Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Studiu de Caz Formarea Constiintei Istorice
Studiu de Caz Formarea Constiintei Istorice
Formarea
constiintei
istorice
Dacă pe întreaga perioadă a epocii medievale conştiinţa supremă era cea religioasă,
manifestată prin apartenenţa la un ansamblu de valori spirituale ce ţineau de domeniul
sacrului, începând cu Umanismul Renascentist se va naşte un alt tip de conştiinţă, şi
anume, conştiinţa istorică. O astfel de conştiinţă, credem noi, reprezintă atât înţelegerea
identităţii trecutului şi a tradiţiei istorice, cât şi a comunităţii de interese, de scopuri şi
idealuri. Conştiinţa istorică se impune odată cu apariţia Umanismului Renascentist,
tocmai pentru că acest curent pune foarte mult accent pe ideea că omul este înzestrat cu
raţiune de extracţie divină şi de aceea trebuie să-şi cunoască existenţa, lumea în care
trăieşte, să-şi construiască o ierarhie valorică într-un univers al său. Cu alte cuvinte, omul
devine cosmogonul propriului univers şi, în consecinţă, îşi va putea domina existenţa prin
cunoaştere şi prin ştiinţă.
Conştiinţa istorică se naşte din încercarea de a construi identitatea unui popor, a unei
naţiuni, prin raportare la alte popoare, la alte naţiuni. Câteva dimensiuni specifice acestei
raportări sunt: situarea în timp şi în spaţiu, evenimentele istorice, limba, cultura şi
civilizaţia, mentalităţile.
Formarea constiintei istorice a poporului roman se realizeaza treptat, fiind reflectata
in scrierile umnaistilor din secolele XV-XVII, care consemneaza in documentele ce ni s-au
pastrat, redactate mai intai in limba slavona, apoi in latina, iar mai traziu in limba romana,
modul in care romanii din diferitele provincii se inscriu in cursul istoriei: situarea lor in
timp si spatiu (originile, limba, continuitatea), evenimentele istorice, personalitatile
(institutia domniei), obiceiurile, cultura si civilizatia.
Incepând cu secolul al XVI-lea, preocupările privitoare la felul în care românii se
înscriu în cursul istoriei apar în documente scrise în limba slavonă. Acest interes se
dezvoltă datorită contactelor pe care cei preocupaţi de formaţia lor intelectuală încep să le
aibă cu alte culturi şi alte civilizaţii. Primul român care afirmă, în lucrarea sa Hungaria
(1536), scrisă în limba latină, originea romană şi unitatea limbii şi a poporului român este
savantul umanist Nicolaus Olahus. Pasul important este făcut în acest domeniu de
cronicarii moldoveni, cei care la mijlocul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al
XVIII-lea, scriind în limba română, pun bazele istoriografiei şi care, de asemenea, sunt
consideraţi a avea merite în crearea unui stil literar.
Scrierile lor au ecou şi în Ţara Românească, unde apar alte cronici care continuă efortul de
reconstituire a istoriei mai îndepărtate sau mai recente. Dimitrie Cantemir se detaşează ca
un istoric savant, acoperind, prin scrierile sale, atât spaţiul universal, cât şi cel autohton.
Intenţia autorului este de a elabora o descriere completă a trecutului poporului său.
M.Kogălniceanu începe să editeze, în 1843, Letopiseţele Ţării Moldovei şi îndrumă
programul revistei Dacia literară către formarea unei literaturi naţionale, pentru care tema
istoric este esenţială. De-a lungul timpului, conştiinţa identitar generează polarizări ( în
perioada interbelică ) sau se supune ideologicului ( în perioada comunistă apar teorii
deformate despre originile şi vechimea românilor) .
Formarea limbii romane, originea ei sunt strict legate de formarea si evolutia
poporului roman. Referitor la etnogeneza romaneasca, s-au afirmat diverse puncte de
vedere unele dintre ele contradictorii sau fara o argumentare concludenta.
-orginea pur Latina a limbii si a poprului roman;
-teoria asimilarii elementului latin, adaugandu-se si teoria rezistentei;
-teoria continuitatii daco-getice;
-teoria migrationista;
-teoria expansiunii spiritualitatii daco-geto-tracice;Studierea problemei etnogenezei
(din greacă, etnos înseamnă "popor", genesis - "naştere"), adică a originii oricărui popor,
constă în determinarea următoarelor aspecte: când, unde, din ce părţi componente şi în ce
condiţii s-a format comunitatea etnică respectivă. Aceste cerinţe se referă şi la problema
originii neamului românesc.
Etnogeneza românilor este una din cele mai importante probleme ale istoriei noastre
naţionale. Ea a atras nu numai atenţia istoricilor români ci şi străini. De multe ori, însă,
conzluziile istoricilor, mai cu seamă ale celor străini erau dictate de anumite interese
geopolitice. In acest caz credem oportun să ne re ferim succint la cele maj importante teorii
ale etnogenezei românilor, expuse în literatura istorică.
În operele autorilor medievali, începând cu cei bizantini (Kekaumenos, sec. XI;
Kinnamos, sec. XII) se constata că românii, numiţi de ei vlahi, sunt colonişti romani aduşi
de Traian din Italia. Cronicarii medievali maghiari constatau, că vlahii erau "pastorii
romanilor", că ei locuiau în Panonia până la venirea hunirlor (sec. V).
Umaniştii italieni din secolul al XV-lea (Enea Silvio Picolomini, viitorul papă Pius al
Il-lea ş.a.) de asemnea erau de părere că românii "sunt de neam italic". Cronicarii şi
savanţii români din secolele XVII-XVIII (Gh. Ureche, M. Costin, Const. Canta-cuzino, D,
Cantemir, reprezentanţii Şcolii Ardelene - Petru Maior, Samuil Micu, Gh. Şincai) au
demonstrat originea comună a românilor din Transilvania, Ţara Românească şi Moldova
din "vechii romani", care au locuit în Dacia. Dimitrie Cantemir a menţionat şi aportul
dacilor la formarea poporului român. Reprezentanţii Şcolii Ardelene considerau, însă fără
temei, că dacii au fost exterminaţi în timpul războaielor cu romanii. Cercetările ulterioare
ale istoricilor au combătut această afirmaţie. Tot nefondate sunt şi teoriile cum că românii
s-au format numai pe suportul dacic, fără o contribuţie substanţială a romanilor.
La sfârşitul secolului al XVIII-lea, în condiţiile expansiunii Imperiului habsburgic în
Principatele Române, unii istorici germani (Fr.Sulzer, I.Eder) scriau că românii s-au format
ca popor la sud de Dunăre şi au revenit la nordul ei în secolul al XII-lea. Această idee este
reluată în 1871 de istoricul şi filologul german Robert Rosler în lucrarea "Studii asupra
românilor". Lucrarea lui a apărut în condiţiile creşterii mişcării de emancipare a românilor
din transilvania, care evocau dreptul istoric asupra spaţiului locuit de ei din vremuri
străvechi.
R.Rosler a încercat să argumenteze ideea originii balcanice a românilor, care numai
în secolul al XII-lea au emigrat la nord de Dunăre, adică atunci, când pe pământurile
Transilvaniei locuiau deja ungurii, saşii şi secuii. Prin aceasta se nega dreptul istoric al
românilor asupra pământurilor unde ei locuiau.
