16.10.

2017 – Curs I

Tema centrată pe gnozele dualiste ale occidentului.

Suport de curs: Ioan Petru Culianu – Gnozele dualiste ale occidentului, Nemira, 1995.

Suplimentar: același autor – arborele gnozei, Polirom, 2005; Raymond Ruyer – gnoza de
Princeton, savanții în căutarea unei religii, Nemira, 1998; Meyer Iisus în Evanghelii și
texte gnostice.

Izolarea teologiei de viață este sinonimă cu sinuciderea. Teologia este pentru lume,
pentru viață, pentru omul contemporan, care are nevoie de cuvântul lui Hristos.
Contextualizarea teologiei este extrem de importantă.

- Norma obiectivă a realității: Revelația.

Revelația nu se negociază cu nimeni și în niciun context. Bisericile care au început să

negocieze revelația au ajuns la atitudini necreștine, atitudini care contravin flagrant voii lui
Dumnezeu. Orice om are dreptul la opțiuni și trebuie respectat pentru opțiunea lui dar nu
trebuie să fim de acord cu această opțiune. Noi adăugăm opțiunile noastre pe care și el
trebuie să ni le respecte.

În noile ideologii sunt incluse cele mai noi descoperiri și tactici din studii de
psihologie. Hristos a transmis un mesaj clar: „Voi sunteți lumina lumii”. De aceea,
responsabilitatea teologului este deosebită.

- Când nu există concordanță între ceea ce afirmi și ceea ce faci se naște ridicolul

Autorul suportului de curs încearcă sa facă și pe teologul fără să aibă calificarea și

pregătirea generală. Gnozele nu au murit ci sunt la fel de vii; au trecut din religie în
filosofie iar din filosofie au trecut în cultură și artă iar de acolo în știință.

Trebuie să definim noțiuni fundamentale:

1. Androginismul = aparține filosofului Platon; este foarte prezentă în cultura și spiritualitatea

contemporană. Platon a spus ca la început existau 3 feluri de oameni – bărbătesc,

1
 femeiesc(originea în pământ), cel femeiesc-bărbătesc(originea în Lună). Androginul forma
un întreg rotund cu 4 mâini, picioare etc. dar cu un singur cap cu 2 fețe și se mișca rotindu-
se; avea o putere uriașă și o mândrie pe măsură, înfruntându-i și pe zei. Zeus, înfuriat, îi
taie în două și astfel părțile separate ajung să meargă pe propriile picioare. Îi poruncește lui
Apollo să întoarcă fața pe partea tăieturii. Însă, fiecare jumătate a început să tânjească după
partea ei și când se găseau se îmbrățișau și nu se mai dezlipeau. Când o partea murea,
cealaltă jumătate căuta o altă jumătate și se unea cu ea fie că era bărbat sau femeie. Astfel,
oamenii erau amenințați cu pieirea. Zeus le mută sexul în față astfel încât oamenii se pot
înmulți (înainte se înmulțeau prin pământ). Zeus avea 2 scopuri: dacă se unește bărbat cu
femeie vor zămisli, dacă e pe invers, dorința va fi împlinită și se vor liniști. Cei despărțiți
dintre androgini își vor căuta perechea masculină sau feminină. Femeile, jumătăți de
făpturi femeie, sunt numite prietenuțe și tânjesc după femeile din care se trag. Bărbații care
se trag din bărbați, îndrăgesc bărbații. Aceștia, homosexualii sunt cei mai buni pentru că au
firea cea mai bărbătească, fac acest lucru pentru că vor să se bucure de semenii lor. Numai
ei au parte la viața obștească, punându-se în fruntea ei. NU doar plăcerea de dragoste îi
face să se caute cu atâta patimă ci și dorința de a fi din nou întregi. Numai cinstindu-l pe
Eros scăpăm de o nouă tăiere.

Argumentele împotriva homosexualității se găsesc în Revelație: Dumnezeu a structurat

masculinul și femininul unul pentru celălalt, funcțional și fiziologic. Omul care afirmă că
este așa genetic îl jignește pe Dumnezeu.

Mitul androginului este folosit de noile mișcări ca argument

2. Problema Sufletului – Platon spune: „sufletul este de origine divină ți numai în urma unui
păcat sau a unei căderi sau ca urmare a unei ... universale, cade într-un trup muritor de care
moartea ăl eliberează pentru a fi supus unei judecăți în urma căreia va fi răsplătit sau
pedepsit, după care urmează seria de reîncarnări succesive”. Ceea ce osebește sufletul de
celelalte făpturi este nousul sau facultatea de a cunoaște prin care se poate pune în legătură
cu existența adevărată sau cu ideile, deci sufletul uman ocupă locul de mijloc între cele
două lumi, este înrudit cu idei eterne fără a fi el însuși o idee eternă dar se poate ridica la
intuiția ideilor, în special la intuiția ideii vieții, adevărului, rațiunii, dreptății, frumuseții și a
binelui. Există o contradicție deci între natura lui divină și trup. Trupul este pasionat de
pofte și de patimi, fapt care împiedică sufletul să își amintească corect existența veșnică, să
îți uite originea și mărirea și să se lase purtat de o multitudine de plăceri inferioare.

2
 Acest lucru se găsește și în mentalitatea de azi: mulți consideră ca există nepotriviri
structurale între trup și suflet. Este un lucru foarte grav. Sufletul și trupul NU sunt realități
antagonice ci realități complementare. NU poți să vorbești despre om referindu-te exclusiv
la trup sau la suflet. Sufletul și trupul se află într-o relație osmotică. Stăniloae: orice formă
de rău începe în suflet, nu în trup.

Spiritualitatea ortodoxă vorbește despre o preeminență a sufletului pe pământ: sufletul este

nemuritor, în timp ce trupul este muritor.

Platon propune: trezirea în suflet a nostalgiei după veșnic, după originea lui
adevărată datorită erosului, așa reușește sufletul să se elibereze din lumea senzorială și să
nu privească decât lumea adevăratei existențe. Mai exact: condamnarea lumi
înconjurătoare. Provocat de eros, sufletul se ridică la cunoașterea divinului și se
îndumnezeiește. Drumul spre această cunoaștere fiind cel al dialecticii(o ramură a
filosofiei, metafizica). Platon este convins că sufletul uman se poate elibera din lanțurile
trupului prin filosofie. În mediile culturale se vorbește de o nostalgie luptătoare care caută
să recucerească paradisul pierdut sau originea lui suprapământeană de care s-a împărtășit
înainte de mizeria experienței pământești. La Platon, Ideile nu sunt Persoane ci entități
impersonale.

Platon luptă să demonstreze nemurirea și eternitatea sufletului folosindu-se de

argumente:

a) Ceea ce se mișcă cu de la sine putere este principiu, avându-și originea și începutul în el

însuși
b) Sufletul devine conștient de preexistența lui prin amintire. Dacă a existat și înainte de
nașterea trupească, având o ființă separată de corp, nimic nu îl împiedică să dureze și după
moarte, reintrând în lumea sufletelor ideale.
c) Fiind compus, corpul moare prin disoluția elementelor care îl compun, ceea ce este simplu
nu se poate descompune, fiind nemuritor. Cunoașterea Ideilor de către suflet face dovada
înrudirii sufletului cu ele, fiindcă sufletul este de o esență cu veșnicul, este netrecător și
nemuritor.

Sufletul uman se deosebește de alte suflete pentru că este făcut după Chipul lui Dumnezeu.
Sufletul este nemuritor prin voința directă și nemijlocită a lui Dumnezeu. Dumnezeu

3
 creează sufletele în vederea unui dialog etern. Dialogul este veșnic pentru că așa este și
Dumnezeu.

d) Lucrurile nu sunt ceea ce sunt decât prin participare la lumea Ideilor și un lucru nu poate
participa la două idei contrare și care s-ar exclude. Participând la ideea vieții, sufletul nu
poate participa și la ideea contrară a morții, moartea fiind sinonimă cu distrugerea lui. În
dialogul Phaidros, Platon compară sufletul cu o caleașcă, trăsură trasă de doi cai, conduși
de un vizitiu. Unul dintre cai este de origine divină și urmează bucuros îndemnul vizitiului
spre a trage caleașca spre ceruri: adevărului, binelui și frumosului, în timp ce al doilea cal,
fiind înrudit cu pământul, trage spre lumea senzorială, fapt care îl face pe vizitiu să îl
oblige înspre sus. Vizitiul este nous-ul (rațiunea). Sufletul se compune din trei facultăți sau
puteri:

1. Facultatea de a gândi (rațiunea) care se află în cap. Teologia spune că creierul este
computerul care primește informația de la suflet.

2. Facultatea afectelor și a sentimentelor care își are loc în piept.

3. Facultatea poftelor care se află în pântece.

După cum oamenii sunt conduși de una sau de alta din aceste facultăți, există trei tipuri
de oameni: însetați după știință, vanitoșii și iubitorii de câștig. Tendința de a împărții
oamenii în condiții începe de la Platon. Ortodoxia nu împarte oamenii în clase. Aici avem
pilda talanților, unde se vede egalitatea la Dumnezeu. „La sciți și la traci domnește voința
și de aici simțul onoarei manifestat și în manifestarea credinței, numai grecii se disting prin
iubirea față de știință”

Problema sufletului la Platon. Revelația spune că sufletele nu preexistă, sufletele lui

Adam și a Evei sunt create de Dumnezeu în momentul suflării de viață. Omul devine ființă
după această suflare de viață – energia sau lucrarea lui Dumnezeu necreată. Lucrarea sau
energia nu se confundă cu persoana lucrătoare. Energia este mult mai puțină decât însăși
persoana. Lucrarea este o manifestare a persoanei. Suma energiilor nu pot caracteriza
deplin persoana.

Există teorii cu privire la crearea sufletului:

1) Preexistențialismul – sufletele au fost create la început de Dumnezeu

4
2) Traducianismul – sufletele se transmit din generație în generație, se nasc din sufletele
părinților (nu poate explica identitatea personală a copilului diferită de cea a părinților)
3) Creaționismul – sufletele sunt create de Dumnezeu din nimic. Nu poate explica
transmiterea păcatului strămoșesc și nici similitudinilor.

O nouă teorie s-a impus în mediile teologice: Dumnezeu nu creează sufletul copilului din
nimic ci din sufletele părinților. Așa se pot explica asemănările și transmiterea păcatului
strămoșesc.

Este la modă metempsihoza – legea reîncarnărilor ciclice prezentă în Hinduism dar

afirmată și de filosofi. Aceasta neagă Întruparea și Răscumpărarea. Mântuitorul a înviat cu
același trup!

Originea omului nu se poate explica numai pe cale naturală. Taina persoanei își are temeiul
în Sfânta Treime pentru că a fost creată după Chipul lui Dumnezeu spre a a ajunge la
asemănarea cu Dumnezeu.

Ce spune Aristotel despre suflet?

Este conceput ca formă imaterială a corpurilor vii în care exercită diferite funcții
ierarhizate. Prima funcție este cea nutritivă, prezentă la toate ființele vii și trimite la
sfuletul simplu al vegetalelor, care asigură creșterea și reproducerea. Funcția sensitivă, care
apare la animalele inferioare. Funcția motrică sau apetitivă la animalele superioare. Funcția
intelectivă, deliberativă sau speculativă la om sau în vf ierarhiei, funcție care face posibilă
libertatea și moralitatea.

În teologia ortodoxă se vorbește despre dimensiunea dihotomică a omului. Suflet-

duh-spirit sun sinonimi dpdv al revelației. Există și trihotomismul: trup, suflet și spirit/duh.
În Scriptură sunt găsiți toți acești termeni, motiv pt care unii Părinți și-au însușit această
teorie. Se vorbește de un om trupesc (cel care își reduce existența la nivelul animalului) și
unul sufletesc/duhovnicesc (omul care se raportează la norma obiectivă a realității).

Ontologia platonică.

Orice cunoaștere este reamintire dintr-o altă viață și lume, în care sufletul a
preexistat. Sufletul intuiește ideile în stare de preexistență pe care le uită în trup și în lume.
Și le reamintește însă, privind obiectele care seamănă sau nu cu ideile intuite în starea de
preexistență. Noțiunile, în general, sunt supranaturale, nu înnăscute, amintirea fiind de fapt,

5
o nouă cunoaștere sau lărgire. Ideile sunt supranaturale, și ca a tare sunt paradigme, nu în
sensul că ar poseda o durată veșnică în timp, ci numai pentru că fac posibile timpul, spațiul
și viața. Noțiunea de paradigmă – model existențial – se găsește și în gândirea Părinților
(exprimă atotștiința lui Dumnezeu). Ca funcții sau activități intelectuale, ideile sunt
concepte universale iar ca obiecte, sunt forme ale realității adevărate sau existente în
plenitudinea ei, adică ceea ce există în viață sunt doar umbre. Ideile sunt entități
metafizice, supra-temporale, de o generalitate nelimitată, în care își au temeiul lucrurile din
lume și scopul spre care se îndreaptă omul.

Poziția noastră în lumea senzorială e ca și cum ne-am afla într-o peșteră (Mitul
peșterii) și am vedea numai umbrele lucrurilor pe peretele peșterii și unii le țin ca pe
adevăruri absolute. Filosoful, însă, se eliberează din peșteră, se ridică la intuiția divinului și
participă la lumea ideilor, știe că adevărata realitate există numai în lumea de sus, lumea
senzorială, arătându-ne doar umbre. Când sufletul privește o formă frumoasă, aceasta
provoacă amintirea frumosului originar intuit dincolo cândva și umple sufletul cu nostalgia
de neînvins după prototipul etern, vrând să realizăm și noi o copie a prototipului. Erosul
este dorul sufletului nostru după binele, adevărul și frumosul veșnic, ca o cunoaștere a
esenței lucrurilor, intuite cândva dincolo. Teoria despre idei duce cu necesitate la teoria
despre eros. Erosul a devenit astăzi zeul iubirii distrugătoare.

* Trupul uman este rațiune divină plasticizată, templu al Duhului Sfânt.

Păcatul produce deturnări existențiale.. Sf Maxim: omul căzut este avid după
plăcere, iar această plăcere poate avea diverse conotații. Atunci când este irațională,
plăcerea căutată cu asiduitate provoacă durere. Când ne confruntăm cu durere căutăm alte
forme de plăcere care dau în alte dureri.

Curs 2 23.10.2017

Caracteristica filosofiei platonice este dualismul între lumea ideilor și lumea

senzorială. Lumea ideilor sau lumea suprasensibilă cucerește lumea senzorială cu ajutorul
erosului. Raportul dintre cele două lumi este unilateral. Ideile sunt forțe impersonale, astfel
că nu pot coborî în acțiuni salvatoare spre lume și spre om. Catavasisul creștin (coborârea)
se deosebește net de exclusivul anavasis platonic. Lucrurile participă la lumea ideilor dar
acestea nu pot participa la lumea lucrurilor. Erosul împinge sufletul spre lumea ideilor; fără
6
el relația între cele două lumi fiind imposibilă. Fiind de origine divină și grație erosului,
sufletul tinde spre „sus”, în conf. cu natura lui. Intuiția ideilor sau a divinului fiind hrana
corectă a sufletului.

Erosul îi amintește sufletului că el nu este decât un musafir și un străin, patria lui

situându-se în transcendent. În lumea contemporană avem termenul de iubire
platonică=iubire neconsumată sau consumată la nivelul spiritului. Prin iubirea platonică,
Platon a înțeles altceva. Însemnând năzuința după bine adevăr și frumos, erosul nu este un
zeu desăvârșit, în comparație cu omul, zeii neavând această nostalgie pt că posedă binele și
frumosul actual. La om, erosul este iubirea paradigmelor sau a modelelor nu posesia lor.
Sentimentul deficienței fiind elementul constitutiv al acestuia. Iubirea senzuală trage în jos
spre lumea senzorială, fiind tensiune spre sus, erosul este năzuința după patria cerească.
Pentru acest motiv el este drumul omului divin. Iubirea platonică este năzuința spre
nemurire pentru că omul trebuie să devină asemenea lui Dumnezeu. Știința cu ajutorul
căreia se poate realiza idealul nemurii și cel al îndumnezeirii este filosofia. Dialectica, o
ramură a filosofiei, mai eficientă decât alte științe (biologia, matematica) se ridică până la
temeiul originar al tuturor lucrurilor, lămurind esența tuturor concepțiilor.

Platon distinge percepția de știință. Percepția prin simțuri nu poate duce la o

cunoaștere precisă și clară, esența lucrurilor neputând fi cunoscută decât prin
noisis(gândire). Știința se referă la prototip în timp ce percepția se referă la copie, la iluzie.
Pornind de la știință și simțuri, de la prototip la copie, Platon deosebește două feluri de
cunoaștere: rațională (gnomi noisis) și părerea (doxa). Prima are ca obiect lumea
necorporală și suprasenzorială a ideilor, în timp ce doxa se manifestă prin două moduri de
cunoaștere inferioare: Credința și presupunerea. Sunt inferioare pentru că au ca obiect
corpurile care sunt aparențe ale lucrurilor. Realitate pură nu au decât prototipurile
lucrurilor sau paradigmele. Cunoașterea și știința autentică nu se pot referi decât la
acestea.1

Cum este văzut sufletul în cultura și spiritualitatea contemporană.

Pornind de la etimologia sufletului, anemos(gr) care înseamnă aer, suflu și de la

cuvântul latin anima=suflu, viață sau principiu vital; animus însemnând spirit sau suflet ca

10742946250 nr Pr. Tache: Diac. Prof. Dr. Nicolae Balca: Istoria filosifie Antice,
EIBMBOR, 1982, pg. 162-179; 181-187. Bibliografia la Curs 2

7
 sediu al gândirii omului. Sufletul este principiul de organizare al viului, puterea de
însuflețire a psihicului și a materialului. Platon spune că ceea ce îl face pe om viu este
sufletul. Platon împarte sufletul în trei: 1. rezonabil, irascibil, concupiscent. 2. Suflet-
funcție, ca principiu de viață cu sediu în diversele părți ale trupului. 3. Suflet-nivel,
principiu de viață și sensibilitate. După Aristotel, vegetale au un suflet vegetativ, animale
au un suflet senzitiv, locomotor, iar oamenii au un suflet intelectiv.

Noțiunea de spirit. Dacă sufletul exprimă relația ființă + viață, adică psyche(gr),
spiritul exprimă relația ființă+viață+gândire, adică nous(gr), de aceea Părinții îl numesc
suflet rațional. 2

Termenul de „pleroma” - integritatea, totalitatea, îmbelșugarea vieții divine. Acest

belșug ajunge și la noi prin Mântuitorul Hristos, din plinătatea Lui noi am primit har peste
har. Plinătatea lui Hristos ajunge la noi prin har, în comparație cu deplinătatea după natură
a lui Dumnezeu. El este Cel care plinește toate în toți pentru că în el locuiește trupește toată
plinătatea dumnezeirii. În calitatea Sa de piatră din capul unghiului, Hristos dă și Bisericii
Sale plinătatea dumnezeirii. Prin plinătatea Bisericii se înțelege totalitatea celor care
formează Biserica și totalitatea mijloacelor pe care le folosește Biserica pentru sfințirea
omului și a naturii.

„Pleroma” în gnosticism:

1. Gnosticismul zeifică, personifică concepte abstracte care funcționează ca „arkai” – factor

de care depinde ontologia cosmosului. Astfel apare o geneză transcendentă în care intră o
multitudine de ipostasuri sau eoni care împreună formează pleroma sau plenitudinea în
contrast cu spațiul haotic de dedesubt numit kenoma sau golul. Termenul „eon”: întâlnit în
teologia ortodoxă dar nu definește o persoană ci realități temporale. Eonii sunt masculini și
feminini și funcționează în perechi, în funcție de sistemul gnostic putând fi diferiți și sunt
împerecheați uniform. Denumirile acestor eoni fac uneori trimitere la Revelație. Ex: Tatăl
nenăscut în sizigie cu Adevărul, sau Logosul în sizigie cu Viața. La Valentin(eretic),
pleroma cuprinde treizeci de eoni. Aceștia formează o ogdoadă (8), o decadă (10) și o
dodecadă(12). Ultimul eon al dodecadei este Sophia(Înțelepciunea) din motive care pot fi
sintetizate. Ca încălcare a legilor pleromei, Sophia cade pradă Patimii. Eonul Limită-
Horus sau Stavros(Crucea) o salvează și o reintegrează în pleromă dar Sophia are un

2 *gnosticismul a împrumutat termeni din creștinism*

8
 corespondent negativ pe nume Ahamot, care rămâne în afara Pleromei și dă naștere
Demiurgului lumii de jos, care este dumnezeul Vechiului Testament. Acest demiurg nu își
cunoaște originea și nici faptul că Pleroma există. Pt acest motiv se crede mic, arogant și
mândru. La rândul său, Demiurgul creează altfel de ipostase, de data aceasta cosmice.
Hepdomada(7) cârmuitorilor planetari teriomorfi numiți și Arhonți.
2. Sophia în Tanakh(prescurtarea Scripturii Sacre a evreilor) în Pilde, în Înțelepciunea lui
Sirah, Sophia colaborează cu Dumnezeu la facerea lumii. În VT Sophia definește o lucrare,
energia a lui Dumnezeu. Ideea că Sophia reprezintă o divinitate feminină, parteneră a lui
Dumnezeu la actul creator a pătruns și în teologia ortodoxă la Bulgakov: Sophia este
necreată, astfel se ajunge la Pătrime.

Un alt termen împrumutat de gnosticism este acela de „om nou” care semnifică
omul care fuge de lume pentru că este păcătoasă și se izolează în lumea Ideilor unde își
regăsește identitatea lui autentică. Expresia „om nou” în NMRC: a fost împrumutată de
toate mișcările totalitare, un om care să nu aibă legătură cu Dumnezeu. În nazism era vorba
de o rasă nobilă, pură. În Mișcarea New Age, omul nou este cel care renunță la creștinism
și își însușește ideile contemporane.

Despre gnosticism.

