LATINITATE SI DACISM

-Studiu de caz-

1
Realizatori:
Godja Andreea
Iura Petru
Marchis Diana
Pasca Florinda
Vasilache Petra

Cordonator : Vasilache Petra

2
Cuprins :
1. Definitia limbii romane a lui
2. Contextul istoric al formari lb romane
a) Dacismul
b) Latinitatea
c) Procesul de romanizare
d) Motivele sustinerii latinitatii
e) Teoriile genezei romanesti
3. Componentele formarii lb. romane
a) Componenta latina
b) Componenta autohtona
c) Componenta migrationista
4. Limba romana
1. Originea limbii romane
2. Prezentarea structurii limbi romane la nivel fonetic,
morfologic, sintactic si lexical.
3. Inovatii in interiorul limbi la nivel fonetic,
morphologic,sintactic si lexical.
4. Traditii si obiceiuri
5. Mitul Dacic
6. Romanii se trag din traci ( mitologie )
7. Reflectia originii in critici si texte literare
8. Bibliografie
3
 Cuvant de inceput

Încă din clasele mici, am fost învăţaţi despre originile noastre ca

popor şi despre formarea limbii pe care o vorbim astăzi. "Suntem o
combinaţie între o populaţie de ţărani autohtoni şi nobilii cuceritori
romani". Dar care dintre aceste două rădăcini ereditare are o pondere
mai mare?
Există mulţi istorici, etimologi şi lingvişti care aduc argumente pro
sau contra ipotezei că suntem latini sau daci, precum şi mulţi scriitori, şi
poeţi care îşi dau cu părerea sau folosesc clişee în favoarea uneia din
aceste două ipoteze.
Din acest studiu de caz , aflam despre mitologia , istoria , cultura
poporului nostru . Aflam despre despre cel mai important lucru …limba
romana, un system de semen supra-personal , prin care putem sa
interactionam si socializam cu semenii nostril.

4
 Dacia
Dacismul
este un “curent in istoriografia autohtona,afirmat la inceputul sec al-
XX-lea prin mitizarea contributiei dacilor la formarea poporului
roman si in general la istoria universala:datele arheologice si istorice
suporta un tratament fantezist, colorat tot mai mult ideologic,pe
masura ce ne apropiem de epoca noastra.
Civilizatia si cultura dacilor a avut in spatial carpato-dunarean o mare
dezvoltare timp de cateva sute de ani si a atins nivelul cel mai inalt in
sec. I i.Hr-Sec I d. Hr .Cu toti stim ca poporul roman este rezultatul1
“contopirii dacilor cu romanii “, iar limba romana este derivate din
limba latina vulgara ( latina vulgaris) in urma cuceririi Daciei.
Dacia, din întreg Imperiul Roman, a avut cea mai scurtă perioadă de
stăpânire romana. Legiunile armate romane au ocupat numai 1/7 din
teritoriul Daciei (14%) şi pentru o perioadă istorică, de exact 165 de ani
(106 -271).
Geto-daci cum ii numea Strabon , apartineau ramurei nordice a
tracilor,au fost creatorii si purtatorii culturii hallstattiene, iar societatea
lor era impartita in doua clase sociale: tarabostes-aristocratia si comati
agricultorii si mestesugarii.
Ei traiau organizati in triburi , in functie de gradul de dezvoltare al
acestuia .Asezarile acestora purtau denumirea de “dave”.Centrul politic
al dacilor era fortificat in sase cetati, acesta se afla in muntii Oratie si
purta numele de Sarmisegetuza.
1

5
 Dupa unele date istorice , dacii aveau par brunet deschis sau
carunt.Barbatiipurtau barbi,erau de statura inalta si lati in umeri si aveau
pumnii ca ciocanii de spart ziduri. Femeile dace sunt infatisate pe
Columna lui Traian fiind zvelte , cu trasaturi fine (fata ovala, frunte inlta
, ochi expresivi, nas drept, buze frumos conturate ,par lung si pieptanat
cu carare pe mijloc , strans intr-un coc la ceafa si acoperit cu o naframa.)
Din sursele literare , acest popor era unul “colorat” integratii in aceias
categorie rasiala cu vecinii lor celti , germanici si sciti , avand dese ori
par blond-roscat, piele de culoare deschisa spre alb si ochi albastrii.
Conform informatiilor ramase , putem afirma ca imbracamintea femeilor
era formata din camasi asemnatoare iilor din ziua de azi , incretite la gat
cu maneci lungi si largi , fuste pana in pamant , peste care uneori se
purta un material drapat de culoare rosie sau albastra . De obicei nu
aveau nimic in picioare , dar la ocazii special purtau opinci sau
caltuni.Capul si-l acopereau cu o basma, iar pe vremea rea foloseau
material groase din care isi realizau un fel de batic .
Asemănarea dintre îmbrăcămintea dacilor şi portul popular românesc
a fost recunoscuta pana si de catre Scoala Ardeleana. Un pasaj relevant
ar fi: „În câtu-i despre solii dachilor cei la Roma trimişi şi în senat
intraşi, înseamnă că senatul de-atunci îndată au poruncit de li s-au cioplit
chipurile din marmure tocmai cum erau făcuţi la statură, la fisognomie şi
la haine, adecă: obrazul, grumazii, peptul şi picioarele cu cioarecii, din
marmure albă; iară cugima, părul şi şundra (sugmanul) din marmure
neagră; gluga, iarăşi din marmure albă, tocmai cum iaste portul
românilor celor ce lăcuiesc pre lângă Sibiu”.
Asemănarea la port a dacilor cu românii înseamna, de fapt, o
recunoaştere implicită a continuităţii daco-geţilor în Dacia şi după
cucerirea şi colonizarea romană.
6
 Imperiul Roman
Latinitatea
Este un „curent aparut in lingvistica si infilologia romaneasca in sec
XIX,care ,pentru a demonsta caracterullatin al limbii romane,a
incercat sa elimine din ea cuvintele de alte origini si sa modifice astfel
forma celor latine,incat sa le apropie cat mai mult de forma
originala.”
Imperiul Roman este considerat de majoritatea istoricilor ca fiind
leaganul civilizatiei modern si unul dintre cele mai inportante “piese” in
cultura Europeana.Fiind un Imperiu hegemonic pentru o lunga perioada
de timp , acesta nu putea supravietui si prospera fara sa-si extinda
granitele si fara a civiliza noi teritorii.
Roma era o regiune destul de restransa, compusa din state construite
pe varfurile dealurilor, care s-au unit si au prosperat datorita pozitiei lor
favorabilepe rutile comerciale din interiorul Italiei de astazi .
In Imperiul Roman viata se invartea in jurul celor 7 dealuri.Limba
oficiala in Imperiul Roman era latina , care de-a lungul timpului s-a
impartit in doua dialecte: latina vulgara si latina culta. Roamnii aveau
cam in toate orasele cate un teatru, bai publice,tavern,si forumuri.La fel
ca la daci, imbracamintea diferentia in functie de gradul pe care il aveau
in societate, Clasa muncitoare formata din plebei si sclavi purtau robe de
culoare inchisa facute dintr-un material subtire, in schimb reprezentantii
claselor mai inalte purtau robe din lana , groase de culoare alba sau

7
crem.Magistratii purtau tunicii, iar senatorii robe cu broderii pe
margini.Robele militarilor erau mai scurte decat celalate , acordand o
mai mare libertate de miscare.
Femeile in schimb purtau robe lejere si adesea viu colorate.Deosebirile
dintre clasele sociale era facuta de incaltaminte in primul rand.Astfel ca
senatorii purtau sandale maro, consulii sandale albe, iar soldatii cizme
greoaie.