Argumentele lui Rosler erau următoarele:
- dacii au fost nimiciţi în războaiele cu romanii;
- dacii nu au putut fi romanizaţi în doar 165 de ani (timpul stăpânirii romane în
Dacia);
- provincia Dacia a fost părăsită în întregime de populaţie la 275;
- limba română nu conţine cuvinte germanice vechi, deşi pe teritoriul Daciei a
staţionat tribul germanic al goţilor;
- există cuvinte asemătoare în limba română şi albaneză, dovadă a conveţuirii lor la
sud de Dunăre;
- nu există izvoare care să ateste prezenţa românilor la nordul Dunării înainte de
secolul al XlII-lea;
- dialectul daco-român cel de la nord de Dunăre se aseamănă cu dialectul macedono-
român de la sud de Dunăre;
- prezenţa influenţei sud-slave asupra Bisericii românilor;
- românii erau păstori nomazi.
Falsitatea "teoriei rosliene" a fost amplu demonstrată de istorici străini şi români,
chiar în perioada când ea a apărut (I.Iung, B.P.Haşdeu, A.Xenopol, D.Onciul, N.Iorga ş.a.).
Argumentele lor sunt următoarele:
- prezenţa geto-dacilor este atestată de numeroase dovezi a continuităţii lor după
cucerirea romană .
- romanizarea dacilor nu s-a făcut doar în cei 165 de ani a stăpânirii romane la nordul
Dunării, ci ea a fost atunci cea mai intensă, desfăşurându-se atât înainte de cucerirea
romană cât şi după evacuarea Daciei de către administraţia romană (vezi capitolul 4);
- continuitatea daco-romanilor este dovedită de numeroase descoperiri arheologice,
date lingvistice, mărturii epigrafice etc.;
- lipsa totală a elementelor lingvistice germane în limba română a fost combătută de
numeroase studii ale lingviştilor români;
- cuvintele comune din limba română şi albaneză sunt provenite din moştenirea
traco-ilirică comună (cu rădăcini în limba indoeuropeană);
- numeroase izvoare scrise atestă prezenţa românilor la nordul Dunării înainte de
secolul al XlII-lea;
- cele două dialecte (daco-român şi macedono-român) fac parte din limba română
comună (sau protoromână), care s-a format pe întreg spaţiul Carpato-Danubiano-Balcanic;
- influenţa sud slavă asupra Bisericii române nu neagă, ci confirmă prezenţa
românilor la nordul Dunării, fără de care ortodoxismul nu s-ar fi răspândit aici;
- păstoritul transhumant (sezonier) şi nu nomad era una din ocupaţiile românilor din
zonele montane. Ocupaţia lor de bază era agricultura îmbinată cu creşterea animalelor în
aşezări sedentare.
Nici un izvor istoric nu atestă, însă, în decursul epocii medievale o imigrare în masă
a românilor de la sud la nord de Dunăre, ci dimpotrivă, treceri permanente ale românilor
transilvăneni la sud şi est de Carpaţi, inclusiv peste Dunăre.
De asemenea este lipsită de temei ştiinţific opinia expusă de unii istorici sovietici
cum că pe baza populaţiei romanizate, în urma contactelor ei cu slavii, s-au format două
popoare separate: munteni, datorită contactelor cu slavii de sud, şi moldovenii - cu slavii
de răsărit. Această pretinsă divizare etnică ar fi servit drept bază pentru constituirea a
două limbi separate: română şi moldovenească.
Susţinute în scopuri politice, aceste viziuni nu-şi găsesc o argumentare ştiinţifică în
izvoarele istorice, care îi divizează pe români după provincii istorice (moldoveni,
munteni, bucovineni, olteni etc.), şi nu după apartenenţa lor la diferite etnii. Dimpotrivă,
izvoarele demonstrează că indiferent de denumirea locală ei toţi formează un neam -
neamul românesc. Izvoarele istorice nu confirmă o diferenţiere strictă a influenţei slave în
Moldova şi Ţara Românească, precum nici rolul ei determinant. Cât priveşte limba, nici o
şcoală ştiinţifică lingvistică nu recunoaşte existenţa a unei limbi literare moldoveneşti
deosebită de cea română. Totodată, nimeni nu neagă prezenţa unui grai moldovenesc, de
rând cu alte graiuri româneşti (muntenesc, oltenesc, ardelenesc etc.) în spaţiul locuit de
români.
Componentele principale ale etnogenezei românilor, în procesul de constituire a
poporului român pot fi evidenţiate componentele lui fundamentale. Cel mai vechi
component (numit şi substrat) îl prezintă tracii de nord, sau geto-dacii. Această ramură a
marelui neam al tracilor, aflată timp îndelungat în contact cu civilizaţia antică (la început
greacă, apoi romană), a creat o cultură originală, care a atins un înalt nivel de dezvoltare.
Aceasta le-a permis geto-dacilor să creeze statul lor propriu.
Al doilea component fundamental în etnogeneza românilor este elementul roman
(sau stratul roman). Acest strat s-a suprapus celui geto-dac: la început, până la cucerirea
Daciei de către Imperiul Roman (anul 106 d.Chr.) - numai în aspect economic şi cultural,
iar după aceasta - s-a produs o sinteză etno-culturală dacoromână. Datorită prezenţei
parţiale la nord de Dunăre şi influenţei centrelor romane de la sud de Dunăre
aprofundarea acestei sinteze a continuat şi după anul părăsire! Daciei de către legiunile
romane (271-275).
Ca urmare, a continuat romanizarea dacilor liberi şi statornicirea în spaţiul vechii
Dacii a unei populaţii latinofone. Acest proces s-a desăvârşit către secolul al Vl-lea, având
drept rezultat formarea unei etnii şi a unei limbi romanice la nord şi sud de Dunăre:
protoromânii (sau est-romanicii) cu o limbă comună (protoromână). Populaţia est-
romanică a înfruntat valurile migrato-rilor - a goţilor, apoi a hunilor. Arheologii au
constatat răspândirea în secolele IV-VI (după încetarea stăpânirii hunilor) în spaţiul
Carpato-Danubian a unei culturi materiale (numite cultura Brateiu) - în Transilvania, cu
corespundere în Muntenia -Ipoteşti, Cândeşti-Ciurel, şi în Moldova - Costişa-Botoşana-
Hansca), care aparţinea unei populaţii băştinaşe sedentare de agricultori şi crescători de
animale. Au fost descoperite obiecte de import romano-bizantine, tiparniţe de turnat
cruci.
Peste această populaţie protoromână, care ducea o modestă viaţă agrară în obşti
săteşti, s-au revărsat în secolele VI-VII triburile slave, care au migrat pe valea Tisei şi în
Moldova. Triburile slave au rupt în anul 602 graniţa bizantină (limesul) de la Dunăre şi s-
au revărsat în întreaga Peninsulă Balcanică până în Grecia. Acest eveni-ment a avut
repercursiuni serioase pentru unitatea daco-romanică sau est-romanică).
Ca urmare, populaţia protoromână de peste Dunăre s-a slavizat cu timpul, ori s-a
retras spre sud în munţi, dând naştere grupurilor etnice ale macedono-românilor, istro-
românilor ş.a.
În altă direcţie s-au dezvoltat relaţiile populaţiei est-romanice de la nordul Dunării
cu slavii. Aici populaţia autohtonă era superioară numeric slavilor, ceea ce a dus cu
timpul la asimilarea lor.