Este un fenomen istorico-religios al realității târzii, neunitar în structura lui, o hidră

cu 1000 de capete. Specialiștii vorbesc despre un gnosticism palestinian ilustrat de Simon
și Cerint; Sirian ilustrat de Saturnin și Bardesane; Alexandrin ilustrat de Basilide și
Valentin și Asiatic ilustrat de Marcion. În limbaj creștin, gnostic se referea la cei care
înțeleg și trăiesc corect învățătura creștină. Termenul gnostic, gnosticism era folosit și
pentru a desemna ereziile gnostice, având conotații ironice și polemice. Există o cunoaștere
adevărată și o falsă cunoaștere, gnoză, care corupe. Termenul gnoză ar trebui folosit
exclusiv de Biserică pt că în contexte eretice se abuzează de acest termen. Obținerea
gnozei în mediile eretice este un scop pe care și-l propun adepții diferitelor curente
religioase ale antichității târzii.

Gnoza este o experiență interioară ezoterică (accesibilă numai celor inițiați /

exoteric-accesibil tuturor) care, odată dobândită nu mai poate fi pierdută. Mântuirea este
efectul unei cunoașteri care echivalează cu o anamneză: adeptul își redescoperă originea
divină, pornind de la consubstanțialitatea sufletului cu Dumnezeu. Ignoranța este
consecința amestecului spiritului cu materia. Gnoza răscumpărătoare presupunea și

9
 cunoașterea istoriei secrete sau uitate a cosmosului. Drama sufletului uman înstrăinat de
originile sale autentice se regăsește în morfologia și destinul vieții universale. Ignoranța
este consecința amestecului spiritului cu materia.

Gnosticismul este o manifestare dualistă pentru că în desfășurarea lui opune două

realități: una pozitivă și alta negativă. Pornind de aici, curentele religioase numite dualisme
occidentale s-au aflat într-o opoziție constantă cu Biserica. Succesiunea cronologică a
curentelor respective este următoarea: Sisteme gnostice, Marcionismul, Maniheismul,
Paulicianismul, Bogomilismul și Catharismul. Toate sunt situate într-o relație de filiație
directă sau indirectă.

Dualismelor occidentale li se atribuie următoarele trăsături comune:

1. Anticosmismul sau ideea că lumea este rea.

2. Antisomatismul – Trupul este rău
3. Encratismul – refuzul căsătoriei și al procreației

Dualiștii sunt și doceți, adică nu cred în realitatea patimilor și a morții pe cruce.

Unele dualisme practică vegetarianismul complet sau parțial. Gnosticii sunt antinomici,
adică se opun ordinii comune, mai precis sunt datinomici pentru că se opun Revelației.
Creștinii și dualiștii utilizează aceleași scrieri pe care le supun unor exegeze diferite.
Dualiștii folosesc și mituri care nu au legătură cu creștinismul și pe care nu le împrumută,
ele aparținând dualismului ca atare. Mecanismul producător al gnosticismului derivă din
faptul că vehiculează două mituri dependente unul de celălalt și care sunt aplicate mitului
Genezei, răsturnându-i datele: Creatorul bun și Creatorul rău. Libertatea interpreților
gnostici exploatează toate posibilitățile conținute în aceste mituri, fapt care duce la multe
complicații.

Spectrul de toleranță al gnosticismului este foarte larg, mergând de la anticosmism

la procosmism, de la ascetismul encratic până la libertinajul cel mai îndrăzneț, de la
fantaziasm (neîncrederea în realitatea Trupului lui Hristos) la admiterea existenței Trupului
și a Crucii, de la o atitudine anti-VT la respect, de la acceptarea metempsomatozei
(reîncarnarea sufletelor în trupuri noi) la negarea ei și la acceptarea înv.de.cred a Bisericii.
Atitudinea de fond a gnosticismului este revoluționară, contrazice cele mai importante
doctrine ale epocii: platonismul, iudaismul și creștinismul. În contrast cu acestea,
gnosticismul neagă bunătatea Creatorului sau inteligența ecosistemică care ordonează

10
 Universul. Lumea este întotdeauna rezultatul unei greșeli iar Demiurgul este ignorant în
momentul creației chiar dacă, pe urmă, primește luminarea. Doctrinele religioase ale epocii
cunosc trei variante ale principiului antropic:

1. Lumea a fost creată pentru om și omul pentru lume-varianta biblică

2. Lumea a fost creată precum omul și omul precum lumea-varianta platonică.

Gnosticismul creează o combinație între cele două. Gnosticismul neagă principiul antropic:
omul a fost creat împotriva lumii fiind superior creatorilor săi. O atitudine interesantă are
gnosticismul față de astrologie pentru că atacă individualitatea umană și liberul arbitru,
gnosticismul polemizează cu astrologia. Conținutul astrologiei:

Mecanismul producător al celorlalte dualisme. Variantele maniheiste, deși se

înrudesc cu gnosticismul, sunt mai puține. Sit. celorlalte dualisme este mai simplă. Miturile
originare sunt secundare, principiul lor de producere aplicându-se în special Genezei și NT.
Începând cu Marcion, care se distinge net de gnostici, dualismele occidentului vor supune
Biblia unei exegeze dualiste care utilizează toate posibilitățile sistemului.

Sistemul dualist continuă să funcționeze timp de secole în alte sisteme de gândire

care nu aparțin occidentului. În sec 17 drumurile occidentului se întâlnesc din nou cu cele
ale dualismului. Gnoza ajunge la Goethe și apoi la Haegel. Romanticii sunt și ei creatori de
mituri, în aparență gnostice și exegeți marcioniți ai Bibliei. Recent, în științele politice și în
filosofia științei există foarte multe reflexe dualiste și gnostice.

Nenumărate opțiuni pe care mecanismul reproductiv al miturilor și al exegezei

dualiste îl oferă nu sunt întotdeauna aleatoriu, ele putând proveni și dintr-o interacțiune
ideologică cu alte grupuri sau în interiorul grupului dualist însuși.

Curs 3 30.10.2017

Stadiul cercetărilor asupra dualismului.

Termenul dualism a început să fie folosit la începutul sec 18 pentru a explica

opoziția a două spirite în religia persană. Acesta trece în filosofie ca dualism cartezian (de
la De Cart). În segment religios, dualismul prevede sau susține opoziția a două principii cu
lucrări diferite. Principiul bun este responsabil de o creație bună iar cel rău de una rea.

11
Ambele principii sunt obiectul alegerii personale sau colective a omului. Creștinismul nu
are o structură dualistă pt că nu există două principii antagonice eterne.

Situația dualistă apare acolo unde principiul răului este fie coetern cu dumnezeu fie
născut după dumnezeu sau din dumnezeu, care este întotdeauna un personaj masculin sau
feminin care strică creația datorită nepriceperii sau dorinței irezistibile de a face pozne. De
aceea, antropologii numesc dualiste miturile în care „trickster-ul” apare ca antagonist al
ființei primordiale.

Inițial s-a crezut că dualismul are origine slavă și a fost legat de răspândire
bogolimismului. S-a crezut că este de origine filo-urgică sau ruago altaică. Alții plecând de
la plonjonul cosmogonic, adică tricksterul se scufundă în apă după nămolul necesar
creației, crezând că s-a născut în India și de acolo s-a răspândit în Europa. Mircea Eliade
crede că sistemele dualiste reprezintă influențe tardive de origine iraniană, dar Culianu îi
răspunde că dualismul zoroastrian este procosmic în timp ce gnosticismul este anticosmic
deci nu poate deriva din primul. Plecând de la prezența demiurgului trickster și în culturile
primitive, Briant vede dualismul ca pe un fenomen istoric și cultural, adică idei înrudite în
planul cultural apar și se întâlnesc așa încât se pot explica asemănările dintre culturi. Pt a
preciza dif dintre culturile dualiste și creștinism, Ugo recurge la diferențe: păcat-originar și
păcat antecedent. Dualiștii explică decăderea actuală a lumii și a omului printr-un
eveniment dezastruos care precede creația de aceea e antecedent, în timp ce creștinismul
pune căderea în leg cu liberul arbitru și vorbește despre păcate originar care îl ferește pe
Dumnezeu de orice răspundere. Un loc important îl preocupă și istoria. Unii cred că
dualismele occidentale nu sunt altceva decât prelungiri istorice ale dualismului platonic,
prezent și în NT din pct lor de vedere. Alți cercetători consideră dualismul platonic având
la bază tradiții mai vechi nefiind original. În orfism, Dinisos-copil, moștenitorul lui Zeus
este sfâșiat și mâncat de Titani, fii ai Pământului. Atena îi fură inima lui Dionisios, o duce
lui Zeus și acesta îl înviază din rămășițele fumegânde ale Titanilor apar oamenii muritori.
De aici înțelegem că natura umană, deși dublă, este un amestec de bine și rău (Dionisios și
titanii), de aceea orficii nu mâncau carne, erau antisomatici și antinomiști în raport cu
obiceiurile majorității. Culianu nu este de acord cu perspectiva istorică; toate derivă dintr-o
sursă comună: mintea omenească. Toate marile religii sunt dualiste: budismul este dualistă,
anticosmismul și antisomatismul fiind exprimat prin expresia: „totul este suferință”.
Atitudine anticosmică este prezentă și în religiozitatea hindusă. Spațiul predilect al
dualismului este Iranul. În zoroastrism nu există dualism platonic, ci opoziția se manifestă

12
 între două forțe spirituale și morale rivale: binele și răul, lumina și întunericul, ordinea și
dezordinea, sau Ohrmazd și Ahriman. Fiind create de Ohrmazd, lumea este bună dar
Ahriman o pervertește. În perioada finala Ohrmazd biruiește.

Pt că între sisteme dualiste există dif substanțiale, sun stabilite principalele perechi
de trăsături opuse:

1. Gnosticismul radical/moderat – se referă la originea situației dualiste. Dacă cele două

principii sunt coeterne, dualismul este radical. Dacă cel rău apare în urma unui păcat
antecedent, vorbim de dualism moderat sau monarhial cu un singur Arche.
2. Gnosticismul eshatologic liniar/dialectic sau ciclic. Se ref la finalul conflictului dualist.
Dacă conflictul dispare, atunci când monarhia binelui este restabilită vorbim de un dualism
eshatologic. În situația contrară, conflictul se repetă ciclic și vorbim de un dualism
dialectic.
3. Gnosticismul anticosmic/procosmic se referă poziția lumii în cadrul conflictului. Cel
anticosmic crede că lumea este rea, în timp ce cel procosmic afirmă bunătatea lumii.

Mitul „triksterului” sau a demiurgului. Termenul demiurg este des folosit și

înseamnă meseriaș, artizan și de semnează zeii creatori ai lumii sau eroii artizani,
considerați așa datorită forței lor, socotiți semizei sau chiar zeificați. Într-un mit
cosmogonic californian, ființa supremă creează cu ajutorul broaștei țestoase dar coyotul
iese din pământ fără știrea ființei supreme și a broaștei și îi convinge pe oameni să renunțe
la nemurire cu excepția primului om sau Kusku. În altă variantă, coyotul este coetern cu
creatorul și în încercarea de a-și demonstra superioritate îl maimuțărește pe acesta.
Oamenii sunt dependenți de coyot și de aceea sunt muritori.

A. Tricksterul este caracterizat ca ridicol, antinomist, instabil, amoral, bulimic,

hipersexuat sau ithifalic, rătăcitor, diferit deci de eroul cultural, personaj serios de origina
shamanică deși uneori pot coexsita. Alții evidențiază trei fețe ale personajului: trickster,
transformer(demiurg) și erou cultural în același timp. Adică, pe lângă defecte, este și
ingenios și inventiv.

B. Zervanism: demiurgul oscar este prezentat astfel: Zervan (soartă), ca ființă

androgină exista singur. Dorind să aibă un fiu, aduce sacrificii timp de o mie de ani, și la
sfârșit ese cuprins de îndoială în ceea ce privește utilitatea acestora. Îl concepe pe Ormazd
în virtutea sacrificiului și pe Ahman în virtutea îndoielilor. Prin înșelăciune, Ahman

13
 domnește 9000 de ani după care va domni Ormazd care creează tot ceea ce este bun și
drept în timp ce Ahiman creează tot ceea ce este rău și strâmb. Deși similare în ceea
privește structura internă, aceste mituri sunt foarte dif în structura lor exterioară. Aceleași
precizări pot fi făcute și în ceea ce privește cazul lui Seth, Indra și Prometeu. Seth este
opusul lui Osiris, este incorect, necivilizat, homosexual, hoț dar bate monștrii, are funcție
cosmogonică, etc. Indra, demiurg ithifalic care seduce soțiile asceților care îl castrează
drept pedeapsă. De aceea Indra este înfășurat în panglici. Cazul lui Prometeu, dar ceea ce
s-a întâmplat cu Prometeu s-a întâmplat și cu tricksterul american, care fură focul. Există și
un dualism românesc: la început existau apele primordiale iar deasupra lor se plimbau
Fârtatul și Nefârtatul, două făpturi supranaturale, gemelare, sau două ipostase spirituale ale
aceleași spiritualități divine. Fârtatul aruncă baltagul în apă și din ele crește un copac mare
sub care stătea Nefârtatul, care se proclamă fratele și prietenul Fârtatului. Acesta nu îi
accepta ca frate ci doar ca prieten. Fârtatul îl trimite pe Nefârtat să scoată nisip pt crearea
făpturilor. Acesta rostește numele său asupra nisipului și Nefârtatul se înnegrește. Din
nisipul adus a zecea oară, Fârtatul creează lumea dar Nefârtatul vrea să locuiască sub copac
și să îl izgonească pe Fârtat care se supără și îl alungă.

Exist și trickster feminin care ilustrează drama dualistă. Ceea ce caracterizează

tricksterii feminini este sexualitatea lumică, libidinoasă, incestul și nu numai constituind
practici curente în urma cărora apare pt prima dată și sângele menstrual.

1. Așa se întâmplă cu entitățile feminine primordiale în Australia,surorile Wavilah.

2. Pe Amazonul columbian la indienii tukano, binele este datorat Fiicei Soarelui care aduce
focul iar răul Fiicei Wuarakuh care inventează agricultura. Moartea apare datorită
sexualității exacerbate a fiicei Soarelui exprimată simbolic prin pânza de păianjen, broasca
țestoasă și pisica de mare pt că înțepătura ei produce dureri asemănătoare cu ale nașterii.
Demiurgul feminin trece din tradițiile orale și în marile culturi. Cazul clasic este cel al
zeiței grecești Demetra, care prezintă toate tresăturile unei entităși feminine a cărei
disperare are consecințe dăunătoare pt întreaga lume, dar a cărei acțiune culturală, aduce
beneficii majore umanității. Demetra este zeița mamă a Pământului. Hades i-a răpit fata.
Supărată, Demetra coboară din Olimp pe Pământ și acesta nu mai rodește dar îi învață pe
oameni să descopere moara. Concluzie: crima tricksterilor feminin se definește prin
raportare la o ordine nouă, special instaurată pentru femei și pe care acestea o
transgresează prin apetitul lor sexual exacerbat, atribuindu-și o libertate care este apanajul

14
masculilor. Dezechilibrul lor antrenează efecte dezastruoase pe pământ, pentru pământ și
pentru om: moartea, durerile nașterii etc.3

Aceste femei hypersexuat și înclinate spre tot felul de excese, îi ajută pe oameni
mai mult decât altcineva, să suporte starea dureroasă de cădere de care sunt răspunzătoare.

Ipoteze ref le originea și interpretarea dualismului:

Eliade a pus dualismul în relație cu sisteme de clasificare binare: sus-jos, zi-noapte,

bărbat-femeie, care exprimă o ierarhie sau o tendință naturală a gândirii umane. Alții se
referă la superioritatea mâinii drepte asupra stângii în întreaga lume. „Oile stau de-a
dreapta în timp ce caprele stau de-a stânga”. Descoperirile neurofiziologice contemporane
explică dominația mâinii drepte și justifică clasificările binare. Există e preeminență a
emisferei stângi a creierului care comandă partea dreaptă a trupului față de emisfera
dreaptă care comanda partea stângă a trupului. Aceeași cercetători precizează că animalele
nu pot dezvolta criterii pentru o conștiință ierarhică binară. Pornind de aici nomusul este
asociat cu mâna dreaptă și cu ceilalți termeni „buni” ai opozițiilor binare, contrastul lor
fiind astfel puternic marcat. O dată ce s-a făcut o clasificare binară, ea începe să
funcționeze până când acționează o nouă clasificare binară. Când experiența negativă a
lumii a început să prevaleze, nomosul este conceput ca un sistem rigid, având ca scop
conservarea omului și a interiorității lui într-o stare potrivnică omului: Sit contemporană a
sistemului rigid de norme bisericești.

Dacă nomosul este văzut ca un sistem rigid, apare profetismul, pe baze dualiste, ca
un refuz activ al societății în care statul a preluat puterea, așa zisa teză împotriva Statului.
Profeții hotărăsc că lumea rea a oamenilor trebuie abandonată și trebuie căutată lumea
bună a zeilor. Concluzia: dualismele occidentului exprimă aceleași realități ca și miturile
dualiste ale tricskterilor masculini și feminini prezente aproape peste tot.

Cum au apărut și cum s-au intercondiționat dualismele occidentale?

Deși numite occidentale, dualismele își au originea în afara occidentului dar au avut
un impact considerabil asupra lui, provocând erezii. Marcion era din Asia Mică iar Mani

3 Femeia nu este necurată în niciun fel! Nu există motive pentru care să oprim femeia de la slujbă în
timpul ciclului. De asemenea, cu capul descoperit (păr despletit) nu se referă la purtarea baticului.

15
era persan. Paulicienii au prosperat în Mesopotamia iar Bogomilii în Bulgaria. Mișcările
dualiste din occident se întind pe o perioadă de 1500 de ani și au o evoluție în cadrul căreia
pot fi precizate raporturile de filiație. Maniheismul derivă dintr-o formă de gnosticism.
Paulicianismul derivă din marcionism iar catharismul radical din origenism.

1. Dacă originea gnosticismului este necunoscută, și începuturile lui sunt

controversate. Majoritatea specialiștilor au căzut de acord că o dată posterioară anului
70dHr este posibilă. Marii gânditori gnostici aparțin secolului
2. Basilide este activ în Alexandria, Marcion în Sinope, unde tatăl său era
episcop creștin. În jurul lui 140dHr cel mai celebru gnostic, Valentin se stabilește la Roma,
voind după Tertulian să candideze la ocuparea scaunului episcopal. Din înv lui i-au naștere
școala occidentală reprezentată de Ptolemeu și Herakleon și cea orientală sau anatolică,
repr de Marcu, contemporan cu Sf Irineu și între alții de Hermogene din Antiohia cu care
polemizează Tertulian. Numărul gnosticilor din Roma era foarte mic în comparație cu nr
creștinilor(20.000). Cu toate acestea, ponderea intelectuală a gnosticilor era remarcabilă.
Se crede că îngroparea codicelor de la Nah-amadi este o consecință a enciclicii Sf Atanasie
cel Mare împotriva folosirii cărților necanonice din anul 367. Culianu crede că acestea
aparțineau unui călugăr creștin care le-a îngropat.
3. Sistemul gnostic cel mai important este Maniheismul lui Mani, născut în
216, a făcut parte din comunitatea elchisaită, din regiunea Mesopotamiei numită
Mlaștinile. La 12 ani are prima întâlnire cu dublul său ceresc, numit Geamănul, care îi
spune că trb să părăsească secta, merge în India, se întoarce în Iran și este arestat, fiind
prezentat ca omul care vrea să distrugă lumea, și ca să nu ajungă trebuie distrus el înainte.
Este omorât brutal în 277, trupul jupuit, pielea umplută cu paie și expusă. Maniheismul
cunoaște o expansiune formidabilă, ajungând în Siria, Egipt, Palestina... . La Roma ajunge
la încep sec IV în anul 373, Augustin le era auditor, fiind numit retor la Milano la
recomandarea lor. În sec 7 maniheismul ajunge în China, doctrina fiind condamnată fără a
fi persecutați. Maniheismul este declarat religie de stat în statul Uigur dar în 843 sunt
supuși unor persecuții teribile.
4. Mesalienii euhiții sau entuziaștii desemnează pe cei care se roagă. Sunt
amintiți de Sf Efrem Sirul în Imnuri asupra Ereziilor și de Epifanie, ca existând în
Antiohia, venind din Mesopotamia, acordând mare imp Duhului Sfânt, care conferă celor
care cred apatia, adică nepătimirea, de aceea un mesalian care ajunge la performanță poate
să se lase în voia oricărei licențe pt ca o săvârșește fără sancțiune. Mai existau încă în 561.

16
 5. Origenismul, condamnat în 400 în Alexandria, condamnat definitiv în 543 și
553, la Sinodul V Ecumenic, împreună cu Evagrie din pont și cu Sf. Didim cel Orb.
Dualismul a constat în intelectele Noi care cad prin liber arbitru, transformându-se prin
răcire în suflet, păcatul fiind antecedent apariției omului.
6. Unii cercetători cred că există o dependență a două tradiții șiite. Cea apărută
în sec 8 a extremiștilor și cea a ismailițor apărută în sec 9 în Irak, de care s-au sperat
druizii.
7. Secta paulicienilor, o ramură populară a marcionismului, formată în sec 7, la
sf sec 9, puterea militară pauliciană, aliată cu arabii ajunge la apogeu, fac o incursiune până
în Efes și transformă Bis Sf Ioan în grajd. În 872 sunt învinși de ginerele împăratului
Vasile iar un secol mai târziu Ioan Tsimiskes îi strămută în jurul unei cetăți din Bulgaria.
Alexios Comnenul s-a străduit să-i convertească, restul fiind făcut de iezuiți în sec 17.
8. Bogomilismul este menționat pt prima oară în Bulgaria 950 pe vremea lui
Alexis Comnenul fiind prezenți și în Constantinopol. În 1867 erau prezenți în Bizanț,
Bulgaria, Sclavonia-Bosnia unde existau biserici bogomile influente.
9. Catharii se împart în: unii care învață un dualism moderat și altul care
practică dualism de origine intelectuală radical, provenit dintr-o combinație de origenism și
de maniheism, etica fiind bogomilă.
10. Cercetătorii nu sunt de acord cu ideea conf căreia speculațiile cabalistice ale
lui Ishag, sec 16, sunt sau nu dualiste. Kabbala înseamnă a primi prin Tradiție. Este un
sistem filosofic religios, născut în timpul captivității babiloniene și consolidat mai târziu ca
formă gnostică a unei mistici care combină doctrina pitagoreică și cea platonică cu diverse
doctrine orientale, grefându-le de propria tradiție. Se vorbește despre o kabală practică în
care se folosește în mod magic numele divine: îngeri și demoni. Ideea de Golem, proprie
kabalei, un fel de robot însuflețit care ar fi protejat pe evrei de persecuții. Kabbala se
asociază organic cu alchimia, astrologia, fiziognomia, chiromanția, scrierea automată,
alfabete îngerești, etc.
11. Mandeeni din Irak, oameni ai cărții într-o continuă dispută cu ceilalți
oameni ai cărții. Acest dualism derivă din maniheism și este exprimat prin opoziția dintre
lumea luminii și cea a întunericului.

