www.referat.

ro

Ciocnirea Civilizaţiilor şi Refacerea Ordinii Mondiale

(Samuel P. Huntington )

Principala sursă a conflictelor în „lumea nouă” (de după Războiul Rece) nu mai este
una preponderent ideologică sau preponderent economică, la fel cum se întâmplase după cel de-
al Doilea Război Mondial, ci a devenit una predominat culturală.
Politică globală reuseste pentru prima dată în istorie, să fie deopotrivă multipolară şi
multicivilitaţională. Modernizarea şi occidentalizarea nu sunt sinonime, desi initial occidentalii
asa considerau. Modernizarea nu este capabilă nici să producă civilizaţii universale si nici să
occidentalizeze societăţile non-occidentale.
După căderea Blocului Comunist distincţiile dintre oameni nu mai sunt cele ideologice,
politice sau economice, ci sunt cele culturale. Statele se autodefinesc raportându-se la religia de
care apartin, la cultură, valori, etnie, obiceiuri, institutii, vechime, limbă, identificându-se cu
usurintă cu grupurile lor culturale (triburi, grupuri etnice, comunităti religioase, natiuni si chiar
civilizatii), căutându-si totodată aliati, si nu dusmani, iar societătile non-occidentale îsi dezvoltă
bogătia economică, influenta militară si politică, prin afirmarea valorilor lor culturale si prin
respingerea celor occidentale.
De-a lungul existenţei umane, contactele între civilizaţii au fost intermitente sau nu au
existat deloc. Începând cu Era Modernă (anul 1500), politica globală îşi afirmă două dimensiuni
care durează de aproximativ 400 de ani: Occidentul şi restul lumii. Statele-naţiuni ale
Occidentului, Anglia, Franţa, Spania, Austria, Prusia, Germania, SUA şi altele, au constituit un
sistem international multipolar, înăuntrul civilizaţiei occidentale, aflându-se în conflict si
competitie permanentă între ele. În plus, aceste state-natiuni au colonizat sau au influenţat altă
civilizaţie .
În timpul Războiului Rece, politica globală devine bipolară, iar lumea este divizată în
trei părti majore: Lumea Liberă , Blocul Comunist şi Natiunile Nealiniate. Un pol de putere a
fost URSS, cu influenţă puternică asupra statelor sărace, mici, comuniste şi un alt mare pol de
putere, a fost SUA , cu influenţă asupra statelor occidentale, mai dezvoltate si mai deschise
procesului de modernizare si de democratizare. Între cei doi poli de putere se afla o competitie
ideologică, economică, politică, în unele cazuri chiar militară.
 -2-
La sfârşitul anilor ’80, lumea comunistă intra în colaps, iar diferentele dintre state
devenin predominant culturale.
,,Lumea Nouă”, a secolului XXI, va contine, cel putin sase mari puteri, printre care
S.U.A., Europa, China, Japonia, Rusia si India, cu posibilitatea ca si Islamul să-si extrapoleze
puterea si influenta în afacerile mondiale (datorită resurselor mari si valoroase, de petrol).
După ce Războiul Rece ia sfârşit, „tabloul lumii”, alcătuit din factori culturali si
implicând interactiuni dintre state si grupuri apartinând diferitelor civilizatii, arată simplificat.
Au fost avansate mai multe hărţi sau paradigme ale politicii mondiale, paradigme ce generează
predicţii si anticipări, ordonează si generalizează realitatea, disting între elementele importante
si cele neimportante si hotărărsc ,,pe ce drumuri trebuie să o luăm pentru a ne îndeplini
scopurile”. Astfel apar urmatoarele posibilitati- „hărţi” :
1.Prima hartă indică o singură lume („O lume: armonie si euforie”) în care domneste
euforia, pacea şi armonia, o lume ideală care duce cu gândul la armonia globală, la „organizarea
universală” a „natiunilor iubitoare de pace”, care trăiesc în „structuri permanente de pace”
2. A doua hartă surprinde un model mai realist al civilizatiilor si prezintă „Două lumi:
noi şi ei”, datorită tendintei umane permanente de a divide între „noi” şi „ei” (restul lumii),
adică între Orient şi Occident, între Est si Vest sau Sud si Nord, între „locuinţa păcii” şi cea a
„războiului”, între „civilizatia noastră” si „civilizatia barbară”.
3. A treia hartă („184 de state, mai multe sau mai putine”) cuprinde teoria realistă a
relatiilor internationale si sintetizează paradigma etatistă, conform căreia ar exista 184 de state,
ele fiind principalii si singurii actori importanti în afacerile mondiale, iar relatia dominată de
anarhie dintre state face ca acestea să încerce maximizarea puterii, pentru a supravietui si pentru
a se apăra (prin constituirea de aliante cu alte state sau prin consolidarea puterii).