Slavii au influenţat într-o anumită măsură etnogeneza românilor, alcătuind adstratul
(sau suprastratul) procesului de desăvârşire în constituirea neamului românesc (secolele
VI-IX). Slavii, fiind agricultori şi crescători ^de animale sedentari, au convieţuit mai
îndelungat cu autohtonii, lăsând în limba română cuvinte de origine slavă (plug, prieten,
drag, iubire etc.), care denotă multiple contacte umane. Rolul slavilor în etnogeneza
românilor este asemănător cu cel al germanicilor în constituirea popoarelor vest —
romanice (francezilor, italienilor, spaniolilor, portughezilor).
Formarea limbii române. Formarea limbii române a parcurs aceleaşi etape ca şi
formarea poporului român. O primă etapă a formării limbii române o constituie procesul
de romanizare a geto-dacilor. Ca urmare, aceştia au preluat treptat limba latină vorbită
(sau vulgară), în perioada de până în secolul al Vl-lea se generalizează pe întreg spaţiul
istoric al Daciei şi Moesiei o limbă romanică unitară, numită de filologi limba
protoromână comună. Din limba geto-dacilor după diferite opinii s-au păstrat în cea
română 170-180 de cuvinte.
Sub impactul migraţiei slavilor romanitatea nord şi sud-dunăreană estedivizată, iar
din limba protoromână comună, care avea un caracter în linii generale de o limbă
închegată, se formează dialectul daco-român (nord-dunărean) şi dialectele sud-dunărene
(aromân sau macedo-român, megleno-român şi istro-român). Acest proces, care se
desfăşoară în secolele VII-IX, a cunoscut influenţa limbii slave. Influenţa slavă n-a
schimbat caracterul latin al limbii române, exercitându-se prin îmbogăţirea ei cu circa 20%
de cuvinte de origine slavă. Stratul lingvistic latin, cel mai important, cuprinde circa 60%
din vocabularul limbii române.
Menţiuni în sursele externe despre români, în izvoarele străine medievale timpurii
românii sunt denumiţi vlahi, valah, volohi, blahii etc. Acestea sunt variante ale unei
denumiri, care iniţial desemna un trib celt, apoi a fost dată de vechii germani romanilor şi
galilor romanizaţi; pe urmă din lumea germană acest termen a trecut în cea slavă şi
bizantină. Slavii de sud şi bizantinii îi numeau pe români- vlahi, slavii de răsărit - volohi,
ungurii le ziceau olahi, care era derivat de la "oslasz" -denumire dată de ei italienilor.
Românii de la bun început s-au numit romani, denumire care a evoluat în rumâni, apoi
români. Ei şi-au păstrat permanent conştiinţa originii lor romane.
Cea mai veche menţiune despre români se întâlneşte în "Geografia" savantului
armean Moise Chorenati (a doua jum. a sec. al IX-lea) în care se semnalează "ţara
necunoscută cărei îi zic Balak", (sinonim cu valach, blacht numire germanică a
romanicilor), aflată la nord de ţara bulgarilor.
Persanul Gardizi (în "Podoaba istoriilor", secolul al Xl-lea) plasează între bulgari, ruşi
şi unguri "un popor din Imperiul Roman", care locuia între Dunăre şi "muntele mare".
Cronica veche rusă "Povesti vremennâh let" ("Povestea anilor de demult")
menţionează pe "volohi" prin anul 898 în legătură cu mişcarea triburilor ungare spre est.
In cronica anonimă, scrisă de cronicarul notarului regelui maghiar Bela, numită "Gesta
Hungarorum", întocmită în secolul al XlI-lea pe baza unor izvoare mai vechi, se povesteşte
despre o populaţie românească în Transilvania în secolele IX-X. La anul 976 în cronica
autorului bizantin Kedrenos sunt menţionaţi vlahii sud-dunăreni.Recunoaşterea de către
popoarele vecine a unei comunităţi etnice româneşti în spaţiul Carpato-Danubian
mărturiseşte că în această perioadă poporul român era deja constituit.
Spiritualitatea românească a secolului al XVI-lea dobândeşte, ca achiziţii definitive,
ideea originii romane a poporului şi cea a latinităţii limbii noastre. Romanitatea este
elementul esenţial al identităţilor lingvistice şi culturale ale poporului român. Călătorii
străini care ajung în Ţările Române în secolele XV – XVII notează că românii sunt urmaşi
ai romanilor, atât prin numele pe care şi-l dau lor înşişi – romani – cât şi prin asemănările
dintre limba vorbită de ei şi latina. La rândul lor, primii umanişti originari din ţinuturile
româneşti, precum Nicolaus Olahus, apoi curtenii şi învăţaţii din Ţările Române, formaţi
la şcolile din Polonia sau Italia, descoperă noi argumente care să confirme cuvintele
cronicarului moldovean: „de la Rîm ne tragem”. Toate acestea urmează a fi punctate pe
parcursul acestei lucrări.
Formarea statelor medievale româneşti
Voievodatul Transilvaniei
Cavalerii Teutoni
Aveau ca simbol crucea neagră pe fundal alb. Erau un ordin miliatar cruciat format
în secolul XII în Palestina.
Cavalerii Ioaniţi
Au ca simbol crucea malteză (8 colţuri) de culoare albă pe fond negru. Au ca patron
pe sfântul Ioan de Ierusalim. Ordinul este fondat în 1099 la Ierusalim, de către un grup de
negustori din sudul Italiei, pentru îngrijirea medicală a pelerinilor şi ajutorarea săracilor.
În timp însă se reorienteză pentru lupta împotriva musulmanilor.
Cavalerii Templieri
Au ca şi simbol crucea roşie pe fond alb. Sunt formaţi în 1096, în urma primei
cruciade, pentru asigurarea siguranţei pelerinilor care călătoreau spre Ierusalim. Numele
lor iniţial este „Sărmanii Soldaţi ai lui Cristos şi ai Templului lui Solomon”.
Ţara Romanească
Din Diploma Cavalerilor Ioaniţi din 1247 vedem care era situaţia la sudul Carpaţilor:
sunt amintite 5 formaţiuni politice dependete de Regatul Ungariei. Ce înseamnă această
dependenţă? În schimbul recunoaşteri suzeranităţii maghiare, care implica conducători
aleşi de regele maghiar, taxe şi dări, ţările române beneficiau de protecţie. Cavalerii Ioaniţi
sunt aduşi tocmai pentru a apăra cnezatele împotriva atacurilor mongole.
Procesul de unificare la sudul Carpaţilor are 2 etape şi a fost favorizat de disputele
pentru succesiunea la tronul Ungariei. Voievodul care s-a impus în fruntea noii realităţi
Pagina 4
politice a fost Basarab I. Acesta a acţionat pentru înlăturarea stăpânirii tătare la gurile de
vărsare ale Dunării, s-a implicat în evenimente politice în defavoarea Ungariei şi a refuzat
să mai plătească tribut. Astfel, regele maghiar, trimite o oaste pentru pedepsirea lui
Basarab. Armata maghiară este însă zdrobită la o „posadă” (posadă = trecătoare prin
munţi) la 9-12 noiembrie 1330. În urma acestui eveniment Ţara Românească îşi câştigă
independenţa. Lupta aceasta este poate prima care atestă unitatea românilor. A doua
etapă a acestui proces s-a desfăşurat sub urmaşii lui Basarab I: Nicolae Alexandru, cel care
a întemeiat prima mitropolie a Ţării Româneşti şi Vladislav I care l-a sprijinit pe călugărul
Nicodim şi a fost nevoit să poarte prima bătălie cu turcii,
Se succed Radu I, Dan I şi Mircea cel Bătrân care păstrează aceaşi politică, încercând
să consolideze statul format.
