Externalitãtile

1. Conceptul de externalitate; formele sale

Externalitãtile sunt cunoscute ca fiind efecte externe, economii sau pierderi externe, efecte locale
sau generale. De multe ori se utilizeazã termenul de efecte externe tehnologice în scopul
diferentierii continutului externalitãtilor de economiile sau pierderile economice bãnesti.

Aparitia externalitãtilor este o consecintã a interdependentelor care se manifestã între functia

utilitãtii si functia de productie, respectiv între consumator si producãtor. Cu alte cuvinte, actiunile
unui producãtor au efecte care se pot rãsfrânge asupra consumatorilor, influentându-le activitatea
pozitiv sau negativ. De exemplu, un apicultor genereazã efecte pozitive asupra vecinilor prin
oferirea serviciilor de polenizare. Poluarea reprezintã în schimb, un efect negativ. În timp ce
externalitatea pozitivã mãreste utilitatea sau productia agentilor afectati, cea negativã le
diminueazã.
Teoria economicã identificã externalitãtile pozitive si negative ca fiind marginale sau
inframarginale. Externalitãtile marginale se manifestã atunci când o schimbare a activitãtii
generatoare de externalitate influenteazã productia sau utilitatea resimtitã de agentii afectati. În
schimb, externalitãtile inframarginale sunt cele la care o modificare în activitatea generatoare de
externalitate nu influenteazã în nici un fel productia sau utilitatea resimtitã de agentii afectati.
În situatia în care activitatea generatoare de externalitate se modificã în asa fel încât activitatea
afectatã de externalitate se îmbunãtãteste fãrã ca cea generatoa 14214x2323o re de efect sã se
înrãutãteasã, se spune cã este o externalitate tip Pareto.
Externalitãtile apar datoritã insucceselor pietei. Acestea, la rândul lor, se explicã prin
incapacitatea pietei de a respecta drepturile de proprietate.
Dreptul de proprietate asupra resurselor se referã la capacitatea de utilizare a resurselor,
bunurilor si serviciilor. Proprietatea unui activ conduce la manifestarea urmãtoarelor drepturi:
· de folosire a activului;
· de modificare a formei si substantei bunului;
· de transfer al tuturor drepturilor prin vânzare.
Externalitãtile nu se explicã printr-o alocare irationalã a resurselor. Potrivit teoremei lui Coase,
aceastã alocare se bazeazã pe inexistenta costurilor de tranzactie si pe exercitarea drepturilor de
proprietate. Producãtorul si consumatorul de externalitate urmãresc un schimb reciproc avantajos,
adicã internalizarea externalitãtilor, indiferent cine detine dreptul de proprietate asupra utilizãrii
resurselor.
Externalitãtile exprimã diferenta dintre costurile sau avantajele economice înregistrate la nivel de
agent economic si costurile sau avantajele sociale manifestate în societate. Ele apar astfel, ca
urmare a inexistentei pe piata concurentialã a unor bunuri sau servicii dorite de consumatori. Altfel
spus, externalitãtile se produc ori de câte ori actiunile unui agent economic influenteazã mediul în
care actioneazã alt agent economic, fãrã a afecta sistemul de preturi.
Pentru a întelege cum se manifestã externalitãtile pozitive si negative si de ce ele se considerã
surse ale insuccesului pietei concurentiale, se impune o analizã comparativã între ele:
Aparitia externalitãtilor corespunde de cele mai multe ori cu o alocare ineficientã a resurselor.
Pentru corectarea acestei deficiente a pietei, se pot utiliza trei modalitãti:
a) sistemul impozitelor si subventiilor
Prin acest mecanism se impune ajustarea preturilor determinate pe considerente economice ale
produselor care provin din activitãti ce induc externalitãti, cu costul corespunzãtor efectului produs.
Ceea ce rezultã este un pret social mai mic sau mai mare decât pretul calculat economic, în functie
de costurile, respectiv beneficiile sociale care s-au generat.
b) sistemul pietelor inexistente
Problema activitãtilor care produc externalitãti este cã rezultatul dublu al acestora _ bunul
economic si externalitatea _ nu îsi gãseste spatiu de comercializare, decât partial, adicã pentru
bunul economic. Cu alte cuvinte, pentru externalitãti nu existã piete. Imaginarea unei piete a
externalitãtii ar fi posibilã prin asimilarea acesteia cu un bun economic si determinarea cantitãtii
optime de externalitate s-ar face similar cu determinarea productiei optime.
c) sistemul drepturilor de proprietate
Evitarea externalitãtilor în acest caz porneste de la premisa cã dacã o firmã genereazã externalitãti
si afecteazã activitatea alteia, atunci acestea douã ar trebui sã devinã un singur agent economic
care sã urmãreascã detinerea profitului global maxim.
Rezultã cã piata concurentialã are limite în ceea ce priveste alocarea resurselor, impuse de
structura pietei sau de mecanismul preturilor. Atunci când insuccesul pietei se explicã prin aceastã
a doua cauzã, apar externalitãti pozitive sau negative. Evitarea manifestãrii lor este un procedeu
complex si costisitor, dar necesar. Corectarea deficientelor pietei se poate face astfel, prin evitarea
externalitãtilor care corespund unei mai bune alocãri a resurselor.
2. Analiza externalitãtilor
Externalitãtile pot fi analizate dincolo de explicatia lor prin ineficienta utilizare a resurselor. În acest
sens, fenomenul externalitãtilor se poate rezolva prin solutii de compromis între partea
generatoare si partea influentatã de externalitate. Iatã câteva exemple:
1. fumatul colegului de camerã reprezintã o externalitate negativã pentru celãlalt coleg nefumãtor.
Solutiile extreme: fie fumãtorul renuntã la fumat, fie nefumãtorul îsi schimbã locuinta, nu sunt dorite
de nici o parte. Prin discutii si explicatii ale necesitãtilor fiecãruia, se ajunge la solutia de
compromis prin care se abtine de la fumat anumite intervale de timp într-o zi. În acest fel, efectul
negativ al externalitãtii este împãrtit între generatorul de externalitate care este nevoit sã-si
restrictioneze consumul de tigãri, si partea afectatã de externalitate care suportã partial efectul
fumatului prin restrângerea orelor de consum de tigãri.
2. poluarea unui loc de cãtre o firmã industrialã reprezintã o altã externalitate negativã care
afecteazã pescarii din acea zonã. Productia industrialã este direct proportionalã cu nivelul poluãrii
si cu profitul firmei. Cu cât productia este mai mare, cu atât profitul sãu creste, dar se amplificã si
poluarea în zonã. Si atunci, se pune problema stabilirii optimului de productie care corespunde
unui nivel acceptat de poluare. Aceasta, deoarece solutia extremã de încetare a activitãtii
industriale nu este acceptatã din moment ce investitia în echipamente este ridicatã. În figura nr. 1
se observã corelatia inversã dintre profitul industrial si profitul din pescuit.