17
CURS 4 06.11.2017

MITUL SOPHIEI – ÎNȚELEPCIUNEA CĂZUTĂ

Există 8 variante ale mitului sophiei. Dintre acestea 6 sunt sinoptice și 2 sunt
independente.

Originea Sophiei (6 variante). Sophia este numită și prounikos, lasciva, nesățioasa.

Prima varianta: Sophia emană de la primul înger al Tatălui. A doua: este o putere din
stânga și provine dintr-un accident petrecut în regiunile superioare ale pleromei. Mama
celor vii nu reușește să cuprindă întreaga lumină fecundată de la tatăl primordial și de la
fiul lui. O porție din această lumină se scurge prin șoldul stâng al mamei și apare Sophia,
numită și stânga, bărbat-femeie. A treia. Sophia este unul din cele trei principii care
generează totul. 2 principii sunt masculine, binele atotștiutor, Elohim sau tatăl Demiurg
care nu deține atributul atotștiinței și Eden-Israel, deci principiul feminin înzestrat cu 2
minți și 2 trupuri. Femeie până la mijloc și mai jos șarpe. Patru: este ultimul eon din
dodekadă și are un soț pe nume Thelethos. A cincea: este cel mai tânăr eon. Varianta 6:
este instalată de la început în afara pleromei, deasupra celor 12 eoni ai marelui tiran
Adamas, care o invidiază și vrea să o deposedeze de lumina ei.

Greșeala Sophiei: 1. Fără știrea Tatălui, își caută un partener în zonele inferioare
Universului și datorită Neliniștii sau Zbuciumului său sufletesc, avortează o creatură
masculină, primul Arhonte, care se va dovedi îndrăzneț și arogant. Neliniștea Sophiei va
deveni și partenerul fiului avortat. 2. Își face din apele primordiale un trup de care nu mai
poate scăpa, orientându-se spre înălțimile pleromei, alcătuiește din trupul ei cel vizibil,
reușește să își lepede trupul material numit femeie și să evadeze deasupra cerurilor. 3.
Eden-Israel se cuplează cu Elohim și împreună nasc două decade de îngeri, câte una pentru
fiecare, în gest sinonim cu pomii din Paradis. Pomul Vieții este al treilea înger al Tatălui,
Baruh, iar pomul cunoașterii prin care vinul răul în lume este al treilea înger al lui Eden,
adică al Sophiei, sinonim cu șarpele. Perechea primordială este creată de îngerii tatălui, în
jurul sufletului lui Eden și al spiritului lui Elohim iar crearea lumii este condusă de îngerii
lui Eden. Pentru că se întoarce la Tatăl, Elohim o supără pe Edem, care determină îngerii
să aducă asupra lui un potop de rele. 4. Deși are un soț, Sophia acționează singură. Pradă
dorinței de a-l cunoaște pe Tatăl, încearcă să urce până la el, dar este oprită de Horos-

18
Limita, care are funcția de a supăra eonii superiori de restul Pleromei. În varianta aceasta,
păcatul Sophiei nu are natură erotică ca în celelalte fiind mai mult o consecință a
temerității ei. Intenția (enthymesis) și Patima Sophiei se transformă într-un produs zămislit
fără partener, întrupare care la rândul ei provoacă Ignoranța, Durerea, Teama și Stupoarea
care se află la originea materiei. Printr-o intervenție a Eonilor, Sophia este separată de
Intenție și de Patimă, care rămân în afara Pleromei, iar Sophia este integrată. 5. Sophia se
înalță către Tatăl, vede că acesta zămislește singur și vrea să îl imite, uitând că puterea ei
nu se compară cu a Nenăscutului. Consecința imitației ei este un avorton(produs nereușit)
care provoacă deznădejdea mamei și a întregii plerome. 6. În textele de la Nahamati,
greșeala Sophiei constă în faptul că vrea să creeze fără pereche. În alte variante, este
numită târfă sau prostituată și sfântă. Acționează fără să consulte Pleroma, este nesupusă și
nebună, etc.

C. Consecințele căderii Sophiei: 1. Primul arhonte începe să construiască în părțile

inferioare ale Universului, producând Puteri, Îngeri, Ceruri și toate lucrurile pământești,
încălcând voința Pleroma, pe care nu o consultă. Îngrozită de activitatea dezordonată și
frenetică a Fiului ei, Sophia se refugiază în ogdoadă. 2. Fiul ei are un nume: Ialdabaot;
generează 6 arhonți care formează împreună hebdomada planetară sau semionii
Cosmosului care îi chinuie pe oameni. Deși îi ajută constant pe oameni, Sophia nu îl poate
împiedica pe Fiul ei să le facă rău. Apelează la mama celor vii care îl trimite pe Hristos,
fratele din dreapta al Sophiei, care îi devine Sizigos-pereche și asigură mântuirea
oamenilor ca Iisus Hristos. 3. Pentru a convinge pe Elohim să se întoarcă, Eden-Israel
încearcă să îl seducă fără a reuși, cu ajutorul îngerului Babel-Aphrodita, provoacă adultere
și nenorociri între oameni cu scopul de a chinui spiritul lui Elohim, rămas jos. Pentru a o
opri, Elohim îl trimite pe Baruh ca să îl avertizeze pe om să nu mănânce din pomul
cunoașterii care este Naas Însuși, șarpele și conține nedreptatea în timp ce restul îngerilor
lui Eden conțin doar pasiunile. Naas o seduce pe Eva, are și cu Adam un raport homo și așa
apar prototipurile adulterului și pederastiei(bărbați care iubesc băieții tineri). Baruh
încearcă să se adreseze lui Moise și proorocilor, dar Naas îi încurcă mesajele. Pentru a
echilibra balanța, Elohim hotărăște să facă prozeliți dintre cei necircumciși și îl trimite pe
Hercule împotriva celor 12 Îngeri ai lui Eden și când eroul părea să îl fi biruit pe Naas,
OmfaleBabelAphrodita îi fură puterea, zădărnicind astfel victoriile precedente. Baruh își
găsește aliatul în Iisus din Nazareth, care nu se lasă sedus de Naas. Ca răzbunare, Naas îi
pune la cale răstignirea. 4. Sub numele de Ahamot, Intenția-Patimă despărțită de Sophia

19
printr-o intervenție a Eonilor, vrea să ajungă în Pleromă nefiind lipsită de o anumită aromă
de nemurire, dar este oprită de Horos-Limita. Cade pradă pasiunilor, Durere, Spaimă,
Confuzie și Ignoranță, având totuși o parte pozitivă născută din dorința e de perfecționare:
Epistrophe(conversiunea). Din aceasta, se nasc sufletul lumii și al ... în timp ce toate
celelalte provin din teamă și din durere. Din lacrimile ei se trage substanța umedă, din râs
cea luminoasă, din durere și din consternarea ei, elementele corporale ale lumii. 5. Eonul
Limită-Cruce emis de Tatăl, îi interzice Sophiei accesul la Pleromă în urma nașterii
avortonului și aceasta cade pradă Teamei, Durerii, Confuziei și Rugii. Eonul Rod-Katfos,
emis de întreaga Pleromă vine să o elibereze pe Sophia de Pasiuni, transformându-le în
substanțe. Teama ei devine substanță fizică din care se compune și Demiurgul, Durerea
substanța hylică sau materială, Confuzia substanță demonică iar Ruga substanță psihică din
dreapta. 6. Authades-Trufașul, unul din 12 eoni ai lui Adamas emană o forță LeontoCefale
și din materia acesteia trimite alte emanații materiale în diverse regiuni al Haosoului.
Pystis-Sophia vede Lumina acestei forțe, crede că provine din Pleromă fără să ceară voie
partenerului, urmărește această Lumină pt a urca cu ajutorul ei în pleromă, însă
Leontocefalul înghită puterea luminoasă a Sophiei, materia rămasă devenind arhontele
Leontocefale Ialdabaot făcut din foc și din tener. Lipsită de lumina ei, Pistis-sophia este
neputincioasă. Cere ajutor de la Pleromă care îi trimite pe EonChrist.

D. Iisus/Hristos în variantele gnostice. 1. Pt că nu îl poate opri pe Ialdabaot să facă

rău oamenilor, Sophia cere ajutorul mamei celor vii, care îl trimite pe Hristos, fratele din
dreapta al Sophiei care îi devine Sizigos și asigură mântuirea oamenilor ca Iisus Hristos.
Observăm prima separare teologică a lui Iisus de Hristos, adică numele nu definesc aceeași
persoană. 2. Baruh, al treilea înger al Tatălui sau Pomul Vieții, își găsește aliatul în Iisus de
Nazareth care nu se lasă sedus de Naas. Ca răzbunare Naas îi pune la cale răstignirea. Este
afirmată aici pt prima dată umanitatea exclusivă a lui Hristos. Dacă este din Nazaret deci
nu din Pleromă și dacă este răstignit, Iisus nu poate fi decât om. 3. În urma înghițirii
Luminii Sophiei de către forța Leontocefale, Pleroma îl trimite pe Eonul Christ să o
sprijine. Asocierea Sophiei cu Iisus sau cu Hristos poate face o referire explicită la
viitoarea Sophiologie a lui Bulgakov.

Cele două variante originale.

7. Sophia ca Eon Superior. În lucrarea gnostică Sophia sau Înțelepciunea lui Iisus
Hristos, Sophia apare ca Eon Superior, Sizigos al Omului, prima emanație a Propatorului,

20
Tatăl inscrutabil. Sophia, numită și Agape sau Tăcere și văzută ca o mamă universală,
protogenetelia, care se multiplică pe măsură ce noi entități se desprind din ea, încât la
sfârșit există 8 Sohii, grupate în Sizigii perfect cu principii masculine. În tratatul triaprtit al
lui Herakleon, Sophia este înlocuită de Logos. Textul este mai apropiat de înv. Bisericii
fără a ignora elementele mitologice totuși. Sufletele cad din cauza liberului arbitru,
Logosul acționează liber dar fiind tânăr eșuează în încercarea de a-L înțelege pe Tatăl. Și
aici motivarea căderii este legată de privirea în jos și a îndoielii care produce uitare și
ignoranță. Nu trebuie identificat Logosul de aici cu cel din Evanghelie.

Originea mitului: Sophiapabelo ar fi corespondentul zeiței fecioare din Orientul

Apropiat, indiferent de nume: Anitis, Ciberne etc. După alții, Sophia ar avea origine
iudaică, enoia lui Simon Magul nu este altceva decât Înțelepciunea căreia i se atribuie
căderi cosmogonice deși originea nu este atestată biblic. Culianu se ocupă de câteva
interpretări moderne ale mitului sophiei. Culianu crede că într-o intepretare feministă, în
gnosticism femeia se bucură de autoritate, fiind exclusă totuși din ierarhia eclezială în
comparație cu inferioritatea femeii în religiile biblice. Culianu fiind un om foarte modern,
mai face o precizare: spune că Sophia este susceptibilă de o transcriere psihanalitică
freudiană. Inconștientul feminin poate manifesta sentimentul foarte profund al incestului
dar și pe cel al autofecundării. *Freud a vorbit de determinism psihic: are 2 ramuri – bolile
psihice sunt provocate de refulări. Refularea este efortul de a menține sau respinge în
inconștient, sub presiunea constrângerilor morale și sociale, gânduri, imagini al căror acces
în conștiință ar fi o sursă de neplăcere și de suferință --- soluția care ar produce vindecarea
de bolile psihice este defularea, adică să faci tot ceea ce vrei. Rolul super-determinant al
sexului în psihologia freudiană. Freud merge până acolo încât socotește că și suptul
copilului la sânul matern are o motivare sexuală.

Mitul Sophiei poate fi redus la un numitor comun? Culianu își însușește ideea Sf
Irineu căruia îi dă dreptate: cauza generică a dramei Sophiei este dublă: erotism și
temeritate, insatisfacție și acțiune ilegală. Culianu face și o sinteză a mitului Sophiei: un
personaj feminin se află în criză erotică și se revoltă cu dreptate sua fără, împotriva ordinii
patriarhale a familiei sale. Această revoltă este o temă contemporană. Foarte mulți contestă
vehement familia, structurată patriarhal și vor să schimbe lucrurile pentru a ne întoarce la
matriarhat. În urma acțiunilor ei, ia ființă o lume inferioară în care omul este condamnat să
trăiască, își va repara greșeala ajutând oamenii să suporte consecințele comportamentului
ei. Mitul Sophiei este precedat de mituri paralele provenind din așa zisele culturi nescrise,

21
tradiționale, inferioare. Paralela cea mai frapantă a mitului Sophiei o găsește Culianu la
populațiile Barbara din Mali. Și aici, lumea este lucrarea a două ființe antagoniste. Pemba
și Pharo. Primul se află la originea plantelor și a animalelor, în timp ce oamenii sunt opera
lui Pharo. Din Praf, Putregai și propria-i salivă, Pemba plămădește un om, pe care îl
clocește patru zile și din care iese Bătrânica Albă la Cap cu coadă, cu care se căsătorește.
O chema Musokoroni pe cea cu coadă. Starea primordială a lor nu durează prea mult pt ca
Pemba vrea ca toate femeile să se culce cu el. Musokoroni face la fel și soții se despart.
Muso cade pradă disperării și nebuniei, se destrăbălează și din cauza dereglării vieții
sexuale produce primul sânge menstrual, pângărind astfel tot ce atingea. Speriat de ce se
întâmplă, Pharo se alătură lui Pemba, o prinde pe Musokorini și încearcă să o facă se se
supună creatorului și soțului ei, fără a reuși însă. Femeia se declară liberă, provoacă
dezordini în creație și moartea oamenilor. În compensație îi învață tehnicile agricole și
limbajul. La început, pt comunicare nu era necesar limbajul pt că toate făpturile se integrau
într-un sunet continuu generat de vibrațiile lui Pemba și Pharo. *Nadabrahma este sunetul
universal înțeles de toată lumea*. Întreruperile acestui sunet sunt provocate de nesupunerea
lui Musokoroni. Pemba o strânge de gât pe Musokoroni și îi provoacă strigăte întretăiate și
nearticulate, acestea constituind originea cuvintelor. Limbajul uman moștenește
ambiguitatea celei care l-a inventat, fiind și folositor și dăunător. Concluzia: și tricksterul
feminin lămurește de ce s-au deteriorat condițiile lumii și ale umanității originare.
Teodiceea mitologică a tricksterilor din culturile nescrise posedă profunzimi echivalente
sistemelor metafizice complexe, așa cum este gnosticismul. S-ar putea crede că la baza
dualismelor clasice și moderne stau miturile tricksterilor masculini sau feminini? Da, pt că
aceste mituri sunt mult mai vechi decât cele gnostice. Teodicee = înv. despre Dumnezeu.4

Unii vorbesc de un pesimism gnostic care poate fi generat de Sophia, dar nu trebuie
uitat faptul că tot Sophia oferă omului scânteia divină care îl face compatibil cu pleroma și
tot ea ajută rasa neclintită a gnosticilor să scape de capcanele fiului ei, Demiurgul. Cei aleși
au dreptate să o venereze pe Sophia cea sfântă, uitând-o pe prostituata Sophia.

Demiurgul ignorant. Apariția, înfățișarea și numele lui.

În majoritatea miturilor gnostice, Demiurgul este expulzat involuntar de o mamă

cuprinsă de îndoială și nesiguranță, este ignorant și lăudăros. Aroganța sa este consecința

4 Femeia nu poate fi preot deoarece se merge pe linia slujirilor caracteristice masculinului și

femininului. „Femeia naște preotul” după cum M.D a născut pe Hristos.

22
 faptului că se crede unic, necunoscându-și mama și Pleroma sau totalitatea din care ea
derivă. Există și excepții de la această regulă.

A. Sophia emană Întunericul în care se naște primul Arhonte. Acesta observă existența a ceva
mai înalt decât el, se supără și datorită acestei supărări apare invidia și furia care se
detașează de el. În același timp se detașează și materia, o substanță apoasă, care se scurge
în haos. Pistis-Sophia vizitează Haosul și se întristează profund văzând calitatea
deplorabilă a materiei. Din confuzia ei, asociată cu materia, se naște Ialdabaot, căreia îi
suflă în față, transmițându-i ceva din transcendența ei. Acest Ialdabaot este androgin și
leontomorf, motiv pt care mai este numit și Ariael. Își cunoaște mama parțial pt ca îi vede
reflexul în apă și o aude pronunțându-i numele.
B. Ialdabaot se desprinde de Sophia simultan cu ignoranța sau demența și împreună aduc la
existență o creație în care se respectă principiul gemelității complementare (M+F). Arată
ca un șarpe cu ochi de leu. Mai este numit Samael și Saklas.
C. În altă variantă, Samael este creat din umbra emanată de Pistis-Sophia, Incoruptibilitatea.
Este orb, ignorant și arogant.
D. Este un teribil vânt ofidian care mișcă apele întunecoase. Este divinitatea care i-a vorbit ui
Moise în rug, substanța lui este Întunericul și are pornirea de a persecuta elementele divine,
adică sufletele care transmigrează din trup în trup
E. Este avortonul stupid și nebun al Sophiei.
F. Cel mai frecvent apelativ al creatorului lumii este Ialdabaot sau Sabaot. Mai este numit
Asasin, Aldabas, Trufașul sau Nerușinatul. Alteori este numit Elohim sau El-Sadal.
G. Adamas nu este arhontele ci omul ceresc incoruptibil.

Semnificația numelor: Saklas = nebun, Samael = provine de la Seme și desemna idolul

care profanează sanctuarul lui Iehova; Ialdabaot = fiul Haosului, dumnezeul dorințelor, fiul
rușinii etc.

Concluzia finală nu poate fi decât următoarea: Ignorant, Arogant, Fanfaron și

Vanitos, prost, nebun și asasin, acest Avorton al unei lumi superioare își utilizează talentele
derizorii în detrimentul umanității prezentând tot atâtea variante câte doctrine. Pt unii
gnostici, Demiurgul se confundă cu Dumnezeul VT, pt alții nu.

Demiurgul este numit Fanfaron atât pt ignoranța lui cât și pt că știe ca deasupra lui
este lucruri mult mai importante. După ce creează arhonții cerești, Demiurgul se laudă:
„sunt un zeu gelos. Nu există nimeni în afara mea” după modelul VT. Autoritatea supremă

23
 în corectează: „Te înșeli Samel, dar Samael nu se lasă și zice: Dacă există altul să mi se
arate!. Sophia introduce degetul și introduce lumina în materie.

Crearea puterilor cerești și a lumii.

1. În conf. cu principiul emanației succesive, Ialdabaot emană un fiu care emană și el altul,
până se ajunge la hebdomada arhonților planetari care încep să se lupte între ei. Supărat,
Ialdabaot privește în jos spre materie și dorința lui ia forma undei ogdoade constituită din
Intelectul ofidian sau Șarpele paradisului, Spirit, Suflet, Uitare, Răutate, Invidie, Gelozie și
Moarte. Această ogdoadă este structurată după modelul arhetipal al pleromei conținut de
Ialdabaot ca fiu al Sophiei, care se manifest ca o contra-creație
2. Fantezia creatoare a Demiurgului este ținută în frâu de modelele transcendente imprimate
în mintea lui. Asta înseamnă că lumea creată de el păstrează o urmă slabă a pleromei dar
modelele transcendente sunt lipsite de rațiune și de lumină, fiind făcute din nimic, se întorc
în nimic. Ca umbre al unor entități pnevmatice, arhonții se ceartă pt putere pt că fiecare are
reminiscența confuză a originii lui nobile, fiind convins de superioritatea lui asupra
celorlalți.
3. Rușinată de produsul ei, Sophia vrea să îl ascundă pe Ialdabaot în partea de cer unde
locuiește și Iehova. Ialdabaot nu este de acord însă și își creează sediul în altă parte. Se
împerechează cu sora sa geamănă, Ignoranța sau Demența și aceasta naște 12 îngeri care
sunt semnele zodiacului. Ialdabaot transferă o parte din energia sa asupra celor 7 seniori ai
Cerurilor nu și lumina pură pe care o primise de la Sophia, fapt care îl așează de drept în
fruntea lor
4. Arhontele Ignorant emană Gândul printr-un Cuvânt care plutește pe ape, în formă de spirit.
Acesta desparte uscatul de umed. Din primul face Pământul, din al doilea Cerul. Prin acest
Cuvânt, Ialdabaot creează 6 prinți și astfel completează hegdomada planetară.
5. Arhontele Ignorant, nu rău, creează cele 7 ceruri inteligibile, motiv pentru care mai este
numit și hegdomadă. În tradițiile populare se vorbește de o multitudine de ceruri. Sophia,
mama lui, exilată sub limita pleromei, creează continuu prin el, fapt care face din Cosmos
o imagine a eonilor transcendenți dar Demiurgul ignoră planul transmis de mamă fără
știrea lui și folosește cele patru elemente aristotelice: foc, apă, aer și pământ și cele 4
însușiri sau principii metafizice: materie, formă, cauză și scop după imaginea ogdoadei
transcendente. Universul are deci Rațiuni numerice. Cosmosul este organizat după modelul
triahontandei... . Posibil ca de aici să se fi dezvoltat numerologia.

