EVOLUȚIONISM – Seminarii

I. Cojocaru
(2017-2018)

Teme:
I. Concepții importante pentru evoluţionism
II. Metode în biologia evoluţionistă
III. Timp și evoluție
IV. Tipurile asemănării: omologie, analogie, homoplazie
V. Rolul creator al selecției naturale
VI. Organele rudimentare (vestigiale). Atavisme.
VII. Formele intermediare
VIII. Viața în timpurile geologice (repere ale evoluției)
IX. Adaptarea: caracteristici, tipuri, exemple
X. Locul omului în natură
XI. Evoluția primatelor subumane și a genului Homo
XII. Evoluția culturală a omului
XIII. Biologia evoluționistă și ideologiile neștiințifice contemporane

Recomandări bibliografice

Lucrări generale și biografice

ATKINS, P., 2008. Amprenta lui Galileo. Cele 10 mari idei ale științei, Editura All, București.
BOTNARIUC, N., 1961. Din istoria biologiei generale, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
BOTNARIUC, N., 1979. Biologie generală, Editura didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
BOTNARIUC, N., 1992. Evoluţionismul în impas? Editura Ştiinţifică, Bucureşti
BUICAN, D., 1993. Biognoseologie. Evoluție și revoluție în cunoaștere, Editura All, București.
BUICAN, D., 1994. Revoluția evoluției. Evoluția evoluționismului, Editura Științifică, București.
CEAPOIU, N., 1980. Evoluţia speciilor, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti.
CEAPOIU, N., 1988. Evoluţia biologică. Microevoluţia şi macroevoluţia, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti.
CEAUȘESCU, I., MOHAN, Ghe., 1977. Din viața și opera marilor biologi, Editura Didactică și Pedagogică,
București.
COJOCARU, I., 2009. The Revolutionary Transition from Essentialist to Populationist Thinking in Biology,
Anal. şt. ale Univ. „Al.I.Cuza” Iaşi, seria Biol. Anim., Tom LV: 241-254.
COJOCARU, I., 2010. Darwin și evoluția gândirii raționaliste asupra lumii, în Darwin și gândirea evoluționistă
(editori Mircea Flonta, Laurențiu Staicu și Virgil Iordache), Editura Pelican, București.
COJOCARU, I., 2010. The Heritage of Darwin’s Thinking. Anal. şt. ale Univ. „Al.I.Cuza” Iaşi, seria Biol. Anim.,
Tom LVI: 283-291.
DARWIN, CH., 1957. Originea speciilor, Editura Academiei RPR, Bucureşti.
DARWIN, CH., 1967. Descendenţa omului şi selecţia sexuală. Editura Academiei RSR, Bucureşti.
DARWIN, CH., 1958. Călătoria unui naturalist în jurul lumii pe bordul vasului Beagle, Editura Tineretului,
București.
DARWIN, CH., 1962. Amintiri despre dezvoltarea gândirii și caracterului meu. Autobiografia (1809-1882),
Editura Academiei Populare Române, București.
DAWKINS, R., 1995. Un rîu pornit din Eden. Codul genetic, computerul și evoluția speciilor, Editura Humanitas,
București.

1
DAWKINS, R., 2009. Ceasornicarul orb, Editura Humanitas, Bucureşti.
DAWKINS, R., 2013. Gena egoistă, Editura Publica, București.
DAWKINS, R., 2016. Destrămarea curcubeului, Editura Herald, București.
DAWKINS, R., 2016. Lumea ca un mare spectacol. Dovezile evoluției, Ed. Humanitas, București.
DOROBANȚU C., 1980. Apariția și evoluția vieții, Editura Științifică și Enciclopedică, București.
EȘANU, V., 1985. Biogeneza de la mit la știință, Editura Albatros, București.
FLONTA, M., 2010. Darwin și după Darwin. Studii de filozofie a biologiei, Editura Humanitas, București.
LIVIO,M., 2016. Gafe strălucite – de la Darwin la Einstein. Greșeli colosale ale unor mari savanți, care ne-au
schimbat perspectiva asupra vieții și universului, Ed. Humanitas, București.
MAYR, E., 1989. Histoire de la biologie (Diversité, évolution et héredité), Fayard.
MAYR, E., 2004. De la bacterii la om, Editura Humanitas, Bucureşti, traducere în limba română după E.
Mayr, 2001 – What Evolution is?, The Orion Publishing Group Ltd.
MLODINOW, L., 2016. Odiseea umană. De la viața în copaci la înțelegerea cosmosului, Editura Herald,
București.
MOHAN, GH., NEACȘU, P., 1992. Teorii, legi, ipoteze și concepții în biologie, Editura Scaiul, București.
MOTAȘ, C., 1972. Charles Darwin. Viaţa şi opera, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
MUSTAŢĂ, GH., MUSTAȚĂ, M., 2001. Origine, evoluţie şi evoluţionism, „Vasile Goldiş” University Press,
Arad.
PARKER, S., (editor), 2015. Evolution, the whole story, Thames & Hudson Ltd, London.
PERSECĂ, T., TUDOSE., I., 1983. Biologie generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
RIDLEY, M., 2004. Evolution, Third Edition, Blackwell Publishing.
SKELTER, P. (editor), 1994. Evolution – a biological and paleontological approach, Ed. Addison-Wesley
Publishing, U.K.
STUGREN, B., 1965. Ştiinţa evoluţiei, Editura Politică, Bucureşti.
STUGREN, B., 1069. Evoluționismul în secolul 20. Certitudini, divergențe, idealuri, Editura Politică, București.
TUFESCU, M., 1976. Evoluția speciilor animale, Editura Albatros, București.
WHITE, M., J. GRIBBIN, 2004 – Viaţa lui Darwin, Editura Lider & Editura Star.

Manuale școlare
RAICU P., et col. 1987. Biologie. Genetică și evoluționism, manual pentru clasa a XII-a, Editura Didactică și
Pedagogică, București.
GAVRILĂ, L., 2002. Genetică, Evoluționism, ecologie în sprijinul predării biologiei în licee, Editura Didactică
și Pedagogică, București.

Lucrări despre adaptare, evoluție, macrotaxonomie

BARBU V., MĂRGINEANU, L., 1986. Relaţii în lumea vie, Editura Dacia, Cluj-Napoca.
BĂNĂRESCU, P., 1973. Principiile şi metodele zoologiei sistematice, Ed. Acad. Rom. Bucureşti.
BENTON, M., 2005. Vertebrate palaeontology, ediţia a treia, Blackwell Publishing, Oxford
BENTON, M., 2008. The History of Life. A Very Short Introduction, Oxford University Press.
COJOCARU, I., 2002. Paleobiologie, vol. I, Noţiuni generale. Elemente de paleobiologie vegetală, Editura
Univ. „Al. I. Cuza” Iaşi.
- idem, 2003. Paleobiologie, vol. II, Nevertebrate, Editura Univ. „Al. I. Cuza” Iaşi
- idem, 2004. Paleobiologie, vol. III, Chordata , Editura Univ. „Al. I. Cuza” Iaşi
- idem, 2005. Paleobiologie, vol. IV, Viaţa în timpurile geologice, Editura Univ. „Al. I. Cuza” Iaşi
COJOCARU, I, 2004. La philogénie et la systématique philogénetique, Anal. şt. ale Univ. „Al.I. Cuza” Iaşi,
seria Biol. Anim., Tom L: 431-438.
COJOCARU, I., 2006. Evolutionary convergence and its significances, Anal. Şt. Univ. „Al.I.Cuza” Iaşi, seria
Biol. Anim., Tom LII: 281-294.
COJOCARU, I., 2010. Orientations in macrotaxonomy, Anal. Şt. ale Univ. „Al.I.Cuza” Iaşi, seria Biol. Anim.,
Tom LVI: 271-281.

2
COWEN, R., 2005. History of Life, Blackwell Publishing, Oxford.
DYSON, F., 2016. Originile vieții, Editura Humanitas, București.
GRIGORESCU, D., 1980. Înaintea apariţiei omului, Editura Albatros, Bucureşti.
KOLBERT, E., 2016. A șasea extincție. O istorie nenaturală a Pământului, Grup Media Litera, București.
RAICU, P., 1979. Genetica și evoluția viețuitoarelor, Editura Științifică și Enciclopedică, București.
TOMA, C., 2002. Strategii evolutive în regnul vegetal, Editura Univ. „Al. I. Cuza” Iaşi.
WILSON, E.O., 2012. Cucerirea socială a Pământului, Editura Humanitas.

Lucrări despre contextul ideologic al evoluționismului

AYALA, F.A., 2008. Darul lui Darwin către știință și religie. Editura Curtea Veche,
București.
ATKINS, P., 2013. Despre viaţă şi moarte – marile întrebări ale existenţei analizate de un om de ştiinţă,
Editura All, Bucureşti.
BALDWIN, J.M., 2015. Darwin și științele umaniste, Casa Editorială Demiurg, Iași.
BLANCKE, S. HJERMITSLEV, H.H., KJAERGAARD, P.C., 2014. Creationism in Europe, edited by John Hopkins
University Press, Baltimore.
COJOCARU, I., 2009. The Revolutionary Transition from Essentialist to Populationist Thinking in Biology,
Anal. şt. ale Univ. „Al.I.Cuza” Iaşi, seria Biol. Anim., Tom LV: 241-254.
COJOCARU, I., 2014. The Theory of Spontaneous Generation, between Ideology and Science, Analele
Științifice ale Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, s. Biologie animală, Tom LX: 139-150.
COJOCARU, I., 2015. Dogmatic Denial of the Science of Evolution, Aspects and Effects in the Public School,
Analele Științifice ale Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, s. Biologie animală, Tom LXI: 125
136.
DAWKINS, R., 2007. Himera credinţei în Dumnezeu. Editura Curtea Veche, Bucureşti.
DEREVENCO., P., 2011. Darwin și darwinismul, Casa cărții de știință, Cluj-Napoca.
FAROUKI, N., 2008. Mélanger science et religion aboutit à des absurdités, Science et Avenir, Janvier 2008: 40 –
43, Paris.
HARRIS, S., 2013. Cum poate determina știința valorile umane: Peisajul moral, Editura Paralela 45, București.
HITCHENS, C., 2012. Dumnezeu nu este mare. Cum otrăvește religia totul, Editura Litera, București.
LEPELTIER, Th., 2009. Darwin eretic. Eterna reîntoarcere a creaţionismului. Editura Rosetti Educational.
OSBORN, H.F., 2014. De la greci la Darwin. Schiță a dezvoltării ideii de evoluție, Casa Editorială Demiurg,
Iași.
ROSTAND, J., 1975. Corespondența unui biolog, Editura Enciclopedică Română.
RUSSELL, B., 2012. Religie și știință, Editura Herald, București.
SHERMER, M., 2009. De ce cred oamenii în bazaconii: pseudoștiință, superstiții și alte aiureli ale vremurilor
noastre, Editura Humanitas, București.
SHERMER, M., 2015. De ce e Darwin important – pledoarie împotriva proiectului inteligent, Editura
Humanitas, București.
WEINBERG, S., 2008. Visul unei teorii finale. În căutarea legilor ultime ale naturii, Editura Humanitas,
București.

Lucrări despre locul omului în natură și evoluția omului

DIAMOND, J., 2015. Al treilea cimpanzeu. Evoluția și viitorul omului, Editura All, București.
EIBL-EIBESFELDT, I., 2009. Agresivitatea umană, Editura Trei, Bucureşti.
GOLU, M., 1980. Natura și bazele neurofiziologice ale psihicului, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti.
MORRIS, D., 1991. Maimuța goală, Editura Enciclopedică București.
MORRIS, D., 2010. Zoomenirea, Editura Art, București.
NECRASOV, O., 1971. Originea şi evoluţia omului, Editura Academiei RSR, Bucureşti.

3
ROBERTS, A., 2016. Marea șansă a existenței. Evoluția și dezvoltarea omului, Ed. Humanitas, București.
STRINGER., C., ANDREWS, P., 2006. Istoria completă a evoluţiei umane, Editura Aquila, Bucureşti.
ZAMFIRESCU, V. D., 1982. Etică și etologie, Editura științifică și Enciclopedică, București.

Reviste de popularizare a științei

Știința & Tehnică
Science & Vie
La Recherche
Les Dossiers de la Recherche
Sciences et Avenir
Nature
National Geographic
Scientific American (în ediție franceză: Dossier pour la Science)
Science
Science World (BBC)

4
 Seminar I.

Concepții importante pentru evoluţionism

Gândirea evoluţionistă se raportează la o serie de concepții ştiinţifice şi filozofice. Se vor

analiza următoarele noțiuni:
• materialism / idealism;
• dialectică / metafizică;
• determinism materialist / indeterminism, finalism (determinism spiritualist);
• teleologie – teleonomie;
• fixism / transformism;
• creaţionism / evoluţionism;
• preformism / epigenetism;
• vitalism
• animism
• reducţionism.

Materialism şi idealism

• Materialism – orientare fundamentală în filozofie, care, în opoziţie cu idealismul, dă

un răspuns adecvat problemei fundamentale a filozofiei – problema raportului dintre
materie şi conştiinţă, dintre existenţă şi gândire, considerând materia, existenţa, ca
factor primordial iar conştiinţa, gândirea, ideile, ca factor secund, derivat.
Materialismul afirmă că lumea este prin natura ei materială, că ea constituie o realitate
obiectivă, independentă de conştiinţa omului, că natura este necreată şi nepieritoare, iar
procesele din Univers se desfăşoară potrivit legilor obiective. Privind conştiinţa ca o însuşire
a materiei, materialismul afirmă cognoscibilitatea lumii.
Materialismul este de două feluri: 1. metafizic şi mecanicist (secolele XVII-XVIII) şi 2. dialectic.
• Idealism – orientare fundamentală în filozofie care, în opoziţie cu materialismul,
consideră conştiinţa, gândirea, ideile ca factor primordial, ca esenţă a existenţei, iar
materia, natura, ca factor secund, derivat. Idealismul pune la îndoială sau neagă
posibilitatea cunoaşterii lumii materiale. Are două variante: 1. idealismul obiectiv şi 2.
idealismul subiectiv.
1. Idealismul obiectiv (Platon, Hegel, neotomismul şi personalismul) dă o formă raţională
teologiei, consideră că la baza existenţei stă o realitate spirituală de sine-stătătoare
independentă de materie şi de subiect, de conştiinţa individuală a omului.
2. Idealismul subiectiv (Berkeley, Hume, Mach, neopozitivism) neagă existenţa obiectivă,
independentă de subiect, a lumii exterioare; el recunoaşte ca unică realitate senzaţiile,
percepţiile, reprezentările, conştiinţa individuală.

5
Dialectică şi metafizică

• Dialectica – teorie generală a principiilor devenirii naturii, societăţii şi gândirii; teorie

şi metodă de cunoaştere a existenţei, a conexiunii universale.
Dialectica este de mai multe feluri, în funcţie de gradul ei de dezvoltare: dialectica naivă,
dialectica idealistă şi dialectica materialistă.
1. Dialectica naivă, spontană a anticilor, care a sesizat legătura universală dintre fenomenele
lumii reale, mişcarea şi transformarea lor continuă, fără să le dea însă o explicaţie ştiinţifică,
ca urmare a nivelului insuficient de cunoaştere şi a practicii social-istorice.
2. Dialectica idealistă a filozofiei clasice germane (sfârşitul sec. XVIII şi primele decenii ale
sec. XIX). Hegel a prezentat lumea ca un proces de autodezvoltare a ideii, determinat de
contradicţiile ei interne. Dialectica hegeliană este neştiinţifică, „răsturnată cu capul în jos”,
având ca obiect nu autodezvoltarea lumii materiale ci autodezvoltarea spiritului absolut.
3. Dialectica materialistă. Se bazează pe sinteza datelor ştiinţifice şi arată că dialectica
obiectivă (a fenomenelor naturii şi societăţii) determină dialectica subiectivă (a noţiunilor) şi
se reflectă în aceasta.
Dialectica materialistă înţelege lumea ca un sistem material infinit şi unitar de obiecte şi
procese, care prezintă o foarte mare variaţie calitativă; dialectica materialistă le studiază
interdependenţa şi interacţiunea lor.
Dialectica este concepţia cea mai profundă, cuprinzătoare şi multilaterală despre mişcare şi
dezvoltare. Ea priveşte mişcarea ca automişcare, ca autodezvoltare, ca proces infinit, care
exprimă unitatea dialectică a acumulărilor cantitative (a evoluţiei) şi a schimbărilor calitative
radicale (a saltului, a revoluţiei).
• Metafizica – concepţia opusă dialecticii, care priveşte fenomenele realităţii ca fiind în
mod absolut izolate unele de altele, imuabile, lipsite de contradicţii, identice cu ele
înseşi

Determinism, indeterminism, finalism

• Determinism – teorie a interacţiunii universale; concepţie filozofică potrivit căreia

geneza şi desfăşurarea fenomenelor şi proceselor care au loc în natură şi societate, în
viaţa materială şi psihică a oamenilor sunt ordonate cauzal, se supun necesităţii, fiind
guvernate de legi obiective.
Determinismul este opus finalismului, care concepe determinarea obiectivă ca o consecinţă
a unor scopuri iniţiale, postulate din exteriorul fenomenelor.
Determinismul este opus indeterminismului, concepţie filozofică idealistă, pentru care
universul este dominat de hazard, de liber arbitru, de acţiunea haotică a unor factori
întâmplători.
• Finalism (lat. finis – scop) – concepţie determinist-spiritualistă, opusă
determinismului materialist, potrivit căreia orice fenomen sau proces obiectiv,

6
 natural sau social, reprezintă realizarea unui scop raţional dinainte stabilit (Aristotel:
cauză primară).
Raţionament teleologic ce orientează gândirea pe făgaşul teologiei, prin postularea unei
fiinţe conştiente supranaturale, preexistentă universului material, în raport cu al cărei plan
prestabilit se structurează orice proces obiectiv de determinare.

