Sunteți pe pagina 1din 15

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Facultatea de Istorie și Filosofie


Specialitatea Istorie

Referat
Africa în Secolul Colonizării

Profesor coordonator: Sîrghi Dumitru, lector universitar


Student: Briceag Irina, anul II
Chișinău
2017
Cuprins:
Introducere. Primele contacte coloniale. Secolul XV
Conținut:
 Sclavia
 „Secolul colonizării”
 Luptele de cucerire ale angliei
 Luptele de cucerire ale franței
 Rezistența Etiopiei 1895-1896
Concluzie
Bibliografie
INTRODUCERE. PRIMELE CONTACTE COLONIALE. SECOLUL XV

Portughezii au fost primii care au intrat în contact cu Africa Subsahariană,


încercând să monopolizeze comerțul cu regatele din Africa de Vest. Primele
regiuni importante ce au fost colonizate au fost: Guineea, Sierra Leone și Sofala
din Africa de Sud-Est. Dominația lor a durat până la mijlocul secolului al XVII-lea,
atunci când au fost eclipsați de către olandezi. Englezii și francezii s-au implicat și
ei, dar într-un mod mai limitat. Acestea au fost mai mult niște baze militare
strategice, europenii neavând capacitatea să exploreze sau să colonizeze
Continentul Negru.
Abordarea portughezilor a fost foarte violentă. Regatele Zendj, Congo și
Monomotapa au fost distruse fiindcă făceau concurență comercială imperiului.
Portughezii puteau încuraja războiul civil și luptele între diversele triburi și regate
mai mici, înarmând tabăra care le era favorabilă. Regii din Congo au trecut la
catolicism și relațiile erau bune, până în momentul în care aceștia au cerut oprirea
comerțului cu sclavi. Portugalia a început să sprijine facțiunile rivale, Angola
ieșind câștigătoare. În cazul în care operațiunea dădea greș, portughezii se
retrăgeau, lăsând în urmă epidemii și haosul unui conflict civil creat în mod
artificial.
După modelul Londrei, Franța și-a creat propria companie a Africii de
Vest. Singura lor realizabilă notabilă a fost înfrângerea olandezilor din Senegal și
ocuparea bazelor de acolo. Francezii au încercat și ei colonizarea Madagascarului
la mijlocul secolului al XVII-lea, dar fără succes. După două decenii de lupte, ei au
reușit să colonizeze insula, dar produsele aduse de acolo au fost insignifiante până
în secolul al XIX-lea. Prin persoana lui Francis Drake, englezii au reușit să ajungă
până la „Capul Bunei Speranțe” în 1530, explorând Africa de Sud. Un secol mai
târziu s-a construit o bază militară în Gambia, care avea rolul de a aproviziona
navele engleze ce treceau pe acolo. S-a încercat și colonizarea Madagascarului, dar
populația indigenă a reușit să-i alunge pe britanici. În secolul al XVII-lea, olandezii
se vor impune, aceștia ocupând forturile englezilor din Africa de Vest.
Suedezii au reușit să ocupe o mică parte din Ghana în 1657, dar au fost
înlocuiți repede de regatul Danemarcei și Norvegiei. Colonia a fost lipsită de
importanță. Prusia a obținut și ea un punct strategic în Coasta de Aur, Ghana de
azi. A vândut posesiunea Olandei numai după trei decenii. În pofida prejudecăților,
colonizarea Africii a fost un proces îndelungat și costisitor. La începutul secolului
al XIX-lea, principala sursă de cunoaștere a occidentalilor despre Africa era dată
de arabii ce se ocupau cu vânzarea sclavilor.
