Astfel, acestor exemple li se alătură şi poemul Epigonii, publicat în 1870 în Convorbiri literare,

cea mai cunoscută artă poetică eminesciană, având ca temă exprimarea crezului artistului la
vârsta de 20 de ani, pe baza unei antiteze ample între trecutul literar strălucit şi prezentul
decăzut. Titlul provine din limba germană şi desemnează urmaşii nedemni ai unor înaintaşi de
valoare, statut pe care îl au în opinia autorului toţi contemporanii săi.

A1: În primul rând, poezia aparţine romantismului prin structura antitetică: partea I cuprinde
unsprezece strofe şi realizează un amplu tablou al predecesorilor poetului, faţă de care manifestă
admiraţie, tonalitatea fiind a unei ode.Următoarele opt strofe compun cea de-a doua parte,
marcând o schimbare de ton, de la cel laudativ, exuberant la cel satiric şi pamfletar, cu infuzii de
scepticism, prezentând generaţia contemporană scriitorului ca pe o vârstă a regresului în artă.

A2: În al doilea rând, întoarcerea spre trecut, oferit ca exemplu prezentului, este, de asemenea,
un element romantic. Încă din prima strofă se remarcă starea de împlinire sufletească a eului
liric, de extaz faţă de autorii (pre)paşoptişti, care au demonstrat valenţele artistice al graiului
român, scriind „o limbă ca un fagure de miere”. Predomină auriul la nivel cromatic, întoarcerea
spre trecut echivalând întoarcerii la mitul vârstei de aur, a purităţii/atemporalităţii; epitetul
„zilele de-aur”, metaforele „oceanele de stele”, „râuri de cântări”, „izvoare-ale gândirii” sunt
superaltive ale revigorării terapeutice a eului liric. Printr-o enumeraţie amplă de zece strofe,
Eminescu îşi justifică această atitudine prezentându-şi predecesorii în ordine cronologică şi
valorică, dedicându-le fie câte o jumătate de vers („Mumulean, glas de durere” – aluzie la elegiile
poetului Barbu Paris Mumuleanu, „Liră de argint-Sihleanu”-trimitere la volumul Armonii intime),
apoi câte un vers („Văcărescu cântând dulce a iubirii primăvară” – deoarece Iancu Văcărescu este
autorul poemului Primăvara amorului, „Cantemir croind la cruce din cuţite şi pahară”, vers care
trimite nu la Dimitrie Cantemir, ci, aşa cum susţine Zoe Dumitrescu-Buşulenga, la Antioh, fiul
acestuia, descris în mod similar de Aron Pumnul în Lepturariul românesc, pe care Eminescu îl
cunoştea), ulterior câte o strofă (paşoptiştilor precum D. Bolintineanu, Costache Negruzzi, Ion
Heliade Rădulescu sau A. Mureşanu), culminând cu Alecsandri, căruia îi rezervă trei strofe.
Bardul de la Mirceşti este numit „rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice”, pentru atitudinea sa de
seninătate clasică şi pentru complexitatea operelor la care se fac aluzii: Doine, culegerea de
folclor, Mărgăritărele, proza Dridri, poezia patriotică, Pasteluri.

A3: În plus, în partea a doua opoziţia la nivelul pronumelor noi-voi şi marcarea schimbării de ton
prin conjuncţia adversativă „dar” marchează antiteza trecut-prezent. Poetul foloseşte pluralul
inclusiv „noi” şi se autoîncadrează în rândul epigonilor pentru a fi mai convingător, deşi prin
însăşi scrierea acestui poem se detaşa evident de congenerii săi. În prima strofă a acestei a doua
părţi, Eminescu realizează un portret al epigonilor: ei sunt lipsiţi de afect, de sensibilitate
(„simţiri reci”), de inspiraţie şi har („harfe zdrobite”), sunt pervertiţi sufleteşte în ciuda vârstei
tinere („Mici de zile, mari de patimi, inemi bătrâne, urâte”), nu au credinţă („Dumnezeul nostru:
umbră”), sunt demagogi („patria noastră: o frază”), sunt lipsiţi de un fond solid („În noi totul e
spoială, totu-i lustru fără bază”), nu au idealuri („noi nu credem în nimic”). Indirect, putem
deduce astfel portretul artistului romantic în viziunea lui Eminescu, însumând virtuţi precum
sensibilitatea, puritatea spiritulă, credinţa, patriotismul, religiozitatea, motivaţia interioară,
aspiraţia, vizionarismul. Strofele care urmează reiau ideea antitezei trecut-prezent, ilustrând
scepticismul de origine schopenhaueriană al autorului, un alt element romantic.

A4: Nu în ultimul rând, regăsim exprimată în penultima strofă şi concepţia poetului despre
poezie, care ar presupune sacralitate (metaforele explicite „Înger palid”, „voluptuos joc cu
icoane”) şi mai ales puterea transfigurării realului („strai de purpură şi aur peste ţărâna cea
grea”), ilustrată şi în afirmaţia lui Eugen Simion în mod similar: „poetul pune haine de imagini pe
cadavrul trist şi gol”.

În concluzie, prezentând concepţia poetului despre poezie şi rolul artistului, Epigonii este un text
programatic ce ilustrază nu numai mitul poeziei, ci şi particularităţile romantismului.