-3-
 4. Ultima hartă întruchipează „haosul autentic”, unde statele „slăbesc”, autoritatea
guvernamentală se prăbuseste, apar state „greşite” si fragmentate, totul ducând la anarhie,
conflicte tribale, etnice şi religioase, apărând totodată organizaţii criminale, proliferând
înarmarea, distrugerea în masă, răspândirea terorismului si a masacrelor, pentru o „purificare
etnică” (164 revendicări etnice, teritoriale după anul 1993, în fosta URSS şi 48 de războaie
etnice în lume).
Civilizatia este opusul barbarismului, primitivismului fiind standardul pentru a judeca
societătiile, iar civilizatiile (la plural) sunt ,,cele mai durabile asocieri umane”, cu o viată
proprie (lungă sau scurtă), cu evolutii si decăderi – caracteristice fiindu-le sapte etape de
tranzitie, de la ,,nastere” si până la ,,moarte”: amestecul, gestatia, explozia, vârsta
conflictului, imperiul universal, decadenta ( etapa in care se afla occidentul) si invazia.
Elementele culturale care definesc cel mai bine o civilizatie sunt sângele, limba religia,
modul de viată.
Civilizaţia este cel mai larg nivel de recunoaştere cu care o persoană se poate identifica.
Civilizatiile nu sunt entităti politice, pentru a mentine ordinea, pentru a stabili justitia sau
pentru a lupta în conflicte militare, ci sunt entităti culturale, care pot totusi să contină una sau mai
multe unităti politice.
Exista o demarcatie clară între conceptul de rasă şi cel de civilizaţie, care în mod cert nu
sunt unul si acelasi lucru. Spre deosebire de civilizaţie, rasa nu este influenţată de istorie, de
valori sau de alte norme sociale, persoane din aceeasi rasă pot astfel să fie complet diferiţi prin
civilizaţie, precum si, pe de cealaltă parte, indivizi din rase diferite pot apartine aceeasi
civilizaţii. Rasa se referă la împărtirea oamenilor, după caracteristicile fizice, pe când
civilizatiile se referă la împărtirea oamenilor, după caracteristici culturale.
Graniţele care separă civilizaţiile sunt ambigue, dar reale şi importante.
Religia este o caracteristică centrală, un nucleu al civilizaţiilor.
Religia este variabila după care se disting cele mai proeminente civilizaţii, de după
Războiul Rece: ortodoxe, chineze (sinice), japoneze, latino-americane, africane, islamice,
budiste, hinduse. O dată cu dezvoltarea economică, politică si culturală, tările din afara spatiului
occidental resping tot mai categoric valorile propagate de Occident.
-4-
 Astfel, încep conflicte între civilizaţii diferite, unele cu potenţial de dezvoltare, altele
aflate în declin (dezvoltare economică- Asia de Est, dezvoltare demografică – Islam, declin
relativ- Occidentul). Pe baza înrudirii culturale se remarcă afinităţi, sprijin militar, în diferitele
conflicte, afinităţi care dictează cooperarea economică şi politică.
Prin instaurarea democraţiei şi a instituţiilor ei într-un stat non-democratic, Occidentul
asigură de fapt adversarilor lui resursele necesare pentru a se revolta într-o zi, folosindu-se de
acele valori occidentale de care s-au folosit anterior occidentalii.
Lumea post-comunistă din estul Europei se dezvoltă cu şanse diferite:
1. incerte pentru ortodocşii sub influenţa URSS,
2.şanse mai mari (catolicii sub influenţa crestin-occidentalilor),
3. şanse inexistente sub influenţa religiei musulmane.
După Războiul Rece nu mai există un model de dezvoltare economică şi politică, acesta
diferă de la o civilizaţie la alta, conflictul dintre statele europene dispare si se trece de la
etapa ,,statului războinic” la cea a ,,statului universal”. Toate ideologiile politice ale secolului
XX (liberalismul, socialismul, comunismul, social- democratia, fascismul si democratia
crestină) au în comun faptul că sunt produse ale civilizatiei occidentale.
Civilizatia europeană a Occidentului este în momentul de faţă singura „civilizaţie
universală” a lumii, o civilizaţie universală ce ar presupune unificarea culturală a civilizaţiilor
si acceptarea valorilor, credinţelor, orientărilor, practicilor comune ale oamenilor de
pretitundeni, aceasta identificându-se doar cu aşa-numita cultură „Davos”, nu cu Occidentul
( „Davos” fiind o cultură intelectuală comună, o cultură axată pe individualism,
democratie politică si economie liberă de piată, atât pentru occidentali, cât si pentru non-
occidentali, dar existentă doar la nivel de elită si nu la nivel de masă).
În secolul XIX a predominat ,,laitmotivul omului alb”, acesta însemnând extinderea
dominatiei politice si economice mondiale asupra societătilor non-occidentale, iar începând cu
secolul XX, această extindere a devenit si una culturală si institutională. Ipotezele pentru
civilizatia universală pe cale să se nască, sunt, victoria democratiei liberale, prăbusirea
comunismului, interactiunea crescândă dintre popoare ce generează o cultură mondială comună,
cresterea nivelului comertului si al independentei economice, toate ducând la ,,o accelerare a
autoconstiintei civilizationale, societale si etnice.
-5-
 Limba universală („lingua franca”) a fost si este un mod de a reproduce diferenţele
lingvistice şi culturale, o unealtă de comunicare interculturală, şi nu una de identitate şi
comunitate. Oamenii acceptă o limbă ca fiind lingua franca, mult mai usor, în conditiile în care
aceasta nu este identificabilă cu un grup etnic, o religie sau o ideologie anume.
După terminarea Războiului Rece, lumea asistă la o reînviere a limbilor indigene,
suprimate, uitate, pe de-o parte si la o renastere globală a tuturor religiilor din lume, la
identificarea constiintei religioase si proliferarea miscărilor fundamentaliste, pe de cealaltă
parte.
Occidentului ca civilizaţie este unic prin caracterul distinctiv al valorilor şi instituţiilor sale,
incluzând Creştinismul, pluralismul social, colectivitătile reprezentative, individualismul şi
suveranitatea legii, mostenirea sa clasică (dreptul roman, filozofia, latina, rationalismul). De-a
lungul timpului, Occidentul s-a dovedit a fi singura civilizaţie interesată în influenţarea a cât
mai multor civilizaţii, sub aspectele politice, economice şi de securitate.