Au existat mai multe motive pentru care europenii nu au reușit să
colonizeze Africa mai repede. În primul rând, muschetele și tunurile de atunci erau
încă în stadiul incipient. Dura destul de mult să fie încărcate, se blocau deseori în
timpul luptelor, iar praful de pușcă se putea uda foarte ușor, mai ales în condițiile
de climă cu umiditate ridicată. Africa Subsahariană nu era compusă numai din
triburi, ci și din regate, ce aveau la dispoziție armate numeroase. În condițiile în
care lupta corp la corp era încă relevantă pentru război, occidentalii nu s-au putut
impune din punct de vedere militar.
Coroana portugheză s-a unit cu cea spaniolă. Olandezii au purtat un lung
război de independență față de Spania, ca parte a „Războiului de treizeci de ani”.
Prin urmare, aveau toate motivele să-i perceapă pe portughezi ca pe cei mai
importanți competitori. Cele mai importante baze au fost create în Senegal. La
apogeul influenței în Africa, aceștia aveau 16 forturi construite. Un alt punct vital a
fost Africa de Sud, unde Jan van Riebeeck a fondat orașul „Cape Town”. La
sfârșitul secolului al XVIII-lea, englezii au preluat toate posesiune olandeze de pe
Continentul Negru.
Chiar și în cazurile în care europenii obțineau o victorie decisivă, ei nu
puteau forma o colonie stabilă, care să se răspândească mult în interiorul
continentului. Spre deosebire de America de Nord, Asia de Sud-Est și America de
Sud, Africa era mult mai dens populată. Africanii aveau contacte îndelungate cu
restul lumii. Prin urmare, ei nu au fost așa de afectați de bolile aduse din Europa,
așa cum s-a întâmplat cu aztecii sau indienii americani. Din contră, clima, pădurile
tropicale, deșerturile și epidemiile din Africa au făcut mai multe victime în rândul
occidentalilor decât lupta de cucerire.
SCLAVIA
Între secolul al XV-lea și secolul al XIX-lea, cel puțin 12 de milioane de
sclavi au fost mutați din Africa în cele două Americi. Aproximativ 15% dintre
aceștia au murit în timpul voiajului. Cei mai mulți sclavi africani au mers în
Brazilia și Insulele Caraibe. Doar 5% dintre sclavi au fost aduși în Statele Unite.
Principalele culturi în care au fost forțați să muncească au fost: industria zahărului,
tutunului și cafelei. Produsele nu erau de strică necesitate, viețile oamenilor fiind
risipite pentru obiecte de lux, într-o formă incipientă de capitalism mondial.
Vasta majoritate a sclavilor nu fuseseră capturați de către occidentali, ci
fuseseră cumpărați de către europeni de la diversele regate africane. În pofida
prejudecăților, exista o mare diversitate de popoare în Africa, multe dintre acestea
luptându-se pentru supremație în diverse regiuni. De cele mai multe ori, europenii
nu aveau banii necesari pentru a cumpăra sclavi, așa că făceau troc, oferind unelte
din fier, haine, arme și alte produse manufacturate. Navele transportau și 400 de
sclavi într-o singură tură. O parte din parlamentarii britanici ce doreau abolirea
sclaviei susțineau că sclavii erau mai înghesuiți decât într-un sicriu, întreaga
călătorie durând câteva luni de zile. Aceștia erau vânduți la piață și înfierați
precum animalele. Sclavii puteau lucra la treburile din casa proprietarului, puteau
deveni marinari, dar majoritatea lucrau pe plantațiile de zahăr. În timpul recoltelor,
sclavii erau forțați să lucreze și 48 de ore fără oprire. Speranța medie de viață era
de 23 de ani.
Haiti a fost una dintre cele mai brutale colonii de sclavi din toate timpurile.
Ea a aparținut Franței între 1625 și 1804. În secolul al XIX-lea, ea producea 40%
din zahărul necesar Europei, 60% din cafea. Sclavii erau 90% din populația insulei,
majoritatea fiind născuți în Africa, deoarece rata mortalității era atât de mare încât
mereu trebuiau aduși noi sclavi. Haosul Revoluției Franceze a oferit oportunitatea
unei revolte. A fost singura revoltă a sclavilor din perioada modernă care a avut
succes. Liderul sclavilor a fost Toussaint L’Ouverture.
