CURS

 4.  CHIMIA  MATERIALELOR  DENTARE  

 
RASINILE  DENTARE  
 
Utilitatea  materialelor  plastice  in  stomatologie  rezida  din  capacitatea  lor  de  a  lua  forme  
complexe   prin   aplicarea   de   caldura   si   presiune1.   In   functie   de   comportamentul   lor  
comportamentul  lor  termic  se  pot  clasifica  in  doua  categorii:  
1.     termoplastice  (polimeri  nereticulati):   polimeri   liniari   sau   ramificati   care   prin   incalzire  
peste  temperatura  de  tranzitie  a  sticlei  devin  moi.  
2.  duroplaste  (polimeri  reticulati):  polimeri  care  se  intaresc  permanent  atunci  cand  sunt  
incalzite   la   temperatura   de   polimerizare   si   care   nu   revin   la   starea   initiala   prin  
reincalzire.  
 
O   alta   categorie   de   polimeri   utilizati   in   stomatologie   sunt   elastomerii   -­‐   sunt   polimeri  
sintetici   cu   comportare   plastic-­‐elastică   asemănătoare   cauciucului   natural.   Lanţurile  
macromoleculare  sunt  parţial  reticulate  şi  nu  pot  fi  deformaţi  plastic.  Sunt  moi,  elastici,  
insolubili   şi   higroscopici.   În   stomatologie   elastomerii   sunt   folosiţi   ca   material   de  
amprentă.  
Rasinile  acrilice  folosite  in  stomatologie  trebuie  sa  aiba  proprietati  chimice  specifice  si  
stabilitate  dimensionala.    
Proprietăţile  polimerilor  utilizaţi  in  tehnica  dentara:  
–   aspect   asemănător   ţesutului   cu   care   vin   în   contact;   această   cerinţă   este   foarte  
importantă  mai  ales  dacă  lucrarea  este  vizibilă  atunci  când  pacientul  deschide  gura  
–   valoarea   temperaturii   de   trecere   la   faza   de   sticlă   suficient   de   mare   pentru   a   preveni  
înmuierea  şi  distorsionarea  în  timpul  utilizării;  deşi  temperatura  în  cavitatea  orală  este  
32-­‐37ºC,   prin   ingerarea   de   băuturi   reci   sau   fierbinţi   temperatura   din   cavitatea   orală  
poate  să  scadă  până  la  4ºC  sau  să  crească  până  la  70ºC  
–   stabilitate   dimensională,   să   nu   se   deformeze   în   timp;   absorbţia   apei   contribuie   la  
apariţia  modificărilor  dimensionale                                    
–   valoare   scăzută   a   gravităţii   pentru   ca   lucrarea   efectuată   să   aibă     greutate   cât   mai  
redusă  
–  sensibilitatea  la  stimuli  calzi  sau  reci  diminuată;  aceasta  se  poate  realiza  prin  utilizarea  
materialelor  cu  conductivitate  termică  crescută    
 
                                                                                                               
1  Annusavice  K.  Phillips  science  of  dental  materials.  Elsevier,  2003    

  1  
–  să  fie  radioopace,  rigide  
–  valoare  crescută  a  modulului  de  elasticitate  pentru  ca  lucrarea  să  nu  se  deformeze  prin  
biomecanica  masticaţiei  
–   rezistenţă   la   abraziune   pentru   a   preveni   degradarea   în   timp   prin   spălare   sau   prin  
consumul  unor  alimente  cu  potenţial  abraziv  
–  să  fie  inerţi  din  punct  de  vedere  chimic,  insolubili  în  fluidele  din  cavitatea  orală,  să  nu  
absoarbă  apă  sau  salivă;  acest  lucru  ar  determina  alterarea  proprietăţilor  mecanice,  iar  
lucrarea  ar  deveni  neigienică  
–   să   nu   fie   toxici   sau   iritanţi   pentru   pacient   sau   pentru   cel   care-­‐i   manipulează;   o   scădere  
a  capacităţii  de  absorbţie  împiedică  creşterea  bacteriilor  sau  fungilor  
–   să   nu   fie   materiale   costisitoare   şi   să   aibă   timp   de   viaţă   lung   astfel   încât   să   poată   fi  
depozitaţi   fără   să   se   deterioreze;   să   poată   fi   uşor   fabricaţi   fără   a   utiliza   echipament  
costisitor  
Din   aceste   considerente   răşinile   pe   bază   de   polimetacrilaţi   sunt   cele   mai   utilizate  
materiale  pentru  obţinerea  bazelor  restaurărilor  dentare.    
Rasinile  acrilice  –   sunt   derivati   de   etilena   (CH2=CH2)   si   contin   grupare   vinil   (-­‐C=C-­‐),   au  
formula  chimica:    
 