Fig. nr. 1: Profitul în activitãtile industriale si de pescuit

Se observã cã atunci când productia creste în activitatea industrialã, nivelul poluãrii se mãreste iar
profitul marginal se diminueazã; relatia inversã productie-profit marginal este pusã în evidentã de
curba AA'. În activitatea de pescuit se înregistreazã o crestere a pierderii marginale de venituri pe
mãsurã ce productia industrialã se mãreste; relatia directã productie industrialã-pierdere marginalã
în prezent este pusã în evidentã de curba BB'.
Solutia de compromis adoptatã de cei doi agenti economici se referã la restrângerea productiei
industriale astfel încât activitatea de pescuit sã fie mai putin afectatã. Dacã restrângerea productiei
în industrie coincide cu volumul A'C, producându-se nivelul OC fatã de OA' profitul în activitatea de
pescuit creste corespunzãtor ariei A'CFG, în timp ce profitul industrial se diminueazã numai cu un
nivel corespunzãtor ariei A'CE. Pentru ca producãtorul de poluare sã fie determinat sã-si reducã
productia, firma de pescuit este dispusã sã-i plãteascã pierderea de profit pe care o înregistreazã
prin diminuarea productiei. În acest fel producãtorul industrial nu pierde nimic, iar pescarul câstigã
din activitatea proprie un spor echivalent cu aria A'EFG.
Desigur, negocierile dintre cele douã pãrti determinã nivelul productiei industriale. Optimul
acestuia din punctul de vedere al suportabilitãtii externalitãtii corespunde cu nivelul de productie la
care profitul marginal industrial coincide cu pierderea marginalã în activitatea de pescuit (nivelul
D).
Analiza externalitãtilor se bazeazã pe întelegerea comportamentului agentilor economici care
provoacã si sunt afectati de aceste activitãti.
Pentru simplificare, se presupune cã un agent economic A este influentat de activitatea unui
singur agent economic B. În realitate, fiecare individ sau participant la viata economicã este
afectat de actiunile mai multor agenti pe piatã.
Externalitatea apare în momentul în care o modificare în activitatea agentului B afecteazã utilitatea
sau productia agentului A. Influenta poate fi pozitivã si se numeste externalitate pozitivã sau
economie externã, sau negativã si reprezintã o externalitate negativã sau pierdere externã.
Externalitatea pozitivã apare atunci când o sporire a activitãtii firmei B conduce la cresterea
satisfactiei sau productiei firmei A. Externalitatea negativã se manifestã atunci când o sporire a
activitãtii firmei B conduce la scãderea satisfactiei sau productiei firmei A.
Desigur cã firma A încearcã sã influenteze comportamentul firmei B indiferent de tipul externalitãtii:

· A va încerca sã-l influenteze pe B sã mãreascã volumul resurselor alocate activitãtii

sale dacã aceasta genereazã externalitãti pozitive;
· A va încerca sã-l determine pe B sã-si restrângã activitatea, dacã aceasta provoacã
externalitãti negative.
Influentarea unui agent de cãtre altul se poate face prin mai multe instrumente: schimb,
convingere, compromis, acord, conventie sau actiune colectivã.
Existenta externalitãtii negative nu înseamnã în mod obligatoriu si ineficientã în activitatea
economicã. Dacã agentul B generator de externalitate nu înregistreazã nici o diminuare a
productiei, în timp ce agentul economic A influentat de exterrnalitate este afectat mai putin, se
spune cã externalitatea este însotitã de ineficientã. Dar dacã agentul A suportã mai putin efectul
externalitãtii pe seama diminuãrii productiei agentului B, atunci externalitatea este însotitã de
eficientã.
La fel, în cazul externalitãtii pozitive, manifestarea acesteia nu este însotitã în mod obligatoriu de
eficientã. Dacã resursele alocate de agentul B se majoreazã, iar agentul A resimte o satisfactie
suplimentarã, atunci existã eficientã economicã în procesul transferãrii efectului externalitãtii. Dar
dacã cresterea resurselor utilizate de agentul B nu conduce la un surplus de utilitate sau productie
de partea agentului A, externalitatea este însotitã de ineficientã.
3. Echilibrul în conditii de externalitate
O problemã aparent simplã necesitã o analizã a externalitãtilor dacã perceptia pãrtilor care
influenteazã si respectiv, care este afectatã este diferitã. Solutia se gãseste printr-o analizã de
echilibru în conditiile date.
Fie de exemplu doi proprietari cu terenuri învecinate. Constructia unei case de cãtre unul dintre ei
devine o problemã de externalitate dacã individul A este adeptul unei case mai putin înalte, pentru
a nu renunta la privelistea de care dispune, iar individul B este adeptul unei case înalte, pe mai
multe nivele pentru a pãstra din teren si a se putea deplasa în voie în spatiul propriu.
Si atunci? Decizia optimã privind construirea casei devine o problemã de stabilire a înãltimii
acesteia care sã satisfacã pe ambii proprietari.
În figura nr. 2 se observã aprecierea marginalã a indivizilor A si B în functie de înãltimea casei.

Fig. nr. 2: Aprecierea marginalã a activitãtii de construire a casei

Se remarcã faptul cã individul A este pe deplin satisfãcut cu o casã de înãltime 0 (I 0), adicã terenul
învecinat sã rãmânã fãrã casã, deoarece înregistreazã costuri nule. Începând cu dimensiunea I 1,
casa devine o problemã si o sursã generatoare de costuri suplimentare. În schimb, individul B
resimte cea mai micã satisfactie la o casã de dimensiune zero (I 0); aceasta creste, odatã cu
dimensiunea casei si devine maximã la înãltimea I 4. Cu alte cuvinte beneficiul marginal este cel
mai mare la I4 când costurile marginale sunt zero.
Determinarea înãltimii optime a casei, adicã a solutiei de compromis între cei doi indivizi se face
prin confruntarea costurilor marginale resimtite la diferite dimensiuni ale casei, ca în figura nr. 3.

Fig. nr. 3: Echilibrul marginal în conditii de externalitate

(cheltuielile de constructie sunt suportate de individul B)
În figura nr. 3, CMA reprezintã costul marginal perceput de individul A, CM B costul marginal
suportat de individul B iar CMEB costul marginal suportat de individul B în conditiile externalitãtii,
adicã ale construirii casei. CMEB este mai mic decât CMB deoarece nu include si cheltuielile
suplimentare de constructie propriu-zisã, ci numai sacrificiul pe care îl resimte individul B care este
nevoit sã accepte o protectie mai scãzutã prin reducerea înãltimii casei.
Astfel, echilibrul dintre confruntãrile de opinie între A si B este marcat de intersectia dintre CM A si
CMEB. Prin urmare, o casã cu înãltimea I 2 satisface cel mai bine indivizii A si B care suportã
amândoi o pierdere de satisfactie. A nu este pe deplin satisfãcut, deoarece I0 corespunde utilitãtii
sale maxime, iar B nu este pe deplin satisfãcut deoarece I B corespunde utilitãtii sale maxime. Cu o
casã de înãltime I2 individul A acceptã o crestere cu I2, iar individul B acceptã o diminuare a
înãltimii casei cu IB _ I2.
Dacã însã cheltuielile de constructie propriu-zisã sunt suportate de individul A, atunci existã un
nivel al costului marginal suportat de A în conditiile externalitãtii CME A si este mai mic decât CM A
(vezi graficul nr. 4).