Moldova
1
Miron Costin, Letopiseţul Ţărîi Moldovei (…), Ed. Minerva, Bucureşti, 1979, pag. 9
2
Grigore Ureche - ,,Letopiseţul Ţării Moldovei”, Editura de stat pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1955, Colecţia
Clasicii Români, pag. 1.
3
Al. Piru - ,,Literatura română veche”, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1961, pag. 47-48.
Limba lor şi a celorlalţi valahi a fost cândva romană, căci ei sînt colonii de romani” 4.
Referindu-se la locuitorii Transilvaniei, N. Olahus deţine un punct de vedere care
contrastează puternic cu cel al societăţii maghiare stăpâne, şi anume faptul că ,,valahii”
reprezintă cea mai veche populaţie din această zonă.
Redactând prima cronică în limba română, Grigore Ureche e nevoit să inventeze o
limbă scrisă, cărturărească, din care nu lipsesc accentele specifice limbii vorbite. Fără
îndoială că, scriindu-şi cu mari eforturi de investigare şi documentare cronica, autorul a
fost animat de gândul unei relatări obiective şi de năzuinţa reaşezării în drepturi a
adevărului istoric, precum el însuşi afirmă: ,,ca să nu mă aflu scriitoriu de cuvinte deşarte
ci de direptate”5 . Doar redat într-un desăvârşit spirit veridic, letopiseţul poate fi un izvor
de înţelepciune pentru generaţiile care vor urma, fixând în memoria lumii actul de naştere
a poporului nostru. Grigore Ureche consideră că realizarea unei cronici reprezintă o
datorie patriotică pentru orice popor care vrea sa păşească pe treapta culturii şi, în acelaşi
timp, conştientizează faptul că un popor care acceptă ignoranţa în detrimentul cunoaşterii
va rămâne ,,asemenea fiarelor şi dobitoacelor celor mute şi fără minte”6 .
Studiind la şcolile poloneze ale Lvovului şi intrând în contact cu Umanismul târziu şi
cu Antichitatea latină, cronicarul rămâne marcat de gradul de cultură al regatului polon.
Acest fapt îl va ambiţiona să creeze, la rându-i, începuturile unei culturi istoriografice în
spaţiul său originar. Deşi cronicarul şi-a propus să scrie cronica Moldovei de la
întemeierea acesteia (1359) până la Vasile Lupu, n-a izbutit să ajungă decât până la a doua
domnie a lui Aron Vodă (1594).
Scrierile istorice cele mai cunoscute sunt:
Analele – scrieri istorice în care sunt înregistrate, an cu an, întâmplările importante
din viaţa unui popor;
Cronicile ( letopiseţe ) – lucrări istorice mai frecvente în Evul Mediu, care cuprind
înregistrări cronologice a evenimentelor sociale şi politice;
Cronografii – scrieri de factură istorică, începând cu facerea lumii, şi care se bazează
pe izvoare istorice, dar şi pe legende populare;
In secolul al XVIII-lea, apar cronici in limba română care încearcă sa recupereze
trecutul. Cronicarii au avut revelaţia necesităţii unei disocieri între făurirea evenimentului
istoric şi consemnarea lui ca modalitate de conservare a trecutului.
Pentru cultura noastră, cronicile au o importanţă deosebită, şi anume:
Istorică – pun bazele istoriografiei româneşti, abordând probleme legate de originea
latină a poporului şi a limbii noastre, de continuitatea şi de unitatea poporului român;
Lingvistică – sunt o sursă însemnată de cunoaştere a unei etape din evoluţia limbii
române;
Literară – oferă forme incipiente ale prozei noastre artistice;
4
Şt. Bezdechi - ,,Nicolaus Olahus – primul umanist de origine română”, Editura RAM, Aninoasa Gorj, 1939, pag. 30.
5
Grigore Ureche - ,,Letopiseţul Ţării Moldovei”, Editura de stat pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1955, Colecţia
Clasicii Români, pag. 2.
6
Grigore Ureche – op. cit., pag. 1
1. Scrisul reprezintă una dintre soluţiile de memorare a trecutului, alături de
memoria orală. In secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, la curţile domneşti se elaborează
primele documente scrise ale istoriei,consemnarea evenimentelor fiind orientată spre
faptele eroice ale voievozilor. Scrierile despre identitatea istorică sunt iniţiate de
domnitori şi încredinţate slujitorilor de cancelarie, de obicei călugări deprinşi cu scrisul.
Interesaţi să transmită posterităţii dovezi ale trecerii lor prin lume şi ale vitregiilor pe care
le-au înfruntat, principii români îşi scriu numele în cronici, dar le leagă şi de construirea
bisericilor.
Cronicarii munteni, fie că sunt anonimi sau cunoscuţi, sunt, fără îndoială, mai puţin
individualizaţi decât cei moldoveni, însă au în schimb o pronunţată fizionomie colectivă.
S-a afirmat că din punct de vedere documentar se cuvine maximă precauţie în judecarea
cronicilor muntene atât de părtinitoare; din punct de vedere literar însă, tocmai
subiectivitatea, tendinţa spre satiră şi şarjă caricaturală fac din autorii acestora veritabili
scriitori.
Cronicarii munteni, prin Radu Greceanu şi Constantin Cantacuzino se ridică la
concepţia umanistă, ultimul, întocmai ca Dimitrie Cantemir, marcând trecerea de la
cronică la istorie.
Stolnicul Constantin Cantacuzino este cel dintâi care introduce în cultura noastră, în
acelaşi timp, erudiţia istoricului de perspectivă modernă şi stilul ştiinţific, direct, lipsit de
podoabe şi intenţii literare.
Istoricul Adolf Armbruster consideră că stolnicul Constantin Cantacuzino aşează la
originea etnogenezei românilor elementele de bază, dacii şi romanii, numele sintezei
etnice fiind adoptat după factorul dominant, romanii, ceea ce se apropie foarte mult de
interpretările ştiinţifice din zilele noastre. Pe de altă parte, Constantin Cantacuzino este
primul nostru istoric care pune şi discută problema continuităţii elementului roman în
Dacia cu argumente valabile până astăzi.
Argumentul principal împotriva golirii Daciei este, aşa cum consideră Adolf
Armbruster, uimitor prin logica sa: ”au mai lesne era şi acelora ce era oblăduitori acestor
locuri, să nu asculte decât moştenirile lor înţelenite de atîţea ai, să le lase şi să meargă de a
să aşeza pentr-alte locuri mai aspre şi mai seci”7.
Constantin Cantacuzino ne oferă cea mai clară şi concisă idee asupra întregii
probleme a conştiinţei romanităţii la români: ei, românii, ţin şi cred că sunt urmaşi ai
romanilor, origine adeverită de nenumăraţi istorici străini, şi în acelaşi timp, sunt mândri
cu această descendenţă nobilă. Conştiinţa unei astfel de înrudiri le creează românilor atât
convingerea permanenţei etnice pe solul dac cât şi cea a unităţii neamului de pe acest
teritoriu. El integrează istoriografia autohtonă conştiinţei istorice şi culturale româneşti
într-o sinteză personală, care este prima lucrare de istorie propriu-zisă.
7
,, Crocari munteni, Ed. M Grgorian, Bucuresti, 1951, pag. 50- 52.
