimentala Jef se compara cu valo-
rile teoretice rezultate ca urmare a ipotezelor ce se fac asupra nucleului.
In ipoteza cea mai simpla n care nucleul este asimilat cu un rigid deformat,
de forma unui elipsoid de rotatie, momentul de inertie se exprima astfel:
2
Jrigid = M R02 (3.186)
5
n care M este masa nucleului iar R0 este raza medie de echilibru (relatia
(3.180)). Fara ndoiala ca asimilarea nucleului cu un rigid este o ipoteza
discutabila caci nucleul este format din nucleoni care au o mare mobilitate
unul fata de altul. De aceea la schimbarea orientarii spatiale a nucleului de-
format este de presupus ca vor participa un numar relativ mic de nucleoni,
eventual nucleonul extramiez sferic - deci nucleonii valentiali. Este ca si cum
acesti nucleoni sunt separati de ceilalti nucleoni ai miezului sferic printr-un
strat suprafluid care leaga cele doua categorii de nucleoni (figura 3.71).
Miscarea colectiva a nucleonilor valentiali este ca un val care se propaga
fara frecare (deci permanent) n jurul miezului generand astfel deformarea
permanenta a nucleului. In aceasta ipoteza, numita si ipoteza hidrodi-
namica, momentul de inertie are urmatoarea expresie:

3  
Jlichid = M (R1 R0 )2 + (R2 R0 )2 + (R3 R0 )2 (3.187)
5
Pentru un nucleu de forma unui elipsoid de rotatie descris de ecuatia (3.180)
n care R1 = R2 = b si R3 = a, momentul de inertie din (3.187) devine:
3   9
Jlichid = M 2(b R0 )2 + (a R0 )2 = M R02 2 (3.188)
5 8
n care semiaxele a si b sunt definite n (3.181). Din relatiile (3.186) si
(3.188) se constata ca relatia ntre momentele de inertie n cele doua cazuri
extreme este urmatoarea:
45 2
Jlichid = Jrigid (3.189)
16

348
 Figura 3.71
Momentul de inertie definit de nucleonii valentiali care se rotesc
ca un val n jurul miezului deformat datorita unui strat
suprafluid (inelul hasurat din figura).

Figura 3.72
Raportul Jef /Jrigid calculat conform relatiei (3.186); Jef este
determinat experimental. Cerculetele corespund nucleelor cu A
par iar patratele corespund nucleelor cu A impar.

349
 In figura 3.72 este reprezentata dependenta raportului Jef /Jrigid n
functie de numarul de neutroni N pentru nucleele deformate cu 150 A
190 (pamanturile rare); pentru aceste nuclee parametrul de deformare este
prezentat n figura 3.70. Din figura 3.72 se constata, pe langa faptul ca Jef
este mai mare pentru nucleele impare decat pentru nucleele pare vecine (ceea
ce are importanta sa), faptul ca Jef este mai mic decat Jrigid dupa cum era
de asteptat. In particular, pentru izotopii pari ai 70 Y b se constata ca are
loc relatia:
Jef
0.45 (3.190)
Jrigid
Folosind si relatia (3.189), relatia de mai sus se poate scrie si astfel:

Jef 16 2 Jef
= (3.191)
Jlichid 45 2 Jrigid

Considerand pentru izotopii Yterbiului valoarea = 0.32 ( 0.34), dupa

cum rezulta din figura 3.70, si valoarea raportului din (3.190), relatia de mai
sus devine: !
Jef Jef
 
9.76 4.4 (3.192)
Jlichid 70 Y b Jrigid
Din analiza acestui caz particular rezulta:

Jlichid < Jef < Jrigid (3.193)

desi Jrigid este mai apropiat de valoarea experimentala, reala, Jef , decat
Jlichid. Desigur dezacordul dintre Jlichid si Jef ridica problema valabilitatii
ipotezei asimilarii nucleului cu un lichid nuclear, una din ipotezele impor-
tante ale modelelor de tip colectiv. Fara a intra n detalii care depasesc
scopul acestei lucrari, precizam ca acest dezacord a generat o serie de alte
ipoteze referitoare la structura si natura nucleului. Astfel, s-a ncercat
introducerea vascozitatii n miscarea valului de nucleoni extramiez (figura
3.71). De asemenea s-a tinut cont de faptul ca raza distributiei sarcinii pro-
tonice este mai mica decat raza distributiei neutronice, etc. Toate aceste
ncercari n-au condus la o concordanta multumitoare ntre Jef si Jteoretic .
O abordare mai radicala i apartine lui D.Inglis care a aratat ca se pot
obtine stari de rotatie ale nucleului daca se pleaca n exclusivitate de la
modelul paturilor nucleare, dar considerand potentialul campului selfconsis-
tent, n care se misca nucleonii, asimetric si aflat ntr-o miscare de rotatie
cu o viteza unghiulara constanta. Calculand modificarea energiei nucleului

350
ca o consecinta a miscarii de rotatie se poate calcula momentul de inertie.
Considerand miscarea nucleonilor ca fiind independenta Inglis ajunge la con-
cluzia ca momentul de inertie astfel calculat se apropie foarte mult de valoa-
rea Jrigid . Prin introducerea interactiei reziduale ntre nucleoni, asa dupa
cum a facut Bohr si Mottelson, se constata ca momentul de inertie calculat
conform ideilor lui Inglis se apropie de valoarea experimentala Jef . Este
interesant de precizat faptul ca daca interactia reziduala este foarte mare
ncat se distruge structura de paturi (se spune ca miscarea individuala
se disipa n miscarea colectiva) momentul de inertie se micsoreaza pana ce
ajunge la valori egale cu Jlichid . Valorile calculate ale momentelor de inertie
sunt n acord cu cele experimentale Jef daca se ia n calcule o interactie
reziduala de cca. trei ori mai mica decat interactia reziduala care conduce
la distrugerea paturilor. In acest fel, astfel de calcule stabilesc, de fapt, li-
mitele de aplicabilitate pentru cele doua categorii de modele: colective si de
paturi. De aici importanta momentelor de inertie n stabilirea unui model
nuclear cat mai corect.

3.5 Concluzii
In acest capitol au fost prezentate cele mai simple, dar si cele mai utilizate,
modele nucleare. In particular au fost abordate modelele extreme: modelul
paturilor nucleare n varianta uniparticula pentru nucleele sferice (MPS) si
pentru nucleele deformate (MPD), modelul colectiv si modelul unificat n
varianta cuplajului slab (MUCS) si a cuplajului tare (MUCT). Aceste vari-
ante extreme, simplificate, permit explicarea unui numar mare de proprietati
pentru nucleele situate n domeniul lor de aplicabilitate, domeniu ilustrat n
figura 3.73. In aceasta figura banda delimitata de curbele continui indica,
ca si n cazul figurii 1.1, domeniul de existenta al nucleelor stabile cat si
al nucleelor cu un timp mediu de viata destul de mare (> 1 minut). Liniile
verticale si orizontale, ce trec prin numerele magice, stabilesc domeniul de
aplicabilitate al modelului MUCS. Zonele hasurate delimiteaza nucleele pu-
ternic deformate; este domeniul de utilizare a modelului MUCT. Cercurile
din figura reprezinta domeniul teoretic al nucleelor deformate, nuclee in-
stabile care pot fi produse n reactiile nucleare, n special reactiile nucleare
cu ioni grei. Pentru aceste nuclee este de presupus ca tot varianta MUCT
se poate aplica cu succes. Aplicate la nucleele precizate mai sus cele doua
variante ale modelului unificat permit explicarea urmatoarelor proprietati:

- obtinerea unor valori corecte pentru spinii si paritatile starilor fundamen-

tale si ale starilor de joasa energie de excitare.