Procesul de romanizare
Romanizarea este un process complex,specific lumii romane , in
cadrul caruia elementele civilizatiei romane patrund in ritmul de viata al
unei provincii , astfel incat duce la inlocuirea limbii vorbite si la
insusirea unui nou mod de viata de catre autohtoni.Procesul de
romanizare a cuprins intregul spatiu locuit de geto-daci.
Etnogeneza românilor reprezintă un eveniment istoric fundamental în
istoria noastră naţională, întrucât arată cum s-a format civilizaţia noastră.
Ea a fost un proces la care au contribuit statalitatea dacică şi creşterea
puterii acesteia, cucerirea Daciei de către romani, colonizarea,
romanizarea dacilor, continuitatea populaţiei daco-romane în condiţiile
convieţuirii cu populaţiile migratoare, răspândirea creştinismului,
ducând în final la crearea unei etnii distincte în spaţiul central-sud-est
european
În Dacia locuia populaţia unitară şi omogenă sub raport etnic şi
lingvistic: tracii şi geto-dacii. Ei au fost integraţi în formaţiile
provinciale, ocrotiţi şi supuşi procesului de romanizare. Romanizarea a
prins rădăcini durabile la populaţia băştinaşă, prin înlocuirea limbii şi
culturii, a numelor proprii şi a credinţelor.

8
 În urma pătrunderii influenţei cultural-economice şi politice romane,
dar mai ales în urma ocupării unei considerabile porţiuni din vastul
teritoriu traco-dac de către romani, populaţia autohtonă ce vorbea limba
indo-europeană tracică a trecut prin transformări culturale, politice şi
chiar social-etnice profunde, supusă unui larg proces deznaţionalizator în
general lent şi îndelungat, pe alocuri însă mai accelerat, violent, având
ca primă urmare înlocuirea treptată a limbii proprii indigene şi adoptarea
limbii latine (romanice) în care s-au strecurat şi câteva elemente lexicale
trace.

Motivele susţinerii latinităţii

Teoria formării poporului român se bazează pe celebra afirmaţie a
lui Grigore Ureche, care, nu se ştie de ce, a scris că „toţi românii de la
Rîm (Roma, adică) se trag”. Apoi diferiţi cărturari, scriitori, istorici, au
dezvoltat teoria incredibilă a formării poporului român, pe care marea
majoritate a românilor o acceptă automat astăzi.
Minciuna latinizării/romanizării dacilor a fost creată în secolul XIX,
odată cu Şcoala Ardeleană şi continuă într-un mod ciudat pâna în zilele
noastre. Deşi există dovezi copleşitoare care ne fac să punem la îndoială
originea latină a acestui popor se continuă şi în zilele noastre susţinerea
unei teze care pare din ce în ce mai neştiinţifică. Cei care au pus în
circulaţie această idee ( originea latină a poporului nostru ) au fost
intelectualii din Şcoala Ardeleană, care, aveau o intenţie lăudabilă în
fond, prin susţinerea latinităţii acestui popor.
Stapânirea maghiară din acele timpuri, susţinea că ea este promotarea
civilizatiei vestice ( de origine latină ), civilizaţie superioară, iar ei sunt
datori să scoată popoarele pe care le stapâneau la "lumina" civilizaţiei.
9
Sub acest pretext, ungurii au subjugat şi exploatat popoarele din centrul
Europei. Intelectualii români au căutat să combată această teorie. Ei s-au
folosit de cucerirea Daciei de către romani pentru a încerca provocarea
unei dispute ideologice pe aceasta tema.
Nu putem trece, desigur, nici peste erorile învăţătorilor Şcolii
Ardelene, cu privire la puritatea latină a originii limbii şi poporului
român, ca şi peste alte neajunsuri derivând din această concepţie greşită.
Am vazut, până acum, că tot susţin – mai mult sau mai puţin consecvent
– originea romană a poporului şi limbii române. Pe această linie, pentru
ei, românii nu erau decât urmaşii nealteraţi ai coloniştilor romani aduşi
în Dacia de împăratul Traian, după cum limba română era latina vorbită
de aceştia, dar coruptă de-a lungul secolelor, datorită influenţelor străine
la care a fost supusă de urmaşi. Ei susţin, în principiu, dispariţia
elementului autohton daco-getic şi, ca atare, neagă aportul acestuia la
formarea limbii şi a poporului român.
Este primul care demonstrează latinitatea limbii române, într-un
capitol din lucrarea , „Letopiseţul Ţării Moldovei”, consacrat special
acestei probleme, intitulat „Pentru limba noastră moldovenească”,
pentru care conchide cu mândrie că „ de la Rîm (Roma) ne tragem; şi
cu ale lor cuvinte ni-i amestecat graiul”. Pentru a-şi convinge cititorii de
acest adevăr, el dă o probă de etimologii latine : „...de la rîmleni, ce le
zicem latini, pâine, ei zic panis, găină...ei zic galina, muierea...mulier
[...]
şi altele multe din limba latină, că de n-am socoti pre amănuntul, toate
le-am înţelege.”

10
Lui Grigore Ureche îi urmează alţi scriitori şi lingvişti care susţin în
lucrările lor sorgintea latină a limbii române. În „ Istorie în versuri
polone despre Moldova şi Ţara Românească”, cronicarul Miron Costin
realizează o sinteză a schemei structurii limbii române : „Unde trebuia
să fie Deus, avem Dumnezeu sau Dumnedzeu, al mieu în loc de meus,
aşa s-a stricat limba; unde era coelum, avem cierul; homo – omul; frons
– frunte; angelus – indzierul.
Unele cuvinte au rămas chiar întregi : barba – barba, aşa şi luna,
iar altele foarte mici deosebiri. În plus, s-au mai adăugat mai târziu şi
puţine cuvinte ungureşti. În sfârşit, luându-se cele sfinte de la sârbi, s-au
16 adăugat şi puţine cuvinte slavoneşti.”. Iar în opera „De neamul
moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor”, aşa cum indică şi titlul,
cronicarul îşi propune să scoată „lumii la vedere felul neamului, din ce
izvor şi seminţe sîntu lăcuitorii ţărei noastre, Moldovei şi Ţării
Munteneşti şi românii din ţările ungureşti.” El dovedeşte că precum şi
alte neamuri: „ franţozii – galii, turcii – otomani, ungurii – huni, aşa si
romanii poarta numele romaniilor
“
„Basarabia dintre Nistru şi Prut este leagănul autentic al al civilizaţiei
româneşti. Fără Basarabia, România nu are trecut, prezent şi viitor.”
Dimitrie Cantemir, în cultura noastră, este unul dintre cei mai
erudiţi umanişti.Reluând o temă a cronicarilor moldoveni, lucrarea

11
Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor înfăţişează trecutul
îndepărtat al poporului nostru, originea comună a tuturor românilor.
Întreaga operă a lui Cantemir exprimă o concepţie superioară despre
istorie faţă de cea a cronicarilor. În timp ce cronicarii explicau
fenomenul istoric prin voinţa forţei divine, Cantemir interpretează
istoria dând atenţie cauzalităţii: “Nici un lucru fară pricină să se facă
nu se poate”. El afirmă că “sântem urmaşii unui popor care a creat o
civilizaţie şi o cultură clasică”.

Teoriile genezei româneşti

Teritoriul de formare, „problema cea mai grea din istoria limbii
române” după părerea lui Ov. Densusianu, a fost sursa unor îndelungate
şi energice dispute ştiinţifice. În pricipiu dicuţia rămâne încă deschisă, în
sensul că cercetările istorice, arheologice şi lingvistice furnizează
permanent noi elemente în măsură să întregească şi să nuanţeze opiniile
istoricilor şi lingviştilor. Teoriile genezei etnolingvistice româneşti pot fi
repartizate în trei grupe.
Teoria originii nor si sud dunarene. Procesul complex, unitar si
inseparabil de constituire a poporului român si al limbii române a avut
loc pe un intins teritoriu romanizat si care cuprindea regiuni situate la
nordul si la sudul Dunarii: Dacia si Dobrogea, sudul Pannoniei,
Dardania, Moesia Inferioara si Moesia Superioara.In aceasta ordine de
idei, important este si faptul ca pentru populatia romanizata din spatiul
daco-moesic, Dunarea a fost numai hotar administrativ, „politic si
strategic”;fluviul nu a constituit deci o frontiera etnica, lingvistica,

