Ieromonah Dr.

Petru Pruteanu

CURS DE PATROLOGIE
ŞI TEOLOGIE
POSTPATRISTICĂ
(sec. IX-XV)

ZĂBRICENI, 2003
 INTRODUCERE

Odată cu sinteza dogmatică a Sf. Ioan Damaschin (†749), iar după alţii, odată cu Sinodul
VII Ecumenic (787), se încheie de fapt o întreagă perioadă a teologiei patristice atât în Răsărit,
cât şi în Apus. Perioada care urmează este numită de patrologi - perioadă postpatristică.
Cronologic ea începe în a doua jumătate a sec. VIII şi se încheie odată cu căderea
Constantinopolului. Acest an crucial din istoria omenirii (1453), nu are o legătură directă cu
teologia patristică, dar el determină începutul unei stări decadente a gândirii teologice, atât
pentru faptul că au dispărut anumite condiţii subiective şi obiective în Răsărit, care ajutau şi
contribuiau la dezvoltarea teologiei, dar şi prin faptul că nu mult după aceasta, în anul 1517,
apare în Apus Protestantismul care nu a putut să nu influenţeze teologia răsăriteană, datorită
relaţiilor care nu au încetat să existe între Răsărit şi Apus.
Începutul perioadei postpatristice este determinat, în primă fază, de lupta Bisericii de a
apăra cultul icoanelor. După sinodul de la Hereia din 754, împăratul Constantin al V-lea
începe o luptă aprigă împotriva icoanelor. Această luptă a ţinut până în anul 787, când
împărăteasa Irina şi patriarhul Tarasie organizează lucrările Sinodului VII Ecumenic de la
Niceea. După această dată, a fost o perioadă de linişte, după care, în anul 815, împăratul Leon
al V-lea dezlănţuie o a doua fază a persecuţiilor împotriva icoanelor. Biruinţa Ortodoxie va
veni abia în anul 843, printr-un Sinod ţinut la Constantinopol. În luptele de apărare a icoanelor
au fost implicaţi numeroşi Părinţi ai Bisericii şi în special Sf. Teodor Studitul şi Sf. Nichifor
Mărturisitorul. Aceşti Părinţii reprezintă un interes deosebit pentru istoria şi tradiţia Bisericii
şi, de aceea, merită o mică atenţie în acest curs de teologie postpatristică.
O importanţă deosebită pentru această perioadă reprezintă şi Părinţii isihaşti: Sf. Simeon
Noul Teolog şi Sf. Grigore Palama ş.a., la care de asemenea vom face referiri importante. Vom
prezenta de asemenea pe cei doi mari liturgişti ai sec. 14-15: Sf. Nicolae Cabasila şi Sf. Simeon al
Thesalonicului, încheind cursul şi întreg obiectul de studiu cu referiri sumare la marii Părinţi
ai sec. 19-20 din Biserica de Răsărit.

SF. TEODOR STUDITUL (759-826)

Sf. Teodor, egumenul mănăstirii Studion din Constantinopol (de aici numele de
Studitul), a fost una din figurile cele mai ilustre ale epocii bizantine şi ale
întregului monahism ortodox. Personalitatea sa bogată împodobeşte deopotrivă şi
literatura teologică, şi viata Bisericii Ortodoxe, iar prin lupta sa neînfricată
împotriva iconoclasmului, din a doua sa perioadă (813-842) stă alături de marii
luptători ai Ortodoxiei.
Ştiri despre viata sa le găsim în cele trei biografii ale sale compuse prima de
monahul Mihail, a doua de un alt monah tot cu numele de Mihail, iar a treia –
anonimă, toate având la bază un izvor de pe la mijlocul secolului al IX-lea. Mai aflăm
despre viata Sfântului Teodor Studitul şi din scrierile sale, în special din Epistole.
S-a născut în 759 la Constantinopol dintr-o familie de înalţi funcţionari.
Tatăl său se numea Fotinos, iar mama sa Teoctista, pe care Teodor în scrierile sale o
numeşte „mamă dublă", pentru că i-a dat pe lângă viaţă trupească şi viată
duhovnicească. Mai târziu a fost încredinţat unui dascăl, care l-a instruit în
gramatică, retorică, dialectică şi filozofie. Hotărâtor pentru viata sa de mai
târziu a fost unchiul său Platon, egumenul mănăstirii Sacudion din Bitinia, care,
venind la Constantinopol în 780, la sfârşitul primei etape a iconoclasmului (715-
780), l-a luat ca ucenic al său la mănăstirea Sacudion. La plecarea din
Constantinopol a împărţit o parte din averile sale şi a slobozit pe robii săi. În
2
mănăstirea Sacudion Teodor şi-a format educaţia sa mănăstirească sub conducerea
unchiului său Platon. Pe la 787 este hirotonit preot, iar în 794, din motive de
sănătate, Platon îi încredinţează conducerea mănăstirii. Dar caracterul său imuabil
şi respectul lui nemărginit faţă de canoane, pe care le interpreta fără pogorământ şi
fără conciliere, au adus asupra lui persecuţii. Astfel, după un an de stăreţie, în 795,
din pricina opoziţiei sale faţă de împăratul Constantin VI (780-797) şi faţă de
patriarhul Tarasie în disputa miheiană, a fost exilat în Thesalonic şi întemniţat.
Disputa miheiană este conflictul dintre autoritatea imperială şi monahii de la
mănăstirea Sacudion, între care se găseau şi unchiul Sfântului Teodor – Platon,
precum şi fratele său Iosif, arhiepiscopul de mai târziu al Tesalonicului. Disputa
care a tulburat Bizanţul sub doi patriarhi, sub Tarasie şi Nichifor, are următoarea
pricină. Împăratul Constantin VI şi-a lăsat fără motiv soţia legală, Maria, ca să se
căsătorească cu o doamnă de la curte, Teodota, de altfel verişoară de a doua a lui
Teodor. Patriarhul Tarasie n-a dat la început dezlegarea cuvenită, dar căsătoria s-a
săvârşit fără voia lui de Iosif, egumenul de la Mănăstirea Cataron. Tarasie, pentru a
câştiga pe împărat pentru cultul icoanelor s-a văzut nevoit să recunoască şi el căsătoria
împăratului. Monahii de la Sacudion, în frunte cu Teodor au criticat acţiunea
împăratului şi atitudinea patriarhului, pornindu-se cu „război” împotriva lor.
Conflictul s-a soldat cu desfiinţarea mănăstirii, cu aducerea lui Platon în
Constantinopol şi cu exilarea lui Teodor şi Iosif la Tesalonic, unde au fost aruncaţi în
închisoare.
Când în 797 Irina (797-802) a ajuns singura stăpânitoare, Teodor şi ceilalţi
monahi s-au întors la mănăstirile lor, iar patriarhul Tarasie a putut să anuleze
căsătoria a doua a fostului împărat şi să caterisească pe Iosif, egumenul care
săvârşise căsătoria lui Constantin cu Teodota. Actul acesta al lui Tarasie a dus la
împăcarea lui cu Teodor. Tarasie, ca dovadă a împăcării, i-a oferit lui Teodor şi
monahilor săi de la Sacudion, în 798, o veche mănăstire din secolul V din
Constantinopol, Mănăstirea Studion, pentru a se muta acolo, deoarece mănăstirea lor
ajunsese de nelocuit din pricina deselor invazii ale arabilor. Sub conducerea lui
Teodor, mănăstirea Studion a ajuns principalul centru monastic al Bizanţului, în
puţină vreme numărul monahilor a ajuns la 700. Aceştia urmau întocmai tipicul aspru
al lui Teodor, dedicându-se studiului, rugăciunii, muncii şi filantropiei.
Viaţa mănăstirii Studion n-a fost însă liniştită din pricina că stareţul ei continua să
se amestece în treburile politice şi bisericeşti. Astfel, când noul împărat Nichifor I
(802-811), la moartea patriarhului Tarasie (806) ,a cerut părerea lui Teodor cu privire
la persoana potrivită pentru acest scaun înalt, Teodor, în loc să-şi exprime părerea
sa, a recomandat împăratului convocarea unui corp electiv compus din asceţi clerici
aleşi. Împăratul n-a ţinut seama de părerea lui Teodor şi a numit patriarh al
Constantinopolului pe un laic, pe Nichifor. Numirea aceasta a doua dă naştere unui
conflict între Teodor şi noul patriarh, căruia îi reproşa nu numai numirea sa
necanonică, ci şi atitudinea lui favorabilă faţă de Iosif, care cu 10 ani înainte săvârşise
a doua căsătorie a împăratului Constantin VI. Patriarhul Nichifor, pentru a face
linişte în Biserică, printr-un sinod ţinut la Constantinopol, îl exilează pe Teodor. Este
al doilea exil al său, care a durat din 809 până în 811, când urcă la tron împăratul
Mihail I Rangabe (811-813). După acest exil, Teodor a ajuns colaboratorul

3
patriarhului Nichifor şi împreună luptător pentru cinstirea sfintelor icoane în cea de a
doua etapă a iconoclasmului (813-842). Împăratul Leon V Armeanul (813-820), reluând
în 814 politica iconoclastă a lui Leon III Isaurul (717-741) a încercat în zădar să câştige
pe patriarhul Nichifor şi pe Teodor pentru politica sa cu privire la icoane. Iar când
Teodor a organizat în oraş o procesiune impresionantă din o mie de monahi, care
purtau în braţe icoane, împăratul a pronunţat o sentinţă de exil în 815 împotriva
iconofililor. Şi astfel Sfântul Teodor a plecat pentru a treia oară în exil. Chiar în exil,
Teodor n-a încetat de a încuraja şi de a întări pe cinstitorii icoanelor prin scrisori,
tratate, îndemnuri şi mângâieri. Urmaşul la tronul imperial, Mihail II Bâlbâitul (820-
829) s-a arătat mai tolerant, a deschis închisorile şi a slobozit pe întemniţaţi. Atunci,
în 820, a fost eliberat şi Teodor, dar nu s-a putut întoarce în Constantinopol la
Mănăstirea sa, pentru că între timp fusese ocupată de alţi monahi. A murit
aproape de Nicomidia în 826. Biserica Ortodoxă îi prăznuieşte pomenirea la 11
noiembrie, ziua adormirii sale.
După restabilirea cultului icoanelor, moaştele sale au fost aduse de
patriarhul Metodie cu deosebită cinstire în Constantinopol, la 26 ianuarie 844, şi
îngropate la mănăstirea Studion alături de mormântul unchiului său Platon.
Scrierile Sfântului Teodor Studitul se împart în 5 clase:
1. Împotriva iconoclaştilor.
2. Ascetice.
3. Omiletice.
4. Poetice.
5. Epistole.
Scrieri împotriva iconoclaştilor:
1) Trei cuvinte antiretice împotriva iconoclaştilor: primele două cuvinte
sunt scrise în formă de dialog, al treilea în 80 de silogisme, care oferă o
teologie sistematică a cultului sfintelor icoane.
2) Respingerea poemelor iconoclaştilor.
3) Şapte capitole împotriva iconoclaştilor,
4) Cincisprezece probleme către iconomahi.
5) Despre cultul icoanelor, epistolă către Platon.1
În teologia icoanelor Sfântul Teodor Studitul dezvoltă ideea enunţată de Sf.
Ioan Damaschin că iconoclaştii sunt eretici hristologici, pentru că tăgăduiesc
posibilitatea pictării lui Hristos, proprietate necesară a firii Domnului.
După Sf. Teodor, Icoana nu este prototip, pentru că nu e una cu prototipul
ca stare de sine a fiinţei, ci numai redă ipostasul ca stare de sine a fiinţei, dar nici
nu redă ipostasul fără firi (divină şi umană), ci firile definite ipostatic
(Antireticul III). Prin întrupare, Ipostasul divin al Logosului, nu natura Sa
divină, se „circumscrie” astfel încât trăsăturile individuale ale Feţei lui Hristos
reprezentabile iconografic exprimă Ipostasul Fiului veşnic al Tatălui. Astfel,
icoana, devine şi o pregătire şi anticipare a vederii eshatologice a lui Hristos.

1
Toate aceste scrieri sunt traduse în română în volumul: Sfântul Teodor Studitul, Iisus Hristos, prototip al icoanei Sale,
studiu introductiv şi traducere: Diac. Ioan Ică jr, Ed. Deisis, 1994.

4
 Scrieri ascetice.
1. Mica cateheză alcătuită din 134 capitole, reprezintă o culegere din
convorbirile pe care Teodor le ţinea de trei ori pe săptămână monahilor. Au ca
obiect îndatoririle vieţii monahale. Sunt sfaturi părinteşti date monahilor săi despre
idealul desăvârşirii creştine.
2. Marea cateheză a fost la început o lucrare alcătuită din trei părţi. Ni s-au păstrat
numai 77 de cateheze, dar nu se ştie cărei părţi aparţin, în privinţa cuprinsului nu
se deosebeşte esenţial de micile cateheze, atât doar că unele au o întindere mai
mare.
3. Tipicul Mănăstirii Studion nu este păstrat în întregime, iar în forma de acum
este o prelucrare a unei mâini de mai târziu, care avea să reproducă regulile
tipiconale date de Sfântul Teodor. Textul ce ni s-a transmis cuprinde rânduieli
cu privire la slujbe, la posturi, la îmbrăcăminte etc.
4. Despre timpurile de post.
5. Rânduiala Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite.
6. Întrebări şi răspunsuri despre probleme canonice.
7. Pedepse date monahilor pentru neîndeplinirea îndatoririlor.
8. Comentariu la lucrarea Sfântului Vasile: Rânduieli ascetice.
9. Despre desfătarea de mâncări şi despre înfrânare.
10. Testamentul. În acesta, după ce face o mărturisire de credinţă, dă porunci pentru
egumen şi monahi.

Scrieri omiletice.
Predicile şi Panegiricele Sfântului Teodor la început au fost unite într-un volum
intitulat: Carte Panegirică. Din cuvântările strânse în această lucrare n-au ajuns
până la noi decât 12:
• 9 la diferite sărbători: Sf. Cruce, Botezul Domnului, Paşti, Adormirea Maicii
Domnului, Arhangheli, Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, Sf. Evanghelist Ioan,
Sf. Apostol Vartolomeu;
• 3 engomi: Arsenie Anahoretul, Platon Studiul, unchiul său şi mama sa
Teoctista.

Scrieri poetice.
Sf. Teodor Studitul a cultivat cu deosebit talent şi poezia liturgică, şi poezia
religioasă. Cărţile de slujbă conţin idiomele şi canoane compuse de Teodor. Lui şi
fratelui său Iosif i se atribuie redactarea Triodului şi completarea Penticostarului.
Poeziile religioase tratează subiecte în legătură cu sfinţii, icoanele, cu
persoanele contemporane, cu personalităţi monastice şi chiar cu persoana lui.

Epistole.
Cea mai mare parte a operei literare a lui Teodor ocupă scrierile sale. La
început alcătuiau o colecţie din 5 cărţi; astăzi avem numai o parte din ele: 550
de piese. Unele din ele sunt adevărate tratate împotriva iconoclaştilor sau
împotriva maniheilor, altele sunt scrisori pastorale, scrisori de mângâiere,
5
scrisori de încurajare, scrisori de recomandare, scrisori prieteneşti. Din toate se
degajă bogăţia sufletului său, dragostea sa de om, omenia sa şi dragostea sa de
Dumnezeu.