351
 Figura 3.73
Ilustrarea calitativa a domeniilor de aplicabilitate pentru
diferitele modele nucleare

- explica spectrul energetic de joasa energie de excitare, n special pentru nu-

cleele puternic deformate, prin construirea de stari colective de vibratie
si/sau de rotatie pe starile uniparticula si pe starile vibrationale.

- explica valorile mari ale momentelor cuadrupolare pentru nucleele defor-

mate.

- permite o concordanta mai buna ntre momentele magnetice teoretice si

experimentale.

- permite obtinerea unei concordante bune ntre probabilitatea tranzitiilor

teoretice si experimentale (partea a II-a).

Desigur, modelul unificat n varianta n care se considera cuplajul inter-

mediar descrie satisfacator si proprietatile celorlalte nuclee care nu apartin
domeniilor de aplicabilitate pentru variantele MUCS si MUCT. Subliniem
nsa ideea ca modelul unificat, indiferent de varianta folosita si de rafina-
mentele care i s-au adus (care l fac foarte sofisticat din punct de vedere
mtematic), nu conduce totdeauna la un acord satisfacator ntre teorie si ex-
periment. Un exemplu este oferit de momentul de inertie (paragraful 3.4.2.4)
care nu este descris satisfacator n limitele modelului unificat. Rezulta ca
modelul unificat contine n sine ipoteze discutabile dintre care subliniem
urmatoarele:

352
a). Desi n modelul unificat tacit se presupune ca principiul de exclusiune
este respectat, n realitate acest principiu este abandonat pentru nu-
cleonii care formeaza miezul colectiv; ca urmare nu se stie exact
cum trebuie construita functia antisimetrica a nucleului format din
fermioni.

b). Miezul colectiv este tratat ca un lichid nuclear cuantificat; ecuatiile

de cuantificare se obtin prin cuantificarea formala a ecuatiilor din
hidrodinamica clasica, cuantificare ce nu este riguros justificata la ora
actuala.

c). Modelul nu este adecvat pentru descrierea starilor excitate de mare e-

nergie. Pe drept cuvant se pot pune ntrebarile: exista si la energii
mari de excitare stari colective de vibratie si de rotatie construite pe
stari uniparticula? Daca ele exista, cum se comporta nucleul n ast-
fel de stari caracterizate de momente cinetice foarte mari si n care
actioneaza, ca o consecinta, forte centrifugale foarte mri?, etc.

Pornind de la aceste dificultati s-au dezvoltat o serie de alte modele care

ncearca sa explice cat mai corect diferitele proprietati ale nucleelor. Modelul
Inglis, amintit mai sus, este doar un exemplu de un astfel de model care-si
propune determinarea cat mai corecta a momentului de inertie. Desigur
exista o serie de alte modele pe care nu ne propunem sa le trecem n revista.
Dorim, n schimb, sa subliniem ideea ca unul din modelele cele mai elaborate
la ora actuala este modelul paturilor nucleare n care se considera interactia
reziduala. Acest model reuseste sa explice, de exemplu, starile de rotatie si
de vibratie fara a apela la miscarea colectiva. Aceasta idee nu trebuie sa ne
surprinda n mod deosebit caci nsusi modelul unificat, desi n esenta me-
diaza ntre miscarea independenta a nucleonilor si cea colectiva, este totusi
un model mai apropiat de modelul paturilor nucleare deoarece presupune
ca nucleonii se misca, aproape independent, ntr-un camp selfconsistent ce
rezulta, n fond, din interactiile ce se manifesta ntre nucleonii individuali. Si
modelul Inglis este, n esenta, tot un model de paturi corespunzator miscarii
independente a nucleonilor.
Indiferent nsa de modelul folosit, trebuie sa precizam ca acestea sunt
de fapt modele fenomenologice. Fireste, ar fi de dorit dezvoltarea unui
model microscopic n care proprietatile macroscopice (observabile) ale
nucleelor sa rezulte n mod firesc din fortele nucleare de interactiune dintre
nucleoni. Desi este un deziderat deosebit de ambitios trebuie spus ca s-au
obtinut rezultate remarcabile n aceasta directie n ultimul timp.