Dimitrie Cantemir este cel care, fiind ultimul mare umanist român, este format în
mijlocul evenimentelor politice şi marchează apogeul epocii culturale medievale
româneşti. În personalitatea şi opera lui Dimitrie Cantemir ne întâmpină cea mai
complexă structură morală şi intelectuală a culturii române din epoca feudală, capabilă să
se deschidă spre mai multe planuri ale cunoaşterii. În cultura noastră, este prototipul
intelectualului creat de umaniştii renascentişti: ,,exponent al clasei dominante, reprezentat
al unei puternice şi bine conturate orientări politice, erudit de seamă cu o pregătire
ştiinţifică de nivel european, istoric în primul rând.”8 (Adolf Armbruster)
Fiind un intelectual în adevăratul sens al cuvântului, Dimitrie Cantemir deţine
numeroase lucrări, însă atenţia noastră se va centra doar asupra câtorva dintre acestea.
Prima, „Divanul sau Gâlceva înţeleptului cu lumea”, surprinde un dialog între
gândirea absolută şi reprezentanţii existenţei concrete. Ideea pe care o dezvoltă autorul
este aceea că omul este perisabil însă înţelepciunea acestuia devine eternă prin scris. Se
reactulizează astfel idei ale culturii antice de care însuşi autorul este conştient datorită
formării sale intelectuale în spirit renascentist. El reia ideea enunţată de Horaţiu, ,,Non
omnis moriar”, prin care întăreşte condiţia nepieritoare a culturii şi a înţeleptului, a cărui
slovă e eternă. Cu alte cuvinte, ideea pe care o regăsim este aceea că moartea va surpa
omul dar nu şi înţelepciunea acestuia care se va conserva într-un monument: ,,exegi
monumentum”. (Horaţiu)
,,Descriptio Moldaviae” este prima prezentare sintetică românească a Moldovei din
punct de vedere geografic, istoric, etnografic, cultural, religios şi politic. În această lucrare
Dimitrie Cantemir esenţializează romanitatea românilor. Istoricul Adolf Arnbruster
afirmă faptul că ,,Descrierea afirmă, aşadar, lapidar pietrele unghiulare ale romanităţii:
colonizarea romană, descendenţa românilor din romanii Daciei, deci, continuitatea şi
unitatea neamului, latinitatea limbii, romanitatea unor instituţii juridice.” 9
Dan Horia Mazilu ne indică ideea că în scrierile lui Dimitrie Cantemir, în ,,Descriptio
Moldaviae” cu precădere, timpul şi spaţiul se intersectează într-un ,,punct” românesc,
definind viaţa unui popor de la începuturile sale şi până în vremea autorului. Acelaşi
autor este de părere că Dimitrie Cantemir se dovedeşte a fi deosebit de modern prin faptul
că încearcă o izolare a naţionalului, decupându-l din contextul universal şi redându-i
prestigiu.
Dincolo de acest aspect, merită a fi amintită încercarea lui Dimitrie Cantemir de a
descrie, fie şi cu o notă de subiectivism, caracterul naţional şi obiceiurile moldovenilor.
Printre calităţile acestora se remarcă ospitalitatea şi veselia (,,inima lor nu era departe de
gură”), iar printre defecte aroganţa, irascibilitatea, lipsa de moderaţie şi nestatornicia.
Sunt amintite de asemenea o suită de ceremonii, de la cele de logodnă până la cele
funebre, precum şi unele zeităţi mitologice: Drăgaica, Ursitele, Frumoasele, Sânzienele,
Papaluga, etc. Dintre speciile poeziei populare sunt prezente îm aceeaşi lucrare doina,
bocetul, colinda, descântecul.
O altă lucrare cantemirească, ,,Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor”, scrisă
deloc întâmplător în limba română, este opera unui umanist care demonstrează nu numai
8
Adolf Armbruster, Romanitatea românilor, istoria unei idei”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, pag. 223.
9
Ibidem, pag. 231
romanitatea şi continuitatea românilor în Dacia, dar şi rolul urmaşilor acestora, de
apărători ai civilizaţiei europene împotriva invaziilor barbare, tătăreşti şi turceşti.
Ideile conţinute în această lucrare sunt redate ca o continuare a premiselor elaborate
de Miron Costin în ,,De neamul moldovenilor”, şi se referă la puritatea romană a
românilor, descendenţi neamestecaţi ai coloniştilor aduşi din Italia.
Cu toate că acest lucru este exagerat, George Ivaşcu afrimă că se identifică aproape
întocmai cu afirmaţiile istoriografiei umaniste europene. Din acest motiv, putem afirma
faptul că preocuparea lui D. Cantermir era aceea de a recomanda poporul său Europei,
dar şi de a restitui o demnitate gravă acestui popor.
Ultima mare lucrare a acestui autor asupra căreia ne vom opri este ,,Istoria
ieroglifică”, lucrare foarte semnificativă de altfel, întrucât reprezintă prima încercare de
roman politic social. Scris la Constantinopol în 1705, acesta are un caracter alegoric,
cuprinzând vietăţi din lumea animală, sub măştile cărora se ascund protagoniştii
conflictelor dintre casa domnitoare a Ţării Româneşti, în frunte cu Brâncoveanu
(,,Corbul”), şi aceea a Moldovei, condusă de Cantemir însuşi (,,Inorogul”). Deşi epicul nu
este deloc pretenţios, reuşeşte să încifreze întâmplările şi să ascundă în hieroglife
fizionomia eroilor sub nume de animale reale sau himerice. Darul de a construi portrete
groteşti, caricaturale, fantezia umoristică şi gustul proiecţiilor fantastice sunt tot atâtea
aspecte ale talentului unui veritabil scriitor.
In a doua jumătate a secolului al XVIII-lea Şcoala Ardeleană ( care a fost o
importantă mişcare culturală generată de unirea Mitropoliei românilor ardeleni cu
Biserica Romano-Catolică) continuă eforturile de a produce dovezi care să conducă la
formarea conştiinţei istorice a neamului. Preocuparea pentru istoria naţională ocupă un
loc privilegiat în perioada paşoptistă, străbătuta de entuziasmul european al constituirii
naţiunilor moderne
Letopiseţele şi lucrările cărturarilor au avut o circulaţie restrânsă în epocă şi
recuperarea lor o face, într-o primă etapă, Şcoala Ardeleană. Corifeii Scolii Ardelene
(Samuil Micu, Petru Maior si Gheorghe Sincai) au căutat să legitimeze drepturile şi
idealurile naţiunii romane din Transilvania prin intermediul unor argumente de ordin
istoric si filologic. Chiar dacă unele din ideile latiniste ale reprezentanţilor Scolii Ardelene
au fost, nu de puţine ori, din raţiuni polemice, exagerate, supralicitându-se unele date sau
argumente, rolul decisiv al Scolii Ardelene în formularea sistematică, riguroasă si
argumentată a latinităţii limbii romane reprezintă, fără îndoială, un element pozitiv în
istoria culturii româneşti.
Nicolae Iorga remarca, subliniind importanţa Şcolii Ardelene, că „într-un timp când
nu era o literatura românească însufleţită de amintiri şi de aspiraţii, într-un timp când nu
se iviseră forme de stat care să întrupeze în vederea tuturora aceleaşi mari amintiri şi
aceleaşi aspiraţii potrivite cu ele, într-un timp când orice frunte românească era aplecată
spre pământ de stăpâniri străine, când sufletul românesc nu vorbise încă în nepieritoare
forme literare, era nevoie de exagerarea ca puritate a acelui singur element de legătură a
tuturor românilor, de reabilitare morala a lor, care era limba. In ea s-a văzut curcubeul
vremurilor mai bune, în numele ei s-au dat luptele de redeşteptare, în acel semn am
învins”.