24
6. Ignoranța Demiurgului provoacă neliniștea și spaima. Din neliniște se naște greșeala iar din
spaimă uitarea. Această pătrime este cea care modelează Pământul. Cele 4 elemente
materiale sunt componente solidificate ale pasiunii Sophiei. Pământul este Neliniștea ei,
Apa este Spaima, Aerul este Durerea Sophiei solidificată iar Focul este Ignoranța ei. Toate
doctrinele antropologice pesimiste și nefirești, ca si cosmologiile își au izvorul în
gnosticism și în formele de dualism studiate.

Crearea omului în mitul Demiurgului.

a. Arhonții fac omul după chipul lor, un trup imens al unei făpturi târâtoare căreia însă nu-i
pot da viață. Ialdabaot îi suflă spiritul vieții primit de la mama lui și care rămâne în posesia
omului, deci Ialdabaot se auto-deposedează de puterea lui spirituală. Omul, primind spiritul
vieții, se îndepărtează de plăsmuitorii lui, mulțumind pleromei.

b. crearea omului este precedată de evenimente cerești. Adam-Lumina țâșnește din

ogdoadă iar Pronoia, însoțitoarea lui Ialdabaot se îndrăgostește de el. Din dorința ei, apar
pierderi de sânge luminoase care cad pe pământ și îl purifică, fiind purtătoare de spirit. Din
acest sânge, apare erosul androgin, de care se îndrăgostesc toate puterile inferioare, cărora
le provoacă emoții autoerotice, care cad pe pământ și care se află la originea intimității
umane. După apariția erosului, din sămânța Pronoiei iese vița de vie. Ceilalți copaci răsar
din sămânța masculină și feminină a Arhonților. Urmează crearea primului om. Pistis-
Sophia aruncă o picătură de lumină pe ape și este creată Eva de Lumină, Povățuitoarea,
Hermafrodita. Din pământul fermentat cu sămânța lor, Arhonții formează trupul omului,
care seamănă cu al lor, dar neavând nici suflet nici spirit este imobil. În a 40-a zi, Zoe
(viața), fiica Sophiei îi trimite sufletul ei. Trupul omului se mișcă dar nu poate sta în
picioare. Arhonții îl așează în Paradis iar Sophia o trimite pe Eva de Lumină ca să îl ridice
să îl facă să vadă. După ce îl avertizează pe Ialdabaot că se înșeală, mama îl alungă în Haos
și instalează în locul lui un alt fiu făcut după modelul eonilor transcendenți. Privește în jos,
spre apele care reflectă imaginea și Puterile psihice vor să o prindă. Nu reușesc dar din
imaginea ei modelează un om de țărână, Chous, pt a o atrage și acesta este inert. Spiritul
venit din locurile adamantine se introduce în el și îi dă viață

c. Sophia își dă seama de răul care decurge din lucrarea lui Ialdabaot și rușinată se ascunde
în temerele ignoranței, plângând pentru lucrarea nelegiuită a Fiului ei. Perechea sa divină îi
aude plânsul și cu aprobarea Tatălui Inscrutabil, însoțit de ceilalți eoni, coboară pt a
îndrepta răul. O voce o amenință pe Sophia, sit în al 9-lea cer de sosirea omului primordial

25
 a cărui imagine era prefigurată în ape. Arhonții văd imaginea și o iau înainte eonilor de
Lumină creând un om după chipul lui Dumnezeu și după asemănarea lui, a noastră. Ei
modelează o creatură, Plasma, ca imitație (mimefis) a imaginii reflectate în apă care la
rândul ei imită imaginea imperfectă a omului perfect, Teleios. Deci, omul este o copie de
2x imperfect. Această creatură este numită Adam și cele 7 puteri fabrică fiecare câte un
suflet, Psyche, pt ca îngerii să îi poată construi corpul ceresc.

Pornind de la această schema psihică, Îngerii modelează membrele Adamului

ceresc într-un lung episod de melotezie anatomică=corespondența între părțile sufletului și
ale trupului și ale astrelor sau ale entităților astrale. Această creatură cerească rămâne
inertă până când la intervenția Sophiei, Tatăl Suprem îi comunică lui Ialdabaot secretul
animării Golemului (robot cu calități spirituale). În urma acestei suflări, Adam se ridică,
dar datorită pneumei din pleromă, devine superior puterilor care l-au creat și lui Ialdabaot
însuși. Arhonții cunosc secretul și îl exilează pe acest Adam în zona materiei Hyle. Tatălui
Nenăscut i se face milă și îi trimite în ajutor propriul să suflu, Inteligența-Lumină numită
Zoe-Viață. Aceasta nu mai poate interveni pt că arhonții își dau seama de superioritatea lui,
văzând scânteia de lumină și hot să îl închidă definitiv în materie, creându-i corpul fizic din
elemente: pământ, apă, foc și vânt, cărora li se adaugă temerele și concupiscența. La
această tragedie se adaugă Spiritul Rău, Antikeimenon sau Antimimonpnevma, Spiritul
Contrafăcut prezent și la neoplatonicii târzii. Ce este Spiritul Contra...?

A. Este o noțiune a gnosticismului și reprezintă suma sau esența puterilor astrale rele, un
rezumat al fatalității care afectează în egală măsură zeii și oamenii. Din acest spirit apar
toate relele posibile și imaginare și astfel Creația este orbită ca să nu mai poată cunoaște pe
Dumnezeu care este deasupra tuturor. În alte documente, Spiritul Contrafăcut este definit
ca o informație genetică astrală care însoțește în lume fiecare suflet. Relația cu propriul
Antimimonpnema determină felul în care sufletul va fi judecat după moarte. Alte
documente neagă reîncarnarea. Toate sufletele, chiar și cele rătăcite de Spiritul Contrafăcut
vor avea parte de mântuire, ultimele, după ce au fost instruite de alte suflete care posedă
spiritul viu. Numai blestemul împotriva spiritului viu condamnă pe cineva la osânda
veșnică. Acest spirit este prezentat în unele documente ca factorul cel mai puternic al
destinului individual. Acest spirit provine din viciile Arhonților cosmici și împinge sufletul
uman către aceleași vicii care constituie hrana, Trophai, hrana lui, forțând sufletul să cadă.
După moartea fizică, sufletul al cărui spirit contrafăcut este puternic și păcatul se va
propaga astfel încât sufletul să nu iasă din transmigrațiile metabolai corpului, soma, până

26
 ce nu va ajunge la ultimul ciclu care i-a fost destinat. În sit în care spiritul contrafăcut este
slab, el va fi abandonat la trecerea prin sferele arhonților fatalității astrale. Sufletul eliberat
va ajunge la Bunul Sabaot și la comoara de lumină

B. Asocierea sufletului uman cu Spiritul Contrafăcut. În cazul în care cei 5 Arhonți ai

fatalității trimit în lume suflete preexistente, le dau să bea din cupa Uitării. Această cupă
conține sămânța tuturor relelor și a dorințelor. Această băutură letală se transformă într-un
fel de corp care înfășoară sufletul și i se aseamănă, de aceea este numit spirit contrafăcut
care formează un veșmânt de deasupra pt suflet. În cazul în care Arhonții, adică planetele
Saturn, Marte, Mercur, Jupiter creează suflete noi, acestea sunt confecționate din sudoarea,
lacrimile și respirația urât mirositoare a arhonților și ai colegilor cerești. Amestecul acesta
va fi tăiat ca niște pâinițe mici care formează sufletele individuale și care vor fi îmbrăcate
pe loc cu spiritul contrafăcut. Pt că nu au puterea de a sta pe picioare, cei 5 le injectează
Scânteia în spirit, care îi va determina să caute lumina eternă. Antimimonpneuma este
prins de suflet prin niște peceți ale Arhonților și el constrânge Anankazein sufletul să se
afunde în toate pasiunile Pathe și nelegiuirile Anomiai, lăsând-ul în stăpânirea lor în timpul
tuturor transmigrațiilor în corpuri noi. Când sufletele au fost astfel pregătite, Arhonții le
trec celor 365 de miniștrii Leitoigoi ai eonilor, care luând ca model structura deja existentă,
Typos, sunt capabili să fabrice o contra-structură corporală, Antytypos, capabilă să
primească fiecare pachet individual. Acest pachet ajunge la Arhonții din mijloc care îi
adaugă destinul, Moira, conținând și ora morții. Pachetele se compun acum din Moira și
Amestecul format din Spirit, Suflet și Spirit contrafăcut. Fiecare pachet este tăiat în 2 și
distribuit femeilor și bărbaților în mâncare, în băutură în în aer
C. Asocierea bărbatului și a femeii cu Arhonții fatalității constrânși de miniștrii tereștrii,
Bărbatul și femeia se caută pentru a realiza un acord, symphonya, prin intimitate. Astfel, în
pântecele femeii pătrund și cei 365 de miniștrii care unesc cele două jumătăți, le hrănesc cu
sângele matern timp de 40 de zile, modelează membrele în 30 de zile și apoi introduc
spiritul contrafăcut, Migma și Moira, legându-le de corpul nou însemnat cu pecețile lor.
Ziua conceperii este marcată de pecețile lor pe palma stângă. Ziua în care au fost terminate
membrele pe partea dreaptă. Alte date semnificative pot fi citite în mijlocul craniului, pe
tâmple, pe ceafă, pe creier și în inimă. Nr anilor pe care sufletul îl va petrece în trup se află
prezent în frunte.

27
D. Miniștrii încredințează pecețile Arhonților răzbunători Eriynaioi care administrează
pedepsele și judecățile. Răzbunătorii le trec unor perceptori însărcinați să separe sufletul de
trup în momentul în care bărbatul sau femeia își vor fi găsit fiecare felul prestabilit de
moarte prin Moira individuală a fiecăruia.
*Sufletele din iad sunt ținute de Dumnezeu pentru că „a fi” este mult mai mult
decât „a nu fi”, este un bine chiar și pentru cei din iad.

CURS 5 13.11.2017

POLEMICA ANTRIASTROLOGICĂ

Astrale sunt Persoane și numite Arhonți. Există 2 variante principale ale

polemicii:

1. După Înviere, Hristos mai stă 11 ani împreună cu ucenicii. Într-o noapte cu lună plină, o
mare forță luminoasă îl răpește la cer pentru o zi. A doua zi, la ora 9 dimineața, se întoarce
pe Muntele Măslinilor pt a explica ucenicilor ce s-a întâmplat în spațiul ceresc. De aici,
NMR ufologică vorbește despre un Iisus extraterestru care bântuie prin Cosmos și
gravitează în jurul Pământului într-un OZN până când va considera ca e momentul să
aterizeze. Datorită Endumei, a veșmântului pleromatic de lumină, străbate filamentul
Steroma provocând spaima Arhonților, a Puterilor și a Îngerilor. Orbit de această lumină,
când ajunge la priam sferă a fatalității, lumina lui era de 42x mai puternică și când ajunge
în sfera celor 12 Eoni, adică în sfera zodiacului, lumina era de 800 de ori mai puternică
decât în lumea fizică. Marele tiran Adamas și eonii lui declară război luminii lui Iisus.
Pentru a le domoli acțiunile rele, Iisus le ia a treia parte din putere și îi aruncă înspre prima
sferă a fatalității căreia îi imprimă o mișcare alternativă (mișcare spre stânga și dreapta la 6
luni). Iisus diminuează duritatea constrângerilor magice ale arhonților etc, asupra
oamenilor, astrologii și ghicitorii fiind pt acest motiv aplaudați și lăudați. Când sfera se
învârte spre stânga, magia Îngerilor astrali funcționează și astrologii spun adevărul. Când
se învârte spre dreapta, influențele astrale Apotelesmatra nu mai funcționează și fatalitatea
nu mai funcționează. Din cauza prezicerilor mincinoase din această perioadă, astrologii își
pierd puterea, în timp ce ucenicii lui Iisus vor triumfa cunoscând adevărul.

28
2. Sub supravegherea marelui perceptor, Melchisedec, fusese încercată deja o altă operație de
salvare în zodiac. Deși răi, arhonții conțin porții de lumină răpite din Pleroma. Pt a
recupera aceste porții de lumină, Melchisedec pune un accelerator pe traseele lor,
obligându-i să se deplaseze mai repede. Din ochi, din piele și din gură le curge un lichid
care conține lumină. Melchisedec separă lumina de deșeurile materiale, partea de lumină
recuperată întorcându-se la comoara de lumină. Materia este oferită trimișilor, arhonților,
care vor face din ea, după scenariul cunoscut suflete de oameni și de animale. Alți doi
perceptori plasați în Soare și în Lună urmăresc traiectoriile Arhonților și pun stăpânire pe
resturile de lumină și le depun în Soare de unde vor fi luate de trimișii lui Melchisedec.
Iisus intervine pentru a inversa periodic mișcarea sferei iar Arhonții sunt păcăliți,
nemaiputându-se întoarce să își lingă secrețiile. În consecință, la comoară va urca mai
multă lumină și în lume vor fi trimise mai multe suflete, accentuând salvarea. Scopul este
recuperarea Luminii împrăștiată în lume. Textul pistis-Sophia apără ideea că este necesar
ca sufletele să se multiplice și în consecință, procrearea este bună. Când nr sufletelor
perfecte va fi fost atins și toate vor fi ajuns în comoara de lumină, porțile comorii se vor
închide și sufletele rămase for vi trimise în tenebrele exterioare la marele Gadoh.

Principiul antropic

Gnosticismul are o atitudine ambiguă în raport cu ideea inteligenței ecosistemice și

cu principiul antropic. Pt a înțelege mai bine, trebuie să încadrăm în contextul epocii:

1. Existența inteligenței ecosistemice totalice și unice este foarte clar afirmată în VT. Din
cauza călcării unei porunci, echilibrul se rupe, omul se vede exilat în lume iar supremația
lui este relativă.
2. În platonism, lumea Ideilor, Cosmos, no-etos, se opune lumii inferioare dominată de
necesitate(ananKe). Aceasta a fost implementată în locul imuabil, Chora. Ca intermediar
între lumea ideilor și copia ei, Creația, Demiurgul pune inteligență în suflet iar sufletul în
trup, făcând în univers cea mai frumoasă și bună posibil operă. Pt ca acest univers să fie
complet, lasă în grija zeilor astrali crearea animalelor muritoare făcute dintr-o substanță
inferioare sufletului cosmic, sufletele umane primesc de la Tatăl sămânța și principiul
imortalității. Dependente de carele astrale, sufletele nou-născute sunt destinate să sufere.
Întruparea ex-ananke din necesitate, fiind supuse patimilor conținute în cele 2 nivele
inferioare ale lor. Nivelul irascibil situat în piept și cel concupiscibil situat dedesubtul
diafragmei. Căderea sufletelor individuale în trupuri, de care se prind ca scoicile de cochilii

29
 este un eveniment care se produce printr-o întâmplare nefericită. Antisomatismul lui Platon
este foarte evident. Trupul, Soma este sicriu, Sema, sau trupul, Soma este temnicerul,
spune Platon, fără să fie nevoei să se schimbe vreo literă. Pt Plotin, continuatorul lui
Platon, Cosmosul înseamnă armonie între nivelul superior și cel inferior. Căderea
sufletului în trup și pierderea aripilor sale presupunând și la el o circumstanță nefericită.
Omul este un cadavru împodobit, căderea sufletului presupune o culpă produsă prin
necesitate și prin liberul arbitru. Conceptul de îndrăzneală, Tolma, fiind principiul răului.
2. Deci, în platonism, principiul antropic nu se lasă definit în termeni biblici, adică omul și
lumea au fost creați unul pt celălalt, ci omul și lumea au fost creați identic și amândoi sunt
o imagine a inteligenței ecosistemice. În urma unei greșeli a cărei natură rămâne neclară,
omul-suflet este exilat în această parte a lumii, formată din aceeași substanță rudimentară
ca și trupul său.
3. Din perspectivă gnostică, inteligența ecosistemică este de calitate inferioară, iar lumea dacă
nu este rea de-a dreptul este un produs inutil, construit de demiurg, după fantasma
arhetipală înscrisă în inconștientul lui. Vis al unui vis, lumea este doar o iluzie care trebuie
să dispară neapărat. Negarea principiul antropic nu este consecința unui pesimism
antropologic ci cosmologic, fapt care duce la un optimism metafizic antropologic fără
echivalent în lumea veche, Gnosticii nu susțin doar consubstanțialitate pnevatică între om
și Pleromă, ci și superioritatea omului față de creatorii săi sau față de inteligența
ecosistemică reprezentată prin Demiurg. Aceasta s-a manifestat prin Umanism. În
3. gnosticism lumea nu e condamnată fără drept de apel, chiar dacă totul este consecința unei
depravări nemaipomenite, totul ascunde minunate scântei de lumină.

Atât pt gnostic cât și pt platonic, lumea conține urme ale divinității care o fac la nevoie
suportabilă. Și această idee este prezentă în mintea intelectualilor astăzi, în coexistența
binelui și a răului ca fatalitate și ideea că pt cunoașterea binelui este necesară cunoașterea
răului.

ISTORIA SPECIEI UMANE

1. Istoria geniului uman. Invidios pe Adam, Ialdabaot vrea să îl corupă prin Eva pe care o și
modelează din Intenția sa. Intervine Sophia care îi răpește acesteia puterea distructivă. Eva
va fi dorită de Arhonți și va zămisli îngeri. Pt a-i sustrage puterii lui Ialdabaot, Sophia
trimite șarpele la Eva iar Eva îl convinge pe Adam să mănânce din pomul cunoașterii,
descoperind astfel transcendența lor pleromatică. Pt acest motiv, Ialdabaot îi alungă din

30
 Paradis. Trupurile erau ușoare și lucitoare dar în lume sunt îmbrăcate în haine de piele,
dense și opace. Cain este înșelat de arhanghelul poporului evreu, șarpele Mihail sau Samel
și așa spre în lumea invidia și moartea. Pt că oamenii nu îl adoră suficient, Ialdabaot vrea
sa distrugă lumea prin potop dar Sophia salvează prin Noe. Sophia vestește coborârea pe
Pământ a Eonului Christ.
2. Deși Ialdabaot îl așează pe Adam în rai ca loc al desfătării, acesta fiind făcut de Arhonți
este de fapt o mistifacre, un rău deghizat. Pomul vieții este de fapt, antimimom-pneuma
sau spiritul contrafăcut iar pomul cunoașterii este inteligența lumină. De aceea Demiurgul
interzice mâncarea din el. Invidios pe Adam, Ialdabaot vrea să îl deposedez de pneva cu
care îl înzestrase și trimițând asupra lui o toropeală, vrea să provoace ieșirea intenției-
lumină prin coasta lui fără a reuși. Ia totuși o parte din putere din care modelează o creatură
în formă de femeie pe care Adam o recunoaște pe Eva ca soție. Pt că ambii era cadavre de
ignoranță, inteligența-lumină în formă de vultur nu de șarpe îi învață să mănânce din
pomul cunoașterii. Îndepărtându-se de Ialdabaot, acesta îi blestemă și îi aruncă din paradis
îmbrăcându-i într-un întuneric dens. Ialdabaot se îndrăgostește de fecioara Eva o
constrânge și naște 2 fii: Iahve(nedrept) și Elohim(drept). Printre oameni cei 2 sunt
cunoscuți sub numele de Cain și Abel. Ialdabaot sădește în Adam o concupiscență
epithymia care îl îndeamnă să se reproducă, perpetuând astfel spiritul contrafăcut, adică
informația genetică rea, de origine astrală celor doi părinți, deci unirea conjugală este
inaugurată de Ialdabaot în calitate de Demiurg rău. Adam și Eva îl zămislesc pe Seth.
Acesta și urmașii lui sunt numiți rasa neclintită și vor fi binecuvântați de spirit, deși sunt
consecința blestemată a împerecherii. Datorită ajutorul constant primit de oameni de sus,
Ialdabaot vrea să îi distrugă prin potop dar inteligența-lumină îl previne pe Noe, care
înconjurat de gnostici, se refugiază la adăpostul unui nor luminos, scăpând astfel. Supărat
la culme, Ialdabaot își trimite Îngerii să seduce fetele oamenilor, luând aparența soților lor.
Reușesc și descendenții lor moștenesc spiritul contrafăcut, inimile lor fiind întunecate pe
veci
3. Adam este incapabil să se țină pe picioare și orb. Este așezat de Arhonți în Paradis. Sophia
o trimite pe Zoe, Eva de lumină să îl ajute. Arhonții o doresc dar Eva scapă lăsând în urmă
lângă Adam, o umbră care seamănă, Eva carnală transformându-se în pomul cunoașterii.
Toți arhonții au legătura cu Umbra care naște câte un fiu. Abel provine chiar de la
Ialdabaot. Arhonții le interzic să mănânce din pom, dar Eva de lumină camuflată în om(...).
În urma acestei mâncări, protoplaștii umanității devin superiori arhonților și pt acest motiv
sunt alungați din paradis. Adepții sataniști sunt învățați că sunt superiori cu cât sunt mai

31
 violenți și provoacă mai multă suferință fizică. Și arhanghelii sunt aruncați de Eva de
lumină pe Pământ, unde creează demoni care îi învață pe oameni toate religiile rele și toate
meșteșugurile rele. Singura credință care face bine oamenilor este gnosticismul.
4. Deși planul Tatălui, era ca Adam să mănânce din pom, Arhonții îi interzic. Pt a intra în
posesia neumei pe care Adam o primise din pământul adamantin, arhonții îl adorm și din
spiritul lui extirpat fac femeia spirituală. Și aceasta fuge de arhonți, lăsând în urmă o umbră
și se transformă în pom. Arhonții pângăresc umbra, femeia spirituală pătrunde în
povățuitor-șarpe și o învață pe femeia carnală, Eva să mănânce din pom. Cuplul este
aruncat din paradis iar Eva însărcinată de Arhonți îl naște pe Cain, produs colectiv, pe când
Abel provine din Adam. Eva îi naște pe Seth și pe Noreea cu care se inaugurează spița
gnosticilor, rasa neclintită a fiilor luminii. Și în acest caz, arhonții vor să elimine prin potop
dar nu reușesc pt ca este invocat îngerul Elleth, unul dintre marii luminători, etc.
5. Setienii îl numesc pe Seth Christos și Iisus. Pt că arhonții nu se înțeleg în ceea ce privește
descendența rasei umane, mama predetermină nașterea lui Seth în care pune o scânteie din
puterea transcendentă ca să distrugă prin om tirania arhonților. Cei care nu se trag din Seth
se înmulțesc perpetuând astfel nedreptatea. Mama trimite potopul cu speranța că vor scăpa
doar descendenții lui Seth dar îngerii îl introduc pe Ham în arcă, de la prosperitatea
acestuia apărând pe Pământ noi dezordini. Seth va reveni în lume prin concepție imaculată
în persoana lui Iisus Hristos ca să îndrepte relele.
6. Potrivit Sf. Epifanie, la arhontici, diavolul este fiul arhontelui Sabaot. Când Eva spune
„șarpele m-a amăgit” recunoaște că a avut o relație cu el. Din legătura diavolului cu Eva se
nasc Cain și Abel. Conflictul dintre cei 2 este provocat de faptul că amândoi era
îndrăgostiți de propria lor soră, unul din numele ei fiind Noreea. Seth Allogenes este fiul
lui Adam și al Evei, este numit așa(străin) pt că a fost răpit și crescut de Străinii Celești,
cărora pe urmă le-a slujit interesele în urmă. Ideea aceasta se regăsește la cei care susțin
„răpirea de către extratereștrii”.

