ENIGMA OTILIEI – G.

CĂLINESCU

● Anul apariţiei – 1938 (roman interbelic)

● Tipul de roman – roman de sinteză estetică, roman realist – balzacian, cu elemente

clasice, romantice şi moderne; roman obiectiv

● Tema principală a romanului este cea socială: viaţa burgheziei bucureştene din
primele decenii ale secolului al XX-lea; G. Călinescu îşi definea romanul ca
“monografia unei familii bucureştene”

● Alte teme: moştenirea, paternitatea, parvenirea (toate trei, teme balzaciene), iubirea

● Titlul iniţial al romanului era “Părinţii Otiliei”, ilustrând ideea balzaciană a

paternităţii şi punând în evidenţă caracterul de orfană al fetei şi tendinţa celorlalte
personaje de a apărea ca protectori ai ei. (Criticul Ov. S. Crohmălniceanu spunea că
“fiecare personaj, inclusiv Stănică Raţiu, devine un părinte al Otiliei, pentru că îi
hotărăşte, într-un fel sau altul, destinul”).
Titlul a fost schimbat la dorinţa editorului şi a fost explicat apoi de G. Călinescu:
“enigma nu aparţine Otiliei, ci lui Felix, bărbat aflat la începutul vieţii, care nu înţelege
femeia; în enigma Otiliei crede Felix; pentru un tânăr de 21 de ani orice fată e o enigmă;
absurditatea sufletului unei fete este enigma.”

● Structura – Romanul cuprinde 20 de capitole (fără titlu), organizate pe două planuri

narative:
- planul epic principal urmăreşte istoria unei moşteniri (planul social)
- al doilea plan narativ cuprinde povestea de dragoste între Felix şi
Otilia şi evoluţia lui Felix (planul erotic)

● Timpul – Acţiunea se plasează în perioada de dinaintea Primului Război Mondial,

în 1909, adică la sfârşitul unei epoci;
- Incipitul, caracteristic romanului realist, fixează cu precizie timpul
acţiunii: “Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puţin înainte de orele 10...” ;
Epilogul romanului duce acţiunea până după război: “Războiul dădu lui Felix, peste
câţiva ani, prilejul de a se afirma încă de tânăr. După încheierea păcii, fu aproape
numaidecât profesor universitar, specialist cunoscut, autor de memorii şi comunicări
ştiinţifice, colaborator la tratate de medicină cu profesori francezi.”

● Spaţiul – Cea mai mare parte a acţiunii se petrece în Bucureşti, în strada Antim, în
casa lui moş Costache; alte episoade au loc în casa Aglaei, în casa lui Pascalopol din
Calea Victoriei, la moşia acestuia, în Bărăgan etc.