12
economica sau culturala ceea ce a permis mobilitatea populatiei si a
favorizat mentinerea caracterului unitar de ansamblu al limbii române.
Ipoteza aparitiei si a dezvoltarii limbii române in spatiul romanizat
nord si sud dunarean este confirmata de diversitatea dovezilor istorice,
arheologice si lingvistice.
Formarea poporului român si a limbii române la sudul Dunarii, ca
urmare a parasirii Daciei prin retragerea aureliana, a fost sutinuta si de
savanti români, dar mai ales de autori straini.
Aceasta ipoteza a fost formulata mai intai de Fr. J. Sulzer, care isi
propunea sa demonstreze că „actualii vlahi nu se trag din volohii ori din
bulgarii lui Nestor si inca mai putin din romanii din Dacia lui Traian, ca,
prin urmare, ei nu trebuie considerati aborigeni, ci ca un popor care a
venit aici în timpuri mai tarzii” sau ca „valahii au luat fiinta în Moesia,
Tracia si în regiunile de acolo de primprejur, nu in Dacia”.
În secolul al XIX-lea, Robert Roessler reia aceeasi teorie, fixand
trecerea românilor la nordul Dunării la sfarsitul secolului al XII-lea si in
„timpul imediat urmator”. Mai mult, el cladeste un intreg sistem de
ipoteze explicative – istorice si lingvistice. În lucrarea sa Robert
Roessler afirma ca dacii au fost omorati în masa dupa 106. Este evident
că acest lucru nu este adevărat datorita faptului ca romanii aveau nevoie
de forta de munca si nu le statea in obicei sa masacreze populatiile din
teritoriile nou cucerite. Au mai fost gasite dovezi ale continuitatii dacilor
in peste 1000 de localitati, iar niste inscriptii din alte provincii romane
atesta prezenta soldatilor de origine daca. Dinacea perioada dateaza
toponimele şi hidronimele care au fost transmise romanilor si au ramas
pana astazi (Donaris, Maris, Alutus etc).

13
Toate acestea dovedesc faptul ca dacii nu au disparut dupa anul 106, ba,
mai mult, si-au continuat existenta in acelasi teritoriu.Teoria roessliana
mai sustinea si faptul ca dupa retragerea aureliana dintre anii 271 - 274,
teritoriul nord dunarean ar fi ramas pustiu, lucru ilogic avand in vedere
ca in secolul IV un amfiteatru din Sarmizegetuza a fost blocat şi
transformat în fortareata: la Porolisum şi Apullum s-au gasit morminte
de inhumatie cu inventar daco-roman; la Napoca s-au descoperit doua
cuptoare de olarit din secolul IV si pe tot spatiul nord dunarean au fost
gasite obiecte paleo-crestine.

Teoria continuitatii fondata pe un ansamblu bogat de dovezi stiintifice,

confirma si sustine faptul ca, in perioada cuprinsa intre sfarsitul
secolului al III-lea si secolul al XIII-lea, pe teritoriul romanizat al fostei
Dacii, existenta populatiei daco-romane latinofone, apoi a românilor, a
fost neintrerupta.
Dovezile continuitatii, importante cantitativ, diverse si concludente
stiintific, sunt furnizate de istorie, arheologie, etnografie, filologie si
chiar de logica. Enumeram selectiv cateva dintre ele:
Dovezi istorice si arheologice:
- Istoriografi antici (Criton, medicul lui Traian sec. II d. Cr., in Getica si
indeosebi Dio Cassius, c. 155-236, in Istoria romana) mentioneaza, cu
referire la cel de-al doilea razboi de cucerire „pactizari” ale dacilor cu
romanii.
- 7 scene sculptate pe Columna lui Traian reprezinta, simbolic, acte de
supunere si nu de nimicire a dacilor.

14
- 15 corpuri de armata, consemnate istoric, alcatuite din daci, au
functionat in diferite zone ale Imperiului.
- Inscriptiile latine descoperite in Dacia (apromaximativ 4000, mai multe
decat in oricare dintre zonele vecine) ofera informatii directe despre
viata sociala a populatiei.
Din perspectiva arheologica,din timpul stapanirii romane si din secolele
urmatoare se pastreaza:
- urme de asezari omenesti, cu locuinte de tip bordel la Obreja, Reci,
Verbita, etc.;
- castre si fortificatii numeroase in sudul Munteniei, in Oltenia si Banat;
- ceramica, bine reprezentata si pastrata;
- cetati de pamant intarite, in Transilvania de exemplu, in zona fostelor
voievodate ale lui Gelu si Glad.
- depozite de obiecte de uz casnic, unelte, arme, obiecte de cult crestin;
- morminte si cimitire de rit traditional, dacic la Alba Iulia, Sighisoara,
etc..
Dovezile lingvistice ale „staruintei” populatiei romanizate in fosta
Dacie sunt furnizate de diverse aspecte din evolutia si structura limbii
române.
- In dacoromâna au supravietuit cuvinte de origine latina care desemnau
realitati specifice Daciei; termeni precum aur (<lat. aurum) sau pacura
(<lat. picula) au rezistat numai in stanga Dunarii, unde auraritul si
exploatarea pacurii erau indeletniciri specifice.
- terminologie agricola agru „ogor”<lat. agrum,ara<lat. arare, aratru etc.;

15
- terminologie pastoreasca si de crestere a vitelor : miel <lat.
agnellus,oaie<lat. ovem,paste<lat. pascere,staul <lat. stabulum, etc.

Componenta autohtona
Limba latina, vorbita si implantata de cuceritorii romani la nordul si
sudul Dunarii, s-a suprapus treptat peste limba populatiei autohtone. Se
spune ca intr-o faza initiala aceste doua limbi au coexistat in spatiul
daco-moesic, doar ca datorita faptului ca latina aprtinea unei civilizatii
superioare a reusit sa preia autoritatea in cadrul limbii.
Exista :
 57 de nume dacice de plante medicinale incluse in tratate de
botanica simedicina de provenienta greaca si romana, ale
unor autori din secolele I si al III-lea(Dioscoride si Pseudo-
apuleius).
 numele proprii (toponime, hidronime si antroponime)
conservate de inscriptii si monede greco-latine: onomastica
formeaza un material lingvistic relativ bogat;
 inscriptii traco-dacice sau presupuse ca atare, gravate pe
diferite obiecte: inelul de la Ezerovo (Bulgaria) prezinta un
sir continu de 61 de litere grecesti, ordonate pe 8 randuri;
acest text ipotetic trac, cu scriptio continua, nu a putut fi inca
segmentat in cuvinte si, fireste, nici citit;
Vocabularul de substrat contine un numar restrans de termeni, iar
inventarul lor este apreciat diferit de specialisti. Cercetari recente
confirma si demonstreaza faptul ca 6 aproximativ 90 de cuvinte din

16
limba actuala continua cu siguranta elemente din limba populatiei
autohtone.
Ideea este ca acest strat lexical primar nu este neglijabil in structura
lexicala a limbii romane , aste lucru este demonstrat prin :
 aproximativ 40 de termeni autohtoni fac parte din fondul lexical
principal, ceea ce le atesta viabilitatea si forta de circulatie;
 termenii autohtoni dezvolta largi familii de cuvinte si serii de
nume proprii, ceea ce le atesta forta si productivitatea derivativata
Astfel substantivul de substrat copil a fost baza de derivare pentru
copilas, copilandru, copila, copilita, copilarie, copilaros,
copilareste si a (se) copilari.Din punct de vedere morfologic si
semantic, termenii de origine autohtona formeaza cateva serii
compacte de substantive concrete, referitoare la:- om, casa,
ocupatie: argea, baci, brau, buza, catun, copil, gard, groapa,
grumaz,gusa, mos, strunga, tara, vatra;- fauna: balaur, barza,
capusa, cioara, manz, naparca, pupaza, rata, soparla, tap; natura
(relief, flora): balta, brad, brusture, coacaza, copac, mal, mazare,
magura,marar, parau.
 Mai saraca este seria verbelor si adjectivelor de substrat (ciupi,
scapara; ciunt,searbad).
 Onomastica autohtona se compune mai ales din hidronime: Ampoi,
Arges, Cris,Dunare, Motru, Mures, Olt, Prut, Siret, Somes.
 In fonetica si in morfosintaxa româneasca, actiunea subtratului este
uneori admisa ca ipoteza explicativa privind:- dezvoltarea vocalei
specifice : ă si a consoanei ş; existenta consoanei h;
 structura numeralului cardinal, format prin aditiune, de la 11 la 20
(unsprezece,doisprezeceetc.), si prin multiplicare, in desemnarea

17
 zecilor (treizeci, patruzeci); alti lingvisti pun acelasi mecanism in
legatura cu influenta slava;
 postpunerea articolului hotarat.
In ciuda faptului ca fondul lexical roman , este dominat de limba latina ,
componenta autohtona este un aspect important pentru structura lexico-
gramaticala a limbii romane moderne .