Corifeii Şcolii Ardelene percep, cu o fină intuiţie, însemnătatea copleşitoare a limbii
în viaţa unei naţiuni. Limba era considerata de ei ca fiind expresia fiinţei naţionale,
semnul distinctiv al existentei si identităţii sale. Pe de alta parte, cărturarii Şcolii Ardelene
au sesizat în mod corect şi au definit cu obiectivitate intercondiţionarea care exista intre
dezvoltarea social-istorica a naţiunii şi dezvoltarea limbii.
Comuniunea dintre limba şi istorie îşi are originea în gândirea Şcolii Ardelene. Tot
de aici derivă şi ideea inter-relaţiei dintre limbă şi naţiune, şi gândirea corifeilor Şcolii
Ardelene, două elemente inseparabile, aflate intr-o relaţie de interdeterminare deplină.
Aceste imperative şi exigenţe se confundau, de altfel, în procesul acţiunii de emancipare
naţional-socială, deoarece lupta pentru eliberarea naţiunii semnifica, în fond, lupta pentru
apărarea, ilustrarea şi dezvoltarea limbii. Cărturarii ardeleni sesizează, în primul rând,
raportul dintre limbă şi cultură, în cadrul căruia limba era socotita drept modalitate
fundamentala pentru cultivarea naţiunii.
În viziunea corifeilor Şcolii Ardelene, limba capătă o semnificaţie majoră şi, în acelaşi
timp, cu rezonanţe inedite. Ea constituia un factor al coeziunii naţionale, contribuind la
apropierea şi unirea vorbitorilor. Gh. Constantin Ruja extinde această misiune la întregul
spaţiu lingvistic, cu estomparea diferenţierilor regionale, accentuând că „datoria
profesorilor e să răspândească cunoştinţa acestei limbi literare, care să formeze legătura
atotputernică între toate elementele româneşti.” Ni se dezvăluie astfel o nouă relaţie a
cultivării limbii, aceea cu unitatea naţională. Cu cât o limbă era mai cultivată,mai aleasă şi
mai îngrijită, cu atât îşi va putea ea îndeplini mai bine, în condiţii optime şi sigure,menirea
unificatoare şi integratoare.
Învăţaţii Şcolii Ardelene se străduiesc să aducă argumente şi mărturii cât mai
plauzibile pentru a demonstra necesitatea menţinerii unităţii şi a coeziunii limbii. Petru
Maior, de pildă, îşi fixează atenţia cu stăruinţă asupra acestei probleme, urmărind-o în
evoluţia şi continuitatea sa. El constată şi accentuează asupra ideii, de o semnificaţie
majoră, menţinerea unităţii limbii române în diverse etape istorice, recurgând la
numeroase argumente pentru a-şi ilustra teza, spre a-l convinge pe cititor şi pentru a
infirma supoziţiile adversarilor. Unitatea şi coerenţa internă a limbii, în structura ei
originară,nu a putut fi deteriorată, cum afirmă corifeii Şcolii Ardelene, nici de contactul cu
popoarele slave. Petru Maior observă, cu obiectivitate şi pertinenţă, că influenţa limbilor
străine, şi mai ales a limbii slave, nu a alterat structura intimă a limbii române, care s-a
menţinut, în esenţa sa, aceeaşi: „Însă slovenii de ţesătura limbei româneşti cea din lontru,
nice cum nu s-au atins, ci aceasta au rămas întreagă, precum era când întâiu au venit
romanii, strămoşii românilor în Dacia.”
Cronicarii Şcolii Ardelene susţin originea comuna a tuturor românilor (moldoveni,
munteni şi ardeleni) şi originea pur romana a românilor. Ultima idee care sublinia
nobleţea poporului roman, se baza pe ipoteza exterminării dacilor de câtre romani. In
timp, istoricii au contestat această ipoteză.
Umanismul ne-a redat sentimentul comunităţii de civilizaţie, limbă şi cultură cu
ţările Europei Apusene, conştiinţa unităţii teritoriale a provinciilor româneşti, idealuri din
care ne-am tras învăţămintele duratei noastre ca neam, permanenţa spirituală şi ca
misiune istorică.
Mihai Viteazul
de N.Balcescu
Fragmentul intitulat "Mihai Viteazul" face parte din Cartea I "Libertatea nationala" a
lucrarii "Romani supt Mihai Voievod Viteazul" de Nicolae Balcescu.
Modurile de expunere utilizate de autor fiind descrierea si naratiunea, fragmentul poate fi
impartit in doua secvente (corespunzatoare celor 2 moduri ):
1) Primele doua paragrafe cuprind un portret fizic si moral al lui Mihai, banul
Craiovei si fiu al domnitorului Patrascu Voda.
Textul incepe printr-o antiteza intre vremurile istorice "de chin si jale" si maretia lui Mihai
(care "stralucea peste Olt" asemeni unui astru).
Dintre trasaturile fizice ale celui care avea sa devina primul voievod al Tarilor Romane
unite, autorul releva "frumusetea trupului" (aflata in concordanta cu alesul sau
caracter).Ideea este reluata spre sfarsit("trup maret"), dar, de data aceasta,accentul cade
asupra privirii lui Mihai ("acea cautatura salbatica si ingrozitoare") care il inspaimanta
pana si pe calaul curtii domnesti.
Portretul moral este realizat prin acumulare de trasaturi pozitive: credinta in
Dumnezeu, patriotismul,omenia,spiritul de dreptate,statornicia,sinceritatea, capacitatea
de daruire sunt tot atatea calitati care fac din banul Craiovei "un barbat ales si vestit si
laudat". Descendenta lui aleasa, blandetea vorbelor si ecoul faptelor sale deosebite,l-au
facut cunoscut si iubit de oamenii din popor: in acele vremuri de restriste, "El ajunse a fi
nadejdea tuturor, razbunatorul atat de mult dorit si asteptat">
2) Cea de a doua parte a textului este o naratiune in care autorul istoriseste o
intamplare din viata eroului sau.Rostul acestui fragment este acela de a completa
portretul initial,scotand in evidenta forta morala a acestei personalitati istorice.
Pe cand Mihai era ban al Craiovei, voievodul Tarii Romanesti era Alexandru cel Rau(1592-
1593).Inspaimantat de faima crescanda a lui Mihai, Voda a incercat sa-l piarda, trimitind
ucigasi "spre a-l prinde si a-l aduce la Bucuresti, sau a-l ucide prin taina".
Descoperind cursa care i se intinsese, Mihai intentiona sa fuga la Constantinopol, dar pe
drum este capturat si adus in tara.Invinuit de tradare si inchis, banul Mihai urma sa fie
executat prin taierea capului.Sosind insa in locul unde urma sa fie ucis, eroul traieste o
intamplare care avea sa faca din el un supraom: in momentul in care a ridicat toporul spre
a-l izbi, calaul s-a inspaimantat de forta pe care o degaja condamnatul:"Dar cand atinteste
ochii asupra jertfei sale, cand vede acel trup maret, acea cautatura salbatica si
ingrozitoare,un tremur groaznic il apuca,ridica satarul,voieste a izbi,dar mana ii
cade,puterile il slabesc,groaza il stapaneste si, trantind la pamant satarul, fuge printre
multimea adunata imprejur, strigand in gura mare ca el nu indrazneste a ucide pe acest
om".