● Perspectiva narativă este cea a naratorului obiectiv, omniscient, relatând la

persoana a III-a. Viziunea/focalizarea este internă, centrată pe Felix. Cel mai des,
lumea prezentată este văzută prin ochii tânărului.
● Raportul dintre incipit şi final
Incipitul romanului cuprinde trei secvenţe:
- descrierea străzii Antim şi a casei lui Giurgiuveanu, cu precizarea
coordonatelor temporale şi spaţiale, în stil balzacian; este un bun prilej
pentru scriitor de a critica amestecul de stiluri arhitectonice ale caselor,
aspectul "bizar" al străzii bucureştene, o adevărată "caricatură în moloz a
unei străzi italice" ;
- întâlnirea lui Felix cu unchiul său şi replica absurdă “nu stă nimeni
aici”, pusă în corespondenţă, simetric, cu finalul: “Aici nu stă nimeni!” ;
- reunirea principalelor personaje în casa lui Giurgiuveanu şi prezentarea
lor (scena colectivă), incipit specific romanului realist ;
Finalul cuprinde şi el două secvenţe:
- deznodământul – Felix, părăsit de Otilia, primeşte o carte poştală în care
aceasta îi explică plecarea;
- epilogul – Felix face o strălucită carieră, neincomodată de “o dragoste
nepotrivită”, şi , într-o încercare de rememorare, face un drum în strada
Antim.
Simetria incipitului cu finalul este evidentă. Descrierea casei lui Costache
Giurgiuveanu, din incipitul romanului, ca pe o casă neîngrijită, parcă părăsită,
anticipează faptul că această casă, după moarte bătrânului, chiar va rămâne nelocuită
(“Casa lui moş Costache era leproasă, înnegrită. Poarta era ţinută cu un lanţ şi curtea
toată era năpădită de scaieţi. Nu mai părea să fie locuită.”). Cele două tablouri au acelaşi
decor (strada Antim), contemplat de acelaşi erou (Felix), care aude aceleaşi cuvinte
(“Aici nu stă nimeni”).
● Subiectul
- Felix Sima vine la Bucureşti pentru a studia medicina; orfan şi minor încă,
el se află în grija unui unchi îndepărtat, Costache Giurgiuveanu;
- Acesta, un rentier avar, o creşte pe Otilia Mărculescu, fiică vitregă, orfană
de mamă, pe care intenţionează să o înfieze, pentru a-i lăsa averea;
- Averea lui este vânată de “clanul Tulea”: sora lui, Aglae Tulea, Stănică
Raţiu (ginerele acesteia), Simion Tulea (soţul Aglaei) şi copiii lor
(Olimpia, Aurica şi Titi) ;
- Felix se îndrăgosteşte de Otilia şi este gelos pe Pascalopol, un moşier
bogat, generos, cu maniere alese, care vine des în casa lui moş Costache;
- Otilia îl iubeşte pe Felix, dar nu vrea să-l împiedice să-şi realizeze
ambiţiile de a deveni un medic strălucit;
- După moartea lui moş Costache, ea îl va accepta pe Pascalopol drept soţ;
- În final, Aglae nu reuşeşte să pună mâna pe banii fratelui ei; aceştia
fuseseră furaţi de Stănică Raţiu, furtul provocând moartea bătrânului;
- Bogat fiind, Stănică renunţă la Olimpia, preferând-o pe Georgeta, o
curtezană frumoasă care-l introduce în “lumea bună” a Bucureştiului;
- Aurica rămâne nemăritată, iar Titi, după o scurtă căsătorie, se întoarce şi el
în casa Aglaei, boala lui psihică accentuându-se;
- Felix studiază cu seriozitate, devine medic şi profesor universitar;
 - La sfârşitul romanului, dintr-o întâlnire a lui Felix cu Pascalpol, aflăm că
Otilia, căreia Pascalopol “îi redase libertatea”, se recăsătorise.
● Personajele
Modalităţile de realizare a frescei sociale, tipologia clasicistă şi arta portretului
sunt trei dintre trăsăturile ce fac posibilă comparaţia dintre romanul lui G.Călinescu şi
romanele lui Balzac.
Autorul particularizează personajele prin câte o trăsătură de caracter
dominantă, făcându-le să devină tipuri:
Costache Giurgiuveanu – avarul
Aglae Tulea – femeia malefică, “baba absolută”, “fără cusur în rău”
Simion Tulea - alienatul
Titi Tulea – retardatul
Aurica Tulea – fata bătrână
Stănică Raţiu – arivistul
Felix Sima – ambiţiosul
Leonida Pascalopol - rafinatul
Modalităţile de caracterizare a personajelor sunt, în mare parte, cele specifice
romanului realist, de unde şi impresia de verosimil: realizarea portretului fizic,
descrierea mediului de viaţă, caracterizarea indirectă dedusă din fapte, atitudini şi limbaj,
caracterizarea directă făcută de alte personaje. La acestea se adaugă tehnici ale
romanului modern (prezentarea aceleiaşi imagini între oglinzi paralele – Otilia) sau
modalităţi romantice (caracterizarea prin antiteză – Otilia/Aurica, Felix/Titi)

OTILIA MĂRCULESCU ( fiica vitregă a lui moş Costache) – personaj eponim

 Este unul din cele mai complexe personaje feminine din proza românească.
 Reprezintă feminitatea în procesul de formare.
 Este greu de încadrat într-o tipologie
 Prin profunzime şi complexitate, Otilia este un personaj rotund

Despre Otilia, autorul spune că este “eroina mea lirică”, “tipizarea mea în ipostază
feminină”

Otilia este figura centrală, iar caracterul ei se defineşte prin prezenţa unor
elemente contradictorii:
- amestecul de inocenţă şi maturitate;
- detaşare de planul material al existenţei (nu este interesată de averea lui moş Costache),
dar interesată de modă, dorindu-şi haine de lux, trăsură etc. ;
- amestec de iubire şi raţiune;
- îl iubeşte pe Felix, dar se căsătoreşte cu Pascalopol;
- inteligentă, dar dispreţuind inteligenţa feminină;
- se consideră superficială, dar dovedeşte maturitate în gândire.
MIJLOACE DE CARACTERIZARE
Portret fizic:
- 18-19 ani; faţa măslinie; nasul mic; ochii foarte albaştri; multe bucle; trupul subţiratic.
Caracterizarea directă ( făcută de autor) :
 “Otilia amesteca o seriozitate rece, blazată, cu cele mai teribile copilării. Într-o
zi îmbrăca păpuşi, în alta mustra pe moş Costache.”
 “...uita repede răutăţile altora”
 “Nimic în purtarea Otiliei nu era agresiv sau arogant, gesturile si cuvintele ei
erau pline de graţie, însă totul respire prea multă inteligenţă. Otilia trăia cum
cânta la pian, zguduitor şi delicat, într-un tumult de pasiuni....”

