~Studiu de caz~

Formarea
constiintei
istorice

Realizatori: Constantin Marius

Dragan Maria Magdalena
Dumitru Alexandra
Vintila Ancuta
 Cuprins

1. Formarea costiintei istorice si evolutia acesteia

2. Formarea statelor medievale româneşti
3. Primele iniţiative de conservare a istoriei naţionale
4. Cronici; Cronicari
5. Contributia cronicarilor moldoveni la dezvoltarea limbii si literaturii
romane
6. Contributia cronicilor muntene
7. Dimitrie Cantemir
8. Scoala Ardeleana
9. “Romanii supt Mihai-Voievod Viteazul” de Nicolae Balcescu
10.Perioada pasoptista
11.Critica si istoria literara interbelica.
12.Miturile: Traian si Dochia, Miorita, Mesterul Manole, Sburatorul
13.Test de verificare a cunostintelor
14.Prezentare Power Point
 Motto:
,,Şi ca apa în cursul său cum nu să opreşte,
Aşa cursul al lumii nu să conteneşte.
Fum şi umbră sîntu toate, visuri şi parere.
Ce nu petrece lumea şi-n ce nu-i cădere?”

(Miron Costin, ,,Viaţa lumii”)

Dacă pe întreaga perioadă a epocii medievale conştiinţa supremă era cea religioasă,
manifestată prin apartenenţa la un ansamblu de valori spirituale ce ţineau de domeniul
sacrului, începând cu Umanismul Renascentist se va naşte un alt tip de conştiinţă, şi
anume, conştiinţa istorică. O astfel de conştiinţă, credem noi, reprezintă atât înţelegerea
identităţii trecutului şi a tradiţiei istorice, cât şi a comunităţii de interese, de scopuri şi
idealuri. Conştiinţa istorică se impune odată cu apariţia Umanismului Renascentist,
tocmai pentru că acest curent pune foarte mult accent pe ideea că omul este înzestrat cu
raţiune de extracţie divină şi de aceea trebuie să-şi cunoască existenţa, lumea în care
trăieşte, să-şi construiască o ierarhie valorică într-un univers al său. Cu alte cuvinte, omul
devine cosmogonul propriului univers şi, în consecinţă, îşi va putea domina existenţa prin
cunoaştere şi prin ştiinţă.
Conştiinţa istorică se naşte din încercarea de a construi identitatea unui popor, a unei
naţiuni, prin raportare la alte popoare, la alte naţiuni. Câteva dimensiuni specifice acestei
raportări sunt: situarea în timp şi în spaţiu, evenimentele istorice, limba, cultura şi
civilizaţia, mentalităţile.
Formarea constiintei istorice a poporului roman se realizeaza treptat, fiind reflectata
in scrierile umnaistilor din secolele XV-XVII, care consemneaza in documentele ce ni s-au
pastrat, redactate mai intai in limba slavona, apoi in latina, iar mai traziu in limba romana,
modul in care romanii din diferitele provincii se inscriu in cursul istoriei: situarea lor in
timp si spatiu (originile, limba, continuitatea), evenimentele istorice, personalitatile
(institutia domniei), obiceiurile, cultura si civilizatia.
Incepând cu secolul al XVI-lea, preocupările privitoare la felul în care românii se
înscriu în cursul istoriei apar în documente scrise în limba slavonă. Acest interes se
dezvoltă datorită contactelor pe care cei preocupaţi de formaţia lor intelectuală încep să le
aibă cu alte culturi şi alte civilizaţii. Primul român care afirmă, în lucrarea sa Hungaria
(1536), scrisă în limba latină, originea romană şi unitatea limbii şi a poporului român este
savantul umanist Nicolaus Olahus. Pasul important este făcut în acest domeniu de
cronicarii moldoveni, cei care la mijlocul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al
XVIII-lea, scriind în limba română, pun bazele istoriografiei şi care, de asemenea, sunt
consideraţi a avea merite în crearea unui stil literar.
Scrierile lor au ecou şi în Ţara Românească, unde apar alte cronici care continuă efortul de
reconstituire a istoriei mai îndepărtate sau mai recente. Dimitrie Cantemir se detaşează ca
un istoric savant, acoperind, prin scrierile sale, atât spaţiul universal, cât şi cel autohton.
Intenţia autorului este de a elabora o descriere completă a trecutului poporului său.
M.Kogălniceanu începe să editeze, în 1843, Letopiseţele Ţării Moldovei şi îndrumă
programul revistei Dacia literară către formarea unei literaturi naţionale, pentru care tema
istoric este esenţială. De-a lungul timpului, conştiinţa identitar generează polarizări ( în
perioada interbelică ) sau se supune ideologicului ( în perioada comunistă apar teorii
deformate despre originile şi vechimea românilor) .
Formarea limbii romane, originea ei sunt strict legate de formarea si evolutia
poporului roman. Referitor la etnogeneza romaneasca, s-au afirmat diverse puncte de
vedere unele dintre ele contradictorii sau fara o argumentare concludenta.
-orginea pur Latina a limbii si a poprului roman;
-teoria asimilarii elementului latin, adaugandu-se si teoria rezistentei;
-teoria continuitatii daco-getice;
-teoria migrationista;
-teoria expansiunii spiritualitatii daco-geto-tracice;Studierea problemei etnogenezei
(din greacă, etnos înseamnă "popor", genesis - "naştere"), adică a originii oricărui popor,
constă în determinarea următoarelor aspecte: când, unde, din ce părţi componente şi în ce
condiţii s-a format comunitatea etnică respectivă. Aceste cerinţe se referă şi la problema
originii neamului românesc.
Etnogeneza românilor este una din cele mai importante probleme ale istoriei noastre
naţionale. Ea a atras nu numai atenţia istoricilor români ci şi străini. De multe ori, însă,
conzluziile istoricilor, mai cu seamă ale celor străini erau dictate de anumite interese
geopolitice. In acest caz credem oportun să ne re ferim succint la cele maj importante teorii
ale etnogenezei românilor, expuse în literatura istorică.
În operele autorilor medievali, începând cu cei bizantini (Kekaumenos, sec. XI;
Kinnamos, sec. XII) se constata că românii, numiţi de ei vlahi, sunt colonişti romani aduşi
de Traian din Italia. Cronicarii medievali maghiari constatau, că vlahii erau "pastorii
romanilor", că ei locuiau în Panonia până la venirea hunirlor (sec. V).
Umaniştii italieni din secolul al XV-lea (Enea Silvio Picolomini, viitorul papă Pius al
Il-lea ş.a.) de asemnea erau de părere că românii "sunt de neam italic". Cronicarii şi
savanţii români din secolele XVII-XVIII (Gh. Ureche, M. Costin, Const. Canta-cuzino, D,
Cantemir, reprezentanţii Şcolii Ardelene - Petru Maior, Samuil Micu, Gh. Şincai) au
demonstrat originea comună a românilor din Transilvania, Ţara Românească şi Moldova
din "vechii romani", care au locuit în Dacia. Dimitrie Cantemir a menţionat şi aportul
dacilor la formarea poporului român. Reprezentanţii Şcolii Ardelene considerau, însă fără
temei, că dacii au fost exterminaţi în timpul războaielor cu romanii. Cercetările ulterioare
ale istoricilor au combătut această afirmaţie. Tot nefondate sunt şi teoriile cum că românii
s-au format numai pe suportul dacic, fără o contribuţie substanţială a romanilor.
La sfârşitul secolului al XVIII-lea, în condiţiile expansiunii Imperiului habsburgic în
Principatele Române, unii istorici germani (Fr.Sulzer, I.Eder) scriau că românii s-au format
ca popor la sud de Dunăre şi au revenit la nordul ei în secolul al XII-lea. Această idee este
reluată în 1871 de istoricul şi filologul german Robert Rosler în lucrarea "Studii asupra
românilor". Lucrarea lui a apărut în condiţiile creşterii mişcării de emancipare a românilor
din transilvania, care evocau dreptul istoric asupra spaţiului locuit de ei din vremuri
străvechi.
R.Rosler a încercat să argumenteze ideea originii balcanice a românilor, care numai
în secolul al XII-lea au emigrat la nord de Dunăre, adică atunci, când pe pământurile
Transilvaniei locuiau deja ungurii, saşii şi secuii. Prin aceasta se nega dreptul istoric al
românilor asupra pământurilor unde ei locuiau.
Argumentele lui Rosler erau următoarele:
- dacii au fost nimiciţi în războaiele cu romanii;
- dacii nu au putut fi romanizaţi în doar 165 de ani (timpul stăpânirii romane în
Dacia);
- provincia Dacia a fost părăsită în întregime de populaţie la 275;
- limba română nu conţine cuvinte germanice vechi, deşi pe teritoriul Daciei a
staţionat tribul germanic al goţilor;
- există cuvinte asemătoare în limba română şi albaneză, dovadă a conveţuirii lor la
sud de Dunăre;
- nu există izvoare care să ateste prezenţa românilor la nordul Dunării înainte de
secolul al XlII-lea;
- dialectul daco-român cel de la nord de Dunăre se aseamănă cu dialectul macedono-
român de la sud de Dunăre;
- prezenţa influenţei sud-slave asupra Bisericii românilor;
- românii erau păstori nomazi.
Falsitatea "teoriei rosliene" a fost amplu demonstrată de istorici străini şi români,
chiar în perioada când ea a apărut (I.Iung, B.P.Haşdeu, A.Xenopol, D.Onciul, N.Iorga ş.a.).
Argumentele lor sunt următoarele:
- prezenţa geto-dacilor este atestată de numeroase dovezi a continuităţii lor după
cucerirea romană .
- romanizarea dacilor nu s-a făcut doar în cei 165 de ani a stăpânirii romane la nordul
Dunării, ci ea a fost atunci cea mai intensă, desfăşurându-se atât înainte de cucerirea
romană cât şi după evacuarea Daciei de către administraţia romană (vezi capitolul 4);
- continuitatea daco-romanilor este dovedită de numeroase descoperiri arheologice,
date lingvistice, mărturii epigrafice etc.;
- lipsa totală a elementelor lingvistice germane în limba română a fost combătută de
numeroase studii ale lingviştilor români;
- cuvintele comune din limba română şi albaneză sunt provenite din moştenirea
traco-ilirică comună (cu rădăcini în limba indoeuropeană);
- numeroase izvoare scrise atestă prezenţa românilor la nordul Dunării înainte de
secolul al XlII-lea;
- cele două dialecte (daco-român şi macedono-român) fac parte din limba română
comună (sau protoromână), care s-a format pe întreg spaţiul Carpato-Danubiano-Balcanic;
- influenţa sud slavă asupra Bisericii române nu neagă, ci confirmă prezenţa
românilor la nordul Dunării, fără de care ortodoxismul nu s-ar fi răspândit aici;
 - păstoritul transhumant (sezonier) şi nu nomad era una din ocupaţiile românilor din
zonele montane. Ocupaţia lor de bază era agricultura îmbinată cu creşterea animalelor în
aşezări sedentare.
Nici un izvor istoric nu atestă, însă, în decursul epocii medievale o imigrare în masă
a românilor de la sud la nord de Dunăre, ci dimpotrivă, treceri permanente ale românilor
transilvăneni la sud şi est de Carpaţi, inclusiv peste Dunăre.
De asemenea este lipsită de temei ştiinţific opinia expusă de unii istorici sovietici
cum că pe baza populaţiei romanizate, în urma contactelor ei cu slavii, s-au format două
popoare separate: munteni, datorită contactelor cu slavii de sud, şi moldovenii - cu slavii
de răsărit. Această pretinsă divizare etnică ar fi servit drept bază pentru constituirea a
două limbi separate: română şi moldovenească.
Susţinute în scopuri politice, aceste viziuni nu-şi găsesc o argumentare ştiinţifică în
izvoarele istorice, care îi divizează pe români după provincii istorice (moldoveni,
munteni, bucovineni, olteni etc.), şi nu după apartenenţa lor la diferite etnii. Dimpotrivă,
izvoarele demonstrează că indiferent de denumirea locală ei toţi formează un neam -
neamul românesc. Izvoarele istorice nu confirmă o diferenţiere strictă a influenţei slave în
Moldova şi Ţara Românească, precum nici rolul ei determinant. Cât priveşte limba, nici o
şcoală ştiinţifică lingvistică nu recunoaşte existenţa a unei limbi literare moldoveneşti
deosebită de cea română. Totodată, nimeni nu neagă prezenţa unui grai moldovenesc, de
rând cu alte graiuri româneşti (muntenesc, oltenesc, ardelenesc etc.) în spaţiul locuit de
români.
Componentele principale ale etnogenezei românilor, în procesul de constituire a
poporului român pot fi evidenţiate componentele lui fundamentale. Cel mai vechi
component (numit şi substrat) îl prezintă tracii de nord, sau geto-dacii. Această ramură a
marelui neam al tracilor, aflată timp îndelungat în contact cu civilizaţia antică (la început
greacă, apoi romană), a creat o cultură originală, care a atins un înalt nivel de dezvoltare.
Aceasta le-a permis geto-dacilor să creeze statul lor propriu.
Al doilea component fundamental în etnogeneza românilor este elementul roman
(sau stratul roman). Acest strat s-a suprapus celui geto-dac: la început, până la cucerirea
Daciei de către Imperiul Roman (anul 106 d.Chr.) - numai în aspect economic şi cultural,
iar după aceasta - s-a produs o sinteză etno-culturală dacoromână. Datorită prezenţei
parţiale la nord de Dunăre şi influenţei centrelor romane de la sud de Dunăre
aprofundarea acestei sinteze a continuat şi după anul părăsire! Daciei de către legiunile
romane (271-275).
Ca urmare, a continuat romanizarea dacilor liberi şi statornicirea în spaţiul vechii
Dacii a unei populaţii latinofone. Acest proces s-a desăvârşit către secolul al Vl-lea, având
drept rezultat formarea unei etnii şi a unei limbi romanice la nord şi sud de Dunăre:
protoromânii (sau est-romanicii) cu o limbă comună (protoromână). Populaţia est-
romanică a înfruntat valurile migrato-rilor - a goţilor, apoi a hunilor. Arheologii au
constatat răspândirea în secolele IV-VI (după încetarea stăpânirii hunilor) în spaţiul
Carpato-Danubian a unei culturi materiale (numite cultura Brateiu) - în Transilvania, cu
corespundere în Muntenia -Ipoteşti, Cândeşti-Ciurel, şi în Moldova - Costişa-Botoşana-
Hansca), care aparţinea unei populaţii băştinaşe sedentare de agricultori şi crescători de
animale. Au fost descoperite obiecte de import romano-bizantine, tiparniţe de turnat
cruci.
Peste această populaţie protoromână, care ducea o modestă viaţă agrară în obşti
săteşti, s-au revărsat în secolele VI-VII triburile slave, care au migrat pe valea Tisei şi în
Moldova. Triburile slave au rupt în anul 602 graniţa bizantină (limesul) de la Dunăre şi s-
au revărsat în întreaga Peninsulă Balcanică până în Grecia. Acest eveni-ment a avut
repercursiuni serioase pentru unitatea daco-romanică sau est-romanică).
Ca urmare, populaţia protoromână de peste Dunăre s-a slavizat cu timpul, ori s-a
retras spre sud în munţi, dând naştere grupurilor etnice ale macedono-românilor, istro-
românilor ş.a.
În altă direcţie s-au dezvoltat relaţiile populaţiei est-romanice de la nordul Dunării
cu slavii. Aici populaţia autohtonă era superioară numeric slavilor, ceea ce a dus cu
timpul la asimilarea lor.
Slavii au influenţat într-o anumită măsură etnogeneza românilor, alcătuind adstratul
(sau suprastratul) procesului de desăvârşire în constituirea neamului românesc (secolele
VI-IX). Slavii, fiind agricultori şi crescători ^de animale sedentari, au convieţuit mai
îndelungat cu autohtonii, lăsând în limba română cuvinte de origine slavă (plug, prieten,
drag, iubire etc.), care denotă multiple contacte umane. Rolul slavilor în etnogeneza
românilor este asemănător cu cel al germanicilor în constituirea popoarelor vest —
romanice (francezilor, italienilor, spaniolilor, portughezilor).
Formarea limbii române. Formarea limbii române a parcurs aceleaşi etape ca şi
formarea poporului român. O primă etapă a formării limbii române o constituie procesul
de romanizare a geto-dacilor. Ca urmare, aceştia au preluat treptat limba latină vorbită
(sau vulgară), în perioada de până în secolul al Vl-lea se generalizează pe întreg spaţiul
istoric al Daciei şi Moesiei o limbă romanică unitară, numită de filologi limba
protoromână comună. Din limba geto-dacilor după diferite opinii s-au păstrat în cea
română 170-180 de cuvinte.
Sub impactul migraţiei slavilor romanitatea nord şi sud-dunăreană estedivizată, iar
din limba protoromână comună, care avea un caracter în linii generale de o limbă
închegată, se formează dialectul daco-român (nord-dunărean) şi dialectele sud-dunărene
(aromân sau macedo-român, megleno-român şi istro-român). Acest proces, care se
desfăşoară în secolele VII-IX, a cunoscut influenţa limbii slave. Influenţa slavă n-a
schimbat caracterul latin al limbii române, exercitându-se prin îmbogăţirea ei cu circa 20%
de cuvinte de origine slavă. Stratul lingvistic latin, cel mai important, cuprinde circa 60%
din vocabularul limbii române.
Menţiuni în sursele externe despre români, în izvoarele străine medievale timpurii
românii sunt denumiţi vlahi, valah, volohi, blahii etc. Acestea sunt variante ale unei
denumiri, care iniţial desemna un trib celt, apoi a fost dată de vechii germani romanilor şi
galilor romanizaţi; pe urmă din lumea germană acest termen a trecut în cea slavă şi
bizantină. Slavii de sud şi bizantinii îi numeau pe români- vlahi, slavii de răsărit - volohi,
ungurii le ziceau olahi, care era derivat de la "oslasz" -denumire dată de ei italienilor.
Românii de la bun început s-au numit romani, denumire care a evoluat în rumâni, apoi
români. Ei şi-au păstrat permanent conştiinţa originii lor romane.
 Cea mai veche menţiune despre români se întâlneşte în "Geografia" savantului
armean Moise Chorenati (a doua jum. a sec. al IX-lea) în care se semnalează "ţara
necunoscută cărei îi zic Balak", (sinonim cu valach, blacht numire germanică a
romanicilor), aflată la nord de ţara bulgarilor.
Persanul Gardizi (în "Podoaba istoriilor", secolul al Xl-lea) plasează între bulgari, ruşi
şi unguri "un popor din Imperiul Roman", care locuia între Dunăre şi "muntele mare".
Cronica veche rusă "Povesti vremennâh let" ("Povestea anilor de demult")
menţionează pe "volohi" prin anul 898 în legătură cu mişcarea triburilor ungare spre est.
In cronica anonimă, scrisă de cronicarul notarului regelui maghiar Bela, numită "Gesta
Hungarorum", întocmită în secolul al XlI-lea pe baza unor izvoare mai vechi, se povesteşte
despre o populaţie românească în Transilvania în secolele IX-X. La anul 976 în cronica
autorului bizantin Kedrenos sunt menţionaţi vlahii sud-dunăreni.Recunoaşterea de către
popoarele vecine a unei comunităţi etnice româneşti în spaţiul Carpato-Danubian
mărturiseşte că în această perioadă poporul român era deja constituit.
Spiritualitatea românească a secolului al XVI-lea dobândeşte, ca achiziţii definitive,
ideea originii romane a poporului şi cea a latinităţii limbii noastre. Romanitatea este
elementul esenţial al identităţilor lingvistice şi culturale ale poporului român. Călătorii
străini care ajung în Ţările Române în secolele XV – XVII notează că românii sunt urmaşi
ai romanilor, atât prin numele pe care şi-l dau lor înşişi – romani – cât şi prin asemănările
dintre limba vorbită de ei şi latina. La rândul lor, primii umanişti originari din ţinuturile
româneşti, precum Nicolaus Olahus, apoi curtenii şi învăţaţii din Ţările Române, formaţi
la şcolile din Polonia sau Italia, descoperă noi argumente care să confirme cuvintele
cronicarului moldovean: „de la Rîm ne tragem”. Toate acestea urmează a fi punctate pe
parcursul acestei lucrări.
 Formarea statelor medievale româneşti

Considerăm că prima dovadă a unităţii neamului românesc îl constitue formarea

statelor medievale româneşti şi dorim să trecem repede în revistă cum s-a petrecut
aceasta.
În perioada marilor migraţii, daco-romanii sunt pe rând stăpâniţi de Imperiul Hun,
apoi de avari (neam asiatic înrudit cu hunii) şi de către slavi.
Românii, numiţi în izvoare „vlahi” au avut în această perioadă ca formă de
organizare obştea sătească. Însă necesităţile de apărare în faţa incursiunilor războinice ale
migratorilor au dus la apariţia unor forme mai avansate de organizare în comparaţie cu
uniunile de obşti. Acestea au fost voievodatele, cnezatele şi banatele, formaţiuni ce
întruneau câteva uniuni de obşti având în frunte un cneaz, un voievod (din slavonă -
conducător de oaste) sau un ban. Aceste formaţiuni au reuşit să dăinuie în timp deoarece
acceptau obligaţii economice şi militare către invadatorii ce s-au succedat în timp, în
schimbul autonomiei şi păstrării tradiţiilor.
Întemeierea statelor medievale româneşti a fost un proces complex, cu multe etape,
de la unificarea grupărilor administrative regionale până la obţinrea independenţei şi la
formarea instutiţiilor necesare.