Fig. nr. 4: Echilibrul marginal în conditii de externalitate

(cheltuielile de constructie sunt suportate de individul A)
CMEA este superior CMA deoarece individul A nu numai cã resimte un sacrificiu din ce în ce mai
mare pe mãsurã ce creste înãltimea casei, dar suportã în plus si cheltuielile de constructie. Se
poate presupune cã acesta este dispus sã plãteascã constructia dacã astfel i se garanteazã un
câstig superior prin decizia asupra înãltimii.
Se observã cã înãltimea casei consideratã optimã este aceeasi I2, indiferent cine plãteste pentru
constructia efectivã a acesteia. De aceastã datã, individul A este dispus sã suporte o pierdere
marginalã compensatã de economia marginalã de care se bucurã individul B. Astfel, nivelul optim
de externalitate nu se modificã odatã cu schimbarea dreptului de construire a casei, dar aceasta
din urmã afecteazã distributia de avutie. Atunci când B detine dreptul de construire a casei, A
trebuie sã compenseze efortul lui B de a reduce înãltimea la I 2. Când individul A detine dreptul de
constructie, B trebuie sã compenseze efortul lui A de reducere a înãltimii casei la dimensiunea I2.
Prin urmare, este necesar sã se facã distrinctia între costul social marginal si costul privat
marginal deoarece, ori de câte ori apare o externalitate se manifestã si anumite costuri sociale.
Altfel spus, costul privat exprimã cheltuielile propriu-zise ocazionate de o anumitã actiune, iar
costul social, cheltuielile generate de sacrificiile fãcute pentru ca actiunile sã fie acceptate de
ceilalti participanti la viata economicã.
Existenta unui decalaj între costul social marginal si costul privat marginal aratã cã existã o
externalitate în economie. Desigur, o solutie eficientã se înregistreazã atunci când ambii parteneri
într-o relatie de schimb câstigã. Câstigul însã, nu este cel maxim, decât rareori, pentru cã luarea în
considerare a interesului partenerului înseamnã renuntarea la o parte din câstigul propriu care ar
putea fi înregistrat numai ipotetic dacã partenerul de afacere este dispus sã accepte toate conditiile
celuilalt. Astfel, atunci când negocierea este posibilã, se înregistreazã cea mai bunã solutie. În mod
normal, orice individ are dreptul la recompensã ceea ce înseamnã cã actiunile
oricãrei persoane care dãuneazã alteia sunt considerate ilegale dacã cel vãtãmat nu este
compensat.
Echilibrul în conditiile recompensãrii pãrtii vãtãmate este prezentat în figura nr. 5.

Fig. nr. 5: Echilibrul în conditiile recompensãrii pãrtii vãtãmate

Dialogul, comunicarea si abilitatea partenerilor de a negocia conduc la cea mai bunã solutie
practicã influentând distributia avutiei. Initial, un agent economic identificã numai costul privat si
apoi si cel extern. Solutia optimã (în exemplul dat I 2) este o solutie de compromis care conduce la
nivelul costului marginal în conditii de externalitate când este recompensatã partea vãtãmatã.
Acest cost apare sub forma unei curbe frânte deoarece pânã la nivelul înãltimii I 1 nu se justificã
nici o recompensã iar dupã nivelul I 1, cheltuielile de recompensare cresc pe mãsurã ce creste si
înãltimea casei.
Acelasi rationament se poate urmãri în situatia construirii unui gard între douã proprietãti detinute
de proprietari cu interese contradictorii privind mãrimea gardului. La fel, dacã un agent poluant
dãuneazã activitãtii altuia, actiunile sale sunt considerate ilegale, dacã nu se recompenseazã
partea afectatã. Cresterea unui animal (sau unor pãsãri) devine o problemã de externalitate dacã
indivizii care locuiesc alãturi si în împrejurimi sunt afectati de aceastã situatie. Deschiderea unei
cafenele la parterul unui bloc, sau a unui bar cu