Puterea relativă a Occidentului faţă de alte civilizaţii începe să scadă încet, dar sigur, datorită
declinului moral, o „sinucidere culturală” şi datorită lipsei unităţii politice. În timp ce puterile
vestice slăbesc, va scădea de asemenea şi abilitatea Occidentlui de a se impune în
universalitatea vestică asupra alor civilizaţii, rezultând astfel o accentuare a conştiinţei de
civilizaţie, stimulând şi alte civilizaţii în încercarea de a găsi succesul şi eficienţa în cadrul
propriei societăţi şi în cultura propriei valori

Civilizaţiile asiatice îşi extind forţa economică, militară, politică, iar Islamul explodează
demografic, reafirmându-şi valoarea propriilor culturi.
Declinul Occidentului din punct de vedere al teritoriului si al populatiei, dar si din
punct de vedere economic, cultural, moral- religios, intelectual, militar- trebuie să facă fată
provocărilor asiatice si islamice.

Echilibrul puterilor mondiale se alterează, pe măsură ce Asia cunoaşte o înflorire

economică, care duce la auto-încredere, afirmare, bogăţie şi putere, dar şi la nasterea unui
sentiment de superioritate morală şi culturală, faţă de occidentali, la care şi SUA sunt asimilate.

-6-
 China tinde să devină prima putere economică mondială, la începutul secolului XXI,
ducând modificările de putere în rândul civilizaţiilor si renăscând din mers şi alte culturi non-
occidentale, paralel cu accentuarea dorinţei de eliminare a modelului occidental. Succesul
economic asiatic este în mare parte un produs al accentului cultural pus pe colectivitate, si nu pe
individ, accentul pe valorile de grup, pe economie, familie, muncă si disciplină, cinstirea istoriei
si pe considerarea modelului asiatic ca fiind sinonim pentru succes, precum si credinta în
universalismul asiatic pe cale de aparitie („Valorile europene sunt europene, în timp ce valorile
asiatice sunt universale”).