Într-o primă etapă, Toussaint L’Ouverture a luptat împotriva armatei
franceze, trimisă să suprime răzmerița. Realizând că sunt atacați de către Spania și
Anglia în Caraibe, francezii au decis să-i elibereze pe sclavii din Haiti pentru a le
câștiga sprijinul. Toussaint a pus bazele unei armate organizate, respingând toate
atacurile, dar în același timp obținând independența insulei față de Paris. Napoleon
I nu a fost mulțumit de decizie, așa că a trimis o expediție care l-a arestat pe
Toussaint, acesta murind în captivitate în Franța. Un aprig război de gherilă a
izbucnit în 1802.
Sclavii din Haiti și-au obținut libertatea, dar au plătit un preț foarte scump.
Dincolo de luptele în sine, epidemiile au ucis combatanți din ambele tabere, fără
discriminare. Doar 8.000 din cei 40.000 de sodați trimiși de Napoleon au
supraviețuit. În total, istoricii estimează ca au murit 150.00 de oameni în doar 2 ani
de zile de război. O formă de sclavie este încă practicată în Haiti. Organizațiile
non-guvernamentale ce se ocupă cu protejarea drepturilor omului estimează că
500.000 de minori sunt forțați să muncească fără plată, fiind victimele abuzului
fizic și sexual
Sclavii din Statele Unite s-au înmulțit în timp datorită condițiilor de viața
puțin mai bune decât cele de pe plantațiile din Caraibe sau Brazilia. Moștenitorii
născuți în sclavie deveneau în mod automat sclavi, ei putând fiind vânduți de la
orice vârstă. Un alt fapt mai puțin cunoscut este că sclavia din Africa a fost sensibil
diferită față de cea din Americi. Rata mortalității nu era nici pe departe atât de
mare, iar sclavilor li se permitea să trăiască cu propria familie. Cei mai mulți
ajungeau sclavi din cauza datoriilor pe care nu le puteau plăti sau fiindcă erau
capturați în război de către triburile inamice.
Marea Britanie a abolit sclavia după dezbateri ce au durat peste 30 de ani.
Principala figură ce a luptat pentru interzicerea comerțului cu sclavi a fost
parlamentarul William Willberforce. Franța a renunțat și ea la sclavie în urma unor
tratate cu celelalte mari puteri, dar decizia a fost implementată peste tot abia în
1848. Statele Unite a renunțat la sclavie la 1865, în urma unui război civil care
întrece ca magnitudine orice război din secolul al XIX-lea. Portugalia a abolit
sclavia în 1869. Unele convenții în legătură cu sclavia au fost ratificate în perioada
interbelică, sau chiar după Al Doilea Război Mondial
SECOLUL COLONIZĂRII
Procesul de colonizare a Continentului Negru a început abia din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea. Marea Britanie a fost campionul colonizării,
urmată de Al Doilea Imperiu Francez. Alte țări importante ce au participat la
procesul de colonizare au fost Germania, Portugalia, Spania, Belgia și Italia.
Apogeul a fost atins în preajma Primului Război Mondial, atunci când Etiopia și
Liberia erau singurele state care își păstraseră independența. Decalajul tehnologic a
fost prea mare, majoritatea regiunilor din Africa căzând sub influența europenilor
între 1870 și 1900.
Încă de atunci, au existat voci și conștiințe, în rândul europenilor, ce s-au
opus procesului de colonizare. Sclavia fusese abolită în Anglia în 1833, tot mai
mulți intelectuali susținând că africanii sunt ființe umane a căror demnitate trebuie
apărată. Alții au adus în discuție argumentul economic, susținând că întreținerea
imperiului colonial este mai costisitoare decât beneficiile pe care le poate aduce.