353
 Studiul calitativ si succint al structurii nucleului realizat n acest capitol
ridica firesc ntebarea: n fond n care din starile de agregare cunoscute se
integreaza nucleul sau, mai general, materia nucleara?
Din cele precizate rezulta ca nucleul este format din particule (nucleoni)
care se misca aproape independent ntr-un camp selfconsistent. Din acest
punct de vedere nucleul poate fi asimilat cu un gaz ale carui particule
(fermionii) se supun statisticii Fermi-Dirac din care cauza se mai numeste
gaz-Fermi. Sa precizam nsa ca este vorba de un gaz care are volum pro-
priu (volumul nucleului) si o densitate foarte mare, aproape constanta n tot
volumul. Aceste ultime proprietati apropie mai mult nucleul de un lichid
n care actioneaza principii cuantice din care cauza l numim lichid cuantic
nuclear. Picatura de lichid are nsa forma sferica pe cand multe nuclee au o
deformare constanta, rigida chiar, atat n starea fundamentala cat si n stari
excitate. Aceste proprietati, corelate cu spectrul starilor de rotatie, apropie
nucleul de un corp rigid, un rigid a carui miscare este determinata nsa si de
miscarea nucleonilor individuali. Aceasta ultima proprietate este nsa carac-
teristica starii gazoase de agregare! In acest fel cercul se nchide; nucleul
nu este nici gaz, nici lichid, nici solid, desi prezinta proprietatile tuturor
acestor stari de agregare. Nucleul nu poate fi asimilat nici cu o plasma caci
n plasma actioneaza forte electromagnetice de lunga distanta si nu forte
de scurta distanta cum sunt fortele nucleare. Asadar nucleul (materia nu-
cleara) reprezinta o stare deosebita a materiei fara analog cu starile uzuale
de agregare ale materiei.

354
Bibliografie

[1] A.S.Davadov, Teoria Atomnovo Iadra, Moscva, Fizmatiz., 1958

[2] V.V.Malearov, Bazele Teoriei Nucleului Atomic, Ed. Tehnica Bu-

curesti, 1961; traducere din limba rusa

[3] M.A.Preston, Physics of the Nucleus, Addison-Wesley Publishing

Co., Inc., Reading Mass., Palo-Alto-London, 1961

[4] W.E.Meyerhof, Elements of Nuclear Physics, McGraw-Hill Book

Company, 1967

[5] H.A.Enge, Introduction to Nuclear Physics, Addison-Wesley Publish-

ing Company, 1969

[6] P.Marmier, E.Sheldon, Physics of Nuclei and Particles, vol. I si II,

Academic Press, New-York and London, 1969

[7] I.V.Rakobolscaia, Iadernaia Fizica, Izdatelstvo Moscovscovo Univer-

siteta, 1971

[8] M.G.Bowler, Nuclear Physics, Pergamon Press, 1973

[9] H.Frauenfelder, E.Henley, Subatomic Physics, Prentice-hall, Inc.,

Englwood Cliff, New Jersey, 1974

[10] I.M.Sirokov, N.P.Iudin, Iadernaia Fizica, Moscva, Fiz-Mat Liter-

atur, 1980

[11] K.N.Muhin, Fizica Nucleara Experimentala, vol. I si II, Ed.Tehnica,

Bucuresti, 1981; traducere din limba rusa

[12] R.Ion-Mihai, G.Vladuca, Spectroscopie Nucleara, Ed. Universitatii

din Bucuresti, 1984

355
[13] N.Ghiordanescu, Introducere n Utilizarea Izotopilor Radioactivi, Ed.
Universitatii din Bucuresti, 1986

[14] C.Besliu, Complemente de Fizica si Structura Nucleului, partea I, In-

stitutul Central de Fizica, 1988

356