desfacere de bãuturi rãcoritoare si alcoolice în curtea vecinului afecteazã mai multi indivizi care au
dreptul la negociere si eventual recompensare. Si exemplele pot continua.
4. Nivelul optim de externalitate
În situatia unei externalitãti pozitive, nu se pune problema unei solutii deoarece nu existã
contradictii între generatorul de externalitate si beneficiarul non-producãtor de externalitate. Nici
dacã producãtorul acesteia considerã cã poate cere o platã din partea beneficiarilor de efectele
actiunilor sale. Aceasta deoarece beneficiarii de externalitate nu au interesul sã plãteascã din
moment ce nu au solicitat nici o activitate.
O solutie a externalitãtii se impune numai în cazul externalitãtii negative. De aceastã datã,
actiunea unui individ dãuneazã sau afecteazã negativ actiunile altor indivizi si prin urmare,
interesele lor sunt contradictorii.
Externalitatea apare ca un efect colateral al unei activitãti de productie sau consum. Si atunci, se
poate întâmpla situatia în care costul diminuãrii externalitãtii, adicã a efectelor negative ale
activitãtii devine mai mare decât câstigul înregistrat din aceastã reducere. Înseamnã, cã potrivit
analizei cost-beneficiu nu este eficient sã se actioneze în acest sens de diminuare a efectelor
negative. Cu alte cuvinte, solutia eficientã în conditii de externalitate este dificil de determinat.
Costul marginal al diminuãrii externalitãtii trebuie sã egaleze beneficiul marginal al acestei actiuni.
În situatia poluãrii, costul diminuãrii poluãrii trebuie sã egaleze câstigul înregistrat dintr-un mediu
natural mai curat. Altfel costul obtinerii unei poluãri mai scãzute poate fi superior câstigului pe care
îl resimte societatea în conditiile mai putin poluante. Ca în orice analizã marginalã, graficul
sugereazã echilibrul, ca în figura nr. 6.

Fig. nr. 6: Solutia eficientã prin analiza marginalã

CM este costul marginal care tinde sã creascã dacã se intensificã eforturile de diminuare a
efectelor negative de externalitate. VM este câstigul marginal care scade dacã externalitatea se
diminueazã. Nivelul Ee exprimã solutia eficientã respectiv externalitatea eficientã care justificã
cheltuielile prin câstigul suplimentar pe care îl primeste societatea. La un nivel inferior E e, costul
marginal este inferior venitului marginal si actiunile de reducere a externalitãtii pot continua. Dar,
peste nivelul Ee asemenea actiuni nu se mai justificã din punct de vedere economic.
Solutia eficientã se poate determina si dacã se coreleazã costul social marginal cu venitul sau
avantajul marginal al producãtorilor de externalitate. În figura 7 solutia optimã este datã de nivelul
Ee' la care externalitatea se manifestã în conditiile egalitãtii dintre costul social marginal (CMS) si
venitul marginal (VM) al producãtorului de externalitate.
Producãtorii genereazã o externalitate cu atât mai mare cu cât nivelul productiei sau activitãtii sale
este mai ridicat. Astfel se poate spune cã ei câstigã din producerea externalitãtii deoarece profilul
este mai ridicat când productia este mai mare si nu se cheltuieste nimic pentru controlul, respectiv
diminuarea externalitãtii.
În economia realã este dificilã determinarea nivelului optim de externalitate datoritã problemelor de
exprimare a costurilor marginale sociale si câstigurilor suplimentare. Totusi, se poate apela la o
determinare directã a avantajelor actiunilor de diminuare a externalitãtilor si la o determinare
indirectã a acestora.