Istoricul Paul Kennedy a confirmat această teză, susținând că Marea Britanie era
supraextinsă din punct de vedere strategic. În pofida acestor evidențe, retorica și
fervoarea naționalistă au câștigat.
Calul, ca mijloc de transport în Africa Subsahariană, a fost înlocuit treptat,
de construcția de cale ferată. Malaria, chiar dacă a continuat să facă multe victime,
a fost combătută de descoperirile din medicină. Misionarii s-au înmulțit, iar
coloniștii au adus cu ei o întreagă administrație. Au fost construite drumuri, școli,
biserici, spitale și alte facilități. Treptat, în unele regiuni, elita locală a fost mituită
prin oferirea de posturi mai neimportante în administrație. Populația locală a fost
înrolată în armatele occidentale, fapt ce va avea importante consecințe pe termen
lung.
Congresul de la Berlin din 1884-1885 a reprezentat oficializarea politicilor
coloniale. Istoricul român Viorel Crucianu explică foarte bine care a fost rolul
conferinței. „La Berlin s-au pus bazele unei doctrine coloniale coerente. Secretul
său constă tocmai în „modificările și ameliorările” ulterioare, care s-au concretizat
prin numeroase tratate bilaterale între principalele puteri coloniale și care au
înlesnit prelungirea sferelor de influență din zonele costiere spre interiorul
continentului.”
Celelalte continente fiind cucerite, europenii și-au concentrat forțele pentru
colonizarea Africii. Această colonizare nu era văzută doar ca o șansă de a obține
resurse și bogăție, ci era percepută ca o luptă din cadrul balanței de putere din
Europa. Dincolo de prosperitate, era o șansă de ridicare a prestigiului național.
Prejudecățile rasiste presupuneau o misiune „nobilă” a occidentalilor. Ei trebuiau
să-i civilizeze pe africani. Ajunsă mult mai târziu în rândul marilor puteri,
Germania, care era o putere terestră, vedea Africa ca pe o poartă de deschidere
către scena mondială.
Muschetele și flintele au fost înlocuite de carabine semi-automate, mult mai
performante. Tunuri aveau o putere distructivă sporită, iar navele erau mai rapide
și aveau capacitatea de a transporta mai multe trupe și piese de artilerie. Richard
Jordan Gatling a fost inventatorul primei mitraliere eficiente din istorie. El
mărturisea:„Mi-a venit ideea că, dacă inventăm o mitralieră care să tragă multe
gloanțe pe minut, acest lucru ar face ca munca unui soldat să fie echivalentă cu a o
sută de oameni. Armatele numeroase ar deveni inutile, iar expunerea la pericole și
epidemii va fi mult redusă”
Cele mai importante posesiuni britanice erau: Uniunea Africii de Sud,
Rhodesia, Sudanul, Somaliland, Uganda, Kenya, Nigeria, Coasta de Aur, Gambia
și Sierra Leone. Franța deținea aproape toată Africa de Nord-Vest, printre care
Senegal, Togo, Algeria, Maroc, Tunisia, o parte din Somaliland și Madagascar.
Germania, venită mult mai târziu la împărțirea continentului, obținuse o parte din
Coasta de Aur, Cameroon, Africa de Sud-Vest și Tanganica. Portugalia avea
Angola, Mozambique și o parte din Guineea, iar Spania o parte din Maroc. Belgia
stăpânea Congo, un teritoriu vast din Africa.
Italia, un stat nou format, s-a implicat și ea în procesul de colonizare.
Aceasta a ocupat o parte din Somaliland, Eritrea și a încercat fără succes să
cucerească Etiopia. În cartea „Istoria decolonizării Africii”, primul volum, Viorel
Crucianu face un inventar al dominației europene de la sfârșitul secolului al XIX-
lea. „Dacă în 1876, doar 10,8% din suprafața Africii se afla sub control străin, în
schimb, în 1900, la numai 15 ani după Conferința de la Berlin, puterile europene
dețineau 90,4% din întinderile africane. Era colonialismului triumfător începuse!”