Naratorul, prin caracterizare directă, o prezintă pe Otilia ca pe o fiinţă a

contradicţiilor : “Faţa măslinie, cu nasul mic şi ochii foarte albaştri, arăta şi mai
copilăroasă între multele bucle şi gulerul de dantelă. Însă în trupul subţiratic... era o
mare libertate de mişcări, o stăpânire desăvârşită de femeie.”

Autocaracterizare:
 “Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă.”
 “Eu am un temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt
contrariată”

Autocaracterizarea o prezintă la fel de surprinzător, pentru că afirmaţia: “Eu sunt o

zăpăcită, nu ştiu ce vreau...” va fi contrazisă de fapte şi de judecăţile ei profunde.

Cel mai interesant efect îl au caracterizările făcute de celelalte personaje, deoarece

părerile sunt, de multe ori, diametral opuse. Va rezulta un portret între oglinzi paralele,
procedeu ce mai este denumit şi pluriperspectivism sau tehnica reflectării poliedrice.

Caracterizarea directă (făcută de celelalte personaje):

 “E o fată admirabilă, o fată superioară, pe care n-o înţeleg.” (Felix)
 “ Pentru mine, Otilia, ai început să devii o enigmă.” (Felix)
 “...e un temperament de artistă, care simte nevoia luxului, a schimbării.”
(Pascalopol)
 “...e o mare ştrengăriţă” (Pascalopol)
 “Dacă Dumnezeu mi-ar fi dat libertatea să-mi fac femeia cum vreau eu, aş fi
făcut-o ca pe domnişoara Otilia” (Pascalopol)
 “A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o adevărată enigmă.”
(Pascalopol)
 “o dezmăţată”; “obraznică şi îndrăzneaţă”; “O fată ca Otilia merită să
intre într-o casă de corecţie.” (Aglae)
 “Otilia e şireată, caută numai bărbaţi în vârstă.”; “ Nu e nimic interesant
într-o destrăbălată ca Otilia.” (Aurica)
 “Deşteaptă fată, ştiu că se descurcă în viaţă!”; “...spirit practic” (Stănică)
 “Nu eşti tu Otilia mea scumpă, nu-ţi las eu ţie tot?” (moş Costache)
 „fe-fetiţa mea, tu ştii că numai pe tine te am" (moş Costache)
Caracterizarea indirectă
● prin fapte
Faptele o arată altruistă, grijulie faţă de cei apropiaţi (îl convinge pe Costache
că nu vrea să fie înfiată şi nici trecută în testament, pentru a-l proteja pe tatăl vitreg de
furia Aglaei; nu vrea să frâneze cariera lui Felix) şi chiar faţă de adversari (dăruieşte
pianul Auricăi).

●prin comportament
Otilia se comportă ca un om liber, care nu ţine seama de nici o regulă
exterioară.
- Se apucă de curăţenie, dar lasă totul ca să alerge desculţă prin iarbă.
- Pleacă la Paris cu Pascalopol, după care îşi reia viaţa ca şi cum nimic nu s-ar fi
întâmplat.
Comportamentul ei este derutant: capabilă de emoţii puternice, trece brusc de la o
stare la alta.

● prin mediul de viaţă

Descrisă într-o manieră balzaciană, printr-o aglomerare de amănunte,
camera ei o defineşte întru totul.
- Sertarele deschise din care atârnă tot felul de lucruri, rochiile împrăştiate peste
tot, flacoanele cu parfum şi cutiile de pudră fără capace arată, dincolo de o dezordine
tinerească, dinamismul fetei, aflate permanent în mişcare, bucuria ei de a trăi,
temperamentul “de artistă”(după cum o caracterizează Pascalopol).
- Partiturile, cărţile în franceză şi în germană o indică drept o fată cultivată, cu
inteligenţă şi simţ estetic.
- Patul acoperit de păpuşi şi de tot felul de nimicuri o arată copilăroasă.

● prin limbaj
Opiniile ei despre femei îi justifică faptele şi comportamentul: “...o femeie
ignorată de bărbat e un monstru. Singura noastră formă de inteligenţă, mai mult de
instinct, e să nu pierdem cei câţiva ani de existenţă, vreo zece cel mult. Cât crezi tu că
mai am de trăit, în înţelesul adevărat al cuvântului? Cinci, şase ani.”