Despre Demiurgul pocăit, în câteva sisteme gnostice, Demiurgul se căiește de relele făcute
și se pune la dispoziția pleromei sau se dedublează într-o putere bună din dreapta.

A. Pistis Sophia își întinde un degete spre Sabaot, al doilea fiu al lui Ialdabaot și îl umple de
lumină, fapt care îi provoacă convertirea. Urmează un adevărat război între acesta, ajutat
de Spohia și celelalte creatori geloase create din haos. Sophia ascunsă în norul
gnoze(cunoașterea) îi trimite în ajutor 7 arhangheli pt a instala în cerul al 7-lea propria
curte ca duplicat al curții Tatălui său. La dreapta lui se află Hristos iar de-stânga Zoe.

32
B. Un înger de foc derivând din sufletul Zoei îl azvârle pe Iadlabaot în tartar. Sabaot văzând
puterea acestui înger se căiește singur, Sophia și Zoe așezându-l în al șaptelea cer unde își
face un cor de heruvimi, etc.
C. La valentinieni, demiurgul nu este rău, el ocupă la nivel ontologic același loc ca sufletul și
psihicul la nivel antropologic. Principiul răului este diavolul, reprezentant al principiului
hilic și hctonic. Neștiutor, stupid și nebun, acest dumnezeu al legii se grăbește să accepte
vestea bună, imediat ce Mântuitorul o anunță, căindu-se sincer și cerându-și iertare.

O concluzie-rezumat al acestui mit: În toate cărțile ref. la demiurg, Cartea Genezei este
supusă unei exegeze care urmărește să îi restabilească o așa-zisă semnificație primară și
secretă, conformă dualismului gnostic. Demiurgul responsabil de inferioritatea lumii și a
omului nu este decât un trickster ale cărui acțiuni sunt situate într-o contradicție evidentă
sau mai puțin evidentă cu voința unui creator superior. Același scenariu se produce și în
cazul tricksterilor de care am vorbit. Cercetările asupra tricksterului nord-american
evidențiază două categorii de mituri ale creației:

1. Justifică imperfecțiunile lumii prin antagonismul a 2 creatori în general zoomorfi. Lupul –

creatorul bun, vrea ca oamenii să rămână veșnici tineri și să învieze. Coiotul vrea ca
oamenii să îmbătrânească din rațiuni estetice. Sunt frumoși când se sprijină într-un baston.
Vrea o moarte ireversibilă, stabilește conceperea pe cale genitală, nașterea în dureri, etc.
legate de concepere. Pt a îmblânzi aceste acțiuni nefaste, lupul oferă oamenilor Sauna.
2. Speculațiile șamanice: atribuie tricksterului toate schimbările negative din alcătuirea lumii
și a condiției umane, contrar intențiilor creatorului bun. Corbul, tricksterul unor indieni din
Alaska, pervertește lumea după ce creatorul bun se retrage în cer. Formează rase omenești
rele, îi face pe oameni muritori, și se proclamă domn al împărăției morților. Ideea că după
ce creează, Dumnezeu se retrage o găsim la Deism.

Concluzia: tricksterului, personajul cel mai vechi al mitologiilor amerindiene îi revine

sarcina ingrată de a dezordona opera creatorului bun, un proces asemănător prezent și în
gnosticism.

33
FUNCȚIA DEMIURGULUI ÎN TEODICEEA GNOSTICĂ

Este similară cu cea a tricksterului. Prin Demiurg, ca și prin Trickster, Ființa

Supremă este scuzată de toate imperfecțiunile lumii, ale omului și ale istoriei umane.
Antagonismul dintre ființa supremă (Dumnezeu necunoscut și de neperceput) și demiurgul
lumii apare în urma dezvoltării speculațiilor asupra unei divinități îndepărtate în treburile
lumii, care nu intervine. Culianu creează și susține ipoteza psiho-socilogică: vede că în
catastrofa poporului evreu din 70, catalizatorul care determină Dumnezeului VT într-un fel
de demon. Doctrina îngerilor popoarelor prevedea că toate națiile să aibă un reprezentant la
curtea celestă. Evreii așteptau avantaje politice imediat de vreme de reprezentantul lor era
Dumnezeu iar în cel mai nefericit caz Arh Mihail. Dacă Roma a cucerit Palestina înseamnă
că Samel se substituie lui Dumnezeu sau Arh Mihail în funcția lor de conducători ai
popoarelor.

PROBLEMA EXEGEZI INVERSE

Mitul Sophiei-Tricsker și a Demiurgului Trickster se supun regulii exegezei inverse

a VT și în special a cărții Facerea. Prin această exegeză se înțelege faptul că perspectiva
dualistă inversează interpretările tradiționale ale VT și pt acest motiv, poate fi socotită
drept principiul hermeneutic de bază al gnosticilor. Pornind de la acest principiu, sunt
posibile o multitudine de elaborări personale care presupun soluții noi, aplicații și
reamenajări noi ale personajelor, temelor și motivelor. Extrema exegezei inverse va fi
atinsă atunci când întreg VT va fi respins ca produs mincinos al Demiurgului rău al lumii
producându-se o răsturnare a valorilor. Uneori, același tip de exegeză se aplică și NT
considerat ca rezultatul unei adulterări grosolane înfăptuită de iudeo-creștini. În virtutea
acestei exegeze inverse, Cainiții văd în Cain și în Iuda pe reprezentanții adevărați ai
transcendenței sau cei care produc o revoluție în lumea dominată de Demiurgul rău. Cain și
Iuda reprezentanții adevăratei transcendențe. Iuda ar fi singurul dintre apostoli care a
cunoscut adevărul și a îndeplinit taina trădării care nu s-a păstrat. Parafraza lui Sem,
consideră că sodomiții sunt drepți din rasa neclintită a lui Seth, distruși de Demiurgul
gelos. Exegeza inversă a devenit astăzi o modă culturală. Culianu spune că anti-iudaismul
exprimă o atitudine antinomistă la gnostici, ca religie a nomosului, a legii prin excelență,
acest anti-iudaism are doar caracter teologic, vizează doar învățătura de sinagogă, neavând
nimic în comun cu antisemitismul. Textele gnostice originale provin de la gnoza ascetică și

34
condamnă practicile licențioase practicate de unele grupări. Exegeza dualistă a VT face loc
undei tendințe și la numeroși topoi anti-iudaice. Aplicat la NT și la ansamblul de practici
creștine atestate în epocă, același tip de exegeză va genera o tendință și trimiteri referiri
anticreștine.

INTERPRETĂRI DUALISTE ALE VT

Demiurgul gnostic este categoric identificat cu Dumnezeul VT și pt că legea e

emanația Demiurgului, se stabilește o strânsă relație între poziția ocupată de acesta și
respectul față de lege. Este clasică scrisoarea către Flora, în care Ptolemeu spune că legea
are cinci părți: preceptele promulgate de Moise, de bătrâni și de Demiurg; acestea se
compun din decalog, ca expresie perfectă a justiției, din legea talionului, ca expresie
imperfectă pt că contrazice legea și dintr-o parte figurată și simbolică cu originea în
transcendență. Deși sensul legii este exclusiv de natură spirituală, ea a fost aplicată în mod
greșit realităților materiale. Gnosticii spun că în NT Hristos explică transcendența
simbolurilor, abrogă legea talionului etc. Cain este reprezentantul transcendenței pozitive
la cainiții și personaj negativ la ofiți; în cazul șarpelui, gama posibilităților este foarte
largă, mergând de la identificarea cu Hristos până la cea cu diavolul, Sophia sau Eva de
lumină. Fiind dominată de principiului exegezei dualiste, hermeneuitca gnostică răstoarnă
valorile tradiționale fără a oferi rețe precise. De aceea, acest sistem gnostic de exegeză se
va perpetua și dincolo de istoria acestor dualisme. Îl vom regăsi în romantism unde se
accentuează o formă de nihilism inversă nihilismului gnostic care generează totuși mituri
cu structuri asemănătoare miturilor gnostice.

În NT sunt valabile aceleași principii, NT considerat ca bricolajul unor inși inferiori

care nu au înțeles nimic din mesajul Mântuitorului. Doctrina dochetistă ilustrează clar
posibilitățile hermeneuticii gnostice. Reținând din multiplele variante gnostice ceea ce le
este comun, ajungem la următoarea sinteză: Hristos asumă un trup fizic dar îl părăsește pe
cruce, fiind crucificată doar partea sa corporală. Hristos, impasibil, se retrage din omul
Iisus care moare pe cruce sau nu Iisus a fost crucificat ci Hristos ia doar aparența lui Simon
și râde de persecutorii săi, alături de cruce. Fiind incorporabilis, nenăscut, ceea ce se vede,
nu are nicio corespondență cu realitatea, fiind de fapt o iluzie sau o fantasmă. Din această
cauză, dualiștii refuză venerarea crucii ca instrument de tortură prin care Demiurgul sau
diavolul au vrut să îl pedepsească sau să îl omoare pe Mântuitorul. Problemei Dochetismul
i se alătură și concepția valentiniană a nașterii lui Iisus din fecioara. Acesta trece prin

35
trupul Mariei ca printr-un tub, în alte variante iese printr-o coastă sau traversează ca o rază
luminoasă. Ideea prezentă peste tot este aceea că Hristos nu a avut un trup real.

Pornind de la aceste elemente gnostice, unii se întreabă cine este Iisus Hristos. În
pluralismul hristologic contemporan, Hristos are o multitudine de chipuri: este
consubstanțial cu Tatăl, este combatant pt libertate, este profet, prezență sacramentală,
visător idealist, negru, om pt semenii săi, Mântuitor personal etc. Acest Hristos nu prea mai
este Dumnezeu iar în aceste ideologii îl despart pe om de Dumnezeu în Hristos. Hristologia
de jos se referă la Iisusul istoriei, un simplu om, mai bun decât toți oamenii, iar Hristologia
de sus se referă la Hristos al slavei care se unește cu Dumnezeu în cer după ce a fost înviat
și înălțat de către Tatăl.

CURS 6 27.11.2017

Concluzii generale la gnosticism

Reprezintă un grup de sisteme dualiste care vehiculează în același timp mitul unei
femei trickster și al unui trickster masculin, sisteme care supun Geneza unei exegeze
dualiste, întotdeauna inverse. Gnosticismul are un spectru de tolerabilitate care oscilează
mereu între o afirmație și contrariul ei: lumea este rea-bună, Demiurgul este rău-bun,
metemsomatoza10 există-nu există, etc. Am reținut faptul că nu de puține ori gnosticismul
este foarte asemănător cu platonismul.

Demnitatea extraordinară pe care gnosticismul o acordă omului, întâlnim un

optimism antropologic fără pereche, „omul este superior creatorului”. Responsabilitatea pt
răul din lume nu aparține dumnezeului bun, care nu are nicio legătură cu lumea(constantă a
sistemelor dualiste). Encratismul și antinomismul libertin– toate sistemele dualiste sunt
campioane la imoralitate, care a străbătut veacurile și e prezent și astăzi.

10Reîncarnarea sufletelor în trupuri noi, în comparație cu metempsihoza care se referă la reîncarnările

succesive în vederea purificării.

36
 Cuvântul Iisus Hristos, Mântuitorul în dualismul gnostic.

1. Arhontele ignorant emană gândul printr-un cuvânt care plutește pe ape. Prin acesta,
Ialdabaot, creează șase prinți și astfel completează hegdomada planetară.
2. În contextul astrologic, după Înviere, Hristos mai stă 11 ani lângă ucenici, e răpit la cer de
o forță luminoasă din coloana de lumina și a doua zi se întoarce pe muntele măslinilor
pentru a o vesti ucenicilor. Puterea care l-a transportat este enguma sau veșmântul Lui
pleromatic de lumină. Marele tiran Adamas și eonii lui declară război luminii lui Iisus și pt
a-i potoli, acesta le ia a treia parte de putere și o aruncă în partea de jos a sferei fatalității,
căreia îi imprimă o mișcare alternativă, 6 luni spre stânga, 6 spre dreapta, cea mai
importantă acțiune de salvare întreprinsă de Iisus în Cosmos.
3. Inversarea periodică a mișcării sferei împiedică întoarcere arhonților pentru a-și linge
secrețiile și la comoară va urca astfel mai multă lumină.
4. În contextul facerii omului, setienii îl numesc pe Seth Hristos și Iisus
5. În contextul Demiurgului pocăit, la dreapta lui Sabaot se află Hristos, iar la stânga Zoe. La
venirea Mântuitorului, Demiurgul până atunci agent inconștient al puterilor transcendente
este inițiat în secret și îl primește cu bucurie. Logosul este uneori masculin, emanat de
pleroma întreagă, posedă liber-arbitru în virtutea căruia cade, dar se pocăiește și dă naștere
altor puteri îmbibate de Lumină, în comparație cu umbrele inițiale. Cu ajutorul
Mântuitorului, Logosul va fi integrat în pleroma; acest Mântuitor ia universul în grija lui,
în timp ce puterile născute din pocăința Logosului devin susținătoarele înfocate ale
Mântuitorului.
6. În contextul interpretării dualiste a NT, Mântuitorul completează Decalogul, abrogă Legea
Talionului și explică dimensiunea transcendentă a simbolurilor și a riturilor; Șarpele este
identificat fie cu Mântuitorul Hristos, fie cu diavolul, fie cu Sophia sau Eva de lumină.
7. În contextul variațiunilor docetiste, NT este rezultatul bricolajului unor inși inferiori care
nu au înțeles nimic din mesajul Mântuitorului. Acest Mântuitor asumă un trup fizic pe care
îl părăsește pe Cruce. N-a fost răstignit ci doar partea lui carnală are un trup netrupesc și
Petru îl vede, surâzând lângă Cruce. Nu Iisus a fost crucificat ci Simon din Cirene. Iisus ia
aparența lui Simon și râde de persecutori alături de Cruce. Fiind incorporalis, ceea ce se
vedea ca trup era doar o iluzie optică.
8. În ceea ce privește nașterea, acest Iisus trece prin trupul Mariei ca printr-un tub. Iese printr-
o coastă sau o traversează ca o rază de lumină.

37
9. Dualiștii refuză venerarea Crucii. Pentru ei este un instrument de tortură prin care
Demiurgul sau diavolul au vrut să îl pedepsească sau să îl omoare pe Mântuitorul.
10. Iisus scoate Ideile neumatice din aleșii care ajungeau până la El și astfel Ialdabaot își
pierde Puterea spirituală 11

Marcion , foarte popular în anii 150 d.Hr, amintit de Sf. Iustin. Este prezent în
scrierile apologeților. Începând din secolul IV, marcionismul dispare din Occident și deține
ținta atacurilor apologeților din orient, în majoritatea lor sirieni. Există lucrarea „Adversus
Marcionem”, iar cel care a adunat toate materialele posibile și imaginare referitoare la
Marcion este Adolf von Harnack, care a scris „Evanghelia dumnezeului necunoscut”.

Tertulian îl compară pe Marcion cu un răzător vorace, care a ronțăit Evangheliile.

Cu siguranță, ai produs o fiară sălbatică mai dragă filosofilor decât creștinilor. Harnack
vede în navigatorul din Sinope un teolog biblic radical, un reformator pe care îl compară
cu Luther. El inițiază ciclul trist al falsificării Scripturii în funcție de interese personale.

Punctul de plecare al lui Marcion este teodiceea și întrebarea „unde malum?”- cum
se explică răul? Găsește răspunsul în parabola celor 2 pomi din Luca, cel bun face raode
bune, în timp ce cel rău face fructe rele, ceea ce înseamnă că binele este separat de rău.
Marcion trage concluzia că acest dumnezeu nu poate fi decât copacul rău. Pornind de aici
,exegeza marcionită are ca principiu fundamental discordia dintre VT și NT, dintre vestea
cea bună și lege, bazată pe o lectură intențională a epistolei către Galateni, care deschide
canonul lui Marcion. Tertulian precizează că baza doctrinei lui Marcion o formează
opoziția între 2 dumnezei inegali: unul bun, necunoscut și naturalite ignotus și dumnezeul
VT, care este drept și cunoscut. Nu este rău dar creația sa, lumea și omul sunt rele din
cauza gravității inferioare a materiei și din cauza prezenței în ea a principiului răului, care
nu este identic cu materia. Drama umanității se precizează din apariția unui personaj nou,
Lucifer, îngerul căzut al Demiurgului, prăbușit în materie și care devine partenerul
materiei. Tertulian în ironizează pe Marcion, în mod inconștient a introdus în sistemul său
nu 2 ci 9 principii, deși nu a fost filosof, s-a inspirat din neo-platonismul epocii,
manifestându-se ca un exeget raționalist și înverșunat al Bibliei. Nimeni nu poate scăpa de
creația rea numită celula Demiurgului decât printr-o atitudine encratică. Tertulian

11 Motivele pt care s-a păstrat gnosticismul până astăzi: explicarea rațională, senzaționalul, ineditul.

38
sugerează ideea că Marcioniții sunt capabili să se lase să moară de foame pentru a arăta
disprețul față de creator. Marcion își extrage argumentarea împotriva dumnezeului VT
chiar din VT, pornind de la „Adame unde ești” și „cine ți-a spus că ești gol”, trage
concluzia că acest dumnezeu nu știa că Adam avea să cadă în păcat. Îi reproșează faptul că
depune jurământ, ori jurământul se făcea pe cineva căruia i se atribuia o valoare mai mare,
deci Demiurgul are conștiința unei realități superioare lui. VT este un document istoric
ireproșabil pentru că prezintă un Demiurg care se comportă ca și cel mai arbitrar dintre
tirani, promulgând legea urii între supușii săi, prin celebra lege a Talionului. Trage
concluzia că acest Demiurg are toate caracteristicile unei ființe inferioare pe care le-a
transmis lumii și omului. Marcion este socotit de critica modernă un fel de Kafka12 al
teologiei biblice. Se revoltă ca și Kafka împotriva Tatălui real al lumii, reproșându-i
vulgaritatea, egoismul și purtarea capricioasă.

În opoziție cu Hristos, care a venit să-l reveleze pe Dumnezeul ascuns, dar bun și
de dorit, Mesia va veni din partea Demiurgului, Dumnezeul cunoscut și va fi un războinic
cu menirea exclusivă de a salva poporul evreu. Revelarea unui Dumnezeu nou, cel ascuns
și bun, aduce cu ea și un legământ nou, o viață nouă, etc. Marcion face o adevărată obsesie
pentru noutate, această obsesie arătând restabilirea valorilor pe care legea le pervertise și le
așezase într-o configurație proastă. Antiteza Paulină între credință și lege devine
fundamentul exegezi biblice a lui Marcion. Regimul Dumnezeului bun este un dar gratuit
și nemeritat adus oamenilor de Hristos. Principala lui caracteristică este totala lipsă de
legătură cu lumea creată. În comparație cu Demiurgul care își are reședința în primul cer,
Dumnezeul bun își are reședința în cerul al treilea. El își merită titlul de tată daor în calitate
de creator al lumii imateriale și inaccesibile, distanța dintre cei doi fiind infinită

Marcion este și fantaziast sau docet. Hristos, spune el, nu putea să își asume o carne
plină de excremente. Legea VT nu este inutilă dar făgăduințele conținute în ea au fost
împlinite în Iisus Hristos unde credința abolește legea și pt asta botezul creștin anulează
toate deosebirile de rasă și sex, ridică barierele sociale. De vreme ce credința a abolit legea,
Marcion nu mai admite continuitate între NT și VT. Pt a explica pasajele pauline în care
venirea lui Hristos este împlinire a profețiilor, Marcion afirmă că numai Pavel poate folosi
materialele alegorice VT. Din canonul marcionit făceau parte și Antitezele menite să
justifice eliminarea VT și ciuntirea NT pornind de la opoziția dintre lege și credință.

12 Un scriitor care pedala pe revolta împotriva autorității Tatălui.

39
Aceasta formează un întreg în care e cuprinsă istoria lumii și a omului de la origini până la
sfârșit. În canonul lui, Marcion nu mai păstrează decât o singură Evanghelie, după Luca,
deoarece Luca era ucenicul lui Pavel iar Evanghelia i-ar aparține lui Pavel. Și aceasta a fost
alterată de iudeo-creștinii ignoranți și mai ales de Petru, numit „legis homo”, omul care
reprezintă lege VT. Această Evanghelie a fost singura aprobată de Biserica din Ierusalim,
deși mesajul ei a fost pervertit. Canonul marcionit păstrează doar 10 din cele 14 epistole
pauline, Galateni, 1,2 Corintei, 1-2 Tesaloniceni, Efeseni, Coloseni, Filipeni și Filimon.
Pentru a le face conforme cu doctrina lui, Marcion le falsifică sistematic. Singurul căruia
Marcion îi recunoaște calitatea de Apostol este Pavel pornind de la începutul epistolei către
Galateni. Fiind ales direct de Hristos și Dumnezeu, Pavel este superior celor 11 super-
apostoli, ceilalți fiind socotiți pseudo-apostoli și denunțați ca atare de Pavel pt că unii sunt
apostoli mincinoși, lucrători vicleni care iau chip de .... .