LUPTELE DE CUCERIRE ALE ANGLIEI
Războaiele napoleoniene au distras atenția europenilor. Abia după
semnarea Tratatului de la Viena, Anglia și-a continuat expansiunea în Africa,
ocupând Cape Town de la olandezi. Egiptul a reușit să-și câștige independența
după intervenția Imperiului Otoman, fapt ce a atins interesele strategice ale
Londrei. Misionarii creștini, protestanți și catolici, au început să concureze între
pentru convertirea țărilor Africane, întorcându-se informații vitale despre geografia
locurilor explorate. La finalul acestei curse, Marea Britanie avea să fie campionul
colonizării.
În partea de nord a Africii, Egiptul a fost primul obiectiv al Londrei,
englezii intervenind militar. Aceștia au obținut controlul asupra Canalul Suez și au
decis politica externă a Egiptului, fiind de acord cu acordarea unei autonomii
interne autorităților de la Cairo. În scurta perioadă de independență, egiptenii
reușiseră să cucerească Sudal. Situația s-a complicat când Franța s-a extins în
regiune, provocând un conflict cu englezii. Britanii au fost nevoiți să declare război
Sudalui, obținând o victorie strălucită în urma bătăliei de la Omduraman.
Olandezii, sprijiniți de milițiile locale, au atacat primii, având la dispoziție
40.000 de soldați, ocupând o parte din colonia engleză Cape. Londra a replicat prin
trimiterea a unei armate de 350.000 de soldați, conduși de experimentatul general
Kitchener. Fiind în inferioritate numerică, africanii au pus în practică un război de
gherilă. Kitchener a fost nemilos, construind fortificații și punând populația civilă
în lagăre de muncă. Condițiile erau inumane, 20.000 dintre aceștia murind. Ei au
fost eliberați ca urmare a presiunii opiniei publice internaționale.
Bătălia de la Omduraman din 1898 a fost una dintre cele mai răsunătoare
victorii ale europenilor împotriva africanilor. Conducătorul englezilor a fost
generalul Herbert Kitchener. Profitând de superioritatea tehnologică, 8.000 de
englezi, sprijiniți de 17.000 de soldați egipteni și sudanezi, au învins o forță rebelă
sudaneză de 50.000 de războinici. Englezii au pierdut doar 400 de oameni, în timp
ce jumătate din armata de rezistență a fost distrusă. Deși Egiptul a pretins controlul
asupra Sudanului, țara a fost încorporată în imperiul colonial britanic.
Anglia controla la acel moment sudul Africii, reușind să piardă doar 5.000
de soldați pentru a-și atinge obiectivul. Londra a dat dovadă de abilitate politică,
reușind să colonizeze multe țări, prin mijloace relativ pașnice. Poate că cel mai bun
exemplu este Uganda. Țara era măcinate de războaie civile dintre triburile
musulmane și creștine. Marea Britanie a mediat conflictul, instaurând un
protectorat în regiune. Acest lucru a garantat pacea. Întreprinzătorii englezi au
investit în comerțul cu bumbac, aducând prosperitate Ugandei.
Un alt război în care englezii și-au arătat superioritatea a fost „Al doilea
război Boer” din 1899-1902. Londra a reușit să înfrângă concomitent două state
africane: Republica Africană de Sud și Republica Portocalie, fostă zonă de
influență a olandei. Englezii doreau să pună mâna pe resursele de aur din regiune,
intrând în conflict cu marii proprietari olandezi, numiți „boer”, ceea ce însemna
fermier în olandeză. Ei erau descendenții olandezilor din fost colonie a Africii de
Sud și Cape Town. Aceștia erau mai apropiați de germani, dorind să facă o alianță
cu regiunea Africa Germană de Sud-Vest.