   
 
Rasinile  acrilice  se  pot  incadra  in  doua  serii:  
1.  rasini  acrilice  derivate  de  la  acidul  acrilic  :  CH2=CH-­‐COOH,  cel  mai  simplu  acid  organic  
nesaturat  avand  o  grupare  vinil  in  molecula  legata  direct  de  gruparea  carboxil;  
2.  Rasini  derivate  de  la  acidul  metacrilic:  CH2=C(CH3)-­‐COOH  
 
Esterii  acestor  acizi  pot  polimeriza  :  

 
 
Poliesterii  rezultati  sunt  folositi  in  stomatologie.  Radicalul  R  poate  fi  de  natura  organica  
sau  anorganica  astfel  se  pot  obtine  prin  combinatie  sute  de  polimeri  care  in  functie  de  
structura   au   diferite   proprietati.   De   exemplu,   polimetilmetacrilatul   este   cea   mai   dura  
rasina  comparativ  cu  polietilmetacrilatul  si  respectiv  poli-­‐n-­‐propilmetacrilat.  

  2  
Metilmetacrilatul  –  este  in  stare  lichida  la  temperatura  camerei,  incolor  cu  urmatoarele  
proprietati:  
-­‐ punct  de  topire:  -­‐48°C  
-­‐ punct  de  fierbere:  100,8°C,  foarte  aproape  de  cea  de  fierbere  a  apei    
-­‐ caldura  de  polimerizare  de  129  Kcal/mol  
Este   un   excelent   solvent   organic,   in   stomatologie   initierea   polimerizarii  
metilmetacrilatului   se   face   folosind   un   initiator   chimic,   dar   poate   fi   initiata   si   prin  
lumina  in  spectrul  vizibil,  ultraviolet  sau  prin  caldura.  
 

   
Gradul   de   polimerizare   variaza   cu   temperatura,   metoda   de   initiere,   tipul   de  
initiator,   concentratia   initiatorului,   puritatea   monomerilor   etc.   deoarece   polimerizeaza  
usor   la   temperatura   camerei   si   in   prezenta   aerului   monomerii   de   metilmetacrilat   sunt  
utilizati  in  stomatologie.  Restrangerea  de  volum  in  timpul  polimerizarii  este  de  21%  fata  
de  volumul  initial.1    
Polimetilmetacrilatul:  este  o  rasina  dura,  foarte  clara,  este  extrem  de  stabila  la  
caldura   (devine   moale   la   125°C)   si   nu   isi   schimba   culoarea   in   lumina   ultravioleta.   Ca  
toate   rasinile   acrilice,   polimetilmetacrilatul   are   tendinta   de   a   absorbi   apa   prin   imbibitie.  
Este   un   polimer   liniar   care   prezinta   solubilitate   in   solventi   organici   precum   acetona   sau  
cloroformul.  
Rasinile  acrilice  multifunctionale  
Rasinile   bis-­‐GMA     au   fost   folosite   pentru   prima   data   in   stomatologie   si   sunt,   ca  
structura,   esteri   aromatici   ai   dimetacrilatului   obtinuti   din   rasini   epoxidice   si  
metilmetacrilat.  
Rasinile   epoxidice   sunt   materiale  
compozite   obtinute   prin   reactia  
dintre   bis-­‐fenol   A   si   etilenglicol.   Se  
caracterizeaza   prin   rezistenta  
excelenta   la   temperatura,   curent    
electric  si  in  mediul  coroziv.    
 
 

                                                                                                               
1  Annuavice  K.  Philips  science  of  dental  materials.  Elsevier,  2003  

  3  
Datorita   prezentei   celor   doua   grupari   hidroxil   (OH)   in   monomerii   bis-­‐GMA   pot   forma  
legaturi   de   hidrogen   intermoleculare   ceea   ce   le   confera   o   vascozitate   mare.   Centrul  
aromatic  rigid  format  din  cele  doua  nuclee  aromatice  face  ca  moleculele  sa  nu  se  poata  
roti   in   timpul   polimerizarii   scazand   astfel   eficienta   reactiei   de   polimerizare   (unele  
molecule   reactioneaz   altele   nu),   formand   centrii   de   ramificare   in   care   se   pot   forma  
legaturi   de   tip   crosslink.   Calculul  
raportului   R   al   (1-­‐R)  x  100  =  grad  de  conversie  (%)   moleculelor   care   nu   au  
reactionat   la   inceputul   si   finalul   reactiei   de   polimerizare   permite   aprecierea   gradului   de  
conversie  aplicand  urmatoarea  formula1:    
 