Componenta latina
Latinitatea limbii române este deopotriva o problema concreta, de
geneza si de structura lingvistica, si una mai abstracta, de constiinta a
latinitatii.
L i m b a r o m â n a – L i m b a l a t i n a. Exprimata astfel, relatia intre
cele doua idiomuri pune in lumina originea limbii române si structura sa
fundamental latina. In definitia genealogica a limbii române formulata
de Al. Rosetti (1968), se afirma:
“Limba româna este limba vorbita in mod neintrerupt in partea orientala
a Imperiului Roman, cuprinzand provinciile dunarene romanizate, din
momentul patrunderii limbii latine in aceste provincii si pana in zilele
noastre.”
Aparitia românei ca idiom cu fizionomie proprie este consecinta directa
si concreta a unei evolutii de lunga durata. In esenta, acest proces a
presupus folosirea continua (“in mod neintrerupt”) a latinei, ca
instrument de comunicare, de catre populatia din zonele dunarene
romanizate. Orice limba vie, cu circulatie curenta, in conditii particulare
si bine determinate, sufera, in timp, modificari care ating toate
compartimentele ei: fonetica, morfologie, sintaxa, lexic. Asadar, intre
faza initiala si faza cea noua (dar nu si ultima) din dezvoltarea unei
limbi, diferentele sunt intotdeauna apreciabile.
18
I d e e a l a t i n i t a t i i limbii române este o descoperire medievala,
prezentata initial de carturari straini, apoi de cronicari din Tarile
Române.
Incepand cu sec. al XV-lea, eruditi umanisti occidentali afirma, in
paralel, atat originea latina a limbii române, cat si descendenta romana a
vorbitorilor. Printre primi care sesizeaza esenta latina a vocabularului
românesc este Enea Silvio Piccolomini(1405-1464), un timp papa al
Romei sub numele de Pius al II-lea, care, in virtutea unor asemanari
evidente, stabileste apropieri intre limba vlahilor si a italienilor.
In cultura româneasca, meritul intaietatii in afirmarea ideii de latinitate a
limbii materne ii revine lui Grigore Ureche (1590-1647). Succinta lui
demonstratie se cladeste pe semnalarea; nu lipsita de erori, unor
paralelisme lexicale latino-române: “De lamrâmleni, ce le zicem latini,
paine, ei zic panis;carne, ei ziccaro; gaina, ei zic galina;muiarea, mulier;
fămeia, femina; parinte, pater; al nostru, noster si altele multe den
limba latineasca, ca de ne-am socoti pre amanuntul, toate cuvintele le-
am intelege”

Componenta migrationalista
Influenta slava a fost prima survenita in procesul de formare a
limbi romane , datorita migratiei triburilor slave care traversau teritoriul
Romaniei de astazi. Este interesant faptul au fost asimilati la nor de
Dunare , in timp ce au asimilat aproape complet , toata populatia
romanizata sud-dunareana.
Influenta slava a continuat in Evul Mediu in special prin folosirea limbi
slavone , in scop liturgic sic a limba de cancelarie , pana in secolul al
XIII- lea . Celalalte limbi invecinate ( cu exceptia limbi maghiare) au

19
influentat limba romana .Influenta slava se simte la nivel fonetic cat si
lexical peste 20% din vocabularul limbii romane este de influenta slava
(a iubi , glas, nevoi,prieten) Totusi multe cuvinte slave sunt arhaisme si
se estimeaza ca doar 10% din lexical limbi romane modern este de
origine slava.
Prin secolele XII-XIII a fost introds alfabetul chirilic ( slav ) , in
cancelaria romaneasca , limba fiind scrisa cu litere chirilice.Printre
imprumuturile slave din limba romana mentionam :
baba,mos,cocos,deal,prieten,sfant,soroc,tenta,a trai,vorba,vointa si din
termini maghiari : fel, chip,gand,mestesug,oras ,neam , etc.
De asemenea limba romana imprumuta cuvinte din limba turca: pasa,
vizir, aga , zapciu, cataif , iahnie ,simigiu, sarma, hazna , geamgiu .
Termeni imprumutati din neogreaca , franceza,germana,engleza,
influenteaza fara sa me si modifice substratul limbii: fondul principal de
cuvinte si structura gramaticala ramanand latinii.
Cuvinte imprumutate din germana sunt : bustean , sunca, jeg , stofam
cartof, halba,snitel etc.
Termeni imprumutati din neogreaca: mustata ,papura,catarg, zahar,
plapuma , papura, scandal etc.
Printre primele scrieri in limba romana au fost scrise cu alhabetul
chirilic , in stransa legatura cu organizarea politica si bisericeasca.Se
presupune Ca inainte de a se scrie cu alfabetul chirilic , romanii au avut
traditia scrierii cu alfabetul latin , pastrand cuvinte le “a scrie” si
“scriptura”.
Alfabetul chirilic contine 43 de litere , care serveau si cifre ,pentru
unele sunete erau mai multe semen ,In anul 1835 Ion-Heliade radulescu

20
reduce numarul literelor la 27 , iar in anul 1860 , Al.Ioan Cuza , a
instituit intrebuintarea alfabetului latin.

Limba Romana
Originea lumbii romane
Limba română provine din latina vorbită în părţile de est ale
Imperiului Roman. Face parte, deci, din familia limbilor romanice,dintre
care unele au devenit limbi naţional(italiana, franceza,spaniola,
portugheza, româna ), altele au rămas limbi regionale( catalana în
Spania, sarda în insula Sardinia, din Italia, dialectele retoromane în
Elveţia ) sau au dispărut ( dalmata ).
Toate limbile romanice au evoluat din limba latina popular(vulgar)
varianta orala a limbi latine folosita in vorbirea familiar si care ignora
aspectele normative.

Potrivit lingvistului Al. Rosetti, limba romana :“este limba latina vorbita
neintrerupt in partea orientala a Imperiului Roman, cuprinzand
provinciile dunarene (Dacia, Pannonia de sud, Dardania, Moesia
Superioara si Inferioara), din momentul patrunderii limbii latine in
aceste provincii si pana in zilele noastre”

Prezentarea structurii limbi romane la nivel fonetic,

morfologic, sintactic si lexical.