Kenya era un ținut foarte ostil, măcinat de epidemii și lupte tribale. Din
aceste motive, la început, englezii nu au plănuit cucerirea acestei țări. Londra dorea
construirea unei căi ferate care să lege orașul Mombasa, aflat pe coastă, de celelalte
posesiuni coloniale mai îndepărtate. Prezența britanicilor a fost oarecum pozitivă.
Triburile au fost pacificate, multe populații fiind mutate în rezervații, pentru
propria lor protecție. Războiul fiind oprit, localnicii au putut în sfârșit să facă
agricultură și comerț, zona prosperând. În scurt timp, Kenya a ajuns să fie
străbătută de alți comercianți africani, europeni și asiatici.
Marea Britanie și-a construit un imperiu și în Africa de Vest. Regatele
locale s-au prăbușit repede, aceștia recunoscând superioritatea militară europeană.
Acesta era compus din: Gambia, Sierra Leone, Coasta de Aur și Nigeria. Imperiul
Ashanti a fost cel care a opus cea mai serioasă rezistență înainte să capituleze. Din
nou, regiunea a prosperat de pe urma stopării luptelor locale. Autorițile britanice au
sprijin dezvoltarea agriculturii și comerțului. Colonia devenise unul dintre cei mai
importanți exportatori de lemn, cacao, ulei de palmier și alune.
LUPTELE DE CUCERIRE ALE FRANȚEI
După înfrângerea lui Napoleon, Franța a fost tratată ca o mare putere,
primind statul pe care îl avea pe timpul regelui Ludovic al XVI-lea. Campania de
colonizare a debutat în nordul Africii, francezii ocupând Algeria și punând capăt
pirateriei berberilor. Ținta următoare a fost Tunisia. Până la sfârșitul secolului al
XIX-lea, aceștia au reușit să cucerească Senegal, o parte din Guinea, Coasta de
Fildeș, Gabon și Dahomey, actualul Benin. Francezii s-au remarcat prin
favorizarea mijloacelor militare în dauna celorlalte variante, preferând să
guverneze prin intermediul localnicilor.
Britanicii au ales să-și aducă proprii funcționari în teritoriile coloniale din
Africa. Francezii s-au bazat pe impunerea punctului de vedere prin forță militară
brută. Aceștia au selectat administratori din populația locală. Ironia situației face ca
funcționarii africani în serviciul Franței să fie mult mai cruzi decât ceilalți
europeni, fiind mânați de dorința de a fi promovați în poziții mai înalte. Pe de altă
parte, Parisul a avut o atitudine mai puțin rasistă, încercând asimilarea africanilor.
Misiunea civilizatoare era interpretată ca o datorie de a-i transforma în cetățeni
francezi.
Franța a suferit de un adevărat complex naționalist după înfrângerea
decisivă de la Sedan din 1870 în fața Germaniei. Jules Ferry a fost de trei ori
primul ministru al Franței. Istoricul Viorel Crucianu consideră că acesta a fost
arhitectul politicii coloniale franceze. „El a lansat în versiune franceză cele trei
teme fundamentale ale naționalismului expansionist european de la sfârșitul
secolului al XIX-lea: argumentul umanitar (civilizarea raselor inferioare), al
prestigiului politic (redobândirea gloriei Franței) și cel al necesităților
economice.”Rabih de 10.000 de luptători.
Samori Toure a fost fiul unor negustori. Statele din Africa de Vest au
prosperat de pe comerțului cu Europa, acestea adoptând arme moderne. Totuși,
armele de foc au stimulat apariția unor războaie între triburile locale. Toure a
construit o armată performantă, importând puști de la englezii din Sierra Leone și
reușind să-și apere comunitatea. A cucerit și unificat triburile din regiune, profitând
de conflictul din Sudan. Interesele acestuia s-au ciocnit cu cele ale francezilor, care
purtau un război de cucerire în Sudan. Francezii au invadat teritoriul lui Toure, dar
acesta a respins atacul.