 
 
 

 
 
 
 
In  stomatologie  s-­‐a  incercat  obtinerea  de  rasini  care  sa  aiba  o  vascozitate  redusa  si  un  
grad  ridicat  de  polimerizare.  Astfel  de  compusi  sunt:  
-­‐  uretandimetacrilat  (UDMA)  –  este  alcatuit  dintr-­‐un  lant  de  monomer  care  contine  una  
sau  mai  multe  grupari  uretan  si  doua  grupari  terminale  de  tip  metacrilat.  Molecula  este  
flexibila.  

  4  
  
 
-­‐   dipentaeritriol   penta-­‐acrilat   monofosfat   (PENTA-­‐P)   –   contine   in   structura   un   numar  
mare  de  grupari  acrilat  si  o  grupare  fosfat.  Prezenta  acestor  grupari  creste  reactivitatea  
si  abilitatea  de  a  forma  legaturi  de  tip  crosslink.  
   
 

   
 
-­‐ poliacrilic   -­‐hidroxietil   metacrilat   (HEMA)   –   este   un   acid   poliacrilic   la   care   sau  
atasat   grupari   de   tip   hidroxietilmetacrilat.   Un   astfel   de   acid   polacrilic   modificat  
este   utilizat   in   compozitia   cimentturilor   ionomere  
de   sticla.   In   timpul   expunerii   la   lumina   are   loc  
initierea   reactiei   de   polimerizare   cu   ajutorul  
radicalilor  liberi  prin  care  gruparile  metacrilat  sunt  
activate   si   formeaza   legaturi   de   tip   crosslink   intre  
moleculele   de   acid   poliacrilic.   Dupa   reactia   de  
initiere  si  formarea  de  legaturi  crosslink,  gruparile  
carboxil   continua   sa   reactioneze   cu   particulele   de  
sticla   prin   reactii   de   tip   acido-­‐bazic   ce   au   loc   cu  
eliberare   de   ioni   de   hidrogen   (H+),   molecula  
devenind   astfel   incarcata   negativ.   Lanturile  
incarcate   negativ     formeaza   legaturi   ionice   cu   ionii   incarcati   pozitiv   din   structura  
smaltului  dentar  si  dentinei  (ex.  Ca2+).  Deaoarece  in  structura  acestor  materiale  
compozite   intra   acidul   poliacrilic   modificat   in   care   numarul   de   grupari   carboxil  
este   scazut,   crescand   numarul   de   grupari   metacrilat,   scade   astfel   numarul   de  

  5  
 reactii   de   tip   acido-­‐bazic   si   deci   interactiunea   cu   smaltul   dentar   si   dentina.   Din  
acest   motiv,   astazi   se   incearca   dezvoltarea   unor   materiale   compozite   ce   contin  
monomeri   acizi   numite   compomeri,   care   imbina   avantajele   rasinilor   acrilice   cu  
cele  ale  cimenturilor  ionomere  de  sticla,  dar  au  si  alte  proprietati  precum  aceea  
de  a  elibera  fluor  si  a  preveni  recidiva  cariei  dentare.  
 