21
 Limba română este o limbă indo-europeană, din grupul italic și din
subgrupul oriental al limbilor romanice. Printre limbile romanice,
româna este a cincea după numărul de vorbitori, în urma spaniolei,
portughezei, francezei și italienei. Din motive de diferențiere tipologică,
limba română mai este numită în lingvistica comparată limba
dacoromână sau dialectul dacoromân. De asemenea, este înregistrată ca
limbă de stat atât în România cât și în Republica Moldova, unde circa
75% din populație o consideră limbă maternă.
Graiuri
Unii lingviști consideră că există patru limbi romanice răsăritene:
dacoromâna, aromâna, istroromâna și meglenoromâna. Alții consideră
că ele formează o singură limbă, limba română, cu patru dialecte.
Dacoromâna, fie că o socotim limbă în sine, fie că o socotim un dialect
al limbii române, nu este împărțită în dialecte, ci cuprinde doar diverse
graiuri, numite și subdialecte, cu diferențe minore de pronunție și
vocabular, dar inteligibile între ele. Graiurile limbii dacoromâne, în afara
românei standard, includ:
graiul ardelenesc;
graiul bănățean;
graiul crișean;
graiul moldovenesc;
graiul maramureșean;
graiul muntenesc;
graiul timocean
Primele atestari

22
 În 1534, Tranquillo Andronico notează că " Valachi nunc se
Romanos vocant" ("se numesc români"). Francesco della Valle scrie în
1532 că românii "se denumesc Romei în limba lor", iar mai departe el
citează expresia : "Sti rominest ?". După o călătorie prin Țara
Românească, Moldova și Transilvania Ferrante Capecci relatează prin
1575 că locuitorii acestor provincii se chiamă “românești”
("romanesci"). Pierre Lescalopier scrie în 1574 că cei care locuiesc în
Moldova, Țara Românească și cea mai mare parte a Transilvaniei, “ se
consideră adevărați urmași ai romanilor și-și numesc limba
“românește”, adică romana”. Sasul ardelean Johann Lebel scrie în 1542
că « Vlachi » se numeau între ei « Romuini » iar cronicarul polonez
Stanislaw Orzechowski (Orichovius) notează în 1554 că în limba lor «
walachii » se numesc « romini ». Croatul Ante Verančić precizează în
1570 că « Vlahii » din Transilvania, Moldova și Țara Românească se
desemnează ca « romani » iar maghiarul ardelean Martinus Szent-Ivany
în 1699 citează frazele: « Si noi sentem Rumeni » ("Și noi suntem
români") și « Noi sentem di sange Rumena » ("Noi suntem de sânge
român").
Deși se pot aduce argumente în favoarea unei atestări indirecte
anterioare, cel mai vechi document scris în limba română care ne-a
parvenit este Scrisoarea lui Neacșu din 1521. În aceasta, Neacșu de
Câmpulung îi scria judelui brașovean despre atacurile iminente ale
turcilor. Scrisoarea era scrisă cu alfabetul chirilic românesc, care a fost
în uz (simplificat în secolul XIX) până în 1860. O primă folosire a
alfabetului latin este atestată printr-un document transilvănean, scris
după convențiile alfabetului maghiar la sfârșitul secolului XVI.

23
 Liturgiariu:
"Santu esci cu adeveritu, si présantu, si nu este mesura maretîei santîei
tale, si dreptu esci intru tóte lucrurile tale. Ca cu dreptate si cu multa
sîlintia adeverita, ne ai adusu tóte. Ca plasmuindu pe omu, si luandu
terana d'in pamentu, si cu tipulu teu cinstindulu, Dumnedieule, pusulu ai
in raiulu resfaçului, fogaduindui intru padia porunciloru tale, vieati'a
ceea fara de mórte si moscenirea bunatatîloru tale celoru vecinice..."
Traducere :
"Sânt ești cu adevărat și preasânt, și nu este măsură măreției sânției
tale, și drept ești întru toate lucrurile tale. Că cu dreptate și cu multă
silință adevărată ne-ai adus toate. Că plăsmuind pe om, și luând țărână
din pământ, și cu chipul tău cinstindu-l, Dumnezeule, pusu-l-ai în raiul
răsfățului, făgăduindu-i, întru paza poruncilor tale, viața cea fără de
moarte și moștenirea bunătăților tale celor veșnice..."
Aceasta d emai sus este un text scris cu o versiune arhaica a
alfabetului latin.
Gramatica
Substantivele românești se declină în funcție de gen (feminin, masculin
și neutru), număr (singular și plural) și caz (nominativ/acuzativ,
dativ/genitiv și vocativ). Articolul, asemenea adjectivelor și pronumelor,
se acordă în gen și număr cu substantivul pe care îl determină.
Româna este singura limbă romanică în care articolul hotărât este
enclitic, adică este atașat la sfârșitul substantivului. Articolele au evoluat
din pronumele demonstrative din limba latină.
Româna are patru conjugări verbale. Verbele pot fi puse la patru moduri
personale, și anume (indicativ, conjunctiv, condițional-optativ și

24
imperativ și patru moduri impersonale (infinitiv, gerunziu, supin și
participiu).
Sunete
Limba română folosește șapte vocale: /a/, /e/, /i/, /o/, /u/, /ə/ și /ɨ/. În
plus, vocalele /ø/ și /y/ apar foarte rar în unele cuvinte de origine străină,
încă neasimilate.

La sfârșitul cuvintelor, după consoane (rar în interiorul cuvintelor) poate

apărea un /i/ scurt non-silabic, care se marchează în AFI cu /ʲ/ și este
pronunțat ca o palatalizare a consoanei precedente. Un sunet similar,
terminația u surd, exista în româna veche, dar a dispărut cu timpul în
limba standard.

Există de asemenea patru semivocale și douăzeci de consoane.

[modificare]
Diftongi
Diftongi descendenți: ai, au, ei, eu, ii, iu, oi, ou, ui, ăi, ău, îi, îu
Diftongi ascendenți: ea, eo, ia, ie, io, iu, oa, ua, uă
[modificare]
Triftongi
cu vocala intercalată între două semivocale: eai, eau, iai, iau, iei, ieu, ioi,
iou, oai.
cu două semivocale în fața vocalei: eoa, ioa.

25
[modificare]
Evoluții fonetice

Datorită izolării, evoluția fonetică a românei este diferită de a celorlalte

limbi romanice, dar seamănă întrucâtva cu cea italiană, de exemplu prin
evoluția grupării [kl] în (lat. clarus > rom. chiar, ital. chiaro) și cea
dalmată, de exemplu prin evoluția grupării [gn] în [mn] (lat. cognatus >
rom. cumnat, dalm. comnut).

Principalele schimbări fonetice constau în:

apariția diftongilor vocalelor e, i, o
lat. cera > rom. ceară
lat. sole > rom. soare
iotacism [e] → [i]
lat. herba > rom. iarbă
consoanele velare ([k], [g]) → consoane labiale ([p], [b], [m])
lat. octo > rom. opt
lat. lingua > rom. limbă
lat. signum > rom. semn
lat. coxa > rom. coapsă
rotacism [l] → [r]
lat. caelum > rom. cer

26
consoanele alveolare [d] și [t] se palatalizează în [dz]/[z] și respectiv [ts]
înainte sunetelor [e] și [i]
lat. deus > rom. zeu
lat. tenem > rom. Ține
Ortografie
În principiu, limba română are o ortografie fonemică. Cu toate acestea,
ortografia contemporană prezintă o serie de excepții de la principiul
fonetic.
La început, alfabetul latin folosit pentru limba română avea ca litere cu
diacritice următoarele: â, é, ó, î și ç.
 á se folosea în cuvinte monosilabice de obicei, pentru a deosebi ă
de a.
 â se folosea doar în cuvintele în care sunetul â apărea în interiorul
cuvintelor, în afara unei nazalizări, dar unde etimologic trebuia să
apară un a. Astfel, se scria „câtu“, însă „cantecu“ (fără semn
diacritic), căci e vorba de o vocală nazală.
 î se folosea doar în cuvintele în care sunetul î apărea la începutul
sau în interiorul cuvintelor, în afara unei nazalizări, dar unde
etimologic trebuia să apară un i sau un e. Astfel, se scria „a urî“,
însă „vent“ (nu „vînt“, nici „vânt“), căci e vorba de o vocală
nazală.
 é și ó apar ca vocale tipic ardelene, corespunzând lui è din limba
franceză și respectiv lui å din limbile nordice. În alte regiuni
acestea se pronunță drept diftongi ea și oa.
 ç corespundea sunetului ț, atunci când acesta apărea independent
de vocala i și etimologic provenea din c latinesc. Astfel, se scria

27
 „faça“ (față) și „Ióniçe“ (Ioniță) datorită formei latine Ioannicius,
însă „tiéra“ (țară).

În rest, regulile de citire erau destul de simple.