Contrar practicii frecvente în perioada respectivă, Marcion nu pretinde că ar fi

primit o revelație directă, ci elimină ceea ce i se pare neconform cu doctrina paulină a celor
2 regimuri ale existenței, legea și credința, constrângerea și libertatea, blestemul și
binecuvântarea. Actul cel mai abominabil al tragediei cosmice nu este crearea lumii ci
crearea omului. Procrearea nu are nicio justificare. Fie că este practicată liber, fie în
interiorul acestui comerț nerușinat, care este căsătoria. Cele trei principii ale acestei lumi:
diavolul, materia și Dumnezeul-Creator sau Demiurgul se întrec în a-i tortura pe oameni,
fiecare în felul său. De aici, importanța veștii bune care îi permite omului să ajungă la un
nivel de demnitate și de libertate pentru care nici nu fusese creat. Dacă la gnostici, scânteia
divină era prezentă în om, la Marcion, această scânteie lipsește cu desăvârșire.

Deși Hristos nu are un trup alcătuit din elemente materiale, căci nu ar putea să își
asume o carne plină de excremente, Marcion admite că Iisus a suferit în mod real.
Adevărații credincioși însemnați cu litera Tau (T) vor reedita individual pătimirile lui
Hristos pentru Dumnezeu cel bun. Suferința și moartea pe cruce sunt urmate de coborârea
la iad, locul unde Demiurgul îi așează atât pe cei păcătoși, sortiți chinurilor cât și pe cei
drepți în refrigerium, un fel de purgatoriu. Hristos nu salvează drepții VT pentru că aceștia
au respectat justiția demiurgului, ci pe cei care după codul justiției demiurgului meritau
pedepse pentru că nu l-au cunoscut și susținut. Sălașul recompensei rămâne înțesat de
drepții VT. Salvarea adusă de Hristos nu se aplică prezentului ci viitorului. Termenul de
judecată nu se aplică decât la supușii demiurgului pt că Hristos nu judecă pe nimeni.

40
 Eshatologia lui Marcion: cei care cred în Dumnezeul bun vor trece la viața eternă a
îngerilor iar cei păcătoși vor fi aruncați în flăcări de Demiurg. Lumea întreagă va fi
distrusă, autodistrugându-se și demiurgul care nu mai poate exista fără lume. Combustia
lumii va marca începutul domniei fără de sfârșit al dumnezeului străin și milostiv.

Poate avea o ierarhie supusă aceleiași discipline riguroase, pt că sexualitatea celor

răscumpărați era socotită stinsă, femeile aveau și ele acces la magisteriul Bisericii.
Practicau un ascetism sever, renunțau la căsătorie, carnea și vinul era excluse din
alimentație, în timp ce peștele era permis.

La jumătatea secolului II, Marcionismul concura cu Biserica, și exterior nu se

deosebea de ea. La jumătatea secolului 3, datorită moralei prea severe, nu mai constituie un
pericol pentru Biserică, rămășițele fiind absorbite de maniheisim. În secolul 8-9,
marcionismul renaște într-o nouă formă numită paulicianism.

Harnack crede că exegeza literală a Scripturii, opusă celei alegorizante a Bisericii,

s-ar putea explica prin originea iudaică a lui Marcions deș el a exprimat un anti-iudaism
evident. Alții spun ca e un teolog biblic care în urma contradicțiilor sesizate ajunge la
concluzia că VT și NT sunt incompatibile, neputând proveni de la același Dumnezeu.
Cercetătorii recenți cred că Marcion nu este creștin, ci filosof medio-platonic, sistem care a
stabilit diferența dintre Dumnezeul Suprem și Demiurgul.

Dualismul lui Marcion este bazat pe dualismul dintre Dumnezeul bun și Demiurgul
drept dar nu bun și modelatorul materiei. Sistemul lui Marcion este plin de contradicții. Nu
este explicată originea materiei, o substanță de proastă calitate care poate fi interpretată ca
al treilea principiu. Răul aliat materiei capătă o existență separată; diavolul, înger căzut al
demiurgului, prezența sa conferă materiei o putere malefică la care ea fiind lipsită de ... nu
ar fi putut aspira de la sine. Marcion nu a fost interesat de coerența sistemului său ci de
exegeza Bibliei. Marcion nu folosește niciun mit gnostic sau de alt fel, ceea ce are în
comun cu gnosticismul este exegeza inversă . Deși neagă inteligența ecosistemică, Marcion
acceptă datele tradiționale ale principiului antropic, adică acest om a fost creat pentru
această lume, această lume a fost creată pentru acest om și amândoi sunt de o calitate
extrem de proastă. Este exclusă orice apartenență la Dumnezeul bun, care acordă o grație
exclusiv gratuită. Dacă gnosticsimul manifesta un optimism antropologic fără pereche,
marcionismul profesează un pesimism antropologic singular. Dacă pt gnostici, Dumnezeu
și omul sunt niște străini, pt Marcion, omul nu este străin de lume, nu se regăsește aici în

41
 exil și în consecință nu merită Împărăția Dumnezeului bun. Urmașii lui Marcion au
încercat să elimine din sistem lipsa de coerență, unii au aplicat Dumnezeului bun termenul
de Arhe, adică principiul primar, în timp ce în gândirea lui Marcion el nu este principiu a
nimic. Alți ucenici vorbesc de existența a trei arhe, tocmai pentru a face sistemul mai
coerent: dumnezeul cel bun, demiurgul intermediar și diavolul sau dumnezeul cel rău. Sf
Ipolit menționează ucenici ai lui Marcion care vorbește de 4 principii (+ materia). Cel mai
important ucenic al lui Marcion a fost Apelles. În „Silogisme” respinge fabulele din VT.
Neagă existența celor 2 principii, insistând asupra monarhiei lui Dumnezeu. Manifestă
anti-iudaism crâncen, Dumnezeul VT este diavolul. Acest Apelles este amintit și de
Tertulian în lucrarea „Adversus Marcionem”.

Despre Hristos:

1. Hristos nu putea să își asume o carne plină de excremente; trupul Lui a fost o aparență
înșelătoare
2. Hristos vine să îl reveleze pe Dumnezeul ascuns în timp ce Mesia vine din partea
Demiurgului și va fi un războinic cu menirea exclusivă de a salva poporul evreu.
3. Legea nu este inutilă dar făgăduințele conținute în ea au fost împlinite în Iisus Hristos. În
Hristos, credința abolește Legea, botezul creștin anulând toate deosebirile dintre oameni.
4. Pentru a explica pasajele pauline în care venirea lui Hristos este prezentată ca împlinirea
profețiilor, Marcion stabilește că numai Pavel Apostolul poate folosi materialele alegorice
VT
5. Tatăl naturalite-ignotus a iești din anonimatul său prin vestea cea bună anunțată prin
Hristos.
6. Regimul Dumnezeului bun este un dar gratuit adus oamenilor prin Hristos
7. Prin coborârea la iad, Hristos nu salvează drepții VT pentru că aceștia au respectat justiția
demiurgului ci pe cei care după codul justiției demiurgului meritau pedepse pentru că nu l-
au cunoscut și slujit.
8. Salvarea adusă de Hristos nu se aplică prezentului sortit persecuțiilor și oprobiului ci
viitorului. Termenul judecată nu se aplică decât supușilor Demiurgului pentru că Hristos
nu judecă.

42
 CURS 7 04.12.2017

Sistemul dualist MANIHEIST

Mani s-a născut în Iran la sf secolului III într-o sectă creștină, a elchesaiților,
contaminată de gnosticism. Părinții lui manifestau o credință puternică. Tatăl a auzit o voce
care îi spunea să nu mănânce carne, să nu bea vin și să se țină departe de orice femelă.
Mani are niște revelații la 12 și 24 ani, se întâlnește cu regele paradisului luminilor,
Dumnezeul suprem și bun; îi cere să părăsească comunitatea elchesaită și să
propovăduiască. Întreprinde călătorii misionare, în 243 acuzat că atentează la soarta
omenirii, este arestat și la 60 de ani este executat, jupuit de viu. În timp scurt, maniheismul
invadează Europa, Africa de Nord și Asia, ajunge în China, în Tibet (sec XIV) iar
influențele se simt până azi, în special repulsia față de trup.

Pentru că a evitat controversele care au tulburat multe religii, scrie 7 tratate care
constituie canonul maniheist, din care s-a păstrat foarte puțin. Este cel mai sumbru și
inuman sistem dualist, nu se vrea doar o metodă soteriologică, sau și o morală, ci se vrea o
știință totală, absolută, adică drama sufletului uman se găsește în morfologia și destinul
vieții universale .

Ignoranța este consecința amestecării spiritului cu materia, salvarea este efectul

inevitabil al gnozei care echivalează cu anamneza, adeptul să recunoaște ca o părticică de
lumină, de natură divină. Și pentru Mani, gnoza răscumpărătoare presupunea și
cunoașterea istoriei secrete sau uitate a universului și a lumii. Adeptul dobândea salvarea
nu numai pt că cunoștea metodele de mântuire și morală ci și pentru că cunoștea originea
universului, cauza creării, metodele folosite de Prințul Întunericului și contramodelele
Tatălui Luminii. Pesimismul cosmologic maniheic atinge cote greu de depășit; lumea este
creată dintr-o subst demonică, trupurile Arhonților, deși actul cosmogonic a fost săvârșit de
o ființă divină. Este puțin probabilă existența altui mit antropogonic mai tragic și umilitor
decât cel maniheist. Omul este o lucrare a puterilor demonice într-o întrupare a lor. Toate
aceste idei se regăsesc și în știința contemporană: Freud – canibalism și incestul au
contribuit în mare măsură la facerea omului așa cum se prezintă el astăzi.

Cosmogonia maniheică:

A) Înainte de aducerea al existență a creației exista lumina și întunericul: Împ.de lumină și

Țara Tenebrului, 2 subst distincte și contrarii. Dzeu-Tatăl ocupa Împ.de lumină unde nu era
43
 rău, în timp ce Țara Tenebrelor era dominată de forțe și manifestări violente și rele. Dif
dintre cele 2 principii și lumi este la fel de mare, ca aceea existentă între un rege și un porc.
Subst sau principii „arhai”, Lumina și Întunericul sunt necreate deci fără început și nu sunt
rătăcind unul pentru celălalt.
B) Teea-Lucida a Tatălui are 5 compartimente sau sălașuri: inteligență, rațiune, gândire,
reflectare și voință. Pentada aceasta organizează întregul sistem maniheist
C) Împ Întunericului se organizează după o simetrie antitetică în raport cu Țara Strălucitoare;
este materie și posedă 5 membre, lumi sau compartimente: fum, foc, vânt, ape și întuneric,
fiecare având câte un arhonte propriu. Locuitorii sunt într-un conflict perpetuu dar când
ajung la granița cu Împ de Lumină se unesc și pornesc asaltul împotriva ei.
D) Pentru a face față acestui asalt, Părintele Luminilor o emană pe Mama celor Vii, care la
rândul ei îl emană pe Proto-antrop, care la rândul lui, emană pe cei 5 fii sau elemente pure
care se opun elementelor impure ale regelui întunericului: aerul curat se opune fumului,
vântul răcoritor celui torid, lumina tenebrelor, apa vie-apei întinate, focul care încălzește-
focului devorator. Acesta este primul moment în care se produc modificări în Țara
Luminilor. Proto-antropul își face o armură din cele 5 principii dar este înghițit de rege
întunericului. Acum se produce amestecul luminii cu întunericul. De acum în colo,
întunericul începe se posede părticele de Lumină, câștigate după înghițirea Proto-
antropului. Tot acum începe al doilea segmente înaintea creației; Tatăl Măreției trece la a
doua creație în vederea recuperării Luminii disipate în materiei și a victoriei finale. Tatăl îl
emană pe prietenul luminilor, acesta îl emană pe Marele Arhitect, acesta pe Spiritul Viu iar
acesta emană câte un fiu de la fiecare din cele 5 membre ale sale: inteligență-Splenditenes,
lumină-adamas de lumină, reflecție-Regele Gloriei, voință-Purtător(Omofor), cunoscut ca
Atlas. Cei 5 războinici din a doua generație îl scot pe proto-antrop din Întuneric, Spiritul
Viu îi întinde mâna dreapta și pt acest motiv salutul cu mâna dreaptă rămâne pt manihei
semnul eliberării din Întuneric. Fii Spiritului Viu omoară Arhonții Întunericului iar Mama
celor Vii face din pielea lor cele 11 ceruri iar din trupurile lor 8 pământuri.
E) După altă variantă, calitatea de Demiurg aparține Spiritului Viu, acesta împarte substanța
luminoasă reținută în Tenebre prin înghițirea trimișilor luminii în Trei. Din partea
necontaminată creează soarele și luna, din cea parțial afectată, stelele, eliberarea părții a
treia cere mai mult timp pt că este mai contaminată.

44
 Sf Ioan Damaschin (în tratatul împotriva maniheilor) spune că pământul provine din carnea
arhonților iar munții din oasele lor. Universul provine din cadavrele necurate ale puterilor
răului.

Fiecare din cei 5 fii ai Spiritului Viu primește o funcție în sistem sub conducerea marelui
Rege de onoare.

F) Aducerea la existență al celui de-al treilea trimis, Terțiu Legatus, numit și Fecioara de
Lumină, androgin sau masculo-femina. Acesta emană 12 fecioară sau virtuți care pilotează
nava cerească, Soarele. Soarele și Luna sunt nave cosmice la care ajunge lumina colectată
de cele trei roți, un fel de turbină a vântului, a apei și a focului, puse în mișcare de marele
rege care au și menirea de a arunca resturile nefolosite ale arhonților în partea cea mai de
jos a lumii. Trimisul Terțius Legatus poruncește Marelui Arhitect să clădească un pământ
nou și să urce pe el cele trei roți care sunt puse în mișcare cu menirea de a lua în stăpânire
ce-a de a treia parte a luminii, cea mai contaminată și cel mai greu recuperabilă. Sarcina
este încredințată ființelor din a treia împărăție, care știu cum să manipuleze cele mai
josnice porniri ale arhonților, dominate de o sexualitate impetuoasă și care încalcă orice
reguli. Așa începe procesul de recuperare a Luminii împrăștiată în lume.

Seducerea arhonților:

Pentru că toate umorile arhonților conțin o parte de lumină, asociate cu o parte

din păcatul dorinței; în alte variante Lumina e prezentă în sămânța arhonților, Trimisul
Terțius Legatius se arată arhonților masculi sub forma unor fecioare goale iar celor femele
sub forma unui tânăr gol. Separă apoi cele două părți, adică lumina asociată cu o parte din
păcatul dorinței. O parte din păcatul dorinței cade pe pământul uscat, transformându-se în 5
arbori din care derivă plantele. Este partea cea mai rea din sămânța celor 5 arhonți; altă
parte cade în apă devenind un monstru ucis de Adamas. Arhonții femele, încătușate de
roata zodiacului rămân însărcinate de la Adamas și amețite de ... morții, nasc avortoni care
cad pe pământ, se hrănesc cu mugurii celor 5 arbori, se unesc și zămislesc animalele –
originea cărnii care mișcă pe pământ și în aer. Asimilarea concupiscenței închisă în cei 5
arbori produce avortonilor încă o transformare negativă, devin o clasă neidentificată de
demoni feminini pt că au gustat din păcatul luxuriei(dorință pt sex care nu poate fi
controlată de rațiune). Instigată de Regele Întunericului, toată această faună infernală va
într-un proces orgiastic pentru a crea omul, produsul final al unui număr nesfârșit de
îmbinări.

45
 Crearea omului:

a) Din formele masculine și feminine ale lui Terțius Legatus, Marele Arhonte, Saklas creează
ființe monstruoase și le învață acuplarea. În vederea creării bărbatului și a femeii le
devorează progeniturii asimilându-le lumina. Produsul cele mai dușmănoase perechi este
modelat de azi în formă de om. Prin sufletul de lumină închis în el, acesta se înrudește cu
Regatul de sus, dar din cauza materiei obscene din care este creat, participă și la lumea
întunericului. Neștiind regulile zeilor de lumină, cuplul primordial spurcă izvoarele și
omoară plantele și animalele.
b) După alte izvoare, Saklas, mai marele arhonților, îi înghite pe monștrii masculi iar soția lui
Negroel, devorează femelele. Cei 2 se unesc și Negroel îi naște pe Adam și pe Eva. Cei 5
zei supraveghetori ai Cosmosului văd tragedie lui Adam și a Evei și o roagă pe mama celor
vii să le trimită pe cineva în ajutor. Această misiune o primește Iisus strălucirea, care are
responsabilitatea de recuperare a luminii și care le arată starea mizerabilă în care se află.
Această revelare este sinonimă cu pomul cunoașterii.
c) În povestirea maniheistă, sexualitatea reprezintă activitatea arhontică prin excelență pentru
că își trage rădăcina din natura noastră întunecată și indică înrudirea noastră cu tenebrele.
Repetarea episoadelor stavroase are menirea de a arăta gradul de decădere la care a ajuns
umanitatea; la Mani incestul se transformă în sistem, de vreme ce arhontele Iehova
râvnește la propria fiică Eva, care îl naște pe Cain iar Cain se unește cu mama lui și așa se
naște Abel, urmat de 2 fiice gemene, Înțeleapta Vremilor, soția lui Abel și Fiica
Stricăciunii, devenită soția lui Cain. Înțeleapta Vremilor, sedusă de un Arhonte naște pe
Jeluire și pe Plină-de-Jale. Bănuindu-l pe Cain de a fi tatăl celor 2 progenituri, Abel o
părăsește pe Înțeleapta Vremilor și se plânge Evei. Jignit, Cain îl omoară pe Abel și o ia de
soție pe Înțeleapta Vremilor. Arhontele Singid o învață pe Eva să facă vrăji ca să îl poată
seduce pa Adam care la porunca lui Iisus nu se mai apropie de ea. În urma vrăjilor făcute,
din unirea Evei cu Adam se naște SahilSeth. Când Eva vrea să se unească din nou cu
Adam, Seth îl duce departe în Răsărit pentru a evita întinări noi. După moarte, Adam
ajunge în rai, în timp ce Eva, Cain și Fiica Spurcăciunii ajung în Iad.

Concluzie: de vreme de specia umană provine dintr-un lanț de nemaipomenite

stricăciuni și murdării și se înmulțește, ignorând în mod lamentabil interdicțiile elementare,
situație ei nu poate fi decât dramatică. Freud a studiat și maniheismul pentru a ajunge la
această concluzie.

46
Eshatologia maniheică:

Maniheismul se vrea o știință care să răspundă tuturor problemelor care să

răspundă de originea și destinul omului. În procesul de recuperare a Luminii, Iisus pune în
mișcare coloana de slavă a laudelor, astfel lumina este aruncată în Soare, iar Soarele o
aruncă deasupra lui spre cea mai înaltă lumină. Acest proces continuă 1468 de ani, până
când din lumina asociată cu întunericul nu mai rămâne decât ceea ce soarele și luna nu au
fost în stare să extragă. Atunci, un foc „epyrosis” va arde particulele amestecate, eliberând
astfel și ultimele urme de lumină. Spiritul Întunericului va vedea mântuirea Luminii și se
va retrage într-un mormânt pregătit pentru el, pecetluit cu o stâncă mare cât lumea.

Astrologia maniheistă

Istoria, în timpul intermediar până la ekpyrosis este dominată de acea mașinărie

uriașă, zodiacul, instalată de Terțius Legatus cu scopul de a extrage, rafina și sublima
lumina ascunsă. Angrenajul este format din soare, lună și roțile vântului, apei și focului,
mișcate de un fiu al Spiritului Viu. Și maniheismul polemizează cu concepțiile astrologice
care îngrădesc libertatea umană. Cele 5 planete și cele 12 semne zodiacale sunt arhonți ai
întunericului. Cele 12 fecioare de lumină reprezintă echivalentul luminos al semnelor
zodiacale. Cei 5 arbori sunt reprezentanții tereștrii ai celor 5 planete, echivalentul lui
Antimimomnpneuma din textele gnostice. Fatalitatea astrală este socotită în întregime rea.
Când Sakla dorește să înghită progenitura avortonilor pentru a spori puterea creatoare, el
urmărește de fapt, să obțină o mai mare cantitate de antimimonpneuma, în acest fel Adam
și Eva devin chintesența Spiritului Contrafăcut. Adam aflând de la Iisus adevărul originii
sale, ridică vocea ca un răget de leu, își smulse părul, își lovi pieptul zicând: nenorocire,
nenorocire celui care mi-a făcut trupul, celui care mi-a legat sufletul și răzvrătiților care m-
au făcut sclav.

Maniheismul urmează până la capăt ideea gnosticilor că fatalitatea astrală ....

otrăvește lumea. 5 planete, 5 elemente, 5 arbori, 5 arhonți reprezintă aceeași intuiție
gnostică referitoare la influența negativă a planetelor. Așa s-a ajuns în numerologie la ideea
că cifra 5 aparține întunericului sau stăpânitorilor planetelor malefice. Antimimonpneuma
este arborele vieții. Rădăcina lui este amară și ramurile ei sunt umbre ale morții. Frunzișul
Ură și Înșelăciune, rădăcina sa, mir al ticăloșiei; fructul său, dorință a morții, seva lui
încolțește în întuneric. Celor care gustă din el, sălaș le este Hadesul

47
 Antropologia și etica:

Anticosmismul, antisomatismul, atitudinea antinomistă, encratismul,

vegetarianismul și dochetismul sunt trăsături care transformă maniheismul în cel mai tipic
reprezentant al dualismului cel mai pesimist. Omul „microcosmos este o imagine fidelă a
macrocosmosului; păcatul ocupă în om același loc pe care arhonții din zodiac care
provoacă toate relele îl ocupă în universul sensibil. Trupul Uman a fost construit din 5
elemente împrumutate de la arhonții întunericului iar sufletul din cele 5 membre ale
luminii sau de la cei 5 eoni luminoși. Închis în trupul întunecos, sufletul devine victima
păcatului care îl face să își uite originea. Inteligența-lumină eliberează sufletul din trup,
înlănțuind cele 5 membre ale păcatului. Astfel, apare un fiu al dreptății sau un om nou, care
ia locul celui căzut și celor 5 componente ale sufletului său, vor fi guvernate de iubire,
inteligență, credință, rațiune, perfecțiune, gândire, răbdare, reflectare și înțelepciune-
voință.