CERAMICA  IN  STOMATOLOGIE  
Materialele   anorganice   folosite   in   stomatologie   sunt   reprezentate   de   masele  
ceramice.   Cuvantul   ceramica   provine   din   limba   greaca   –   “Keramos”   –   numele   materiei  
prime  a  olarilor.  Ca  si  cuvantul  ceramica  si  cuvantul  portelan  deriva  tot  din  limba  greaca  
de   la   numele   unei   scoici   “Porzellano   Cyprea”   a   carei   cochilie   are   aspectul   portelanului  
dupa  ardere.  Desi  denumirile  provin  din  limba  greaca,  prima  fabrica  de  portelan  a  fost  
deschisa   in   1710   in   Germania,   ulterior   portelanul   se   produce   si   in   Franta   (1770)   in  
acesta   tara   confectionandu-­‐se   si   primii   dinti   de   portelan.   Duchateau   in   1873   face  
cunoscuta  metoda  de  obtinere  a  dintilor  din  portelan,  dar  dentistul  Dubois  de  Chemont  
comunicametoda    Academiei  de  Stiinte  din  Paris  in  1788,  fiind  considerat  dscoperitorul  
ei.   In   1825   –   Samuel     Stoockton   realizeaza   dinti   de   portelan   pe   cale   industriala   iar   in  
1950   Weinstein   in   SUA,   a   gasit   fenomelnul   care   sta   la   baza   unirii   dintre   un   aliaj   metallic  
(aur,   platina   si   paladiu)   si   masa   ceramic.   Fenomenul   este   reprezentat   de   legatura  
chimica   de   tip   covalent,   mai   exact   de   schimburile   ionice   dintre   oxizii   metalici   de  
suprafata   ai   aliajului   si   oxizii   metalici   din   compozitia   masei   ceramice.   Din   acest   motiv  
separarea   masei   ceramice   de   suportul   metalic   se   face   cu   multa   greutate.   Legatura  
chimica  are  loc  in  momentul  fluidificarii  masei  ceramice  prin  ardere.  
Ceramica   dentara   este   un   compus   nemetalic   alcatuit   din   oxigen   si   unul   sau   mai  
multe   elemente   matalice   sau   semimetalice   (ex.   aluminiu,   calciu,   potasiu,   silicon,   sodiu,  
titan,   zirconiu)   care   este   utiizata   in   fabricarea   protezelor   ceramice   dentare.   Este   este  
reprezentata   de:   sticla   (compus   anorganic   nemetalic   ce   nu   are   structura   cristalina),  
portelanul   sau   sticla-­‐ceramica   (o   ceramica   ce   este   alcatuita   dintr-­‐o   faza   matrice   de  
ceramica   si   cel   putin   o   faza   cristalina   care   este   produsa   prin   controlul   cristalizarii   in  
structura  sticlei).    
Ceramica   este   mult   mai   rezistenta   la   coroziune,   nu   reactioneaza   cu   fluidele   din  
cavitatea  orala,  si  nici  cu  lichidele  acide  sau  alcaline.  Ramane  stabila  o  lunga  perioada  de  
timp,   ceramica   pe   baza   de   dioxid   de   zirconiu   este   cea   mai   dura,   avand   rezistenta   la  
fractura  asemanatoare  inoxului.  Structura  cristalina  a  ceramicii  este  cea  a  diamantului,  

  6  
in   care   unitatea   consta   dintr-­‐un   atom   de   carbon   care   imparte   electroni   cu   alti   patru  
atomi   de   carbon   invecinati,   acesta   structura   fiind   legata   astfel   prin   legaturi   puternice  
covalente   ce   confera   stabilitate   la   temperatura   inalta   intr-­‐un   mediu   lipsit   de   oxigen  
(pana  la  3700°C)  si  duritate  crescuta.      
 
Compoziţia  chimică  a  ceramicii  dentare  
Ceramica   dentară   are   o   compoziţie   intermediară   între   cea   a   porţelanului   şi   cea   a  
sticlei.   Are   structură   cristalină.   Ca   structură   şi   proprietăţi   ceramica   se   aseamănă   mai  
mult   cu   sticla.   Compoziţia   ceramicii   este   identică   cu   a   porţelanului,   proporţia  
componentelor  este  însă  diferită.  Cantitatea  de  feldspat  este  mai  mare,  iar  cea  de  caolin  
şi  cuarţ  se  reduce.  
Calitatea   oricărei   ceramici   dentare   depinde   de   alegerea   ingredientelor,  
proporţionarea   corectă   a   acestora   şi   controlul   procesului   de   ardere.   Pentru   obţinerea  
ceramicii  dentare  se  utilizează  doar  componente  pure,  deoarece  se  doreşte  respectarea  
unor   proprietăţi:   culoare,   insolubilitate,   transluciditate,   coeficient   de   expansiune  
termică.  
Componentele  ceramicii  dentare  sunt:   cuarţul   (silicea),   aluminosilicaţii   (feldspaţii)  
şi  caolinul.  
Caolinul   -­‐   caolinul  provine  dintr-­‐un  material  numit  caolinit  care  este  un  aluminosilicat  
hidratat,  cu  urmatoarea  formula:  Al4Si4O10(OH)2,  fiind  format  din  silicati  de  aluminiu.  
Caolinul   este   insolubil   in   acizi,   in   apa   devenind   plastic   si  
Caolin - cuvântul caolin poate   fi   modelat.   Este   un   produs   natural   care   se   obţine  
provine din chineză:
Gaoling (movila alba) – prin   descompunerea   feldspaţilor   sub   acţiunea   CO2   şi   a  
numele unei localitati din
apei.  Asigură  opacitatea  materialului.  
China. Caolinul este alb în
stare pură, însă, adesea, Cuart   –   este   componenta   aplastica   a   masei   ceramice,   fiind  
este maroniu, roşiatic sau
gri din cauza impurităţilor. in   proportie   de   10-­‐15%.   Dilatarea   termica   a   cuartului  
El are un luciu sidefiu şi
asigura   rezistenta   la   variatiile   de   temperatura,  
este translucid.
compensand   contractia   caolinului   si   contribuind   la   luciul  
masei  ceramice.  Cuartul  este  solubil  in  acid  fluorhidric  si  soda  caustic.  Este  un  polimer  
anorganic  de  oxid  de  siliciu.  
Feldspatul   -­‐   este   un   silicat   foarte   răspândit   –   aluminosilicat   de   K,   Na   si   Ca.   Este  
elemental  principal  al  portelnului  fiind  reprezentat  in  proportie  de  70-­‐80%  din  amestec.  
Devine   fluid   la   temperaturi   inalte   omogenizand   amestecul   si   contribuind   la   obtinerea  
transluciditatii.  