SFÂNTUL NICHIFOR,
PATRIARHUL CONSTANTINOPOLULUI (758-829)
Patriarhul Nichifor s-a născut la Constantinopol, pe la anul 758 dintr-o
familie nobilă. Tatăl său Theofil, a fost demnitar imperial (secretar particular)
sub împăraţii iconoclaşti Leon al III-lea şi Constantin al V-lea. Personal el nu a
fost un iconoclast, lucru care face să fie biciuit, degradat şi exilat în ţinuturile
Capodociei, din ordinul împăratului Constantin al V-lea. A doua oară a fost exilat
la Niceea, unde va şi muri. Pe mama patriarhului Nichifor o chema Evdochia, o
femeie evlavioasă, urmând pe soţ în exil, iar după moartea lui a rămas lângă
Nichifor.
Nichifor şi-a însuşit o cultură solidă, ajungând la rândul său secretar imperial
în vremea împăratului Leon al IV-lea Chazarul. În scurt timp devine foarte
cunoscut datorită clarviziunii sale. Se pare că încă sub împăratul Leon, Nichifor a
început combaterea iconoclasmului, prin scris, iar sub împărăteasa Irina este
invitat împreună cu alţi demnitari la Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea
(787), ca reprezentat al Curţii imperiale. Mai târziu se pare că a organizat şi
condus un spital amenajat într-o mănăstire în apropierea Bosforului unde s-a
retras pentru o vreme, dedicându-se studiului. Se ştie sigur că după moartea
patriarhului Tarasie (730- 806)2 este ales patriarh al Constantinopolului, trecând
foarte repede prin toate treptele clericale, inclusiv tunderea în monahism, el
fiind laic înainte de alegerea ca patriarh, întronizarea a avut loc în ziua de Paşti (12
aprilie 806) în catedrala Sf. Sofia, în prezenţa împăratului Nichifor I,
totul desfăşurându-se cu mare fast.
Această alegere a întâmpinat opoziţia din partea călugărilor în frunte cu
Teodor Studitul şi unchiul său, Platon. Se pare că nu erau atât împotriva
patriarhului nou ales, cât a monopolului imperial pus pe alegerea patriarhului
şi a nerespectării canoanelor bisericeşti. Patriarhul Nichifor, abia înscăunat, a luat
câteva măsuri imediate:
- combaterea ereziilor şi în special al mişcărilor iconoclaste
- interzicerea înfiinţării de mănăstiri de maici şi de călugări, una în apropierea
celeilalte.
În anul 808 intră în conflict cu Sf. Teodor Studitul şi cu Platon. Silit de împărat,
patriarhul Nichifor ridică anatema rostită asupra preotului Iosif, care a cununat în
taină pe împăratul Constantin al VI-lea cu Teodora, după ce acesta o repudiase pe
soţia sa legitimă, Măria, şi trecu pe împăratul Constantin al VI-lea din nou în diptice.
Intervine schisma între Teodor şi patriarhul Nichifor, primul fiind exilat.

2 Sf. Tarasie a prezidat Sinodul VII Ecumenic de la Niceea (787).

6
 În anul 811 moare împăratul Nichifor I fără a lăsa moştenitor direct la Tron.
Urmaşul lui este cumnatul său, Mihail, la a cărui urcare pe tron un rol important l-a
avut şi patriarhul Nichifor. Teodor şi cei exilaţi se reîntorc la mănăstire, preotul Iosif
este din nou excomunicat şi pacea în Biserică restabilită. Nici între patriarh şi stareţul
Teodor de la Studion nu au mai existat animozităţi.
După o mare înfrângere din partea bulgarilor, împăratul Mihail este detronat de
generalul Leon, care pătrunde la 10 iulie 813 în Constantinopol, fiind încoronat în Sf.
Sofia de patriarhul Nichifor.
În urma strălucitei victorii contra bulgarilor, împăratul Leon, a început
pregătirea unei noi ofensive iconoclaste. Lui i s-a împotrivit patriarhul Nichifor,
împreună cu alţi călugări în fruntea cărora era Teodor Studitul.
Împăratul, văzând că nu-l poate convinge pentru iconoclasm, a dispus
depunerea lui Nichifor din scaunul patriarhal şi exilarea lui într-o mănăstire în
apropierea Bosforului.
În locul lui a fost numit patriarh Ioan Grămăticul, care a condus lucrările
sinodului iconoclast din 815, care a restabilit interzicerea cultului icoanelor, fixată de
Sinodul de al Hereia, din anul 754.
În exil, şi-a desăvârşit patriarhul Nichifor lucrarea sa literară. După mai mulţi
ani de exil, Nichifor, moare rostind cuvintele psalmistului: „Binecuvântat eşti
Doamne, Cel ce nu ne-ai dat pe noi în dinţii păcătoşilor, ci ne-ai eliberat din latul lor”.
Trupul lui a fost înmormântat în locul unde a fost exilat, iar după restabilirea
definitivă a cultului icoanelor, a fost adus şi înmormântat cu mare cinste în
Constantinopol. Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte în ziua de 2 iunie, numindu-l cu titlul
de „mărturisitor”.
Opera
Patriarhul Nichifor a scris foarte mult, dar se păstrează astăzi mai puţin de
jumătate din opera lui.
I. Opere istorice
„Breviarium” – o cronică asemănătoare cu cea a lui Theofanes, una din cele
mai bune de acest gen.
„Cronologie” – în care aflăm date despre împăraţii iconoclaşti, în problema
tratării iconoclasmului, Nichifor este mai ponderat decât Theofanes.
II. Opere polemice
- „Scrisoarea către Papa Leon al III-lea” – este o mărturisire de credinţă cu ocazia
alegerii lui ca patriarh.
- „Apologia mică”
- „Apologia mare”
Aceste două lucrări tratează în special problema cultului icoanelor, făcând
aluzie şi la problemele trinitară şi hristologică.
- Antireticus, în trei cărţi apologetice, îndreptate împotriva lucrărilor
iconoclaste ale împăratului Constantin al V-lea şi hotărârilor dogmatice ale celor 2
sinoade iconoclaste din 754 şi 815.
- „Scrisoare contra lui Eusebiu” - condamnă concepţia ariană a acestuia.
- 49 de Canoane, multe din ele având ca subiect disciplina monahilor.

7
 Doctrina
Eclesiologia:
Sf. Nichifor merge pe linia tradiţională în ceea ce priveşte noţiunea de Biserică,
dar întâlnim şi elemente noi. El vorbeşte mai pronunţat despre dinamica bisericii
ca element fundamental, în acest context vorbeşte despre Biserica luptătoare care a
jucat un rol important în lupta împotriva iconoclasmului. El spune că Biserica ca
„locaş al înţelepciunii” este zidită din sfintele şi dumnezeieştile dogme ca din nişte
pietre preţioase. Cei care nu respectă hotărârile sinoadelor ecumenice, care au fixat
normele de credinţă, s-au rupt de Biserică, în acest context susţine că tainele
săvârşite de iconoclaşti nu sunt decât comedii blasfemiatoare, deoarece clericii
iconoclaşti au căzut din har. Cei care cad din credinţă cad şi din comuniunea
Bisericii şi a Duhului Sfânt.
Biserica este fără greşeală, chiar şi dacă în comuniunea ei sunt păcătoşi.
Ereticii, aici se referă la iconoclaşti, sunt, însă, mai periculoşi decât fariseii şi
cărturarii. Cei din urmă cel puţin învăţau corect, iar cine urma învăţătura lor,
urma calea cea bună, bineînţeles făcând abstracţie de purtarea fariseilor în viata
lor particulară. Iconoclaştii, însă sunt asemenea fariseilor şi în viata lor particulară
dar şi învaţă greşit. Deci, cei ce urmează învăţăturii lor, greşesc faţă de învăţătura
de credinţă a Bisericii.
Biserica este cea care păstrează împlinirea profeţiilor Vechiului Testament
şi, prin urmare, ea a biruit asupra tuturor credinţelor idolatre. Cine acuză Biserica
de cădere în idolatrie (referitor la iconoclasm) acela neagă împlinirea profeţiilor în
Biserica lui Iisus Hristos. El este Capul Bisericii şi de aceea ea nu poate greşi
sau cădea din nou în idolatrie. Biserica este mireasa lui Hristos şi de aceea, El nu
o poate lăsa să cadă în idolatrie, cum afirmă iconoclaştii. Dacă Biserica ar fi
căzut din nou în idolatrie însemnează că biruinţa lui Iisus Hristos asupra
demonilor ar fi fost numai fictivă.
Vorbind despre ierarhia Bisericii, Sf. Nichifor spune că ierarhia bisericească
o închipuie pe cea cerească, mai ales în Sf. Liturghie, dar şi în celelalte slujbe.
În ceea ce priveşte Sf. Euharistie, Sf. Nichifor, combătând pe împăratul
iconoclast Constantin al V-lea, care afirmă că singura icoană reală a lui Hristos
este Euharistia, afirmă că pâinea şi vinul reprezintă icoana lui Hristos doar
înainte de epicleză, căci după aceea ele sunt Trupul şi Sângele Domnului în
prezenţă reală.

Hristologia
În problema hristologică, Sf. Nichifor păstrează linia calcedoniană, accentuând
unitatea fiinţei dumnezeieşti. El accentuează perfecţiunea firii umane, Hristos
fiind Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. Ca Dumnezeu – este nemuritor,
nepătimitor şi necircumscris, atribute care sunt, însă, specifice firii umane.
Urmând acest adevăr de credinţă nu se poate aluneca nici în nestorianism şi nici în
monofizitism. Cine recunoaşte în Iisus Hristos două firi de sine-stătătoare, acela
recunoaşte în Iisus Hristos şi două voinţe şi două energii.
Combătând iconoclasmul, care Îl prezintă pe Iisus Hristos ca un om simplu,
acuzând Biserica de a fi căzut din nou în idolatrie, însemnează că fie că:

8
 - Iisus nu a mântuit lumea definitiv, deoarece nu a putut face acest lucru,
- El nu a vrut să facă acest lucru,
- El nu a ştiut anticipat despre acest lucru.
Aceste acuze sunt blasfemie faţă de Dumnezeu şi se potrivesc doar unui om
simplu. Iisus ar fi avut parte la necunoaşterea umană şi ar fi asemenea unei
creaturi, ceva asemănător unui profet. Sf. Nichifor învaţă, însă, că Hristos,
Dumnezeu adevărat şi Fiul lui Dumnezeu, din iubire s-a făcut asemenea
oamenilor, dar a rămas înţelepciunea însăşi şi Dătătorul de înţelepciune. El,
a ştiut cum să mântuiască lumea, a vrut şi a putut acest lucru.
Vorbind în continuare despre unirea ipostatică a celor două naturi, unire
care după părerea iconoclaştilor este distrusă atunci când se păstrează icoana
lui Hristos, Sf. Nichifor arată că în acest caz ar trebui să afirmăm că şi la naştere
au fost despărţite cele două naturi, deoarece Fecioara Maria nu ar fi putut naşte
firea dumnezeiască, însă, precum Sf. Fecioara a născut pe Domnul Iisus Hristos,
Dumnezeu şi om, în acelaşi fel şi icoana zugrăveşte pe Iisus Hristos, fără a
desparte cele două firi. Argumentarea este asemănătoare Sf. Ioan Damaschin,
care afirmă că prin întruparea Sa, noi L-am văzut pe Iisus Hristos Dumnezeu şi
Om şi nu numai pe Omul-Iisus separat.
Deoarece iconoclaştii afirmă că icoana, respectiv pictura, desparte cele două
firi, atunci însemnează, prin analogie, că nici omul nu poate fi reprezentat
iconografic, deoarece şi el este din două elemente, trup şi suflet, unul văzut şi
altul nevăzut. Deci, pictorul ar despărţi prin pictură trupul de suflet, deci, pictura
ar omorî sufletul, ceea ce este fals şi ceea ce iconoclaştii nu combat, respectiv,
pictarea omului.
Sf. Nichifor învaţă că Iisus Hristos poate fi circumscris şi după înviere,
deoarece şi după aceea a mâncat şi a băut în faţa ucenicilor. Firea umană a fost
îndumnezeită, dar nu şi-a pierdut atributele specifice umanităţii, în speţă –
circumscrierea. Atunci când era în Galileea, după înviere, nu era şi în Ierusalim,
chiar dacă dumnezeirea este atot-prezentă. Prin urmare, firea umană nu este nici
după înviere absorbită de cea divină, ci îndumnezeită, ceea ce o face nemuritoare,
nestricăcioasă, nepătimaşă prin voinţă. Prin voinţa omului urmează calea cea
dreaptă care duce spre nemurire.
Şederea de-a dreapta Tatălui nu păgubeşte firea umană. Chiar şi în acest caz
firea umană este limitată spaţial, învaţă Sf. Nichifor.

Icoană. Cultul icoanelor.

Sf. Nichifor se ocupă îndeosebi cu noţiunea de „icoană”, pe care o explică
pentru a clarifica şi a apăra cultul icoanelor. Astfel, el învaţă că tot ceea ce
aminteşte sau reprezintă lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos (şi ne duce cu
mintea la El) este demn de venerat, deci şi icoanele. Prin icoană se naşte conştiinţa
Arhetipului şi amintirea Lui. Totuşi, lor (icoanelor) nu li se aduce adorare (λατρεία)
ca lui Dumnezeu, ci venerare (προσκυνεσις), ştiind că cinstea adusă lor se reflectă
asupra celui care este reprezentat în icoană.
Sf. Nichifor defineşte noţiunea de icoană astfel:

9
 „Icoana este o reprezentare a prototipului, care se deosebeşte de acesta prin
esenţă şi substrat”. Relaţia dintre icoană şi prototip constă în aceea că icoana
reprezintă prototipul, însă se deosebeşte de acesta după esenţă (κατά φύσυν), dar
sunt egale cu prototipul după ipostas (καθ’υπόστασiν) şi după nume (κατά τÕ
Ôνοµα).
În legătură cu noţiunea de icoană Sf. Nichifor vorbeşte şi despre termenul de
circumscris, ceea ce este specific celui care este limitat în spaţiu şi sau în timp.
Îngerii şi sufletul nu sunt limitaţi de spaţiu, însă, în timp pot fi circumscrişi, în
sensul că ei nu au un sfârşit, însă au un început. Corpul poate fi circumscris în
spaţiu. Prin urmare pictorul nu circumscrie pe cineva, ci numai scrie în sensul că
zugrăveşte. De aceea, ceea ce putea fi zugrăvit aceea este şi circumscris, dar nu şi
invers.
Vorbind despre relaţia icoană-cuvânt, Sf. Nichifor învaţă că nu poate fi
considerată icoana mai prejos decât cuvântul, ţinând seama că şi cuvântul este de
fapt o icoană a unui lucru. Dimpotrivă icoana ne pune mai repede şi mai uşor în
relaţie cu obiectul decât o face cuvântul.
Sf. Nichifor aşează icoana chiar înaintea semnului Sfintei Cruci, motivând că
pentru a înţelege venerarea crucii trebuie să cunoaştem istoria pătimirii lui Iisus, în
timp ce icoana răstignirii ne prezintă scena direct şi este reprezentat şi Cel răstignit,
adică Hristos. Icoana răstignirii o putem numi „Hristos”, în timp ce crucea nu poate fi
numită astfel.
Icoana este înaintea creaţiei, deoarece Dumnezeu a creat lumea după prototipuri
făcute de El şi om după chipul Lui. Aici este vorba de icoană în sens neoplatonic, ca
paradigme.
Noţiunea de icoană poate fi găsită chiar şi în adâncul dumnezeirii, pentru că
Iisus Hristos este icoana Tatălui.