Voievodatul Transilvaniei

Cele mai vechi informaţii despre voievodatele româneşti se referă la teritoriul

Transilvaniei. După anul 896 ungurii au migrat din stepele nord-pontice în Panonia unde
au venit în contact cu românii, iar pe măsura extinderii lor teritoriale în direcţia
Transilvaniei, ei s-au ciocnit cu formaţiunile politice locale româneşti. În cronica maghiară
"Gesta Hungarorum" ("Faptele ungurilor"), scrisă de un notar anonim (numit de istorici
Anonymus) al regelui Bela (dupa opinia majorităţii istoricilor este vorba de Bela al III-lea,
1173-1196) se vorbeşte despre trei voievodate româneşti: voievodatul lui Menumorut (în
Crişana, cu centrul la Biharea), voievodatul lui Gelu (pe podişul Transilvaniei, cu centrul
posibil la Dăbâca) şi voievodatul lui Glad (în Banat, între Mureş şi Dunăre, cu centrul la
Cuvin).
Din secolul XI până în secolul XIII Regatul Maghiar cucereşte toată Transilvania şi îi
impune o formă politică unică. Voievodul Transilvaniei era numit de Regele ungar şi avea
atribuţii militare, judecătoreşti şi administrative.
Din motive militare şi religioase în anul 1211 au fost aduşi în Ţara Bârsei Cavelerii
Teutoni, care şi-au extins stăpânirea în sudul şi în răsăritul Carpaţilor. Sunt numiţi saşi şi
incorporaţi în populaţia autohtonă. Chiar dacă de scurtă durată intervenţia lor pozitivă
este vizibilă şi azi, ei construind cetăţi întărite (Feldioara, Cetatea Neagră, Cetatea Crucii)
sau ajuntând la dezvoltarea celor existente prin cunoştinţele avansate (Braşov, Codlea,
Râşnov).
Dar, pentru că au sublimat autoritatea maghiară şi nu au respectat termenii
înţelegerii făcute, au fost izgoniţi în anul 1225.
 Pentru că ordinul cavalerilor Ioaniţi joacă şi el un rol important în formarea Ţării
Româneşti şi pentru a evita crearea vre-unei confunzii vrem să vă explicăm fugar
diferenţele dintre aceştia.

Cavalerii Teutoni
Aveau ca simbol crucea neagră pe fundal alb. Erau un ordin miliatar cruciat format
în secolul XII în Palestina.

Cavalerii Ioaniţi
Au ca simbol crucea malteză (8 colţuri) de culoare albă pe fond negru. Au ca patron
pe sfântul Ioan de Ierusalim. Ordinul este fondat în 1099 la Ierusalim, de către un grup de
negustori din sudul Italiei, pentru îngrijirea medicală a pelerinilor şi ajutorarea săracilor.
În timp însă se reorienteză pentru lupta împotriva musulmanilor.

Cavalerii Templieri
Au ca şi simbol crucea roşie pe fond alb. Sunt formaţi în 1096, în urma primei
cruciade, pentru asigurarea siguranţei pelerinilor care călătoreau spre Ierusalim. Numele
lor iniţial este „Sărmanii Soldaţi ai lui Cristos şi ai Templului lui Solomon”.

Ţara Romanească

Din Diploma Cavalerilor Ioaniţi din 1247 vedem care era situaţia la sudul Carpaţilor:
sunt amintite 5 formaţiuni politice dependete de Regatul Ungariei. Ce înseamnă această
dependenţă? În schimbul recunoaşteri suzeranităţii maghiare, care implica conducători
aleşi de regele maghiar, taxe şi dări, ţările române beneficiau de protecţie. Cavalerii Ioaniţi
sunt aduşi tocmai pentru a apăra cnezatele împotriva atacurilor mongole.
Procesul de unificare la sudul Carpaţilor are 2 etape şi a fost favorizat de disputele
pentru succesiunea la tronul Ungariei. Voievodul care s-a impus în fruntea noii realităţi
Pagina 4
politice a fost Basarab I. Acesta a acţionat pentru înlăturarea stăpânirii tătare la gurile de
vărsare ale Dunării, s-a implicat în evenimente politice în defavoarea Ungariei şi a refuzat
să mai plătească tribut. Astfel, regele maghiar, trimite o oaste pentru pedepsirea lui
Basarab. Armata maghiară este însă zdrobită la o „posadă” (posadă = trecătoare prin
munţi) la 9-12 noiembrie 1330. În urma acestui eveniment Ţara Românească îşi câştigă
independenţa. Lupta aceasta este poate prima care atestă unitatea românilor. A doua
etapă a acestui proces s-a desfăşurat sub urmaşii lui Basarab I: Nicolae Alexandru, cel care
a întemeiat prima mitropolie a Ţării Româneşti şi Vladislav I care l-a sprijinit pe călugărul
Nicodim şi a fost nevoit să poarte prima bătălie cu turcii,
Se succed Radu I, Dan I şi Mircea cel Bătrân care păstrează aceaşi politică, încercând
să consolideze statul format.
 Moldova

În 1345, Ludovic I al Ungariei, împreună cu o parte din nobilimea din Transilvania,

duc o campanie împotriva tătarilor. Regele îl lasă pe unul dintre participanţi, Dragoş,
voievod maramureşean, în Moldova, acesta făcând o “marcă” de apărare pentru Ungaria.
Populaţia locală un a vrut să accepte aceasta şi îi acordă sprijin unui alt voievod din
Maramureş, Bogdan, ce se afla în conflict cu regalitatea maghiară. Acesta trece Carpaţi,
“descalecă” în Moldova şi îi alungă pe urmaşii lui Dragoş, creând statul medieval
independent Moldova. Încercările ulterioare ale Ungariei de a supune Moldova au eşuat.
Lui Bogdan i-au urmat Laţcu, Petru Rareş, Roman Muşat, Ştefan cel Bătrân şi
Alexandru cel Bun, sub care Moldova s-a extins şi s-a organizat. Astfel Moldova a devenit
“a doua libertate românească”, cum o numea Nicolae Iorga.
In Transilvania aşezările, numite “burg”-uri au fost puternic influenţate de saşi,
secui, germani: Sighişoara, Braşov, Sebeş. În Ţara Românescă şi în Moldova oraşele apar
în jurul târgurilor şi pe lângă principalele căi comerciale, sau în jurul reşedinţelor
domneşti: Câmpulung, Argeş, Târgovişte, Baia, Siret, Suceava.
Oraşul a reprezentat cadrul propice pentru afirmarea culturii prin numărul mare al
ştiutorilor de carte, prin apariţia primelor şcoli de nivel superior, precum şi prin resurse
financiare şi materiale superioare. Începând cu secolul XVI oraşul adoptă şi funcţia
culturală, având tipografii, şcoli, bibleoteci şi societăţi ştiinţifice.
Creaţiile literare realizate până în prima jumătate a secolului al XVI-lea erau în limba
slvonă şi latină: “Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul lui Teodosie” (1521, slavonă),
“Chronicon Dubnicense”(Transilvania, latină).
Primul text în limba română păstrat până azi îl reprezintă “Scrisoarea lui Neacşu din
Câmpulung” (1521) . O realizare a secolului XVI este şi introducerea tiparului. Prima
tiparniţă a funcţionat la Mănăstirea Dealu, lângă Târgovişte, unde călugărul Macarie
tipăreşte “Liturghierul” (în slavonă, în 1508).
În Transilvania, prima tipografie este înfiinţată la Sibiu, în 1528, unde Filip
Moldoveanu tipăreşte cea dintâi carte în limba română “Catehismul românesc” (1544).
Diaconul Corsei, stabilit la Braşov, tipăreşte 20 de cărţi în limba română (1557 - 1583)
având o activitate decisivă pentru conturarea limbii române literare.
Sub patronajul lui Şerban Cantacuzino se realizează prima traducere a Bibliei în
româneşte.
 Primele iniţiative de conservare a istoriei naţionale

Interesul pentru cunoaşterea propriei istorii se va manifesta în cultura română prin

conştiinţa cronicarilor. Aceştia, conform lui D. H. Mazilu, sunt autorii acelor scrieri prin
care s-au pus bazele istoriografiei neamului nostru, devenită inamovibilă până în zilele
noastre. Cronicarii au considerat o necesitate stringentă consemnarea evenimentelor
istoriei deoarece, provinciile româneşti parcuseseră veacuri de istorie care riscau să fie
înecate în uitare. De aceea, prima intenţie a cronicarilor a fost aceea de a consemna
trecutul: ,,cît să nu să uite lucrurile şi cursul ţărîi”.1
Pe de altă parte, cronicarii sunt cei care conştientizează rolul formativ al istoriei, idee
pe care o expune Grigore Ureche în scrierile sale: ,,să rămîie feciorilor şi nepoţilor, să le fie
de învăţătură, despre cele rele să să ferească şi să să socotească, iar dupre cele bune să
urmeze şi să să înveţe şi să să îndirepteze”.2
Încă dintr-o fază incipientă, conştiinţa unităţii de neam, de limbă şi de origine îşi
pune amprenta pe gândirea şi acţiunea personalităţilor celor mai reprezentative ale epocii.
Triada Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, precum şi stolnicul Cantacuzino,
urmat de Dimitrie Cantemir, scriu de pe poziţii de clasă precise, cu limitele generate de
apartenenţa la acestea, însă îi simţim vorbind în numele unei realităţi mult mai complexe
şi reuşesc să dea expresie unor idei şi sentimente a căror permanenţă poate fi urmărită în
evoluţia ulterioară a culturii române.
Nicolaus Olahus este primul umanist român de anvergură europeană. Acestuia îi
aparţin cele mai importante opere de cultură în limba latină din prima jumătate a
secolului al XVI-lea. Criticul Al. Piru îl recunoaşte ca pe o personalitate importantă a
umanismului românesc: ,,Istoria literaturii române nu poate ignora figura lui Nicolaus
Olahus, primul umanist de origine română care în ciuda calomniilor răspândite asupra
provenienţei sale, şi-a purtat cu mândrie numele de valah toată viaţa, făcându-l cunoscut
nu numai în patria sa adoptivă, dar şi în toată Europa.”3
Nicolaus Olahus se impune prin lucrări teologice, istorice, poezii şi scrisori.
Importante pentru cultura românească sunt în primul rând scrierile istorice, Hungaria,
Atilla şi un Chronicon în care a însemnat evenimentele timpului său începând cu
încoronarea lui Matei Corvin (1458), şi terminând cu încoronarea lui Ferdinand I (1551).
Hungaria, deşi reprezintă un tablou geografico-etnografic al ,,Panoniei”, oferă şi
informaţii despre români, pe care Nicolaus Olahus îi prezintă drept poporul din care
provine el însuşi.
Este pentru întâia dată când, pana unui român afirmă unitatea de neam, de origine şi
de limbă a românilor din Ţara Românească, Moldova şi Transilvania: ,,moldovenii au
aceeaşi limbă, obiceiuri şi religie ca şi muntenii. [...]

1
Miron Costin, Letopiseţul Ţărîi Moldovei (…), Ed. Minerva, Bucureşti, 1979, pag. 9
2
Grigore Ureche - ,,Letopiseţul Ţării Moldovei”, Editura de stat pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1955, Colecţia
Clasicii Români, pag. 1.
3
Al. Piru - ,,Literatura română veche”, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1961, pag. 47-48.
 Limba lor şi a celorlalţi valahi a fost cândva romană, căci ei sînt colonii de romani” 4.
Referindu-se la locuitorii Transilvaniei, N. Olahus deţine un punct de vedere care
contrastează puternic cu cel al societăţii maghiare stăpâne, şi anume faptul că ,,valahii”
reprezintă cea mai veche populaţie din această zonă.
Redactând prima cronică în limba română, Grigore Ureche e nevoit să inventeze o
limbă scrisă, cărturărească, din care nu lipsesc accentele specifice limbii vorbite. Fără
îndoială că, scriindu-şi cu mari eforturi de investigare şi documentare cronica, autorul a
fost animat de gândul unei relatări obiective şi de năzuinţa reaşezării în drepturi a
adevărului istoric, precum el însuşi afirmă: ,,ca să nu mă aflu scriitoriu de cuvinte deşarte
ci de direptate”5 . Doar redat într-un desăvârşit spirit veridic, letopiseţul poate fi un izvor
de înţelepciune pentru generaţiile care vor urma, fixând în memoria lumii actul de naştere
a poporului nostru. Grigore Ureche consideră că realizarea unei cronici reprezintă o
datorie patriotică pentru orice popor care vrea sa păşească pe treapta culturii şi, în acelaşi
timp, conştientizează faptul că un popor care acceptă ignoranţa în detrimentul cunoaşterii
va rămâne ,,asemenea fiarelor şi dobitoacelor celor mute şi fără minte”6 .
Studiind la şcolile poloneze ale Lvovului şi intrând în contact cu Umanismul târziu şi
cu Antichitatea latină, cronicarul rămâne marcat de gradul de cultură al regatului polon.
Acest fapt îl va ambiţiona să creeze, la rându-i, începuturile unei culturi istoriografice în
spaţiul său originar. Deşi cronicarul şi-a propus să scrie cronica Moldovei de la
întemeierea acesteia (1359) până la Vasile Lupu, n-a izbutit să ajungă decât până la a doua
domnie a lui Aron Vodă (1594).
Scrierile istorice cele mai cunoscute sunt:
Analele – scrieri istorice în care sunt înregistrate, an cu an, întâmplările importante
din viaţa unui popor;
Cronicile ( letopiseţe ) – lucrări istorice mai frecvente în Evul Mediu, care cuprind
înregistrări cronologice a evenimentelor sociale şi politice;
Cronografii – scrieri de factură istorică, începând cu facerea lumii, şi care se bazează
pe izvoare istorice, dar şi pe legende populare;
In secolul al XVIII-lea, apar cronici in limba română care încearcă sa recupereze
trecutul. Cronicarii au avut revelaţia necesităţii unei disocieri între făurirea evenimentului
istoric şi consemnarea lui ca modalitate de conservare a trecutului.
Pentru cultura noastră, cronicile au o importanţă deosebită, şi anume:
Istorică – pun bazele istoriografiei româneşti, abordând probleme legate de originea
latină a poporului şi a limbii noastre, de continuitatea şi de unitatea poporului român;
Lingvistică – sunt o sursă însemnată de cunoaştere a unei etape din evoluţia limbii
române;
Literară – oferă forme incipiente ale prozei noastre artistice;

4
Şt. Bezdechi - ,,Nicolaus Olahus – primul umanist de origine română”, Editura RAM, Aninoasa Gorj, 1939, pag. 30.
5
Grigore Ureche - ,,Letopiseţul Ţării Moldovei”, Editura de stat pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1955, Colecţia
Clasicii Români, pag. 2.
6
Grigore Ureche – op. cit., pag. 1
 1. Scrisul reprezintă una dintre soluţiile de memorare a trecutului, alături de
memoria orală. In secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, la curţile domneşti se elaborează
primele documente scrise ale istoriei,consemnarea evenimentelor fiind orientată spre
faptele eroice ale voievozilor. Scrierile despre identitatea istorică sunt iniţiate de
domnitori şi încredinţate slujitorilor de cancelarie, de obicei călugări deprinşi cu scrisul.
Interesaţi să transmită posterităţii dovezi ale trecerii lor prin lume şi ale vitregiilor pe care
le-au înfruntat, principii români îşi scriu numele în cronici, dar le leagă şi de construirea
bisericilor.

2. Istoriografia începe opera de consemnare a istoriei româneşti la sfârşitul secolului

al XV-lea la curtea domnească a Moldovei, în timpul lui Ştefan cel Mare, iar în secolul al
XVI-lea iniţiativa se regăseşte şi in Ţara Românească. Deocamdată, numele celor care se
îndeletnicesc cu această activitate nu se păstrează, ei având doar rol de scribi. Cu timpul,
anonimatul este depăşit, iar iniţiativa trece din spaţiul oficial al curţii domneşti în cel
neoficial, particular, fiind preluată de boierii cărturari. Se produce astfel o individualizare
atât a perspectivei, cât şi a stilului, ceea ce conduce la apropierea istoriografiei de
literatură şi scrierea primelor pagini literare.
Istoriografia în limba română s-a născut o dată cu ridicarea noii boierimi între
secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, ca o consecinţă a renunţării la uzul limbii slavone în
actele de cancelarie şi a tendinţei marilor feudali de a subordona puterea domnească. Un
rol însemnat în dezvoltarea istoriografiei, mai ales a celei moldoveneşti, l-a jucat
umanismul târziu al şcolilor din Polonia. Ideea apartenenţei poporului român şi a limbii
sale la ginta latină, aceea a originii comune şi a legăturilor de neam şi limbă între toţi
românii trebuie puse pe seama influenţei umanismului. Acelaşi curent literar şi cultural a
influenţat stilul cronicarilor, oferindu-le modele de întocmire şi redactare savantă a
letopiseţelor. Aşadar, istoria unui neam este purtătoarea unor valori educative şi scrierea
ei devine o responsabilitate integral asumată.

3. Cronica este scrierea istorică în care sunt consemnate în ordine cronologică

evenimentele dintr-o anumită perioadă, după surse diverse, atât scrise, cât şi orale. In
spaţiul medievalităţii româneşti, denumirea ei este de letopiseţ şi limba de expresie este la
început slavona, limba oficială, de cancelarie, preluată din mediul bisericesc care o
consacrase ca limba a culturii scrise. Ştefan cel Mare este promotorul acestei acţiuni,
continuate ulterior şi de alţi domnitori, pentru ca în secolele următoare să devină operă de
autor, atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească.

CRONICA – tipologie în funcţie de autor sau iniţiator:

 cronica domnească este cronica oficială, întocmită sub directa supraveghere a
domnului care a avut iniţiativa ei şi este expresia punctului de vedere oficial;
 cronica de autor este cronica întocmită de un învăţat laic, exponent al clasei
sociale cu acces la instrucţie, care are iniţiativa de a fixa în scris evenimentele
importante din istoria neamului său;
 cronica anonimă este un tip de cronică al cărei autor nu este cunoscut;
cercetările întreprinse asupra acestor cronici, începând cu secolul al XIX-lea,
 au permis diferite ipoteze privind paternitatea lor; pentru a desemna
presupusul autor, se foloseşte formula “ atribuită lui”.