Fig. nr. 7: Solutia optimã la problema externalitãtii negative

În mod direct, se pot determina efectele adverse ale externalitãtii negative pe de o parte si
înclinatia spre cheltuieli în scopul atenuãrii acestor efecte. În acest sens se calculeazã costurile
care nu se suportã de cãtre pãrtile afectate de externalitate, atunci când producãtorul acesteia
acceptã o diminuare a efectelor negative. În cazul unui râu poluat, beneficiul reducerii poluãrii este
dat de costul care nu se mai plãteste atunci când apa nu mai necesitã tratament de depoluare. În
general, este dificilã exprimarea acestor cheltuieli, mai ales dacã avantajele diminuãrii externalitãtii
se reflectã într-un mediu deconectant sau sanse mai mari de recreere. De aceea, din punct de
vedere economic, este necesar sã se aprecieze înclinatia spre cheltuieli de diminuare a efectelor
externalitãtii a indivizilor afectati. Aceastã dispozitie sau înclinatie spre cheltuieli este de
asemenea, greu de estimat deoarece indivizii, chiar dacã sunt chestionati pot adopta un
comportament declarativ diferit de cel real, mai ales pentru cã declaratia în sine nu îi obligã
automat la plata efectivã.
În mod indirect, avantajele actiunilor de diminuare a externalitãtilor se pot estima pe baza variatiilor
valorilor bunurilor care includ costuri impuse de externalitate. Un teren situat în apropierea unui râu
poluat este mai ieftin decât unul similar aflat în apropierea unui râu nepoluat. O casã amplasatã în
apropierea unei fabrici este mai ieftinã decât una similarã amplasatã într-un teritoriu mai putin
poluant. Un apartament situat într-un bloc cu vecinãtate zgomotoasã si mediu turbulent (eventual o
cafenea la parter, sau vecini gãlãgiosi) este mai putin valoros decât altul situat într-un mediu linistit,
sigur si atractiv. Asemenea diferente de valoare exprimã tocmai preocuparea indivizilor de a
beneficia de externalitãti negative cât mai mici. Dar, de multe ori, nici aceastã estimare nu poate fi
realizatã cu precizie, existând situatii în care beneficiile nu pot fi cuantificabile, cum ar fi aspectele
legate de supravietuire sau salvarea de vieti omenesti, sau privind etica si distributia avutiei în
societate. În aceste situatii, solutia optimã la problema externalitãtii se alege nu pe considerente
economice, ci politice.
Decidentii politici adoptã solutii privind diminuarea externalitãtilor negative acordând prioritate
metodei minimizãrii costurilor, adicã luând în considerare argumentele economice ale analizei cost-
beneficiu. Dar deciziile nu se bazeazã întotdeauna pe argumente economice, ci si etice. Dacã
poluarea este externalitatea asupra cãreia trebuie sã se decidã, existã mai multe solutii:
· reducerea nivelului productiei. Costul diminuãrii poluãrii este dat de valoarea
productiei la care s-a renuntat plus cheltuielile de restrângere ale activitãtii;
· schimbarea procesului de productie. Costul diminuãrii poluãrii este dat de cheltuielile
suplimentare impuse de o nouã tehnologie mai putin poluantã;
· folosirea de echipamente de remediere a efectelor poluãrii. Costul diminuãrii poluãrii
este dat de cheltuielile pe care le implicã noua formã de poluanti, ceva mai putin nocivi generati de
activitatea economicã;
· schimbarea amplasãrii generatorului de poluare într-o zonã cu impact mai redus.
Costul diminuãrii poluãrii este dat de cheltuielile ocazionate de transport si reamplasare, plus noile
cheltuieli de poluare.
Prin urmare, costurile si beneficiile generate de actiunile de diminuare a externalitãtilor sunt dificil
de estimat cu exactitate. De aceea deciziile politice se bazeazã pe aproximãri ale acestor costuri si
beneficii. Identificarea nivelului optim sau eficient de externalitate impune costuri, de multe ori
ridicate de informare, reglementare si chiar constrângere. Informarea se manifestã ca necesitate
pentru agentii economici de a reusi sã adopte acea actiune care genereazã cele mai mici costuri si
cele mai mari avantaje. Reglementarea se manifestã ca necesitate a functionãrii pietelor în conditii
de concurentã imperfectã si cu interese contradictorii ale agentilor economici. Constrângerea este
o necesitate a reglãrii nivelului de externalitate când generatorul sãu nu este preocupat de
interesele semenilor afectati de efectele actiunilor proprii.
5. Controlul externalitãtilor
Externalitãtile trebuie si pot fi controlate. Actiunile de control al externalitãtilor capãtã forma
interdictiilor, izolãrilor si reglementãrilor guvernamentale. Aceste actiuni diferã de la economie la
economie, si, în cadrul aceleiasi tãri, de la o externalitate la alta deoarece legislatia este diferitã si
în plus, diferã si localizarea si tipul producãtorilor de externalitate, ca si grupurile afectate de
aceasta.
La baza controlului externalitãtilor se aflã câteva criterii care permit interventia micro sau
macroeconomicã în manifestarea externalitãtilor: eficienta; cheltuielile agentiilor publice;
flexibilitatea; etica.
Eficienta economicã este criteriul esential al activitãtii economice în functie de care se urmãreste
maximizarea efectelor sociale.
Cheltuielile agentiilor publici reprezintã un criteriu esential în declansarea unei forme de control
al externalitãtilor deoarece include costurile de functionare a agentiilor publice care administreazã
actiunile de control, ca si costurile implicate de constrângere, respectiv politie si justitie.
Flexibilitatea se referã la capacitatea agentilor economici de a se adapta la conditiile
schimbãtoare de piatã si de mediu tehnologic.
Etica este strâns legatã de actiunile distributive ale veniturilor sau avutiei în societate si se referã
la preocuparea decidentilor de a identifica efectele externalitãtilor asupra celor care o genereazã,
celor care sunt afectati fãrã a o produce si asupra plãtitorilor de impozite.