10
 FOTIE, PATRIARHUL CONSTANTINOPOLULUI
Fotie s-a născut în Constantinopol pe la 820 dintr-o familie distinsă. Era
nepotul patriarhului Tarasie († 806). Fotie a fost înzestrat cu multe şi bogate
daruri naturale. A studiat, logica, dialectica, poetica, retorica, medicina,
matematica, dreptul, teologia. A activat în Constantinopol cu mult succes ca
profesor de teologie, filologie şi filozofie, mai cu seamă a filozofiei aristotelice.
Datorită culturii sale deosebite şi a legăturilor sale cu curtea imperială, a fost
numit prim secretar imperial în serviciul direct al împăratului, iar o vreme a fost
ambasador la Bagdad, în anul 858, deşi laic, a fost numit patriarh al
Constantinopolului în locul patriarhului Ignatie, depus din scaun de cezarul
Bardas. Cu Fotie ca patriarh au început zile grele pentru Biserica bizantină.
Clerul s-a împărţit în două partide: una, în frunte cu monahii de la mănăstirea
Studion, erau de partea lui Ignatie, altă partidă de partea lui Fotie. Pentru a
împăca cele două partide, Fotie a convocat un sinod în 859 în Constantinopol,
care a recunoscut pe Fotie ca patriarh canonic spre şi mai marea nemulţumire a
ignaţienilor. Tot din dorinţa de a pune capăt certei, Fotie a îndemnat pe împăratul
Mihail III (842-867) să convoace un sinod la care să fie invitaţi patriarhii din
răsărit şi papa. Sinodul, ţinut la Constantinopol în 861, s-a pronunţat pentru Fotie
şi depunerea lui Ignatie. Papa Nicolae I a dezaprobat atitudinea delegaţilor săi de
la sinod şi într-un sinod ţinut la Lateran în 863 a excomunicat pe Fotie şi clerul
său şi a recunoscut ca patriarh pe Ignatie. Cu aceasta a început ruptura dintre
Roma şi Bizanţ, primul pas fiind făcut de Roma, prin papa Nicolae I, om
ambiţios care căuta să întindă universalismul roman şi asupra Bisericii de
Răsărit. Fotie n-a rămas fără răspuns la excomunicarea pronunţată de Roma. A
convocat în vara anului 867 un senat, la care au participat şi reprezentaţii celor
trei patriarhii ortodoxe. Sinodul a excomunicat pe papa Nicolae I declarând
eterodoxe inovaţiile apusene, în frunte cu adaosul Filioque. Dar în toamna
aceluiaşi an, la 23 septembrie 867, împăratul Mihail al III-lea a fost ucis şi s-a
urcat pe tronul bizantin Vasile I (867-886). Noul împărat a înlăturat pe patriarhul
Fotie, pe care l-a exilat, închizându-1 într-o mănăstire, şi l-a adus înapoi pe
scaunul patriarhal pe Ignatie. La cererea lui Ignatie s-a ţinut un sinod în
Constantinopol în 869, care a excomunicat şi anatemizat pe Fotie. Biserica
Romano-catolică consideră acest sinod drept al VIII-lea sinod ecumenic. După trei
ani, Fotie, câştigând încrederea şi favoarea împăratului, s-a întors în
Constantinopol. Împăratul Vasile l-a făcut consilierul său intim, i-a încredinţat
instrucţia copiilor să-i şi la numit profesor la cea mai înaltă şcoală din
Constantinopol, care funcţiona în palatul imperial, în scurtă vreme Fotie s-a
împăcat cu Ignatie. În 877, după moartea lui Ignatie, Fotie a fost repus în drepturile
sale de patriarh. Cea dintâi grijă a lui Fotie a fost convocarea unui sinod care să
revizuiască condamnarea rostită de sinodul din 869. Sinodul s-a deschis în
noiembrie 879, la care au participat 383 de delegaţi, între care delegaţii
patriarhilor răsăriteni şi delegaţii papei. Sinodul a hotărât anularea anatemei şi
excomunicării asupra lui Fotie de sinodul din 869, ştergerea acestui sinod de
pe lista sinoadelor şi proclamarea sinodului din 879 ca al VIII-lea sinod
ecumenic. După acest sinod legăturile dintre Biserica de Răsărit şi Biserica de
11
Apus s-au reluat şi s-au continuat până în 1054, când s-au rupt din nou. Fotie
însă n-a putut rămâne pe scaunul său decât până în 886, când noul împărat al
Bizanţului Leon al VI-lea înţeleptul (886-912), care a urmat pe tronul tatălui său
Vasile I, la silit să demisioneze, sub pretextul că a participat la o acţiune
împotriva lui, dar în realitate pentru că vroia să ridice pe scaunul patriarhal pe
fratele său Ştefan, un tânăr în vârstă de 16 ani. Împăratul Leon al VI-lea l-a
trimis pe Fotie într-o mănăstire de lângă Constantinopol. De atunci nu avem
nici o ştire despre el. A murit în această mănăstire, probabil în anul 893. La
scurtă vreme după moartea sa, Biserica Ortodoxă l-a declarat Sfânt şi se
prăznuieşte pomenirea la 6 februarie.
Scrierile lui Fotie se împart în două clase mari: scrieri teologice şi scrieri
profane. Ne vom ocupa numai de scrierile sale teologice.
1. Cea mai mare lucrare teologică a lui Fotie este Amfilohia. Poartă acest
nume pentru că a fost dedicată mitropolitului Amfilohie al Cizicului. Lucrarea,
scrisă în primul său exil cuprinde răspunsurile lui Fotie la 324 întrebări a lui
Amfilohie cu privire la anumite probleme grele scripturistice şi teologice. Sunt
atinse negreşit şi probleme din alte domenii decât cele teologice. Fotie în
răspunsurile lui are în vedere pe marii scriitori ai bisericii, în special pe
sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Ioan Damaschin, Teodoret al Cirului.
2. Despre mistagogia Sfântului Duh, lucrare cu totul originală, îndreptată
împotriva latinilor, despre purcederea Sfântului Duh. Fotie a adunat în
această lucrare toate argumentele din Sfânta Scriptură şi din Sfinţii Părinţi în
sprijinul dogmei ortodoxe; totuşi argumentele din Scriptură şi din Părinţi păşesc
în urma argumentelor teologice. Fotie îşi scrie opera sa cu mare dexteritate
dialectică şi cu mare perspicacitate. Toţi teologii ortodocşi de mai târziu au
folosit-o ca izvor şi model în scrierile lor îndreptate împotriva dogmei romano-
catolice a lui Filioque.
3. Împotriva maniheilor. Este o lucrare polemică împotriva ereziei
contemporane a pavlicienilor, pe care Fotie o consideră o reînviere a ereziei
maniheilor.
4. Biblioteca sau Myrovivlon. În scrierea aceasta, compusă înainte de 858,
Fotie reproduce texte mai mari sau mai mici, din 280 scrieri din literatura
teologică sau profană pe care le-a citit şi cărora le adaugă introduceri,
comentarii şi însemnări bibliografice. Valoarea acestei lucrări este mare, pentru că
numai datorită ei luăm cunoştinţă de cuprinsul unor lucrări despre care altfel n-
am fi ştiut nimic.
Fotie a scris şi Comentarii la diferite cărţi ale Scripturii. Ni s-au păstrat
doar fragmente.
Opera oratorică a lui Fotie cuprinde 128 de Omilii sau cuvinte.
Corespondenta sa, formată din 250 scrisori, constituie un document de primul
ordin pentru istoria celei de a doua jumătate al secolului al IX-lea.
Fotie a compus şi câteva piese imnografice liturgice, o stihiră la Sfântul
Metodie şi câteva canoane (Nomocanonul în XIV titluri)
Sintagma canonică, o altă operă canonică, dar şi puţin dogmatică, împotriva
primatului papal.

12
 Ne-a mai rămas de la el şi o Colecţie de maxime.
Multe din scrierile sale teologice sunt pierdute sau nedescoperite.
Fotie a fost una din personalităţile cele mai mari ale epocii bizantine. S-a
distins ca ierarh, ca profesor, ca scriitor, ca apărător a ortodoxiei, ca om. Mai presus
de toate a iubit Ortodoxia şi a apărat-o cu toată puterea talentului său şi cu
sacrificiu vieţii sale. În lupta sa dusă împotriva pretenţiilor de supremaţie ale
Romei şi în special împotriva papei Nicolae I, Fotie apare ca omul hotărât să-şi
apere tezaurul său de credinţă şi să descopere rătăcirile de la credinţă. N-a fost alt
om al epocii bizantine mai lăudat, mai apreciat şi mai iubit, dar în acelaşi timp
mai contestat, mai criticat, mai hulit şi mai defăimat atât de contemporani cât şi de
posteritate ca Fotie. Cu toate acestea Fotie rămâne o mare personalitate, care are
în istoria şi cultura Bizanţului un loc care n-a mai fost ocupat după el de nici un
bizantin.

SFÂNTUL SIMEON NOUL TEOLOG

Sf. Simeon este ca cel mai mare mistic al perioadei de hotar dintre cele două
milenii creştine şi unul din cei mai mari pe care ea avut Biserica vreodată. Cu toate
acestea el nu este considerat un „inovator" în teologie pentru că învăţătura sa se
bazează pe ideile mistice ale înaintaşilor săi: Evagrie Ponticul, Marcu Eremitul
(Ascetul), Diadoh al Foticeii, Ioan Scărarul, Pseudo-Dionisie Areopagitul etc.
Sf. Simeon s-a născut în Galata Paflagoniei pe la 949 din părinţi nobili: Vasile
şi Eugenia. Pe când era tânăr a fost adus de părinţii săi în Constantinopol la studii,
spre a-l destina unei funcţii înalte la curtea imperială. Părinţii lui nădăjduiau în
sprijinul moral şi material al unchiului său, care avea un post însemnat în capitala
imperiului, în Constantinopol Simeon a urmat aşa-numita instrucţie enciclică;
aceasta cuprindea cele 7 arte liberale: gramatica, retorica, dialectica, aritmetica,
geometria, astronomia şi muzica. După terminarea studiilor unchiul său l-a numit
spătar ocuvicular. Simeon a primit această funcţie numai pentru a satisface dorinţa
unchiului şi părinţilor săi, dar cu gândul ascuns de a o părăsi îndată ce se va ivi
ocazia. Ezitările lui de a îmbrăţişa o funcţie publică s-au datorat legăturilor lui cu
Simeon Studitul, numit şi „Evlaviosul". L-a cunoscut pe acest mare ascet de la
mănăstirea Studion pe când avea 14 ani; îndrăgostit prin el de viata monahală, a vrut
să rămână în mănăstirea lui, dar Simeon nu l-a primit din pricina vârstei lui fragede;
în schimb Simeon Studitul, spre a-l forma pentru viata lui monahală, i-a dat să citească
lucrări ale părinţilor, printre care scrierile lui Marcu Ascetul şi Diadoh al Foticeii.
Aceste lucrări i-au dezvoltat tendinţele mistice şi ascetice native. Şi pentru că nu
putea scăpa de sub influenta unchiului său, tânărul Simeon a continuat să rămână
in casa lui şi în slujbe la curtea imperială. După moartea unchiului său, în 977, cu
toată împotrivirea părinţilor săi, a intrat în mănăstirea Studion şi a luat numele de
Simeon, după numele dascălului său. Că laic se numea, probabil, Gheorghe. N-a
putut rămâne în această mănăstire decât numai un an, pentru că sistemul gherontic,
după care vieţuia el împreună cu dascălul său, se împotrivea sistemului chinovial pe
care-l avea mănăstirea. Din pricina aceasta a fost silit să plece din mănăstire şi s-a
mutat într-o mănăstire apropiată, mănăstirea Sfântul Mamas (Mamant). A fost
13
hirotonit preot în anul 980, iar după moartea stareţului Antonie, a fost numit egumen
al mănăstirii prin decret patriarhal. Până la intrarea lui Simeon în această mănăstire,
mănăstirea Sfântului Mamant era necunoscută, era săracă şi pe jumătate în ruină.
Prin viata şi activitatea noului egumen, mănăstirea s-a îmbogăţit şi material, şi
spiritual, încât în puţin timp dobândise o altă viată. Sfântul Simeon cerea
monahilor săi şi fapta (pr£xij), dar pe lângă aceasta le cerea şi contemplaţie.
Pentru a le încălzi inimile spre acest fel de viată spirituală, Simeon avea legături
personale strânse cu ei şi le vorbea des; catehezele sale aveau acest scop. Dar n-a
găsit totdeauna răspuns din partea monahilor; ei erau oameni obişnuiţi numai cu
slujbele bisericeşti; calea mistică fusese uitată de veacuri, iar dorinţa lui Simeon
de a-i face contemplativi îi înstrăina de el. Viata îngerească era privită ca o
problemă a veacului viitor, iar asemănarea cu părinţii era socotită cu neputinţă.
Dar Simeon era de altă părere: neputinţa este numai pentru acei care nu
urmăresc, nici nu doresc viata contemplativă. Mulţi dintre monahii lui nu l-au
înţeles şi s-au pornit cu duşmănie împotriva lui. Treizeci dintre ei s-au răsculat,
au întrerupt orice legătură cu el şi au căutat să-l alunge din mănăstire. L-au
reclamat la patriarhul Sinesie II (996-998), care nu numai că nu le-a dat dreptate,
dar i-a pedepsit cu exilul; în urma rugăminţilor lui Simeon, patriarhul le-a ridicat
pedeapsa. După acest incident, Simeon a rămas netulburat. S-au strâns în jurul
lui nenumăraţi ucenici, atât din răsărit, cât şi din apus. Unul dintre aceştia este
Nichita Stethatul (Pieptosul), biograful său de mai târziu. După 25 de ani de
stăreţie, de bună voie se retrage ca să se consacre sihăstriei. In acest timp s-a
consacrat scrierii lucrărilor sale şi s-a îngrijit de un cult pentru dascălul său
Simeon Evlaviosul, care murise în 986. În acest scop i-a alcătuit o slujbă, i-a făcut
o icoană şi i-a fixat o zi de pomenire. Iniţiativa Sfântului Simeon a provocat
împotrivirea lui Ştefan al Nicomidiei, care pentru a fi protosinghel al patriarhiei a
demisionat din postul de mitropolit al Nicomidiei. La început patriarhul Serghie
(999-1020), auzind de iniţiativa lui Simeon l-a lăudat; dar Ştefan, luând şi spiritul
unor arhierei, a reuşit în urma unui proces, care a durat şase ani, să-l atragă şi pe
patriarh de partea lui şi să-l exileze pe Simeon pe tărâmul celălalt al Propontidei,
Marea Marmara de azi. La Chrysopolis a găsit o mică biserică ruinată, a reparat-o
şi cu timpul a transformat-o într-o mică mănăstire, Sfânta Marina, la care a atras
mulţi ucenici, unde a mai trăit 23 de ani. Deşi patriarhul Serghie l-a rechemat din
surghiun, Simeon n-a vrut să se mai reîntoarcă în capitală. Unii cercetători pun
moartea sa în anul 1022, alţii - în anul 1038. Ca la mai toţi Sfinţii ziua morţii lui e
mai sigură decât anul morţii lui. A murit la 12 martie, când Biserica Ortodoxă îi
pomeneşte amintirea sa; (se mai pomeneşte şi pe 12 octombrie). Cu toată
strădania biografului său, Nichita Stitatul, generalizarea cultului său s-a făcut mai
târziu, deşi imnurile sale au intrat curând în slujbele bisericeşti. De altfel şi ideile
sale au fost uitate şi au apărut după trei secole în isihasm. Sf. Simeon a rămas sub
numele de „Simeon Noul Teolog”. Acest nume i s-a dar de ucenicii lui; l-au numit
„teolog”, pentru că a adâncit problemele teologiei, şi „nou” spre a-l deosebi de
ceilalţi doi teologi vechi ai Bisericii: Ioan Evanghelistul şi Grigore din Nazianz.
După mărturia lui Nichita Stithatul, ucenicul şi biograful său, Sf. Simeon a
început să scrie de pe când era în mănăstirea Studion, fiind în vârstă de 27 de ani