In curand, fostul ban al Craiovei va deveni domnitor al Tarii Romanesti(1593-1601) si
va infaptui, fie si pt scurta vreme, cea dintai unire a Tarilor Romane(1600).
In concluzie:textul supus discutiei este o descriere literara de tip portret, intrucat prezinta
trasaturile fizice si pe cele morale ale personajului Mihai Viteazul.
Epoca pasoptista
Dacia literara
* Dupa numai trei numere, în luna august a aceluiasi an în care a aparut, prin
‘înalta hotatare’a unui domn arbitrar, Dacia Literara este suprimata. Pretexul a fost gasit
foarte repede. Cauzele sunt foarte adânci si ele tin de atitudinea ferm democratica,
puternic antifeudala, pe care editorul revistei a luat-o în adordare si rezolvarea tuturor
problemelor fundamentale ale politicii si culturii românesti, atitudine pe care
‘nepravolnica ocârmuire’ a considerat-o ‘nepotrivita cu împrejurarile din afara si
dinlauntru’, dezaprobând-o în toate manifestarile ei. În articolul M. A. Demidoff in Banat,
Valachia si Moldova era citat proverbul ’’Pestele de la cap se împute ’’, aluzie la
domnitorul Mihail Sturdza, iar în ‘Descriere istorica a tabloului ce înfatiseaza pe
Alexandru Cel Bun,domnul Moldovei, când au primit coroana si hlamida de la
ambasadorii împaratului Ioan Paleologul , Mihail Kogalniceanu adusese prea multe laude
domnitorului moldovean, ceea ce, dupa marturiile lui Vasile Alecsandri, l-ar fi suparat pe
Mihail Sturdza.
* Diparând fara sa mai apara, desi Kogalniceanu a sperat mereu într-o revenire
asupra hotarârii domnesti, Dacia Literara a continuat sa traiasca în constiinta urmasilor.
Posteritatea i-a încredintat privilegiul unui destin activ, pe masura importantei
evenimentului pe care l-a marcat, prin aparitia ei, în publicistica româneasca.
Literatura pasoptista
* Vestitele versuri ,,un orologiu suna noaptea jumatate/ În castel în poarta oare
cine bate”. Sincoparea cuvantului”orologii” spre a suna mai rotacizant, te, intrebarea
obosita ce indica neasteptarea nici unui element turburator dau rândurilor o cadenta de
masinarie care vine din fanetismul psihic, nu din ritmica exterioara a stihurilor.
Un ofiter strain, mistificat de ea ii taie parul. În cele din urma tuberculoza ce urma
era o problema dificila. Avem de-a face cu un roman de analiza, consacrat în totul pasiunii
si oricât de ieftine sunt intrigile de gelozie ale Zoei sunt un început de studiu al societatii
feminine. Interiorul casei lui Alecsandru e somptuos : pereti de stuc, bronz, patru statui pe
piedestale de granit rosu. Tavanul salii de mâncare se sprijina pe 12 coloane de granit si pe
12 statui mitologice. Singurul lucru cert cu privire la familia lui este ca era razeseasca.
Familia ar fi fost din Ireavca , trecuta apoi la Patosti în podgoriile Odobestilor si numele
care era mai mult o porecla arata ca stramosul a fost « negru » la fata « smolit »cum era si
Costache. Pentru nevoile tânarului teatru nasional, Negruzzi a tradus si prelucrat piese de
renume « Muza de la Burdujani »un actor joaca trei roluri de indragostit-italian, neamt,
grec- pe lânga cucoana Caliopi Busuioc spre a o compromite în ochii lui Mos Trohin , în
folosul nepotului acestuia Draganescu, pentru care slabiciunea unchiului e o piedica la
proiectele sale de casatorie. Concurenta îndragostisilor de natiuni felurite e un vechi truc
al teatrului italian întrebuintat si de Goldoni. Costache Negruzzi
Vasile Alecsandri
* Opera lui Alecsandri nu ramâne mai pusin originala. Chirita e o cocheta batrâna
si tot o data o buna mama si o inteligenta deschisa pentru ideea de progres. Amestecul de
moldoveneasca grecizanta si jargou franco-român, de tabieturi patriarhale si de inovatii
de lux occidental dau un tablou inedit. Veselia nebuna a cupletelor, ritmica acestor
comedii dau nastere unei placute emotii arheologice.
* Sinteza întru Occident si Orient, ca forma însa si structura intima a fiintei sale, o
face Alecsandri în spiritul unui tablou al civilizatiei române. « Calatoria în Africa » nu e
un simplu jurnal ci un sistem narativ, pe principiul demagogului. Planul exterior este
patruns mereu de planuri launtrice.
Ion Heliade Radulescu
In jurul lui 1900,in critica si istoria literara romaneasca putem constata un prim moment
important ,legat atat de continuitatea maiorescianismului,cat si de reactiile la el.Titu Maiorescu a
fost nu numai intaiul mare critic in sensul modern al cuvantului,dar si creatorul unei scoli de
critica ce s-a perpetuat sub numele de “critica estetica”pana azi. Inca in timpul vietii marelui
critic au aparut si liniile unei orientari noi,sociologice,reprezentate la 1900 de N.Iorga si
G.Ibraileanu. Dupa razboi ,atat critica estetica ,cat si achizitiile ulterioare (sociologice ,filozofice a
culturii etc.) se gasesc reunite in opera unor critici remarcabili :intaiul fiind E.Lovinescu, a carui
activitate creeaza o bogata descendenta,ultimul este G.Calinescu ,marcand prin monumentala sa
“Istorie a literaturii romane “ din 1941 apogeul perioadei respective . Spre a ne forma o idee
corecta despre evolutia gandirii critice si despre diversificarea metodelor practice,trebuie sa ne
referim la semnificatia acestor trei momente din posterioritatea maioresciana: acela ce premerge
intaiul razboi mondial; momentul E.Lovinescu de dupa razboi ; momentul G.Calinescu din a
doua parte a deceniului al 4-lea.
Intai C.Dobrogeanu-Gherea,apoi N.Iorga si G.Calinescu domina cu autoritate mentalitatea
critica de la sfarsitul sec. al XIX-lea si din primele doua decenii ale sec. al XX-lea. Critica lor
este,ca si a lui Titu Maiorescu , proponderent culturala: interesata adica de literatura ca de un
factor in evolutia culturii nationale,dar , spre deosebire de a lui Titu Maiorescu ,ea este mai
apasat sociologica si ideologica; in plus ,dezvolta in latura analitica ceea ce Maiorescu prefera
doar sa sugereze,fara a elucida. Distanta de la Cercetarea critica din 1867 a lui Maiorescu la
Spiritul critic din 1908 al lui Ibraileanu nu e totusi atat de mare cum a putut parea candva.
Accentuand pe estetic,Maiorescu facea si el , obligat de imprejurari,campanie culturala.
Dealtfel ,o parte din ideile lui au trecut la generatia urmatoare ( formele fara fond ) si chiar
preocuparea de specificul national,asa de vie la 1900,nu e straina de Maiorescu;la randul lui
,mentorul Junimii se apropie de ideologia literara a inceputului de secolul ,imbratisand unele din
ideile generatiilor noi. In ce priveste specificul de secol ,el apare ca o tema centrala la toti,si
N.Iorga,si G.Ibraileanu intemeiaza pe ideea de specific nu doar o anumita literatura,dar chiar o
politica literara.Specificul determina valoarea-iata propozitia lor cheie.