Chiar dacă atitudinea Parisului a fost mai puțin rasistă, politica lui a fost
extraordinar de nemiloasă. Francezii au confiscat pământurile africanilor. Mai mult
de jumătate din pământurile coloniale erau deținute de companii franceze. Acestea
foloseau sclavi în practică, chiar dacă sclavia era interzisă în teorie. Comerțul era
interzis pentru localnici, aceștia fiind suprataxați. Banii nu erau folosiți pentru
investiții, ci pentru angajarea de mercenari. Întregi comunități erau puse la muncă
forțată în „serviciul public”. Toate rebeliunile au fost aspru pedepsite.
Probabil că cel mai redutabil adversar al ambițiilor coloniale franceze a fost
Samori Toure. El a fost un lider musulman și creatorul imperiului Wassoulou, care
cuprindea părți din Guinea, Sierra Leone, Mali și Coasta de Fildeș. Acesta a reușit
să poarte un război de gherilă împotriva trupelor franceze. În cele din urmă a fost
luat prizonier și a murit în captivitate. De asemenea, Samori Toure a fost bunicul
lui Sekou Toure, primul președinte din Guinea ce și-a recăpătat independența în
anii ‘60.
Toure a fost înarmat de către englezi, dar Londra nu doreau să între în
conflict direct cu Franța. Samori Toure a lansat un contraatac fulgerător, având la
dispoziție 30.000 de soldați disciplinați. Inițial, francezii s-au retras. Profitând de
rebeliunile din cadrul triburilor controlate de Toure, care rezistau la convertirea la
islamism, francezii au asediat orașul Kakan. Aceștia au reușit să ocupe și capitala
imperiului, Bissandugu. Eroul african a fost nevoit să recurgă la un război de
gherilă, înregistrând și succese izolate. După șase ani de rezistență hotărâtă, acesta
a fost înfrânt.
REZISTENȚA ETIOPIEI 1895-1896
Italia se unificase în urmă cu trei decenii. Chiar și așa, Roma și-a dorit un
imperiu colonial. Aceștia au ocupat părți din Eritreea și Somalia, noul teritoriu
purtând numele de Africa de Est Italiană. Ei au dorit să se extindă și în Etiopia, dar
împăratul Menelik a reușit să respingă ofensiva europeană. Abisinia, așa cum era
numită țara la acea vreme, a devenit un simbol al mândriei africane și al rezistenței
în fața colonizării. A fost singurul stat din Africa secolului al XIX-lea care a putut
câștiga un război împotriva unei armate coloniale europene.
Împăratul Menelik al II-lea a ajuns la putere cu sprijinul italienilor. Drept
răsplată, acesta a acceptat ca Italia să-și facă o bază pe coasta Mării Roșii. S-a
semnat Tratatul de la Wuchale, care a fost un foarte bun exemplu de
desconsiderare totală față de africani. În limba locală, documentul spunea că
Menelik poate cere sprijinul Italiei dacă dorește. În italiană, fără cunoașterea
împăratului, tratatul statua că Etiopia devenise protectoratul Italiei. La momentul
semnării înțelegerii, etiopienii nu au știu despre acest aspect. Neînțelegerile au dus
la războiul de mai târziu.
Unii istorici au subestimat meritul Etiopiei, considerând că Italia era cea
mai slabă putere colonială. Acest lucru nu este tocmai adevărat, italienii luptând cu
îndârjire și refuzând ideea că ar putea fi înfrânți de un popor african. Războiul a
debutat cu o victorie fulgerătoare a etiopienilor la Amba Alagi, fapt ce a provocat
retragerea trupelor italiene în Eritreea. Apoi aceștia au asediat fortul din Meqele,
provocând capitularea italienilor după 15 zile de lupte grele. Împăratul Menelik a
fost generos, permițând apărătorilor să se retragă cu tot cu arme.