14
şi şi-a continuat activitatea sa literară atât la mănăstirea Sfântului Mamant, cât şi
în mica mănăstire, în care s-a retras când a fost exilat.
De la sfântul Simeon ne-au rămas următoarele scrieri:
1. Imnurile dragostei dumnezeieşti. Tradiţia nu e de acord cu numărul
imnurilor sfântului Simeon Noul Teolog. S-au publicat până acum 55 de imnuri.
Au fost compuse de-a lungul întregii sale vieţi. Imnurile nu sunt scrise în
versuri ritmice, ci în versuri politice sau populare – frecvente în epoca
bizantină – de 12, 15 şi 16 silabe. A făcut lucru pentru ca imnurile sale nu erau
destinate cultului, ci lecturii. „Imnurile dragostei dumnezeieşti” exprimă bogata
experienţă duhovnicească a sfântului Simeon.
2. Capete în trei serii:
- 100 capete practice şi teologice;
- 25 capete gnostice şi teologice;
- 100 capete teologice şi practice (etice).
Capetele au fost compuse pe când era stareţ la mănăstirea Sfântul Mamant,
după răscoala celor treizeci de călugări. Capetele descriu cele trei trepte ale
progresului spiritual al ascetului: de la viata păcătoasă la faptă, de la faptă la
cunoştinţă, de la cunoştinţă la teologie.
Catehezele în număr de 34 au fost scrise pe când era stareţ la
mănăstirea Sfântului Mamant, fiind adresate monahilor săi. În ele tratează
diferite probleme care frământă pe monahi şi le analizează cu scopul de a
prezenta desăvârşirea monahală.
3 Trei cuvinte teologice.
4 Cincisprezece cuvinte morale.
5 Două colecţii de Cuvinte înrudite cu Catehezele. Şi prima, şi a doua colecţie
sunt o redactare posterioară făcută de Sfântul Simeon unora din scrierile sale;
unii cercetători sunt de părere că redactarea lor se datorează altei mâni; scopul
alcătuirii lor a fost de a fi destinate marelui public; de aceea au fost lăsate la o
parte toate elementele care priveau viata monahală; de asemenea au fost
îndepărtate şi frazele dogmatice suspecte, de care fusese acuzat Sfântul Simeon.
6 Epistole. Ni s-au transmis 5 epistole. Epistola despre spovedanie, transmisă
nouă sub numele sfântului Ioan Damaschin, este tot a Sfântului Simeon Noul
Teolog.
Sub numele Sfântului Simeon circulă şi o lucrare de mare răsunet, care a stat
la baza tehnicii rugăciunii isihaştilor: Metoda sfinţitei rugăciuni şi a luării
aminte. Lucrarea nu este a Sfântului Simeon, ci a unui alt scriitor din secolul al XII-
lea sau al XIII-lea.

Doctrina
În teologia sa mistică, Sfântul Simeon distinge trei stadii de desăvârşire
duhovnicească: fapta, cunoştinţa şi teologia. Fapta este, în special, strădania
pentru dobândirea apatiei (nepătimirii), cunoştinţa este strădania pentru
înţelegerea dumnezeirii, iar teologia este contemplarea celor dumnezeieşti.
Teologia este cel mai înalt stadiu al desăvârşirii. Originalitatea doctrinei mistice a
lui Simeon stă în învăţătura lui despre lumină, în care a depăşit pe teologul

15
dinaintea lui. Aproape fiecare pagină din scrierile lui are cuvântul lumină sau
iluminare, sau alt cuvânt asemănător. Dar trebuie notat că Sfântul Simeon nu
învaţă că scopul final al înălţării duhovniceşti este contemplarea luminii; scopul
final este întâlnirea cu Hristos, unirea cu El. Intr-o epocă în care se uitase de
veacuri vechea tradiţie pentru unirea şi asemănarea cu Dumnezeu şi într-o epocă în
care aveau precădere numai slujbele religioase, Sfântul Simeon a venit cu
iniţiativa de a reînvia experienţa duhovnicească interioară. N-a îndepărtat slujbele
religioase ca mijloace exterioare de sfinţire ale omului, nici n-a dispreţuit
organizarea bisericească, ci a dat primul loc contactului personal cu Dumnezeu.
Dar felul în care şi-a exprimat experienţele sale duhovniceşti şi noile sale idei
au dat naştere la răstălmăciri şi reacţii. Din pricina aceasta multă vreme
teologia sa mistică n-a avut un prea mare răsunet.
Pentru Sf. Simeon credinţa creştină presupune în mod obligatoriu o legătură
directă cu Hristos concretizată în „simţirea” Harului dumnezeiesc şi în „vederea”
nemijlocită a lui Dumnezeu (dar nu a fiinţei, ci a lucrării Lui pline de lumină).
Esenţa creştinismului se rezumă la cunoaşterea lui Dumnezeu, dar nu o
cunoaştere raţională, ci una vie, comunicativă. Negarea posibilităţii stabilirii
unei legături vii şi conştiente cu Dumnezeu (în Hristos şi în Duhul Sfânt),
constituie pentru Sf. Simeon cea mai mare erezie, întrucât neagă direct orice
lucrare mântuitoare a lui Hristos (Imnul 27).
În ce priveşte Taina Pocăinţei, Sf. Simeon spune că mărturisirea
păcatelor o poate asculta doar cel care îl poate vedea pe Dumnezeu şi aici el se
referea mai mult la monahii simpli decât la episcopi sau preoţi (Epistola 1).
Ideea va fi combătută cu patru secole mai târziu de Sf. Simeon al Tesalonicului, dar
este totuşi practicată şi astăzi în Sfântul Munte unde de multe ori călugării şi
mirenii se mărturisesc la un monah bătrân duhovnicesc, fără ca acesta să fie
preot. Unii chiar l-au învinuit pe Sf. Simeon că ar face parte din secta mesalienilor
(care negau lucrarea şi puterea sfintelor Taine), dar acest lucru nu are vre-un temei
întrucât Sf. Simeon nu neagă acest lucru. Mai mult decât atât, nici un părinte din acea
perioadă nu a pus un accent mai mare pe Sfintele Taine, aşa cum a făcut-o Sf.
Simeon Noul Teolog. Ca mulţi alţi Sfinţi Părinţi, Sf. Simeon pune un accent deosebit
pe Taina sfintei împărtăşanii care, după părerea lui, trebuie făcută foarte des, chiar
zilnic, dar de fiecare dată cu binecuvântarea duhovnicului şi cu multe lacrimi.
„Fără lacrimi nimeni nu se poate împărtăşi” 3 (Cateheza 4). El însuşi se împărtăşea în
fiecare zi şi cerea acest lucru şi monahilor pe care-i conducea. Euharistia este unirea
deplină a noastră cu Hristos şi izvor nesecat de Har şi de viată veşnică.
Personalitatea şi opera Sfântului Simeon Noul Teolog rămâne una extrem de
importantă; tocmai de aceea lui i s-a dat şi acest nume de „Noul Teolog”, pentru că se
înscrie pe linia teologică a celorlalţi doi „teologi”, aprofunzând şi făcând mai accesibil
nouă misterul teologiei mântuirii prin Hristos în Duhul Sfânt.

3 De multe ori aceste cuvinte au tulburat pe mulţi, iar pe alţii chiar i-au oprit de la Împărtăşanie. Lacrimile de care
vorbeşte Sf. Simeon trebuie înţelese în sens direct, dar şi ca o tânguire, o străpungere a inimii. Chiar el, în rugăciunea a
7-a înainte de Împărtăşanie spune că Dumnezeu nu trece cu vederea „nici o picătură (de lacrimi) şi nici din picătură vreo
parte”; iar alţi Sfinţi Părinţi spun că zdrobirea inimii cu tânguire, dar fără lacrimi, uneori ne este mai de folos decât
lacrimile, întrucât ne fereşte de mândrie şi ne ţin într-o nemulţumire faţă de noi înşine (că nu am plâns).
16
 ISIHASMUL FILOCALIC
Isihasmul, aşa cum am spus mai sus, a fost practicat încă de primii creştini,
dar mai ales de părinţii pustiei din sec. IV-VI. Prin Sf. Simeon Noul Teolog şi apoi
prin ceilalţi părinţii „trezvitori”, majoritatea aghioriţi, isihasmul va intra într-o
nouă fază istorică care, deşi nu era formulat dogmatic foarte precis (lucru care-l va
face abia Sf. Grigore Palama apoi Sf. Calist şi Ignatie), rămâne şi astăzi un izvor
indispensabil de învăţătură isihastă şi ocupă un loc important în colecţia
Filocaliei. Din păcate nu putem să vorbim despre fiecare dintre ei. Ne vom limita
la scoaterea în evidentă a aportului pe care l-au adus câţiva dintre ei: Cuviosul
Nichifor din Singurătate, Sf. Teolipt al Filadelfiei, povăţuitorul Sf. Grigore
Palama, şi Sf. Grigore Sinaitul.
Cuviosul Nichifor din Singurătate, unul dintre promotorii
isihasmului atonit şi de la care ne-a rămas şi ceva scris şi anume: un Cuvânt plin de
mult folos despre rugăciune, trezvie şi paza inimii, s-a născut pe la anii 1215-1220 în
Italia, fiind de credinţă catolic. După cum spune Sf. Grigore Palama, acest părinte
„s-a alipit credinţei noastre ortodoxe... şi a socotit mai scumpă credinţa noastră ca a
sa, pentru cuvântul adevărului care e la noi”.
A ales apoi o viată retrasă şi în deplină ascultare pe lângă părinţii de atunci
ai Athosului. Nu mult după anul 1274, împotrivindu-se unirii cu Roma făcute de
Mihail ai VIII-lea Paleologul, este exilat pe una din insulele pustii ale Mării Egee.
Acolo se întâlneşte cu un alt exilat – Teolipt, viitor mitropolit al Filadelfiei, pe
care-l învaţă „metoda rugăciunii lui Iisus”4 şi folosul liniştirii şi al contemplaţiei.
Această metodă constă în coborârea şi unirea mintii cu inima în rugăciune cu
ajutorul respiraţiei. Această metodă este recomandată de foarte mulţi părinţi, mai
ales de la Cuv. Nichifor încoace, cu mici diferenţe, care nu înseamnă neapărat
contraziceri. Mai mult decât atât, „metoda” recomandată de Cuv. Nichifor şi de
alţi părinţi rămâne doar o tehnică exterioară care nu aduce mântuirea prin ea
însăşi (cum se întâmplă în unele religii asiatice), ci doar ajută la restabilirea
unităţii pierdute a mintii şi a inimii prin rugăciune şi contemplaţie. Fără de
rugăciune nu putem să stabilim o relaţie de comuniune vie cu Hristos – Cel care ne
mântuieşte.
Deşi Cuv. Nichifor iubea foarte mult singurătatea şi liniştea (de unde-i vine şi
apelativul „din singurătate”), el nu refuza discuţiile şi îi învăţa şi pe alţii ceea ce
însuşi a învăţat în Sfântul Munte. A murit între anii 1290-1300, lăsând în scris, pe
lângă scrierea filocalică de care am amintit şi un tratat împotriva latinilor, despre
purcederea Duhului Sfânt.

Sf. Teolipt, mitropolitul Filadelfiei, s-a născut la Niceea prin anul 1250 unde s-
a căsătorit şi a fost hirotonit diacon. Când împăratul Mihail al VIII-lea a primit Unirea
cu Roma din 1274, Teolipt a organizat mişcarea de rezistentă în toată Bitinia. Pentru
acest lucru a fost exilat într-o insulă din Marea Egee unde face cunoştinţă cu
Nichifor din Singurătate care-l învăţase o metodă a rugăciunii isihaste. Mai târziu,

4 Aşa o va numi Sf. Nicodim Aghioritul în Filocalia sa.

17
Teolipt îl va introduce la rândul său pe Sf. Grigore Palama în practica
rugăciunii şi a contemplaţiei, aşa cum recunoaşte însuşi Sf. Grigore.
După o vreme, împăratul la eliberat pe Teolipt, apoi iarăşi l-a închis pentru că
susţinea pe faţă opoziţia sa faţă de Unirea cu Roma. După ce papa Martin al IV a
denunţat în 1281 Unirea de la Lyon, Teolipt este iarăşi eliberat, iar pe la anul 1284
este ales şi hirotonit mitropolit al Filadelfiei. În anul 1285 participă şi semnează
Tomosul unui Sinod constantinopolitan care a respins erezia latină despre
purcederea Duhului Sfânt şi de la Fiul, dar admitea „strălucirea veşnică a Duhului
prin Fiul”. Unii ierarhi, respingeau şi acest lucru spunând că între Fiul Şi Duhul
Sfânt nu există nici o relaţiei eternă, ci doar o trimitere temporară la Cinzecime. Dar
ulterior, mai ales prin Sf. Grigore Palama, s-a reafirmat ortodoxia formulei
Sinodului din 1285, întrucât şi Palama vorbeşte despre strălucirea Duhului prin Fiul,
fără ca acesta să se identifice cu purcederea (şi) din Fiul.
Sf. Teolipt este cunoscut şi ca un mare sfătuitor şi dascăl al rugăciunii. El a
povăţuit duhovniceşte cercurile înalte ale societăţii din Constantinopol din vremea
sa şi în mod special pe principesa bizantină Irina Chumnos (văduva împăratului
Ioan Paleologul), pe care a şi călugărit-o şi care a ctitorit două mănăstiri - una de
călugări şi alta de maici, puse tot în grija lui Teolipt. Ca sfătuitor al monahilor ,
considera viata de obşte superioară celei singuratice (idioritmice).
Opera sa este destul de voluminoasă. Cele mai importante sunt cele două
scrisori dogmatice despre Biserică şi despre Sfintele Taine, precum şi cele două scrieri
filocalice: Despre ostenelile vieţii călugăreşti şi Despre lucrarea cea ascunsă.5 Sf. Teolipt a
murit prin anii 1324-1325.
O notă caracteristică a învăţăturii Sf. Teolipt, după cum afirmă teologul
ortodox John Meyendorf, este accentul deosebit pus pe lucrarea îndumnezeitoare a
Sfintelor Taine (în mod special Botezul şi Euharistia) precum şi pe legătura dintre
om şi Biserică. „Hristos - Capul Bisericii ne tine legaţi de El şi unul de altul prin
legăturile unei singure credinţe şi ale unei singure învăţături...” El (Hristos) a format
Biserici locale (care sunt unite între ele fiinţial prin faptul că au acelaşi Cap –
Hristos, dar şi pin faptul că mărturisesc la fel despre El), iar prin Sfântul Botez şi
prin scump Sângele Său ne-a adus pe noi în Ele, făcându-ne mădulare ale Bisericii
Una. Sf. Teolipt accentuează faptul că fără Sfintele Taine şi fără rugăciune nu primim
harul îndumnezeitor. „ ...A nu lua parte la Sfânta împărtăşanie sau a te tine departe
de ea, ...Înseamnă a declara că Hristos nu a fost decât om”6