Renasterea islamică a dus la o crestere a constientizării valorilor non-occidentale,

musulmane, inducerea ideii că Islamul reprezintă solutia pentru problemele de moralitate,
identitate, sens, credintă, cu toate că Islamul nu reuseste să ofere solutii pentru problemele
economice, politice sau militare. Totodată, Islamismul încearcă să-si extindă eforturile de a găsi
,,solutia” în Islam, solutie pentru identitate, sens, stabilitate, dezvoltare, putere si sperantă, fiind
un ghid de viată în lumea modernă islamică, care a făcut importuri de modernitate, dar a respins
vehement institutiile si modelele politice occidentale.

Atât dezvoltarea economică asiatică, cât si renasterea islamică, produc efecte

destabilizatoare globale (economice, culturale, militare si de securitate), care pot duce în final la
o ciocnire a popoarelor non-occidentale cu cele occidentale sau chiar la ciocnirea acestor
popoare între ele.

Civilizaţia de bază a ordinii mondiale pe cale să se nască, este compusa din societăţi cu
afinităţi culturale, prin gruparea în jurul statelor conducătoare, sau cu rol de nucleu, al
civilizaţiei din care fac parte.
Statele se vor alinia si asocia după considerente culturale, identitatea culturală a statelor
definind locul acestora în politica mondială, dar aliatii si adversarii săi. Identitătile multiple
aduc competitie, conflicte, ,,ciocniri” diferite, cu impact global, fiind rezultatul unei
modernizări social- economice. Atât la nivel individual, cât si la nivel civilizational, tendinta
universală este de a defini identitatea proprie, în raport cu ,,celălalt”, civilizationalul ,,noi”
diferentiindu-se categoric de ,,ei”, dând totodată nastere la sentimente superioritate sau de
teamă, neîncredere, dorintă de protectie fată de ,,ei”.
-7-
 Conflictele dintre civilizaţii pot apărea din împreunarea statelor din diferite civilizaţii
sau din lupta pentru putere a statelor puternice care apartin diferitelor civilizaţii. Conflictele
dintre civilizaţii apar de-a lungul frontierelor care separă statele şi grupurile în cadrul unei
civilizaţii comune, frontierele politice fiind refăcute de cele culturale. Tările tind să se alieze cu
alte ţări care au culturi similare cu cea proprie lor, împotriva ţărilor din alte culturi. Dezvoltarea
economică, militară sau politică a civilizatiilor se afla în raport direct proportional cu
dezvoltarea valorilor şi culturii. Cooperarea dintre state ce au culturi similare, valori si opinii
asemănătoare, va fi întotdeauna mai facilă decât cea dintre state ce au culturi diferite (dacă nu
chiar imposibilă). Din motive de securitate, statele puternice pot încerca să încorporeze sau să
domine statele cu care sunt similare din punct de vedere ideologic si să le respingă pe cele
diferite. În unele cazuri, statele dominate opun rezistentă (cum este cazul Chinei, care a încercat
să domine Turkistanul de Est si Tibetul)
In acest proces se pot diferentia 1. state de nucleu,2. tări izolate,3. tări separate si 4. tări
sfâsiate. 1.Statele de nucleu sunt acele state care înlocuiesc cele două superputeri ale
Războiului Rece, state identificate pe deplin cu o civilizatie, din punct de vedere cultural-
japonez, sinic, hindus, occidental, iar Islamul si America Latină ducând lipsa unui astfel de stat
de nucleu, datorită faptului că tările aspirante la acest statut sunt încă insuficient de puternice,
din punct de vedere economic, geografic, politic sau religios.

2.Tările izolate sunt lipsite de comunicare culturală cu alte societăti, cea mai importantă
astfel de tară izolată fiind Japonia.

3.Tările separate cuprind grupări culturale distincte, divizate sau pe cale să se dividă,
prin linie de falie civilizatională (Filipine, India, China, Indonezia, Ucraina, Tanzania,
Singapore, Malayesia).