Temele fundamentale abordate de cronicari şi de ceilalţi autori preocupaţi de

conştiinţa istorică a românilor sunt:
 originile
 limba
 continuitatea
 evenimentele istorice
 instituţia domniei
Ideea originii românilor, apare la cronicari, dovedită şi prin latinitatea limbii.
Activitatea şi scrierile marilor cronicari au determinat apariţia unui specific românesc,
cum ar fi elogiul adus Ţărilor Române pentru lupta împotriva expansiunii otomane sau
argumentarea originii romane a populaţiei şi a latinităţii limbii române. Activitatea
cronicarilor ajunge la strălucire în secolele XVII – XVIII în letopiseţe, care realizează cea
dintâi imagine scrisă a istoriei noastre.
Consideraţiile asupra cronicii lui Grigore Ureche, din oricare perspectivă s-ar face,
trebuie să plece de la textul ştiinţific distins de acela al interpolatorilor. Recopierile
consecutive, făcute după moartea cronicarului (1647) de Simion Dascălul, Misail
Călugărul şi Axinte Uricarul, înseamnă adaosuri la textul prim care a fost mai amplu
decât interpolările. Ceea ce le diferenţiază şi este încă şi mai important pentru istoricul
mentalităţilor, e nivelul cultural şi mentalitatea în consecinţă, care îl situează pe Ureche
într-un orizont superior. Grigore Ureche nu îşi foloseşte deplin, imaginativ, libertatea de a
fi adus în pagină figuri trăitoare înapoi în istorie. Omul evocărilor sale trece fulgerător pe
ecranul textului, cu o simplă etichetă alăturată numelui. Îşi încearcă însă puterea de a
pune oameni în acţiune, lăsându-i să se spună pe ei înşişi. Costin va reface narativ
traiectoria personajelor – înţelepte sau nu – pândite de destin, iar Neculce, povestitorul
mim, în maniera teatrului popular, va imita şi gesturile, şi spusele personajelor sale.
Portretul total, recunoscut astăzi ca text clasic, e conceput de Ureche ca imagine
individualizată a acţiunii eroice esenţiale şi nu din date de viaţă domestică sau publică.
Tehnicile clasice de portretizare sunt personalizate, iar trăsăturile eroului sunt subliniate
din informaţie livrescă, dar interpretată.
În formă şi conţinut, Letopiseţul, care pleacă de la formarea statului feudal (1359) şi
se sfârşeşte la anul naşterii scriitorului (1595), deschide corpusul de cronici ale Moldovei
feudale. Aceasta este opera care trasează linia de demarcaţie, ruptura între naraţiunea
istorică în slavona bisericească şi cronica ce spune povestea ţării „mai pre larg”, în limba
română. De aici începând, istoria literaturii române are ca obiect naraţiunea scrisă în stilul
limbii vorbite. Forma în care se prezintă textul a devenit un model pentru ceilalţi
cronicari, pentru ca mai târziu să fie preluată şi de Mihai Sadoveanu în Zodia cancerului
sau Vremea Ducăi-Vodă. Acest model al povestirii cronicăreşti are în vedere împărţirea
textului în paragrafe cu titluri care anunţă conţinutul, organizat, în general, în jurul unui
singur eveniment sau personaj istoric.
 Cronicarul,bogat şi cult,iubitor de civilizaţie şi legi afirmă un spirit nou în scriere,fără
să se emancipeze cu totul de interpretarea providenţialistă. Timpul povestit este anterior
duratei biografiei sale,ceea ce indică evocarea unei istorii la care n-a fost martor.
Recurge,de aceea,la sintetizarea informaţiei din surse scrise,interne sau externe, şi
orale,după povestirile tatălui şi pentru că nu trăise istoria povestită,Ureche nu e încercat
de mari emoţii şi exaltări. Energia naraţiunii îl arată un raţional şi nu un sentimental. Scrie
pentru a lăsa un instrument de cunoaştere:„învăţătura”,aducând trecutul în prezent spre a
da o lecţie viitorului.
Ca umanist de marcă şi povestitor de istorie,în proză şi în versuri,Miron Costin ne
obligă la nuanţarea consideraţiilor asupra conştiinţei literare a cronicarilor. Cugetările
ample şi variate ca subiect încarcă de sens discursul narativ,situându-l într-un plan
superior faţă de acela al predecesorului,Grigore Ureche. Totuşi singurul contemporan care
a scris vibrant despre Costin şi înţelepciunea lui a fost Neculce, mare admirator,de altfel,a
lui Miron Costin.
Este esenţial să plecăm de la observaţia că nota distinctivă a atitudinii narative a celui
de-al doilea cronicar din „triada beletristică norocoasă”(Ş.Cioculescu) e reflexivitatea.
Energia stilului e canalizată pe direcţia cugetării şi moralizării în consecinţă.
Însă,moralizarea nu e făcută frust, cu violenţă de vocabular, ca la Neculce, si discret, prin
meditaţii şi parabole. Costin este,de asemenea, singurul cronicar care conştientizează şi
formulează diferenţa de durată între spaţiul istoriei în act şi povestirea ei,care nu poate
dura tot atât:”Ceea ce povesteşti repede,nu se întâmplă tot aşa de repede”.
Letopiseţul,compus din evocare şi memorialistică,începe de la „cumplita domnie a
lui Aron Vodă” şi se încheie cu evenimentul morţii suspecte a lui Ştefăniţă Lupu, aşa cum
a văzut-o autorul. Miron Costin este scriitor de cronică,dar mai întâi scriitor. Perspectiva
se modifică,deoarece,pentru prima dată,faptele prezentate au fost trăite de autor,el fiind
nevoit să evalueze,având îndoieli, admirând sau dispreţuind faptele şi personajele despre
care scrie,fiindcă istoria este pentru cronicar un fapt viu,în relatarea căruia se implică.
Pagina ne apare elaborată ca stil, naraţiunea are nerv spiritual,e tensionată de sentimente
şi resentimente,naratorul deplânge constant „ţara-mi înlăcrimată şi pe bieţii
locuitori”.Structura materiei istorice povestite,în capitole şi paragrafe nu urmează,nici ca
intitulare,metoda lui Ureche. Dispunerea diacronică rămâne,totuşi,în varianta primă a
scrisului cronicăresc. Miron Costin impune un model narativ reflexiv,aşa cum şi Neculce
va impune unul,de marcă orală,ambele funcţionale în evoluţia internă a epicii româneşti.
Prima comparaţie cu stilul lui Grigore Ureche,la Costin „sintaxa narativă” este mai
variată,mai nuanţată. Scenele de execuţii tiranice (sub Tomşa vodă),conspiraţiile cu
consecinţe spectaculare (complotul lui Gheorghe Ştefan şi al boierilor din familia Cigolea
împotriva lui Vasile Lupu), răscoala ţăranilor (sub Alexandru Iliaş) acoperă epic cele mai
alerte pagini.
Există,totuşi,în ţesătura letopiseţului numeroase momente de răgaz consacrate
meditaţiei, descifrării principiilor ascunse care determină înălţările şi căderile omeneşti.
Suntem,în aceste secvenţe(stilistic mai cursiv redactate decât restul textului,dovadă
că autorul zăbovea mai mult asupra lor sau le punea pe hârtie dupa o mai lungă
gestaţie),în alt tip de discurs,într-o povestire care istoriseşte şi interpretează,căutând
„sâmburii” ce pot procura învăţătura,pilda şi pot face dintr-o „carte de istorie” o „carte de
înţelepciune” purtătoare a unor adevăruri cu valoare atemporală, universală.
De-a lungul cronicii se configurează o galerie de caractere întruchipate de una sau
alta din figurile istorice,în principal personalităţi domneşti:despotul(Aron Vodă);eroul
însetat de sânge(Mihai Viteazul);bunul,piosul(Ieremia Movilă);bazileul mândru(Vasile
Lupu) etc. Spre deosebire de Ureche, Costin neglijează amănuntele anatomice care nu au
relevanţă pentru traiectoria domnească a personajelor. Îl separă şi de Neculce faptul că
portret,pentru el, înseamnă figura interioară, temperamentul,psihologia, intelectul şi de
aici conduita. Personajele sunt sau nu oameni „întregi la hire”.
Continuând letopiseţul lui Grigore Ureche,Miron Costin n-a putut aborda problema
originii poporului român,astfel că a simţit nevoia să scrie o altă lucrare pe aceasta temă:De
neamul moldovenilor. Opera a rămas neterminată,dar surprinde patosul cronicarului în
afirmarea originii latine a poporului nostru şi convingerea că, prin scrisul său
responsabil,el poate scoate neamul din întunericul neştiinţei.
Aşezându-şi lucrarea de istoric în continuarea operei predecesorilor,Grigore Ureche
şi Miron Costin, Ion Neculce lasă literaturii române cea mai izbutită secvenţă din
impresionanta serie a letopiseţelor moldoveneşti sub raportul realizării artistice şi simţind
nevoia să-i adnoteze pe înaintaşi, acesta produce o istorie paralela,alcătuită din cele
patruzeci de povestiri,adunate sub titlul de O samă de cuvinte şi plasate in fruntea
letopiseţului.Înainte de a fi un povestitor subiectiv sau popular, Neculce este un
povestitor înnăscut. El scrie paginile memorialistice cu o vădită intenţie autobiografică.
Cum prefaţa o spune,povestitorul îşi ia distanţă de predecesori, înclinând în favoarea
anecdoticului şi legendei. Ion Neculce se prezintă în postura istoricului imparţial pentru
că îl citise pe Miron Costin,dar – ca şi acesta – preface în povestire un tablou al Moldovei
pe care îl alcătuieşte el însuşi, şi nu tabloul veridic al Moldovei în care trăise;el nu falsifică
realitatea,ci aşează în text „fapte alese”,cărora le dă dimensiuni istorice diferite,în funcţie
de propria-i părere,însoţite de interpretări convenabile.
Costin refuză deliberat sa scrie ceea ce „ar fi fost de urâtă pomenire” ori, Neculce
tocmai aici găseşte un filon de exploatat, alimentându-şi din el povestirea,fără perifraze şi
eufemisme.
Miron Costin nu pătrunde indiscret în viaţa personajelor,în timp ce Neculce stoarce
această sursă spre a-şi colora puternic şi original întruchipările individuale,de altfel,este
cunoscut faptul că Neculce a fost un mare iubitor de cancanuri,cele cu substanţă erotică
atrăgându-l cu deosebire.
Aparent,istorisirea lui Neculce curge odată cu timpul,urmând vechiul model
cronicăresc cu secvenţe ale căror dimensiuni le determină istoria sau subiectivitatea
autcorială. Urmând vremea şi reconsiderând întâmplările, ierarhizându-le,narându-le
după tipare comune cu cele ale oralităţi, Neculce îşi incită cititorul prin anticipări ce rup
firul cronologic al povestirii sau,mai rar,prin rememorări.
 Când şi-a ţesut naraţiunea,cronicarul a avut o intuiţie sigura a „nucleelor” ce puteau
genera epicitatea,a identificat cu precizie „personajele” (şi nu doar „negativii”,ca în
cronica lui Miron Costin). Iar această naraţiune,ce aduce a literatură de colportaj, agreează
cu precădere amănuntul, mărunţişurile (pe lângă care Costin sau Ureche ar fi trecut
netulburaţi), într-un cuvânt, anecdoticul. Discursul narativ al acestui ultim mare cronicar
al Moldovei este foarte personal,nu mai are puritatea impersonală a textului evocator a lui
Ureche, neimplicat ca martor nici măcar în ultimele evenimente povestite.
O alta caracteristică a cronicarului este capacitatea incontestabilă de a ironiza. Ironia
rezultă din intonaţia orală,precum şi din construcţia stilistică intenţionat gândită să
semnifice indicele negativ al faptelor,spre a ruina o realitate. Chemată mereu să
sancţioneze,concluziv,o situaţie,ironia lui Neculce schimbă tonul imprecaţiei cu cel de
dispreţ şi moralizare. Povestitorul îşi schimbă tonalitatea vocii de la strigăt la şoaptă,de la
denunţ la bănuială plasată în stilul îndoielii,gesticulează,imită,arată cu degetul,e indignat
de cele mai multe ori,ironizează satisfăcut şi răutăcios,dar nu se poate bucura din plin
niciodată, notele de umor sunt fulgerări stilistice şi nu trăiri,”ironia este prea morală
pentru a fi artistă şi prea crudă pentru a fi comică”.
Povestirea de tip legendar este un alt mare talent al lui Neculce. Plăcerea pentru
anecdotic adaugă o „linie” în plus la figura interioară a povestitorului. Sursa populară a
celor mai multe dintre cele 42 de mici povestiri plasate in faţa Letopiseţului e certă. Ele
„sînt audzite din om în om,de oameni vechi şi bătrâni,şi în letopiseţ nu sînt scrise,ce s-au
scris aice”.”O sama de cuvinte” reprezinză pentru narator o cale neriguroasă de
cunoaştere(pentru că „dzic unii…dar adevărul nu se ştie,că letopiseţul nu scrie
nemică…”),dar o deschide totuşi fascinat de întâmplările extraordinare,credibile şi mai
ales delectabile.
Cronica lui Ion Neculce,Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija-Vodă până la a doua
domnie a lui Constantin Mavrocordat,este cea mai importantă dintre toate cronicile
moldoveneşti pentru evoluţia prozei literare prin arta naraţiunii,dovedind talentul de
povestitor înnăscut al autorului. Lucrarea,preponderent memorialistică, selecţionează din
multitudinea de evenimente trăite atitudini omeneşti care imprimă o direcţie dramatică
destinului uman. Cronicarul este întemeietorul portretului anectodic, din care lipseşte
descrierea, detaliile de caracterizare morala şi psihologică adunându-se din întâmplări
pline de viaţă. Toate cele 42 de legende puse în fruntea Letopiseţului,sub titlul de O samă
de cuvinte, exprimă atracţia cronicarului pentru legendar şi anecdotic,în acelaşi timp.
Acestea pot fi considerate un fel de exerciţii narative care au introdus în literatura noastră
genul povestirii de delectare. Astfel,Ion Neculce subliniază caracterul oral al acestor
naraţiuni şi rolul propriu în a le transforma în poveşti scrise, privite ca elemente
fabulatorii prin raportarea la realitatea din cronică.
Sub denumirea generica de cronicari munteni a rămas in cultura romana un grup de
cărturari din Tara Româneasca,unii anonimi,autori de cronografe sau letopiseţe in secolele
al XVII-lea si al XVIII-lea.Cronologic, aceştia au scris mai târziu fata de cronicarii
moldoveni. Desi la curtile muntele ale lui Matei Basarab,Radu cel Mare sau Neagoe
Basarab a existat o înfloritoare viata culturala,un letopiseţ sistematic si complet al tarii nu
s-a păstrat.
 Cronicile munteneşti înfloresc în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, două lucrări
fiind mai cunoscute: Letopisetul Cantacuzinesc, operă a unui partizan al familiei
Cantacuzinilor şi Cronicile Bălenilor,opera anonimă. Ambele cronici debutează cu
întemeierea Tarii Româneşti, plasată la 1290, şi se termină cu referiri la anul 1688, când,
pentru o curta perioadă, cele două familii rivale se împacă.
Suirea pe tron, în 1688, a lui Constantin Brâncoveanu a însemnat şi o modificare de
atitudine faţă de cronicile anonime. Cele doua letopiseţe fuseseră continuate, dar noul
domnitor le dezaprobă, nu pentru atitudinea lor partizană, ci pentru simpatia pe care o
avea pentru o altă facţiune, care îl avea în frunte pe stolnicul Constantin Cantacuzino.
Domnitorul încredinţează scrierea cronicii sale oficiale lui Radu Greceanu, învăţat
recunoscut în epocă, unul dintre traducătorii Bibliei de la Bucureşti. Această cronică se
ocupă doar de epoca Brâncoveanu, oprindu-se cu puţin înaintea tragicei morţi a acestuia.
Domnia lui Constantin Brâncoveanu este prezentată şi într-o cronică anonimă,
atribuită lui Radu Popescu, un text care exprimă opinia autorului bazată pe mărturii ale
contemporanilor şi pe observaţii proprii. Acest letopiseţ anonim se opreşte însă la anul
1717.
In timpul domniei lui Constantin Mavrocordat, marele vornic Radu Popescu este
desemnat sa scrie cronica oficială. S-au păstrat două letopiseţe semnate de acesta, unul
care continuă o cronică moldovenească şi altul în care doar partea de la 1699 pana la 1729
îi aparţine cu siguranţă, partea de început fiind o compilaţie după cronicile anterioare.
Stolnicul Constantin Cantacuzino continuă totuşi eforturile cronicarilor moldoveni,
fiind primul care are gândul de a scrie o istorie completă a românilor, vădind calităţi de
istoric, superioare cronicarilor moldoveni. Opera sa este cu adevărat ştiinţifică, desprinsă
complet de tonul partizan al cronicilor munteneşti.
Făcând o paralela intre cronicile moldoveneşti şi cronicile munteneşti, putem spune
ca operele muntenilor sunt diferite de cele ale cronicarilor moldoveni, fiind mai puţin
documentate şi mai puţin obiective. Autorii lor nu au formaţia intelectuală a
moldovenilor. In plus, cronicarii munteni reprezintă facţiuni politice boiereşti în lupta
pentru putere. Cronicarii moldoveni au dat sinteze ale surselor anterioare lor, scriind
despre ce s-a întâmplat în continuare, în schimb muntenii nu fac decât s o ia de la început
de fiecare dată, ca şi când nu ar fi avut predecesori, toate cronicile începând cu
descălecatul lui Negru-Voda, plasat la 1290.
O alta caracteristică este faptul ca unele cronici au rămas anonime sau se pot atribui
cu dificultate unor autori. Fără a fi lipsite de valoare documentară şi de imboldul
reconstituirii trecutului, cronicile munteneşti au mai degrabă un caracter formal,
legitimând îndreptăţirea partidei boiereşti pe care o reprezintă la conducerea ţării.
Caracterul evident polemic le dă, însă, valoarea literară.
De asemenea, putem aminti faptul că Dimitrie Cantemir scrie „ Hronicul vechimei a
româno-moldo-vlahilor” care cuprinde istoria noastră de la origini pana la descălecare şi
susţinea ideea cronicarilor: originea comună a tuturor românilor.
 Aşa cum constata Mircea Martin, caracterul demonstrativ al scrierilor literaturii
noastre vechi nu se manifesta doar in planul ideilor (afirmarea originii şi apartenenţei
romanice), ci şi în planul realizării artistice (dovedirea capacităţii de abordare a unui gen
sau a unei teme in cadrul culturii autohtone). Faptul ca provinciile româneşti parcuseseră
veacuri de istorie care riscau să fie înecate în uitare, s-a născut scrisul cronicăresc, însă nu
putem vorbi despre o obsesie identitară, ci doar despre o necesitate stringentă în a
recupera trecutul.(„ca să nu sa înece a toate ţările anii trecuţi şi să nu ştie ce s-au
lucrat...”(Grigore Ureche ) ; „ca să nu să uite lucrurile şi cursul tarii...”(MironCostin)). In
viziunea umaniştilor noştri, un popor fără istorie, care îşi ignoră trecutul, nu va şti să-şi
construiască prezentul şi nici să-şi imagineze viitorul. Un astfel de popor nu are
conştiinţa, nici forţa vizionară, asemănându-se „fiarelor si dobitoacelor celor mute si fără
minte” (Grigore Ureche). Aşadar, istoria unui neam este purtătoarea unor valori
educative şi scrierea ei devine o responsabilitate integral asumată: „Eu voi da sama de ale
mele, câte scriu” (Miron Costin).
Continuitatea este un fenomen pentru care cronicarii nu deţin suficiente mărturii,
este mai degrabă înfăţişată ca un miracol pe care îl constată, dar nu-l pot explica. Pentru
relatarea evenimentelor istorice, cronicarii dezvolta tehnici narative si descriptive care dau
valoare artistica scrierilor lor. Importanta cronicarilor, aşa cum o percepem astăzi, nu
consta neapărat în valoarea ştiinţifică a ideilor pe care le-au pus în circulaţie (o influenţă
majoră în dezvoltarea istoriografiei româneşti), ci mai degrabă în impulsul pe care l-au dat
formarii conştiinţei identitare şi în contribuţia esenţială la înstăpânirea limbii naţionale în
cultură.
 Contributia cronicarilor la dezvoltarea limbii si literaturii
romane