Sfântul Grigorie Sinaitul. Nu se ştie dacă cei doi Grigore: Palama şi Sinaitul
s-au întâlnit vreodată chiar dacă anumite date biografice ale lor se suprapun atât ca
timp, cât şi ca loc. Sfântul Grigore Sinaitul a rămas din totdeauna un îndrumător
practic al mişcării isihaste, fără a se implica direct în disputele teologice ale sec.
XIV pe când Palama, fără a se detaşa de latura practică a isihasmului s-a implicat

5 Aceste două scrieri mistico-ascetice sunt traduse şi comentate în FR vol. VII, dar şi într-o ediţiei mai nouă a Editurii
Deisis (Sibiu, 2000), alături de alte scrieri ale Sf. Teolipt, în două volume.
6 Prin aceasta Sf. Teolipt vrea să spună că dacă Hristos nu a fost şi Dumnezeu, ci doar om, atunci într-adevăr nu avem
nici un motiv să ne împărtăşim din El şi cu El, dar în acelaşi timp înseamnă că omul nu a fost încă răscumpărat şi
mântuit. Numai mărturisirea lui Hristos ca Dumnezeu adevărat (deplin) şi Om adevărat (deplin) şi împărtăşirea din
dumnezeirea Lui înomenită şi din umanitatea Lui îndumnezeită ne dă harul mântuitor şi ne pune într-o relaţie vie cu
Dumnezeu Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt.
18
direct şi până la capăt în disputele teologice ale vremii. O legătură directă şi sigură a
existat însă între ucenicii lui Grigore Sinaitul şi Palama, mai ales prin persoana lui
Isidor – ucenic al Sf. Grigore Sinaitul şi viitor patriarh de Constantinopol, pe care
Palama l-a călugărit.
Sf. Grigore Sinaitul s-a născut pe la anul 1255 la Kukulos, pe ţărmul vestic al
Asiei Mici. După anul 1282 este luat de turci şi dus ca prizonier în Siria, apoi fiind
răscumpărat de creştinii de acolo, se întoarce în Cipru unde a intrat în monahism ca
rasofor, apoi pleacă la Mănăstirea „Sf. Ecaterina" din Sinai unde este tuns monah (de
unde şi numele de „Sinaitul”). De la Sinai vine la Ierusalim apoi în Creta unde
învaţă de la bătrânul monah Arsenie practica rugăciunii curate şi a păzirii mintii.
Din Creta Grigorie trece în Athos, căutând călugări experimentaţi. După îndelungi
căutări a găsit trei bătrâni la Schitul Magula, lângă Mănăstirea Filotheos. Nevoindu-
se aici, Sf. Grigorie a ajuns la concluzia că rugăciunea curată poate fi practicată cel
mai bine în grupuri mici de călugări, dar o consideră posibilă şi în marile chinovii şi
chiar şi în lume. Pe mirenii sau călugării care practicau rugăciunea stând în oraşe,
Sf. Grigorie îi consideră adevăraţi misionari ai Bisericii, opinie pe care o va împărtăşi
şi Palama.
În timpul incursiunilor turceşti din anii 1326-1327 se retrage la Salonic apoi
la Constantinopol, iar după şase luni se duse la Paroria în Munţii Stranta, la graniţa
dintre Imperiul Bizantin şi Bulgaria, apoi se stabileşte în muntele învecinat,
Katakriomenos unde moare la 27 noiembrie 1346, având adunaţi în jurul său o
mulţime de ucenici din toate ţările ortodoxe: cei mai mulţi bulgari, dar şi mulţi
români şi ruşi care la rândul lor au răspândit isihasmul în ţările lor de origine.
Astfel, isihasmul moldovenesc, de exemplu, ajunge în sec. XVII-XVIII să fie cel mai
cunoscut şi mai rodnic din toată lumea ortodoxă, mai ales prin Sf. Nicodim de la
Tismana apoi prin stareţii Gheorghe de la Cernica şi Vasile de la Poiana Mărului,
părintele duhovnicesc al Sf. Paisie de la Neamţ care va încununa această lucrare
duhovnicească de răspândire a învăţăturii isihaste.
Opera Sf. Grigore Sinaitul este destul de voluminoasă şi foarte importantă.
Ediţiile Filocaliei redau în mod special cinci lucrări şi anume:
1. Carte foarte folositoare după acrostih, în număr de 137
2. Alte (7) capete
3. Învăţătură cu de-amănuntul despre liniştire şi despre rugăciune, în 10 capete
4. Despre liniştire şi despre cele două feluri de rugăciune, în 15 capete
5. Despre felul cum trebuie să şadă la rugăciune
Conţinutul scrierilor Sf. Grigore Sinaitul ne înalţă spre culmile reflecţiei
teologice privitoare la Dumnezeu şi la întâlnirea mintii cu Sfânta Treime în altarul cel
mai lăuntric al fiinţei omeneşti – inima. Tratarea nu este una superficială, ci plină de
detalii, iar legătura operei lui cu Părinţii din vechime este evidentă. Unii teologi
afirmă chiar că Sf. Grigore este cel mai subtil analist al mişcărilor psihice şi spirituale
ale fiinţei umane. Atrage de asemeni o foarte mare atenţie asupra nălucirilor şi
amăgirilor pe care le poate avea un începător şi chiar un avansat în practicarea
rugăciunii şi contemplaţiei. Acestea trebuie respinse cu smerenie şi discernământ.

19
 Pune un mare accent, pe lângă rugăciunea lui Iisus şi pe cântarea liturgică şi pe
citirea Sfintei Scripturi şi a Părinţilor ca lucrări duhovniceşti care trebuie practicate în
paralel cu lucrarea rugăciunii.

SFÂNTUL GRIGORIE PALAMA (1296-1359)

Cel mai de seamă reprezentant al mişcării isihaste, cel care a dat o
fundamentare teologică a experienţei isihaste a întâlnirii cu Hristos în lumină,
prin rugăciunea inimii, este Sfântul Grigorie Palama.
Acesta s-a născut la 1296, la Constantinopol, din părinţi evlavioşi. Tatăl, său,
Constantin, membru în Senat şi consilier intim al împăratului Andronic II
Paleologul (1282-1328) s-a îngrijit să-i dea o educaţie aleasă. Încă din adolescentă
a intrat în legătură cu monahii, ducând o viată de asceză. Cel mai bun
îndrumător i-a fost Teolipt, ajuns apoi mitropolit al Filadelfiei, cel care l-a
introdus în disciplina trezviei şi rugăciunii mintii.
La 1318 pleacă cu doi fraţi ai săi la Athos, după ce mama şi surorile sale
intrau într-o mănăstire din Constantinopol, devenind ucenic al bătrânului
monah de la Vatoped. În 1321 când acesta din urmă a murit, Grigorie s-a mutat la
Lavra Sfântului Antonie, continuând viata ascetică,iar în 1324 se retrage la Glosia
unde era un grup de isihaşti, condus de Grigore. Incursiunile turcilor îl determină
în 1326 să vină cu 12 ucenici la Tesalonic. Aici este hirotonit preot, retrăgându-se
la un schit, lângă Bereea, dar în 1331, datorită incursiunilor sârbilor revine la
Athos la schitul Sfântului Sava de lângă Marea Lavră. Continuă să scrie şi să
predice. Aici îi ajunge vestea apariţiei lui Varlaam de Calabria care, ca să câştige
simpatia ortodocşilor ce-l bănuiau de catolicism, a scris mai multe tratate despre
purcederea Sfântul Duh, cuprinzând faza ortodoxă despre un singur principiu
în Sfânta Treime, dar, relativizând diferenţa între catolici şi ortodocşi, susţinea
că Tatăl şi Fiul comunică atât de strâns în cât nu se poate nega participarea
Fiului la actul prin care Tatăl purcede pe Sfântul Duh.
a) Prima fază a disputei palamite. Sfântul Grigore Palama scrie două
tratate despre purcederea Sfântului Duh în 1335, în care respinge relativismul
lui Varlaam, adică metoda lui dialectică, care voia să împace cele două poziţii, şi
apăra metoda demonstrativă, afirmând că în Sfânta Scriptură şi în doctrina
Sfinţilor Părinţi avem dovezi clare pentru învăţătura ortodoxă a purcederii
Sfântului Duh de la Tatăl.
În 1336-1337 scrie două scrisori către Akindinos şi către Varlaam în aceeaşi
problemă.
În 1337 Varlaam scrie trei tratate împotriva isihaştilor şi anume:
a) Despre ştiinţă sau despre dobândirea înţelepciunii;
b) Despre rugăciune sau despre desăvârşirea omenească;
c) Despre lumină.
În anul următor, Palama răspunde cu trei tratate corespunzătoare cu
următoarele titluri:
1. Primul tratat, dintre cele întâi, pentru cei ce vieţuiesc cu sfinţenie în isihie, în ce
măsură şi până la ce grad este folositoare îndeletnicirea cu ştiinţele. Arată aici că ştiinţa
20
nu-L poate descoperi pe Dumnezeu ci ea este o treaptă către credinţă, de aceea
filozofia elenă este inferioară Revelaţiei.
2. Al doilea tratat, pentru cei ce voiesc să concentreze asupra lor în isihie, nu e fără folos
să încerce a-şi ţine mintea înăuntru trupului.
Sfătuieşte ca în timpul rugăciunii, mintea să fie închisă în organul conducător,
în locaşul harului, în locul cel mai dinlăuntru trupului, adică în inimă, cea care
cârmuieşte tot organismul, pentru ca rugăciunea şi unirea cu Dumnezeu să fie
totală.
3. Al treilea tratat, despre lumină şi luminarea dumnezeiască, despre sfânta
fericire despre desăvârşirea cea întru Hristos.
Respinge afirmaţia că această lumină este fiinţă dumnezeiască în sine. Ea este
o energie necreată ce izvorăşte din Dumnezeu şi, deşi se află în unirea absolută
cu El, se împărtăşeşte omului numai după măsura lui de a percepe, fără de esenţă
să se împărtăşească în întregime. Ele nu trebuie amestecate nici despărţite.
Văzând răspunsurile lui Palama, Varlaam cuprins de teamă, a retuşat câte
ceva din scrierile sale, a eliminat apelativul de „omfalopsihi” adresat isihaştilor şi
a redactat cele trei tratate ale sale într-o nouă formă.
Palama răspunde cu alte trei tratate, în care-i menţionează pe Varlaam şi
socotind că este ultima fază a atacurilor acestuia, le intitulează pe ale sale Cele din
urmă. Ele apar în anul 1339 pe când Varlaam era la Avignon ca sol al împăratului
la papă.
La întoarcere, în timpul opririi în Italia, Varlaam alcătuieşte al doilea rând de
trei tratate contra isihaştilor, întitulate de astă dată Contra masalienilor
(bogomililor), dintre care unii se strecuraseră printre isihaşti , repetând continuu
rugăciunea Tatăl nostru şi pretinzând că văd esenţa dumnezeiască.
Întors din apus în oct. 1340, Varlaam merge la Constantinopol unde vine la
sinod pentru condamnarea isihaştilor.
Palama merge la Athos cu Isidor şi alcătuieşte Tomul aghioritic, semnat de
căpeteniile monahismului atonit, reprezentând aderarea Sfântului Munte la
palamism, tomul aprobat de episcopul Iacob de Ierisos în 1341.
În 1341, Palama răspunde noilor acuzaţii ale lui Varlaam, cu alte trei tratate
intitulate:
1. Respingerea absurdităţilor ce rezultă din scrierile filozofului Varlaam, despre
îndumnezeire.
2. Lista absurdităţilor ce rezultă din premisele filozofului Varlaam.
3. Lista absurdităţilor ce rezultă din concluziile filozofului Varlaam.
Varlaam întreba ce este lumina accesibilă rugătorului, ceva creat sau
necreat ?
Dacă este creată, este ceva occidental şi fără valoare deosebită. Dacă este
necreată, atunci se identifică cu Dumnezeu şi în acest sens lumina nu poate fi
văzută, deci este o iluzie.
Palama afirmă că nu este cu neputinţă vederea luminii dumnezeieşti, ea fiind
numai o lucrare dumnezeiască, emanată din Dumnezeu, dar nu identică cu fiinţa
Lui.

21
 Palama face distincţie între fiinţa sau esenţa lui Dumnezeu care este
inaccesibilă oricărei creaturi, îngeri sau oameni, şi lucrările sau energiile devine
necreate, prin care Dumnezeu comunică permanent cu lumea, lucrări pe care
oamenii le pot cunoaşte (bunătatea, dreptatea, harul, lucrarea). Lumina de pe
Tabor este o energie divină necreată care poate fi cunoscută, în condiţii
excepţionale, de rugători. Această lumină este o emanaţie veşnică divinităţii, care
face legătura între lumea imanentă şi divinitatea transcendentă, între veşnicie şi
vremelnicie nu este o prăpastie, ci o comunicare prin aceste lucrări ale
dumnezeirii.
Poziţia lui Varlaam este caracteristică Apusului raţionalist, spiritului
scolastic, care menţine distanta între divin şi uman; cea a lui Palama este
caracteristică religiozităţii răsăritene, având pe deplin sentimentul comuniunii
dintre cele două lumi.
Datorită proporţiilor disputei, în iulie 1341 se tine sinodul de la
Constantinopol, primul sinod palamit. De fapt până în 1369, când Palama va fi
canonizat, se vor tine la Constantinopol 8 sinoade locale legate de palamism. Cu
toate că patriarhul ecumenic, Ioan Calecas este adversar al palamismului, teologia
Sfântului Grigorie Palama a triumfat, însuşi faptul că Patriarhul a ezitat să dea un
tomos arată acest lucru.
Problema principală a sinodului din iunie 1341 de la Constantinopol a fost
aceea a raportului dintre fiinţa necreată şi neîmpărtăşibilă a lui Dumnezeu şi
lucrările sau energiile divine necreate, prin care omul poate stabili un raport
personal cu Sfânta Treime.
Folosindu-se frecvent de mărturiile Sfântului Vasile cel Mare, Sfântul
Dionisie Areopagitul, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Palama arată deosebirea
între fiinţă şi lucrare, fără a le despărţi una de alta. Fiinţa lui Dumnezeu nu se
poate împărtăşi şi vedea; lucrările sale însă se împărtăşesc (harul) sau se văd
(lumina), în stare extatică. Sfinţii Părinţi învaţă acelaşi lucru. Astfel, Sfântul Vasile
cel Mare zice: „Duhul Sfânt după fiinţă este neapropiat, dar cu puterea toate le umple”.
Sau „Iar noi spunem că cunoaştem pe Dumnezeu din lucrări, de fiinţă însă nu ne
putem apropia. Lucrările Lui coboară în noi, dar fiinţa rămâne neapropiată”. Iar Sfântul
Atanasie cel Mare afirmă că „Nici un om nu poate vedea fiinţa lui Dumnezeu
descoperită”.
Biruinţa Sfântului Grigorie Palama a fost evidentă în 1341. Varlaam vine
ruşinat în Italia, trece la catolicism, iar în 1342 este ales episcop de Gorace,
continuând atacurile contra lui Palama şi împotriva Ortodoxiei.
b) A doua fază a disputei palamite îl are ca protagonist pe Grigore
Akindinos, ucenicul lui Varlaam.
La câteva luni, în octombrie 1341, la cererea partizanilor lui Palama, care
începuseră să fie atacaţi de Akindinos, un nou sinod condus de patriarhul
ecumenic Ioan Calecas, a dat un „Tomos sinodal” despre dezaprobarea lui
Varlaam în iunie 1341. La sinodul din octombrie 1341 Akindinos a trebuit să se
prezinte cu aderenţi noi pentru a-şi expune poziţia. Sinodul l-a dezaprobat.
Akindinos acuza pe Palama şi pe cei cu el că sunt susţinătorii lui Ioan VI
Cantacuzino, demis în octombrie 1341 de împărăteasa văduvă Ana de Savoia.