  7  
Denumirea  de  Feldspat  provine  din  suedeză  si  inseamna  “munte”.  
Portelanul   feldspatic   –   este   alcatuit   dintr-­‐o   faza   matrice   de   sticla   si   cel   putin   o   faza  
cristalina,  precum  leucita  (K2OxAl2O3x4SiO2)  
Pentru  a  obţine  proprietăţile  dorite,  în  ceramica  dentară  se  mai  adaugă:  2-­‐4%  fondanţi  
(fosfat   de   potasiu,   carbonat   de   sodiu,   borax,   PbO,   K2O,   Mn2O),   coloranţi   anorganici  
şi/sau  coloranţi  organici  (oxizi  metalici  de  Ti,  Mn,  Fe,  Co,  Cu,  Ni,  săruri  metalice),  lianţi  
organici  (amidon,  zaharoză,  glucoză)  care  amestecaţi  cu  lichidul  ceramicii  dentare  (apă  
distilată  sau  alcool)  leagă  particulele  de  pulbere,  facilitând  modelarea;  în  timpul  arderii  
alcoolul,  lianţii  organici  şi  coloranţii  organici  ard  fără  reziduuri.  
În   timpul   fabricării   se   amestecă   feldspaţii   cu   cuarţul,   se   adaugă   fondanţii,   lianţii   şi   se  
încălzeşte  amestecul  la  1200°C.  
La  temperatură  ridicată  are  loc  descompunerea  feldspaţilor.  Compusul  rezultat  are  două  
faze:  faza  de  sticlă  cu  structură  amorfă  şi  faza  cristalină  formată  din  alumino  silicat  de  
potasiu   (leucită   –   KAlSi2O6).   Leucita   este   necesara   pentru   a   creste   coeficientul   de  
expansiune   termica   la   un   nivel   compatibil   cu   cel   al   copierii   metalului   in   cazul   protezelor  
metalo-­‐ceramice.  
 Amestecul  format  din  leucită  şi  faza  de  sticlă  este  răcit  rapid  prin  turnare  în  apă.  Are  loc  
fisurarea  masei  ceramice  operaţie  numită  fritare.  Se  obţin  fritele.  
Se   adaugă   coloranţii   în   cantităţi   mici,   astfel   încât   ceramica   să   imite   culoarea   dinţilor  
naturali.  
Faza   de   sticlă   imprimă   ceramicii   proprietăţile   sticlei   cum   ar   fi   strălucirea,  
transluciditatea,   în   timp   ce   faza   cristalină   reprezentată   de   aluminosilicatul   de   potasiu  
explică  coeficientul  de  expansiune  termică  ridicat.  
Ceramica  dentara  poate  fi  clasificata  din  punct  de  vedere  al  compozitiei  chimice  in  patru  
categorii,  doua  dintre  ele  fiind  uitlizate  in  stomatologie:  
1.   ceramica   silicat   –   caracterizata   printr-­‐o   faza   de   sticla   amorfa   cu   structura   poroasa.  
Componenta   principala   fiind   dioxidul   de   siliciu   (SiO2)   cu   mici   adaosuri   de   Al2O3,   MgO,  
ZrO2.  Portelanul  dentar  intra  in  acesta  categorie.  
2.   ceramica   oxid   –   contin   in   principal   o   faza   cristalina   (Al2O3,   MgO   sau   ZrO2)   cu   un  
continut   redus   sau   fara   o   faza   de   sticla.   Unul   dintre   materialele   ceramice   recente  
utilizate  in  protezele  dentare  este  oxidul  de  zirconiu  (ZrO2)  stabilizat  cu  oxidul  de  itriu  
(Y2O3).  
 

  8