Teleologie şi teleonomie

• Teleologie – explicaţie care pune la baza proceselor un scop iniţial.

• Teleonomie – explicaţie ce descrie o dezvoltare dirijată într-o direcţie anumită, ca o
constatare de fapt. Direcţia evoluţiei nu derivă dintr-un scop sau dintr-un impuls
predeterminat de forţe lăuntrice sau exterioare ei.

Fixism şi transformism

• Fixism – concepţie care consideră că speciile de plante şi animale sunt invariabile.

Fixismul este o concepţie idealistă şi metafizică, strâns înrudită cu creaţionismul. Ea a
fost depăşită de evoluţionism. Reprezentanţi principali: C. Linné, G. Cuvier.
• Transformism – concepţie ştiinţifică după care speciile de vieţuitoare se transformă
în timp geologic, opusă ca atare fixismului; această transformare se datorează unor
cauze naturale (şi nu intervenţiei unui creator). Transformismul modern este legat de
numele lui Lamarck şi, mai ales, de numele lui Darwin.

Creaţionism şi evoluţionism

• Creaţionism – concepţie teologică potrivit căreia lumea ar fi fost creată de Dumnezeu

(din nimic – ex nihilo). În biologie – concepţie potrivit căreia fiinţele vii, respectiv
speciile de plante şi animale, ar fi fost create aşa cum există ele astăzi de divinitate
(C. Linné, G. Cuvier).
O variantă – creaţia continuă (pentru a explica o anumită succesiune de forme, constatată în
natură, excluzând însă ideea de evoluţie).
• Evoluţionism – concepţie cu privire la procesul istoric de evoluţie a Universului, a
Pământului, a lumii vii etc. Principala accepţie a noţiunii s-a cristalizat în biologie.
Problemele centrale ale evoluţionismului în biologie constau în: 1. demonstrarea
faptului (realităţii) evoluţiei vieţuitoarelor; 2. lămurirea cauzelor şi a mecanismelor
care determină desfăşurarea acestui proces.
Evoluţionismul s-a dezvoltat în opoziţie cu fixismul şi creaţionismul.

Viziuni creaţioniste

1. Teismul; 2. Deismul

7
 • Teismul. Perioadă istorică: Antichitate – Ev mediu – Renaştere.
Baza filozofiei creştine este teismul. Teismul afirmă existenţa lui D-zeu ca persoană
absolută, exterioară naturii, creatorul, susţinătorul şi conducătorul lumii.
Viziunea creştină asupra lumii a fost dominată de ideea de Creaţie. Lumea, conform
Bibliei, a fost creată recent şi înţelegerea ei era cu totul conţinută în „cuvântul revelat”,
considerat a fi „ultimul adevăr”.
Lumea creată de Dumnezeu era aşa cum zicea mai târziu Leibnitz „cea mai bună
dintre toate lumile posibile”.
Este acceptată realitatea miracolului (fără a putea fi dovedit).
• Deismul. Perioadă istorică: Renaştere – secolele XVIII-XIX
Divinitatea este redusă la Cauza primară, impersonală, a Universului, ce nu intervine
în dezvoltarea ulterioară a fenomenelor.
Lumea se află sub acţiunea cauzelor secundare (legile naturii), create tot de
Divinitate, dar în care Divinitatea nu intervine direct.
Deismul încearcă să argumenteze existenţa divinităţii prin studii ştiinţifice – aşa
numita teologie naturală. Perfecţiunea presupusă a creaţiei ar trebui să-l dovedească pe
creator.
În cadrul teologiei naturale ştiinţa se dorea a fi o sursă de argumente asupra ideii de
Creator şi Plan al Creaţiei; ştiinţa se dorea a fi, ca şi filozofia, o „slujnică a teologiei” („ancilla
theologiae”).
Susţine doctrina Creaţiei speciale pentru formele vieţii, generaţia spontană, evoluţia mistic-
teleologică.
Spre deosebire de teism, deismul admite raţionalismul, punând bazele diferitelor
ştiinţe. Favorizează o orientare optimistă, deschisă faţă de înţelegerea naturii
Obligă savanţii să „armonizeze” teoriile ştiinţifice cu dogmele religioase.
Încercarea de a dovedi perfecţiunea creaţiei şi planul creatorului eşuează, deismul
fiind desfiinţat de darwinism. Reprezintă o etapă de trecere spre victoria definitivă a
raţionalismului ştiinţei şi laicizarea societăţii.
• Creaţia specială. Cauzele secundare (legile fizicii: gravitaţia, legile mecanicii, lumina,
căldura etc.) nu puteau explica particularităţile fiecărei vieţuitoare. De aceea s-a
impus introducerea conceptului de creaţie specială pentru explicarea diversităţii şi
deosebirilor dintre organisme:
- Fiecare formă de viaţă a fost creată individual de către Creator, rămânând
neschimbată de la creaţie încoace.
- Istoria naturală se reduce la a cunoaşte Planul Creatorului.
- Creaţia specială a fost dogma standard a Bisericii creştine de la mijlocul secolului al
XVI-lea până la mijlocul secolului al XIX-lea.
• Teologia naturală. Caracteristici:
- viziune asupra lumii în evul mediu creștin, până în prima jumătate a secolului al XIX-
lea.

8
 - în cadrul teologiei naturale ştiinţa era privită ca o sursă de argumente asupra ideii de
Creator şi Plan al Creaţiei;
- susţine doctrina creaţiei speciale pentru formele vieţii, generaţia spontană, evoluţia
mistic-teleologică.
- favorizează o orientare optimistă, deschisă faţă de înţelegerea naturii.
- obligă savanţii să „armonizeze” teoriile ştiinţifice cu dogmele religioase.
- încercarea de a dovedi perfecţiunea creaţiei şi planul creatorului eşuează, deismul
fiind desfiinţat de darwinism.
- reprezintă o etapă de trecere spre victoria definitivă a raţionalismului ştiinţei şi
laicizarea societăţii.

Preformism şi epigenetism

• Preformism – concepţie depăşită despre dezvoltarea ontogenetică a vieţuitoarelor,

după care organele şi structurile organismului adult se găsesc în stare miniaturală în
ovul, în spermatozoid şi în oul fecundat. Dezvoltarea s-ar reduce la o succesiune de
transformări cantitative.
Preformismul a fost susţinut de Malpighi (sec. XVII) şi Bonnet (sec. XVIII), iar la
sfârşitul sec. XIX-lea de biologul german W. His, care a reluat, sub o formă nouă, problema
pre-localizărilor germinale. Astăzi se consideră că informaţia ereditară se găseşte sub o
formă codificată (codul genetic) şi determină normele de reacţie ale viitorului organism la
influenţele mediului.
Concepţia opusă preformismului se numeşte epigenetism.
• Epigenetism – concepţie evoluţionistă în biologie care, în opoziţie cu preformismul,
arată că în cursul dezvoltării embrionare au loc transformări calitative în oul
fecundat, care se divide şi apoi se diferenţiază în ţesuturi şi organe din ce în ce mai
complicate, în urma interacţiunii părţilor sale. Epigenetismul a fost fundamentat în
secolul al XVIII-lea de K. F. Wolff şi consolidat de K. E. von Baer.

Vitalism

Concepţie idealistă despre natura vieţii, după care la baza fenomenelor acesteia se găseşte
un principiu imaterial morfogenetic, animator, diriguitor sau reglator (forţă vitală,
entelechie, suflet). Acest principiu este inteligent şi se opune până la un punct legilor
materiei nevii. Rădăcinile istorice ale vitalismului se găsesc în animism. Vitalismul a fost
susţinut de Aristotel, Paracelsus, Van Helmont şi, în secolul XX, de către Bergson şi H.
Driesch.
Vitalismul a apărut ca o reacție la materialismul mecanicist, ce părea simplist: viața nu
mai era explicată prin interacțiune mecanică între părțile componente, ea era explicată prin
viața însăși (principiul vital inseparabil de corpul viu). Gânditorii au făcut adesea apel la
„soluţii” vitaliste din cauza insuficienţei explicaţiilor ştiinţifice ale epocii şi pentru a sublinia

9
specificul calitativ al fenomenelor biologice. De aceea istoria progreselor biologiei este
istoria dezminţirii vitalismului, posibilitatea producerii unor ipoteze vitaliste fiind astăzi şi
mai mult limitată de descoperirile biologiei moleculare, ale biofizicii şi biociberneticii. La
vitalism s-a ajuns pornindu-se de la deducții materialiste (Maupertuis: amestecul gameților:
afinitate → instinct → principiu inteligent).

Animism

Credinţă în spirite, în „suflet” ca ceva distinct de corp, de obiecte şi de forţele naturii.

Reprezentările animiste apar la omul primitiv ca urmare a modului sau antropomorfic de a
gândi, a tendinţei de a atribui fenomenelor naturii însuşiri omeneşti, de a le personifica.
Animismul a fost socotit (E.B. Taylor, 1871) ca prim stadiu al religiei. Abia în religiile evoluate
apare ideea unor fiinţe spirituale, imateriale.

Reducţionism

Modalitate de explicare sau interpretare a unor fenomene, structuri sau valori

complexe ale realității sau ale cunoașterii prin reducerea lor la concepte, structuri, legi mai
simple, aparținând unor nivele, moduri sau forme inferioare ale existenței sau ale
cunoașterii.
Exemple:
- Mecanicismul: a reduce procesele complexe la altele mai simple (procesele sociale la
procese biologice, procesele biologice la procese fizico-chimice etc.)
- Darwinismul social: a explica dezvoltarea socială și raporturile dintre oameni prin
extinderea mecanică asupra vieții sociale a legilor biologice ale luptei pentru
existență și a selecției naturale, descoperite de Darwin ca legi proprii populațiilor
plantelor și animalelor.
Concept de a reduce, în principiu, explicarea fenomenelor biologice prin termenii fizicii sau
chimiei, în scopul de a “restaura unitatea ştiinţei”. În acest caz, biologia nu este considerată
ştiinţă de sine stătătoare. Reducţionismul în biologie are mai multe aspecte, unele viziuni
fiind juste altele eronate (Mayr, 1982):
1. Reducţionismul constitutiv,
2. Reducţionismul explicativ,
3. Reducţionismul teoriei.

1. Reducţionismul constitutiv. Afirmă: compoziţia materială a organismelor nu diferă prin

nimic de ceea ce se găseşte în lumea anorganică.
În plus, el susţine că nici un eveniment sau proces întâlnite în lumea vie nu vine în conflict cu
fenomenele fizico-chimice de la nivelul atomilor şi moleculelor. Această poziţie este
acceptată de biologii moderni.

10
 Diferenţa între materia anorganică şi fiinţele vii nu constă în substanţa din care
acestea sunt făcute, ci în organizarea sistemelor lor biologice. Reducţionismul constitutiv nu
poate face deci obiectul vreunei controverse. Practic, toţi biologii acceptă poziţiile
reducţionismului constitutiv, în opoziţie cu vitalismul.

2. Reducţionismul explicativ. Afirmă: nu se poate înţelege un întreg înainte de a fi

descompus în diferitele sale părţi componente, până la cel mai mic nivel de integrare
ierarhic. În domeniul biologiei, aceasta înseamnă reducerea studiului tuturor fenomenelor la
moleculă. Altfel spus, ar însemna să admitem că „biologia moleculară este întreaga
biologie”.
În fapt, este adevărat că reducţionismul explicativ aduce uneori soluţii luminoase.
Funcţionarea genelor a rămas neînţeleasă până ce Watson şi Crick a descoperit structura
ADN. La fel, în fiziologie, funcţionarea unui anumit organ nu este, în general, înţeleasă până
nu se clarifică procesele moleculare din celulele sale.
Totuşi, reducţionismul explicativ are limite. Una dintre acestea este că acţiunile
iniţiate la nivelurile ierarhice superioare sunt adesea independente de acţiunile iniţiate la
nivelurile ierarhic inferioare. De exemplu, funcţionarea unei articulaţii poate fi explicată fără
a fi necesar ca noi să cunoaştem compoziţia chimică a cartilajului.
Sistemele de niveluri ierarhic inferioare în general nu furnizează decât informaţii limitate
asupra caracteristicilor şi proceselor de nivel superior. Este greşit să aplicăm termenul
„reducţionism” metodei analitice.

3. Reducţionismul teoriei. Afirmă: teoriile şi legile formulate în cadrul unui domeniu

ştiinţific dat (în general un domeniu mai complex sau situat pe un nivel ierarhic superior)
reprezintă cazuri particulare ale teoriilor şi legilor formulate în cadrul altui domeniu al
ştiinţei.
Reducţionismul teoriei este eronat pentru că el confundă procesele şi conceptele. Aşa
cum a subliniat Beckner (1974) procesele biologice: meioza, gastrulaţia, prădătorismul sunt
în aceleaşi timp procese fizice şi chimice, dar în planul conceptelor ele aparţin doar biologiei,
neputând fi reduse la idei din domeniul fizico-chimiei.
Reducţionismul teoriei este fals şi din alt motiv: el este incapabil să sesizeze că un
eveniment dat are semnificaţii diferite în cadre conceptuale diferite. Putem descrie parada
nupţială a unui mascul, de exemplu, în limbajul şi conceptele fizicii (locomoţie, energie
cheltuită, procese metabolice etc.), dar şi în cadrul biologiei reproducerii sau
comportamentului.
În concluzie se poate spune că acţiunea analitică cu scopul de a înţelege sistemele
este o metodă de mare interes, dar încercarea de a reduce fenomenele sau conceptele
biologice la legile fizicii este o eroare.

11
 Seminar II.

Metode în biologia evoluţionistă

Natura ştiinţei. Începând cu timpurile cele mai vechi, omul şi-a pus întrebări despre originea
lumii, despre natura sa şi adesea despre finalitatea sa.
- au fost formulate 2 explicaţii: 1. corpul religiilor; 2 ştiinţa.

Obiectivele ştiinţei
Ştiinţa are numeroase obiective. Ayala (1968) le-a descris astfel:
1. ştiinţa caută a organiza cunoaşterea în manieră sistematică, străduindu-se să descopere
relaţii între fenomene şi procese;
2. ştiinţa se străduieşte de a oferi explicaţii condiţiilor în care se produc anumite
evenimente;
3. ştiinţa propune ipoteze explicative care pot fi testate, adică eventual infirmate. Mai
general, ştiinţa tinde să reducă imensa diversitate a fenomenelor şi proceselor din natură la
un mic număr de principii explicative.
4. Scopul general al ştiinţei: o înţelegere mereu mai mare a lumii în care trăim şi din care
facem parte.

Metoda în ştiinţă

• Metoda (gr. methodos – „mijloc”, „cale”, „mod de expunere”) – mod de cercetare,

sistem de reguli sau principii de cunoaştere şi de transformare a realităţii obiective.
Sursa metodei se bazează în realitatea obiectivă, metoda devenind o premisă a
cercetării ei ulterioare.
• Aristotel a fost părintele metodologiei ştiinţifice.

Tipuri de metode:

I. Metoda deductivă
II. Metoda inductivă
III. Metoda ipotetico-deductivă (metoda raţionamentelor plauzibile).

I. Metoda deductivă
• Prin metoda deductivă, mai veche, se lega de un fapt dat un principiu general
acceptat pe baza autorităţii şi apoi se trăgea o concluzie, fără a se testa validitatea
principiului general.
• Este o cercetare de la general spre particular.
• Metoda deductivă era practicată de filozofii Greciei antice (de ex. Empedocle), care
puneau accent pe acuitatea gândirii şi mai puţin pe cercetarea directă a naturii.

12
 • Metoda deductivă neglija observaţia şi experimentul.
• Întemeietorul metodei deductive a timpurilor noi este René Descartes (1596-1650),
materialist mecanicist cu orientări idealiste (“Discours de la Méthode”).