22
Acest fapt va determina închiderea lui Palama în primăvara anului 1343 până în
1347. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu şase ierarhi adepţi ai săi. Dar în 1347
împărăteasa, pentru a da satisfacţie poporului şi monahilor, renunţă la susţinerea
patriarhului Calecas şi a lui Akindinos, care fusese hirotonit diacon de Calecas.
În sinodul de la Constantinopol din 1347 patriarhul Calecas este depus,
Akindinos - condamnat, iar învăţătura Sfântului Grigore Palama reconfirmată.
Înainte ca Tomosul să fie semnat, împăratul Ioan VI Cantacuzino intră în oraş.
Devenit împărat, eliberează pe Palama şi pe cei 6 ucenici ai săi. Isidor devine
patriarh ecumenic, iar acesta îl hirotoniseşte pe Grigorie Palama ca arhiepiscop al
Tesalonicului.
În timpul polemicii cu Akindinos, Palama a alcătuit următoarele scrieri:
1. Apologia mai pe larg despre lucrările dumnezeieşti şi despre împărtăşirea din ele.
2. La ce se referă unitatea în dumnezeire şi la ce deosebirile.
3. Dialogul ortodoxului cu varlaamitul.
4. Dialogul lui Teofanes cu Testimos.
5. Antiretic împotriva lui Akindinos în 1342.
6. Al doilea antiretic din 1342.
7. Varlaam şi Akindinos sunt cei doi care taie greşit şi fără credinţă dumnezeirea
cea una în două.
8. Epistola către Arsenie Studitul.
9. Epistola către Damian Filozoful.
10. Antireticul III, IV şi V, în 1343.
11. Epistola către Atanasie al Cizicului, în 1344.
12. Antireticul VI-VII, 1346.
Interesant de semnalizat faptul că, dacă în polemica cu Varlaam s-a pornit
de la lumina necreată a lui Dumnezeu şi s-a ajuns la dezbaterea raportului dintre
fiinţa şi lucrarea lui Dumnezeu, disputa cu Akindinos a parcurs calea inversă, dar
cu acelaşi rezultat.
În urma scrierilor amintite, precum şi sub presiunea monahilor palamiţi,
care deveniseră o forţă şi din punct de vedere numeric, Akindinos este nevoit să
se recunoască înfrânt.
c) Faza a III-a a disputei palamite.
Locul lui Akindinos în disputa cu Palama va fi luat de filozoful Nichifor
Gregoras. Fire slabă şi ezitantă, Gregoras a încercat prin tatonări prelungite să
împiedice o confruntare directă şi publică cu Palama, dar în final a cerut lui Ioan
VI Cantacuzino să convoace un sinod, care s-a deschis la Constantinopol, în sala
palatului Vlaherne, la 27 mai 1351.
Gregoras avea de partea sa pe Matei al Efesului, Iosif de Ganulus şi pe
mitropolitul Tirului. El îl acuza pe Palama de o afirmaţie pe care acesta n-o făcuse,
cum că trupul lui Hristos s-a prefăcut după esenţă în lumină şi a devenit prin esenţă
nemuritor. Palama a susţinut deosebirea dintre fiinţă şi lucrările lui Dumnezeu,
referindu-se la sinodul VI ecumenic. Au avut loc patru şedinţe dincolo de
eschivări, Gregoras şi ai lui au fost nevoiţi să recunoască netemeinicia
afirmaţiilor lor. Matei al Efesului şi Iosif de Ganulus în sinodul din 1341 au fost
depuşi.

23
 Palama a precizat că folosirea termenului „θεωσις” (dumnezeire) pentru
fiecare lucrare divină nu a fost făcută în sens diteist sau pentru a afirma un
dumnezeu compus, ci pentru explicitatea dreptei credinţe.
Sinodul a răspuns, cu locuri din Sfinţii Părinţi, că există o deosebire între
fiinţa şi lucrarea dumnezeiască şi că lucrarea este necreată, că fiinţa dumnezeiască
este superioară lucrării în calitate de izvor al ei, că ne împărtăşim, nu din fiinţă,
ci din lucrare şi că numele dumnezeirii se poate da şi lucrării, fără a se vorbi de
două dumnezeiri.
În august 1351 a fost redactat Tomosul sinodal, iar lui Grigorie i s-a prezis
domiciliu forţat la mănăstirea Horas.
După sinodul din 1351 Palama a plecat la Salonic, dar, nefiind primit de Ioan
V Paleologul, care-l socotea omul lui Cancacuzino, vine la Athos. Împăcându-se
cei doi împăraţi, îşi recâştigă scaunul de arhiepiscop, în 1353 este bolnav; dar
refăcut parţial, este trimis de Ioan V Paleologul la Constantinopol pentru a-l
împăca din nou cu Cantacuzino. Pe drum corabia este capturată de turci şi
ajunge prizonier. Din acest exil de la Brussa şi Niceea, datează două epistole -
una către Biserica sa. După un an este eliberat. Vine la Constantinopol, găseşte pe
Ioan V Paleologul, care biruind în luptă pe Ioan VI Cantacuzino, îl obligase să
intre în mănăstire.
În 1356 Gregoras este eliberat de Ioan V şi se redeschid discuţiile. Palama este
nevoit să mai scrie la Tesalonic 4 tratate şi o ultimă mărturisire de credinţă ca
testament al său, apoi încă două tratate despre purcederea Sfântului Duh, împotriva
doctrinei catolice, motiv pentru care, până nu demult, Sfântul Grigorie Palama a fost
una din figurile cele mai denigrate de istoricii catolici.
Palama a murit la 13 noiembrie 1359. Biserica Ortodoxă l-a canonizat la sinodul
de la Constantinopol în 1368, convocat de patriarhul Philotei Kokkinos, ucenic şi
biograf al său, sinod la care a fost condamnat călugărul Akindinist Prohor Kidones,
traducătorul în greceşte al Toma d’Aquino.
Sfântul Grigorie Palama, cel care a fundamentat teologic mişcarea isihastă,
rămâne una din figurile cele mai de seamă ale spiritualităţii răsăritene.
Sf. Grigorie a mai scris:
Scrisori omiletice:
- Omiliar – o colecţie de 61 de omilii
- Panegiric la Petru Atonitul
Scrieri ascetice-mistice:
- 250 de capete fizice, etice şi teologice
Scrieri Exegetice:
- Comentarii la Decalog
Rugăciuni şi Scrisori.

Noi concretizări asupra disputei isihaste

Promotorul controversei cunoscute în istoria Bisericii sub numele de „disputa
isihastă” a fost călugărul Varlaam din Calabria (după unii cercetători - ortodox,
după alţii - catolic convertit la ortodoxie sau unit), care, venind în Răsărit, a luat

24
contact cu isihasmul, pe care, neînţelegându-l, a început să-l combată şi să
apostrofeze pe călugării care practicau rugăciunea mintii. În această situaţie călugării
au apelat la Sf. Grigorie Palama – teolog cunoscut al timpului – şi astfel a început o
aprigă dispută teologică din care au rezultat însemnate tratate de teologie scrise de
Sf. Grigorie.
Sf. Grigorie s-a oprit mai întâi asupra afirmaţiei lui Varlaam cum că lumina este
creată şi materială, învăţând că lumina taborică, cât şi cea văzută de cei drepţi ,este
necreată şi eternă. Aceasta este tematica principală a primei triade scrise de Sf.
Grigore, dezvoltată în special în cel de-al doilea tratat, primul tratat fiind îndreptat
împotriva afirmaţiei că numai ştiinţele conduc la cunoştinţa de Dumnezeu, iar al
doilea ocupându-se de metoda practicii isihaste.
Faptul că Varlaam a răspuns acestor prime tratate, combătând în continuare
isihasmul, dar nu atât de dur, a determinat pe Sf. Grigorie să întocmească o a
doua triadă, având acum mai mult timp pentru a cerceta lucrările lui Varlaam,
tematica tratatelor fiind aceeaşi ca şi a celor din prima triadă. De data aceasta
Sf. Grigore îl numeşte pe Varlaam ca adversar şi ne furnizează o serie de
citate din scrierile lui pe care le combate. Cele trei mari teme sunt:
- valoarea ştiinţei pentru mântuire – contestată de Palama;
- valoarea rugăciunii şi a rugăciunii mintale - nesocotite de Varlaam;
- caracterul luminii – considerată de Varlaam ca viziune diavolească, ceva creat,
iar Sf. Grigorie – dumnezeiască, necreată şi eternă.
Între timp Varlaam a plecat în Occident, revenind pe la anul 1339, când
publică o nouă scriere contra isihaştilor intitulată „Contra masalienilor”,
lucrare concepută în urma contactelor cu catolicii, după cum afirmă Sf. Grigorie,
afirmând pe baza scolasticii nedeosebirea între fiinţa şi lucrările (energiile) lui
Dumnezeu. Acest lucru l-a determinat pe Sf. Grigorie să întocmească a treia
triadă. Disputa se anexează acum asupra elementelor esenţiale ale acestei
controverse:
- ce este lumina dumnezeiască
- despre lucrările dumnezeieşti şi raportul lor cu fiinţa divină
Vorbind despre har, Sf. Grigorie îl condamnă pe Varlaam care afirmă că harul
este creat, e o aptitudine pur naturală şi deci omul nu primeşte harul Sf. Duh de
la Fiul, ci însuşi ipostasul Lui, adică tocmai ce învaţă catolicii prin Filioque. Sf.
Grigorie învaţă că ceea ce se varsă peste noi prin Fiul nu este ipostasul Duhului
Sfânt, ci harul dumnezeiesc care este necreat7.
Duhul Sfânt este cel care revarsă harul. El este deci mai presus de har şi
lucrarea Sa (adică lucrarea harului) nu numai pentru că este cauza lui, ci şi pentru
că darul este numai o părticică, primitorul necuprinzând toată lucrarea
dumnezeiască.
(Darurile sunt diferite – harul este unul – darurile sunt lucrarea harului în
fiecare om).
Prin urmare, Dumnezeu este mai presus de lumină şi viaţa necreată, acestea
emanând din Fiinţa divină, dar necuprinzând-o.

7 Sf. Grigore chiar interpretează textul de la Ioil 2,28 unde spune „voi turna din Duhul Meu”, dar nu: „voi turna Duhul
Meu” (Cf. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Viaţa şi învăţăturile Sf. Grigore Palama, Ed. Scripta, 1993, p.66).
25
 Lumina taborică, spune Sf. Grigorie Palama, nu este o lumină sensibilă, ci e
însuşi slava lui Dumnezeu, pe care o vor vedea Sfinţii şi în viata viitoare. Varlaam
afirmă că această lumină a fost sensibilă, trecătoare şi e numită „dumnezeire” fiind
doar simbol al dumnezeirii, la care Sf. Grigorie arată că nu poate fi aşa, deoarece
această lumină o vor vedea sfinţii în viata viitoare, când nu se mai vorbeşte de simbol,
ceea ce e specific numai vieţii acesteia.
În ceea ce priveşte lucrarea lui Dumnezeu în lume, după Varlaam, Dumnezeu
se împărtăşeşte în toate lucrurile Sale direct, în fiinţa Sa, deci creaţia se împărtăşeşte
de fiinţa divină. Sf. Grigore combătându-1, spune că între fiinţa neîmpărtăşibilă a lui
Dumnezeu şi lucruri, există relaţia că lucrurile se împărtăşesc de paradigmele din
mintea dumnezeiască, care depăşesc totuşi lucrurile. Deoarece Dumnezeu e fiinţă a
lucrurilor şi viaţă a celor vii, El e cugetat şi împărtăşit de ele. Dumnezeu este
neîmpărtăşit ca fiinţă divină, dar este împărtăşit ca putere şi lucrare.
În timp ce Sf. Grigorie compunea o a treia triadă a mers de la Tesalonic la
Athos, unde a compus „Tomul aghioritic” semnat de căpeteniile monahilor în frunte
cu protosul – Tomos îndreptat împotriva lui Varlaam şi preia învăţătura Sf. Grigorie
despre har, lucrări şi lumina taborică.
Călugării de la Tesalonic subscriu şi un tomos asemănător, pe care îl trimit
patriarhului, între timp Varlaam revine la Constantinopol ca să-şi justifice
învăţătura. De partea lui Palama acţionează Akindinos, care obţine o altă scrisoare
de la patriarhul Ioan Kalecas către Palama, în care îl invită în termeni eleganţi să vină
la Constantinopol.
Sf. Grigorie trimite o scrisoare lui Akindinos, în care arată greşelile lui Varlaam
şi îl îndeamnă pe acesta să rămână fidel tradiţiei patristice, simţind o oscilaţie în
atitudinea lui. Şi cere, de asemeni, să procure toate scrisorile lui Varlaam şi să-l tină
pe acesta în Constantinopol în vederea unei întrevederi directe.
Sf. Grigorie a venit în Constantinopol şi în nenumărate rânduri a avut întrevederi
cu ierarhi, arătând greşelile lui Varlaam. Sinodul ţinut în 11 iunie 1341 a fost
considerat de partida achindistă, că s-a ocupat numai de rugăciunea mintii, pe când
partida palamistă admite condamnarea întregii învăţături a lui Varlaam. Adevărul
este că sinodul n-a redactat nici un tomos, deoarece Varlaam şi-a retractat acuzele
aduse isihasmului. Deoarece după sinod Varlaam a fugit în Occident, iar ideile sale
au fost preluate de Akindinos, a fost necesar un nou sinod (iulie-august 1341), care a
dat un tomos dezaprobând învăţăturile lui Varlaam, tomos care, se pare, a fost
semnat de patriarhul Ioan Kalecas şi akindinişti sub presiunea lui Ioan Cantacuzino.
După sinod, patriarhul Ioan Calecas lansează o enciclică prin care interzice
tuturor să prezinte autorităţilor bisericeşti vreo scriere a lui Varlaam, pe motiv
că acesta a fost condamnat de sinod. Varlaam va fugi în Occident.
Curând după sinod moare împăratul Andronic al III-lea, iar partida
akindinistă începe din nou să se agite, conducător avându-1 pe Grigore
Akindinos, fost elev al lui Varlaam, dar la început admirator al Sf. Grigorie
Palama şi al isihasmului. Disputa are acum ca temă principală raportul dintre
fiinţa şi lucrările lui Dumnezeu, Akindinos considerând că partida palamită şi-a
pierdut suportul prin înlăturarea lui Cantacuzino şi bazându-se pe sprijinul
patriarhului Ioan Kalecas, începe o nouă acţiune antiisihastă. Sf. Grigore mâhnit