Cu E.Lovinescu(1881-1943) se intampla un fapt semnificativ. Cu zece ani mai tanar decat
Ibraileanu si Iorga ,debuteaza cam odata cu cel dintai si scrie pana la razboi o publicistica literara
foarte angajata in pRoblemele timpului dar autoritatea critica o detin ceilalti doi,nu atat prin
cantitatea operei ,ci prin faptul ca pe ei ii “selecteaza” epoca (este ,dealtfel,o idee a lui
Ibraileanu,aceea a selectarii scriitorului ). Autoritatea lui E.Lovinescu incepe in 1919, cand
criticul se apropia de 40 de ani si publicase deja cateva carti ;aceasa autoritate i-o confera rolul
jucat in miscarea modernista . E randul lui sa fie selectat. Punand bazele modernismului
romanesc ,E.Lovinescu devine ,mentorul noilor generatii. Ca orice politica literara ,si aceea
lovinesciana are caracter programatic ,partizan si anticipator .In revista si cenaclul “ Sburatorul “
sunt lansati scriitori noi si combatuti scriitori vechi . Ion Barbu este opus lui A.Vlahuta, proza
modernista aceleia semanatoriste . Volumele de Critice ale lui E.Lovinescu tind sa imprime un
spirit si sunt polemice prin excelenta. Istoria literaturii romane contemporane( 1900-1937) e o lucrare
cu teza .Teza aceasta,Lovinescu a exprimat-o in mai multe randuri ,consacrandu-i chiar o carte
despre civilizatia romaneasca ,menita a o fundamenta (Istoria civilizatiei romane moderne).
*
Unde-aud cucul cantand
Si mierlele suierand
Nu ma stiu om pe pamant!
Eu zic cucului sa taca,
El se suie sus pe craca
Si tot canta de ma seaca.
*
Cine-i tanar si voinic
Iese nopatea pe colnic
Fara par, fara nimic.
Fara palos nici pistoale,
Numai cu palmele goale . ”
*
Arza-l focul de barbat!
A venit aseara beat
Si de mine s-a legat.”
Sobieski, viind la Iasi in 1686, vorbeste boierilor moldoveneste, spre a-i capta, si chiar
face un cantec lui Cantemir fugarul pe care-l zice in ritmul horei, ca pe un soi de chiuitura
regala:
„Oiţă bîrsană,
De eşti năzdrăvană
Şi de-a fi să mor
In cîmp de mohor,
Să spui lui Vrâncean
Şi lui Ungurean
Ca să mă îngroape
Aice pe- aproape
În strunga de oi,
Să fiu tot cu voi;
In dosul stînii,
Să-mi aud cînii,
Aste să le spui,
Iar la cap să-mi pui
Fluieraş de fag,
Mult zice cu drag!
Fluieraş de os,
Mult zice duios!
Fluieraş de soc,
Mult zice cu foc!
Vîntul cînd a bate
Prin ele-a răzbate,
Ş'oile s'or strînge
Pe mine m'or plînge
Cu lacrimi de sînge! „
„Iar tu de omor
Să nu le spui lor.
Să le spui curat
Că m'am însurat
Cu-o mindră crăiasă,
A lumei mireasă;
Că la nunta mea
A căzut o stea;
Soarele şi luna
Mi-au ţinut cununa;
Brazi şi păltinaşi
I-am avut nuntaşi;
Preoţi, munţii mari,
Paseri, lăutari,
Păsărele mii,
Şi stele făclii! „
“Mesterii grabea,
Sfarile-ntindea,
Locul masura,
Santuri largi sapa
Si mereu lucra,
Zidul radica,
Dar orice lucra,
Noaptea se surpa!
A duoa zi iar,
A tria zi iar,
A patra zi iar
Lucra in zadar!”
“O sopta de sus
Aievea mi-a spus
Ca orice-am lucra,
Noaptea s-a surpa
Pin-om hotari
In zid de-a zidi
Cea-ntai sotioara,
Cea-ntai sorioara
Care s-a ivi
Mini in zori de zi,
Aducind bucate
La sot ori la frate.”
A doua zi, intaia femeie care se zareste e chiar sotia lui Manole. Mesterul, intr-o criza
de egoism, ingenunche si roaga pe Dumnezeu sa dezlantuie elementele spre a o opri:
“- Manoli, Manoli,
Mestere Manoli!
Zidul rau ma stringe,
Viata mi se stinge!”
De asta data avem de-a face cu un mit estetic si ca atare a fost dezvoltat. El
simbolizeaza conditiile creatiunii umane, incorporarea suferintei individuale in opera de
arta. In moartea mesterului si in indiferenta voievodului pentru fiinta lui concreta s-a
putut vedea un simbol al obiectivitatii absolute a creatiei. Multitudinea primeste opera ca
fenomenalitate independenta si ignoreaza pe artist.
Al patrulea mit este erotic. Sburatorul (care sub alte nume exista si la popoarele
inconjuratoare) este un demon frumos, un Eros adolescent, care da fetelor pubere
turburarile si tanjirile intaiei iubiri. Incepand cu I. Eliade Radulescu, nu este lyric raman
care san u fi reluat mitul in diferite chipuri. Unii au crezut ca trebuie sa duca aceste
productii spre o sursa romantica, ceea ce este fals, fiindca unii din poeti nici macar n-
aveau notiunea temei occidentale. Singura nota romantica este intemeierea pe traditii
populare. Neavand o literatura de analiza a dragostei a fost firesc ca poetii romani sa se
coboare la momentul primitive, la mitul invaziunii instinctului erotic la fete. Caracteristica
in toate aceste compuneri e totala irationalitate a crizei.
Aceste patru mituri infatiseaza patru probleme fundamentale: nasterea poporului
roman, situatia cosmica a omului, problema creatiei ( si am putea zice in termeni moderni,
a culturii) si sexualitatea. Azi unii incearca ( si lucrul e valabil in masura izbutirii) sa
invieaze alte elemente fabuloase. Ortodocsii vor sa inchida punctele de temelie ale
crestinismului in mituri autohtone, coborand familia sfanta sip e apostolic pe teritoriul
daco-roman. Lucrul nu-i nou si nici abuziv , ba chiar, contrariu parerilor oponentilor , de
un firesc desavarsit. Fecioara doarme, in oconografia Europei de sus, in paturi gotice,
inconjurata de servi si sfinti imbracati medieval, iar in picture italiana nu numai
invesmantarea este locala si istorica, dar toata legenda sacra se desfasoara in geografie
italica sieneza, perugiana, veneta, dupa cum e cazul.
Dezbaterile şi controversele pe marginea acestei teme se înmulţesc progresiv abia
după împlinirea şi consolidarea, prin Marea Unire, a naţiunii. Dacă specificul este, prin
natura lui, vechi, naţiunea este, prin forţa împrejurărilor istorice, relativ nouă, închegată în
urma prăbuşirilor marilor imperii vecine.
Până să devină o temă culturală, asupra căreia să se poată discuta critic, relaxat şi
nuanţat, specificul românesc a însemnat o lungă luptă, purtată cu sacrificii grele timp de
secole.
Nu ne rămâne decât să încheiem momentan acest studiu, şi cum altfel dacă nu într-o
notă eminesciană: ,,Nu originiea face pe un popor să fie trainic, ci munca lui proprie, fie cu
mâna, fie cu mintea”.
BIBLIOGRAFIE