II. Metoda inductivă

• Conform acestei metode, cercetătorul poate ajunge la concluzii obiective, lipsite de
erori, mulţumindu-se să înregistreze, să măsoare, să descrie fenomenele fără ipoteze
pre-stabilite, foră concepţii a-priori. În metoda inductivă se dezvoltă o ipoteză, se
observă fapte în legătură cu aceasta, se verifică faptele prin experienţe repetate şi
numai după aceea se enunţă o lege generală.
• Inductivismul s-a afirmat începând cu Aristotel. Principalul susţinător al
inductivismului a fost Francis Bacon (1561-1626) (lucrarea de bază – Novum
Organum, 1620), deşi nu l-a aplicat mereu în cercetările sale.
• Inductivismul a avut o mare apreciere în secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al
XIX-lea. Inductivismul, ca formă de empirism, punea la baza cunoaşterii ştiinţifice
experimentul.

Metode derivate şi complementare metodei inductive:

metoda observaţiei (modul de obţinere a datelor preliminare),
metoda experimentală (reproducerea artificială a unor fenomene),
metoda analitică (studiul individual al părţilor),
metoda comparativă (analiza concomitentă şi coroborată a părţilor),
metoda sistemică (studiul întregului pe baza părţilor),
metoda istorică (studiul devenirii părţilor şi întregului).

II. 1. Metoda observaţiei (modul de obţinere a datelor preliminare). Pune în valoare modul
de înregistrare şi de descriere al unui fenomen. Simpla observaţie nu este însă suficientă.

II. 2. Metoda experimentală (reproducerea artificială a unor fenomene). Este o observaţie

dirijată prin reproducerea unui fenomen în laborator. Este utilă în înţelegerea diferitelor
procese funcţionale şi mecanisme mai ales la nivel individual.

II. 3. Metoda analitică (studiul individual al părţilor). În biologie, esenţa acestei metode
constă în analiza cât mai profundă şi mai corectă a structurilor şi mecanismelor concrete ale
diferitelor procese biologice. În secolele XVI-XVIII, metoda analitică a fost, practic, unica
metodă de cercetare a naturii. Ea continuă să fie aplicată şi în prezent, dar nu exclusiv.
Metoda analitică are un caracter mărginit. Utilizarea exclusivă, unilaterală a metodei
analitice duce la reducţionism, adică la tendinţa de a explica însuşirile, legile întregului prin
reducerea lor la legile, însuşirile părţilor componente.
Metoda analitică tinde să ignore întregul şi să-şi concentreze atenţia doar asupra părţilor.
Metoda analitică nu poate explica originea şi dezvoltarea fenomenelor biologice.

13
În istoria gândirii biologice, aplicarea unilaterală a acestei metode a dus la instaurarea
fixismului şi a creaţionismului.

II. 4. Metoda comparativă (analiza concomitentă şi corelată a părţilor). Pentru studiul

diversităţii a trebuit să se dezvolte metoda comparativă. A fost dezvoltată de G. Cuvier, în
cadrul studiilor de anatomie şi paleontologie. Metoda comparativă a permis formularea unor
principii precum cele de omologie sau analogie. Această metodă a deschis calea metodei
istorice.

II. 5. Metoda sistemică (studiul întregului pe baza părţilor). Metoda sistemică se aplică
studiului întregului ca ansamblu de părţi organizate ierarhic.
Aplicată în biologie, metoda sistemică urmăreşte stabilirea legilor de organizare şi însuşirile
comune tuturor sistemelor biologice, precum şi stabilirea legilor specifice fiecărui nivel de
organizare al materiei vii.
Necesitatea acestui mod de abordare rezultă din organizarea ierarhică a sistemelor
biologice, din calitatea simultană a fiecărui sistem biologic de sistem şi de subsistem. De
exemplu, diferenţele structurale dintre indivizi se explică printr-un proces de nivel sistemic
superior (populaţional) – selecţia naturală.

II. 6. Metoda istorică (studiul devenirii părţilor şi întregului). Metoda istorică, sau
darwiniană, constă în aceea că fiecare structură, funcţie biologică sau mecanism concret ce
caracterizează materia vie sunt privite ca rezultat al unui lung proces de dezvoltare istorică a
vieţii. Această metodă permite clarificarea valorii, a semnificaţiei evolutive şi adaptative a
fenomenelor şi proceselor biologice.
Este lămurită originea şi semnificaţia proceselor biologice. De exemplu, în analiza organelor
omoloage metoda analitică permite stabilirea unităţii planului de structură a organelor,
conexiunile lor anatomice, dezvoltarea lor ontogenetică etc.
Metoda istorică explică însă, de ce aceste organe au aceeaşi provenienţă embrionară, de ce
au acelaşi plan de structură şi aceleaşi conexiuni: cauza acestor trăsături comune este
descendenţa grupelor de organisme respective dintr-un grup strămoşesc comun. Metoda
istorică s-a cristalizat în secolul al XIX-lea odată cu afirmarea darwinismului.

III. Metoda ipotetico-deductivă. Metoda ipotetico-deductivă combină valoarea explicativă a

inducţiei cu cea a deducţiei.
Logica ei este următoarea: se pleacă de la studiul unor fapte concrete, se emite o ipoteză
care să le explice în ansamblu, apoi se caută noi fapte care să sprijine ipoteza, fapt ce va
îmbunătăţi ipoteza şi aşa mai departe. În cele din urmă se va ajunge la o explicaţie general
acceptată, confirmată de numeroase dovezi, separat şi corelat, ceea ce asigură o mare
probabilitate sau chiar certitudinea adevărului afirmaţiilor.

14
Asemenea raţionamente plauzibile sunt necesare în analiza proceselor cu caracter istoric, ce
se desfăşoară la scară spaţio-temporală foarte mare şi nu pot fi reproduse integral printr-un
experiment crucial.

Darwin a îmbinat în mod strălucit inducţia şi deducţia. Mai mult, concluzia lui Darwin că
speciile evoluează se întemeiază pe raţionamente plauzibile, cu totul neobişnuite în vremea
sa (Stugren, 1969).
Reflectând asupra originii particularităţilor animalelor din insulele Galapagos, Darwin afirma
că este mai raţional să-ţi imaginezi că speciile şi rasele descind unele din altele prin evoluţie
în condiţii de izolare, decât să presupui acte speciale de creaţie pentru fiecare insulă.

Valoarea dovezilor ştiinţifice

Cum se pot dovedi anumite procese, de exemplu faptul că selecţia naturală este factorul
director al evoluţiei organismelor? S-a constatat că nu se pot da mereu dovezi absolute.
Prin această optică, oamenii de ştiinţă pot considera ca adevărată, fie ipoteza care pare mai
probabilă pe baza datelor disponibile, fie ipoteza care este mai compatibilă cu cele mai multe
fapte, sau cu faptele cele mai semnificative.
Filozoful Karl Popper (sec. XX) a propus un test pentru a deosebi cu precizie ştiinţa de non-
ştiinţă. Orice aserţiune care nu poate fi supusă testului de a putea fi respinsă nu aparţine
domeniului ştiinţei. Cu alte cuvinte o afirmație care nu permite testarea ei nu aparține
științei.
Conform concepţiei actuale asupra ştiinţei, fondată pe o interpretare probabilistă a
concluziilor ştiinţifice, este incorect de a vorbi de dovezi sau de adevăr în sens absolut.
Uneori, cercetătorul trebuie să aibă în vedere alternative multiple (ipoteze de lucru
multiple).
• Darwin, de exemplu, şi-a dat seama că nu poate ajunge la concluzii care să prezinte
garanţii de dovezi matematice. El spunea că acest fapt se potriveşte mai bine cu o
teorie sau cu alta, indicând care opinie este mai probabilă.

15
 Seminar III

Timp și evoluție

1. Importanța noțiunii de timp pentru explicarea evoluției.

2. Timpul geologic
1. Vârsta relativă.
2. Vârsta absolută. Metoda radiometrică. Importanța paleomagnetismului.
3. Istoric:
- Timpul scurt (biblic)
- Consecințe ale viziunii timpului scurt: 1. creaționism; 2. catastrofism.
- De la timpul biblic la timpul geologic: apariția geologiei și a gândirii evoluționiste
- Nicolaus Steno şi principiul superpoziţiei
- Marile schimbări de la suprafața pământului – cauzele lor. Geologia.
- Fosilele
- Ideea de extincție
- James Hutton (1726-1797) şi uniformitarianismul. Pământul are o istorie
- William Smith (1769-1839) şi principiul succesiunii faunistice
- Charles Lyell – prezentul este cheia trecutului
- De la uniformitarianism la evoluție graduală și timp geologic imens: J.B. Lamarck
- Evoluție graduală în populații și timp geologic imens – Charles Darwin.
- Imensitatea timpului geologic.

1. Importanța noțiunii de timp pentru explicarea evoluției.

În viziune plată, anistorică, fosilele aparțin unui trecut non-dimensional, ele au aceeași
vârstă. Timpul geologic imens, de ordinul miliardelor de ani, permite explicarea schimbărilor
suferite de suprafața Pământului, precum și evoluția organismelor.

2. Timpul geologic
2.1. Vârsta relativă
Datarea relativă a straturilor: stabilirea raporturilor de vârstă dintre depozitele geologice în
termenii de „mai nou” sau „mai vechi” în funcţie de poziţia acestora în succesiunea
stratigrafică, de conţinutul paleontologic, fără a se preciza însă intervalul de timp care le
separă.
Principiile fundamentale ale datării relative a straturilor sunt următoarele:
- principiul superpoziţiei straturilor.
- principiul succesiunii paleontologice.
- principiul includerii.
- principiul intersecţiei.

Unităţi cronostratigrafice Unităţi geocronologice

16
 eonothem……………………………………eon
erathem (grupă)………………………….….eră
sistem………………………………………..perioadă
serie…………………………………………..epocă
etaj…………………………………………….vârstă
subetaj ………… . . …………………….. subvârstă

Specii caracteristice (= conducătoare): se găsesc numai într-un anumit tip de strat şi de o

anumită vechime geologică.

2.2. Vârsta absolută

Datarea absolută a straturilor: stabilirea cantitativă a vârstei depozitelor geologice în multipli
ai anului terestru. Unitatea de măsură a timpului geologic este milionul de ani (m.a. sau Ma).
Principala metodă de datare absolută este metoda radiometrică ce se bazează pe fenomenul
dezintegrării radioactive constante a izotopilor unor elemente chimice:

Timp de Izotop
înjumătățire (ani) radiogenic
14 3 14
C 5,73 x 10 N
40 9 40 40
K 1,3 x 10 Ar + Ca
87 87
Izotop radioactiv
Rb Sr
232 10 208
Th 1,39 x 10 Pb
235 8 207
U 7 x 10 Pb
238 9 206
U 4,4 x 10 Pb

2.2.1. Vechimea Pământului

Metoda radiometrică U238-Pb206, cu timpul de înjumătăţire de 4,47 miliarde ani.

Clair Cameron Patterson (1922-1995): determină vârsta general acceptată a Pământului în
1956: 4,55 miliarde ani. Estimarea actuală: 4.54 ± 0.05 miliarde ani

Cea mai veche rocă cunoscută de pe Terra: 4,4 miliarde de ani – un fragment de cristal de
zircon (ZrSiO4) din Australia de Vest, datat în 2014.

17
 2.2.2. Importanța paleomagnetismului
Rocile care conțin cristale ce se pot magnetiza pot înregistra direcția liniilor de câmp
magnetic în momentul formării lor. Micile cristale magnetizate din roci rămân orientate
paralel cu liniile de câmp din momentul cristalizării lor. Astfel, se poate reconstitui poziția
polilor magnetici din trecutul geologic și poziția continentelor de atunci.
Paleomagnetismul a dovedit mișcarea plăcilor tectonice, ceea ce este numit în formula de
popularizare – deriva continentelor.

3. Istoric

3.1 Scara timpului biblic

James Ussher: Cronologia sacră, 1654: creaţia lumii a avut loc în anul 4004 î.Ch, în seara
dinaintea zilei de duminică 23 octombrie, ora 9 a.m.
Concluzii:
1. Ideea că vârsta Pământului era mică (6000 ani)
2. Gânditorii aveau grijă ca teoriile lor ştiinţifice despre originea Pământului să coincidă,
măcar în linii mari, cu poveştile biblice despre Creaţie.

3.2. Naturaliştii sec. XVIII

• Au constatat că suprafaţa Pământului s-a transformat mult.
• Observaţii: fosile de animale marine în vârf de munte; lemn pietrificat; vulcani stinşi
erodaţi până la bază; straturi verticalizate sau răsturnate; văi adânc săpate de ape.
Întrebări:
• Cum a fost posibil ca suprafaţa Pământului să se schimbe atât de mult?
• Cât timp a fost necesar pentru ca aceste schimbări să se producă?

3.3. Explicaţia creaţionist-catastrofistă

• Ideea de catastrofism avea la bază două temeiuri:
• unul dogmatic – faptul că Biblia citează existenţa unui Potop universal, catastrofal,
fapt ce nu era permis să fie negat,
• şi altul de logică – timpul scurt, de numai 6000 de ani admis de Biserică inducea ideea
că orice mare transformare a suprafeţei Pământului trebuia să fie rapidă, violentă,
catastrofică pentru că altfel nu se încadra în timpul admis oficial.
• G. Cuvier (1769-1832) – reprezentantul cel mai important al teoriei catastrofelor.
• Ideea creaţiei repetate a fost dezvoltată de continuatorii lui Cuvier: paleontologii A.
D’Orbigny considera că din Silurian până în prezent au avut loc 27 acte de creaţie.

3.4. Geologia
Se va dezvolta o ştiinţă nouă – geologia, a cărei sarcină principală era de ordin istoric: de a
reconstitui succesiunea de evenimente petrecute pe Pământ de-a lungul timpului.
Concluzia:

18
 • Pământul are o istorie.
• Vechimea mare a Pământului.

3.5. Fosilele
Fosilele atrag atenţia ştiinţifică. Ele indicau:
1. transformări profunde ale organismelor şi
2. schimbări majore ale scoarţei terestre.
Cum au ajuns fosilele în roci?

Ideea de extincție. Acceptarea fosilelor ca resturi ale unor organisme dispărute,

diferite de cele actuale, va duce la acceptarea ideii de extincție. Până în sec. XIX-lea domina
ideea că toate speciile au fost create perfecte, în armonie totală cu mediul lor. Dispariția
speciilor nu era acceptată pentru că nu era sugerată de textele religioase. G. Cuvier
demonstrează că mamutul este o specie de elefant diferită de elefanții cunoscuți astăzi și
dispărută. Se înțelege treptat că în trecutul Pământului au existat specii care nu sunt
menționate de registrele cărților sacre și care, contrar așteptărilor au dispărut (respectivele
cărți nu sugerează că speciile create vor dispărea). Extincția speciilor este în final
recunoscută ca o realitate în natură. Charles Darwin va arăta că extincția speciilor face parte
din mecanismul evoluției.

3.6. Nicolaus Steno şi principiul superpoziţiei

Niels Steensen (1638-1686, Nicolaus Steno):
- elaborează principiul superpoziţiei (principiu fundamental al stratigrafiei): rocile din
stratele de la adâncime s-au format primele şi sunt mai vechi.
- rezultă că stratele de roci reprezintă o secţiune prin timp, o înregistrare a schimbărilor
petrecute în timpul vieţii Pământului.
Abraham Werner (1749-1817): scara geocronologică.
- timpul geologic este de peste 750000 de ori mai mare decât timpul biblic.

3.7. James Hutton (1726-1797) şi uniformitarianismul

- nu este nevoie de mari acte de violenţă (ca Potopul biblic) pentru a explica cum s-a ajuns la
forma actuală a lumii.
- toate formele de relief pot fi explicate prin aceleaşi procese naturale care au loc şi astăzi, cu
condiţia să fi existat suficient timp, ca acestea să-şi facă efectul. Aceasta va fi esenţa unei
şcoli de gândire cunoscută sub numele de uniformitarianism.
- Pământul are o vechime foarte mare, care „se pierde în negura vremurilor”.
- lansează conceptul de timp geologic imens, în opoziţie cu ceea ce susţineau catastrofiştii.

3.8. William Smith (1769-1839) şi principiul succesiunii faunistice

- fundamentează principiul succesiunii faunistice – al doilea principiu fundamental al
stratigrafiei.

19
- stabileşte că fosilele situate în strate învecinate diferă puţin şi cu cât stratele sunt mai
îndepărtate, cu atât fosilele diferă mai mult.
- a demonstrat că în rocile cele mai vechii se găsesc doar specii de nevertebrate, cum ar fi
trilobiţii, în timp ce în rocile din ce în ce mai noi există fosile de peşti, apoi reptile şi, în
ultimul rând, de mamifere.
- a demonstrat că fiecare strat de roci conţine tipuri distinctive de fosile cu ajutorul cărora se
poate stabili ordinea stratelor.
- stabileşte existenţa fosilelor conducătoare după care se poate stabili vârsta relativă a unei
formaţiuni geologice.