26
de intrigi şi de implicaţiile politice, de asupra cărora s-a menţinut tot timpul, se
retrage în mănăstirea Sf. Arhangheli. Aici pregăteşte primele atacuri scrise
împotriva lui Akindinos. Patriarhul caută să-l implice din nou în disputa
politică, fapt pentru care Palama pleacă la Heracleea. Aceasta a făcut să fie acuzat
de patriarhul Ioan Kalecas, Akindinos şi patriarhul Ignatie al Antiohiei că a
refuzat că participe la sinod. După 4 luni este adus în Constantinopol şi
întemniţat într-o mănăstire.
Disputa cu Akindinos se desfăşoară mai întâi în jurul acuzaţiei de diteism a
lui Palama, Akindinos pledând pentru o absolută simplitate a lui Dumnezeu, la
care Palama răspunde că strălucirea fiinţei dumnezeieşti nu împiedică să fie o
dumnezeire unică şi simplă.
Natura fără putere şi lucrare nu poate exista, aşa cum nici putere şi lucrare
fără fiinţă. Lucrarea este manifestarea puterii intrinseci. Chiar dacă se deosebeşte
lucrarea dumnezeiască de fiinţa dumnezeiască, atât în lucrarea, cât şi în fiinţă
este o singură dumnezeire şi simplă. Fiinţa e izvor, lucrarea e emanaţie din El.
Deosebirea între fiinţă şi lucrări se reduce la aceea că fiinţa e cauză sau izvor, iar
lucrările sunt efectele cauzei, emanaţii nedespărţite de ea. O astfel de deosebire
există şi între Tatăl şi celelalte două persoane, fără ca de aici să rezulte că
Dumnezeu este compus. Deosebirea este că lucrările sunt din fiinţă, dar fiinţa nu
e din lucrări. Iar deosebirea este reala.
Akindinos învaţă sau un Dumnezeu fără lucrări sau lucrare simplă. Sf.
Grigore dimpotrivă arată că nu există fiinţă fără putere şi lucrarea şi nici lucrarea
suspendată în vid nu poate fi imaginată.
Polemica între cei doi continuă cu învăţătura despre har, pe care Sf. Grigorie
îl consideră necreat şi etern, fără a fi însă fiinţa lui Dumnezeu. Există şi har creat
– darul dat oamenilor – dar harul necreat este strălucirea naturii dumnezeieşti, pe
care o văd sfinţii. Aceasta e necreată.
Odată cu ocuparea tronului imperial de Ioan Cantacuzino, Akindinos îşi
încetează polemica, fiind unul dintre partizanii partidei anti-Cantacuzino. A şi
murit la scurt timp, ideile sale fiind preluate de Nichifor Gregoras şi astfel
iniţiindu-se o nouă dispută cu Sf. Grigorie. Împăratul invită pe Gregoras la o
discuţie în urma căreia patriarhul Isidor aminteşte de imnurile compuse de el,
dând posibilitatea unei împăcări. Gregoras a considerat acest lucru ca o acceptare
a ideilor sale. În urma unei discuţii cu Palama, Gregoras a renunţat o vreme la
polemica sa. În anul 1350 moare patriarhul Isidor şi este ales Calist, ucenic al Sf.
Grigorie Sinaitul, adept al isihasmului. Deoarece adepţii lui Akindinos nu s-au
liniştit, a fost convocat un sinod la 27 mai 1351, sinod care nu poate fi considerat
ecumenic, mare parte din ierarhii ortodocşi fiind sub stăpânire turcească. Sinodul
a avut momente tensionante, hotărând că învăţătura Sf. Grigorie este corectă şi în
conformitate cu învăţătura Sfinţilor Părinţi, iar achindiniştii sunt condamnaţi,
interzicându-li-se să mai scrie împotriva isihasmului. Gregoras nu a încetat de
a-l apostrofa pe Sf. Grigorie. Sf.Grigorie îşi reia în final scaunul episcopal din
Tesalonic. Intre timp a mai avut unele discuţii cu Gregoras, ceea ce nu a schimbat
hotărârile sinodului din 1351. Cu aceasta a luat sfârşit aşa-numita dispută isihastă,
care a durat aproape 3 decenii, provocând multe tulburări în Biserică.

27
 SF. NICOLAE CABASILA (cca. 1320 -1371)
Nciolae Cabasila (uneori numit şi Chametos) s-a născut în Tesalonic în anul
1320. Era nepot după soră al viitorului mitropolit al Tesalonicului - Nil Cabasila.
Nicolae nu e identic cu Nil Cabasila şi deci nu a fost mitropolit al
Tesalonicului şi se pare că nici chiar cleric, chiar dacă unii afirmă acest lucru. El a
murit după anul 1363, anul morţii lui Nil Cabasila, dar înainte de 1391. Nu
cunoaştem prea multe despre viata lui. A fost elev al lui Nil Cabasila. În 1350 se
găsea în serviciul împăratului Ioan Cantacuzino, iar în 1354 figura printre
candidaţii la scaunul patriarhal din Constantinopol. Astăzi Biserica greacă îl
cinsteşte ca Sfânt, iar Biserica Universală ca un mare Părinte şi Dascăl, cunoscut
mai ales pentru exegeza sa liturgică.

Opera
- Lucrări editate: Mistice (cele mai importante):

1. Explicarea Sfintei Liturghii; Erminia lui Cabasila cuprinde 53 de capitole:

Cap. l - privire generală asupra Liturghiei, ca şi cap. XVI.
Cap 2-11 - interpretarea Proscomidiei.
Cap. 12-15 şi 17-27 - Liturghia catehumenilor şi a credincioşilor până la
momentul sfinţirii darurilor.
Cap. 28-32 - actul sfinţirii darurilor sau jertfa liturgică sub toate formele ei.
Cap. 33-41 - interpretarea Liturghiei până la împărtăşirea credincioşilor.
Cap. 42-52 - efectele, esenţa şi modul sfinţirii.
Cap. 53 - ultimele momente din rânduiala Liturghiei.
Ca metodă de interpretare stăruie asupra textului Liturghiei, în deosebi
asupra rugăciunilor rostite de preot în taină şi asupra ecteniilor, neglijând, în mare
parte, elementul ritualistic.
Cabasila înfăţişează rânduiala Liturghiei ca reproducere sau actualizare
simbolică şi mistică a iconomiei Mântuitorului.
Lucrarea este un tratat de dogmatică a Liturghiei (J. Kromp), cu caracter
irenic (împăciuitor), singura problemă confesională fiind problema epiclezei.
Meritul interpretării sale este sensul critic şi respectarea sensului istoric. Se
interpretează întâi rostul şi originea istorică a ritului respectiv, apoi de
semnificaţia lui simbolică. Este singurul care ridică problema esenţei jertfei
liturgice. A scris cea mai temeinică apologie a epiclezei euharistice. A tratat
probleme subtile de doctrină ca: roadele împărtăşirii cu Sfintele Taine;
participarea celor morţi la efectele jertfei euharistice.
2. Despre viaţa în Hristos, 7 cărţi. Este cea mai preţioasă lucrare de
mistică liturgică sau sacramentală ortodoxă, tratând despre viata harică sau
spirituală care ni se împărtăşeşte prin Sfintele Taine şi ne uneşte progresiv cu
Hristos.
Tema fundamentală a lucrării, în sens paulin şi ioaneic al cuvântului „viaţă”
(ζωή), este ideea eresului platonic-areopagitic, care făcea pe Dumnezeu şi om să
se caute reciproc.

28
 Viata cea nouă în om se reactivează pe înlăturarea distanţei dintre noi şi
Dumnezeu şi pe crearea capacităţii de a primi darul dumnezeiesc. Prima condiţie
o împlineşte Dumnezeu prin harul Sfintelor Taine, a doua - noi, oamenii, prin
întoarcerea voii către Dumnezeu şi prin faptele noastre bune. Cartea l - introducere
rezumativă. Partea I (Cartea II-V) - aportul Sfintelor Taine
Partea II. Cabasila tratează trei Taine: Botezul, Mirungerea şi Sfânta
Euharistie, dar nu intră în descrierea sistematică a Tainelor, cum va face şi teologia
scolastică, ci se ocupă de latura practic-bisericească a problemei.
Botezul este începutul existentei, descoperirea chipului divin sădit în noi şi
reaprinderea dorului după Dumnezeu; un fel de repetare actului creaţiei. Roada
sa principală este cunoaşterea directă ce duce la reactivarea dragostei şi a dorului
după Dumnezeu.
Mirungerea este un simbol al arătării lui Hristos în lume, prin care creştem şi
ne întărim în virtuţi.
Sfânta Euharistie este culmea vieţii în Hristos. Insistă asupra transformării
care se operează în om prin încorporarea lui Hristos în noi şi a noastră în El.
Afinitatea care se stabileşte este cvasi-fizică, iar noi devenim mădulare ale trupului
mistic şi copii iubiţi ai lui Dumnezeu. Viata noastră se mişcă după bătăile inimii
lui Hristos. Sufletul a ajuns acum la unirea deplină cu Hristos. Urmările acestui
realism euharistic sunt: sfinţirea omului şi repunerea lui în starea lui primordială.
Cartea a V-a arată roadele sfinţirii altarului, dezbătând probleme de mistagogie.
Partea a II-a. Viata în Hristos dobândită prin Sfintele Taine, trebuie păstrată,
aprofundată şi permanent actualizată prin strădanii proprii şi lupte
duhovniceşti. Prin gânduri bune, omul care ajunge mădular al Mântuitorului,
reuşeşte să alunge treptat ademenirile şi patimile rele, formând deprinderi bune.
Omul va fi fericit când va înţelege să-şi silească mintea şi voinţa să asculte de
voia lui Dumnezeu. Puterea care realizează acest lucru este dragostea care uneşte
harul cu firea, constituind şi voinţa însăşi în Hristos.
Sociale:
- Predici;
- Împotriva cămătarilor - predică;
- Pentru o politică imperială corectă în legătură cu dobânzile;
- Apreciază învăţătura ca virtute umană - oarecum referitor la palamism.
Omilii:
- Înălţarea Domnului, Bunavestire, Naşterea Maicii Domnului şi Adormirea
Maicii Domnului, Patimile Domnului;
- Necrolog la Sf. Dimitrie, la Sf. Teodor şi la Sf. Nicolae, Sf. Ap. Andrei şi la Sf.Trei
Ierarhi.

Exegetice:
- Cometar la Profetul Ezechiil - accentuează viziunile acestuia.

Poezie:
- Rugăciune către Mântuitorul Iisus Hristos.

29
 Scrisori.
Opere neteologice
1. Cuvânt împotriva cămătarilor.
2. Despre criteriul adevărului dacă există.
3. Comentariu la cartea a treia a sintaxei lui Ptolomeu.
4. Scrisori (editate numai cinci).

II. Lucrări needitate

a) teologice.
1. Despre veşmintele liturgice
2. Împotriva aiurelilor lui Nichifor Gregoras. Aici se manifestă ca palamit şi susţinător
al isihasmului.
3. Trei omilii despre viziunea proorocului Iezechiel.
4. Omilii la Patimi şi Înălţare.
5. Panegirice la sfinţii (Mercurie, Andrei, Dimitrie)
b) neteologice.
1. Împotriva zeloţilor.
2. Atenienilor, despre altarul milei ridicat în mijlocul lor.
3. Versuri.
4. Epistole.

Opera acestui mare Părinte al Bisericii deşi este atât de vastă şi variată, Nicolae
Cabasila rămâne cunoscut de toţi în special prin cele două lucrări mistico-liturgice
fără egal în literatura patristică veche şi nouă de până acum.

SIMEON AL THESALONICULUI (1410 - 1429)

Se cunosc puţine elemente din viata lui. Numele de Simeon l-a luat probabil la
intrarea în monahism. Sigur e că a urmat arhiepiscopului Gavriil al Tesalonicului
şi-şi începe păstorirea după 1410 şi sfârşind în septembrie 1429.
Activitatea sa s-a caracterizat prin dragoste faţă de păstoriţi câştigând simpatia
locuitorilor cetăţii. Nu s-a amestecat în politică, însă s-a opus intenţiei stăpânirii
cetăţii de a preda oraşul turcilor.
Moartea sa însemnat pierderea ultimului ucenic a Sf. Grigore Palama.
Ca scriitor a fost foarte productiv. Activitatea sa liturgică a fost cercetată atent
în ultimul timp.

A. Opere editate:
I. Dogmatice – Liturgice.
Tratat asupra tuturor dogmelor – operă dogmatico-liturgică în 373 capitole,
redactate sub formă de dialog între un episcop şi un cleric adunând în ea tot ceea ce
trebuie să ştie un cleric.

30
 Partea I – dialog împotriva tuturor ereziilor şi despre singura credinţă adevărată
– 33 capitole.
Partea II:
1. Taine în general
2. Despre Botez
3. Sfinţirea mirului şi Mirungere
4. Sf. Liturghie şi împărtăşirea
5. Biserica şi sfinţirea ei.
6. Hirotonie
7. Pocăinţă
8. Căsătorie
9. Maslu
10. Rugăciune
11. Înmormântare
S-a inspirat şi din Tâlcuirea Sf. Liturghii a lui Cabasila, dar conţine şi o mare
doză de originalitate, punând un mare accent pe mistagogia cultului ortodox şi dând
o interpretare cu precădere simbolică.
II. Opuscule (5).
1. Tâlcuirea despre lăcaşul divin, diaconi, preoţi, veşminte, jertfa divină.
2. Tâlcuirea Sfântului şi dumnezeiescului simbol al Credinţei Ortodoxe.
3. Expunere necesară a articolelor Simbolului de Credinţă.
4. 12 capitole despre credinţa noastră a creştinilor.
5. Despre preoţie.

III. întrebările mitropolitului Gavriil de Pentapole – 83 de răspunsuri

dogmatice, liturgice, disciplinare.
IV. Poezii şi rugăciuni.
1. Cuvânt de laudă adresat arhiepiscopului Isidor al Tesalonicului.
2. Cuvânt de laudă adresat arhiepiscopului Gavriil al Tesalonicului.
3. Rânduieli pregătitoare sărbătorii Sf. Muc. Dimitrie

B. Opere needitate8
1. Rânduiala cădirii.
2. Expunere corectă a rânduielii cântării.
3. Formularea sinoptică a rânduielii sărbătorilor de peste an.
4. Psaltirea melodică.
5. Octoihul.
6. Rânduiala slujbei de peste an în Tesalonic.
7. Tipicul şi Evhologhionul (Molitvelnicul) cuprinzând şi rânduielile săvârşite de
arhiereu
8. Tropare şi condace
9. Epistolă de încurajare către biserică din partea sa
10.Epistolă pentru întărirea pietăţii credincioşilor
10.Epistolă dogmatică pentru un credincios din Creta

8 Această listă bibliografică a fost constituită de un profesor grec.

31
 Doctrina.
1. Exegeza liturgică e simplă şi clară. Este curând magistru prin excelentă al
simbolismului liturgic
2. Neagă primatul papal şi infailibilitatea papei, recunoscând un primat
onorific.
3. Tratează despre rolul împăratului în Biserică, spunând că deşi împăratul
provoacă creştinii, nu are nici o jurisdicţie asupra Bisericii.
4. Nu admite obiceiul vechi ca un episcop hirotonit să sărute mâna
împăratului şi nici amestecul statului în numirea sau transferul clericilor.
5. Admite sinodul de la Constantinopol 879-890 a lui Fotie ca Sinodul opt
ecumenic: E adeptul palamismului.
6. Este apărătorul doctrinei ortodoxe a purcederii Duhului Sfânt (numai) de
la Tatăl.
7. Susţine că sufletul este creat de Dumnezeu
8. Vorbeşte de şapte taine, precizând că la cea de a şasea taină, la penitentă, se
adaugă şi starea monahală pe care o numeşte de mai multe ori „taină”. Cele şapte
taine sunt o expresie a celor şapte daruri ale Duhului Sfânt.
9. Condamnă rebotezarea şi rehirotonirea.
10. Mirungerea e o pecete, dar se repetă apostaţilor. Critică pe latini ,care nu admit
mirungerea imediat după botez.
11. Susţine prezenta reală a lui Hristos în Sf. Euharistie, recunoscând doar pâinea
dospită.
12. Sf. Cuminecătură (împărtăşanie) e necesară mântuirii şi trebuie dată şi copiilor.
Tainele sunt valide chiar dacă preotul e nedemn.
13. Binecuvântarea căsătoriei e o taină sfântă.
14. Maslul este o urmare a tainei pocăinţei şi nu trebuie administrată numai
muribunzilor. Această taină trebuie săvârşită obligatoriu de cel puţin 7 preoţi, iar
la mare nevoie de cel puţin 3 (alţii admit chiar şi 2).
15. După Judecata particulară, drepţii ca şi păcătoşii primesc numai o parte din
fericire sau pedeapsă, de aceea este de folos să ne rugăm pentru cei morţi.