 Un a la capăt de cuvânt se citea ă.
 Un an sau in sau en se citea în.
Pentru a citi a înaintea unui n, se scria nn. De pildă, „manna“ (pentru a
citi „mană“), spre a se deosebi de „mana“ (mână).
Pentru a deosebi un ă final (forma feminină nearticulată) de un a final
(forma articulată), se punea un apostrof: „viéti'a“ (viața), pentru a se
deosebi de forma nearticulată „viétia“ (viață).
 che și chi se citeau ca în ziua de azi, însă ch înaintea altor caractere
decât e și i se citea ca în limba latină. Uneori, ch se scria din motiv
pur etimologic, fără prea multă grijă de pronunțare. Astfel, se
scria: „Christos“, „chrestin“, „chrisantéma“, „stich“.
 di se citea z sau dz, ti se citea ț. La fel, existau ca în ziua de astăzi
grupurile ce, ci, ge, gi.
 k înlocuia uneori qu din latină, pentru numele proprii. Astfel se
scria: „Kiriniu“ (Quirinius).
 sc se scria etimologic, ceea ce corespunde pronunțărilor bănățene
sau bistrițene. Exemplu: „Bucuresci“.
 u final, mut sau citit, se scria, ca în siciliană și
corsicană.Etimologic, se folosea caracterul y pentru numele de
orașe sau de persoane, însă nu și pentru substantive. Astfel, se
scria: „Cyril“, „Myra“, dar totodată: „cirilic“, „santul mir“.

28
formele scurte ale pronumelui personal în acuzativ se lipeau de cuvântul
precedent: „Apoilu intréba.“ (Apoi îl întreabă.)
Scrierile din acest timp, datorită rolului școlii ardelene, aveau forme
tipice ardelene: „acmu“, „tipu“, „resfaçu“, pentru „acum“, „chip“,
„desfătare“. Principiul ortografic era cel folosit în limba neerlandeză:
scriem toți la fel, dar fiecare pronunță ca în regiunea sa.
Mai târziu s-au adăugat alte glife sau litere cu semne diacritice: ă, à, ḑ, ě,
ê, ș, ț, ů, precum și diftongii ea și oa; s-au scos á, ç. S-au modificat și
regulile ortografice.
Pe urmă, treptat, s-a scos ê, apoi ů. În cele din urmă s-a introdus
ortografia fonetică.

Inovatii in interiorul limbii

Neologismele

Începând cu secolul al XIX-lea multe neologisme împrumutate din alte

limbi romanice, în special din franceză și italiană, au pătruns în limba
română (de exemplu birou, avion sau exploata). S-a estimat că
aproximativ 38% din cuvintele românești sunt de origine franceză sau
italiană.[necesită citare]

Câteva cuvinte de origine latină au pătruns în limba română de două ori,

o dată în nucleul lexical (în vocabularul popular) și ulterior ca
neologisme. De obicei cuvântul popular este un substantiv, iar
neologismul este adjectiv (de exemplu: frate / fratern, apă / acvatic,

29
deget/digital, simțământ/sentiment, înger/angelic, frig / frigid, ochi /
ocular).

De aproximativ o sută cincizeci de ani au intrat în limbă și multe cuvinte

împrumutate din engleză, precum gem (din jam), interviu (interview),
meci (match), tramvai (tramway), manager (manager). Aceste cuvinte
primesc gen gramatical și se acordă conform regulilor limbii române.
Însă începând aproximativ din anul 1990, cuvintele englezești, în pofida
recomandărilor Academiei Române și a "legii Pruteanu", nu mai
îmbogățesc limba română primind gen gramatical și acordându-se
conform regulilor limbii, ci sunt folosite de mass-media și de populația
din România în forma de origine, ca în limbile abstand nescrise, precum
mall („galerie comercială”), service („deservire”), computer („ordinator,
calculator”), forward („retransmitere”) sau attach („ataș”).

30
 Traditii si obiceiuri

Traditi latinesti
CASATORIA
La fel ca si la romani,casatoria este precedata de logodna
(,,sponsalia").In traditia romaneasca ritulalul casatoriei are loc in
biserica in prezenta protului/preotilor.Obiceiul de unire a mainilor drepte
ale celor doi tineri,care la romani se numea "iunctio dextratum" ,s-a
pastrat in slujba casatoriei.
Mirii trebuie sa fie botezati in cadrul Bisericii Ortodoxe (in cazul
casatoriilor mixte trebuie obtinuta aprobarea Episcopului sau a preotului
paroh) si ar trebui ca acestia doi sa fie spovediti si impartasiti inainte de
cununie.Tinerii trebuie sa fie botezati botezati si cununati in cadrul
Bisericii Ortodoxe.
O persoana nu se poate cununa religios mai mult de trei ori.Mirii trebuie
sa aiba certificatul de casatorie.Pentru a se realiza casatoria ei mai
trebuie sa aduca:lumanarile de nunta,vin,piscoturi si un prosop.

NASTEREA
Nasterea,ca prim moment din viata omului,constituie premiza unui
obicei deosebi,la care,alaturi de familie participa intreaga colectivitate.In
zonele rurale,in mod special,chiar si in prezent,nasterea este urmata de o
multitudine de obieiuri dintre care cele mai variate snt cele care se refera
atat la copil cat si la proaspata mama.Practicile urmasresc in general
31
inlaturarea fortelor malefice si asigurarea unui cadru propice cresterii
nou-nascutului.Femeia care a nascut nu are voie sa iasa din casa timp de
40 de zile,pentru ca nu este "curata" ,perioada in care vecinii si prietenii
vin in vizita aducand diverse cadouri.Dupa 40 de zile,femeia merge la
biserica,unde i se face molifta.Cel mai important moment din viata
copilului este botezul.
Numele pruncului se pune de catre parinti cu binecuvantarea preotului si
nu mai poate fi schimbat pana la moarte.

Aceste traditii nu numai ca s-au pastrat in constiinta seculara a neamului

nostru,dar sunt practicate inca din trecut,dand acestui eveniment din
viata noastra,constatia unui moment,in care realitatea se imbina intr-un
mod extrem de poetic si mirific cu un tip de imaginatie izvorata din
sufletul omului simplu de la tara,care dintotdeauna s-a raportat la un
spatiu spiritual cosmic.

32
Traditi dacice
Cu toate că trecerea timpului afectează şi memoria, dar şi obiceiurile
unui popor, ca şi în alte cazuri, poporul român a păstrat de-a lungul
vremii o serie de obiceiuri şi tradiţii care, chiar dacă sunt considerate
păgâne, astăzi mai sunt întrebuinţate în viaţa de zi cu zi, dar sub o altă
formă.
Începând cu simboluri şi practici specifice celor trei momente
importante ale vieţii (naşterea, nunta şi înmormântarea) şi ajungând la
credinţă, spiritualitate şi îndeletniciri, dacii au transmis mai departe o
serie de îndeletniciri are, în ciuda eforturilor susţinute de a fi considerate
ca împrumutate din cultura altor popoare, au, se pare, rădăcini adânc
înfipte în acest pământ.
Pornind de la comoara cea mai de preţ a unui popor - spiritualitatea -
putem vedea cu uşurinţă că Triada Dacică Divină, venerată de către
strămoşii noştri, se traduce astăzi prin Sfânta Treime. Şi, ca şi în zilele
noastre, dacii se închinau unui zeu unic, Gebeleizis, lui Dionisos care se
pare că avea rol de intermediar, astăzi transpus în personalitatea
Mântuitorului Iisus Hristos, precum şi zeiţei Bendis.
Înainte de orice eveniment important şi, pentru a obţine răspunsul la
întrebările adresate zeilor, dacii (cel puţin acei daci care însumau preoţii
şi învăţaţii) ţineau post. Şi tot în post şi rugăciuni şi Marele Ştefan a dus
cele mai crâncene bătălii, precum au făcut-o şi alţi mari domnitori, ca de
exemplu Mihai Viteazul. Continuitatea acestei practici se poate observa
cu uşurinţă şi în zilele noastre, atunci când vorbim despre postul
tradiţional din religia creştină.
De-a lungul timpului, acest număr de zei a rămas ca şi cifră magică în
credinţa poporului român. Trei ani a stat Zamolxe sub pământ, tot aşa