Partida se joacă întru trupul păcătos și sufletul trezit, fortificat și făcut viu de Iisus,
căruia omul nou îi devine astfel frate. Pe lângă aspectul său transcendent, Iisus se prezintă
ți în ipostaza de Jesus Partibilis, răstignit pe orice lemn, purtând rănile patimilor de care
suferă sufletul la ieșirea din întuneric. Altfel, lumea întreagă este crucea de lumină care îl
poartă pe Iisus sub forma luminii risipite și aflată în suferință. Mani era și fantaziast. Cel
legat pe cruce a fost prințul Întunericului. El a purtat cununa de spini. El a îmbrăcat mantia
de purpură, etc. Exista și o regulă de aur la manihei: trupul trebuie întotdeauna sacrificat în
interesul sufletului, pentru a evita gândul de moarte. Maniheienii sunt și encratiți: resping
căsătoria, procreația și exercițiul sexualității ca și carnea și vinul în cazul celor aleși. După
Fer Augustin, influențat de Mani, a făcut niște precizări și știm că maniheii cred că
vegetația și copacii sunt ființe vii, care suferă atunci când sunt agresate, agricultura fiind
vinovată de nenumărate crime. În mâncare se află amestecată substanța divinității
purificată în cei aleși prin modul lor de viață. Regimul alimentar al aleșilor are drept scop
să elibereze lumina aflată în plantele cele mai bogate în substanță divină așa cum este
pepenele. Aleșii țin post și Lunea, postul îi pedepsește pe Arhonți care locuiesc în trupul
uman, purifică sufletul de întuneric, împiedică să i se facă rău luminii conținută în
mâncare, contribuie la construirea crucii de lumină. Un ales trebuie să practice trei peceți: a
pântecelui(celibatul perpetuu), a mâinii (respingerea războiului, a vânătorii și a cultivării
pământului) a gurii(vorbirea și regimul vegetarian). Maniheii nu își făceau baie pt că baia
însemna să sfâșie apa, sa provoace durere apei.

48
 Dualismul maniheist:

Maniheismul reelaborează într-o manieră grosolană scepticismul setian care

stabilea dualismul radical lumină-întuneric. Abundența clasificărilor în pentade ilustrează
polemica anti-astrologică gnostică. La Mani, mitul cosmogonic și eshatologic este o
alegorie a legăturilor care unesc planetele, zodiile, viața vegetală și animală, trupul omului
microcosmos, fiind expresia cea mai concludentă a acestor legături. Având aceeași
preferință față de parabola copacului bun și rău, maniheismul rămâne într-o strânsă
legătură cu Marcion, fără a fi numit, Marcion spre a fi numit dreptul care vine după Pavel,
fiind subiectul unei reverențe speciale în contextul ideilor Marcioniste, găsim și la Mani
ideea că Hristos se naște din Sânul Tatălui din sângele, carnea și alte murdării ale unei
femei.

Dacă gnosticismul manifestă atitudini diferite față de VT și NT, maniheismul este

clar și categoric. Dumnezeul VT este marele arhonte Saklas, o ipostază a regelui
Întunericului. Hristos este o entitate transcendentă care rezidă în Lună și ale cărei patimi
trebuie considerate la scară cosmică. Deși radical, dualismul maniheist nu este și
eshatologic. După combustia lumii, ekpyrosis, Întunericul nu își va înceta existența deși va
fi izolat definitiv și tenebrele vor fi conglomerate într-o bulă, fiind închise pe veci în
fortăreața construită de Marele Ban.

Anticosmismul maniheist se deosebește de gnosticism afirmând bunătatea

inteligenței și nu se identifică cu creatorul VT. Deși lumea e făcută din Tenebre, sufletul ei
este luminos, transpirând fiecare fir de iarbă, corăbiile celeste Soarele și Luna sunt
instrumentele salvării făcute din lumină pură și adăpostind sălașul trimisului și pe al lui
Iisus, entități transcendente.

Omul nu este format din 3 elemente ci doar din 2: trup și suflet. Sufletul aparține
Luminii. În privința principiului antropic, ca și în gnosticism, omul este o creatură
superioară creatorilor ei, de vreme ce are un suflet, în principiu, va putea avea parte de
salvare, deși după conflagrația finală, vor mai exista suflete damnate, încarcerate pe vecie
în globul tenebros.

Iisus/Hristos în maniheism.

1. Iisus-Strălucirea care avea misiunea de a veghea asupra mecanismului de recuperare a

luminii, primește de la Mama celor Vii, sarcina de a-i ajuta pe Adam și pe Eva. Le arată

49
 starea mizerabilă în care se află. Îi dă lui Adam puterea de a umbla și îi ține departe de
arhonte și de tovarășa lui femelă. Această revelație este sinonimă cu pomul cunoașterii.
2. Corăbiile celeste Soarele și Luna sunt instrumentele salvării făcute din lumină pură și
adăpostind sălașul trimisului și pe al lui Iisus, entități transcendente.
3. Iisus pune în mișcare coloana de slavă sau a laudelor, astfel lumina este aruncată în soare
iar soarele o aruncă deasupra lui, spre cea mai înaltă lumină.
4. Hristos se naște din sânul Tatălui, nu ex sangvine et carne ac reliqius muliere spurcitiis
5. Pe lângă aspectul său transcendent, Iisus se prezintă în ipostaza Jesus Patibilis, răstignit pe
oricare lemn, purtând rănile patimilor de care suferă sufletul la ieșirea din întuneric, astfel
lumea întreagă este crucea de lumină care îl poartă pe Iisus.
6. Antropologia și etica. Sufletul trezit și făcut viu de Iisus, căruia omul nou îi devine astfel
frate.
7. Adam află de la Iisus adevărul originii sale, se lamentează,
8. Pt că Eva se folosea de vrăji pt a-l seduce pe Adam, Iisus se poruncește să nu se mai
apropie de ea
9. Iisus este și Marele Profet care îl precede pe Mani după cum îl va precede și pe Mahomed.

Cu maniheismul se încheie istoria curentelor dualiste ale antichității. Vom trece la

dualismele din evul mediu.

CURS 8 11.12.2017

Paulicianismul

- O dezvoltare tardivă a marcionismului, o ramură populară a marcionismului

Avem 2 izvoare importante, o lucrare a lui Petru din Sicilia scrisa între 871-
872; paulicianismul s-a manifestat în forme vizibile la începutul secolului 9. Alte date
găsim în formulele de abjurare utilizate de Biserică atunci când paulicienii reveneau la
Ortodoxie

50
 Paulicianismul este o dezvoltare a marcionismului. După acest Petru,
paulicienii se numeau între ei creștini iar pe noi ne numeau romani, adică adepți rătăciți ai
falsului apostol Petru; credeau în existența unui Dumnezeu ceresc cu putere numai în
lumea de apoi și în alt Dumnezeu creator cu putere în lumea de acum (obsesia dualismului
– religioasă și culturală).

Punctele de credință principale:

1. Nu recunosc pururea-fecioria Maicii Domnului;15 după ce Maria l-a născut pe Iisus

care avea trup ceresc, apoi ea i-a mai născut lui Iosif și alți fii.16 Iisus s-a folosit de
pântecele Fecioarei ca de o pungă, Fotie adaugă că trece prin ea ca printr-un canal sicut
perfistula fără să o atingă sau să fie atins de trupul ei.

2. Nu recunosc taina prefacerii euharistice.

3. Crucea, moartea și Înviere sunt doar aparente,
4. resping în totalitate VT făcându-i pe profeți mincinoși și hoți, reprezentanți ai
diavolului
5. au un canon neotestamentar original în care includ epistolele învățătorului lor pe
nume Sergius, apostolul Pavel fiind venerat

Formulele de adjurare adaugă la această listă alte trei elemente noi:

– absurditatea că diavolul pervers al fi autorul materiei, al întregii lumi vizibile și al

trupurilor noastre

- Resping căsătoria și rostesc cuvinte de hulă că înmulțirea și perpetuarea speciei ar fi legea

diavolului
- Enunță blasfemia că unul din Treime s-a făcut om doar în aparență și iluzie.

La paulicieni întâlnim și ceea ce este numit „reservatio mentalis” –

mărturiseau pe față credința ortodoxă dar în ascuns dădeau un înțeles simbolic cuvintelor

15 Explicația ortodoxă-științifică: Fizica fundamentală atunci când vorbește despre corpuscul și undă; o
undă luminoasă trece prin sticlă fără să își piardă proprietățile și fără să spargă sticla = pnevmatizarea
materiei care rămâne tot materie dar cu însușiri suplimentare; cazul lui Hristos care a trecut prin ușa
încuiată.
16
Expresia „până ce” este o formă specifică limbii greești și implică un imperfect continuu=o acțiune
începută, în continuă desfășurare și neterminată.

51
 crezului. Aceștia sunt acuzați și de întovărășiri promiscue de anul nou, cu luminile stinse.
Dualismul profesat de paulicieni este centrat pe opoziția dintre cei 2 Dumnezei, de futuri,
dumnezeii viitorului și de prezenți. Demiurgul și Arhontele lumii domnește peste prezent,
urmat de dumnezeul ascuns, al epocii ce va să fie. Pt că demiurgul este dumnezeu VT,
resping VT în întregime.

Ipoteze armenești:

- Numele de paulicieni trimite la fondator sau la un conducător important care nu poate fi

altul decât un Paul sau un Pavel. Epitetul „paulikianoi” conține în structura lui sufixul
armenesc depreciativ ik în comparație cu paulianoi cum erau numiți adepții lui „Paul de
Samosata”, susținător al adopțianismului în sec. 3 și fost episcop al Antiohiei. Acest sufix
se referă fie la un Paul, Pavel neînsemnat, adică smerit, fie la adepții neînsemnați ai unei
grupări.
- Documentele armenești consemnează o erezie al cărei nume se apropie fonetic de
paulicieni, pail-y-ke-ank, consemnați în 555 ca cei care duc o viață murdară, condamnați în
719. Se mai vorbește și despre alți murdari și confundați cu mesalienii. Cei mai murdari
dintre eretici care își petreceau viața în desfrâu, orgii și schimb de parteneri și condamnați
în 447. Cercetările ulterioare au constat că acești pailykeank nu au nicio legătură cu
paulicienii, fiind adepții unui neînsemnat Paul sau Pavel. Deși condamnați, pailykeank au
continuat să existe până în 1166 când dispar din documentele armenești, Între 1833-1847,
urmașii pailykeankilor pun la dispoziția cercetătorilor o copie manuscris a unei scrieri
numită Cheia Adevărului. Acesta demonstrează ca pailykeankii erau adopțianiști și nu
paulicieni. Concluzia finală: sufixul depreciativ ik a creat confuzie. Credincioșii
pailykeank nu au nicio legătură cu pavlichienii bizantini, adepții vrednici de dispreț ai lui
Pavel. Sufixul depreciativ ik desemnează starea lor umilă, nu starea apostolului.

Adopțianiștii și paulicienii au trăsături comune la care au ajuns pe căi separate dar care
coincid într-un punct: Exegeza critică a Bibliei în maniera lui Marcion

Dualismul paulician.

Deși nu sunt întru totul marcioniști, ei prezintă aparențele unui marcionism

folcloric, degradat și dezvoltat în medii puțin intelectuale și mai târziu; dochetismul derivă
direct din marcionism; Euharistia nu este acceptată nici ca simbol, hoc est corpum meum

52
 definește cuvântul lui Hristos care i-a inspirat pe apostoli. Aceeași observație și în cazul
crucii, unealtă blestemată, crucea fiind Hristos. Nu practică botezul cu apă pentru că
Hristos botează cu Duh Sfânt și cu foc. Toate excrescențele parazite contemporane ale
creștinismului fac această precizare ca să își arate superioritatea. Detestă preoții, nu
recunosc sfinții, pornind de la disprețul simțit pentru romani, care nu cunosc adevărata
învățătură predicată de Pavel. Dacă Marcion este ronțăitorul Scripturii, drumul început de
el este continuat magistral (!sic) de paulicieni, ajungând la concluziile precizate deja.

Sinteză a modului în care e văzut Hristos:

1. După ce l-a născut pe Iisus, al cărui trup era ceresc, Maria i-a mai dăruit lui Iosif și alți fii.
S-a folosit de pântecele ei ca de o pungă și a trecut prin ea ca printr-un canal, fără să o
atingă sau să fie atins de trupul ei.
2. Crucea, moartea și învierea sunt doar aparente.
3. Fiul S-a făcut om doar în aparență și în iluzie.
4. Crucea este unealtă blestemată, Hristos este crucea autentică.
5. Hristos botează cu duh sfânt și cu foc.

Bogomilismul

Bogomil a fost un preot din Bulgaria (cel miluit de Dumnezeu). Ca mișcare

religioasă, se manifestă în Bulgaria în sec. 10. Din sec 12, bogomilii încep să fie
persecutați și se retrag în N Balcanilor. Misionarii pornesc spre Dalmația, Italia și Franța.
În Bosnia, Bogomilismul devine religie de stat între 1180-1214, iar în Bulgaria în prima
jumătate a sec al XIII-lea. În sec XIV, bogomilismul își pierde influența în Balcani,
mutându-se în Apus. După 1393, majoritatea bogomililor se convertesc la islamism. În
ceea ce privește izvoarele, există un singur izvor bogomil direct, „Interrogatio Johannes” –
Întrebarea lui Ioan (apocrif). Importantă este și Scrisoarea călugărului Eftimie din Mrea
MD din Constantinopol, de fel din Frigia (Epistula Invenctiva). În Frigia, bogomilii erau
cunoscuți sub numele de „phoundaites” de la phounda care înseamnă traistă, numiți și
trăistari. Un secol mai târziu, Ana Comnena istorisește prinderea și executarea lui Vasile,
conducătorul bogomililor din Constantinopol. Împăratul Alexios reușește să obțină de la
acesta o expunere a învățăturii bogomile, notată de Eftimie Zigaben în panoplia dogmatică.

53
 Prolog în Ceruri. Acțiunea începe în ceruri și după aceea se continuă în pământ ca
și în cazul Maniheilor. Satanas este asociat iconomului necredincios din Luca 16, fiind
numit de Dumnezeu administratorul Cosmosului întreg; satana=colaboratorul lui
Dumnezeu. Tatăl creează Univers structurat pe 7 niveluri superioare dar și Satanael
creează un univers paralel, structurat tot pe 7 nivele dar situat sub universul Tatălui, din
nevoia de a-i maimuțării puterea creatoare și de a deveni domn peste un univers propriu.
Satanel identifică o zonă necontrolată de Tatăl și se proclamă conducător al acestei
împărății. Își folosește abuziv puterea pt a micșora datoriile îngerilor către Dumnezeu,
convingându-i astfel să îi urmeze. Cu cele 7 cozi ale sale, trage după sine o treime din
îngerii Domnului. Dumnezeu poruncește îngerilor rămași credincioși să ridice de la rebeli
însemnele slujbelor lor, adică veșminte, tronuri și coroane, lui Satanel, confiscându-i
lumina gloriei sale. Fața lui devenind astfel asemănătoare feței omului. Alungat din cer,
Satana se așează în firmament și îl roagă pe Tatăl să îi acorde timp de odihnă până în ziua a
7-a (700 de ani). În acest răstimp, ca arhitect, Satana pune să i se construiască lumea visată.
Îngerii lui separă apele de uscat și din însemnele lor confiscate, adică din veș,minte tronuri
și coroane creează luminătorii mari și mici precum și îngerii care administrează
fenomenele meteorologice. Poruncește apoi pământului să producă toate produsele vii și
vegetația mării-peștii și aerului-păsările, toate fiind dependente din mediul din care au
apărut. Deși Satana este cel care comandă în forme văzute, organizarea acestui cosmos
inferior se face de fapt, din ordinul Tatălui invizibil, deci Dumnezeu și diavolul
colaborează.

În alte izvoare, Tatăl guvernează zona hypercelestă, Fiul mai mic-Hristos zona
celestă și Satanel – fiul cel mai mare:lumea.

Antropogonia reprezintă miezul mitologiei bogomile. Satana îl modelează pe om

după asemănarea sa apoi poruncește îngerilor din cerul 2 să intre în trupul lui Adam iar
celor din primul cer în trup Evei. Deși căzuți, cei 2 îngeri sunt descumpăniți și plâng,
văzându-se închiși în trupuri muritoare și sexuate. Satana le poruncește lui Adam și Evei să
se unească dar nu reușesc pentru că „nu știau să înfăptuiască păcatul”. Pt a-i ajuta, Satan
face raiul și recurge la un șiretlic ingenios: sădește în mijloc o trestie, pandantul sau Pomul
Cunoașterii, în care îl ascunde pe șarpe, făcut din saliva sa și le poruncește lui Adam și
Evei să nu mănânce din trestia respectivă dar el pătrunde în șarpe și o fecundează pe Eva
cu coada lui, de aceea oamenii nu se numesc fii lui Dumnezeu ci fii ai diavolului,
împlinind planurile diabolice ale părintelui lor, diavolul până la sfârșit. Robi ai

54
concupiscenței, Adam și Eva dau naștere unei rase satanice care se propagă în formă
traducianistă, deci și sufletele se înmulțesc ca trupurile, plecând de la sufletul unui
protoplast, în Ceruri de la Satanas, pătrunzând apoi în trupurile de noroi ale femeilor.
Corpora femineia lutosa.

În altă variantă, Arhontele creează trupul lui Adam și vrea să introducă în el un

suflet furat de la Dumnezeu, o dată cu soarele. Îl introduce pe gură dar acest suflet iese pe
partea cealaltă, încearcă să îl introducă pe partea cealaltă dar iese pe gură. Trupul lui Adam
rămâne inanimat timp de 300 de ani până când arhontelui îi trece prin cap să se hrănească
cu animale spurcate. Șarpele, scorpionul, câinele, pisica și broasca și să scuipe amestecul
asupra sufletului, formându-i astfel învelișul material numit antimiom pnevma. Astupă
apoi orificiul vinovat de scurgere și îi suflă pe gură lui Adam..... . Există o variantă
populară și negativă a vehiculul platonic al sufletului: okema; dar și a protoorganonului
aristotelic: trupul astral care învălui sufletul mai înainte ca acesta să fie introdus în trup.
Ideea de trup astral și eteric este foarte prezentă astăzi.

Satanael încearcă să anime trupul îmbibat de apă al lui Adam cu propria-i pneuma
dar aceasta iese prin degetul mare de la piciorul drept luând cu ea și puțină umezeală.
Aceasta unită cu spiritul diavolului dă naștere șarpelui. Reușește să anime trupul lui Adam
numai cerând de la Bunul Părinte puțin din spiritul Său. Sufletul se datorează direct
bunătății lui Dumnezeu.

Istoria rasei umane. Dumnezeu acceptă să trimită sufletul omenesc lui Samael, la
promisiunea acestuia că rasa nouă avea să umple în ceruri golurile lăsate de îngerii căzuți.
Invidios pe Dumnezeu, Samael nu își ține făgăuința ci se împreunează cu Eva pt a pângări
toate generațiile viitoare. Astfel se naște Cain și sora lui Calomnena. De la Adam, Eva
zămislește pe Abel. Ca să îl pedepsească pe Satan, Dumnezeu îi ia particula divină „EL”,
lipsindu-l de capacitatea creatoare. Satan devine o ființă diformă, pe care Dumnezeu o lasă
să domnească mai departe peste lucrurile create de el. Îngerii se unesc cu fiicele oamenilor
și fii lor, uriașii, se ridică împotriva arhontelui care îi va distruge prin potop, salvându-l
doar pe Noe, care îl venerează sincer. Satana guvernează lumea din locașul să de deasupra
norilor și prin intermediul slujitorilor săi, pt a încropi o istorie mincinoasă a lumii, îl
răpește în cerul său pe Enoh care compune 76 de cărți cuprinzând descrierea acestei lumi
inferioare în așa fel încât oamenii nu vor mai cunoaște niciodată adevărata împărăție, adică
cele 7 ceruri ale Tatălui. Același Satana îi învață pe oameni forma sacrificiilor și misterele

55
nelegiuite. Pt a ajuta oamenii, Tatăl hotărăște să îl trimită pe Fiul lui Iisus, pt a dezvălui
adevărul. Satanas află și apelează la Moise. Îi trimite bucăți din trei arbori ca să-i
pregătească crucea. Îi dă legea și îl ajută să treacă prin marea roșie. Tatăl nu renunță, însă
și trimite ca ajutor un înger, pe Maria și Iisus intră și iese prin urechea ei dreaptă. Acest
Iisus nu are un trup fizic care să conțină pământ. Îmbracă un trup imaterial pe care îl
părăsește în zona aerului, atunci când se întoarce în împărăția Tatălui. Auzind că Hristos a
venit în lume și neștiind unde să îl găsească, Arhontele îl trimite pe îngerul său, Ilie care
este și Ioan Botezătorul care botează cu apă și care îl poate recunoaște după porumbel.
Numai botezul lui Iisus poate aduce salvarea pt că este cu Duh. Expresiile Trupul și
Sângele Meu se referă metaforic la rugăciunea Tatăl Nostru. Bogomilii resping tainele pe
care le asociază cu romanii, discipoli ai lui Ioan, care se căsătoresc și sunt dați în căsătorie
pe când ucenicii lui Iisus sunt encratiți, ca Îngerii lui Dumnezeu în cer, în Împărăția
Cerurilor. Lumea va dura până când nr drepților recuperați în ceruri va i egal sau va întrece
pe cel al celor căzuți. Demonii și cei căzuți vor fi trimiși în focul veșnic. „atunci, cu
îngăduința Tatălui, o pâclă tenebroasă și o gheenă de foc vor ieși din străfundurile
pământului și vor înghiți toate părțile lui inferioare până la aerul firmamentului, deci
Satanas și armata lui de demoni vor fi aruncați într-un lac atât de adânc, încât o piatră
aruncată în el de un om de 30 de ani nu i-ar atinge fundul decât în 3 ani. Atunci, Fiul, va
sta de-a dreapta Tatălui.