3.9. „Prezentul este cheia trecutului”

Charles Lyell (1797-1875), fondatorul geologiei moderne.
- opera sa capitală în trei volume - Principii de geologie (1830-1833).
- prin opera sa uniformitarianismul (actualism) a devenit principiul călăuzitor în geologie.
- a fost primul geolog care a susţinut că în toate epocile geologice, îndelungate, au apărut
specii noi, în timp ce altele vechi s-au stins, şi aşa se va întâmpla şi în continuare.

3.10. De la uniformitarianism la evoluție graduală și timp geologic imens: J. B. Lamarck

Biologia.
J. B. Lamarck (1744-1829) aduce viziunea geologilor uniformitarianişti în biologie.
- în spiritul uniformitarianiştilor, Lamarck susţinea permanenţa speciilor: dacă există suficient
de mult timp se schimbă treptat nu doar înfăţişarea Pământului, ci şi speciile.
- nici o specie nu s-a stins vreodată, ci a evoluat în altă formă.
Charles Darwin şi evoluţionismul
Ch. Darwin (1809-1882) a preluat două concepte direct de la Lyell:
1. Ideea că pentru a explica marile schimbări din istoria Pământului nu este necesar
nimic altceva decât procesele actuale, pe care le vedem şi astăzi operând într-un interval de
timp suficient de mare (a se vedea scara timpului geologic – seminar IX);
2. Înţelegerea faptului că a existat efectiv un interval de timp foarte lung în care
aceste mici schimbări s-au putut acumula.
- Evoluţia prin schimbări mici transmise în descendenţă, sau gradualismul, este
expresia gândirii uniformitariste, lansată de Hutton şi continuată de Smith şi Lyell.
- Schimbările evolutive sunt expresia unei mecanism al evoluţiei şi nu punerea în
aplicare a unui „plan al creaţiei”.
- Darwin a explicat prima oară mecanismul evoluţiei, având la bază următoarele
principii fundamentale: 1. variabilitatea întâmplătoare; 2. descendenţa cu modificări; 3.
selecţia naturală.

20
 Seminar IV

Tipurile asemănării: omologie, analogie, homoplazie

Omologia. Termenul de omologie se aplică la două sau mai multe trăsături care au origine
comună (în aceeaşi structură).
Cuvântul omologie are cel puţin trei semnificaţii în biologie:
1. În sensul cel mai îngust al cuvântului se referă la caractere descendente din aceeaşi
structură ultim apărută în evoluţie (sinapomorfie).
2. Într-un sens ceva mai larg, omologie poate însemna descendent din aceeaşi structură
primitivă.
3. În limbajul folosit în genetica moleculară, omolog înseamnă asemănare fără nici o
implicaţie evolutivă asupra descendenţei (ADN omolog, cromozomi omologi).

Exemple.

21
Analogie. Termenul de analogie se aplică la trăsături care au aceeaşi funcţie şi origine
diferită. Evoluţia prin care se dezvoltă organele analoage este evoluţia convergentă.
Exemple.
Convergenţă şi paralelism în evoluţie. Exemple.

Homoplazie. Termenul de homoplazie se aplică la trăsături care doar arată la fel sau
asemănător, fără a fi omoloage sau analoage (deci fără a avea o origine comună sau a
îndeplini aceeaşi funcţie).
Tipuri de homoplazie. Homoplaziile pot fi întâmplătoare, atunci când formele respective nu
sunt în legătură între ele prin faptul că nu coexistă în acelaşi mediu. De exemplu, alga verde
acvatică Chara şi cormul terestru al pteridofitului Equisetum. Alteori, homoplaziile sunt în
corelaţie adaptativă reciprocă, atunci când formele respective coexistă în acelaşi mediu, şi
exprimă o adaptare una în raporta cu alta. De exemplu, insectele care imită frunzele sau
crenguţele.

Peştele singnatiform Phyllopteris eques (1), cu prelungiri asemănătoare talului algal (2- algă
brună, Laminaria).

22
 Seminar V

Rolul creator al selecţiei naturale

Darwin şi alţi cercetători, printre care trebuie citaţi contemporanii săi A. R. Wallace şi
H. W. Bates, au putut explica o serie de trăsături ale organismelor prin acţiunea indubitabilă
a selecţiei naturale. Darwin a folosit sintagma de „rol creator” al selecţiei naturale pentru a
răspunde celor care considerau că selecţia naturală, dacă există, nu face decât să trieze
caracteristici preexistente, neputând produce caractere noi.
Adaptări privind forma şi culoarea animalelor:
1. coloraţia criptică (de camuflare).
1.1. permanentă.
a. uniformă,
b. umbră criptică
c. coloraţie de dezagregare;
1. 2. schimbătoare.
a. sezonieră;
b. ocazională;
2. imitaţia;
3. coloraţia de avertizare;
4. demonstraţia;
5. mimetismul: batesian, müllerian, reproductiv, agresiv, vavilonian, automimetismul
(inclusiv mimetismul sexual).

1. Coloraţia criptică (homocromie, coloraţie de camuflare)

Este cea care face să se confunde animalele cu fondul respectiv, pe care trăiesc.
1.1. Culoarea criptică permanentă
Aceasta poate fi împărţită, la rândul ei, în uniformă, umbră criptică şi coloraţie de
dezagregare.
a. uniformă. Este una dintre cele mai răspândite. De exemplu, animalele din deşerturi
(insecte, reptile, păsări, mamifere) au, în general, culoarea nisipului. Culoarea ouălor la
diferite păsări reproduce aproape perfect culoarea fundalului.
b. umbra criptică. Apare la acele animale care îşi păstrează neschimbată poziţia faţă
de direcţia din care vine lumina. De exemplu, peştii nectonici au totdeauna spatele expus la
lumină, iar regiunea ventrală în umbră. Ca urmare, spatele este totdeauna mai pigmentat,
iar lipsa pigmenţilor de pe abdomen este compensată prin umbrirea lui, astfel că animalul

23
văzut din lateral pare lipsit de relief. La heteropterul acvatic Notonecta, care înoată cu
abdomenul în sus, acesta apare colorat, iar hemielitrele au o culoare deschisă.
c. culoarea de dezagregare. Este un mijloc prin care animalul practic „se pierde” din
ochii urmăritorului. Ea constă în faptul că pe corpul animalului apar pete contrastante şi
intens colorate, care fac ca forma corpului să se „descompună”. Desigur, culoarea fondului şi
a petelor nu sunt indiferente – cel puţin una din ele trebuie să fie potrivită cu tonul general
al mediului. O asemenea coloraţie se întâlneşte la numeroase insecte, peşti, ouă din
cuiburile deschise, la cerbii tineri, mistreţii tineri, la zebre, girafe şi la unii prădători: tigru,
leopard, şerpi, şopârle etc.
1.2. Coloraţia criptică schimbătoare. Constă în posibilitatea unor animale de a-şi
schimba, în diferite condiţii, coloritul de protecţie.
a. sezonieră. Schimbarea poate fi sezonieră, dacă animalul capătă culori diferite după
anotimp. De exemplu, lemingii, iepurii şi vulpile polare, nevăstuicile, hermina etc. devin albe
în timpul iernii. Acelaşi lucru se constată şi în timpul iernii.
b. ocazională. Modificarea culorii poate fi, în unele cazuri, ocazională, schimbându-se
rapid, după împrejurările în care se află animalul. De exemplu, la cefalopode, unele
crustacee, peşti, amfibieni, reptile. Mecanismul de modificare a culorii poate fi de natură
nervoasă, umorală sau neuro-umorală şi necesită prezenţa de cromatofori pigmentaţi la
nivelul tegumentului.

2. Imitaţia
Constă în faptul că homocromia apare aici asociată cu imitarea, mai mult sau mai
puţin perfectă, a formei şi a desenului obiectelor înconjurătoare. Aceste fenomene sunt
foarte frecvente. De exemplu omizile fluturilor din familia Geometridae imită nu numai
culoarea ramurilor pe care stau ci şi forma lor, având adesea mici excrescenţe care seamănă
cu mugurii. La fluturele Callima inachus din Malaezia, culoarea, forma şi desenul aripilor
imită perfect, în stare de repaus, frunzele pe care stă, cu nervurile şi petele produse de
ciuperci. Printre peşti, Singnathus şi Hippocampus se confundă uşor cu algele sau ramurile
coloniilor de corali. Peştele Phyllopteriyx, rudă a căluţului de mare, are corpul verde şi
zdrenţuit cu ramificaţii taloidice, asemănătoare cu talul algelor din Marea Sargasselor, unde
trăieşte. Unii peşti bentonici imită perfect substratul, cu toate culorile şi neregularităţile lui.

3. Coloraţia de avertizare
Constă în coloritul bătător la ochi al animalelor care posedă mijloace active de
apărare sau care sunt necomestibile (toxice, neplăcute la gust, rău mirositoare). Aici sunt
două cazuri: coloraţia aposematică şi coloraţia alosematică.
Coloraţia aposematică. În acest caz, mijloacele active de apărare le posedă chiar
animalul viu colorat. Se întâlneşte la numeroase insecte (viespi, albine, coccinele etc.),
colorate viu, necomestibile. Rolul acestor coloraţii se explică prin efectul „educativ” pe care îl

24
au asupra eventualilor duşmani naturali. Astfel, dacă o pasăre tânără va încerca o dată sau
de două ori să consume o viespe şi va fi înţepată, ea nu va mai face asemenea încercări.
Coloraţia alosematică. Este cazul animalelor care, fiind lipsite de mijloace de
protecţie proprii folosesc pentru apărare alte animale, care au asemenea mijloace. De
exemplu, diferite specii de paguri fixează pe corpul cochiliilor în care trăiesc diferite
celenterate, briozoare sau spongieri. Unii crabi îşi acoperă, uneori, complet corpul cu
spongieri sau prind actinii în cleşti şi merg purtându-le în faţă. Unii peşti de recif din familia
Pomacentridae se adăpostesc de duşmani printre tentaculele urticante ale unor actinii. La
fel, unele păsări îşi aleg locul de cuibărit cât mai aproape de coloniile de viespi.

4. Demonstraţia
Constă în anumite comportamente ale unor animale care, în momentul apropierii
pericolului, scot brusc la iveală anumite desene sau forme ale corpului speriind duşmanul
prin elementul surpriză. Astfel, unele insecte (fluturi, ortoptere) au pe aripi pete oculare, în
mod normal ţinute mascat dar care sunt brusc evidenţiate în caz de pericol. Agama gulerată
din Australia (Chlamydosaurus kingi) în caz de pericol îşi etalează brusc un guler din piele,
ţinând gura deschisă, pentru a părea mai mare; duşmanul surprins de această imagine ezită,
timp în care şopârla fuge biped şi se urcă într-un copac.

5. Mimetismul
Mimetismul constă în aparenţa asemănătoare a unei specii cu alta, fapt care oferă
uneia sau ambelor specii protecţie. Modelul este de regulă o altă specie, cu excepţia cazului
de automimetism.
Mimetismul apare când un grup de organisme – mimetice, au evoluat având în
comun cu alt grup – modelul, caracteristici observabile. Evoluţia este dirijată de acţiunea
selectivă a unui receptor de semnal sau organism mimat. Un exemplu poate fi dat de păsări
care îşi folosesc văzul pentru a încerca să consume insectele comestibile (mimetice), evitând
modelele toxice.
Diferenţa dintre coevoluţie şi mimetism. În termeni evoluţionişti, mimetismul este o
formă de coevoluţie, de obicei presupunând o “cursă a înarmărilor” şi nu trebuie confundată
cu evoluţia convergentă, care apare atunci când speciile se aseamănă unele cu altele în mod
independent, ca urmare a modului de viaţă asemănător.
Mimetismul este un fenomen foarte răspândit în natură şi de mai multe feluri:
batesian, mullerian, reproductiv, agresiv, vavilovian, automimetismul.

5.1. Mimetismul batesian. Este forma cea mai răspândită a mimetismului şi constă în
aceea că unele animale lipsite de mijloace de apărare capătă o anumită asemănare, uneori
foarte pronunţată, cu alte animale, bine apărate. De exemplu, specii de fluturi, muşte imită
bondari, albine, viespi. În bazinul Amazonului unii fluturi comestibili din familia Pieridae imită

25
perfect fluturi necomestibili din familia Heliconidae. La vertebrate, şerpi neveninoşi din
familia Colubridae imită întocmai speciile veninoase din familia Elapidae (în Brazilia).
Condiţiile mimetismului batesian. Nu orice asemănare dintre o specie lipsită de
mijloace de apărare şi alta bine apărată poate fi calificată drept mimetism. De exemplu dacă
un fluture din Europa seamănă cu o viespe din America de Sud, acest fapt nu-i va aduce
fluturelui nici un folos pentru că păsările europene nu cunosc viespile sud-americane. În
consecinţă, pentru ca o formă să fie mimetică, între ea şi model trebuie să existe anumite
corelaţii:
- modelul şi imitatorul trebuie să trăiască în aceeaşi regiune, să se găsească în acelaşi
biotop, să aibă instincte asemănătoare; doar astfel un prădător ar putea să confunde
imitatorul cu modelul său.
- modelul trebuie să aibă mijloace eficace de apărare, deci să aibă o mare putere
„educativă”.
- modelul trebuie să fie totdeauna în număr mai mare decât imitatorul. Dacă raportul
numeric s-ar inversa, atunci prădătorii s-ar „convinge” repede că imitatorul este comestibil şi
s-ar obişnui să-l distingă de forma model. Cu cât este mai mare numărul imitatorilor, cu atât
se „diluează” modelul şi slăbeşte puterea „educativă” a mijloacelor lui de apărare.

5.2. Mimetismul müllerian. Constă în asemănarea generală între multe specii

aposematice (dotate cu mijloace active de apărare). De exemplu, foarte multe specii de
viespi seamănă între ele; acelaşi lucru la albine şi bondari. Avantajul acestui fenomen este
acela că, cu cât vor fi mai mulţi indivizi asemănători, înzestraţi cu mijloace de apărare
eficiente, cu atât efectul „educativ” asupra duşmanilor va fi mai rapid şi mai trainic. O pasăre
care va încerca să consume o dată, de două ori nişte viespi şi va fi înţepată, nu se va mai
atinge nu numai de specia respectivă de viespi, ci de toate speciile de viespi care seamănă cu
prima.

5.3. Mimetismul reproductiv. Mimetismul reproductiv apare atunci când acţiunile

organismului mimat (modelul) ajută în mod direct la reproducerea mimeticului. Acest
mimetism este comun la plante, care pot avea flori înşelătoare, ce nu oferă răsplata pe care
ele dau impresia că o oferă. De exemplu, florile unor specii de orhidee mimează aspectul
femelei unor specii de albine, atrâgând astfel masculii acestor insecte, ce ajută la realizarea
polenizării.

5.4. Mimetismul agresiv. Mimetismul agresiv apare la unii prădători (sau paraziţi),
care au adoptă unele caracteristici ale unei specii lipsită de apărare, permiţăndu-le să evite
depistarea lor de către pradă (sau gazdă). De exemplu, păianjeni prădători care mimează
furnicile, ptând pătrunde astfel în coloniile de furnici.
La cuci – parazitismul de cuib.

26
 În ciclul de dezvoltare al unor trematode stadiul sporocist se dezvolză în tentaculele
melcilor Succinea (gazda intermediară), care se tumefiază, se colorează inelar şi pulsează ca
nişte omizi pentru a atrage păsărelele, gazda definitivă, să le consume.

5.5. Mimetismul vavilovian. Mimetismul vavilovian (de la botanistul şi geneticianul

rus Nikolai Vavilov) descrie buruieni care încep să prezinte trăsături comune cu plantele de
cultură printre care trăiesc, prin selecţie artificială neintenţionată. Pe această cale, buruienile
suferă un process secundar de domesticire din partea omului. Este, totodată, o formă de
mimetism defensiv.
De exemplu, Echinochloa oryzoides, o specie de graminee ce creşte ca buruiană în
câmpurile cu orez (Oryza sativa). Planta se aseamănă cu orezul iar seminţele sale sunt
adesea amestecate cu cele de orez şi sunt greu de separat.

5.6. Automimetismul. Automimetismul sau mimetismul intraspecific apare în cadrul

aceleiaşi specii, un caz fiind când o parte a corpului unui organism se aseamănă cu altă parte.
Ca exemple se pot da şerpii la care coada se aseamănă cu capul şi prezintă un comportament
de mişcare înapoi pentru a deruta prădătorii. Alt exemplu: insectele şi peştii cu pete oculare
pe părţile posterioare ale corpului, care se aseamănă cu capul.
Termenul este, de asemenea, folosit atunci când mimeticul imită altă morfă din
aceeaşi specie. Atunci când masculii imită femelele sau invers, acesta se poate numi
mimetism sexual.

27
 Seminar VI

Adaptarea
(caracteristici, tipuri, exemple)

- Tipuri generalizate/tipuri specializate

- Largi adaptări/înguste adaptări (specializări)
- Supraspecializări
- „Fosile vii”
- Nanismul și gigantismul insular
- Coevoluția
- Există adaptări fără finalitate aparentă?