Interdictia. Interdictia unei activitãti care genereazã externalitate nu este o solutie eficientã. Dar,
combinatã cu constrângerea, atunci când existã bazã legislativã, interdictia capãtã forma
obligativitãtii producãtorului de externalitate de a diminua efectele negative ale acesteia. În
acest sens, se determinã costul marginal si beneficiul marginal la diverse niveluri ale externalitãtii
si se gãseste solutia optimã în conditiile posibilului de piatã.
În practicã, obligativitatea producãtorului de externalitate de a-si restrânge actiunile pentru a
diminua externalitatea se concretizeazã în solutia optimã în trei variante:
· externalitatea la nivel economic, care apare atunci când decizia de diminuare a externalitãtii se
bazeazã strict pe analiza cost-beneficiu, fiind o solutie de echilibru în care se înregistreazã un
compromis acceptat atât de producãtor si de cel afectat de externalitate;
· externalitatea de nivel negociat, care se înregistreazã atunci când producãtorul externalitãtii
compenseazã sacrificiul grupului afectat de externalitate iar costul compensãrii este inferior
costului de diminuare a externalittii la nivel economic;
· externalitatea de nivel zero care este o exceptie de la problematica externalitãtilor si apare atunci
când costurile diminuãrii si chiar eliminãrii externalitãtii sunt atât de mici, încât solutia optimã este
chiar eliminarea activitãtii generatoare de externalitate de cãtre producãtorul ei. Un exemplu în
acest sens este poluarea sub forma gunoaielor. Eliminarea totalã a gunoaielor, adicã înregistrarea
externalitãtii zero poate fi pentru agentul producãtor mai avantajos decât colectarea si transportul
la centre speciale, ceea ce presupune tehnologii de eliminare a deseurilor sau limitare la maxim a
acestora, fãrã a fi în mod obligatoriu costisitoare.
Izolarea. Izolarea unui agent economic de ceilalti sau a unui grup de agenti fatã de altele atunci
când activitatea acestuia influenteazã negativ existenta sau functionarea altor societãti este o
necesitate si o practicã frecventã în economia de piatã. Izolarea capãtã forma separatiei grupurilor
cu interese contradictorii si se manifestã în general în douã variante:
· delimitarea vecinãtãtii ariei de manifestare a grupurilor cu interese contradictorii. De exemplu în
numeroase institutii publice sau private, în avioane sau restaurante, fumãtorii sunt ocupantii unei
pãrti distincte fatã de nefumãtori. Este o practicã necesarã, care genereazã tolerare a externalitãtii
de cei afectati care se simt protejati si este putin costisitoare si usor de administrat;
· schimbarea sau transferul grupului care produce externalitate sau a celui afectat de aceasta.
Este vorba de mutarea unei firme care polueazã într-o zonã mai putin populatã, ceea ce înseamnã
reducerea numãrului celor influentati de externalitate. Este o practicã care conduce uneori la o
solutie eficientã, ca în situatia unei poluãri fonice în care distanta mare micsoreazã efectul negativ
asupra indivizilor. Dar, uneori prezintã dezavantaje pentru cã presupune costuri sociale mari si
inegalitãti de avutie; de exemplu, exploatarea unui teren la periferia unui oras în conditiile
producerii de externalitate genereazã profit pentru întreprinzãtor, dar scãderea valorii proprietãtilor
învecinate.
Reglementãrile guvernamentale. Statul se implicã în activitatea economicã si mai ales atunci
când este implicatã problema bunãstãrii indivizilor. Externalitãtile fac obiectul interventiei
guvernamentale care se concretizeazã în douã variante strategice:
· interventia prin directive;
· interventia prin supraveghere si controlul productiei.
Interventia prin directive este o politicã guvernamentalã care impune tuturor generatorilor de
externalitãti negative, adicã tuturor factorilor poluanti sã actioneze pentru reducerea poluãrii într-un
anumit procent care necesitã acelasi efort pentru toti. Nu este o metodã care atinge optimul de
externalitate deoarece practicarea acesteia se confruntã cu câteva dificultãti:
- costul monitorizãrii si al constrângerii factorilor poluanti este ridicat;
- informatia care ajunge la nivelul administratiei publice nu este completã pentru a
determina modificarea standardelor în conformitate cu schimbãrile de tehnologie;
- perceperea aceluiasi procent de diminuare a poluãrii de la toti agentii nu este
întotdeauna cea mai ieftinã metodã de reducere a externalitãtii.
În aceste conditii, în multe economii, guvernele renuntã la solicitarea aceluiasi procent de
diminuare a externalitãtii din partea agentilor poluanti în favoarea unor cote diferentiate care se
concretizeazã în sume absolute de cheltuieli apropiate, scopul fiind acelasi. Diferentierea se face
însã pe baza unei analize de optim al externalitãtii, respectiv cost-beneficiu marginale ale
diminuãrii externalitãtii.
Interventia prin supraveghere si controlul productiei ca modalitate de control al externalitãtilor
este o metodã ce prezintã la rândul sãu, avantaje si dezavantaje. Ca si în cazul interventiei prin
directive, costul reglementãrii prin supraveghere si controlul productiei este ridicat din cauza
necesitãtii de informatii concrete privind activitatea agentilor economici, ceea ce presupune
programe de inspectie, adeseori costisitoare. În plus, aceastã metodã se aplicã atunci când
transferul amplasãrii firmei poluante nu este posibil sau eficient. Aceastã interventie se manifestã
în special sub forma obligativitãtii producãtorilor de autoturisme de a le echipa cu catalizatori
nepoluanti si a folosirii anumitor combustibili în generarea electricitãtii. Este de retinut cã agentii
economici nu au motivatia gãsirii de metode mai avantajoase pentru reducerea poluãrii si,
interventia guvernamentalã este o solutie pentru actiunea colectivã si chiar, reglementarea unor
obligatii pentru agentii economici.
Inducerea unor motivatii pentru diminuarea externalitãtilor este o cale de stimulare a agentilor
economici de a fi preocupati de reducerea poluãrii. Aceasta se realizeazã prin motivatii pozitive
sub forma subventiilor sau negative sub forma taxãrii sau penalizãrii.
Subventiile capãtã rolul de reducere a nivelului de externalitate prin avantajele financiare pe care
le primesc agentii economici. Avantajul subventiilor este cã statul poate obtine o distributie
eficientã a externalitãtii, adicã o diminuare a acesteia fãrã a cãuta informatii cu privire la
modalitãtile practice de diminuare a poluãrii, care rãmân în sarcina agentului economic beneficiar
de subventie. În plus, în cazul schimbãrii tehnologiei de fabricatie si reducerii costurilor, firmele
sunt tentate sã adapteze nivelul externalitãtii cãtre optim fãrã o interventie suplimentarã din partea
guvernului.
Taxarea sau penalizarea se manifestã prin realizarea de plãti de cãtre indivizii sau firmele care
emit poluanti. Prin aceste taxe, factorii poluanti capãtã motivatia reducerii emiterii de poluanti
deoarece costurile proprii se majoreazã prin includerea acestor costuri sociale ale poluãrii.
Grafic, optimul externalitãtii apare la nivelul E0 (figura nr. 8).