32
 DECADENŢA TEOLOGIEI PATRISTICE ÎN RĂSĂRIT. INFLUENTE
SCOLASTICE. MĂRTURISIRILE DE CREDINŢĂ.

După căderea Constantinopolului (1453) se observă o anumită decadentă a

teologiei patristice caracterizate în mod deosebit de o mulţime de influente latine
în teologia din Răsăriteană. Presupunem că aceasta s-a întâmplat din trei motive
principale:
a) stabilirea de relaţii politice, diplomatice, sociale şi culturale cu creştinii din
Apus începând cu sec. XIII, dar mai ales în sec. XV, odată cu încercările de unire a
Bisericilor (Sinoadele unioniste de la Lyon, Constantz şi Ferrara-Florenta)
b) influenta exagerată a filozofiei aristotelice şi apusene prin traducerea în
greceşte a unor lucrări scolastice latine şi în mod special ale lui Toma d'Aquino
c) Reforma Protestantă (1517) şi opoziţia faţă de romano- catolicism,
precum şi autoapărarea latină faţă de acuzaţiile protestante şi reformate
Sperând în recuperarea protestanţilor, patriarhii de Constantinopol Ieremia al
II-lea şi Chirii Lucaris au încercat să tină relaţii cu protestanţii germani, olandezi,
francezi şi chiar englezi, dar rezultatele nu au fost cele dorite. Mai mult decât
atât, teologii protestanţi a început să scrie foarte mult - unele lucrării fiind chiar
foarte bune - lucru pentru care au pătruns chiar şi în Răsărit.
Şi mai mare însă a fost influenta romano-catolică. Scolastica iniţiată de
Anselm de Canterbury († 1190) şi dusă la extrem de Toma d'Aquino († 1274) a
influenţat atât de mult Teologia Răsăriteană încât, până astăzi se resimt aceste
influente negative. Acest sistem teologic, deşi se vroia a fi unul tradiţionalist şi
fundamentat pe Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie, era de fapt bazat pe filozofia
aristotelică şi folosea metode de studiu şi de expunere contrare Tradiţiei.

Termenul de scolastică se referă la şcolile medievale de gândire (din Apus)

care se ocupau cu definirea şi sistematizarea concepţiei creştine asupra realităţii -
se interesa prin excelentă de raporturile care există între Dumnezeu şi lume. În
opoziţie cu tendinţele panteiste ale filozofiei platonice, care confundau
divinitatea cu natura, scolastica a mers în cealaltă extremă, adoptând un deism
evident, care separa şi distanta prea mult creatura de Creator. Aceasta nu numai
că a dus la ruperea oricărei legături vii cu Dumnezeu, dar a justificat într-un fel
nevoia unui „Vicarus Christi”.
Rătăcirea teologică latină se datorează şi faptului că nu s-a acordat o atenţiei
cuvenită Persoanei Sfântului Duh şi lucrării Sale în lume. Opoziţia fermă faţă de
învăţătura palamită despre energiile şi harul divin necreat, au dus şi mai mult la
îndepărtarea latinilor de Adevăr, făcând din teologia creştină o ideologie pe care
fiecare trebuie în mod obligatoriu să o înţeleagă cu mintea, fără a se pune accent pe
experienţa duhovnicească a harului.
Cu toate acestea, devierile scolasticii de care am vorbit nu au afectat în mod
direct teologia din Răsărit. Ne-a fost influenţată însă metoda de expunere
teologică. Gândirea şi expunerea răsăriteană porneşte în general de la întreg şi
astfel îşi dă seama de conţinutul şi proprietăţile părţilor (componente ale)

33
întregului, pe când scolastica influenţată de aristotelism, „desface firul în patru” şi
studiind fiecare parte a unui conţinut întreg, încearcă să formuleze „logic şi
sistematic” ce reprezintă întregul. Încercând să prezinte creştinismul în mod
„academic şi sistematic”, scolastica a deviat în elaborarea de termeni şi împărţiri
şi clasificări logice a învăţăturii creştine, secătuind adevărul unitar al Revelaţiei.
Mai mult decât atât, scolastica a încercat să explice chiar „mecanismul Tainelor
(Sacramentelor) Bisericii” şi nu s-a mulţumit cu ideea simplă de a crede atunci
când mintea nu poate cuprinde adâncul infinit în timp şi în spaţiu al Adevărului.
Toate aceste au dus în timp la o mare rătăcire şi secătuire a teologiei, iar prin
împrumutarea de idei sau cel puţin de metode latine de către teologii din
Răsărit, Teologia Ortodoxă a trăit şi mai trăieşte încă într-o captivitate scolastică
evidentă. Abia teologii mişcării neopatristice a sec. XX au reuşit să se debaraseze
cât de cât de metodele scolastice de expunere mai ales prin teologii ruşi din exil:
Gheorghii Florovski, Serghei Bulgakov, Paul Evdokimov, ş.a.; grecii: Christos
Yannars şi mitropolitul Ioannis Zizioulas, dar mai mult decât toţi, prin profesorul şi
isihastul român Pr. Dumitru Stăniloae.
A fost o vreme însă când chiar şi cei mai bine intenţionaţi teologi ortodocşi,
cum este de exemplu Petru Movilă, mitropolitul Kievului († 1956) sau Macarie,
mitropolitul Moscovei († 1882) au fost prizonieri ai scolasticismului latin.
Începând cu sec. XVII-XVIII, în mod special Teologia Rusă (prin latinizarea
Academiilor de Teologie din Kiev şi Lvov), rămâne puternic influenţată de scolastică.
In scurt timp, acest curent va trece din centrele academice din vestul Rusiei la toate
celelalte şi va avea repercusiuni nu numai asupra teologiei ruseşti de mai departe, ci
aspra întregii teologii ortodoxe de tradiţie bizantină.
După părerea mai multor teologi ortodocşi (Pavel Florenski, Hristou Andrutsos,
Balanos, Ch. Yannaras, ş.a. 9) începutul propriu zis al influentelor scolastice în
Teologia Răsăriteană îl constituie Mărturisirile de Credinţă din sec. XVII, dar în
primul rând cea a lui Petru Movilă, mitropolitul Kievului,10 discutată şi aprobată
Conferinţa Teologică de la Iaşi (1642), numită impropriu şi „Sinod”.11
La Iaşi, Mărturisirea a fost corectată de două mari erezii: existenţa purgatoriului
şi omiterea epiclezei. Dar şi după aceste revizuiri făcute de Meletie Syrigos, textul a
rămas cu multe influente latine necorectate nici până astăzi.
Desigur Mărturisirea lui Petru Movilă are şi laturile ei pozitive. In primul rând,
este pentru prima dată când în Răsărit se reuşeşte o sistematizare atât de
practică a dogmelor (bazată pe întrebări şi răspunsuri). Metoda fără de îndoială a
fost împrumutată din Occident şi nu s-a reuşit o debarasare completă şi de
conţinutul ideilor. Analizate superficial, ele par oarecum valabile, dar în

9 A se vedea despre aceasta studiul Pr. Prof. Dr. Ioan Ică, Discuţii mai noi asupra unor probleme mai vechi în jurul
Mărturisirilor de credinţă, în Logos, înalt Prea Sfinţitului Arhiepiscop Bartolomeu al Clujului la împlinirea vârstei de 80
de ani, Ed, Renaşterea, Cluj-Napoca, 2001, p. 313-320. A se mai vedea: G. Racoveanu, în Predania, Ed. Deisis, 2001,
p.131; şi Paul Evdokimov, Hristos în gândirea rusă, Ed. Symbol, trad. Pr. Ion Buga, p.65.
10 Unii teologi, zişi tradiţionalişti, dar mai ales George Florovsky, crede că Mărturisirea lui Petru Movilă a fost copiată
după cea catolică a lui Petru Canissius şi că este plină de greşeli. Cu toate acestea, noi amintim faptul că ea a fost
recunoscută de patriarhii ortodocşi de atunci, iar în 1996, Petru Movilă a fost trecut în rândul Sfinţilor de către Biserica
Ucraineană, aflată sub jurisdicţia Moscovei.
11 A se vedea studiul Părintelui Scarlat Porcescu, Sinodul de la Iaşi –1642, în volumul „Hristos în Moldova”, Ed.
„Trinitas”, Iaşi, 2001. Argumentele sunt foarte convingătoare.
34
profunzimea lor conţin şi erori de care nu este vinovat atât Petru Movilă sau
"sinodalii" de la Iaşi, cât contextul istoric şi cultural al vremii.
Cele mai multe greşeli de acest fel sunt în materie de mistagogie
sacramentală, învăţătura despre Sfintele Taine apare la Petru Movilă destul de
deformată şi acest lucru s-a făcut simţit nu doar în Mărturisirea de Credinţă, ci
şi în cărţile de cult pe care le-a publicat la Kiev ca mitropolit. De exemplu, pentru
prima dată (cel puţin oficial) în Teologia Răsăriteană, pe lângă cele 10 porunci
dumnezeieşti, apar şi „nouă porunci bisericeşti”, preluate de atunci încoace de
aproape toate Catehismele ruseşti şi româneşti de astăzi. Fără să fac prea
multe comentarii, vreau să citez
„a patra poruncă bisericească”:„să ne spovedim şi să ne împărtăşim în fiecare din
cele patru posturi mari de peste an, sau, dacă nu putem(?!), cel puţin odată pe an,
în postul Sfintelor Paşti”12. Desigur, această „poruncă” nu are nici un temei în
întreaga Tradiţie a Bisericii şi a schimonosit mult învăţătura ortodoxă lipsindu-
o de ceea ce este mai important.
În prezent, deşi sunt o mulţime de excepţii, tot mai mulţi teologi, inclusiv
romano-catolici, încearcă să se debaraseze de sistemul scolastic, recunoscându-i
limitele şi non-conformitatea cu Tradiţia Bisericii.

Sfârşit şi lui Dumnezeu slavă!

12 *** Credinţa Ortodoxă, partea III, cap. 38, Ed. Trinitas, Iaşi, 1996, p.336. Foarte interesant este că, personal, Sf.
Petru Movilă agrea şi recomanda o împărtăşire cât mai deasă. El însuşi se împărtăşea de 3-4 ori pe săptămână. Acest
lucru ne bucură, dar în acelaşi timp, ne întrebăm de ce Petru Movilă nu a abordat în acelaşi duh răsăritean patristic şi
„porunca” a patra bisericească, nereuşind să se abată prea mult de la sursa latină din care s-a inspirat. (Cf. Petru Movilă,
Împăcarea Bisericii Ortodoxe, Ed. Polirom 2002,p.28).
35
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. *** Filocalia Sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, voi. 6-8 (conţin viata şi învăţăturile
duhovniceşti ale Sf. Simeon Noul Teolog, Cuv. Nichita Stithatul, Cuv. Nichifor din Singurătate,
Teolipt al Flidelfiei, Grigore Sinaitul, Grigore Palama ş.a.), trad., introd. şi note de Pr. Prof.
Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas. Buc. 1997-2002
2. Băbuş Emil, Pr. Dr., Bizanţul, istorie şi spiritualitate, Ed. Sophia, 2003
3. Colin Brown, Filozofia şi credinţa creştină, Ed. Cartea Creştină, Oradea, 2000
4. Coman Ioan, Pr. Prof., Curs de teologie postpatristică, text litografiat din Biblioteca
Facultăţii de Teologie din Bucureşti
5. Ion Bria, Pr. Prof. Dr., Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Buc. 1994
6. John Meyendorf, Introducere în Teologia Patristică, 3 vol, în l.rusă, trad. Din engleză de
Larisa Vololhonskaia
7. Idem, Teologia bizantină, Ed. IBMBOR, Buc. 1996
8. Kiprian Kern, Arhimandrit, Antropologia Sf. Grigore Palama, 1. rusă, Ed. Palomnik, Moscova,
1996
9. Krivoşein Vasile, Arhiepiscop, În lumina lui Hristos, teză de doctorat asupra vieţii şi operei Sf.
Simeon Noul Teolog, Ed. IBMBOR 1997
10. Lampe, G.W., A patristic greek lexicon, Oxford, 1961
11. Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, studiu introductiv şi traducere de Pr. Prof.
Teodor Bodogae, Ed. IBMBOR, 1997
12. Idem, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii, trad. şi studiu (teză de doctorat) de Pr. Prof. Ene
Branişte, Ed. IBMBOR 1997
13. Nicolae Matsoukas, Istoria filozofici bizantine, Ed. Bizantină, 2003
14. Petru Movilă, Mărturisirea Ortodoxă, trad. Pr. Prof. Niculae Popescu, Bucureşti, 1942
15. Rămureanu Ioan, Pr. Prof., Istoria Bisericească Universală, Buc. 1992
16. Simeon, arhiepiscopul Thesalonicului, Sf., Tractat asupra tuturor dogmelor credinţei
noastre Ortodoxe..., trad. Toma Teodorescu, Buc. 1865. Se reeditează în prezent la Suceava în 2
vols.
17. Simeon Noul Teolog, Sf., Cateheze, Studiu introductiv şi traducere, diac. Ioan Ică jr, Ed.
Deisis, 1999
18. Idem, Discursuri teologice şi etice, Studiu introductiv şi traducere de diac. Ioan Ică jr, Ed.
Deisis, 1998. Tot aici găsim un studiu important asupra vieţii şi teologiei Sf. Simeon, scris de
ieromonahul Alexander Golitzin
19. Stăniloae Dumitru, Pr. Prof., Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă, Ed. Mitropoliei Olteniei,
Craiova 1991
20. Idem, Viaţa şi opera Sf. Grigore Palama, Ed. Scripta 1993
21. Teodor Studitul, Sf., Cuvinte duhovniceşti, Alba lulia, 1994
22. Idem, Iisus Hristos – prototip al icoanei Sale, Studiu introductiv şi traducere de diac. Ioan
Ică jr, Ed. Deisis, 1994

36