1. Tipuri generalizate/tipuri specializate. Largi adaptări / înguste adaptări. Exemple din

clasa Amphibia.

2. Supraspecializări: Hipertelii.
Hipertelii: termen evoluţionist referitor la o stare în care talia sau structura corpului unui
organism devin supraspecializate și, în consecință, dezavantajoase individului.
- Exemple: talii corporale extrem de mari, culori stridente ce nu mai permit camuflarea.
Numeroase trăsături care îşi au originea în selecţia sexuală tind să devin dezavantajoase
organismului (în termenii supravieţuirii) dar avantajoase atunci când organismul doreşte să
atragă partenerul sexual.
Exemple: păunul, Smilodon, Megaceros, dinosauri.

3. „Fosilele vii”
Schopf (1984) propune următoarea definiţie:
„fosila vie” este un reprezentant modificat morfologic relativ puţin, dintr-o linie evolutivă
relativ arhaică şi cu puţini reprezentanţi actuali.

1. Specii care reprezintă ultimii reprezentanţi ai unui grup aflat în procesul de extincţie.
Exemple: Latimeria, Limulus, Nautilus, Neopilina, Ginkgo.

2. Persistenţa în biota actuală a reprezentanţilor primitivi din cadrul unor grupe moderne,
grupe ce au suferit schimbări evolutive importante în istoria lor.
Exemple: tupaidele (placentare din Ordinul Scandentia); Didelphis (marsupial poliprotodont);
tapirii dintre perisodactile; tragulidele dintre artiodactile.

3. Specii sau genuri care au supravieţuit un lung interval de timp geologic.

Exemple:

28
- veveriţa Sciurus (Ordinul Rodentia) şi macroscelidul Rhynchocyon (ordinul Macroscelidea)
sunt cunoscute din Miocen şi prezintă puţine schimbări morfologice de-a lungul a 15–20
milioane ani. Macroscelidele conservă numeroase trăsături comune la cele mai primitive
placentare, putând fi încadrate şi în categoria a doua. Pe de altă parte, sciuridele sunt astăzi
comune şi larg răspândite şi nu prezintă trăsături scheletice arhaice; din acest motiv, ele nu
corespund cu celelalte criterii privind „fosilele vii”, deşi prezintă o longevitate relativ mare.
- Okapia ; monotremele; Andrias japonicus ; Metasequoia ;
4. Adaptări legate de imigrarea în mediul insular: nanismul și gigantismul insular.
Nanism insular: pentru animalele mai mari ca un iepure (artiodactile, carnivore, lagomorfe,
păsări, reptile). Exemple. 1. Proboscidieni; oameni fosili; hipopotami fosili; bivolul pitic
actual; renul pitic; dinozauri pitici.

Gigantism insular: pentru animalele mai mici ca un iepure (rozătoare, marsupiale, păsări,
reptile). Exemple: Șobolanul gigant din insula Flores; Acvila lui Haast; varanul de Comodo,
Megalania prisca; Pasărea Dodo.
Explicația: Regula insulei: selecția în funcție de nivelul competiției și resursele de hrană

Nanism insular:
- scade resursa de hrană,
- selecție pentru talie mică.
Gigantism insular:
- scade competiția interspecifică,
- crește competiția intraspecifică,
- hrană suficientă

5. Coevoluția: Coevoluția pradă – prădător - „Cursa înarmărilor“ la dinozauri.

Prădătorul: talie mare, fălci puternice, dinți puternici, gheare puternice, deplasare
rapidă, cooperare. Exemple.
Prada: talie colosală, coadă puternică, armură dermică, spini, coarne, guler osos,
comportament social. Exemple.

6. Adaptări fără finalitate?

Gleditsia triacanthos
Antilocapra americana

29
 Seminar VII

Organe rudimentare (vestigiale). Atavisme.

Organe rudimentare (vestigiale): organe reduse și nefuncționale care apar la toți sau marea
majoritate a indivizilor adulți ai unei specii, dar dezvoltate și funcționale la strămoși.
Organele rudimentare sunt dovezi ale evoluției.
Exemple la om:
- Pliul semilunar
- Mușchii auriculari
- „Tuberculul lui Darwin”
- Apendicele vermiform
- Măselele de minte
- Vestigii ale arcurilor branhiale
- Pilozitatea redusă a corpului; „Pielea găinii”
- Reflexul de apucare la copilul mic.
- Vestigii genetice și moleculare.
Exemple la alte organisme:
- Aripi rudimentare la păsări nezburătoare
- Gheară rudimentară la aripa de struț
- Oase pelviene la balenă
- Ochi rudimentari nefuncționali la animale cavernicole (ex. pești, salamandre)
- Insecte aptere cu rudimente de aripi
- Rudimente de membre la șerpi
- Flori unisexuate cu rudimente ale celuilalt sex.
Charles Darwin:
The Descent of Man, 1871, The Expression of the Emotions in Man and Animals, 1872.
Concluzia: omul provine evolutiv dintr-un strămoș direct asemănător maimuțelor.
Darwin prezintă trei categorii de dovezi:
- asemănări între oameni și alte primate
- asemănări ale dezvoltării embrionare
- organe vestigiale

Atavisme: Organe vestigiale nefuncționale care apar la anumiți indivizi din populație,
accidental, după multe generații de absență (= reversiuni).
Exemple la om:
- Coada (vertebre coccigiene rudimentare)
- Serii dentare suplimentare la adult
- Pilozitate facială dezvoltată
- Mamele supranumerare
- Canini supradezvoltați

30
 - Organul vomeronazal.
Exemplu la alte animale:
- Cai polidactili
- Membre atavice la balenă.
- Muguri dentari atavici la păsări.

31
 Seminar VIII

Formele intermediare

1. Ce fel de forme intermediare trebuie căutate? (R: între forma actuală și strămoșul
comun)
2. De ce formele intermediare sunt dispărute în prezent? (R: apariția de noi specii
presupune dispariția altora, mai puțin competitive; raritatea fosilelor în staturile
sedimentare; lipsa reală a formelor intermediare în cazul speciațiilor prin
heterocronie – exemplu originea vertebratelor din larve mobile pedomorfice de
urochordate).
3. Relația selecție naturală – forme intermediare (rolul conceptelor darwiniste de 1.
intensificarea funcției. 2. schimbarea funcției, în explicarea apariției graduale a
formelor intermediare).
4. Exemple: tranziția pești – tetrapode; amfibieni – reptile; reptile (dinozauri) – păsări;
reptile (sinapside) – mamifere. Evoluția prin forme intermediare a equidelor,
proboscidienilor, cetaceelor.
5.
Omologia elementelor scheletice ale
înotătoarelor pectorale de la crosopterigieni
(A – Eusthenopteron) cu elementele scheletice
ale membrelor anterioare de la stegogefali (B); c
– cubitus; cua – cubital; h – humerus; in –
intermediar; pm – postminimal; ra – radial; sc –
centura scapulară; I – V – degete.

Proporţiile craniului la peştii crosopterigieni (A, B) şi la tetrapode (C, D).

La tetrapode se scurtează regiunea postorbitală a craniului şi se alungeşte cea preorbitală.
A – Osteolepis (Devonian mediu); B – Eusthenopteron (Devonian superior); C – Ichthyostega (Devonian
superior); D – Eryops (Permian inferior); f – frontal; o. p. – orificiu pineal; p – parietal; pp – postparietal.

32
 Seminar IX

Viaţa în timpurile geologice (repere ale evoluției)

1. Scara timpului geologic.

EON ERĂ PERIOADĂ EPOCĂ

Holocen –
0,01
Cuaternar – 1,81
Pleistocen –
1,81

Pliocen – 5,3

Neogen – Miocen – 23,8

23,8

Oligocen –
Neozoic 33,7

Eocen – 55
Paleogen
Terţiar
– 65 Paleocen – 65

Cretacic - 142

Mesozoic Jurasic – 205

PHANEROZOIC
Triasic – 250

Permian – 292

Carbonifer – 354

Devonian - 417
Paleozoic Silurian - 440

Ordovician - 489

Cambrian - 543,3

Proterozoic
superior

Proterozoic
mediu
PROTEROZOIC -
2500 Precambrian Proterozoic
inferior

Arhaic
superior
ARHAIC
Arhaic mediu
- 4650
Arhaic inferior

Arhaic bazal

33
PRECAMBRIAN: -4650-543,5 ma
Subdiviziuni: trei eoni: Arhaic, Proterozoic şi Phanerozoic.
Eonul ARHAIC -4650-2500 ma
Caracteristici:
Etapa pregeologică a început o dată cu formarea Pământului ca planetă şi a ţinut până la
apariţia primei scoarţe consolidate (acum aproximativ 3900 m.a., de când se cunosc cele mai
vechi roci magmatice).
Etapa geologică de evoluţie: scoarţa terestră formată, atmosfera şi hidrosfera. Apare
biosfera.
- etapa evoluţiei procariotelor anaerobe heterotrofe
- apariţia primelor procariote fotosintetizante (3500 ma).
- toate urmele de viaţă ale Arhaicului aparţin domeniului marin.
- condiţiile de viaţă sunt, în esenţă, anoxice.

Eonul PROTEROZOIC (-2500 – 543,3 ma)

• Subdiviziuni: trei ere: Proterozoic inferior, Proterozoic mediu, Proterozoic superior.
• Caracteristici: viaţa evoluează de la celule procariote până la toate încrengăturile de
nevertebrate şi primele cordate.
Era PROTEROZOIC INFERIOR (-2500-1600 m.a.).
Caracteristici:
- s-a realizat diversificarea procariotelor autotrofe fotosintetizante;
- dezvoltarea stromatolitelor (Cyanobacteria);
- se dezvoltă viaţa în mediul oxigenic; apare metabolismul aerob;
- apariţia eucariotelor şi a primelor organisme pluricelulare (alge, metazoare).
- se consideră că metazoarele au apărut în intervalul -1750-650 m.a.
Era PROTEROZOIC MEDIU (-1600-1000 m.a.).
Caracteristici:
- a avut loc diversificarea procariotelor autotrofe fotosintetizante,
- dezvoltarea eucariotelor şi diversificarea organismelor pluricelulare.
- Stromatolitele ating apogeul abundenţei şi diversităţii lor (-1000-850 m.a.) după care
intră în declin.
- Urme de viaţă: bacterii, alge verzi şi aurii, spongieri, meduze, posibile urme de viermi.
Era PROTEROZOIC SUPERIOR (-1000-543,3 m.a.).
Caracteristici:
- diversificarea eucariotelor,
- apariţia reproducerii sexuate,
- apariţia primelor metazoare
macroscopice cu formaţiuni
exoscheletice
- Fosilele sunt în număr mai

34
mare şi mai diversificate decât
cele ce aparţin timpurilor anterioare: bacterii sulfuroase; stromatolite
apariţia a diverse tipuri de nevertebrate macroscopice.
Eonul PHANEROZOIC
Cuprinde timpul geologic în care viaţa a lăsat urme fosile evidente, cu asociaţii de organisme
fosile (gr. phaneros – evident; zoikos – de viaţă).
Subdiviziuni: trei ere: Paleozoic, Mesozoic, Neozoic.
Era PALEOZOICĂ (-543,3 - 250 m.a.)
Numită şi era „vieţii vechi” (gr. palaios – vechi; zoikos – de viaţă), Paleozoicul reprezintă
prima eră în care se găsesc asociaţii bogate de organisme vegetale şi animale (era primară).
A durat aproximativ 300 de milioane de ani (în linii mari intervalul existenţei trilobiţilor).
Subdiviziuni: şase perioade: Cambrian (-543,5-489 ma), Ordovician (-489-440 ma), Silurian (-
440-417 ma), Devonian (-417-354 ma), Carbonifer (-354-292 ma), Permian (-292-250 ma).
Primele trei perioade formează Paleozoicul inferior iar celelalte trei, Paleozoicul superior.
Principalele evenimente paleobiologice din Paleozoic:
- la începutul erei (în Cambrian) are loc o mare diversificare a grupelor de nevertebrate
(“explozia cambriană”);
- primele nevertebrate cuceresc uscatul (artropode ordoviciene);
- primele plante vasculare cuceresc uscatul (pteridofitul Cooksonia, Silurian superior);
- apar peştii cartilaginoşi şi peştii osoşi (Silurian);
- vertebratele cuceresc uscatul – primele tetrapode (Devonian superior);
- apar gimnospermele în Devonianul superior (pteridosperme, cordaitale);
- apar primele plante lemnoase arborescente şi primele păduri (Devonian superior);
- apar reptilele (Carbonifer mediu-superior);
- apar primele animale zburătoare – insectele (Devonian-Carbonifer);
- Grupe de organisme caracteristice Paleozoicului: trilobiţii (artropode); foraminiferele,
brahiopodele, echinodermele sedentare, coralii (tabulaţi şi tetracorali), cefalopodele
exocochilii (nautiloidee, amonoidee primitive); graptoliţii (stomocordate); peştii
placodermi, peştii acantodieni, stegocefalii (amfibieni); reptilele primitive (printre
care “reptilele mamaliene” – strămoşii mamiferelor); pteridofite diverse (multe
arborescente), gimnosperme primitive.
- Permian superior: extincţie în masă
Era MESOZOICĂ (-250 – 65 m.a.)
Numită şi era vieţii mijlocii (gr. mesos – de mijloc; zoikos – de viaţă) sau era secundară,
Mesozoicul reprezintă timpul în care au dominat gimnospermele şi reptilele. A durat
aproximativ 180 m.a.
Subdiviziuni: trei perioade: Triasic (-250-205 ma), Jurasic (-204-142 ma), Cretacic (-142-65
ma).
Principalele evenimente paleobiologice din Mesozoic:
- gimnospermele cunosc o mare dezvoltare (cycadale, bennettitale, ginkgoale,
conifere);

35
 - Reptilele domină uscatul şi cuceresc aerul (pterosaurii); altele revin în domeniul
marin (ihtiosauri, plesiosauri, mosasauri, chelonieni).
- Pe uscat domină Dinosauria – cele mai mari animale de uscat din toate timpurile.
- Apar mamiferele (Triasic superior), toate de talie mică;
- Apar păsările (Archaeopteryx - Jurasic superior);
- Apar cei mai evoluaţi şi diversificaţi peşti osoşi – teleosteenii (Jurasic superior).
- Apar hexacoralii (Triasic);
- Cefalopodele cunosc o dezvoltare extraordinară (amoniţii).
- Cretacic superior: extincţie în masă
Era NEOZOICĂ (-65 m.a. – Actual)
Numită şi „era vieţii noi” (gr. neo – nou; zoikos – de viaţă), Neozoicul începe după marea
extincţie de la sfârşitul Cretacicului, de acum 65,5 m.a., şi durează până în prezent. Această
eră, supranumită „era mamiferelor”, mai este numită şi „Cenozoic” (respectiv „Cainozoic”)
(gr. kainos – actual, nou; zoikos – de viaţă).
Subdiviziuni: trei perioade: Paleogen (-65-23,8 ma), Neogen (-23,8-1,8 ma) şi Cuaternar (-1,8
ma - Actual), primele două perioade reprezentând fosta eră Terţiară.
Principalele evenimente paleobiologice din Neozoic:
- angiospermele, mamiferele şi păsările cunosc o mare dezvoltare;
- coevoluţie angiospereme – insecte.
- peştii teleosteeni se diversifică puternic (este cucerit şi domeniul abisal),
- Domeniul marin este recucerit de vertebrate terestre: cetacee, sirenieni, pinipede.
- În cadrul mamiferelor se dezvoltă ordinul Primates, din care face parte omul,
- Apare omul acum circa 2,5 ma.
- Glaciaţiune la începutul Cuaternarului. Extincţie de megafaună la sfârşitul
Pleistocenului.

36
 Seminar X

Locul omului în natură

„Nu este nici un motiv valabil pentru a pune Omul aparte în seria animală. Studiul atent al
organizaţiei sale corporale arată clar strânsa lui afinitate cu alte animale, afinitate pe care
nu am ezita nici o secundă s-o recunoaştem, dacă nu ne-ar orbi mândria noastră de specie,
prejudecăţile, superstiţiile noastre”.
Charles Darwin
„Descendenţa omului” (1871)

Clasificarea primatelor actuale (circa 185 d specii):

Ordinul Primates
Grupa Strepsirhini
1. Subordinul Lemuriformes
Grupa Haplorhini
2. Subordinul Tarsiiformes
3. Subordinul Simiiformes (= Anthropoidea)
3.1. Infraordinul Platyrrhini (maimuțele din Lumea Nouă)
3.2. Infraordinul Catarrhini (maimuțele din Lumea Veche)
3.2.1. Suprafamilia Cercopithecoidea
3.2.2. Suprafamilia Hominoidea
- Familia Hylobatidae (giboni)
- Familia Hominidae
 Subfamilia Ponginae (urangutani)
 Subfamilia Gorillinae (gorile)
 Subfamilia Homininae (cimpanzei, oameni)

Strepsirhini și Haplorhini:

La strepsirhini, nările sunt în formă de virgulă La haplorhini, nările sunt ovale, cu marginile
iar sub ele se află o regiune mediană a buzei întregi și lipsite de rhinarium.
superioare lipsită de peri dar bogată în
glande – rhinarium, ce prezintă la mijloc un
șanț longitudinal.