Umanismul este o mişcare culturală, confundându-se cu Renaşterea, care s-a

manifestat in secolele XIV-XVI, mai întâi în Italia, şi apoi în întreaga Europă.
Ideea principală a fost aducerea omului în centrul Universului în locul lui
Dumnezeu, adoptând toleranţa religioasă ca reacţie împotriva Inchiziţiei catolice, care în
Evul Mediu avusese puterea. Astfel, valorile spirituale antice au fost căutate şi
redescoperite, s-a pronunţat înflorirea artei, culturii, literaturii şi susţinerea dreptului la
cultura. Se manifestă încrederea în raţiune, în valorile modelatoare ale culturii. S-a regăsit
armonia între om şi natură.
Umaniştii au atacat privilegiile feudale şi dreptul divin, luptând pentru drepturi
democratice şi reforme sociale, ceea ce era o adevărată noutate şi o schimbare radicală a
vremii. Ei s-au răzvrătit împotriva condiţiilor grele ale Evului Mediu, dorind o
îmbunătăţire a condiţiilor omului, cu tot ceea ce înseamna viaţa pentru el.
In cultura românească, Umanismul a pătruns abia spre sfârşitul secolului al XVI-lea,
odată cu primii cărturari, cunoscători ai limbilor greacă şi latină, alături de voievozi
români care au susţinut Renaşterea prin ridicări de adevărate monumente religioase în stil
renascentist.
Totuşi, Umanismul românesc s-a identificat prin anumite trăsături, cum ar fi
caracterul educativ al literaturii – cronicarii scriu dintr-un motiv umanist, conştienţi fiind
de folosul cărţilor. Astfel, în „Predoslovie”, Grigore Ureche afirmă că s-a apucat să scrie o
cronică pentru ca „să nu se înece anii cei trecuţi” şi moldovenii să rămână neştiutori ai
trecutului lor „asemene fiarălor şi dobitoacelor celor multe şi fără minte”. In spiritul
Umanismului, cronicarul urmăreşte faptele istorice petrecute în adevăr, nu „basnele şi
poveştile”. Iar după Miron Costin, istoria nu însemna numai consemnarea faptelor
trecute, ci şi tragerea unor învăţăminte din desfăşurarea evenimentelor, din zugrăvirea
unor drame sociale sau omeneşti, care puteau fi evitate: „că letopiseţele nu sunt numai să
le citească omul, să ştie ce au fost în vremi trecute, ce mai mult să fie de învăţătură ce este
bine şi ce este rău şi de ce să se ferească…”. Acest prozator de idei avea cunoştinţă că
scrisul este o „iscusită oglindă minţii omeneşti”. Continuatorul lui Ureche ştie că, pentru a
nu vorbi el însuşi în deşert, pentru a fi continuat, la rândul lui, trebuie să fie citit. Elogiul
„scrisorii” cheamă pe acela al lecturii: „Puternicul Dumnezeu, cinstite, iubite cetitoriule,
să-ţi dăruiască după acéste cumplite vremi anilor noştri, cândva şi mai slobode veacuri,
întru care, pe lângă alte trebi, să aibi vreme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă, că
nu ieste alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă decâtu cetitul
cărţilor…Citéşte cu sănătate această a noastră cu dragoste osteneală” ; „Deci fraţilor
cetitorilor cu cât vă veţi îndemna a citi pre acest letopiseţu mai mult cu atât veţi şti a vă
feri de primejdii şi veţi fi mai învăţaţi a dare răspunsuri la sfaturi, la domn şi la noroade
de cinste”.
 De asemenea, Umanismul românesc se deosebeşte şi prin caracterul patriotic, militar
şi popular, cronicarii susţin tezele etnogenezei, romanitatea poporului român, latinitatea
limbii române, unitatea poporului român, continuitatea românilor in Dacia – cu
argumente arheologice şi filologice. Pe Ureche îl preocupă începuturile vieţii poporului
român, existenţa poporului român în comparaţie cu istoria altor popoare, conflicte cu largi
repercusiuni politice, precum bătălia pentru unirea bisericilor începută în secolul al XV-
lea şi neîncheiată încă pe vremea lui. După capitolul despre descălecarea Moldovei,
Ureche se ocupă de limba moldovenească, având îndrăzneala, bazată pe ştiinţă, întâia
oară în cultura noastră, să afirme originea latină a poporului român şi a limbii române, să
vorbească de unitatea poporului român din Moldova, Muntenia şi Transilvania, afirmaţia
lui apărând într-o formă apropiată de aceea a lui Poggio Bracciolini astfel: „…de la Rîm ne
tragem…De la râmleni, ce le zicem latini; pâine, ei zic panis; carne, ei zic caro; gaină, ei zic
galina; muiere, mulier; femeie, femina; părinte, pater; al nostru, noster şi altele multe din
limba latinească, şi de am socoti pre amaruntul, toate cuvintele le-am înţelege…”. Aceasta
este „începătura letopiseţului”, cum îi spune el, şi ea constituie un moment de marcă în
cultura noastră de la începutul secolului al moment de marcă în cultura noastră de la
începutul secolului al XVII-lea. In afară de notarea domniilor şi evenimentelor istorice
dinainte de Stefan cel Mare, şi epoca de glorie a acestuia, Grigore Ureche se simte obligat
să înfăţişeze tablouri cu ştiri istorice, geografice şi etnografice despre popoarele vecine:
poloni, tătari, turci, unguri.
Informaţia şi modul de alcătuire a cronicii presupun o adunare de ştiri din diferite
izvoare. Opera este o încercare de sinteză istorică a Moldovei şi nu a rezultat din folosirea
câtorva izvoare luate întâmplător. Ureche îşi făcuse o imagine clară despre dezvoltarea
istorică a poporului român, pe baza unei cercetări mai ample. In mod sigur a citit mai
mult decât un letopiseţ intern, unul extern, leşesc, si o cosmografie. Aşadar, când Ureche
afirmă că „rumânii, câţi se află lăcuitori de la Tara Ungurească şi la Ardeal şi la
Maramureş, de la un loc sunt cu moldovenii si toţi de la Rîm se trag”, când nu este de
acord cu numele de Sciţia dat teritoriului românesc de unele cosmografii, când citează
„letopiseţele latineşti”, înseamnă că a consultat şi confruntat între ele mai multe izvoare.
Pornind apoi de la sugestia conţinuta de aceste izvoare despre limba românească, Ureche
semnalează pentru prima oară în cultura noastră existenţa unui fond lexical latin în limba
română, în care au pătruns cuvinte de la alte popoare cu care românii au venit în contact.
Miron Costin adoptă şi el aceeaşi teorie, începând chiar din predoslovie, unde
prezintă Italia din punct de vedere geografic şi etnografic, căutând apropieri între italieni
şi români, în baza unei vechi origini romane. In capitolul al II-lea, despre întemeierea şi
întinderea Imperiului Roman, autorul face referire între altele la legende antice
literaredespre războiul Troiei sau despre Romulus şi Remus, legende narate după cărţi
populare medievale, şi mai ales după opere clasice. Intr-un scurt capitol, nu întârzie a face
referire la situaţia Daciei. Urmează apoi capitolul războaielor romane cu dacii, cucerirea şi
colonizarea Daciei, cucerirea altor ţări europene, pătrunderea romanilor în Asia şi Africa.
Capitolul următor vorbeşte pe scurt de urme arheologice, pentru ca într-un altul să se
ocupe pe larg de poporul român şi de dovezile care arată că acest popor este de origine
romană. Insistă asupra unităţii de grai a ardelenilor, moldovenilor şi muntenilor („graiul
de casă a ardelenilor mai mult are în sine însemnarea graiului românesc şi latinesc”).
Costin relevă asemănările de port, îmbrăcăminte şi încălţăminte, dintre romani şi români.
De asemenea, notează asemănarea în ceremonia ospăţului şi mai ales a înmormântării,
însoţită de cântece din flaut şi de cântece funerare zise de bocitoare profesioniste.
La Neculce, datoria de a nu-ţi uita patria, locul de baştină, e mai puternică decât
toate, oricât de multe şi de mari ar fi obligaţiile unui boier faţă de domn, fie acesta chiar şi
rudă apropiată a sa, cum era Cantemir pentru el. Sfatul său pentru cititori sună
emoţionant peste timp, întrecând cu mult fraza goală, „dezinteresată”, îndemnând la
iubirea de ţară, prin legarea vieţii omului de pământul unde s-a născut: „Ce, fraţilor
moldoveni, rogu-vă să luaţi aminte, să vă învăţaţi şi să vă păziţi. Oricât ar fi în cinste la
vrun domn, bine este să-i slujeşti cu dreptate, că de la Dumnedzău ai plată. Dar cu
domnul niciodata să pribegeşti, măcar cum ar hi, şi nu numai în ţară streină, ce nici în
Tarigrad cu dânsul să nu mergi, fiind tu moldovan”. Dragostea de ţară a cronicarului
străbate ca un fier roşu letopiseţul şi nu pierde nici un prilej de a se manifesta. Important
pentru literatură este că patriotismul lui Neculce nu se rezumă la simple declaraţii, ci ia
forma unor strigăte de durere: „Oh! oh! oh! săracă ţară a Moldovei, ce nărocire de stăpâni
c-aceştia ai avut! Ce sorţi de viaţă ţ-au cădzut! Cum au mai rămas om trăitor în tine, de
mare mirare este, cu atâtea spurcaciuni de obiceiuri ce se trag până astădzi în tine,
Moldovă!”
Foarte populare la vremea lor, cronicile au totuşi, pe lângă o însemnătate
documentară incontestabilă, şi o valoare literară demnă de atenţie, fiind primele exerciţii
de compoziţie literară.
Grigore Ureche a fost un deschizător de drumuri pentru literatura noastră veche,
alcătuită din texte religioase, din legende apocrife, romane populare şi cronografe, făcând
un gest capital pentru viitoarele desfăşurări, pentru starea de spirit a intelectualităţii
româneşti din prima jumătate a secolului al XVII-lea. Datele pe care le avem despre
Grigore Ureche, despre viaţa lui intimă şi despre rolul ce l-a jucat în viaţa publică a
Moldovei, sunt foarte sumare ca să ne putem face din ele o icoană vie a personalităţii lui.
Scolit la Lvov (după o programă de studii identică cu cele apusene), fără a renunţa la
tradiţia istoriografică internă, pe care o consultă cu rigurozitate, Grigore Ureche schimbă
codul după care istoriografii se ghidaseră până atunci. El introduce în scrisul nostru
cronicăresc maniera occidentală cu care fusese familiarizat în timpul studiilor sale în vest.
Si ce era mai important, el părăseşte slavona, limbă foarte preţuită a literaturii culte din
acea vreme, pentru a scrie în româneşte.
Manuscrisul original al cronicii lui Ureche nu există, toate manuscrisele care au ajuns
până la noi sunt înţesate cu interpolări adăugate ulterior de Eustratie Logofătul, de Simion
Dascălul şi de Misail Călugărul. Până în prezent nu s-a descoperit nici un manuscris
autograf al cronicii ca atare, până la data primei imprimări a textului, datorată lui Mihail
Kogălniceanu la 1852, în aproximativ 42 de copii, cele mai multe şi mai complete fiind de
redacţie munteană şi prezentând abateri mai mult sau mai puţin importante, din punct de
vedere filologic si ligvistic, de la presupusa formă iniţială. Cronica lui Grigore Ureche,
scrisă se pare între 1642, data când el ajunge vornic mare, cum semnează predoslovia, şi
1647, data morţii, a intrat însă de timpuriu în mâna lui Simion Dascălul.
In ce îmrejurări nu ştim. Disputa în jurul interpolărilor din cronica lui Ureche începea încă
din vremea lui Miron Costin, care, în lucrarea sa „De neamul moldovenilor”, punea pe
seama lui Simion Dascălul şi a celorlalţi „basnile” în legătură cu provenienţa românilor
din tâlharii aduşi de la Roma pe vremea regelui Vladislav al Ungariei.
Demonstraţia lui Miron Costin se baza pe încredinţarea bunei informări a
predecesorului său în ştiinţa istoriei, spre deosebire de copiştii interpolatori care erau,
dupa părerea sa, oameni „de puţină minte”. Lingviştilor le-a fost greu să descopere care
au fost spusele marelui cronicar, şi care adăugările lui Dascălul, dar totuşi au reuşit, în
primul rând deosebind izvoarele după care au scris fiecare din cei doi. Iar mai apoi, în
cronică se observă destul de clar doua firi, doua mentalităţi, doua personalităţi cu totul
diferite. O primă personalitate se caracterizează prin dorinţa de a se face cunoscută cu
orice preţ, prin tendinţa de a „tinde poveştile mai pe larg”, cu riscul de a cădea în
incoerenţă, fără un simţ al măsurii şi al criticii. In ceea ce-l priveşte pe Grigore Ureche, în
nici o parte a cronicii sale nu pomeneşte despre persoana lui, nici măcar atunci când poate
cititorul s-ar aştepta.
La polul opus, Simion Dascălul mereu îşi spune numele, spre a se şti cine a scris
rândurile acelea: „Acestea cercând cu nevoinţă vornicul Ureche scrie de zice…Dupa aceia
şi eu…Simion Dascăl, apucatu-m-am şi eu pre urma a tuturora a scrie aceste poveşti…”.
Concepţia lui Ureche despre istorie îl determină pe acesta să îndeplinească anumite
condiţii de obiectivitate în restabilirea adevărului, consultând atât izvoarele pământene,
cât şi cele străine, pentru a putea scoate adevărul din acestea: „nu numai letopiseţul
nostru, ce şi cărţi străine am cercat, ca să putem afla adevărul, ca să nu mă aflu scriitoriu
de cuvinte deşarte, ce de dereptate”. Dimpotrivă, Simion Dascălul este o fire imaginativă,
care lungeşte poveştile, împletind, fără a discerne, istoria cu folclorul. Mai mult, el
schimbă datele din izvoare şi adaugă de la sine tot felul de născociri. In plus, stilul lui
Simion Dascălul este de cele mai multe ori întortocheat, plin de repetiţii, neclar,
contrastând cu stilul precis, clar, „ca o pisanie de biserică”, al lui Grigore Ureche. Pe bună
dreptate, acesta este socotit primul mânuitor de condei, care ne lasă o scriere în limba
română, o carte originală, laică. El este întemeietorul prozei in literatura română.
Miron Costin, luând cunoştinţă de neadevărurile şi „ocările” aduse de simion
Dascălul, se revoltă, ca om luminat ce era, şi se hotărăşte să alcătuiască un letopiseţ
integral al Moldovei, în care să expună, pe larg şi pe înţelesul tuturor, „începutul ţărilor şi
al poporului românesc. Plănuise probabil să scrie încă de la colonizarea Daciei, dar
vremurile nu i-au oferit nici momentele, nici liniştea necesară continuării unei asemenea
lucrări. De aceea, şi-a schimbat gândurile şi a trecut doar să continue cronica lui Ureche.
Miron Costin, fiul postelnicului şi mai târziu hatmanului Iancu Costin, avea o cultură
aleasă. Se născuse în 1633, însă copilăria şi-a petrecut-o în Polonia, unde familia sa se
refugiase, din cauza domnitorului Vasile Lupu. Studiile le-a făcut în Polonia, la
Universitatea din Cracovia. Apoi, Costineştii se împacă cu Lupul, şi, din 1653, sunt iarăşi
în slujba lui. Tânărul Miron, învăţat, care ştia latineşte, leşeşte, având cunoştinţe de
intaliană şi putând, probabil, înţelege ruseşte, a fost pentru început numit drept sol. Mai
apoi ia parte la diferite bătălii, devine pârcălab de Hotin şi vel-comis sub Dabija, paharnic
sub Duca şi vornic al Tării de Sus sub Iliaş, rămânând în această funcţie până în timpul lui
Antonie Ruset. Datorită înţelepciunii lui, el este trimis să discute cu vizirul, când la
întrebarea acestuia dacă îi pare bine că turcii au luat Cameniţa, Costin dă binecunoscutul
răspuns că „Sîntem noi moldovenii bucuroşi să să lăţască împărăţia în toate părţile cât de
mult, iară peste ţara noastră nu ne pare bine să să lăţască”. Moartea sa vine din pricina
domnitorului Constantin Cantemir, care „mânca bine şi bea bine”, şi „numai iscălitura
învăţase de o făcea”, cu care era chiar cuscru. Acesta, în urma unui complot, porunceşte
tăierea capului lui Velicico Costin, fratele lui Miron. Apoi, chiar după moartea soţiei sale,
capul lui Miron cade tot din dorinţa domnitorului, care mai apoi a regretat îndelung
faptele sale. Nicolae Iorga nota cutremurat că în momentul căderii capului, lui Miron
Costin nu-i mai trebuia nici o rugăciune, fiindcă îşi mântuise sufletul cu opera pe care o
lăsa neamului său.
Miron Costin reia firul istoriei cu domnia lui Aron vodă (1595), despre care rămăsese
doar un titlu de capitol în cronica lui Ureche, şi duce naraţiunea evenimentelor până la
domnia lui Stefăniţă vodă Lupu inclusiv (1661). Cronica sa conţine evenimente din
vremea lui Stefan Răzvan, din domniile Movileştilor în competiţie cu Mihai Viteazul,
Alexandru Iliaş şi Stefan Domşa al II-lea, din epoca lui Vasile Lupu şi Gheorghe Stefan.
Aşadar, autorul a rămas cu povestirea departe de evenimentele trăite personal în ultimii
treizeci de ani. El a scris în momentele de linişte ale deselor perioade zbuciumate şi nu a
ajuns la împlinirea întâiului său gând de a da un letopiseţ complet al Moldovei.
Grigore Ureche adusese povestirea evenimentelor istorice până la sfârşitul
secolului al XVI-lea (firul acţiunii se petrece între 1395, de la al doilea descălecat, până la
domnia a doua a lui Aron vodă, în 1594), încât, pentru vremurile contemporane, Costin s-
a folosit foarte mult de istoria orală şi amintirile familiei pentru redactarea cronicii sale.
Miron Costin este primul scriitor care aduce în literatura română patosul
cărturarului umanist, încrederea în puterea scrisului şi a cărţii ca factor preponderent în
viaţa socială.
O altă minte luminată a Umanismului românesc a fost colegul de divan al lui
Nicolae Costin, Ion Neculce, care ocupă, prin resursele nesecate ale darului său de
povestitor, locul cel mai de frunte pe linia ascendentă a cronicarilor moldoveni.
S-a născut la Iaşi, în 1672. Tatăl său, vistiernicul Enache, murise de timpuriu, omorât de
poloni în Târgul-Ocnei. Viitorul mare cronicar se trăgea din ramura moldovenească a
Cantacuzinilor, veche şi vestită familie de boieri.
La cinci ani a rămas orfan de tată, crescut apoi, mai ales de bătrâna Cantacuzino, bunica
sa. După moartea tatălui său, forţată de împrejurări, întreaga sa familie se va retrage în
Tara Românească, sub protecţia stolnicului Constantin Cantacuzino, unde Ion Neculce a
stat patru ani. Intors în Moldova prin 1700, Ion Neculce l-a însoţit pe Antioh Cantemir,
fratele lui Dimitrie, în Polonia, la Cameniţa, într-o expediţie militară. S-a căsătorit cu
nepoata domnitorului Constantin Cantacuzino, simţindu-se ataşat de familia
Cantemireştilor.
Ocupă funcţii mărunte la domnie; abia sub domnia lui Dimitrie Cantemir va fi mare
hatman, conducând oştile moldovene în bătălia de la Stănileşti, pe Prut (1711). După
înfrângerea suferită în aceasta bătălie, îl urmează pe domn în pribegia din Rusia, timp de
doi ani. După şapte ani petrecuţi în Polonia, se întoarce în Moldova. Grigorie Ghica al II-
lea îl numeşte vornic al Ţării de Sus, la vârsta de aproape şaizeci de ani. Constantin
Mavrocordat, în a doua domnie, îi dă slujba de judecător de divan.
Nu a fost un om prea învăţat, spre deosebire de Miron Costin, de exemplu, dar a
beneficiat de medii prielnice culturii, formându-se şi trăind în preajma lui Constantin
Cantacuzino şi a lui Dimitrie Cantemir. A murit în 1745 şi a fost îngropat la Prigorenii
Mici.
Deşi a avut o viaţă cu drumuri întortocheate, cu suişuri şi coborâşuri neaşteptate, cu
bucurii şi satisfacţii scurte şi cu suferinţe îndelungate, toate aceste greutăţi i-au întărit şi
lărgit personalitatea; cronica „Letopiseţul Ţării Moldovei” de la Dabija-vodă până la a
doua domnie a lui Constantin Mavrocordat a fost scrisă după anul 1733, când Ion Neculce
era „biv vel vornic de Ţara de Sus” – adică fost mare vornic – deci la batrâneţe, scriere a
unui om înţelept, care a trăit şi a văzut multe, cu harul povestirii.
Cronica lui Neculce cuprinde istoria Moldovei de la Dabija-vodă (1661), de unde o
părăsise Miron Costin, până la 1743, deci un răstimp de 82 de ani; el utilizează povestirile
şi informaţiile de la rude prieteni, şi tradiţiile populare. Din anii cuprinşi în cronică, peste
50 constituie tinereţea, maturitatea şi bătrâneţea lui Neculce, aşa cum el însuşi
mărturiseşte în Predoslovie. Cronica înfăţişează una din perioadele cele mai dramatice ale
istoriei moldoveneşti: epoca de prăbuşire a domniilor moldoveneşti şi începuturile
domniei fanariote. Sunt pagini înţesate de intrigi, de decădere naţională, de umilinţă,
subliniate în tablourile sumbre pe care ni le înfăţişează cronicarul. Cronica lui Neculce se
întemeiază pe fapte trăite, şi astfel are un caracter memorialistic, el fiind cel dintâi
memorialist al literaturii române.
Toţi aceşti cronicari au adus în literatura noastră scrieri cu o valoare literară
deosebită, punând în calcul şi raportul dintre ficţiune şi realitate.
Arta narativă a fost descoperită prin aceşti umanişti pe teritoriul românesc. Grigore
Ureche, ca dealtfel şi ceilalţi cronicari care i-au urmat, ţineau mult la precizia în timp şi
spaţiu a comunicării. Verbele de acţiune sunt întotdeauna însoţite de asemenea
determinări ce dau satisfacţie cititorului în ceea ce priveşte exactitatea: „au purces în anii
6975 şi au tras spre Moldova”; „au trecut la Trotuş, noiemvrie 19”; au sosit „la Roman,
noiemvrie 29”; „a opta zi, dichemvrie 7, au ars târgul Romanului”, etc. În prima jumătate
a relatării, domină naraţiunea la singular: „au purces” ( au este o forma arhaică aproape
generală pentru singular persoana a III-a ), iar în a doua parte domină naraţiunea la
plural, ca şi cum craiul ar fi dispărut în mulţimea intrată în panică: „când ei era ( =erau,
formă de imperfect persoana a III-a plural, frecventă şi astăzi în limba vorbită ); „carii
scăpa ( =scăpau ), că fiind noapte nu ştiia” ( = ştiau ). În paginile lui Grigore Ureche se
vede în primul rând concizia şi dinamismul naraţiunii, odată cu sublinierea vădită – deşi
de o mare eleganţă în sobrietatea cu care este facută – a atitudinii scriitorului neîncălcând
cuvântul din Predoslovie, în care spune că scopul letopiseţului este ca urmaşii să înveţe
din experienţa istorică.
 Scriitorii clasici ai literaturii române au intuit valoarea artistică a cronicii lui Ureche şi
au utilizat-o ca model şi ca izvor de inspiraţie în creaţiile lor. Nuvela „Alexandru
Lăpuşneanul”, de Costache Negruzzi, a apărut în „Dacia literară” în 1840, cu 12 ani mai
înainte de publicarea cronicii. Desigur, Negruzzi a consultat-o într-un manuscris dintre
multele pe care i le-a pus la dispoziţie Mihail Kogălniceanu. Nucleul nuvelei se afla chiar
în cronică, în scena în care Lăpuşneanu, întâmpinat de solii lui Tomşa care-i aduceau la
cunoştinţă că ţara (adica boierii) nu-l vrea domn, a pronunţat binecunoscutele cuvinte:
„De nu mă vor, eu îi voiu pre ei, şi de nu mă iubescu, eu îi iubescu pre dânşii şi tot voiu
merge, ori cu voie, ori fără voie”.
La Miron Costin, este evidentă tentaţia de a prezenta amănuntele, mai ales în
descrierea acţiunilor militare, aceasta fiind explicată atât prin conştiinţa importanţei
relatării celui ce a fost de faţă la eveniment, cât şi din cauză ca strategul din epocă
socoteşte că soarta războaielor stă „în clipala ochiului”. Amănuntul este făcut
semnificativ, ca în compunerile literare, sau ca în romanul cu tentă memorialistică, unde
detaliul devine materialul construcţiei unei compuneri menite a ilustra o filozofie. Pe
alocuri, „naraţiunea cronicarului trece dincolo de hotarele genului istoric şi se apropie,
prin gradaţia interesului şi prin puterea dramatică cu care ştie să înfăţişeze lucrurile, de
nuvelă şi roman”. Nici o mişcare a personajelor, nici una din acele expresii semnificative
ale lor, care pot să arate ceva, nu scapă din vedere cronicarului, dramatizând naraţiunea,
dând viaţă caracterelor şi făcându-le să se mişte sub ochii noştri ( bănuiala domnului: „din
biserică l-au lovit gânduri de purcesul logofătului, aşa fără nădejde”, viclenia marelui
logofăt care spune că jupâneasa îi este bolnavă şi care intră la domn cu „faţa scornită de
mare măhniciune”). Presărată cu amănunte pitoreşti, cu portrete bine zugrăvite, cu
descrieri plastice, povestirea lui Miron Costin e limpede, vioaie, captivantă. Comparaţii
sugestive ( domnii care înfruntă urile ca şi „copacii cei mai înalţi”), proverbe plastice
(„Banii răscolesc în lume împărăţiile şi mari cetăţi surpă”), expresiile („au luat câmpii”,
„umbla cu capul a mână”), toate acestea împreună dau stilului său un colorit viu şi o
savoare deosebită. Dar stilul său divulgă reala dificultate. Acest stil, stânjenitor în
naraţiune şi portret, adică în proza istorică, este din fericire mult mai potrivit în proza de
idei, pe care Costin o scrie primul în literatura noastră. Ea apare din predoslovia
letopiseţului şi ajunge la măreţia sa în „De neamul moldovenilor”, unde caracterul savant
este la el acasă.
Cronica lui Neculce apare simţitor apropiată de romanul memorialistic, bineînţeles,
fără ca autorul ei să fi avut o asemenea intenţie. El are darul extraordinar de a prinde
psihologia maselor în mişcare. Cu spiritul său acut de observaţie, şi cu filozofia vârstei la
care scria, Neculce ştie să aleagă aspectele esenţiale din mulţimea datelor şi să le înfăţişeze
concret, cu reacţia sa sufletească vie, cu ironie sau duioşie, cel mai adesea într-un
comentariu de narator sau de actor implicat în desfăşurarea faptelor. Chiar când
întâmplările sunt numai auzite de la cineva sau citite, Neculce le povesteşte în aşa fel
încât, ca autor dramatic, dă iluzia maximă a realităţii şi actualităţii. Ca şi cum şi-ar da
seama că relatarea istorică rece poate să plictisească, Neculce ştie s-o învioreze la tot pasul
cu incidente captivante. El este neîntrecut în descrierea bătăliilor, lupta de la Stănileşti
fiind cea mai amplă naraţiune de luptă din cronicile noastre, căci ea „este ca un adevărat
ziar plin de detalii senzaţionale”. Cronicarul are un mare talent de povestitor, ştiind să
găsească totdeauna cuvântul potrivit pentru fiecare situaţie şi să concentreze interesul
povestirii în jurul unui eveniment. Observaţiile psihologice sunt făcute în treacăt şi în
modul cel mai natural, nesistematic, ca la toţi povestitorii populari care nu au prejudecata
regulilor de compoziţie, arătând un stil indirect liber, familiar, lipsit de orice solemnitate,
pe care îl introduce în proza naţională; el povesteşte lucrurile ştiute bine de la alţii
rotunjind secvenţele narative aproape perfect.
Chiar dacă Neculce n-are multă cărturărie, el are un talent de prozator înnăscut, ca
nimeni altcineva în întreaga noastră literatură medievală, fapt care se relevă cel mai bine
în legendele sale, unde stilul are valoarea şi savoarea limbii populare. Două trăsături sunt
izbitoare în „O samă de cuvinte”, şi anume, faptul că aceste istorioare n-au mare lucru de
legendă în ele, culegând întâmplări dintre cele mai obişnuite şi numai împrejurarea că
sunt puse de obicei în sarcina unor personaje cu statut istoric le învăluie într-un „abur
eroic”, iar mai apoi, istoriile în cauză reprezintă un veritabil triumf al spiritului anecdotic:
nici descriere, nici portet, nici comentarii, ci numai narativul pur. În „O samă de cuvinte”,
aşezate în fruntea letopiseţului, în ordine strict cronologică, ceea ce înseamnă ca autorul le
prezenta şi ca un fel de „addenda” la istoria generală a Moldovei, Neculce excelează prin
concizia epică, prin simplitate şi naturaleţe, prin planul general al relatării. Mai ales în
fragmentele narative, atât în cronică, cât şi în legende, Neculce îşi defineşte arta: darul de
a pigmenta epicul cu anecdoticul, înviorând relatarea istorică prin ironie şi haz – ca la
Creangă. George Călinescu spune chiar, „Când citeşti cronica lui Neculce, un nume îţi
năvăleşte numaidecât în minte: Creangă. În Neculce se înfăptuieşte cu un veac înainte acel
amestec de mică cultură de tâgoveţ, şi de înţelepciune ţărăneasca.[…] Cu Creangă, el are
împreună ingenuitatea şireată, acel tic de a se socoti neghiob, crezându-se totuşi deştept
( „Aşè socotescu eu cu firea mè această proastă” ), proverbialitatea, filozofia bătrânească,
minunarea, văietătura şi în fine acel lucru învederat, dar inanalizabil, ce se cheamă darul
de a povesti”. Legendele lui Neculce se disting printr-un conţinut anecdotic, cu un epic
cuminte, bătrânesc, cu sevă populară. Ele au devenit sursă de inspiraţie, dar şi model
scriitorilor ( D. Bolintineanu, C. Negruzzi, V. Alecsandri, M. Sadoveanu ).
Impresia e de rafinament extrem în compoziţie, când de fapt tiparele limbii aşază
cuvintele şi frazele în locuri de mai înainte stabilite în formule complicate, definitive,
fixate de multă supunere, înaintea coborârii lor pe hârtie. Detaşarea artistului,
obiectivismul, e dat de acele propoziţii inefabile, devenite aproape un tic: „dzic”, „precum
dzic unii”, „aşe vorbăscu oamenii”, „iară, oamenii aşe vorbăscu că au apucat unii dintre
alţii”, etc. Aproape toate cele 42 de legende sunt introduse sau încheiate prin câte un
asemenea tic suav de povestitor.
Unele dintre ele – în primul rând cele referitoare la Ştefan cel Mare – au fost reluate şi
dezvoltate în poeme romantice, de către un Negruzzi, un Bolintineanu sau Alecsandri, la
epoca unei necesare evocări patriotice a trecutului de luptă glorioasă a poporului nostru.
Însă abia la Sadoveanu, odată cu maturizarea prozei româneşti, arta lui Neculce a fost
într-adevăr înţeleasă, de povestire impersonală, folclorică, sobră prin excelenţă. Şi totuşi,
chiar la Sadoveanu, se poate remarca pierderea realismului istoric, arta relatării secu,
scurte, lipsită de comentarii marginale. Sadoveanu extrage din rândurile neculciene
povestea romantică de dragoste, în „Istorisirea lui Zaharia Fântânarul” din volumul
„Hanu Ancuţei”, cronicarul concentrând ideile în câteva şiruri, seci la urma urmei, dar
sugerând imagini cu un contur nemaipomenit, tocmai din cauza lipsei comentariilor:
„Având Radul-vodă o fată din trupul lui, să fie fugit cu o slugă, ieşind pre o
fereaStră din curţile domneşti din cetatea Hârlăului. Şi s-au ascunsu în codru. Şi au făcut
Radul-vodă năvod de oameni şi au găsit-o la mijlocul codrului, la o fântână ce să cheamă
Fântâna Cerbului, lângă podul de lut. Deci pre slugă l-au omorât, i-au tăiat capul, iar pre
dânsa au dat-o la călugărie, de au călugărit-o”.( Legenda a XX-a)
Unele legende, cum ar fi a XIX-a, sunt de „neînţeles”, tocmai prin faptul că Neculce
se zgârceşte la a da informaţii suplimentare şi prin lipsa opiniilor din partea celui ce
relatează:
„Când au bătut turcii pre Gaşpar-vodă la Ţuţora, întorcându-să leşii înapoi, tăiat-au
pre Jolcovschii, hatmanul leşescu, lângă Movilău, precum scrie letopiseţul. Numai tătarul
nu l-au ştiut că este Jolcovschii, hatmanul leşilor. Ce după ce l-au omorât, au găsti
ceasornicul în sân, de aur cu diiamanturi. Şi aflând tătarul că au fost hatmanul leşăscu, să
fie dzis tătarul acela că nu trebuieşte să trăiască omul în lume, dacă nu va avè năroc, şi să
să fie giunghiat sîngur”. (Legenda a XIX-a)
Explicaţia acestei legende este mai greu de dat, cu atât mai mult cu cât analiza
situaţiei lipseşte cu desăvârşire la cel care infomează. Sinuciderea lângă omul pe care îl
omori impresionează, oricum, puternic. Dar oare de ce s-a înjunghiat acel tătar? A fost
oare cuprins de remuşcări la vederea omului pe care îl ucisese?
În general, pildele dau scrisului lui Neculce o anumită demnitate etică, tendinţa de a
instrui şi de a educa, în acelaşi timp, fiind unul din scopurile sale: „Rugăm pe
dumneavoastră, iubiţi cetitori tineri, să luaţi seama aceştii scrisori, de s-ar tîmpla vreodată
să mai vie nişte lucruri ca aceste în ţara noastră, să vă ştiţi chivernisi, să nu păţiţi şi voi ca
noi”.
Toate aceste povestiri circulau din gură în gură, fiind o adevărată literatură orală,
cumva folclorică. Întotdeauna a existat şi continuă să existe o literatură orală de colportaj
(răspândire), ceva în genul bârfei, un fel de proză realistă, deosebită de ceea ce numim în
mod obişnuit folclor, nefantastică. Astăzi, ea este contopită în literatura propriu-zisă, mai
ales în proza de tip memorialistic, gen Negruzzi, Ghica, Creangă, şi chiar Caragiale. Fără
să vrea şi fără să ştie, din instinct artistic, Neculce este un precursor al tuturor acestora,
„întâiul mare povestitor român” (G. Călinescu)
Cronicarii au adus în literatură şi tehnicile portretismului. Cronica lui Grigore
Ureche se remarcă prin portrete realizate în linii sobre. Este cunoscut portretul lui Ştefan
cel Mare, cel mai clasic portret din literatura noastră veche. Nu lipseşte nimic din ceea ce
trebuie pentru a ne evoca dinaintea ochilor portretul, mai ales sufletesc, al marelui
voievod. Totuşi, nu trebuie neglijat faptul ca Grigore Ureche îi înfăţişează şi defectele lui
Ştefan, având un spirit obiectiv, şi astfel aduce şi părţile umbrite ale domnului în văzul
cititorilor. Dar defectele şi calităţile sunt gradate în aşa fel încât Sfântul Ştefan Vodă este
recunoscut ca un personaj plin de virtuţi: „Fost-au acestu Ştefan vodă om nu mare de
statu, mânios şi degrabu vărsătoriu de sânge nevinovat, de multe ori la ospeţe omorîea
fără judeţu. Amintrilea era om întreg la hire, neleneşu, şi lucrul său îl ştiia a-l acoperi, şi
unde nu gândiiai acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi se
vîrîea, ca văzându-l ai săi, să nu îndărăpteze. Şi pentru aceia raru războiu de nu biruia. Şi
unde-l biruia alţii, nu pierdea nădejdea, că ştiindu-se căzut jos, se rădica deasupra
biruitorilor…”. Portrete remarcabile consacră şi altor figuri istorice, lui Bogdan „cel
Grozav” („nu în beţii, nici în ospeţe petrecea, ci ca un stejar în toate părţile pricvghiia”),
lui Petru Şchiopul („domn vrednic, cum să cade, cu di toate podoabile câte tribuiesc unui
domnu de cinste…”)
La Miron Costin, cronica nu este numai o înşiruire de evenimente istorice, ci şi o
galerie de portrete. Tablourile lui sunt pline de emoţie. Portretele lui Miron Costin sunt
simple, dar lucrate cu multă măiestrie. Între trăsăturile care individualizează figurile, una,
două, scoase mai bine în relief, sunt suficiente pentru a-i da conturul precis. Cu prilejul
conspiraţiei împotriva lui Vasile Lupu, Miron Costin zugrăveşte cu mare măiestrie diverse
caractere: logofătul Gheorghe Ştefan este tipul vicleanului, care joacă perfect drama
omului zdrobit de mare necaz, cu faţa „ca pământul scornită de mare măhniciune”, „că-i
este giupâneasa pe moarte”, de-l crede şi-l compătimeşte şi Lupu vodă. Se spunea că
Ştefan Gheorghe urmărea tronul, dar devotamentul lui părea a fi nestrămutat, în timp ce
Ciogoleştii sunt nişte trădători care se laudă la beţie cu necuviinţele lor, dar nimeni nu-i ia
în seamă. Uneori, nu este nevoie decât de o simplă apropiere pentru a evoca o
personalitate, cum ar fi Ştefan, pârcălabul de Soroca, pe care îl vedem viu, trăind sub ochii
noştri: „Om de mirat de întregimea lui de sfaturi şi de înţelepciune, cât pre acele vremi
abie de era pământean de potriva lui, cu carele şi Vasilie Vodă singur, osebi de boieri,
făceau sfaturi şi multe ceasuri voroavă; aşa era de întreg la fire. Iară la statul trupului său
era gârbov, ghebos, şi la cap cucuiat, cât puteai să zici că este adevărat Isop, la cap”.
Alături de darul povestirii, Neculce are ca nimeni altul până la el, darul portretizării
figurilor evocate, însuşire de romancier. Personajele sale sunt, în marea majoritate, eroi de
roman. Cronicarul ştie, chiar şi atunci când personajele nu sunt personalităţi, să le
creioneze fizionomia şi să le sugereze caracterul printr-un gest, un obicei sau un tic. Însă,
atunci când eroul este complex, autorul îl arată sub toate laturile, şi fizic şi moral,
comentând fiecare trăsătură, ca într-o fişă. Neculce zugrăveşte cu succes figurile tuturor
celor 14 domnitori de care se ocupă, făcând loc încă şi altor feţe. Portretul lui Dimitrie
Cantemir, domnitorul cel mai apropiat de cronicar, nu conţine laude neîntemeiate, fiind
unul din cele mai obiective: Dimitrie Cantemir, care în tinereţe se arătase „nerăbdător,
mânios, zlobiv la beţie”, încât îi ieşise „numele de om rău”, dar care, căpătând domnia,
„ştiu să-şi piarză numele cel rău căci doară mai la vârstă venise, au doară chivernisise
vieaţa lui unde nu era pace, că aşa se arăta de bun şi de blând, că tuturora le era uşile
deschise, şi nemăreţ, de vorovèa cu toţi copiii, încât începuseră toţi a se lipi de el şi a-l
lăuda.[…] Era om învăţat. Numai la giudecăţi nu prè putè lua sama bine, poate fi trăind
mult la Ţarigrad în străinătate. Lăcomie nu avè mare, lucrurile lui poftiè să fie lăudate”.
Portretul neculcean stă la mijloc între caricatură şi tablou. Caracterul orgolios al domniţei
Maria, fiica lui Brâncoveanu şi soţia lui Constantin Duca-vodă, un adolescent de abia 20
de ani, este fixat bine cu un surâs de ironie într-o atitudine din timpul mazilirii.
Dumitraşco vodă Cantacuzino este denunţat într-un portret caricatural de mari violenţe
pamfletare: „Şi era om nestătător la voroavi, tălpiz, amăgitor, geambaş de cei de la Fener
din Ţarigrad. Şi dup-aceste, după toate, era bătrân şi curvar.[…] Căutaţi, fraţi iubiţi
cetitori, de videţi ce este omenia şi curvia grecească! Că el, de bătrân, dinţi în gură n-avè.
Dimineaţa îi încliè, de-i punè în gură, iar sara îi descliè cu încrop şi-i punè pe masă”. Un
portret nu tocmai favorabil se face şi lui Constantin Cantemir: „Carte nu ştiè, ce numai
iscălitura învăţase de o făcè. Practică buna avè la voroavă, era sănătos, mânca bine şi bè
bine”. Portretul lui Petru cel Mare capătă viaţă proprie tocmai prin prinderea ticului:
„Cam arunca câteodată din cap fluturând”, şi prin acţiune: „umbla de multe ori ca un om
de rând, pe jos, fără alai, numai cu două-trei slugi”.
Cronicarii aduc în limba română şi în literatură toate modurile de expunere, aşadar,
pe lângă naraţiune şi descriere, dialogul şi monologul. Deşi stilul lui Ureche este de o
precizie lapidară, totuşi limba cronicii nu duce lipsă de un aer specific al pitorescului,
păstrând imagini sugestive formate la contactul cu viaţa satului, iar Ureche nu se dă îl
laturi de la a arăta viaţa de pe plaiurile româneşti, conexiunea omului cu natura,
majoritatea comparaţiilor fiind făcute pe baza elementelor naturii. Astfel de imagini, ce
surprind viaţa plugarului, a păstorului, a vieţii patriarhale şi lupta dintre puterile naturii
dau culoare scrisului, îl fac să trăiască.
Povestirea lui Miron Costin, plină de detalii de senzaţie, este înviorată prin
numeroasele descrieri, în care autorul se arată a fi un artist neîntrecut între contemporanii
săi. Cea mai cunoscută este descrierea invaziei de lăcuste cu care a dat piept în Polonia,
despre care Călinescu spune că „este cea mai puternică transfigurare biblică a realităţii din
literatura română, un măreţ episod dantesc”. Timpul este „aproape de vremea secerei”:
„eram pre atunci la şcoală în Bar, în Podolia; pre cale fiind, de la sat spre oraş”, „numai ce
văzui despre miazăzi un nor unde se ridică ca o negură; ne-au părut că vine o furtună cu
ploaie deodată, până ne-am tîmpinat cu un nor de lăcuste”. Detaliile realiste sunt
surprinse cu un rar dar de observaţie („unde cădeau la mas, ca albinele zăceau…şi nu se
porneau până nu se încălzea soarele bine…însă unde mâncau rămânea numai pământul
negru împuţit; nice frunze, nice pae, ori iarbă, ori semănătură nu rămâneau…”); fraza şi
întorsăturile ei arhaice fac din ea cea mai frumoasă pagină de descriere din literatura
noastră veche.
La realizarea impresiei de artă în cronica lui Neculce contribuie şi tablourile de
epocă, detaliile de decor, indicaţiile ceremoniale pitoreşti, fastuoase chiar. De exemplu,
nunta domniţei Catrina Duca cu Ştefan, feciorul cel „grozav la faţă”, al lui Radu vodă, la
Iaşi, oferă un tablou memorabil: „S-au veselit 2 săptămâni cu feluri de feluri de muzici, şi
de giocuri, şi pelivani şi de puşci. Şi giuca 2 danţuri pen ogradă şi pe uliţe, cu toţi boierii şi
giupânesele, împodobiţi cu toţi neguţitorii şi tot târgul. Şi un vornic mare purta un cap de
danţ şi alt vornic mare alt cap de danţ, îmbrăcaţi cu şarvanele domneşti. Numai mirii şi
mireasa, fiind feciori de domn, nu giuca în danţ pe afară, numai ce giuca cu boierii”.
 Odată cu descrierea, în literatură au pătruns şi figurile de stil, utilizate în mod
frecvent de Neculce, luând din vorbirea populară comparaţia, cea mai simplă figură de
stil. Comparaţiile lui Neculce nu se caracterizează prin inedit, dar totuşi contribuie la
amplificarea ideii exprimate: „intrat-au tătarii în ţară ca lupii într-o turmă de oi”; „sta
asupra lui ca nişte lupi”; „ca cum ar merge fulgerul, aşè mergè focul împrejur”, etc.
Epitete de felul celor folosite de scriitori culţi nu întâlnim la Neculce, dar găsim la el
câteva epitete populare, majoritatea conţinând adjectivul „bogat”: „făcè bogată
stricăciune”, „bogată ruşini”; „s-au făcut mare şi frumoasă nuntă”,etc. Metaforele sunt
rare la Neculce, pentru că sunt rare şi în vorbirea populară: „făcură paci cu taină”, „Duca
să tulbură tare şi-şi aprinse poaleli de toate părţile”, etc.Cronicarii sunt cei care schimbă
codurile după care istoriografii se ghidaseră până atunci, reuşind să îmbine literatura cu
istoria şi să dezvăluie lumii adevărul despre poporul român.
O altă schimbare a fost facută în cadrul limbii. Ureche, prin factura stilistică a stilului
sau, a căutat să apropie limba literară de „matca latină”. George Călinescu spunea,
„Frazele cad ca nişte brocarturi grele sau în felii ca mierea. Vorbirea cronicarului e dulce şi
cruntă, cuminte şi plină de ascuţişuri ironice”. Stilistica frazei lui Costin nu mai este aceea
simpla, ca la Ureche. Se observă imediat că fraza lui este grea, fastuoasă, inspirată de
topica latină. Adevărata contribuţie a lui Costin la scrisul românesc este sintaxa. „Cu el
sintaxa literară apare începută şi cu desăvârşire încheiată, în stare de a exprima orice
gând. Tipul sintactic al epocei arhaice este coordonarea, în acord cu stilistica graiului
vorbit, care o complică mărind volumul emisiunii periodice prin agregări monotone de
propoziţii scurte cu ajutorul unui singur fel de conjuncţie (şi, deci)”. Propoziţiilor li se
adaugă şi paranteze, ce devin un corp sintactic deosebit, reprezentând planul
contemplativ al gândirii. De cele mai multe ori, textul costinian se poate traduce pe loc în
limba latină.
Cronica lui Neculce înfăţişează un interes deosebit şi din punctul de vedere
lingvistic. În evoluţia limbii noastre literare ea croieşte un drum nou. Grigore Ureche şi
Miron Costin au încercat să creeze un stil savant, cu structura sintactică modelată după
tiparele latine. Însă Neculce, neavând posibilitatea să-şi petreacă şi el copilăria în şcolile
din Polonia, scrie în limba bătrânească a timpului său, cu rădăcini adânci în limba
populară. Stilul lui nu are acea simetrie a părţilor, acel ritm armonios, acele inversiuni
după topica latină, şi nici construcţii complicate. Limba lui Neculce, atât de apropiată prin
structura sintactică de limba populară în care începuseră să invadeze turcismele, are o
savoare deosebită şi prin mulţimea imaginilor sugestive, împrumutate din cadrul vieţii
rustice.
Miron Costin, ca personalitate complexă, aduce cu sine motivele filosofice. În poemul
de meditaţie filosofică „Viaţa lumii” este vorba de tema regretului că viaţa omului trece
cum trec toate pe lume, cunoscută încă din antichitate, „Fugit irreparabile tempus”
(Horatiu). Poemul lui Costin este dominat de melancolia fragilităţii omului, a cărui viaţă
este ca floarea câmpului („viaţa este floare”), adesea răpusă înainte de vreme („pe mulţi şi
fără de vreme duci la această cale”). Poetul găseşte că, în fond, toate sunt trecătoare în
lume, de la viaţa omului până la viaţa corpurilor cosmice: „Trec zilele ca umbra, ca umbra
de vară, / Cele ce trec nu mai vin, nici să-ntoarcă iară… / Ce nu petrece lumea şi-n ce nu-i
cădere? / […] Şi voi, lumini de aur, soarile şi luna, / Întuneca-veţi lumii, veţi da jos
cununa…”. „Viaţa lumii” constituie o încercare de împământenire a genului poetic în
literatura românească.
Cronicarii sunt cei care au scris actele oficiale ale naşterii limbii noastre şi a
poporului nostru, fără de care literatura română ar fi apucat un drum pe care nici nu ni-l
putem descrie în minte. Operele lor sunt integrate în tezaurul culturii naţionale, putând
mereu să ne întoarcem la ele şi să găsim ceva ajutător vremurilor noastre, căci sunt ca
nişte reflectări în oglindă a spiritului românesc, într-o continuă schimbare, dar, totuşi,
mereu aceleaşi, străjuind de-a lungul veacurilor.
Contribuţia cronicilor muntene