4.Tările sfâsiate au o cultură unică predominantă care o plasează într-o civilizatie, dar
liderii doresc transferul la o altă civilizatie (tările sfâsiate sunt cele care îsi doresc redefinirea
identitătii civilizationale si reprezintă o punte între două culturi – Rusia, Turcia, Mexic,
Australia, Ucraina). Efectele încercării schimbării de civilizatie sunt de cele mai multe ori
nefaste, rezultând tări caracterizate prin dualitate, reticientă din partea maselor sau din partea
tării- gazdă, incompatibilitate între cele două părti si o infestare cu ,,schizofrenie culturală”.

-8-
 Aspiratia si pretenţiile Occidentului, nu doar de a moderniza, ci si de a „universaliza”
lumea, îl aduc tot mai mult în conflict cu Islamul şi China. Sunt elocvente războaiele între
musulmani şi non-musulmani, de la „liniile de falie”.
Occidentul este văzut de către islamici ca imoral, arogant, individualist, imperialist, de
temut, decadent, corupt, materialist si seducător, un ,,Occident fără Dumnezeu”.

Alte probleme care divizează Occidentul de restul societătilor, sunt reprezentate de

statele de nucleu si conflictele liniilor de falie, conflictele fiind din ce în ce mai mult axate pe
probleme de inter-civilizatii (proliferarea armelor, drepturile omului, democratia, controlul
petrolului, migratie, terorism islamic si interventie occidentală).

Relatia SUA- Asia este una categoric antagonică, iar în ultimii ani, SUA s-a ales cu doi
dusmani substantiali, simultan (China si Japonia), întâmpinând ciocniri de interese si probleme
sub forma comunicatiilor extinse, a comertului si a investitiilor. Ethosul confucianist si crezurile
americane sunt incompatibile, iar datorită puterii economice a Chinei si a asteptărilor sale
(teritoriale, culturale, economice), SUA va trebui să evite o instaurare timpurie a hegemoniei
chineze, printr-o eventuală si dificilă redirectionare a aliantei japonezo-americane, o dezvoltare
a legăturilor militare cu alte tări asiatice si întărirea prezentei militare în Asia, pentru a nu fi
nevoiti să-si abandoneze universalismul, în fata Chinei, care este, după cum spunea Lee Kuan
Yew, în anul 1994, „Cel mai mare jucător din istoria omului”, cu puterea si capacitatea de a
destabiliza echilibrul lumii.

Occidentul trebuie să ia măsuri, pentru ca afirmatia lui Friedberg să nu se adeverească:

„Trecutul Europei este viitorul Asiei”

Războaielor liniilor de falie sunt conflicte comune între state sau grupuri din civilizatii
diferite, violente, care pot apărea între state, între grupuri nonguvernamentale sau între state si
grupuri nonguvernamentale. Războaiele liniilor de falie aduc un număr mare de victime,
expulzati si acte de terorism, curpinzând lupte pentru o “epurare etnică”, probleme legate de
identitatea grupului sau de putere, dificil sau chiar imposibil de rezolvat prin negocieri sau
compromisuri între părti, conflicte pentru controlul popoarelor sau al teritoriilor, axate de cele
mai multe ori pe considerente religioase, apoi pe criterii etnice, lingvistice.
 -9-

Războaiele liniilor de falie, prin dinamismul lor, duc la aparitia constiintei de civilizatie
si de identitate si la ralierea civilizatiilor - tările înrudite si diasporele, statele secundare si
statele tertiare (în functie de pozitia si implicarea lor, raportată la participantii primari), vin în
ajutorul statelor primare (implicate direct în conflict), fiecare având interese diferite de pe urma
războiului.