37
Lemuriformes:

- 2/2 I, 1/1 C, 3/3 Pm, 3/3 M.

- +/- coadă prehensilă

Tarsiiformes:

- frontal fuzionat
- 2/1 I, 1/1 C, 3-2/3-2 Pm, 3/3 M.
- gheare și unghii

Simiiformes

- 36-32 dinți
- coadă neprehensilă

38
Platyrrhini și Catarrhini
Platyrrhini
(maimuțele din Lumea Nouă)
- sept nazal plat
- 36 de dinți (3 premolari)
- 2/2 I, 1/1 C, 3/3 Pm, 3/3 M.
- coadă prehensilă
- America
Nări depărtate
și orientate spre exterior
Allouta palliata
maimuța urlătoare
(Familia Atelidae)
Catarrhini
(maimuțele din Lumea Veche)
- sept nazal îngust
- 32 de dinți (2 premolari)
- 2/2 I, 1/1 C, 2/2 Pm, 3/3 M.
- coadă neprehensilă sau absentă
- Africa, Eurasia
Nări apropiate
și îndreptate în jos
Gorilla gorilla
Gorila
(Familia Hominidae)
39
Cercopithecoidea și Hominoidea
Cercopithecoidea Hominoidea
- Prognatism facial accentuat - Prognatism facial mai redus
- Locomoție mixtă - Patrupede sau bipede
- Coadă dezvoltată sau absentă - Coada lipsește
- Calozități fesiere - 32 de dinți (2 premolari)
- 32 de dinți (2 premolari) - Molari largi cu tuberculi simpli
- Molari bilofodonți
- Fără mimică

Hylobatidae și Hominidae
Hylobatidae Hominidae
(giboni) (urangutani, gorile, cimpanzei, oameni)

- Brahiație - Maimuțe mari și oameni

(membre - Arboricole și terestre
anterioare foarte - Lipsite de calozități fesiere
lungi) - Mimică foarte expresivă
- Deplasare bipedă - Dezvoltarea bipediei și a posturii erecte
pe sol - Creștere progresivă a volumului creierului
- Asia de Sud-Est - Africa, Asia de Sud-Est, întreaga lume

40
Primatele reprezintă un grup vechi de placentare, cunoscut încă din Cretacicul superior.
În fauna actuală există circa 185 de specii care se remarcă prin agilitatea cu care se
deplasează în arbori, dezvoltarea creierului şi a văzului, şi grija deosebită manifestată pentru
pui. La origine, primatele au fost forme arboricole, mod de viaţă pe care l-a păstrat
majoritatea speciilor dar, unele, printre care şi omul, s-au adaptat la viaţa terestră.
Specializarea arboricolă a dus la mai multe schimbări adaptative:
- clavicula bine dezvoltată;
- articulaţia umărului permite o mare mobilitate a membrelor anterioare în toate
direcţiile;
- separarea constantă a radiusului şi cubitusului, între care se află un spaţiu interosos,
şi articulaţia cotului, permit mişcări ample de pronaţie şi supinaţie;
- păstrarea a câte cinci degete funcţionale la ambele perechi de membre; degetul I
devine opozabil, fapt care a permis prehensibilitatea labelor; degetele sunt prevăzute cu
unghii în loc de gheare;
- membrele sunt plantigrade;
- dezvoltarea simţului vizual şi auditiv. Orbitele sunt închise posterior (mai puţin
lemurienii) şi aşezate frontal, fapt care permite vederea stereoscopică; orbitele sunt
despărţite de fosa temporală printr-un inel osos sau printr-un perete continuu;
- Craniul are tendinţa de creştere a capacităţii sale datorită dezvoltării mari a
telencefalului (emisferele cerebrale), şi, corelativ, maxilarele au tendinţa de reducere;
volumul relativ mare al creierului la primate este legat de complexitatea mişcărilor şi
acuitatea simţurilor în condiţiile specializării la viaţa arboricolă;
- Formula dentară cuprinde, de regulă, 2/2 I, 1/1 C, 2-3/2-3 Pm, 3/3 M.
- Dentiţia este de tip bunodont, cu un număr redus de tuberculi pe molari. Premolarii
sunt bituberculaţi şi nemolarizaţi.
- Mişcarea mandibulei este, în mod esenţial, verticală; aparatul digestiv este adaptat
la un regim vegetarian sau omnivor;
- La formele adaptate la locomoţia bipedă (hominidele), membrele anterioare
(superioare) sunt utilizate şi la manipularea de obiecte, degetul mare de la picior pierde
opozabilitatea iar bazinul se lărgeşte.
- În legătură cu dezvoltarea sistemului nervos, primatele au o viaţă socială complexă
care culminează cu societatea omenească.
Eutherienii din fauna actuală cei mai apropiaţi filogenetic de Primates sunt cei din
ordinele Scandentia, Chiroptera şi Dermoptera.

41
 Cariotipul uman şi cel simian

Fig. Cromozomul 2 la om a derivat din fuziunea a doi cromozomi mici, care au fost găsiți la
alte maimuțe mari (numiți acum 2A și 2B).

Fig. Secțiune sagitală la nivelul capului și gâtului unui cimpanzeu (A) și om (B), arătând poziția
structurilor tractusului vocal în timpul unei respirații normale.

Gradul de înrudire genetică a primatelor actuale

„…după părerea specialiștilor celor mai competenți, prof. Huxley a arătat în mod concludent că prin
toate caracterele vizibile omul se deosebește mai puțin de maimuțele superioare decât se deosebesc
acestea de reprezentanții inferiori ai aceluiași ordin al primatelor”.
Charles Darwin
Descendența omului, 1871

Aceste afirmații ale lui Darwin au fost confirmate de date actuale ale geneticii:

42
43
 Seminar XI

Evoluția primatelor subumane și a genului Homo

Filogenia primatelor

44
Filogenia australopitecilor și a oamenilor.

45
 Australopitecii

Ardipithecus ramidus
(Pliocen inferior)
- a fost descoperit în Etiopia în 1994 și 2001; Etiopia.
- vechime de 5,6-4,4 milioane ani.
- păstrează o serie de trăsături primitive: canini relativ mari, molari înguşti, smalţ
subţire; dieta consta în fructe şi frunze.
- orificiul occipital este plasat sub craniu, comparativ cu cel de la maimuţe, ceea ce
sugerează locomoţia bipedă.
- Falange curbate;
- Talia unui cimpanzeu femelă;

Australopithecus
(Pliocen mediu-Pleistocen, Africa de Sud și Est).
- specii de tip gracil şi talie mică: 120-140 cm înălțime, 25 kg greutate
- capacitate cerebrală: 415-445 cm3
- torusul supraorbitar, creasta sagitală şi cea occipitală lipsesc.
- dinții posteriori: mari și acoperiți cu un strat gros de smalț (adaptare la hrănirea cu
vegetale tari).
- prognatismul masivului facial: mai redus ca la pongide.
- apare un început de schițare a frunții
- în comparație cu omul, brațele sunt relativ mai lungi, iar picioarele relativ mai scurte.
- oasele mâinii prezintă însă mai multe asemănări cu cele ale omului decât cu cele ale
pongidelor.

46
Paranthropus (Pliocen superior-Pleistocen inferior)
- cuprinde astralopitecii de tip masiv, de talie mai mare: 160-165 cm înălțime și 40-50
kg greutate;
- capacitate craniană: 520 cm3
- faţa lată, arcade zigomatice robuste,
- craniul mai scurt, fruntea mai aplatizată.
- craniul prezintă torus supraorbitar, o creastă sagitală dezvoltată
- molari mai mari, adaptare pentru o masticaţie puternică a unui material vegetal dur
(rădăcini, tuberculi etc.).
Cuprinde speciile: P. aethiopicus, P. boisei (în estul Africii) și P. robustus (în sudul Africii).

Aria de răspândire a australopitecilor (Australopithecus) și a lui Homo habilis

47
Tribul Hominini: Australopithecus şi Homo

48
Comparație între morfologia oaselor bazinului la cimpanzeu, australopiteci și om.

49
Despărțirea de linia maimuțelor mari actuale: Sahelanthropus și Orrorin.

Sahelanthropus tchadensis
- Descoperit în 2001, Ciad
- Vârstă: 6-7 milioane de ani
- Capacitate craniană: 360-370 cm3
- Torus supraorbitar cel mai gros dintre toate
speciile fosile cunoscute (mai gros ca cel de la
gorile)
- Dinți asemănători cu cei ai maimuțelor mari
actuale, smalț gros;
- Gaura occipitală situată spre anterior sugerează
locomoția bipedă;

Orrorin tugenensis
- Descoperit în 2000, apoi 2004; Kenia
- Vechime: 6 milioane de ani;
- După mandibulă, dinți și membrele superioare: hominid arhaic frugivor sau omnivor;
- Dinți de mărime modestă (microdonție); canini mari; smalț gros; comparativ –
australopitecii – macrodonție.
- Femurul: cu o dată și jumătate mai mare ca cel de la australopiteci precum A.
afarensis;
- Femurul sugerează o bipedie mai umană ca cea a australopitecilor mai recenți;
- Statura: 1,20m

Hominidele cuprind două mari linii:

1. Una caracterizată prin specii de australopiteci megadonți (dinți de talie mare în
raport cu mărimea scheletului), practicând o bipedie asociată cu cățăratul:
2. Alta, cu Orrorin, microdont, cu o bipedie mai umană.
În această situație australopitecii reprezintă o ramură laterală care nu mai duce direct spre
om.

Homo
- a apărut acum circa 2,5 milioane ani în Africa
- creștere considerabilă a capacității craniene
- modificări ale pelvisului legate de perfecționarea locomoției bipede și parturiției,
datorită mărimii crescute a capului nou-născutului.
- molarii inferiori, de contur pătratic, prezintă patru sau cinci tuberculi (al cincilea
tubercul este un caracter de primitivitate).
- introduce progresiv carnea în alimentație, un aliment mai energetic decât vegetalele,

50
- inițierea și dezvoltarea producerii de unelte și cooperarea între indivizi în timpul
vânătorii prin dezvoltarea limbajului articulat.
- spre deosebire de australopiteci, Homo este un bun alergător iar locomoția bipedă
devine obligatorie.
- specii ale genului Homo: H. habilis, H. erectus, H. heidelbergensis, H.
neanderthalensis, H. sapiens.

Specii ale genului Homo

specia Capacitate craniană talia
3
Homo habilis 750-800 cm 1,20 m
H. rudolfensis 1,50 m
Homo ergaster 1000 cm3
H. erectus 1000-1225 cm3
Homo heidelbergensis
Homo neanderthalensis 1300 - 1600 cm3 1,55-1,65 m
3
Homo sapiens 1350 cm medie 1,70 m

Homo habilis
- Origine: Africa de Est
- Vechime: 2,4-1,6 m.a.
- capacitate craniană: cca 600-700
cm3
- talie: 1,25 m
- torus supraorbitar bine dezvoltat,
- fruntea joasă și teșită, nasul mic și Craniu de Homo habilis
plat, bărbia trasă înapoi. (Koobi Fora, Kenia), 1,8 milioane de ani

Homo erectus
- prima specie umană larg răspândit
în toată Lumea Veche
- capacitate craniană: 1000-1225 cm3,
- torus supraorbitar proeminent,
- fălci masive,
- bărbia neevidentă.
- răspândire: Africa și Eurasia.

51
 Homo heidelbergensis
- a fost descoperit în 1907 în Germania.
- Vechime: 600000 - 350000 ani
- Africa (apare), Eurasia
- talia: 1,75 m
- capacitate craniană: 1100-1400 cm3
- Este considerat a fi strămoșul direct al omului de Neanderthal

Homo neanderthalensis
- descoperit în Germania (1856).
- vechime: 350000- 27000 ani
- Europa, Asia de Vest
- Capacitate craniană: 1300-1600 cm3
- craniu alungit (antero-posterior), robust,
- Bolta craniană: destul de aplatizată
- fruntea teșită;
- torusul supraorbitar dezvoltat (avea, spre
deosebire de H. erectus, un ușor intrând
median, marcând un început de întrerupere a
acestuia)
- masivul facial este voluminos și destul de
prognat
- regiunea occipitală bine dezvoltată
- oasele membrelor sunt mai robuste decât ale
omului modern
- statură medie:1,55-1,65 m

52
 Homo sapiens
- apare în Africa acum circa 250000 de ani
- capacitate craniană medie: 1350 cm3
Omul de Cro-Magnon (H. sapiens fossilis) apare acum 50000 ani în Africa (în Europa
pătrunde acum circa 35000 ani).
- talia: 1,70 m,
- fruntea înaltă, dreaptă,
- torusul supraorbitar lipsește
- bărbia pozitivă
Comparativ cu tipul uman actual, apărut acum 10000-12000 ani (H. sapiens sapiens), omul
de Cro-Magnon era mai robust , cu craniul dolicocefal.

Homo sapiens fossilis Homo sapiens sapiens

Direcțiile de migrație ale omului modern

53
 Seminar XII

Evoluția culturală a omului

Periodizarea preistoriei

Periodizarea preistoriei:

I. Paleolitic (-2,6 – 0,01 m.a. ani).

1. Paleoliticul arhaic (Protopaleolitic) (-2,6 – 0,7 m.a).
2. Paleoliticul inferior. (1.5 m.a. – 120000 ani)
2.1. Acheuleanul vechi (sfârşitul glaciaţiunii Mindel – interglaciarul Mindel-Riss)
2.2. Acheuleanul mijlociu (stadiile Riss I şi II).
2.3. Acheuleanul superior (stadiul Riss III).

54
2.4. Acheuleanul final (micoquian) (interglaciarul Riss-Würm – început Würm),
3. Paleoliticul mediu (-120000 – 35000 B.P.)
4. Paleoliticul superior (35000 – 10000 B.P.)
4.1. Aurignacian (40000-26000 B.P)
4.2. Gravettian (29000-22000 B.P)
4.3. Solutrean (22000-17000 B.P)
4.4. Magdalenian (17000 B.P.-10000 B.P)
5. Mezolitic (8000-6000/5000 î.e.n.)
6. Neoliticul 6000/5000-4000/2000 î.e.n.)
7. Epoca metalelor
7.1. Epoca bronzului (din mileniul al IV-lea î.e.n).
7.2. Epoca fierului ( din mil. III-II î.e.n.)

Unelte aparţinând culturii acheulene (Paleolitic inferior) (1,5 m.a. – 0,12 m.a.)
A – bifacial (Ubeidiya-Israel, 1,4-1,0 m.a.); B – topor (acheulean superior, Narmada – India, 200000
ani); C – chopping tool (Zhoukoudian – China, 500000-250000 ani); D – bifacial abbevillian (Saint-
Acheul – Franţa, 450000 ani); E – bifacial cordiform (Saint-Acheul – Franţa); F – racloare (Saint-Acheul
– Franţa).

Evoluţia culturilor litice

În procesul producerii uneltelor de piatră au existat două procedee fundamentale
care, în general, s-au succedat.
1. Unealta pe nucleu:
- partea centrală a blocului de piatră păstrată după mai multe aşchieri, numită nucleu,
a constituit unealta ca atare (unealtă pe nucleu). În această categorie de unelte intră
choppers-urile, chopping-tools şi silexurile bifaciale.

55
 - Timp de mai bine de 1,5 milioane de ani (2,5-1,0 m.a.) nucleul cioplit şi fasonat a
constituit principala sursă de unelte. Producerea uneltelor pe nucleu se poate încadra
în două culturi succesive: cultura olduvaiană (cultura de prund) şi cultura acheuleană,
ambele apărute în Africa.
Cultura de prund („peble culture” sau „cultura galeţilor amenajaţi”), acum aproximativ 2,5
milioane de ani, este prima cultură litică. Unelte: chopper (unifacial) şi chopping-tool
(bifacial).

2. Unealta pe aşchie:
- A constat în folosirea nucleului ca sursă de aşchii de formă predeterminată, acestea, după
unele retuşuri, fiind utilizate ca unelte. Cioplirea de tip Levallois şi cioplirea lamelară intră în
această categorie.

Tehnica Levallois. Apare acum circa 1 milion de ani.