Cronicarii munteni, fie că sunt anonimi sau cunoscuţi, sunt, fără îndoială, mai puţin
individualizaţi decât cei moldoveni, însă au în schimb o pronunţată fizionomie colectivă.
S-a afirmat că din punct de vedere documentar se cuvine maximă precauţie în judecarea
cronicilor muntene atât de părtinitoare; din punct de vedere literar însă, tocmai
subiectivitatea, tendinţa spre satiră şi şarjă caricaturală fac din autorii acestora veritabili
scriitori.
Cronicarii munteni, prin Radu Greceanu şi Constantin Cantacuzino se ridică la
concepţia umanistă, ultimul, întocmai ca Dimitrie Cantemir, marcând trecerea de la
cronică la istorie.
Stolnicul Constantin Cantacuzino este cel dintâi care introduce în cultura noastră, în
acelaşi timp, erudiţia istoricului de perspectivă modernă şi stilul ştiinţific, direct, lipsit de
podoabe şi intenţii literare.
Istoricul Adolf Armbruster consideră că stolnicul Constantin Cantacuzino aşează la
originea etnogenezei românilor elementele de bază, dacii şi romanii, numele sintezei
etnice fiind adoptat după factorul dominant, romanii, ceea ce se apropie foarte mult de
interpretările ştiinţifice din zilele noastre. Pe de altă parte, Constantin Cantacuzino este
primul nostru istoric care pune şi discută problema continuităţii elementului roman în
Dacia cu argumente valabile până astăzi.
Argumentul principal împotriva golirii Daciei este, aşa cum consideră Adolf
Armbruster, uimitor prin logica sa: ”au mai lesne era şi acelora ce era oblăduitori acestor
locuri, să nu asculte decât moştenirile lor înţelenite de atîţea ai, să le lase şi să meargă de a
să aşeza pentr-alte locuri mai aspre şi mai seci”7.
Constantin Cantacuzino ne oferă cea mai clară şi concisă idee asupra întregii
probleme a conştiinţei romanităţii la români: ei, românii, ţin şi cred că sunt urmaşi ai
romanilor, origine adeverită de nenumăraţi istorici străini, şi în acelaşi timp, sunt mândri
cu această descendenţă nobilă. Conştiinţa unei astfel de înrudiri le creează românilor atât
convingerea permanenţei etnice pe solul dac cât şi cea a unităţii neamului de pe acest
teritoriu. El integrează istoriografia autohtonă conştiinţei istorice şi culturale româneşti
într-o sinteză personală, care este prima lucrare de istorie propriu-zisă.