Oprirea războiului este o actiune dificilă si instabilă în acelasi timp, o dată oprit, un
război de linie de falie poate fi oricând reluat. Datorită diferentelor dintre participantii primari ai
conflictului, compromisul este greoi sau chiar imposibil, această responsabilitate revenind în
sarcina statelor secundare sau tertiare, care vor avea rol de mediator si negociator, cu o influentă
decisivă în ceea ce priveste decursul conflictelor si războaielor de linii de falie. Grupurile
principale implicate în conflict nu sunt dispuse să negocieze direct sau să renunte la luptă,
datorită diferentelor semnificative dintre culturi si datorită urei si concurentei dintre acestea.
Supravieţuirea Occidentului depinde de reafirmarea identităţii occidentale a
americanilor, de necesitatea ca occidentalii să accepte ideea că civilizaţia lor este unică, dar nu
este şi universală. Războiul global al civilizaţiilor poate fi evitat doar prin felul prin care liderii
vor putea să accepte ideea de supraveţuire prin menţinerea caracterului multi-civilizaţional al
politicii globale, bazat pe cooperare.
Datorită declinului actual cu care se confruntă Occidentul (depresiune economică, standarde
de viată în declin, declin în domeniul atasamentului oamenilor pentru valorile europene,
declinul religiei, scăderea demografică occidentală, decadenta familiei europene, a eticii si a
capitalului social, cresterea comportamentelor anti-sociale si alte forme de contestare a culturii
occidentale în interiorul societătii occidentale), civilizatia occidentală trece de la stadiul de
civilizatie universală la cel de civilizatie decadentă, vulnerabilă în fata noilor civilizatii
puternice, capabile de a produce o „invazie”. SUA se confruntă cu două probleme majore –
problema imigrantilor hispanici (imigratie masivă) si contestarea de către elite a valorilor si a
crezului american (crez care vorbeste despre mosternire culturală europeană, libertate,
democratie, drepturile omului, individualism, idei respinse de multiculturalistii americani, care
au promovat dorinta de unificare, diversitate – M. Schlesinger Jr.: “Americanii egocentristi,
separatisti, (...) au mostenit doar crimele occidentale”).
 -10-

Occidentul are nevoie de o reînviere, de o constientizare că “Statul universal este un

miraj al imortalitătii” (Toynbee), Occidentul este unic, dar nu universal, universalismul
occidental fiind periculos atât pentru însusi Occident, cât si în si pentru întreaga lume, acesta
putând genera un război global intercivilizational între statele de nucleu si o înfrângere
ulterioară a Occidentului (în contextul în care Asia de Est si Islamul îsi reafirmă tot mai mult
valorile, puterea si importanta culturilor lor).

Reafirmarea identitătii de natiune occidentală a SUA, este un prim pas pentru a-si
redefini rolul global de lider al civilizatiei occidentale. Repararea echilibrului puterii
occidentale are nevoie de o reînviere culturală, morală, socială si politică, pentru a genera o
etapă americo-europeană, de afluentă economică si influentă politică, bazată pe conservarea
civilizatiei europene, cooperare, comuniune si o renastere implicită a Occidentului.

Al Treilea Război Mondial apare ca un scenariu de război între civilizaţii ca o mişcare

a balanţei de putere dintre civilizaţii. Trei reguli care trebuie respectate pentru a se evita acest
scenariu: 1. regula abstinaţiei, conform căreia statele de nucleu (statele cele mai puternice) nu ar
trebui să intervină în problemele altor civilizaţii, 2 regula meditaţiei comune, care cere statelor
de nucleu să negocieze între ele pentru a preveni războaiele dintre grupurile aparţinând
civilizaţiilor lor, 3.şi cea de-a treia regulă, care cere civilizaţiilor să identifice şi să extrapoleze
valorile, activităţile, practicile şi instiuţiile pe care le au în comun unele altele.
Oamenii au intrat într-o epocă în care diferitele civilizaţii vor trebui să înveţe să
trăiască alături, una de alta, în stare pasnică, învătâtând una de la alta, fiecare studiind istoria,
arta, idealurile celeilalte, îmbogăţindu-şi reciproc vieţile. Alternativa nefastă ar fi neînţelegerea,
tensiunile, catastrofa, „haosul real” (decăderea globală a drepturilor si a ordinii, state esuate,
anarhie crescută, valuri globale de crime si acte de terorism, mafii, carteluri de droguri
transnationale, violente etnice si religioase), „ciocnirea civilizatiilor”.
Viitorul păcii şi al civilizaţiei depinde de întelegerea şi cooperarea între lideri politici,
spirituali şi intelectuali ai marilor civilizaţii alor lumii. În „ciocnirea” civilizaţiilor, Europa şi
America fie vor sta împreună, fie vor fi separate.
 -11-
În „marea ciocnire” dintre civilizaţie şi barbarism, vor sta de asemenea împreună sau vor fi
separate de tot, cu toate realizările lor din domeniul ştiinţei, tehnologiei, religiei, artei,
literaturii, filozofiei, moralităţii, compasiunii, toate marile civilizaţii ale lumii. În Era pe cale de
a se naşte, ciocnirile dintre civilizaţii reprezintă cele mai mari ameninţări la adresa păcii
mondiale, iar o ordine internatională bazată pe aceste civilizaţii este cel mai sigur mod de a
preveni un al treilea război mondial, cu adevărat global.