Constă în pregătirea unui bloc de piatră, prin ciopliri preliminare, pentru obţinerea de aşchii
sau vârfuri de formă predeterminată.
- Nucleul nu mai este unealtă, ci sursă de unelte.
- Totodată se realizează o economie de material deoarece din acelaşi volum de silex se
obţine mult mai mult tăiş util, pe de o parte, iar pe de alta se obţin unelte mai multe, mai
mici şi mai diverse (răzuitoare, vârfuri perforatoare etc.).
- Tehnica levalloisiană, apărută în cadrul culturii acheulene, va caracteriza, în cea mai mare
măsură, cultura musteriană din Paleoliticul mediu (120000-35000 ani) şi se va pierde în
Neolitic.
- Tehnica Levallois a fost practicată de Homo erectus, Homo neanderthalensis, mai ales, şi de
Homo sapiens.
Cioplirea levalloisiană a constituit o revoluţie fără precedent în evoluţia tehnică a umanităţii.

Unelte mustero-levalloisiene.
A – silex bifacial; B – aşchie levalloisiană; C – aşchie
lamelară; D – vârf; E – vârf decupat; F – racloar; G –
piesă denticulată; H – racletă.

56
Cioplirea lamelară

Cioplirea levalloisiană se va continua cu cioplirea lamelară, care caracterizează Paleoliticul

superior. Primele lame apar începând cu 250000 de ani în urmă, dar prezenţa lor se
generalizează către 40000 de ani în urmă, la sfârşitul Paleoliticului mediu.
Cioplirea lamelară presupune o fază de pregătire a blocului, apoi o fază de cioplire de lame.
Spre deosebire de aşchii, a căror formă se poate circumscrie într-un cerc, lamele au o formă
alungită (lungimea de cel puţin dublul lăţimii).
Tehnica de cioplire evoluează către microlitism – obţinerea de lame fine, care, tăiate în piese
geometrice, devin ele însele surse de produse (sfârşitul Magdalenianului şi Mezolitic: acum
10000-8000 ani).

Cioplirea lamelară.
A – pregătirea nucleului pentru cioplire;
B – realizarea unui plan de lovire;
C – pregătirea şi detaşarea unei lame muchiate;
D – pregătirea talonului pentru o nouă
desprindere;
E – detaşarea succesivă de lame.

Industrie litică şi osoasă din Solutrean

A – vârf cu faţă plană; B – vârf „frunză de laur”; C – vârf cu crestătură; D – vârf „frunză de salcie”; E
– vârf pedunculat; F – răzuitor (gratoar); G – ac cu ureche din os; H – împungător (poanson) din os;
I – suliţă din corn de ren.

57
 Grota Rouffignac (Magdalenian)

Friza taurilor din grota Lascaux (Dordogne) (17000 ani B. P.)

Caverne Trois Frères (Cavernes du Volp), Ariege (Magdalenian)

58
 Viața omului paleolitic

Aşezările omeneşti. Cele mai vechi urme de locuire datează din timpul lui Homo
erectus (Paleoliticul Mediu). Astfel în peştera de la Zhoukudian de lângă Beijing s-au găsit
vetre de foc şi urme de locuire timp de multe generaţii ale sinantropilor (Homo erectus
pekinensis), de acum circa 400000 de ani. În peştera Lazaret au fost puse în evidenţă urmele
unei cabane mari (11/3,50 m) construită de oamenii culturii acheulene târzii (sfârşitul
glaciaţiei Riss – acum circa 130000 de ani). Deschiderea cabanei era orientată spre fundul
grotei şi un zid mic de piatră, construit aproape de intrare, proteja această locuinţă de
vânturi. Cabana era divizată în două compartimente printr-un perete interior. În cel posterior
au fost găsite urmele a două focuri.
Resturi de locuinţe construite în aer liber apar la începutul glaciaţiei würmiene (acum
80000 - 55000 de ani). În Paleoliticul superior, locuirile sunt foarte variate: peşteri şi
adăposturi sub stâncă, cu amenajările respective: piei de animale întinse pe stâlpi făcuţi
adesea din fildeş de mamut. La Predmosti se pare ca mandibulele de mamut au servit drept
scaune, iar în Ucraina (la Mezhirich) a fost descoperită o colibă ai cărei pereţi erau construiţi
numai din mandibule de mamut atent îmbinate, peste care se întindeau probabil piei de
animale.

Folosirea focului. Incendiile naturale și erupțiile vulcanice au fost cu siguranță la

originea uneia dintre cele mai mari descoperiri a omului preistoric: stăpânirea focului. Unii
specialiști în preistorie sugerează că focul ar fi putut fi folosit de om încă de acum 1,4
milioane de ani (situl Chesowanja, Kenia) sau 1 milion de ani (Swartkrans, Africa de Sud).
Dovezi veritabile asupra stăpânirii focului de către om provin însă de acum 400000 de ani din
peștera Zhoukudian din China; de vârstă apropiată sunt și urmele de folosire a focului de la
Terra Amata (Franța), Vertesszöllös (Ungaria) și mai recente la Menez Dregan (Bretagne).

Procurarea hranei. Principala cale de obţinere a hranei era vânătoarea, mai ales în
perioadele reci, glaciare. În Paleolitic oamenii au vânat mamuţi, cai, cerbi, bizoni, capre,
dintre vânatul mare, şi păsări, mamifere mici, dintre vânatul mic. Existau diferite tehnici de
vânătoare în funcţie de felul vânatului (aruncarea de suliţe, săparea de gropi, sperierea
animalelor cu torţe aprinse şi mânarea lor spre prăpăstii etc.). Alte surse de hrană: culegerea
fructelor, rădăcinilor, mugurilor, ouălor de păsări. Pescuitul nu pare să fi fost mult practicat.

Înmormântările. Evoluţia psihică şi socială a oamenilor paleolitici este atestată şi prin

grija pe care ei o acordau semenilor morţi. Nu ştim deloc care era concepţia lor despre
moarte. Este foarte posibil că moartea era privită de ei drept un somn îndelungat, a cărei
linişte trebuia să fie asigurată. Este posibil ca oamenii paleolitici să nu fi privit moartea ca o
dispariţie a individului, ci mai curând ca o plecare a lui într-un loc inaccesibil pentru cei
rămaşi în viaţă (nonexistenţa este şi astăzi un concept contraintuitiv, deoarece oamenii
asociază în mod natural viaţa cu firescul, iar moartea cu nefirescul, cu ceva care se întâmplă

59
mereu altora). Dovadă în acest sens stau diferitele obiecte utile (unelte, bucăţi de carne,
bulgări de ocru roşu, ornamentele care aparţineau mortului) aşezate lângă corpul decedat,
pentru a fi, poate, de folos în lumea nouă în care a intrat. Acest scenariu putea fi susţinut şi
de faptul că cei rămaşi în viaţă puteau visa adesea pe cel mort dintre ei, în plină activitate,
aşa cum era acesta cunoscut în timpul vieţii (deci dovada că mortul încă „exista”). Probabil
aceasta a fost calea psihică şi culturală care va duce mai târziu la ideea de „lumea cealaltăˮ -
idee exploatată din plin de religii. Înmormântarea avea şi o funcţie „sanitară”, corpurile
decedate fiind îngropate şi acoperite cu plăci de piatră sau oase de animale (omoplat de
mamut). Date despre practica înmormântării avem de la neanderthalieni şi oamenii de Cro-
Magnon. Se cunosc şi morminte duble (Grimaldi) sau colective (Predmosti).

Arta omului paleolitic. Simţul artistic al omului paleolitic (Homo sapiens fossilis –
omul de Cro-Magnon) s-a tradus prin modul cum a prelucrat piatra, osul sau cum şi-a
ornamentat corpul (nu se cunosc exprimări artistice care să fie atribuite omului de
Neanderthal). Omul paleolitic a dovedit multă abilitate şi imaginație în modul de cioplirea
instrumentelor, unele dintre acestea fiind adevărate opere de artă.
Ornamentaţia corpului: coliere, brăţări (făcute din scoici sau dinţi de carnivore);
vopsirea pielii cu ocru roşu (oxid de fier - hematit).
Arta plastică, include:
- Arta parietală: picturi, gravuri pe pereţii stâncoşi ai peşterilor;
- Arta mobilieră: picturi, gravuri pe diferite obiecte transportabile: pumnale de os,
propulsoare, „bastoane de comandantˮ, plăcuţe de piatră sau de os, statuete,
obiecte de uz caznic.

În pictură erau utilizate culori naturale: ocrul roşu, pământul galben, negrul de fum.
Sculpturile: basoreliefuri pe stâncă, statuete sculptate în piatră, os, corn de ren, fildeş de
mamut, lemn, figurine modelate în lut.
Subiectul cel mai frecvent al artei paleolitice: animalele din acele timpuri: mamutul,
rinocerul blănos, leul, renul, cerbul, bizonul, bourul, calul, mistreţul, capra, căpriorul,
viezurele, ursul, unele păsări polare, peşti (de ex. somoni). Aceste animale sunt reprezentate
izolat sau în grupuri, uneori constituind vaste compoziţii, în care animalele apar fugind,
păscând, atacând în plin galop, traversând un râu, lingându-şi pielea de pe greabăn. De cele
mai multe ori animalele sunt reprezentate realist, cu un mare simţ al mişcării, conturate prin
linii elegante şi sigure. Unele figuri de animale poartă semne de rănire (semne în formă de
lance), altele prezintă romburi, conturul unor mâini umane.
Figura umană este mai puţin reprodusă în realizările artistice. De cele mai multe ori
este reprezentată femeia, cu atributele fecundităţii deosebit de îngrijit realizate. Statuetele
feminine mai sunt cunoscute sub numele de „Venus", cele mai cunoscute dintre acestea
fiind Venus din: Laussel, Lespugues, Willendorf, Brassempouy, Dolni Vestonice, Kostenki.
Statuetele feminine au fost de obicei interpretate ca o expresie a cultului fecundităţii,
înmulţirea membrilor gintei fiind socotită foarte importantă pentru colectivitate. Figura
masculină apare mult mai rar, adesea îmbrăcată în piele de animal (probabil expresia unui

60
vrăjitor sau şaman care practica magia pentru a asigura succesul la vânătoare, ferirea de
pericole etc.; sau poate că reprezenta omul vânător, costumat în piele de animal pentru a se
putea apropia de vânat).
Semnificaţia artei paleolitice. Se pare că arta paleolitică avea o semnificaţie utilitară
(de ex. asociată practicării magiei), nu era „artă pentru artăˮ. Dovada în acest sens ar fi
execuţia multor picturi în locuri greu accesibile şi întunecoase din peşteri, unde grupurile
umane foloseau lumina opaiţelor în timpul ritualurilor magice sau iniţiatice.

61
 Seminar XIII

Biologia evoluționistă și ideologiile neștiințifice contemporane

Tabel 1. Atitudini și forme de raportare ale religiei față de știință

Etape Atitudini ale religiei față de știință Forme

Mitologii, religii ale etapei preștiințifice mitologie, teism pre-științific

Religia consideră știința un instrument de Teologie naturală (deism)

I promovare a propriei ideologii
Creaționism științific:
1. Creaționismul Pământului
II Religia contestă știința Tânăr, Ipoteza Omphalos
2. Creaționismul Pământului
Vechi etc.) Teism
3. Creaționismul progresiv post-
III Religia admite valoarea științei și pretinde Plan inteligent (Intelligent științific
că o completează Design), Principiul antropic
IV Religia recunoaște formal viziunea
științifică asupra lumii, dar, ca parte a Evoluție teistă („O nouă
voinței divine. Cere armonia știință-religie teologie naturală”)

Creaționismul american

„Creaționismul științific” (Scientific Creationism). Această mișcare ideologică a

apărut în Statele Unite ale Americii, începând cu anii 1920, când darwinismul a fost interzis
prin lege în școli (a rămas memorabil „procesul maimuței” din 1925, când profesorul de liceu
din orașul Dayton, John Thomas Scopes, a fost adus în fața justiției și condamnat la plata
unei amenzi pentru că a mărturisit că a explicat elevilor în școală darwinismul, care atunci
era interzis prin lege). La începutul secolului XX biologia evoluționistă era cel mai mare
dușman al teologiei pentru că elimina rolul lui Dumnezeu din natură, fiind privită ca factorul
principal ce susține ateismul în societate. Ideea de evoluție, tot mai detaliat argumentată,
explica diversitatea formelor de viață, originea omului și sugera, de asemenea, originea vieții
printr-o lungă evoluție chimică.
Scopul suprem al mișcărilor creaționiste a fost și este acela de a controla sistemul de
educație din școlile publice. Creaționismul numit „științific” (în sensul dat de Henry M.
Morris) reprezintă o strategie de tip cal troian, de pătrundere a dogmei religioase în școală
îmbrăcată în hainele științei, în condițiile în care Statul american interzicea prin Constituție
propaganda religioasă în școala publică. În aceste condiții, Institutul pentru cercetarea
creației din SUA publică în 1974 un manual destinat școlilor publice – Creaționismul Științific
(Scientific Creationism), în care nu se fac referiri la Biblie sau Dumnezeu pentru a nu intra in
conflict cu Constituția. În școlile publice americane s-a predat creaționism alături de biologia

62
evoluționistă până în anul 1987, când Curtea Supremă de Justiție a Statelor Unite a interzis
predarea creaționismului zis științific, care a fost considerat o formă de deghizată de religie.
Creaționismul zis științific nu reprezintă o dogmă unitară, el cunoaște o diversitate de
forme interne, de la contestarea vehementă a științei evoluției și acceptarea literală a
textului biblic (Young Earth Creationism și Omphalos hypothesis) până la admiterea parțială a
unor aspecte din teza evoluționistă, precum microevoluția (Old Earth Creationism, Gap
Creationism, Progressive Creationism, Intelligent Design) (Tab. 1).
În forma sa inflexibilă și primitivă, creaționismul științific pornește de la interpretarea
literală a Bibliei. El face presupunerea metafizică că există a priori un Creator al vieții.
Creaționismul zis științific respinge sau reinterpretează dovezile științifice, teoriile și
paradigmele științifice despre istoria Pământului, cosmologie și evoluția biologică. Consensul
opiniei comunității științifice internaționale este că creaționismul științific este o religie, nu
un punct de vedere al științei deoarece este lipsită de suport empiric, nu produce ipoteze,
recurge la cauze supranaturale netestabile. Practic toții biologii profesioniști consideră
creaționismul științific un fals.
În Statele Unite ale Americii s-au dezvoltat cele mai puternice centre de propagandă
creaţionistă din lume, care și-au impus punctul de vedere în elaborarea programelor școlare,
forțând adoptarea în unele state componente de „legi antievoluționiste” (statul Mississippi
în 1926, Arkansas, 1928). În 1958, când s-a văzut că propaganda antiştiinţifică la scară mare
poate trage înapoi America în confruntarea cu Uniunea Sovietică, care preluase întâietatea
în cercetarea spaţiului cosmic, guvernul american a emis ˮThe National Defense Education
Act", cerând înfiinţarea de comitete de experţi care să rescrie manualele de ştiinţă, inclusiv
pe cele de biologie. Ca urmare, la începutul anilor 1960 (sub președinția lui John F. Kennedy),
s-a introdus în programa şcolară teoria evoluţiei a lui Darwin, teoria sintetică a evoluţiei şi
toate datele recente de genetică ce se integrau în concepţia evoluţionistă (în 1953 fusese
descoperită structura ADN-ului).
Proiectul inteligent (Intelligent Design). Eșecul total al Creaționismului științific în
Statele Unite în încercarea de a corupe sistemul național american de educație, a generat, la
sfârșitul anilor 1980, o reacție de reorientare a dogmatismului creștin american. Rezultatul a
fost apariția, la începutul anilor 90, a unui nou curent creaționist - Proiectul inteligent
(Intelligent Design).
Autorii acestui neo-creaționism admit evoluția, dar nu total autodeterminată, admit
un Proiect, un Scop divin, adaptări perfecte; selecția naturală și hazardul sunt privite ca scop
al inteligenței universale, nu ca procese naturale. Teoria evoluționistă este considerată
insuficientă și limitată (dar nu din perspectivă științifică ci mistic-teologică). Conform acestei
teze, știința are nevoie de ajutorul divin, știința evoluționistă nu poate explica ceea ce ei
denumesc „complexitate ireductibilă” și „complexitate specifică”.
O structură cu complexitate ireductibilă nu ar putea apărea prin evoluție graduală,
bazată pe selecție naturală, a unor stadii mai simple, deoarece lipsa unei părți din sistem ar
face inutile celelalte părți. Se aduc ca exemple, printre altele, structura flagelului bacterian,
sistemul de coagulare a sângelui, sistemul imunitar. Deoarece fiecare parte a sistemului este