33
cum, în ritualul creştin al înmormântării, trei zile se priveghează cel
trecut în tărâmul morţilor. Mai mult, apariţia lui Zamolxe după aceşti trei
ani simbolizează viaţa de după moarte, celebrată astăzi prin Sărbătoarea
Paştelui, Învierea Mântuitorului Iisus Hristos.
Şi, cu toate că dacii nu îşi îngropau morţii, acestora le era adus în clipa
cea de pe urmă un pumn de pământ, pe care îl strângeau la piept. Astăzi,
în ritualul creştin, pământul strâns în pumn este aruncat în groapa în care
este aşezat sicriul. Singura diferenţă este aceea că noi, creştinii, prin
acest gest încheiem socotelile cu viaţa: "din pământ ai fost creat, în
pământ te vei întoarce". Cu toate acestea, pumnul de pământ reprezintă,
ca şi pe vremea dacilor, respectul cuvenit adus mamei Geea.
Descoperirile arhelogice au arătat că unele momentele importante din
viaţa unei femei au fost transpuse şi pe vasele ceramice precum şi în
statuetele descoperite. Astfel, ne amintim de femeia Gânditorului,
însărcinată în ultimele luni, precum şi de poziţia ei. Sau de ce nu, de
tânăra "Venus" de Cucuteni aparţinând epocii neolitice a mileniului IV
î.e.n. Majoritatea vaselor şi statuetelor descoperite demonstrează o înaltă
practică spirituală a strămoşilor daci. Aceste simboluri sunt regăsite şi
astăzi în ornamentica ţărănească, pe cămăşile femeieşti cu "râuri"
(Comuna Roata), precum şi pe diferitele covoare sau uşile caselor.
Dar dacii au mai lăsat moştenire şi alte simboluri. Dacă vorbim despre
biocâmpuri şi bipolaritate, putem regăsi aceste practici în descoperirea
de la Caransebeş, lucrată pe o falangă de cal. Astfel, avem schema
bipolarităţii, cu biocâmp rombic, transpusă astăzi în spirala ADN-ului
uman, esenţa vieţii, dar şi în simbolul circulaţiei energiei yin şi yang, în
concepţia chineză.
Revenind la viaţa de zi cu zi, o serie de simboluri par a ne ghida în
continuare existenţa. Astfel, în diferite zone ale tării, în special în mediul
34
rural, o serie de simboluri împodobesc şi astăzi diferite ţesături sau chiar
porţile caselor. Astfel, spirala dacică (semnificând drumul parcurs de
sufletul omului, până la locul de întâlnire cu Zamolxe, dar şi evoluţia,
începutul şi sfârşitul) sau ochii de pe coiful descoperit în situl arheologic
de la Coţofeneşti, judeţul Prahova (şi care reprezintă privirea interioară,
tradusă astăzi prin al treilea ochi sau ochiul minţii) stau mărturie a tinei
civilizaţii deloc apuse.
Ţesăturile tradiţionale populare din anumite zone ale ţării păstrează şi
ele unele din motivele cromatice ale dacilor. Astfel, roşul simboliza
culoarea sângelui, a matricei informaţionale a vieţii, iar negrul, culparea
pământului, a continuităţii vieţii în acest univers, a mamei Geea,
născătoarea tuturor bogăţiilor terestre.
Ajungând la îndeletniciri, putem aminti aici apicultura care, şi în zilele
noastre, are implicaţii majore. Mierea este un aliment care, pe lângă
proprietăţile benefice energetice pe care le are în alimentaţie, reprezintă
şi un bun factor de vindecare. Chiar şi în zilele noastre, în zonele rurale
rănile sunt vindecate cu miere!
Mai mult, o serie de plante - care erau folosite drept leacuri în anumite
practici ritualice, dar şi cu scop terapeutic - sunt folosite astăzi în
medicina tradiţională alternativă. Nu mai departe de Sânziene care
înfloresc într-o singuri zi din an şi care au proprietăţi "miraculoase" în
vindecarea unor afecţiuni precum reumatismul, epilepsia, hipertiroidia
sau insomnia!
O altă practică străveche ce datează tot de pe vremea dacilor o reprezintă
spălatul rufelor la râu. Dincolo de utilitatea lui, acest obicei are ca efect
risipirea tuturor bolilor, relelor şi neputinţelor trupeşti şi sufleteşti prin
spălarea în apă curgătoare. Baterea rufelor cu maiul (lemnul fiind esenţa
vieţii, a trăiniciei) reprezintă scoaterea tuturor afecţiunilor din corpul
35
celui în cauză. Pietrele pe care erau spălate rufele reprezintă memoria
înmagazinată a tuturor celor ce sunt, informaţia transmisă şi înscrisă în
Legile firii.
Dincolo de toate intrigile folosite, dar şi de lacunele care planează încă
asupra multor aspecte ale civilizaţiei dacice, un lucru este cert:
moştenirea pe care ne-au lăsat-o precum şi gradul de evoluţie
informaţională şi spirituală transmis, nu, pot fi tăgăduite de către nimeni
şi nimic!

36
 Mitul Dacic

În legatura cu mitul Dochia, cercetatorul Romulus Vulcanescu a

studiat prima legendă. Aceasta susţine că Dochia, fiica regelui
Decebal, a înaintat în fruntea unei oştiri spre Sarmisegetuza, în
ajutorul tatălui ei asediat în cetate. Ea a fost „înfrîntă de armata
lui Traian”, a fugit cu resturile oastei în munti, spre răsărit.
Acolo s-a rugat la Zamolxe „să nu o lase să fie pângărită de
împărat”. Şi atunci Dochia a fost prefacutăîntr-o bătrână
ciobăniţă, cu câteva oi lânga ea”. Traian, trecând pelânga ea a
întrebat-o daca a vazut prinţesa dacă, iar Dochiai-a arătat spre
miazăzi. Împaratul a luat-o în goană într-acolo şi Baba
Dochia a rămas stăpână pe ţinutul acela şi de atunci poate mai
trăieşte încă în munţi”.
George Calinescu considera că „întâiul mit", simbolizând
„constituirea însăşi a poporului român" este mitul „Traian şi
Dochia” . Numele acestui personaj a fost Dacia, devenit Dochia.
Baba Dochia (Dacia) a fost o realitate umană în perioada
matriarhatului. Etimologic, cuvântul baba este străvechi traco-
dac. Are ambele genuri, masculin şi feminin: Baba Novac (Ion
Georgescu, Baba Novac) şi Baba Dochia. În Basarabia se
întâlneşte „Baba Marta" în care s-a recunoscut numirealunii
martie. În Muntenia, Oltenia si Ardeal sunt 9 babe (1-9 martie),
37
pe cînd în Moldova şi Basarabia sunt douăsprezece babe. Zilele
se numesc„zilele babelor".

DOCHIA ŞI TRAIAN
de
Gheorghe Asachi

I
La frumuseţe şi la minte
Nici o giună-i samana,
Vrednică de-a ei părinte;
De Decebal, ea era.
Dar când Dacia-au împilat-o
Fiul Romei cel mărit,
Pre cel care-ar fi scapat-o,
De-a iubi a giuruit.
Traian vede astă zână;
Deşi e învingător,
Frumuseţei ei se-nchină,

38
Se subgiugă de amor.

II
Între Piatra Detunată
Ş-al Sahastrului Picior,
Vezi o stâncă ce-au fost fată
De un mare domnitor.
Acolo de rea furtună
E lacaşul cel cumplit,
Unde vulturul răsună
Al său cântec amorţit.
Acea doamnă e Dochie,
Zece oi, a ei popor,
Ea domnează-n vizunie
Preste turme şi păstori.
III
Împăratu-n van cată
Pe Dochia-mblânzi;
Văzând patria ferecată,
Ea se-ndeamnă a fugi.
39
Prin a codrului potică
Ea ascunde al ei trai,
Acea doamnă tinerică
Turma paşte peste plai.
A ei haină aurită
O preface în şăiag,
Tronu-i iarba înverzită,
Schiptru-i este un toiag.
IV
Traian vine-n astă ţară,
Şi de-a birui deprins
Spre Dochia cea fugară
Acum mâna a întins.
Atunci ea, cu grai ferbinte,
Zamolxis, o, zeu, striga,
Te giur pe al meu părinte,
Astăzi rog nu mă lăsa!
Când întinde a sa mână
Ca s-o strângă-n braţ Traian,
De-al ei zeu scutita zână
40
Se preface-n bolovan.
V
El petroasa ei icoană
Nu-ncetează a iubi;
Pre ea pune-a sa coroană,
Nici se poate despărţi.
Acea piatră chiar vioaie
De-aburi copere-a ei sin,

Din a ei plâns naşte ploaie,

Tunet din al ei suspin.
O ursită-o priveghează,
Şi Dochia deseori
Preste nouri luminează
Ca o stea pentru păstori.