Dimitrie Cantemir – ultimul mare umanist român

7
,, Crocari munteni, Ed. M Grgorian, Bucuresti, 1951, pag. 50- 52.
 Dimitrie Cantemir este cel care, fiind ultimul mare umanist român, este format în
mijlocul evenimentelor politice şi marchează apogeul epocii culturale medievale
româneşti. În personalitatea şi opera lui Dimitrie Cantemir ne întâmpină cea mai
complexă structură morală şi intelectuală a culturii române din epoca feudală, capabilă să
se deschidă spre mai multe planuri ale cunoaşterii. În cultura noastră, este prototipul
intelectualului creat de umaniştii renascentişti: ,,exponent al clasei dominante, reprezentat
al unei puternice şi bine conturate orientări politice, erudit de seamă cu o pregătire
ştiinţifică de nivel european, istoric în primul rând.”8 (Adolf Armbruster)
Fiind un intelectual în adevăratul sens al cuvântului, Dimitrie Cantemir deţine
numeroase lucrări, însă atenţia noastră se va centra doar asupra câtorva dintre acestea.
Prima, „Divanul sau Gâlceva înţeleptului cu lumea”, surprinde un dialog între
gândirea absolută şi reprezentanţii existenţei concrete. Ideea pe care o dezvoltă autorul
este aceea că omul este perisabil însă înţelepciunea acestuia devine eternă prin scris. Se
reactulizează astfel idei ale culturii antice de care însuşi autorul este conştient datorită
formării sale intelectuale în spirit renascentist. El reia ideea enunţată de Horaţiu, ,,Non
omnis moriar”, prin care întăreşte condiţia nepieritoare a culturii şi a înţeleptului, a cărui
slovă e eternă. Cu alte cuvinte, ideea pe care o regăsim este aceea că moartea va surpa
omul dar nu şi înţelepciunea acestuia care se va conserva într-un monument: ,,exegi
monumentum”. (Horaţiu)
,,Descriptio Moldaviae” este prima prezentare sintetică românească a Moldovei din
punct de vedere geografic, istoric, etnografic, cultural, religios şi politic. În această lucrare
Dimitrie Cantemir esenţializează romanitatea românilor. Istoricul Adolf Arnbruster
afirmă faptul că ,,Descrierea afirmă, aşadar, lapidar pietrele unghiulare ale romanităţii:
colonizarea romană, descendenţa românilor din romanii Daciei, deci, continuitatea şi
unitatea neamului, latinitatea limbii, romanitatea unor instituţii juridice.” 9
Dan Horia Mazilu ne indică ideea că în scrierile lui Dimitrie Cantemir, în ,,Descriptio
Moldaviae” cu precădere, timpul şi spaţiul se intersectează într-un ,,punct” românesc,
definind viaţa unui popor de la începuturile sale şi până în vremea autorului. Acelaşi
autor este de părere că Dimitrie Cantemir se dovedeşte a fi deosebit de modern prin faptul
că încearcă o izolare a naţionalului, decupându-l din contextul universal şi redându-i
prestigiu.
Dincolo de acest aspect, merită a fi amintită încercarea lui Dimitrie Cantemir de a
descrie, fie şi cu o notă de subiectivism, caracterul naţional şi obiceiurile moldovenilor.
Printre calităţile acestora se remarcă ospitalitatea şi veselia (,,inima lor nu era departe de
gură”), iar printre defecte aroganţa, irascibilitatea, lipsa de moderaţie şi nestatornicia.
Sunt amintite de asemenea o suită de ceremonii, de la cele de logodnă până la cele
funebre, precum şi unele zeităţi mitologice: Drăgaica, Ursitele, Frumoasele, Sânzienele,
Papaluga, etc. Dintre speciile poeziei populare sunt prezente îm aceeaşi lucrare doina,
bocetul, colinda, descântecul.
O altă lucrare cantemirească, ,,Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor”, scrisă
deloc întâmplător în limba română, este opera unui umanist care demonstrează nu numai

8
Adolf Armbruster, Romanitatea românilor, istoria unei idei”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, pag. 223.
9
Ibidem, pag. 231
romanitatea şi continuitatea românilor în Dacia, dar şi rolul urmaşilor acestora, de
apărători ai civilizaţiei europene împotriva invaziilor barbare, tătăreşti şi turceşti.
Ideile conţinute în această lucrare sunt redate ca o continuare a premiselor elaborate
de Miron Costin în ,,De neamul moldovenilor”, şi se referă la puritatea romană a
românilor, descendenţi neamestecaţi ai coloniştilor aduşi din Italia.
Cu toate că acest lucru este exagerat, George Ivaşcu afrimă că se identifică aproape
întocmai cu afirmaţiile istoriografiei umaniste europene. Din acest motiv, putem afirma
faptul că preocuparea lui D. Cantermir era aceea de a recomanda poporul său Europei,
dar şi de a restitui o demnitate gravă acestui popor.
Ultima mare lucrare a acestui autor asupra căreia ne vom opri este ,,Istoria
ieroglifică”, lucrare foarte semnificativă de altfel, întrucât reprezintă prima încercare de
roman politic social. Scris la Constantinopol în 1705, acesta are un caracter alegoric,
cuprinzând vietăţi din lumea animală, sub măştile cărora se ascund protagoniştii
conflictelor dintre casa domnitoare a Ţării Româneşti, în frunte cu Brâncoveanu
(,,Corbul”), şi aceea a Moldovei, condusă de Cantemir însuşi (,,Inorogul”). Deşi epicul nu
este deloc pretenţios, reuşeşte să încifreze întâmplările şi să ascundă în hieroglife
fizionomia eroilor sub nume de animale reale sau himerice. Darul de a construi portrete
groteşti, caricaturale, fantezia umoristică şi gustul proiecţiilor fantastice sunt tot atâtea
aspecte ale talentului unui veritabil scriitor.
In a doua jumătate a secolului al XVIII-lea Şcoala Ardeleană ( care a fost o
importantă mişcare culturală generată de unirea Mitropoliei românilor ardeleni cu
Biserica Romano-Catolică) continuă eforturile de a produce dovezi care să conducă la
formarea conştiinţei istorice a neamului. Preocuparea pentru istoria naţională ocupă un
loc privilegiat în perioada paşoptistă, străbătuta de entuziasmul european al constituirii
naţiunilor moderne
Letopiseţele şi lucrările cărturarilor au avut o circulaţie restrânsă în epocă şi
recuperarea lor o face, într-o primă etapă, Şcoala Ardeleană. Corifeii Scolii Ardelene
(Samuil Micu, Petru Maior si Gheorghe Sincai) au căutat să legitimeze drepturile şi
idealurile naţiunii romane din Transilvania prin intermediul unor argumente de ordin
istoric si filologic. Chiar dacă unele din ideile latiniste ale reprezentanţilor Scolii Ardelene
au fost, nu de puţine ori, din raţiuni polemice, exagerate, supralicitându-se unele date sau
argumente, rolul decisiv al Scolii Ardelene în formularea sistematică, riguroasă si
argumentată a latinităţii limbii romane reprezintă, fără îndoială, un element pozitiv în
istoria culturii româneşti.
Nicolae Iorga remarca, subliniind importanţa Şcolii Ardelene, că „într-un timp când
nu era o literatura românească însufleţită de amintiri şi de aspiraţii, într-un timp când nu
se iviseră forme de stat care să întrupeze în vederea tuturora aceleaşi mari amintiri şi
aceleaşi aspiraţii potrivite cu ele, într-un timp când orice frunte românească era aplecată
spre pământ de stăpâniri străine, când sufletul românesc nu vorbise încă în nepieritoare
forme literare, era nevoie de exagerarea ca puritate a acelui singur element de legătură a
tuturor românilor, de reabilitare morala a lor, care era limba. In ea s-a văzut curcubeul
vremurilor mai bune, în numele ei s-au dat luptele de redeşteptare, în acel semn am
învins”.
 Corifeii Şcolii Ardelene percep, cu o fină intuiţie, însemnătatea copleşitoare a limbii
în viaţa unei naţiuni. Limba era considerata de ei ca fiind expresia fiinţei naţionale,
semnul distinctiv al existentei si identităţii sale. Pe de alta parte, cărturarii Şcolii Ardelene
au sesizat în mod corect şi au definit cu obiectivitate intercondiţionarea care exista intre
dezvoltarea social-istorica a naţiunii şi dezvoltarea limbii.
Comuniunea dintre limba şi istorie îşi are originea în gândirea Şcolii Ardelene. Tot
de aici derivă şi ideea inter-relaţiei dintre limbă şi naţiune, şi gândirea corifeilor Şcolii
Ardelene, două elemente inseparabile, aflate intr-o relaţie de interdeterminare deplină.
Aceste imperative şi exigenţe se confundau, de altfel, în procesul acţiunii de emancipare
naţional-socială, deoarece lupta pentru eliberarea naţiunii semnifica, în fond, lupta pentru
apărarea, ilustrarea şi dezvoltarea limbii. Cărturarii ardeleni sesizează, în primul rând,
raportul dintre limbă şi cultură, în cadrul căruia limba era socotita drept modalitate
fundamentala pentru cultivarea naţiunii.
În viziunea corifeilor Şcolii Ardelene, limba capătă o semnificaţie majoră şi, în acelaşi
timp, cu rezonanţe inedite. Ea constituia un factor al coeziunii naţionale, contribuind la
apropierea şi unirea vorbitorilor. Gh. Constantin Ruja extinde această misiune la întregul
spaţiu lingvistic, cu estomparea diferenţierilor regionale, accentuând că „datoria
profesorilor e să răspândească cunoştinţa acestei limbi literare, care să formeze legătura
atotputernică între toate elementele româneşti.” Ni se dezvăluie astfel o nouă relaţie a
cultivării limbii, aceea cu unitatea naţională. Cu cât o limbă era mai cultivată,mai aleasă şi
mai îngrijită, cu atât îşi va putea ea îndeplini mai bine, în condiţii optime şi sigure,menirea
unificatoare şi integratoare.
Învăţaţii Şcolii Ardelene se străduiesc să aducă argumente şi mărturii cât mai
plauzibile pentru a demonstra necesitatea menţinerii unităţii şi a coeziunii limbii. Petru
Maior, de pildă, îşi fixează atenţia cu stăruinţă asupra acestei probleme, urmărind-o în
evoluţia şi continuitatea sa. El constată şi accentuează asupra ideii, de o semnificaţie
majoră, menţinerea unităţii limbii române în diverse etape istorice, recurgând la
numeroase argumente pentru a-şi ilustra teza, spre a-l convinge pe cititor şi pentru a
infirma supoziţiile adversarilor. Unitatea şi coerenţa internă a limbii, în structura ei
originară,nu a putut fi deteriorată, cum afirmă corifeii Şcolii Ardelene, nici de contactul cu
popoarele slave. Petru Maior observă, cu obiectivitate şi pertinenţă, că influenţa limbilor
străine, şi mai ales a limbii slave, nu a alterat structura intimă a limbii române, care s-a
menţinut, în esenţa sa, aceeaşi: „Însă slovenii de ţesătura limbei româneşti cea din lontru,
nice cum nu s-au atins, ci aceasta au rămas întreagă, precum era când întâiu au venit
romanii, strămoşii românilor în Dacia.”
Cronicarii Şcolii Ardelene susţin originea comuna a tuturor românilor (moldoveni,
munteni şi ardeleni) şi originea pur romana a românilor. Ultima idee care sublinia
nobleţea poporului roman, se baza pe ipoteza exterminării dacilor de câtre romani. In
timp, istoricii au contestat această ipoteză.
Umanismul ne-a redat sentimentul comunităţii de civilizaţie, limbă şi cultură cu
ţările Europei Apusene, conştiinţa unităţii teritoriale a provinciilor româneşti, idealuri din
care ne-am tras învăţămintele duratei noastre ca neam, permanenţa spirituală şi ca
misiune istorică.
 Mihai Viteazul
de N.Balcescu

Fragmentul intitulat "Mihai Viteazul" face parte din Cartea I "Libertatea nationala" a
lucrarii "Romani supt Mihai Voievod Viteazul" de Nicolae Balcescu.
Modurile de expunere utilizate de autor fiind descrierea si naratiunea, fragmentul poate fi
impartit in doua secvente (corespunzatoare celor 2 moduri ):
1) Primele doua paragrafe cuprind un portret fizic si moral al lui Mihai, banul
Craiovei si fiu al domnitorului Patrascu Voda.
Textul incepe printr-o antiteza intre vremurile istorice "de chin si jale" si maretia lui Mihai
(care "stralucea peste Olt" asemeni unui astru).
Dintre trasaturile fizice ale celui care avea sa devina primul voievod al Tarilor Romane
unite, autorul releva "frumusetea trupului" (aflata in concordanta cu alesul sau
caracter).Ideea este reluata spre sfarsit("trup maret"), dar, de data aceasta,accentul cade
asupra privirii lui Mihai ("acea cautatura salbatica si ingrozitoare") care il inspaimanta
pana si pe calaul curtii domnesti.
Portretul moral este realizat prin acumulare de trasaturi pozitive: credinta in
Dumnezeu, patriotismul,omenia,spiritul de dreptate,statornicia,sinceritatea, capacitatea
de daruire sunt tot atatea calitati care fac din banul Craiovei "un barbat ales si vestit si
laudat". Descendenta lui aleasa, blandetea vorbelor si ecoul faptelor sale deosebite,l-au
facut cunoscut si iubit de oamenii din popor: in acele vremuri de restriste, "El ajunse a fi
nadejdea tuturor, razbunatorul atat de mult dorit si asteptat">
2) Cea de a doua parte a textului este o naratiune in care autorul istoriseste o
intamplare din viata eroului sau.Rostul acestui fragment este acela de a completa
portretul initial,scotand in evidenta forta morala a acestei personalitati istorice.
Pe cand Mihai era ban al Craiovei, voievodul Tarii Romanesti era Alexandru cel Rau(1592-
1593).Inspaimantat de faima crescanda a lui Mihai, Voda a incercat sa-l piarda, trimitind
ucigasi "spre a-l prinde si a-l aduce la Bucuresti, sau a-l ucide prin taina".
Descoperind cursa care i se intinsese, Mihai intentiona sa fuga la Constantinopol, dar pe
drum este capturat si adus in tara.Invinuit de tradare si inchis, banul Mihai urma sa fie
executat prin taierea capului.Sosind insa in locul unde urma sa fie ucis, eroul traieste o
intamplare care avea sa faca din el un supraom: in momentul in care a ridicat toporul spre
a-l izbi, calaul s-a inspaimantat de forta pe care o degaja condamnatul:"Dar cand atinteste
ochii asupra jertfei sale, cand vede acel trup maret, acea cautatura salbatica si
ingrozitoare,un tremur groaznic il apuca,ridica satarul,voieste a izbi,dar mana ii
cade,puterile il slabesc,groaza il stapaneste si, trantind la pamant satarul, fuge printre
multimea adunata imprejur, strigand in gura mare ca el nu indrazneste a ucide pe acest
om".
In curand, fostul ban al Craiovei va deveni domnitor al Tarii Romanesti(1593-1601) si
va infaptui, fie si pt scurta vreme, cea dintai unire a Tarilor Romane(1600).
In concluzie:textul supus discutiei este o descriere literara de tip portret, intrucat prezinta
trasaturile fizice si pe cele morale ale personajului Mihai Viteazul.
 Epoca pasoptista

Caracterizata prinr-o puternica manifestare a constiin t ei nationale in toate

provinciile românesti, perioada fixata cu aproximatie 1830-1860 delimiteaza o epoca
distincta in evolutia istorica a literaturii române, numita in mod curent epoca pasoptista.
Termenul de pasoptism desemneaza miscarea democratica si revolutionara care precede,
in Tarile Române, Revolutia de la 1848 si pregateste Unirea Principatelor(1859). Literatura
pasoptista o continua pe cea iluminista clasica din epoca de tranzitie sporindu-si, sub
impulsul ideologiei burgheze democrat-revolutionare, spiritul militant ca literatuta
romantic progresista. Trecerea de la formula clasica la cea romantica se face treptat,
ambele metode coexistând o bucata de vreme sau persistând la unul si acelasi scriitor
pana la sfarsit. Se poate spune si despre Alecsandri ca a evoluat in sens invers, incepând
prin a fi romantic si sfârsind prin a fi clasic. Î n evolutia literaturii exista î ntotdeauna
legaturi de continuitate si „cu cat scriitorul este mai mare, cu atat legaturile lui cu trecutul
si viitorul sunt mai adanci” .Astfel, între literatura pasoptista si cea anterioara si
posterioara exista o unitate indisolubila.Spre exemplu, primele manifestari ale
iluminismului, prezent in epoca pasoptista,apar înca in fazele literare de pâna la 1840, în
creatia unor anumiti scriitori si oameni de cultura, fiind reprezentat, in primul rând, de
Scoala Ardeleana. Pasoptistii,însa, au amplificat aceste stari de manifestari iluministe
pronuntate, dar, totusi, incipiente, transformându-le intr-un sistem de conceptii social-
politice si cultural-estetice bine închegat.
Revolutia de la 1848-este cunoscuta in literatura sub denumirea de perioada
pasoptista.In aceasta perioada s-au pus bazele unei adevarate renasteri culturale
românesti In jurul anului 1840 se poate vorbi de o indrumare a literaturii prin reviste, desi
aparitia lor este de obicei temporara. Constatând ca ,, Albina’’ este prea
moldoveneasca, ,,Curierul’’ este prea muntenesc iar ,,Foae pentru minte, inima si
literatura’’ prea ardeleneasca, Kogalniceanu isi propune sa faca din revista sa « Dacia
literara » o foaie care sa publice productiile românesti din orice parte a tarii, cu singura
conditie sa fie de valoare. M.Kogalniceanu, în articolul program al acestei reviste,
subliniaza clar ideile care vor sta la baza orientarii literaturii: combaterea imitatiei si a
traducerilor mediocre, necesitatea crearii unei literaturi nationale prin stimularea scrierilor
originale, aspirate din istoria patriei, din frumusetile ei, din pitorescul obiceiurilor
populare; realizarea unei limbi unitare si a unei literaturi specific nationale. Aparand
ideea de originalitate in literatura, mentorul creatiei pasoptiste dezvolta in acelasi timp si
spiritul critic, exercitând, în acest fel, o influenta hotarâtoare asupra fizionomiei culturii
românesti de la mijlocul sec trecut. "critica noastra-spunea M.Kogalniceanu-va fi
nepartinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana".
Ceea ce-i uneste pe scriitorii pasoptisti este militantismul regasit in creatiile literare,
care se constituie in adevarate manifeste pentru împlinirea unitatii si independentei
nationale. Cei mai multi dintre scriitorii pasoptisti au aderat la idealurile Revolutiei de la
1848, fiind animati si de telurile Marei Uniri. Participanti direct la viata social-politica,
pasoptistii au creat opere literare cu un pronuntat caracter patriotic si militant,
inspirându-se din trecutul istoric, din lupta pentru eliberare sociala si unitate nationala.
Satirizarea viciilor orânduirii feudale si evocarea realitatii sociale constituie o alta
caracteristica a literaturii pasoptiste.Reprezentanti: Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi,
Anton Pann, Vasile Cârlana, Andrei Muresanu, Dimitrie Bolintineanu, Cazar Bolliac.
Poezia pasoptista raspunde, in general, directiilor si principiilor formulate de Mihail
Kogalniceanu in articolul "Introductie" din primul numar al revistei
"Dacia literara" in sensul ca este o poezie sociala, adaptata la momentul istoric
si chiar politic, conforma cu idealurile de libertate, egalitate si unire ce animau sufletele
românesti de pretutindeni. Pe de alta parte, ca peste tot în lume, se afirma cu putere
spiritul national, încrederea în valorile traditionale, populare, în istoria, natura si folclorul
romanesc, care devin acum, alaturi de evenimentele social-politice ale momentului, teme
predilecte ale poetilor.
Dupa imboldul marilor personalitati ale epocii (Kogalniceanu, Alecsandri, Heliade-
Radulescu), incepe a se scrie din ce în ce mai mult, iar prin popularitatea culturii oamenii
incep sa fie interesati de creatiile noi, astfel încat se largeste considerabil cercul cititorilor,
o conditie esentiala a poeziei devenind accesibilitatea. Se dezvolta astfel o poezie retorica,
declamativa, grandilocventa, cu exprimarea directa a ideilor si sentimentelor, într-un stil
avântat, cu un limbaj adecvat întelegerii de catre marea masa de cititori, în care teme vechi
precum iubirea, destinul, fericirea, moartea,se completeaza cu meditatia asupra locului
omului în istorie, cu motivul constiintei sociale, al luptei,al creatorului, al ruinelor, al
mormintelor, al revolutiei.
Se manifesta, în ansamblu, doua tendinte de ordin cultural si literar: deschiderea
spre cultura si literatura lumii, alaturi de revenirea spre valorile morale si artistice ale
spiritualitatii românesti. Scriitorii devin constienti ca literatura si cultura româna pot intra
in universalitate doar prin valorificarea specificului nostru national, a surselor tematice si
de exprimare pe care le ofera folclorul si istoria nationala. Apar specii noi ca balada si
cantecul, fabula se imbogateste cu elemente noi ce tin de limbajul contemporan si de
societatea vremii, iar oda devine un mijloc de afirmare a ideilor politice si cultural
nationale.Ideea nationala poate fi considerata nucleul tematic al poeziei pasoptiste,
nuantata sub forma atasamentului la valorile poporului, ale pamântului si ale traditiilor
românesti( Gh. Asachi- "La patrie", G. Bolliac-" O dimineata pe
Caraiman", I. Heliade- Radulescu- "Zburatorul"),
Pasoptismul literar s-a manifestat intr-o juxtapunere de curente literare, directii
estetice si stiluri, coexistând laolalta elemente iluministe cu cele de neoclasicism,
umanism, realism, mesianism utopic si national, toate in formele romantismului, ce
începuse deja a se afirma ca un curent literar modern, in descendenta celui francez.
Învatamantul, presa, teatrul, literatura, stiintele cunosc o dezvoltare fara precedent.Iau
fiinta societati culturale si stiintifice, creste numarul revistelor,al cartilor tiparite in tiraje
mari, se formeaza un public cititor, se organizeaza biblioteci de literatura beletristica,se
înfiinteaza o viata artistica specific româneasca, bazata pe traditia populara, ia amploare
miscarea de culturalizare a maselor. Intelectualii pasoptisti, procupati de cultivarea
valorilor universale,o folosesc curent,în scris si în oral,publicând articole, studii si lucrari
ce aduceau la cunostinta popoarelor europene problemele românilor.În perioada
pasoptista scrisul devine principalul instrument al actvitatii culturale. În aceasta perioada
de plin avant al culturii , literatura româna cunoaste o dezvoltare apreciabila. Doctrina
literara, a avut un caracter hibrid, ecletic,dar asta nu i-a împiedicat sa aspire,conform
personalitatii fiecaruia,la un frumos etern, la totalitate si determinare, cu convingerea ca
realitatea are un sens unic, care se cere descoperit prin cuvânt.