63
necesară funcționării sistemului ca întreg, ar rezulta că sistemul nu ar fi putut evolua prin
selecție, în etape.
Proiectul inteligent nu reușește să se ridice la nivelul unei teorii științifice, nu oferă
mecanismul prin care intervențiile supranaturale postulate ar da naștere complexității.
Știința a reușit să explice ceea ce ei socoteau că reprezintă complexități ireductibile prin
enunțuri făcute încă de Darwin precum intensificarea funcției urmată de schimbarea
funcției.
Complexitatea ar fi „ireductibilă” dacă nici o componentă a sistemului dat nu ar mai fi
îndeplinit și alte funcții independente. Studiile au arătat că în toate cazurile invocate,
componentele sistemului zis ireductibil au avut inițial și alte funcții. În prezent Proiectul
Inteligent este discreditat atât de comunitatea științifică, cât și de comunitățile religioase,
care îl văd pe dumnezeul lor făcut un agent creator de mâna a doua, ce cârpește ceea ce
evoluția materială nu a reușit singură.
„Evoluționismul teist”. În fața argumentelor covârșitoare ale științei, a prestigiului
științei moderne, a ridicării gradului de educație științifică a personalului religios din
instituțiile de cult din societățile democratice, libere, s-a ajuns ca, formal, afirmațiile biologiei
evoluționiste să fie acceptate, dar puse în context teologic. Mai exact, evoluția și
mecanismului ei darwinist sunt acceptate pentru că așa a vrut Dumnezeu! Evident o
asemenea abordare nu înseamnă nici știință, nici teologie, nici „dialog” între religie și știință.
Înseamnă doar o strategie de mascare și mușamalizare a eșecului teologiei în disputa istorică
cu știința.
Noua teologie, ce vrea să pună monopol pe cuvântul evoluție, își rezervă, însă,
dreptul de a nu da socoteală întrebărilor incomode: „teologul se ghidează după credința lui
motivată, nu după afirmații sigure” (Polkinghorne, 2010). „Nici credința religioasă nu poate
avea pretenția că deține certitudini dincolo de orice limită – fiindcă credincioșii cred fără să
vadă” spune savantul credincios Francis Collins (Collins, 2006).
„Evoluția teistă” este convenabilă nu doar teologiei falimentare, ci și credincioșilor de
profesie științifică, care se văd puși într-o situație fără ieșire din punct de vedere teologic-
dogmatic. Iată ce spune savantul și credinciosul Francis Collins (fost director al Proiectului
Internațional Genomul Uman) în lucrarea The Language of God, publicată în 2006: „Nici un
biolog serios din ziua de azi nu pune la îndoială teoria evoluției pentru a explica
extraordinara complexitate a vieții. De fapt, înrudirea tuturor speciilor prin mecanismul
evoluției reprezintă un fundament atât de profund al înțelegerii întregii biologii încât este
greu să ne imaginăm cum ar putea fi studiată viața fără el”. Și mai departe: „Teoria lui
Darwin despre selecția naturală reprezintă fundamentul înțelegerii relației dintre toate
ființele vii. Previziunile legate de evoluție au fost confirmate în mai multe feluri decât și-ar fi
putut imagina vreodată Darwin atunci când și-a lansat teoria cu o sută cincizeci de ani în
urmă, mai ales în domeniul cercetării genomului”.
Savanții atrași de creaționism, care aparent vor să reconcilieze știința evoluției cu
dogma religioasă, se confruntă cu probleme capitale de nerezolvat, de ordin științific și
teologic. Un exemplu este împăcarea dogmei Planului prestabilit cu hazardul ce intervine în

64
evoluție (procesul mutagen, recombinările aleatorii, copulațiile aleatorii etc.). „Soluția” s-a
impus fără nici o demonstrație sau reținere intelectuală: hazardul planificat! (întâmplarea
este parte a unui plan neîntâmplător! – enunț lipsit de logică): „întâmplarea nu este o ultimă,
ci o penultimă realitate. Dumnezeu este cel care dirijează evoluția prin intermediul
întâmplării”; „Dumnezeu acționează în diferite moduri, hotărând timpul și locul mutațiilor”
(Gregersen, 2007). Dacă întâmplarea nu este întâmplătoare atunci ce mai înseamnă cuvântul
întâmplare? În cele din urmă se sugerează că evoluția este un proces natural, liber de forțe
pre-impuse: „Atotputernicia lui Dumnezeu nu înseamnă că Dumnezeu poate face absolut
orice…” spune Polkinghorne, (2010). Pe bună dreptate Richard Dawkins afirma despre
evoluția teistă că este o încercare inutilă de „a strecura pe Dumnezeu pe uşa din spate” în
spațiul științei (Dawkins, 2009).
Neo-creaționismul actual, ascuns după denumiri precum „evoluție teistă”
„evoluționism teist”, „darwinism teologic” „noua teologie naturală”, „teologie deschisă” în
ciuda paradei de pseudo-modernizare, nu se deosebește cu nimic de dogmatismul rigid și
primitiv al religiei, iar ideea de dialog este total subminată atât timp cât orice afirmaţie
ştiinţifică este subordonată „adevărului religios”. Comunitatea științifică internațională a
biologilor profesioniști ignoră dogmele evoluționismului teist, fapt care, in mod ironic,
favorizează, în multe țări, pătrunderea fără rezistență a acestor dogme în sistemele
naționale de educație.
Pseudoștiința. Strategia creaţionismului contemporan constă în muşamalizarea
înfrângerii religiei în disputa istorică cu ştiinţa. Pentru a distrage atenţia de la acest faliment
ideologic total, activiştii religioşi invocă, unilateral, un „dialog ştiinţă-religie” cu comunitatea
savanţilor. Teologii cer, în baza acestui pretins „dialog” instaurarea unei „armonii între ştiinţă
şi religie”, care să întrețină iluzia unei reconcilieri între religie și știință.
Dialogul ştiinţă – religie nu poate rezolva nicio problemă legată de explicarea
obiectivă a lumii, rolul său principal fiind acela de a întreţine în mediul informaţional o stare
confuză, prin distorsionarea și relativizarea datelor ştiinţifice, sau manipularea proprietăţii
cuvintelor. Această stare confuză apare ca o „zonă gri”, tulbure, în care nu există o deosebire
evidentă între real şi ireal, între fenomen natural şi miracol, între ştiinţă şi religie. Doar aşa
dogmele religioase pot rămâne în actualitate.
Rezultatul acestei strategii este pseudoştiinţa – încercarea de a valida enunțuri
mistice pe calea științei (un gen literar tot mai răspândit astăzi şi în producţia de carte din
România). Pseudoştiinţa are o istorie mai veche, în perioada când teologia naturală încerca
să folosească ştiinţa ca instrument pentru argumentarea dogmelor religioase. În secolul al
XVIII-lea apăreau cărţi al căror titlu era evident în această privinţă: Insectoteologie (1735),
Testaceoteologie (1744), Ichthyoteologie (1754), Teologia geologilor (1800); recent se
vorbeşte de Neuroteologie (Newberg et all. 2008). Neuroteologia este o încercare de a
susține pe cale științifică a ideii că vedeniile cu conținut religios nu ar fi produse ale creierului
persoanei respective, ci entități imateriale independente de acea persoană – care însă este
pregătită cerebral să recepteze mesaje din lumea supranaturală. Studii recente (Miller, 2009)

65
au arătat însă că asemenea „cercetări neuroteologice” reprezintă un eșec, o falsă știință,
neavând niciun suport științific valid.
Pentru producerea şi întreţinerea pseudoştiinţei se fac eforturi considerabile, inclusiv
financiare. SUA este țara cu cele mai multe muzee creaționiste din lume, pentru care s-au
investit sume de zeci de milioane de dolari. Fundaţia americană Templeton, înfiinţată în
1987 în SUA, cu un buget actual estimat la 1,5 miliarde de dolari (Harris, 2013), sprijină
financiar orice activitate, oriunde în lume, care își asumă să realizeze „punţi de legătură între
ştiinţă şi religie”, în fapt subordonarea științei intereselor organizațiilor religioase. Cu
sprijinul acestei fundaţii americane au fost publicate în ultimii ani, în cadrul Programului
„Ştiinţă şi Ortodoxie – Cercetare și Educație”, și la noi în țară o serie întreagă de cărți de
promovare a creaționismului și pseudoștiinței. În aceste condiții, profesorul de biologie are
un rol decisiv asupra modului cum este prezentată știința în sala de clasă. Un studiu
american (Raymond & Dunn, 1990) arată însă că, în școlile publice, surse de pseudoștiință
pot fi chiar profesorii de biologie.

Creaţionismul în Europa modernă

Acest subiect este cel mai bine și recent tratat în cartea Creationism in Europe
apărută în 2014 în Statele Unite, de unde prezentăm datele statistice de mai jos (a se vedea
bibliografia recomandată). Spre deosebire de statele americane (mai ales sud-americane), în
Europa, gradul de acceptare al evoluţiei este, în general, ridicat, fiind comparabil cu cel din
China şi Japonia. Sondaje recente arată însă că creaţionismul nu este străin în ţările
europene, unul din cinci europeni respingând evoluţia omului. În Turcia, ţară de legătură
între Europa şi Asia, 50% din populaţie respinge evoluţia. Urmează, în ordine ţările: Cipru –
36%; Grecia – 32%; Lituania – 30%; Slovacia – 29%; Austria, Elveţia şi Croaţia – 28%;
Finlanda, Cehia, Letonia, Polonia – 27%; Malta, România şi Slovenia – 25%.
Ţările în care conceptul de evoluţie este cel mai puţin respins, fiind şi cele mai
receptive la evoluţia omului sunt (cifrele indică adeziunea faţă de creaţionism): Islanda – 7%;
Franţa – 12%; Danemarca, Suedia, Marea Britanie – 13%; Spania – 16%; Norvegia – 18%;
Estonia – 19%; Italia – 20%; Belgia, Bulgaria, Ungaria, Irlanda, Portugalia – 21%; Germania,
Luxemburg, Olanda – 23%. Se poate observa că România face parte din grupul ţărilor
europene care au un procent considerabil (un sfert din populaţie) de adeziune la concepţii
neştiinţifice.
Un fapt interesant este că adeziunea pentru creaţionism, exprimată în procente,
creşte de la vest la est, spre ţările foste comuniste din Blocul răsăritean de influenţă
sovietică, ţări care oficial se declarau atee. Sondajele pot fi însă înşelătoare. Din datele
prezentate mai sus rezultă că Marea Britanie ar fi puternic pro-evoluţionism. Dar, un alt
sondaj făcut în Marea Britanie în 2009, în legătură cu aniversarea a 200 de ani de la naşterea
lui Darwin, a arătat că patru britanici din zece credeau că alternativele religioase la teoria lui
Darwin asupra evoluţiei ar trebui să se predea că ştiinţă în şcoală.

66
 Scopul fundamental al grupărilor creaţioniste europene este de a influenţa politicile
educaţionale pentru a fi introduse alternative la teoria evoluţiei în predarea biologiei. Mai
mulţi politicieni europeni, ce includ şi miniştri ai educaţiei din mai multe ţări europene, au
susţinut introducerea de teorii alternative, precum creaţionismul ştiinţific şi proiectul
inteligent. De asemenea, la nivel local, atât şcolile publice cât şi cele religioase au
suplimentat curriculum naţional cu manuale creaţioniste. În unele ţări europene se pot
identifica tradiţii creaţioniste native locale, pe când în altele s-a importat creaţionismul de
tip american, care uneori a fost adaptat la nevoile locale. Din 1984 se ţine un Congres
Creaţionist European.
Ascunderea (cenzura) datelor despre evoluție în școlile publice s-a observat că
reprezintă o practică de politică educaţională în unele țări ale lumii. Ca urmare, în anul 2006
asociația mondială a academiilor de știință - The Global Network of Science Academies (IAP)
a emis o declarație privind predarea științei evoluției în școlile publice: IAP Statement on the
Teaching of Evolution. În această declarație se cerea academiilor naționale membre să
vegheze ca, în școlile publice din țara respectivă, datele științifice testabile despre originea și
evoluția vieții să nu fie ascunse, negate sau confundate cu teorii netestabile (neștiințifice).
Academia Română nu a semnat această declarație (au semnat 68 de academii din lume). În
schimb, chiar în acel an, 2006, Ministerul Educației a avizat eliminarea evoluționismului din
programa școlară. De asemenea, România a ignorat recomandările Rezoluției 1580 a
Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, din 2007, „Pericolele creaționismului în
educație”, pe care, de asemenea, nu a semnat-o.

Citat din Declaraţia IAP (Statement on the Teaching of Evolution, 2006):

“We, the undersigned Academies of Sciences, have learned that in various parts of the
world, within science courses taught in certain public systems of education, scientific
evidence, data and testable theories about the origins and evolution of life on Earth
are being concealed, denied, or confused with theories not testable by science.
Sursa: sursa: www.interacademies.net/iap

În acelaşi timp, Ministerul Educaţiei din România aprobă denigrarea evoluţionismului

în manualele de religie, în condiţiile în care explicaţia evoluţionistă lipseşte din şcoală. Într-
un astfel de manual (Muha, C., 2012. Religie – auxiliar didactic pentru elevi, clasa a XII-a.,
Editura Sf. Mina, Iaşi) elevii află că „Evoluţionismul nu se sprijină pe nici un temei real”, „nu s-
a găsit nicio fosilă care să sprijine evoluționismul; nu s-a putut demonstra existența de noi
specii, care să fi evoluat din altele”, iar scopul evoluţionismului este „denigrarea şi
distrugerea religiei” și multe alte aserțiuni aberante de acest fel (evoluționismul este o
filosofie a ateilor și un instrument al comuniștilor).
În aceste condiții elevul, care nu poate face comparații și deci nu poate gândi critic,
este obligat să creadă că evoluționismul reprezintă o doctrină superficială, deși el nu știe
nimic despre evoluție ca proces, concept, teorie și știință. Această realitate este un caz de

67
cenzură a științei, de încălcare a dreptului la informare liberă a elevului și de compromitere a
școlii publice ca garant privind corectitudinea informațiilor pe care le oferă elevilor.
Faţă de această situaţie, în care explicaţia evoluţiei este ascunsă de elevi în şcolile
publice din România, au existat atât reacţii interne şi cât externe, de care însă responsabilii
din educaţie nu au ţinut cont. Iată câteva exemple:
Reacţii interne: Petru Derevenco, academician, face o succintă analiză a situației
biologiei evoluționiste din România în cartea sa, apărută în 2011, Darwin și darwinismul. Aici
el arată că: „situația este îngrijorătoare”, „Ocultarea operei sale [a lui Darwin] și a
contribuțiilor post-darwiniste în România este o mare eroare”. Sub raport istoric, predarea
evoluționismului în licee se realizase în mod mulțumitor înainte de 1990, după cum se poate
constata din manualele de biologie respective. După 1990 a intervenit un evident recul, ceea
ce se reflectă și în opiniile elevilor despre evoluție”. Derevenco citează un sondaj efectuat de
Liga ProEuropa care arată că numai 14% dintre elevii claselor VII-XII credeau că teoria
evoluției este corectă, restul admițând că aspectele respective din lumea vie sunt mai bine
explicate de religie (introdusă în programa școlară de la clasa I la a XII-a).
Zeno Simon, membru corespondent al Academiei Române, prezintă în 2008 la
Academie conferința „Ştiinţă sau obscurantism în biologia din liceu”. El afirmă că „trebuie
intervenit pentru reintroducerea teoriei evoluţioniste în programa şcolară şi încă într-un mod
în care fiecărui absolvent de liceu să-i fie predate măcar noţiunile de bază ale acestei teorii”
(Academica, Nr. 73-74 aprilie – mai 2008, Anul XVIII (210-211).
Presa locală ieșeană: „Biologia s-a constituit ca știință în forma cunoscută astăzi sub
influența decisivă a darwinismului. Așa stând lucrurile, cu atât mai caraghioasă este situația
profesorului de biologie care trebuie să-și predea materia ignorându-i fundamentul”. (Adrian
Cioflâncă, Ziarul de Iaşi, 06.03.2008).
Reacţii externe: Asociația Mondială a Academiilor de Ştiinţă (IAP), 2006 - (IAP
Statement on theTeaching of Evolution) (citat mai sus); Adunarea Parlamentară a Consiliului
Europei, 2007 (citat mai sus). Michael Shermer (http://www.michaelshermer.com/), autor
american al unor cărți despre pericolul pseudoștiinței și antiștiinței (a se vedea
recomandările bibliografice) este și un critic vehement și informat asupra situației predării
biologiei evoluționiste în școlile românești. Acesta califică maniera în care este prezentată
biologia în școlile din România ca fiind „dezastruoasă”; Shermer: „A nu învăța despre
evoluție e ca și cum ai învăța fizica fără Newton. Există pericolul ca școala românească fără
Darwin să se întoarcă în evul mediu” (Derevenco, 2011).
Este total inacceptabil ca în numele sloganului „armonie între știință și religie”, școala
publică să prezinte tineretului o relație aparent necontradictorie știință - religie, dar care se
bazează pe ascunderea adevărurilor științifice socotite incomode. ˮAmestecarea ştiinţei şi
religiei duce la absurdităţiˮ afirma recent un istoric al ştiinţei (Nyala Farouki, 2008). Biologia
lipsită de orientarea evoluționistă se reduce la starea de știință plată, izolată metafizic de
propriile concluzii generale și de concluziile convergente ale altor științe.

68