41
Romanii se trag din Traci

Herodot:
“Neamul Tracilor este, după acela al Inzilor, cel mai numeros
din lume. Dacă ar avea un singur cârmuitor sau dacă Tracii s-ar
înţelege între ei, el ar fi de neînvins şi, după socotinţa mea, cu
mult mai puternic decât toate neamurile.”

Tracii → Troia

Zona din sudul Dunării, între Marea Neagră, Marea

Marmara şi Marea Egee a fost denumită şi Tracia. Tradus în
greceşte, numele zonei a devenit Europa, atribuit cu timpul
întregului continent. [...] Cele peste o sută de triburi plămădite
din pământul acestui spaţiu, ca rod firesc, au fost întotdeauna
adânc înrădăcinate şi niciodată nu s-au lăsat înstrăinate. [...] Aşa
şi neamul tracilor, prin triburile mai prolifice, a rodit şi s-a
răspândit, fie la marginea teritoriului său de vieţuire, fie

42
deplasându-se la mari distanţe, peste mări, cum au fost tracii din
Asia Mică. [...] Aşa au ajuns Dardanii să ridice oraşul-cetate
Dardania-Troia.
(Iosif Constantin Drăgan – Noi, Tracii)

Troia → Roma

O legendă despre întemeierea Romei, care îşi are originea în

Grecia Antică, povesteşte modul în care personajul mitologic
Aeneas din Troia a întemeiat aşezarea Lavinium şi a inaugurat o
dinastie în care aveau să se nască cu câteva secole mai târziu
Romulus si Remus. În Iliada, un poem grecesc epic scris de
Homer în secolul VIII î.C., Aeneas a fost singurul erou troian
important care a supravieţuit în urma distrugerii Troiei de către
Grecia (vezi fig. 13, 14, 15, 16). Un pasaj din această operă
spune că el şi descendenţii săi aveau să conducă Troia, dar din
cauza că nu a existat nici o însemnare cu privire la o asemenea
dinastie în Troia, istoricii greci au propus ideea că Aeneas şi
descendenţii săi s-au mutat în alte locuri.

În secolul cinci î.C, câţiva istorici greci au presupus că Aeneas

s-a aşezat la Roma, care la vremea respectivă era încă un mic
oraş-stat. În secolul patru î.C., Roma a început să se extindă în
Peninsula Italică. Romanii, intrând din ce în ce mai mult în
43
contact cu grecii, au acceptat ideea că Aeneas a avut un rol
important în întemeierea măreţului lor oraş. În secolul întâi î.C.,
poetul roman Virgiliu a creat mitul lui Aeneas în poemul său
epic Eneida, opera care povesteşte despre călătoria lui Aeneas
către Roma. Augustus, primul împărat roman şi împăratul din
vremea lui Virgiliu, şi Julius Caesar, unchiul-mare al acestuia şi
predecesorul său ca şi conducător al Romei, se spune că sunt
descendenţi ai lui Aeneas.

Concluzie
Din lucrurile prezentate mai sus, ajungem la concluzia că
Romanii se trag din Traci, deoarece Tracii au întemeiat Troia, a
cărei locuitori au migrat în zona Romei atunci când Troia a fost
distrusă de Greci, lucru păstrat în operele lui Homer (Iliada) şi
Virgiliu (Eneida).

44
 Reflectia originii in critici si
texte literare

Samuil Micu:
„Să adeverează, a treia, din limbă cum că românii ce astăzi sânt
în Dachiia sânt din romanii cei vechi, că tot cel ce ştielimba cea
latinească şi cea românească bine cunoaşte cum că limba cea
românească iaste alcătuită din cea latinească carea, întru atâtea
neamuri varavare, măcar rău stricată, tot o au ţinut românii în
Dachiia; care lucru cu totul de c rezut face cum că ei sunt
adevăraţi fii şi nepoţi ai romanilor celor vechi carii preste toată
lumea împărăţea [...] Nici să poată zice că românii s-au
împrumutat din limba latinească pentru împărtăşirea ce avea cu
romanii. Că românii cei ce acum sânt în Dachiia, de multe sute
de ani nici o amestecare şi nici o împărtăşire nu au cu romanii
din Italiia, de vreme ce sunt departe unii de alţii, şi în mijlocul
lor multe osibite neamuri lăcuiesc, care osibită limbă au. Iar bine
să poată zice cum că românii au luoat unele cuvinte de la bulgari
şi de la sloveni şi de la unguri, pentru că aceste neamuri şi
stăpâne şi vecine era şi împreună mestecate cu românii lăcuia şi
să trăbuia unii cu alţii, care lucru bărbaţii cei învăţaţi bine l-au
cunoscut şi l-au însemnat...”

45
„Şi din numele cu care ori românii să numesc pre sine, ori alte
nemauri îi chiamă, românii pre sine să numesc români, care
cuvânt însemnează roman, că s-au obicinuit românii de demult
ca a înainte de n să-l mute în î în cuvintele cele din latinie, ca:
lana, lînă, campo, cîmp şi altele...”

Gheoghe Şincai:
„Neamul care se foloseşte de una şi aceeaşi limbă, coruptă
neîndoios, dar romană sau latină, diferită totuşi de italiană,
franceză, spaniolă, însă apropiată cel mai mult de vallică şi de
italiană, nu numai eu, ci şi alţii am crezut de cuviinţă să o
numim cu numele general daco-romană, de aceea că, vorbindu-
se în diferite regiuni şi provincii, a primit chiar şi nume diferite
de la acele regiuni sau de la părţile lor...”

Petru Maior:
„...Din cele până aci despre limba lătinească cea comnu zise
lesne se poate afla începutul limbei româneşti. Aceaia se ştie că
mulţimea cea nemărginită a romanilor, a căroara rămăşiţe sânt
românii, pre la începutul sutei a doao de la Hs. în zilele
împăratului Traian, au venit din Italia în Dachia; şi au venit cu
acea limbă lătinească, carea în vremea aceaia stăpânea în Italia.
Aşadară limba românească e acea limbă lătinească comună,
46
carea pre la începutul sutei a doao era în gura romanilor şi a
tuturor italianilor...
...Aceaia se pricepe, căci întră români sânt mai multe dialecte...
Însă, măcar că limba românilor e împărţită în mai multe dialecte,
a căror osebire mai vârtos stă în pronunţiaţia sau răspunderea
unor slove, totuşi românii cei dincoace de Dunăre toţi se înţeleg
laolaltă; bani, cărţi nice nu au fără o dialectă singură: desclinirea
dialectelor numai în vorbă se aude...”

Mihai Eminescu:
„Da, de la Roma venim, scumpi şi iubiţi compatrioţi – din Dacia
Traiană! Se cam ştersese diploma noastră de nobleţă: limba însă
am transcris-o din buchiile voastre gheboşite de bătrâneţe în
literile de aur ale limbelor surori. Cam degenerase arborele
nostru genealogic cu câte o codiţă străină, dar îl vom curăţi de
toate uscăturile.”

„Legile după care cuvintele latine s-au prefăcut în cuvinte

româneşti şi-au sfârşit de mult evoluţiunea lor; în momentul în
care românii au primit cuvinte slavone, limba lor era formată, de
secole deja.”

47
48
49