* Pe ansamblu,literatura pasoptista s-a dovedit a fi democratica, nationala,

educativa, ea avand si dificila sarcina de a forma un public,de a-l modela conform
idealurilor social-politice ale momentului. În nimele aceleiasi specificitati nationale, s-a
dus batalia pentru o limba unitara, cu constiinta clara ca existenta acesteia e o conditie
pentru pastrarea identitatii nationale.Scriitorii de seama au aparat principiul fonetic în
ortografie si, pronuntându-se in problema neologismelor, au adoptat principiul
împrumutului moderat,în limitele necesitatilor impuse de dinamica sociala si culturala.

* Trecerea de la o epoca la alta se savârseste adesea pritr-o miscare de pendul, ca si

cum continutul de exprimat nu ar mai încapea în formele artistice existente si ar impune
descoperirea unor modalitati de a scrie diametral opus. În aceasta încercare de renovare
radicala unii au vazut o manifestare de ordin psihologic,dorinta intima a artisului de a
birui inertia si a se diferentia prin originalitate. Explicatia este si de natura sociala, fiind
vorba de repercursiunile în constiinta a proceselor majore ceea ce agita viata materiala a
oamenilor.

Dacia literara

Anul 1840, evocat de Grigore Alexandrescu în cunoscuta sa poezie, a debutat cu un

eveniment de o deosebita importanta pentru evolutia ulterioara a limbii si literaturii
romane: la „30 ghenarie”, Mihail Kogalniceanu semna la Iasi cunoscuta „Introductie” la
revista „Dacia literara”. Editorul deschide articolul-program, prin a elogia meritele
predecesorilor:”La anul 1817,dl.Racocea,c.c. translator românesc în Lemberg, publica
prospectul unei foi periodice ce era sa iasa pentru întâisi data în limba româneasca. Planul
sau nu se aduce in implinire. La anul 1821,dl. Z.Carcalechi, in Buda cerca pentru a doua
oara o asemenea intreprindere, dar si aceasta fu în zadar. În sfârsit, la 1827, dl. I.Eliad vru
si ar fi putut, pe o scara mult mai mare, sa ispraveasca aceea ce Racocea s Carcalechi nu
putura ace. Ocâmuirea de atunci a Tarii Românesti nu-i dadu voia trebuincioasa. Asa,
putinii barbati care pe atuncea binevoia a se mai îndeletnici înca cu literatura nationala
pierdura nadejdea de a vedea vreodata gazete romanesti. Numai doi oameni nu pierdura
curajul, ci asteptara toate de la vreme si de la împrejurari.
Acestii fura dl aga Asachi si dl I. Eliad; unul în Moldavia, altul în Valahia pastrau în
inima lor focul luminator al stiintelor. Asteptarea lor nu fu înselata. Împrejurari cunoscute
de toti le venira întru ajutor. Asa, la 1 iunie 1829 în Iasi, Albina Româneasca vazu lumina
zilei pentru întâiasi data. Putin dupa ea se arata si Curierul Românesc în
Bucuresti[…].Dupa Albina si dupa Curier , multe alte gazete românesti s-au publicat în
deosebitele trei mari provincii ale vechii Dacii. Asa, în putina vreme, am vazut în Valahia:
Muzeul national, Gazeta teatrului, Curiozul, România, Pamânteanul, Mozaicul, Curierul
de ambe sexe, Vestitorul bisericesc, Cantorul de avis ; în Moldova: Alauta româneasca,
Foaia sateasca, Oziris ; în Ardeal: Foaia Duminicii, Gazeta de Transilvania si Foaia inimii .
Unele dintr-însele, adica acele care au avut un început mai statornic, traiesc si astazi;
celelalte au pierit sau din nepasarea lor, sau din vina altora. Cele mai bune foi ce avem
astazi sunt: Curierul românesc , sub redactia dlui I. Eliad, Foaia inimii a dlui Barit si
Albina româneasca , care, în anul acesta mai ales, au dobândit îmbunatatiri simtitoare.”
Kogalniceanu sugera, însa, si cele doua laturi negative ale publicatiilor
amintite:faptul ca acorda prea putina atentie problemelor de literatura, prin urmare, ca nu
antreneaza spiritele în sfera culturii si a dezbaterii de idei, pe de alta parte ca sufera de o
„colora locala prea pronuntata, cu alte vorbe, ca sunt mai mult provinciale decât
românesti.” Dacia îsi propunea sa mearga mai departe pe drumul deschis, dar asumându-
si, în mod ferm, dubla sarcina de a se îndeletnici „numai” cu literatura nationala si de a
publica „productiile românesti”, fie din orice parte a Daciei cu conditia sa fie „bune”. Cele
patru puncte ale articolului-program sunt: 1.întemeierea spiritului critic în literatura
româna pe principiu estetic:” Critica noastra va fi nepartinitoare; vom critica cartea, iar nu
persoana.” 2.afirmarea idealului de realizare a unitatii limbii si a literaturii romane: ”talul
nostru este realizarea dorintei ca românii sa aiba o limba si o literatura comuna pentru
toti.” 3.Combaterea imitatiilor si a traducerilor mediocre:„Dorul imitatiei s-a facut la noi o
manie primejdioasa, pentru ca omoara în noi duhul national. Aceasta mânie este mai ales
covârsitoare în literatura. Mai în toate zilele ies de sub teasc carti în limba româneasca.
Dar ce folos! ca sunt numai traductii din alte limbi si înca si acele de-ar fi bune. Traductiile
însa nu fac o literatura.” [1] Cu toata aparenta exclusivista, punctul acesta nu trebuie
interpretat drept o condamnare a politicii de asimilare a culturii europene. Dupa cum va
explica tot în coloanele „Daciei”,într-un numar ulterior, Kogalniceanu era împotriva
abuzurilor, nu a principiului însusi, combatea superficialitatea si maimutarirea Apusului,
nu preluarea cartilor si a ideilor folositoare. [1] “Dacia literara” capitolul “Introductie”
Desi, în aceste rânduri, nu e utilizat cuvântul „folclor”, Kogalniceanu avea în
vedere, printre sursele de inspiratie, si creatia populara. Trebuie notat ca, îndreptând
atentia spre mediul local, spre aspectele particulare si specifice ale realitatii românesti,
„Dacia literara” deschidea perspectiva unei literaturi întemeiate pe observatie, cultivând
„adevarul” si „naturalul”- îndrumare binevenita într-un climat de sentimentalism
romantic excesiv. În încheierea articolului-program, autorul anunta structura revistei(cele
patru parti):”În partea dintâi vor fi compuneri originale a conlucrarilor foaiei; partea a II-a
va avea articole originale din celelalte jurnaluri românesti. Partea a III-a se va îndeletnicii
cu critica cartilor nou iesite în deosebitele provincii ale vechii Dacii. Partea a IV-a, numita
„Telegraful Daciei”, ne va da înstiintari de cartile ce au sa iasa în putin, de cele ce au iesit
de sub tipar, relatii de adunarile învatatilor români, stiri despre literatorii nostrii si, în
sfârsit, tot ce poate fi vrednic de însemnat pentru publicul român.” Prin precizarea
surselor de inspiratie, a temelor literare în ultimul punct al articolului, dar si prin
diversele trimiteri spre trasaturile romantismului (aspiratie spre originalitate, refugiul în
trecutul istoric, aprecierea valorilor nationale si a folclorului, îmbogatirea limbii literare
prin termeni populari, arhaici sau regionali), revista devine un manifest literar al
romantismului românesc.
Cunoscut ca istoric, om politic, prin implicarea lui în revolutiile de la1848 din Tarile
Române, M Kogalniceanu se bucura de suficienta popularitate pentru ca ideile amintite sa
creeze în jurul lui o adevarata miscare literara, dovada, faptul ca în 1840 în chiar primul
numar al Daciei Literare, Costache Negruzzi publica prima nuvela istorica din literatura
noastra, Alexandru Lapusneanu , nuvela care din punct de vedere al speciei ramâne
neegalata. De asemenea,aici publica Vasile Alecsandri o alta nuvela romantica, de data
aceasta cu un subiect plasat în contemporaneitate, dar desfasurata într-un alt spatiu
geografic – Buchetiera de la Florenta . Printre cei care vor continua filonul istoric impus de
spiritul Daciei Literare, se numara si Nicolae Balcescu, în opera ‘Românii subt Mihai-
voevod Viteazul’, Alecu Russo în ‘Cântarea României’. Altii merg pe linia memorialisticii,
a faptului trait ( Costache Negruzzi- Negru pe Alb), ori pe cea a însemnarilor de calatorie,
precum Vasile Alecsandri în ’Plimbare la munti ‘, ‘Calatorie în Africa’, sau Grigore
Alexandrescu în Memorial de calatorie’. Exista însa si alta zona a prozei, critica, ironica,
acida, plina de luciditate întâlnita de V. Alecsandri, scriitorul cel mai complex al epocii.
Acesta surprinde multe dintre deficientele unei societati în plina transformare în ‘Balta
Alba’, ‘Borsec’, dar mai ales în ‘Istoria unui galban’, gen de proza în care situatiile si
personajele, la limita caricaturii, stârnesc râsul.
Acest program, admirabil prin adecvarea la nevoile imediate si de durata ale
culturii romanesti, reluat la Propasirea si apoi la România literara , strabate ca un fir rosu
prin întreaga ideologie literara a vremii. Ecoul sau extraordinar dovedeste ca, departe de a
concretiza o initiativa izolata, el nu facea altceva decât sa dea glas unei stari de spirit
destul de generale. Într-adevar, facând din specificul national resortul viu al noii culturi,
Kogalniceanu si prietenii sai au marele merit de a fi pus în program o idee care plutea în
aer, dar nu-si gasise înca o expresie clara, metodica si pregnanta. Îmbogatit în sensurile lui
nobile, spiritul Daciei Literare a ajuns pâna la noi, aparat si mereu împrospatat de
gândirea si fapta artistica a celor mai straluciti reprezentanti ai intelectualitatii românesti.
În preaja lui creste si înfloreste cultura acestei epoci, spre cinstea si lauda poporului
român, pentru al carui nume în lume ‘floarea generatiei de la 1848’ a luptat. Dintre
colaboratorii revistei mensionam pe Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Alecu Russo,
Gr. Alexandrescu, Al Donici, C. Stamati.
 Disparitia revistei ,,Dacia literara ”

* Dupa numai trei numere, în luna august a aceluiasi an în care a aparut, prin
‘înalta hotatare’a unui domn arbitrar, Dacia Literara este suprimata. Pretexul a fost gasit
foarte repede. Cauzele sunt foarte adânci si ele tin de atitudinea ferm democratica,
puternic antifeudala, pe care editorul revistei a luat-o în adordare si rezolvarea tuturor
problemelor fundamentale ale politicii si culturii românesti, atitudine pe care
‘nepravolnica ocârmuire’ a considerat-o ‘nepotrivita cu împrejurarile din afara si
dinlauntru’, dezaprobând-o în toate manifestarile ei. În articolul M. A. Demidoff in Banat,
Valachia si Moldova era citat proverbul ’’Pestele de la cap se împute ’’, aluzie la
domnitorul Mihail Sturdza, iar în ‘Descriere istorica a tabloului ce înfatiseaza pe
Alexandru Cel Bun,domnul Moldovei, când au primit coroana si hlamida de la
ambasadorii împaratului Ioan Paleologul , Mihail Kogalniceanu adusese prea multe laude
domnitorului moldovean, ceea ce, dupa marturiile lui Vasile Alecsandri, l-ar fi suparat pe
Mihail Sturdza.

* Diparând fara sa mai apara, desi Kogalniceanu a sperat mereu într-o revenire
asupra hotarârii domnesti, Dacia Literara a continuat sa traiasca în constiinta urmasilor.
Posteritatea i-a încredintat privilegiul unui destin activ, pe masura importantei
evenimentului pe care l-a marcat, prin aparitia ei, în publicistica româneasca.

Literatura pasoptista

Mihail Kogalniceanu .Darul de capetenie al lui Kogalniceanu este de a fi spirit

critic atunci când lumea nu-l avea si de a-l fi avut în forma constructiva, fara sarcasm.
Peste tot, în programul revistelor, redactorul stie ce vrea. Dacia literara se cheama asa
fiindca facând abstractie de loc, vrea sa se îndeletniceasca cu « productiile romanesti fie
din ce parte fie din orice parte a Daciei » în care scop are sa reproduca scrieri originale din
toate publicatiile. Telul îi este înfaptuirea dorintelor « ca românii sa aiba o literatura si o
limba comuna pentru toti ». Kogalniceanu : este stimat si ca orator. I se gasesc în
discursuri fel de fel de daruri de compozitie si de claritate. Toate aceste lucruri sunt azi
moarte si în afara de bun simt nu se poate percepe mai nimic ce ar avea vreun raport cu
creatia. În Cuvântul de la Academia Mihaileanu apartin liricii doar expresia patetica a
iubirii din istoria româna. Discursurile publicate mai tarziu, pentru un public parlamentar
batrân si prozaic sunt încarcate de amanunte tehnice. Kogalniceanu : este stimat si ca
orator. I se gasesc în discursuri fel de fel de daruri de compozitie si de claritate. Toate
aceste lucruri sunt azi moarte si în afara de bun simt nu se poate percepe mai nimic ce ar
avea vreun raport cu creatia.
 Dimitrie Bolintineanu

* În Cuvântul de la Academia Mihaileanu apartin liricii doar expresia patetica a

iubirii din istoria româna. Discursurile publicate mai tarziu, pentru un public parlamentar
batrân si prozaic sunt încarcate de amanunte tehnice. Kogalniceanu nu-si poate îngadui
avânturi poetice însa efectul lor dramatic se poate intui. Oratoria lui Kogalniceanu se
caracterizeaza printr-o mare francheta în expresie prin ton discret, autoritar si plin de
umor, cu definirea plastica a situatiilor ajutata cateodata prin gest « …cine mai umbla
dupa minister,aiba parte de el….n-am fost niciodata pe la gari în întâmpinarea regelui…
».

* Kogalniceanu creeaza metafore oratorice ca aceea despre transfugii numiti

“fluturi politici” sau despre revolutiile timide « in editiuni multiple în forma de
duodecimi ».

Macedonia dadu literaturii române înca de la început o contributie eminenta.

Legendele au trezit un interes extraordinar prin patriotismul lor si prin strania lor muzica.
Bolintineanu ramâne si azi un poet fragmentar remarcabil si o buna opera de izolare,o
colectie surprinzatoare de instantanee poetica. El este întâiul versificator român cu intuitia
valorii acustice a cuvântului, care cauta cuvântul dincolo de marginile lui nationale si face
din vers o singura arie. Bolintineanu e auditiv si mecanic si asta duce mai aproape de
poezia moderna. El are un fonetism studiat care traduce ideea poetica direct, fara
asociatiuni.

* Vestitele versuri ,,un orologiu suna noaptea jumatate/ În castel în poarta oare
cine bate”. Sincoparea cuvantului”orologii” spre a suna mai rotacizant, te, intrebarea
obosita ce indica neasteptarea nici unui element turburator dau rândurilor o cadenta de
masinarie care vine din fanetismul psihic, nu din ritmica exterioara a stihurilor.

* În afara de simtul acustic, Bolintineanu poseda plastica dinamica, insusirea de a

strange într-o linie rasucita toata virtutea unei miscari.

* Romanele “Manoil” si “Elena” se silesc sa zugraveasca moravurile, cam cu prea

multa dispozitiune etica. Însa pentru viata mondena Bolintineanu are o atitudine
indiscutabila. Convorbirile, într-o nepasare impertinenta si masurata ale oamenilor de
lume sunt adesea spirituale. Manoil este istoria unui tânar care se crede iubit cu pasiune
de sotia unui mosier, Marioara, impostoare, având legaturi cu civicul Alecsandri, si mai
tarziu prostituata sub numele de « nebiruita ». Blazat, Manoil jucând carti pierde averea si
pe Zoe în favoarea unui general trisor, e acuzat de o crima pe care nu a savârsit-o, în fine,
absolvit. Se casatoreste cu Zoe. Intereseaza critica ascunsa a vietii monahale din scena
calugaririi a doua fete, una suspinând, alta indiferenta incaltate cu coltuni albi. Îmbracate
cu camasi de lâna, semanând cu vestelele osândite de druizi. Un peisaj alpestru cu varf de
munti ca niste piramide negre, stânca pierduta în aburi, un brad ratacit, un torent
aruncându-se cu zgomot într-un lighean de granit, merita sa fie amintit. Elena prevesteste
vag romanele lui Diuliu Zamfirescu tratând discret suferintele discrete ale femeii fine silite
sa se casatoreasca cu un om inferior. Elena,mama a unei fetite, iubeste pe Alecsandru si e
stânjenita de scrupule. Zoe,impetuoasa , carnala care îl vrea pe Alecsandru recurge la tot
felul de malignitati. Introduce în societatea Elenei, spre a o compromite un fost lacheu, fiu
al unei tiganci.

Un ofiter strain, mistificat de ea ii taie parul. În cele din urma tuberculoza ce urma
era o problema dificila. Avem de-a face cu un roman de analiza, consacrat în totul pasiunii
si oricât de ieftine sunt intrigile de gelozie ale Zoei sunt un început de studiu al societatii
feminine. Interiorul casei lui Alecsandru e somptuos : pereti de stuc, bronz, patru statui pe
piedestale de granit rosu. Tavanul salii de mâncare se sprijina pe 12 coloane de granit si pe
12 statui mitologice. Singurul lucru cert cu privire la familia lui este ca era razeseasca.
Familia ar fi fost din Ireavca , trecuta apoi la Patosti în podgoriile Odobestilor si numele
care era mai mult o porecla arata ca stramosul a fost « negru » la fata « smolit »cum era si
Costache. Pentru nevoile tânarului teatru nasional, Negruzzi a tradus si prelucrat piese de
renume « Muza de la Burdujani »un actor joaca trei roluri de indragostit-italian, neamt,
grec- pe lânga cucoana Caliopi Busuioc spre a o compromite în ochii lui Mos Trohin , în
folosul nepotului acestuia Draganescu, pentru care slabiciunea unchiului e o piedica la
proiectele sale de casatorie. Concurenta îndragostisilor de natiuni felurite e un vechi truc
al teatrului italian întrebuintat si de Goldoni. Costache Negruzzi

Vasile Alecsandri

* S-a nascut la 21 iulie 1821. Nasterea acestuia a fost romantica. Fugind de

razmerita înspre muntii Bacaului, mama îl nascu în caruta fiind pazita de departe de patru
slugi înarmate. În timp ce se afla în Paris, Alecsandri se împrieteni cu Ion Ghica si alti
munteni veniti si ei tot la studii. Cativa ani, Alecsandri se dedica literaturii cu pasiune. În
Dacia literara (1840) publica Buchetiera de la Florenta. Scria si poezii dar acum activitatea
cea mare este în teatru. « Farmazonul din Hârlau » « Cinovnicul si modista » « Iorgu de
la Sadagura » sunt între primele piese.

* Opera lui Alecsandri nu ramâne mai pusin originala. Chirita e o cocheta batrâna
si tot o data o buna mama si o inteligenta deschisa pentru ideea de progres. Amestecul de
moldoveneasca grecizanta si jargou franco-român, de tabieturi patriarhale si de inovatii
de lux occidental dau un tablou inedit. Veselia nebuna a cupletelor, ritmica acestor
comedii dau nastere unei placute emotii arheologice.

* Sinteza întru Occident si Orient, ca forma însa si structura intima a fiintei sale, o
face Alecsandri în spiritul unui tablou al civilizatiei române. « Calatoria în Africa » nu e
un simplu jurnal ci un sistem narativ, pe principiul demagogului. Planul exterior este
patruns mereu de planuri launtrice.
 Ion Heliade Radulescu

Heliade Radulescu – ,, Zburatorul” Scriitorul cel mai caracteristic pentru evolutia

culturii române in prima jumatate a secolului al XIX -lea este Ion Heliade Radulescu. Cel
dintâi ziar care avea sa dureze apare în 1829 la Bucuresti este intitulat Curierul românesc
si apare sub conducerea lui I. H. Radulescu si a lui Constantin Moroiu. În tot cursul
existentei, ziarul se bucura de conducerea efectiva a lui Heliade. În poezia epica , Heliade
a încercat balada fantastica Zburatorul , epopeea eroica Mihaida si epopeea cosmogonica
Anatolida sau Omul si fortele . Balada Zbur atorului , publicat a în volumul al IV -lea al
Curierului de ambe- sexe si în Curierul românesc din 1844 este dedicata doamnei Anicut
a Manu. Socotit a în general cea mai reusita poezie a lui Heliade, ea se caracterizeaza
deopotriva prin înt elegerea psihologiei personajului, prin
nazuinta de a reda atmosfera de lunatism în care se consuma faptele si prin
stapânirea tehnica a întregului material. Momentul initial aduce marturia încarcata de
framântare sufleteasca a tinerei fete, a carei sete de iubire se consuma orb, fara obiective
externe.
S-a remarcat ca Zburatorul se resimte influenta poeziei safice si pentru cine are în
vedere violenta a pasiunii tinerei fete apare cu totul justificata .Cu exceptia primei strofe,
toata partea a doua a baladei desfasoara descrierea unui cadru din natura . Peste versurile
lui Heliade pluteste nelinistea patruns a de fiorii tragismului ce îmbrac a poezia în
întregul ei. Se resimte în finalul partii a doua o senzatie de împacare, dar aceasta, care prin
atmosfera ei de incantatie si lunatism face trecerea la momentul fantastic al baladei,
vibreaza oarecum tristetea resemnata a celui din urma împacarii, a marii împacari. Finalul
pluteste în fantastic si, prin notele pe care se desfasaoara se leaga puternic de mitologia
populara .Un modest precursor a lui Eminescu, se arata Heliade în momentul când
înfatiseaza pe Zburator desprinzându-se din polul Nord si ratacind ca un fulger printre
stele. Drumul pe care îl face el aduce aceeasi viziune pe care avea sa o aduca Eminescu în
Luceafarul; el aduce aceeasi viziune pe care o aduce Lermontov în Demonul. În
conciziunea lor, versurile în care arata pe Zburator calatorind prin spatiu califica minunat
vederea scriitorului, limitata la straturile de suprafata, acelea pe care le exploata legenda
si în formele ei populare.