Relaţia cu Felix
- Felix se îndrăgosteşte de Otilia, dar ea pendulează între iubirea profundă pentru Felix şi
siguranţa unei căsătorii cu Pascalopol.
- În relaţia cu Otilia, Felix parcurge drumul de la simpla atracţie la pasiune.
- Eroul este sensibil, profund în sentimente, cu o mare nevoie de afecţiune.
- În timp ce Felix abia descoperă lumea, Otilia are deja o concepţie bine definită despre
viaţă.
- Amestec de copilărie şi maturitate, Otilia îl ocroteşte pe Felix, dar simte, la rândul ei,
nevoia de protecţie, de siguranţă şi de afecţiune din partea lui Pascalopol.
- Un episod romantic este vizita la moşia lui Pascalopol, unde cei doi îndrăgostiţi trăiesc
momente unice, contemplând cerul, într-o noapte, culcaţi în fân.
- Când Otilia, sufocată de grosolaniile clanului Tulea, pleacă cu Pascalopol la Paris,
Felix, derutat, are o scurtă aventură cu Georgeta şi i se pare că a trădat-o pe Otilia.
- Felix îi propune Otiliei sa se mărite cu el, dorind să-i asigure existenţa. Otilia va opta
însă pentru Pascalopol, fiindcă nu se consideră o parteneră de viaţă potrivită pentru Felix.
- O altă scenă semnificativă pentru evoluţia iubirii dintre Felix şi Otilia este cea petrecută
în camera lui Felix, în noaptea de dinaintea plecării definitive a Otiliei. Felix primeşte
şansa de a dovedi că o iubeşte pe fată mai presus de orice şi că nu poate trăi fără ea; testul
la care e supus nu este înţeles de către tânăr, aşa că, a doua zi dimineaţă, Felix constată că
Otilia a plecat, iar peste două săptămâni primeşte de la ea o carte poştală în care îşi
motivează gestul: “ cine a fost în stare de atâta stăpânire e capabil să învingă şi o
dragoste nepotrivită pentru marele lui viitor”.
- Felix trece de la adolescenţă la maturitate trăind cu intensitate experienţa primei iubiri.
Nimic din ce i se întâmplă nu-l opreşte din drumul său: urmează medicina, se dedică
studiului intens şi ajunge un doctor foarte cunoscut.
- În final, Otilia este prezentată doar prin intermediul unei fotografii (tehnică modernă în
caracterizarea personajului). Prin ochii lui Felix, cititorul o reîntâlneşte pe eroină,
schimbată, într-o caracterizare directă: “Femeia era frumoasă, cu linii fine, dar nu era
Otilia, nu era fata nebunatică. Un aer de platitudine feminină stingea totul. (...) Ce
deosebire! Unde era Otilia de altădată? Nu numai Otilia era o enigmă, ci şi destinul
însuşi”

Roman realist – balzacian, cu elemente clasice, romantice şi moderne

.
Elemente balzaciene

- scriitorul realizează o frescă a societăţii;

- se evidenţiază rolul banului în societate (el este, aşa cum îl numeşte
Balzac, “zeul suprem”); de aici, rolul moştenirii;
- descrierea are funcţie decorativă, dar mai ales simbolică; fiecare
detaliu are importanţă şi va juca un rol în povestire (Balzac spunea
“daţi-mi o mănuşă şi voi reconstitui personajul”) → tehnica detaliului;
- aspectul unei case, al unei încăperi, dezvăluie ceva din caracterul
locatarului;
- vestimentaţia unui personaj şi detaliile figurii sale sunt expresii
metaforice, exterioare, ale felului de a fi al omului respectiv;
- ideea paternităţii, nucleul epic al romanului;
- construirea unor personaje ce se încadrează într-o tipologie;

Elemente clasice
- simetria romanului, care începe cu imaginea dezolantă a casei lui
Costache Giurgiuveanu şi se termină cu aceeaşi imagine;
- existenţa caracterelor;
Elemente romantice
 - folosirea antitezei în caracterizarea unor personaje (Otilia - Aurica / Felix
– Titi) sau grupuri de personaje (triunghiul celor “buni”- Felix, Otilia
Pascalopol, în opoziţie cu “clanul Tulea”) ;
- motivul orfanului, evidenţiat în roman prin Felix şi Otilia, supuşi
persecuţiilor familiei Tulea;
- descrierea naturii Bărăganului într-un registru fantastic;
- lirismul poveştii de dragoste dintre Felix şi Otilia;

Elemente moderne

- ambiguitatea personajului Otilia, greu de încadrat într-o tipologie;

- interesul pentru procesele psihice patologice, pentru alienare (Simion,
Titi) ;
- pluriperspectivismul;
- realizarea scenică, dramatică, a unor capitole – episoadele în care apar
scene de grup (jocul de table de la început, jocul de cărţi din camera de
bolnav a lui moş Costache) sunt statice şi par o serie de secvenţe
dramatice;