La patru ani distanță, după ce și-a consolidat puterea internă, Menelik a
denunțat clauzele tratatului, considerând că țara sa este independentă. Între timp,
înțeleptul conducătorul, a făcut rost, în secret, de arme de foc moderne. Principala
sursă a fost Anglia și Franța, dar și Italia, ce care o convinsese că are nevoie de
carabine pentru a descuraja rebelii sudanezi din nord. De asemenea, conducătorul
Etiopiei a întreținut negocieri secrete cu triburile vecine și a propus un tratat de
alianță cu Franța.
Menelik spera că războiul putea fi oprit și că se putea ajunge la o
înțelegere. În același timp, acesta a ocupat cele mai importante trecători montate,
pregătindu-se pentru un contraatac al italienilor. Acesta a venit, rămânând în istorie
cu numele de bătălia de la Adowa. Jumătate din forțele italiene din Africa au pornit
ofensiva, numărând 20.000 de soldați și 50 de piese de artilerie. Generalul Baratieri
a încercat un atac surpriză. Rezultatul a fost o victorie decisivă a Etiopiei. În jur de
14.000 de italieni au murit în lupta, 4.000 fiind capturați. Umilința italienilor a fost
totală. Bahta Hagos, liderul rezistenței din Eritreea, a condus o revoltă împotriva
Italiei. Soldații europeni i-au înfrânt pe rebeli destul de ușor. Roma a aflat că
Menelik conspira cu rebelii, așa că a decis invadarea Etiopiei. Victoriile precedente
împotriva triburilor vecine i-a făcut pe italieni să subestimeze forța de rezistență a
Abisiniei. Împăratul a cerut sprijinul Franței, dar Parisul a refuzat. Italienii
oferiseră recunoașterea prezenței franceze în Tunisia în schimbul neutralității. Se
părea că soarta Etiopiei era pecetluită.
Nu existase altă armată europeană care să sufere o înfrângere atât de
zdrobitoare. Italienii au dat vina pe incompetența politicienilor, mai multe revolte
izbucnind și provocând demisia guvernului. S-a semnat Tratatul de la Abddis
Ababa, care recunoștea statutul Etiopiei de națiune independentă, cu drepturi egale
cu cele ale puterilor coloniale europene. Împăratul Menelik avea să
concluzioneze:„Nu doresc să rămân un spectator indiferent. Mai ales dacă puterile
îndepărtate vor să împartă Africa. Etiopia a fost, în ultimele 14 secole, o insulă de
creștinătate într-o mare păgână.”
CONCLUZII
Trasarea arbitrară a frontierelor, determinată de raţionamente economice şi de
profit sau de necesitatea ajungerii la un compromis pentru a evita confruntarea directă
dintre marile puteri, a făcut ca peisajul multietnic, multilingvistic şi multitribal al Africii
să arate monstruos, lăsând o moştenire identitară greu de gestionat statelor africane în
epoca decolonizării, când acestea vor încerca să se rupă de dominaţia imperială. De multe
ori această supremaţie era justificată de conceptul larg răspândit al „poverii omului alb”,
care însemna o „obligaţie” de a „civiliza” popoarele înapoiate ale Africii, el ascunzând în
spate raţionamente pragmatice de exploatare imperială.
BIBLIOGRAFIE
 Niall Ferguson „Civilizația. Vestul și Restul”,Editura Polirom, 2011
 E. Jefferson Murphy Istoria civilizației africane, cele două volume -
E. Jefferson Murphy, Editura Minerva, București, 1981
 Viorel Crucianu „Istoria Decolonizării Africii” vol I, II, Editura
Corgal Press, Bacău, 2010
http://www.timpul.md/articol/politici-imperial-statale-si-constructii-identitare-
%28vii%29--continentul-african-47276.html?action=print