Fig. nr. 8: Efectul taxelor asupra externalitãtii

În mod normal costul social marginal (CSM) egalizeazã venitul marginal (VM) la un nivel al
productiei si externalitãtii E0. În functie de acesta, se determinã venitul marginal în conditii de
externalitate (VME) prin reducerea profitului sau venitului marginal cu taxele pentru poluare.
Aceasta face ca agentii economici sã fie preocupati de minimizarea costurilor de diminuare a
externalitãtii generate, ceea ce înseamnã chiar reducerea poluãrii.
Problema esentialã în practicarea acestei forme de control al externalitãtilor este cã nivelul taxelor
trebuie sã fie riguros determinat. Dacã este prea scãzut, firmele nu dau importantã si acceptã
penalizarea cu usurintã pentru cã produc o cantitate suficient de mare care le compenseazã
aceastã taxã dar se poate ajunge la niveluri periculoase de externalitate. Dacã este prea mare,
existã riscul diminuãrii fortate a productiei, pânã la reprofilarea agentilor economici.
Taxa practicatã pentru poluarea indusã trebuie sã reflecte costul social real care depinde de
productia realizatã si caracteristicile sale, amplasarea firmei, anotimpul si chiar perioada de timp în
care se realizeazã un ciclu de productie.
Prin urmare, controlul externalitãtilor este o preocupare complexã a puterii publice într-o economie de piatã.
Controlul eficient nu existã pentru toate tipurile de externalitate. Dar, de la caz la caz, se poate apela la o
formã de control care prezintã cele mai multe avantaje. În acest sens, o analizã comparativã sprijinã decizia
publicã pentru cã ia în considerare mai multe criterii de evaluare, dupã cum se observã în tabelul urmãtor.