# Poetul nu supune materialul popular niciunei prelucrari interioare, nu-i confera

nicio semnificatie care sa îl înalte la generalitate sau simbol; arta lui se consuma în redarea
justa, ca ton si cuprins ideologic, a legendei; balada lui pare astfel un fel de fotografie
ideografica în câmpul careia cad, alaturi de elementele poetice, si aspecte lipsite de orice
elevatie artistica. Valoarea baladei apare atât de relativizata prin comparatie, aduce totusi
si alte însusiri reale. Cea dintâi este conciziunea de ansamblu si economia intern a
materialului. De la domeniul interior al analizei sferelor sufletesti la evadarea în natura si
în cele din urma la patrunderea în legenda , poetul ne face sa parcurgem într-o gradatie
fireasca natura umana, natura si supranaturalul.
 Critica si istoria literara interbelica.

In jurul lui 1900,in critica si istoria literara romaneasca putem constata un prim moment
important ,legat atat de continuitatea maiorescianismului,cat si de reactiile la el.Titu Maiorescu a
fost nu numai intaiul mare critic in sensul modern al cuvantului,dar si creatorul unei scoli de
critica ce s-a perpetuat sub numele de “critica estetica”pana azi. Inca in timpul vietii marelui
critic au aparut si liniile unei orientari noi,sociologice,reprezentate la 1900 de N.Iorga si
G.Ibraileanu. Dupa razboi ,atat critica estetica ,cat si achizitiile ulterioare (sociologice ,filozofice a
culturii etc.) se gasesc reunite in opera unor critici remarcabili :intaiul fiind E.Lovinescu, a carui
activitate creeaza o bogata descendenta,ultimul este G.Calinescu ,marcand prin monumentala sa
“Istorie a literaturii romane “ din 1941 apogeul perioadei respective . Spre a ne forma o idee
corecta despre evolutia gandirii critice si despre diversificarea metodelor practice,trebuie sa ne
referim la semnificatia acestor trei momente din posterioritatea maioresciana: acela ce premerge
intaiul razboi mondial; momentul E.Lovinescu de dupa razboi ; momentul G.Calinescu din a
doua parte a deceniului al 4-lea.
Intai C.Dobrogeanu-Gherea,apoi N.Iorga si G.Calinescu domina cu autoritate mentalitatea
critica de la sfarsitul sec. al XIX-lea si din primele doua decenii ale sec. al XX-lea. Critica lor
este,ca si a lui Titu Maiorescu , proponderent culturala: interesata adica de literatura ca de un
factor in evolutia culturii nationale,dar , spre deosebire de a lui Titu Maiorescu ,ea este mai
apasat sociologica si ideologica; in plus ,dezvolta in latura analitica ceea ce Maiorescu prefera
doar sa sugereze,fara a elucida. Distanta de la Cercetarea critica din 1867 a lui Maiorescu la
Spiritul critic din 1908 al lui Ibraileanu nu e totusi atat de mare cum a putut parea candva.
Accentuand pe estetic,Maiorescu facea si el , obligat de imprejurari,campanie culturala.
Dealtfel ,o parte din ideile lui au trecut la generatia urmatoare ( formele fara fond ) si chiar
preocuparea de specificul national,asa de vie la 1900,nu e straina de Maiorescu;la randul lui
,mentorul Junimii se apropie de ideologia literara a inceputului de secolul ,imbratisand unele din
ideile generatiilor noi. In ce priveste specificul de secol ,el apare ca o tema centrala la toti,si
N.Iorga,si G.Ibraileanu intemeiaza pe ideea de specific nu doar o anumita literatura,dar chiar o
politica literara.Specificul determina valoarea-iata propozitia lor cheie.
Cu E.Lovinescu(1881-1943) se intampla un fapt semnificativ. Cu zece ani mai tanar decat
Ibraileanu si Iorga ,debuteaza cam odata cu cel dintai si scrie pana la razboi o publicistica literara
foarte angajata in pRoblemele timpului dar autoritatea critica o detin ceilalti doi,nu atat prin
cantitatea operei ,ci prin faptul ca pe ei ii “selecteaza” epoca (este ,dealtfel,o idee a lui
Ibraileanu,aceea a selectarii scriitorului ). Autoritatea lui E.Lovinescu incepe in 1919, cand
criticul se apropia de 40 de ani si publicase deja cateva carti ;aceasa autoritate i-o confera rolul
jucat in miscarea modernista . E randul lui sa fie selectat. Punand bazele modernismului
romanesc ,E.Lovinescu devine ,mentorul noilor generatii. Ca orice politica literara ,si aceea
lovinesciana are caracter programatic ,partizan si anticipator .In revista si cenaclul “ Sburatorul “
sunt lansati scriitori noi si combatuti scriitori vechi . Ion Barbu este opus lui A.Vlahuta, proza
modernista aceleia semanatoriste . Volumele de Critice ale lui E.Lovinescu tind sa imprime un
spirit si sunt polemice prin excelenta. Istoria literaturii romane contemporane( 1900-1937) e o lucrare
cu teza .Teza aceasta,Lovinescu a exprimat-o in mai multe randuri ,consacrandu-i chiar o carte
despre civilizatia romaneasca ,menita a o fundamenta (Istoria civilizatiei romane moderne).

Miturile: Traian si Dochia, Miorita, Mesterul Manole,

Sburatorul

Avem acum o literatura indestulator de bogata ca sa nu mai dam o exagerata

importanta poeziei populare. Din dorinta de a astupa golurile si de a stabili o traditie,
istoricul literar roman, ca si cel rus de altfel, a deschis un mare capitol al folclorului.
Fara indoiala ca acest folclor, oricat ar cuprinde in el elemente de circulatie
universala, are individualitatea lui inefabila si contine momente de mare poezie.
Insa e mai firesc sa inregistram valoarea fondului traditional oral ori de cate ori trece
ca motiv de inspiratie si de prelucrare in literatura culta. Astfel “poeziile populare” culese
de V.Alecsandri si basmele lui I.Creanga sunt documentele de la care trebuie in chip firesc
sa pornim, restul reprezentand doar un material vrednic de contemplat de catre scriitor.
Impartirea propusa de Alecsandri, a poeziei propriu-zise, in cantece batranesti (termenul
de “balade” trebuie inlaturat ca pretentios) doine si hore, e cea mai nimerita, fiindca
determina trei impostaze ale sufletului autohton. In cantecul batranesc, de structura epica,
cantaretul impartaseste istorii aflate din batrani, in doine (numele duce la dainele lituane,
dar acopera un gen foarte romanesc), liricul isi exprima “dorul”, care e uneori dragoste,
alteori nostalgie, “jalea” de a fi singur, instrainat, de a muri nelumit, si “voinicia”

“Arza-te focul padure

S-ai cadea sub o sacure!
Arde-ar lemenele din tine
Cum arde inima in mine.

*
Unde-aud cucul cantand
Si mierlele suierand
Nu ma stiu om pe pamant!
Eu zic cucului sa taca,
El se suie sus pe craca
Si tot canta de ma seaca.
 *
Cine-i tanar si voinic
Iese nopatea pe colnic
Fara par, fara nimic.
Fara palos nici pistoale,
Numai cu palmele goale . ”

Horele (strigaturile, chiuiturile) sunt proferate in stare de exultanta in infierbantarea

jocului si contin aluzii erotice si mici intepaturi:

”Frunza verde de aluna,

Decat c-un tata s-o muma
Mai bine c-o mandra buna.

*
Arza-l focul de barbat!
A venit aseara beat
Si de mine s-a legat.”

Ele au adesea forma dialogica si ar reprezenta un adevarat “marivaudage” :

-Ce cauti, barbule, la noi?

Nu sunt fete pe la voi?
-Ba sunt, da-s cam mititele,
Nu ma pot iubi cu ele…

de n-ar fi spuse de doi flacai, prefacandu-se astfel in aluzie malitioasa la un al treilea.

Daca doinele si horele ne duc in mediul curat, taranesc, in cantecele batranesti pare
sa se intrevada si un gen lautaresc, o productie de curte a unor joculatores pentru boieri si
domni, fara ca prin asta productia sa fi fost sensibil alta decat cea taraneasca. Insa daca
interesul pentru haiducii mai recenti era legitim in patura rurala, cantecele cu ispravi
voievodale, care au existat, putine totusi putandu-se dovedi autentice, e firesc sa fi fost
cantata mai ales la curti. Patrunderea de altfel a unor balade sarbesti dovedeste
migratiunea lautareasca. Este in afara de orice indoiala ca clasa de sus intretinea pentru
petrecerea ei lautari si tot atat de probabil ca boierimea insasi colabora cu cantaretii si
chiar le procura motivele, nu mult deosebite in fond si forma de cele rurale. Cantecul
“Stefan, Stefan domn cel Mare/ Seaman pe lume nu are” “se canta-scrie Eminescu-
unisono de catre toti mesenii. Bufonii isi faceau mendrele zicandu-i lui voda <<mai vere
>>. Curtile domnesti erau pline de cimpoiasi…” Boierii moderni din faza romantica,
precum C. A. Rosetii, urmand generatiilor dinaintea lor, continuau sa-si “publice” poeziile
prin lautari. Doinele ceva mai oftatoare, devin la boieri “cantece de lume”, si Eminescu
avea un caiet cu astfel de “irmoase”, ce se canta “dupa masa” :
 “ De-acum nadejdile toate
De la mine s-au sfarsit
Moriu, luandu-mi ziua buna
De la ceea ce-am iubit . ”

Sobieski, viind la Iasi in 1686, vorbeste boierilor moldoveneste, spre a-i capta, si chiar
face un cantec lui Cantemir fugarul pe care-l zice in ritmul horei, ca pe un soi de chiuitura
regala:

“Constantine, fugi bine,

Nici ai casa,
Nici ai masa,
Nici draga jupaneasa…”

Semn ca era obiceiul de a se improviza in sunetul scriscilor . Dealtminteri ,pentru

vremea lui Mihai Viteazul un contemporan strain afirma prezenta pe langa domnul
intrand in Alba-Iulia a lautarilor,precum un altul mai tarziu auzea in Muntenia lui Leon-
voda o ceata de cobzari si muzicanti cantand cat ii tinea gura in limba valaha cat pe ce
batranesti .Aron-voda petrecea ,dupa ureche ,cu cimpoiesi . Inca un cimpoies,dupa Miron
Costin , desfata pe Gheorghe Stefan si pe Racoti la masa , stand “cu cimpoile imbricate de
ursinic , la dvorba cu zicaturi”. Aceste zicaturi par a fi fost umoristice , caci mesenii ”s-au
mai veselit” ,drept care , abia atunci Stefan-voda porunci surlarilor sa cante . Si nunta fetei
lui Vasile Lupu cu cneazul Radziwil, dupa acelas Miron Costin , se petrecea cu “zicaturi”.
Importanta capitala a folclorului nostru, pe langa incontestabila lui valoare, in
masura in care e rodit de culegatorul artist, sta in aceea ca literature moderna, spre a nu
pluti in vant, s-a sprijinit pe el, in lipsa unei lungi traditii culte, mai ales fiind foarte multi
scriitori de origine rurala. Dar atentia n-a cazut asupra temelor celor mai vaste, mai adanci
in sens universal, cum ar fi aceea a “soarelui si lunei”, ci, din potriva, asupra acelora care
puteau constitui o traditie autohtona. S-au creat astfel niste mituri, dintre care patru au
fost si sunt in ca hranite cu o ferventa crescanda, constituind punctele de plecare,
mitologice ale oricarui scriitor national. Un strain care nu le-ar cunoaste ar pierde mult din
semnificatia poeziei noastre moderne.
 Intaiul mit e Traian si Dochia, simbolizand constiuirea insasi a poporului roman. El a
incantat pe romanticii nostri in frunte cu Asachi, care e primul getizanant. Propriu-zis
circula numele de Traian, de Dchia, Dochita in colinde. Asachi a raspandit povestea
Dochiei, fata lui Decebal, urmarita de Traian si prefacuta de Zamolxe, la rugamintea ei, in
stanca, spre a scapa de urmaritor. Mitul pare apocrif, dar se predintea ca in 1877-78, in
Neamt, cutare batran stia ca Dochita lui Dochel, fugit ape Ceahlau ca pastorita si prefacuta
cu oitele ei in stanca de catre Maica Precista. “Pe inaltimea Ceahlaului, aproape de varf se
afla si astazi o stanca iesita in mijlocul unei mici pajisti si avand in jurul ei cateva mici
bulbucaturi pietroase; pe acea stanca o inchipuieste traditiunea de Dochia, iar prin
bulbucaturi inchipuieste oitele.” De n-ar fi aceasta forma a basmului decat un rasunet a
legendei lui Asachi si totusi mitul a luat consistenta si stapaneste constiintele.Al doilea
mit, cu ecoul cel mai larg, e Miorita, cu punctul de plecare in cantecul batranesc publicat
de V.Alecsandri. Proportiile mitului au crescut in vremea din urma pana intr-atata s-au
facut comparari cu Divina Comedie si multi il socotesc ca momentul initial al oricarei
culturi autohtone.
Aici e simbolizata existenta pastorala a poporului roman si chair unitatea lui in
mijlocul real al tarii reprezentat de lantul carpatin. Trei ciobani se coboara in vale cu
turmele. Unul e vrancen, altul ungurean (adica ardelean) din partea ungurilor, altul
moldovean, caruia Miorita, oaia nazdravana, ii destainuie gandul ucigas. In presimtirea
mortii, moldoveanul isi randuieste, fara nici o ura inmormantarea, pregatindu-si un eden
terstru, ciobanesc:

„Oiţă bîrsană,
De eşti năzdrăvană
Şi de-a fi să mor
In cîmp de mohor,
Să spui lui Vrâncean
Şi lui Ungurean
Ca să mă îngroape
Aice pe- aproape
În strunga de oi,
Să fiu tot cu voi;
In dosul stînii,
Să-mi aud cînii,
Aste să le spui,
Iar la cap să-mi pui
Fluieraş de fag,
Mult zice cu drag!
Fluieraş de os,
Mult zice duios!
Fluieraş de soc,
Mult zice cu foc!
Vîntul cînd a bate
Prin ele-a răzbate,
 Ş'oile s'or strînge
Pe mine m'or plînge
Cu lacrimi de sînge! „

Si, dupa ingramadirea animala turmelor pe groapa pastorului, urmeaza traducerea

ermetica a notiunii de estinctie, in aceasta viziune franciscan panteistica moartea devenind
„mireasa lumii”, „craiasa” si inhumarea luand infatisarea misterului nuptial :

„Iar tu de omor
Să nu le spui lor.
Să le spui curat
Că m'am însurat
Cu-o mindră crăiasă,
A lumei mireasă;
Că la nunta mea
A căzut o stea;
Soarele şi luna
Mi-au ţinut cununa;
Brazi şi păltinaşi
I-am avut nuntaşi;
Preoţi, munţii mari,
Paseri, lăutari,
Păsărele mii,
Şi stele făclii! „

In versiunea lui Vasile Alecsandri, acest mit e o capodopera.

Mitul Mesterului Manole (Manastirea Argesului din culegerea V. Alecsandri) are
mereu o iradiatiune puternica. Tema, ca intotdeauna in astfel de imprejurari, e de o
circulatie mai larga decat solul tarii, insa versiunea romana este originala si autohtonizata,
intrucat se leaga de vestita biserica de la Curtea-de-Arges, a lui Neagoe, devenita astfel
pentru literature noastra un fel de mic Notre-Dame-de-Paris. Legenda vorbeste, ce-i drept,
de Negru-voda, fara a starui asupra identitatii manastirii, insa traditia s-a oprit asupra
celui mai stralucit monument al locului. Este fara importanta ca legenda se regaseste la
popoarele inconjuratoare, mai ales ca cu greu se poate dovedi de unde a pornit. El n-a
devenit mit decat la noi, si prin mit de intelege o fictiune ermetica, un simbol al unei idei
generale. O astfel de ridicare la valoarea de mit este proprie literaturii romane. Mesterul
Manole incepe, din porunca domnului, ridicarea bisericii, insa tot ce lucreaza ziua se
surpa noaptea:

“Mesterii grabea,
Sfarile-ntindea,
Locul masura,
Santuri largi sapa
Si mereu lucra,
 Zidul radica,
Dar orice lucra,
Noaptea se surpa!

A duoa zi iar,
A tria zi iar,
A patra zi iar
Lucra in zadar!”

Un vis arata lui Manole cum sa inchege monumentul:

“O sopta de sus
Aievea mi-a spus
Ca orice-am lucra,
Noaptea s-a surpa
Pin-om hotari
In zid de-a zidi
Cea-ntai sotioara,
Cea-ntai sorioara
Care s-a ivi
Mini in zori de zi,
Aducind bucate
La sot ori la frate.”

A doua zi, intaia femeie care se zareste e chiar sotia lui Manole. Mesterul, intr-o criza
de egoism, ingenunche si roaga pe Dumnezeu sa dezlantuie elementele spre a o opri:

"Da, Doamne, pe lume

O ploaie cu spume,
Sa faca piraie,
Sa curga siroaie,
Apele sa creasca,
Mindra sa-mi opreasca,
S-o opreasca-n vale,
S-o-noarca din cale!"

Insa mandra, nezdruncinata in credinta maritala, merge nesovaitoare spre locul

lucrarii. Manole o urca pe schele si saguind o zideste repede, spre a nu fi induiosat de
plansetele tinerei femei gravide:

“- Manoli, Manoli,
Mestere Manoli!
 Zidul rau ma stringe,
Viata mi se stinge!”

Continuarea mai adauga ca voievodul, gelos, a ridicat scehele stralucitei biserici, ca

ridarii san u mai poata face alta, altcuiva.Ei scapara sarind cu aripi de sindrila. Insa
Manole muri, prefacandu-se in fantana.

De asta data avem de-a face cu un mit estetic si ca atare a fost dezvoltat. El
simbolizeaza conditiile creatiunii umane, incorporarea suferintei individuale in opera de
arta. In moartea mesterului si in indiferenta voievodului pentru fiinta lui concreta s-a
putut vedea un simbol al obiectivitatii absolute a creatiei. Multitudinea primeste opera ca
fenomenalitate independenta si ignoreaza pe artist.
Al patrulea mit este erotic. Sburatorul (care sub alte nume exista si la popoarele
inconjuratoare) este un demon frumos, un Eros adolescent, care da fetelor pubere
turburarile si tanjirile intaiei iubiri. Incepand cu I. Eliade Radulescu, nu este lyric raman
care san u fi reluat mitul in diferite chipuri. Unii au crezut ca trebuie sa duca aceste
productii spre o sursa romantica, ceea ce este fals, fiindca unii din poeti nici macar n-
aveau notiunea temei occidentale. Singura nota romantica este intemeierea pe traditii
populare. Neavand o literatura de analiza a dragostei a fost firesc ca poetii romani sa se
coboare la momentul primitive, la mitul invaziunii instinctului erotic la fete. Caracteristica
in toate aceste compuneri e totala irationalitate a crizei.
Aceste patru mituri infatiseaza patru probleme fundamentale: nasterea poporului
roman, situatia cosmica a omului, problema creatiei ( si am putea zice in termeni moderni,
a culturii) si sexualitatea. Azi unii incearca ( si lucrul e valabil in masura izbutirii) sa
invieaze alte elemente fabuloase. Ortodocsii vor sa inchida punctele de temelie ale
crestinismului in mituri autohtone, coborand familia sfanta sip e apostolic pe teritoriul
daco-roman. Lucrul nu-i nou si nici abuziv , ba chiar, contrariu parerilor oponentilor , de
un firesc desavarsit. Fecioara doarme, in oconografia Europei de sus, in paturi gotice,
inconjurata de servi si sfinti imbracati medieval, iar in picture italiana nu numai
invesmantarea este locala si istorica, dar toata legenda sacra se desfasoara in geografie
italica sieneza, perugiana, veneta, dupa cum e cazul.
Dezbaterile şi controversele pe marginea acestei teme se înmulţesc progresiv abia
după împlinirea şi consolidarea, prin Marea Unire, a naţiunii. Dacă specificul este, prin
natura lui, vechi, naţiunea este, prin forţa împrejurărilor istorice, relativ nouă, închegată în
urma prăbuşirilor marilor imperii vecine.
Până să devină o temă culturală, asupra căreia să se poată discuta critic, relaxat şi
nuanţat, specificul românesc a însemnat o lungă luptă, purtată cu sacrificii grele timp de
secole.
Nu ne rămâne decât să încheiem momentan acest studiu, şi cum altfel dacă nu într-o
notă eminesciană: ,,Nu originiea face pe un popor să fie trainic, ci munca lui proprie, fie cu
mâna, fie cu mintea”.
 BIBLIOGRAFIE

1. Lucian Boia – Istorie şi mit în conştiinţa româneasca, Editura

Humanitas, Bucureşti, 2005
2. Lucian Boia – România. Ţara de frontieră a Europei, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2002
3. Nicolaie Iorga – Istoria literaturii române, Editura Minerva,
Bucureşti, 1998
4. George Ivaşcu – Istoria literaturii române, Vol 1, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1969.
5. Nicolae Manolescu – Istoria critică a literaturii române, Editura Aula,
Braşov, 2002
6. Dan Horia Mazilu – Istoria – izvorul viu al conştiinţei naţionale,
Prefaţă la ,,Cronicari moldoveni”, Editura Militară, Bucureşti, 1987
7. Dan Horia Mazilu – Cronicarii munteni, Prefaţă la ,,Cronicari
munteni”,Editura Militară, Bucureşti, 1998
8. Alexandru Piru – Literatura română veche, Editura pentru literatură,
Bucureşti, 1961.
9. George Călinescu – Istoria literaturii române, Editura Minerva,
Bucureşti, 1983
10.Mircea Scarlat – Miron Costin
11.Florica-Elisabeta Nuţiu - Contribuţia Şcolii Ardelene la dezvoltarea
limbii române literare, Târgu Mureş, 1990
12.A Rosetti – Istoria limbii române
13.· N. Cartojan – Istoria literaturii române vechi
14.· Ion Rotaru – Literatura română veche
15.· N. Manolescu – Istoria critica a literaturii romane
16.· G. Călinescu – Istoria literaturii române de la origini pana in
prezent
17.Internet :
 www.Wikipedia.ro
 www.Referate.ro
 www.Clopotel.ro
 www.Viatadeliceu.ro
 www.Didactic.ro