Consecințe doctrinare și etice. Pt a imita viața îngerilor, bogomilii refuză hrana

provenită din naștere și vinul, inventate de diavolul pentru a incita la procreație. Au
atitudine tranșant antinomică față de doctrină, Taine și etica ortodoxă. Autorul minunilor
nu este Iisus ci diavolul. Crucea este un instrument diabolic destinat executării lui Iisus.
Din cult acceptă doar Tatăl Nostru, bisericile sunt edificiile lui Satan, resping învierea și
judecata de apoi. Bogomilii bulgari resping VT în timp ce bogomilii bizantini le acceptă.
Interpretarea scripturilor este alegorică, pornind de la mâncarea și îmbrăcămintea lui Ioan
Botezătorul. Părul de cămilă simbolizează comandamentele legii, necurată precum cămila,
deoarece permite regimul carnivor, căsătoria, jurământul, sacrificiul, omorul, etc.

Cingătoarea de piele simbolizează Evanghelia care a fost notată pe piei de oaie. Lăcustele
reprezintă poruncile legii, incapabilă să distingă binele de rău, în timp ce mierea sălbatică
este din nou Evanghelia dulce ca mierea. Acest gen de exegeză este rezultatul unui efort
hermeneutic considerabil care pledează pentru originea intelectuală a bogomilismului,

56
 pentru că oamenii simpli nu ar fi în stare de asemenea subtilități. Rafinamentul intelectual
prezent aici este identificat de Culianu cu cel al călugărilor bizantini din vremea respectivă.

Dualismul bogomil.

1. Ținând cont de tot ce s-a spus, avem de a face cu un dualism în care diavolul este arhitectul
lumii, este o entitate subordonată lui Dumnezeu și nu face răul decât pt că Dumnezeu îi
permite, tolerând răul din milă, doctrina bogomililor nu este dualistă, ci pseudo-dualistă.
2. Și anticosmismul bogomil este relativ de vreme ce Dumnezeu s-a amestecat în facerea
lumii, plecând de la o materie care a aparținut întotdeauna ordinii divine. Ființele animate
sunt produse la ordinul Satanei de elementele însele. Animalele sunt demne de dispreț pt că
se înmulțesc după legea arhontică a creației, în timp ce platele care scapă acestei reguli
infame nu ar trebui să formeze obiectul oprobiului. Cazul viței de viei face parte din cele
20 de specii plantate de diavol în paradis. Deși paradisul este rău, plantele nu sunt intrinsec
rele. Vița de vie nu este rea decât pt faptul că diavolul și-a introdus în ea în secret savoarea.
3. Singurul lucru definit ca rău în întregime pt că provine de la diavol este concupiscența. Pt
acest motiv sunt encratiți și vegetarieni. Maria și Iisus au putut să o evite pentru că nu au
corp fizic. Bogomilii nu recunosc existența unei rase de neclintit și nu fac nicio aluzie la
Seth. Există o rasă mai bună provenită din acuplarea îngerilor cu fiicele oamenilor sau
nefilism: uriașii, dușmanii arhontelui distruși prin potop. Noe, Moise, Ilie și Ioan Botez
sunt oamenii arhontelui care îl răstignește pe Iisus însă patimile și moartea nu sunt reale.
4. Atitudinea bogomilă în fața inteligenței ecosistemice este ambiguă. Satana răspunde de
organizarea lumii fără că Tatăl să fie străin de asta. Arhitectul sitemului, cel care oferă
inteligență rămâne în primul rând diavolul. Pt aceasta, bogomilismul se integrează alături
de gnosticism printre curentele de contracultură care insistă asupra ideii răutății lumii.
5. Bogomilii neagă principiul antropic. Esența omului, sufletul, este un înger căzut. Omul nu
este superior făcătorului, demiurgul sau diavolul, și e tot o existență căzută dar de un rang
atât de important încât se poate ridica până la tronul lui Dumnezeu.

Iisus/Hristos în bogomilism.

1. Tatăl guvernează zona hypercelestă, Fiul mic-Hristos, zona celestă, Satanael, Fiul cel mare
pe cea a lumii. Acesta este superior lui Hristos, în calitate de prim-născut. Alteori, Hristos
este identificat cu Arhanghelul Mihail sau este socotit Fiul cel Marei, etc.
2. Tatăl hotărăște să îl trimită pe Fiul Său, Iisus pt a dezvălui adevărul. Satanael se folosește
de Moise pt a-l împiedica, Tatăl nu renunță și o trimite pe îngerul Maria și Iisus intră și

57
 iese prin urechea ei dreaptă. Iisus nu are trup fizic, părăsește trupul imaterial în zona
aerului când se întoarce în împărăția Tatălui Său. Nu are nevoie de hrană, moartea și
învierea nu sunt reale.
3. Auzind că Hristos a venit în lume și neștiind unde să îl găsească, arhontele îl trimite pe
îngerul său Ilie-Ioan Botezătorul care îl poate recunoaște după porumbel. Numai botezul
lui Iisus aduce mântuirea pt că este al spiritului. În comparație cu ucenicii lui Ioan care se
căsătoresc, ucenicii lui Iisus sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer, adică encratiți.
4. Diavolul va fi încătușat cu lanțuri indescturibile, drepții vor străluci ca soarele iar Fiul va
sta de-a dreapta Tatălui.
5. Nu Iisus face minuni ci diavolul. Crucea este un instrument diabolic destinat executării lui
Iisus
6. Numai Maria și Iisus au putut evita concupiscența; Hristos pt că nu are trup fizic iar
Fecioara pt că este Înger Întrupat.
7. Arhontele îl răstignește pe Iisus însă patimile și moartea nu sunt reale.

Catharii

1. Două forme de Catharism. La 1167 are loc o sciziune importantă în bogomilismul bizantin.
Biserica din Sclavonia rămâne credincioasă vechii doctrine pseudo-dualiste dar apare o
biserică nouă cu centrul în localitatea Draguntia-Dragovița, imposibil de localizat azi în
Balcani care profesa un dualism radical și care va fi impus catharismul provensal al unei
părți a catharismului lombar. Aceste 2 Biserici își vor disputa întâietatea și Occidentul. La
începutul sec al 12-lea, mișcarea era deja înrădăcinată în Italia de Nord și în Provența, care
nu aparținea Franței și în Franța Centrală. În această perioadă, bogomilii moderați
intensifică ofensiva în Lombardia. Nazarie, episcop de Concorențo primește din Bulgaria
Interogatio Johannes căruia îi va rămâne fidel toată viața. În 1250 este înlocuit de Filius
Maior, Didier care prin apropierea sa de catolicism radicalizează conflictul cu școala
albanezilor „din Desenzano”. Această dispută evidențiază faptul că moderații nu se detașau
spectaculos de trupul bogomil din care proveneau. Scrierea anticathară „Manifestatio
Haeresis Catharorum (1176)” face distincție între moderați și radicali. „De Haeresi
Catharorum” din Lombardia (1190-1200) vorbește despre trei biserici cathare italiene. Cea
din Desenzano, aproape de Verona, care profesa un dualism radical, fiind provenită din
Biserica legată de Dragovița. Cea a episcopului Caloianus din Mantova, derivată din

58
 Sclavonia, Dalmația și cea a episcopului Garattus din Concorenzzo, provenită din Bulgaria.
1. Scrierea Supra Stella, 1235 distinge între albanenses(radicali), concoricii care erau
moderați și cei numiți ai episcopului Caloiannes sau francezii. Ranieri Sancconi „In suma
de Cathari..........” 1250 oferă o info prețioasă despre bisericile din Toulouse, Carcasonne,
Albiapi care ar fi radicale. Oferă o info prețioasă referitoare și la francezi sau cei ai
episcopului Caloiannes care își trag credința de la parlonezi(moderați) în timp ce catarii din
Marica, Florența și Spoleto oscilează între bagnolezi(moderați) și albanenses (radicali)
înclinând spre ultimii. Cei numiți albanenses nu au nicio legătură cu albanezii ci definesc
pe ALBIGENZI adică cei care aderaseră la doctrina catharilor proveniți din Albi la NE de
Toulouse și în împrejurimi. Se împărțeau în 2: cei ai lui Balasinanța, episcop și cei ai lui
Ioan de Lugio din Bergamo.
2. Doctrina Catharilor pseudo-dualiști; mai sunt numiți monarhieni sau moderați. După ei,
Creatorul materiei primordiale este Dumnezeu în timp ce diavolul este artizanul. Pt acest
motiv, Hristos l-a numit Domnul acestei lumi și nu îl cunosc creator al lumii ci doar artizan
întrucât ei susțineau că a crea înseamnă a face ceva plecând de la nimic. Distincția între
Creator și factor sau artizan a jucat un rol f important în polemica dintre catharii
monarhieni și cei radicali. Lucifer nu este un principiu în sine sau fără rădăcini. El a fost
creat de Dumnezeu și a păcătuit prin liber arbitru, fiind invidios pe creația divină. Întors la
cer, el seduce îngerii-stele. Soarele, Luna și stele sunt demoni. Astrele majore comit câte
un adulter în fiecare lună și produsul acuplării lor este roua dimineții și mierea. Hristos și-
ar fi părăsit trupul în timpul înălțării într-un loc ceresc unde stau Fecioara și Apostolii și că
și-l va relua pt ultima oară la judecata de apoi. Concluzia finală: Catahrii monarhieni și
moderați din Lombardai apar ca pseudo dualiști cu o etică bogomilă. Doctrina lor derivă
direct din cea exprimată în Interogatio cu deosebiri nesemnificative. Catharismul moderat
nu este altceva decât un Bogomilism antrenat într-un proces de amestec cu doctrina
radicalilor a cărei proveniență este complet diferită.

3. Catharii radicali cred că există doi dumnezei egali. Unul bun și altul rău.

a) Dumnezeul bun creează o împărăție incoruptibilă în care există oameni cerești

compuși ca și noi din trup, suflet și spirit (spiritul cu sălaș în afara trupului). Lumea
Dumnezeului este paralelă cu lumea noastră, invizibilă și incoruptibilă. Dar pentru că
diavolul este mai puternic decât creaturile lui Dumnezeu, și în această lume există
căsătorie, păcat trupesc și adulter. Oamenii de acolo au luat în căsătorie pe fiicele
diavolului și au zămislit cu ele rasa uriașilor fără voința sau îngăduința Dumnezeului bun.

59
Acest Dumnezeu bun nu este atotputernic și nici atotștiutor, pentru că nu are puterea de a
face rău, de a se autodistruge și de a se dedubla. Răul este coetern cu Dumnezeu și nu va
avea sfârșit. Nimic din ceea ce există nu are liberul arbitru, nici măcar Dumnezeul bun,
căci altminteri, voința lui ar fi prevalat asupra voinței diavolului. Faptele atribuite
Dumnezeului bun, atât în VT cât și în NT se aplică doar lumii celeilalte.

b) Fiind creată de diavol, lumea aceasta este sinonimă cu Iadul, care nu mai există
în altă parte. Diavolul acesta este sinonim cu Dumnezeul VT, fiind în același timp și
creator și factor (organizator sau modelator). Lucifer este fiul Dumnezeului întunericului și
îl păcălește pe Dumnezeul bun care îl acceptă ca iconom al împărăției sale. Seduce o
treime din … produce un adevărat război și este alungat împreună cu cei răzvrătiți. Acești
îngeri sunt formați din trup, suflet și spirit. Trupurile și spiritele rămân în ceruri, numai
sufletele cad și sunt întemnițate de Lucifer în trupuri omenești. Spiritele coboară căutând
sufletele reamintindu-le starea originară și provocându-le să abandoneze păcatul făcut.
Când toate sufletele își vor fi recuperat spiritele celeste, îngerii răului vor declara din nou
război Dumnezeului celui bun. Trihotomia omului este prezentă în Antroposofie: trup fizic,
eteric și astral. După ce sunt închiși în trupuri de oameni și de animale, îngerii
transmigrează din trup în trup până la întoarcerea finală în lumea divină. Aici apar
combinate doctrina preexistenței sufletului cu ideea că reîncarnarea este posibilă și în
trupuri de animale.

c) Cristos Iisus, fiul lui Dumnezeu este un înger născut din îngerul Maria. Coboară
în lume pentru a salva sufletele îngerești, la capătul a numeroase transmigrații, un suflet
pocăit poate să își recâștige spiritul și învelișul celest spiritual. Ca și Maria, Iisus are trup,
suflet și spirit celest. Moare și înviază în trupul său celest. Pentru că l-a învins pe diavol,
Tatăl îi acordă un loc în ceruri, de-a dreapta lui. În altă variantă, Iisus s-a născut, a murit și
a înviat în lumea lui Dumnezeu. Din acest motiv este singura creatură neîntinată de diavol.

d) Datorită lui Hristos coborât în lume, sufletele angelice fac penitență în trup după
care primesc punerea mâinilor sau botezul spiritual. În momentul consolamentului sau al
consacrării perfetului cathar, fiecare suflet primește un spirit ceresc protector, numit
spiritus paraclitum sau mângâietor care diferă de Spiritus Sanctum, adică spiritul personal
al fiecărui … și de Spiritus Principale, a treia persoană a Sfintei Treimi.

e) Judecata s-a și făcut. Înviază numai trupul angelic, nu acceptă tainele și sunt
vegetarieni.

60
 Concluzie: Dacă catharismul monarhian este o variantă populară a bogomilismului,
catharismul radical este asociat, spune Culianu, cu o formă de origenism ușor colorată de
maniheism și își însușește etica bogomilă. Catharismul radical este asociat de Culianu cu
origenismul.

Sf. Epifanie îi combate pe călugării adversari ai lui Origen. Aceștia îi reproșau lui
Origen următoarele:

1. „Trupul învierii nu este identic cu trupul de carne”.

2. Subordinaționismul.
3. Credința că sufletul uman preexistă în formă de îngeri și de puteri care au comis
păcate și au fost închise în trupuri pentru a fi pedepsite.
4. Faptul că profesa doctrina platonică a trupului mormânt. Sufletul se răcește
atunci când ajunge în hainele de piele.
Ieronim adaugă alte trei puncte:

1. Interpretarea alegorică a Paradisului.

2. După alungarea din Rai omul a pierdut asemănarea cu Dumnezeu.

3. Apele de deasupra cerului ar fi puteri spirituale în timp ce acelea de pe pământ și

de sub pământ ar fi puteri demonice. Soarele,luna și stelele sunt suflete raționale, odinioară
netrupești, supuse acum coruptibilității din care vor fi eliberate odată.

Teofil al Antiohiei:

1. Trupurile înviate nu sunt incoruptibile și trebuie să suporte o a doua moarte

pentru ca substanța corporală să fie distrusă.

2. Hristos va fi răstignit a doua oară din cauza demonilor și a crimelor comise de

ființele superioare.

*Contestau atotputernicia lui Dumnezeu și erau encratiți.

Anumite puncte din doctrina lui Evagrie Ponticul au devenit foarte importante
pentru catharii radicali:

61
 1. Pluralitatea lumilor. Există o lume a oamenilor, o lume a îngerilor și o lume a
demonilor.
2. Orice natură rațională căzută posedă un trup, fie că e vorba de îngeri, de demoni
sau de oameni.
3. Păcatul produs în prima creație a naturilor inteligibile provoacă o a doua creație:
lumea vizibilă și creația trupurilor.
4. Același Dumnezeu creează trupuri și lumi pentru a face posibilă reurcarea de la
început.
5. Crearea trupurilor a fost precedată de o judecată, urmată de altele, cea din urmă
provocând dispariția definitivă a corporalității.
6. Trupul învierii va avea formă sferică precum androginul lui Platon.

În Catharismul moderat derivat din bogomism există următoarele idei origeniste:

preexistența sufletelor, subordinațianismul, trupul-mormânt, hainele de piele

Alt mit catharian care s-ar putea explica prin origenism este faptul că astrele au
corp provocat de păcat și ideea împreunării lor.

Analogiile între catharismul radical și origenism sunt atât de numeroase încât se

poate realiza că primul este o deformare a celui de-al doilea. Transformarea aceasta trebuie
atribuită unor cercuri intelectuale rafinate bizantine, nu latine, ca și în cazul
bogomilismului. Misterioasa Biserică din Dragovița de unde ar proveni învățătura
albinezilor ar putea face acest amestec straniu de origenism, bogomilism și maniheism care
va forma doctrina catharilor radicali.

Catharismul occitan sau provensal. Un fost inchizitor pe nume Jaques Fumier

devenit Papa Benedict XII ne oferă informații complete despre ultimul mare Perfect cathar
din sudul Franței: Pierre Authiere. Bogat și cultivat, în urma unei revelații pleacă în
Lombardia în vederea propovăduirii mântuirii.

Toate sufletele și spiritele sunt făcute de Tatăl ceresc. Diavolul pătrunde în Rai prin
înșelăciune și le convinge că soarta lor nu este bună datorită supunerii față de Tatăl. Dacă
vor să i se supună lui și să îl urmeze le va oferi bogății și femei/bărbați (după caz).
Amăgite, sufletele și spiritele merg după el, căzând din cer, nouă zile și nouă nopți. Tatăl
nu observă de la început, dar când observă astupă gaura prin care cădeau cu piciorul,

62
spunând celor rămași că dacă se mai mișcă nu vor mai avea pace și odihnă. Sufletelor
căzute deja le spune „Duceți-vă pentru un timp” pentru că vor reveni în cer înainte de
sfârșitul lumii. Diavolii introduce aceste suflete în îmbrăcăminte corporală și nu mai vor să
părăsească trupurile. Și aici funcționează transmigrarea: un cathar își amintește că a fost cal
și își găsește potcoava între două pietre; dar după ce se încarnează într-un bun creștin se
poate întoarce în cer.

Și catharismul provensal profesează același fantaziasm bogomil. Hristos nu a fost

niciodată adumbrit de ceva atât de abject ca pântecul unei femei. Catharii radicali refuză
crucea, icoanele și botezul în apa materială. Refuză căsătoria, euharistia, sărbătorile și
Învierea. Vegetarianismul se impune pentru cathari din două motive: primul este moștenit
de la bogomili care interziceau hrana moștenită din înmulțire naturală, iar al doilea are
legătură cu metensomatoza: există pericolul mâncării propriilor rude în cazul celor care
mănâncă fereza sau hrană de animale feroce. Peștele nu este interzis deoarece sunt generați
fără acuplare. Nu au spirit din moment ce nu au sânge și sunt marcați de caractere
respingătoare (legeza) ca și reptilele și nevertebratele. Pentru acest motiv, spiritele nu se
întrupează în ele. Oamenii care mor neinițiați prin punerea mâinilor își condamnă sufletele
la reincarnare în animale lipsite de rațiune sau chiar în păsări și trec dintr-un trup în altul.

Cele trei principii negative ale Perfecților cathari sunt următoarele:

1. In nullo cazu jurant

2. Nullo modo occidere

3. Non tangunt aliquam mulierem

Dezacordul între radicali și monarhieni este produs de semnificația pe care o dau

termenilor creator și factor. Pentru moderați, Dumnezeu este creator a tot ce există,
inclusiv materia primordială, iar diavolul este factor, dar cu voia lui Dumnezeu. Radicalii
afirmă că factor și creator sun echivalenți, principiul rău îndeplinind ambele roluri, în timp
ce principiul bun este creatorul unei lumi fără nicio legătură cu lumea. Trebuie semnalizat
și caracterul dualist al catharilor monarhieni, dar pentru că celelalte trăsături ale catharilor
moderați nu pot fi întâlnite în religiile dualiste, pot fi considerați pseudo-dualiști. Mai greu
de definit este dualsimul radicalilor bazat pe origenism și, după alți autori, pe unele din
scrierile lui Augustin. Catharismul occitan de la încep sec. XIV nu mai este radical de

63
vreme ce depinde de doctrina bisericii lombarde din Bagnolo sau a francezilor care este
monarhiană.

În ceea ce privește exegeza vechiului și a noului testament, majoritatea catharilor îl

confundă pe Dumnezeul VT cu diavolul. Școala lui … acceptă ambele testamente, dar,
într-un univers paralel, nu în această lume rea. Această teză este contribuția cea mai
interesantă pe care catharismul o aduce sistemului. Este depășită exegeza inversă, Culianu
vorbește de o inversare a inversării. Biblia este absolut falsă în privința acestei lumi, dar
este absolut adevărată în privința altor lumi la care se referă povestirile cu caracter istoric
din VT și NT.

1. S-ar putea spune că idealul catharului era dispariția umanității prin sinucidere și
prin refuzul de a avea copii. Preferau căsătoriei desfrâul.
2. Pentru acest motiv, la 22 dec 1022 are loc prima execuție prin ardere pe rug fără
ca răspândirea să fie împiedicată astfel.
3. La cererea lui Inocențiu al III-lea, Sf. Dominic (1170-1221) instituie ordinul
fraților predicatori, fără ca avântul mișcării să fie stopat.
4. În nov 1207, Papa proclamă cruciada împotriva albigenzilor și războiul durează
din 1208 până în 1230 când Biserica Cathară își încetează existența.
5. Sinistra cruciadă împotriva albigenzilor a fost singura cruciadă victorioasă.
Principala consecință religioase fiind creșterea puterii inchiziției.
6. Alături de urmările politice, există și o consecință culturală. Succesul fără
precedent al misionarilor cathari reprezintă prima pătrundere masivă a ideilor orientale în
Occident, atât în mediul țărănesc, cât și printre nobili și meseriași.

Analiză sincronică

Singurul lor păcat a fost gândirea, oamenii aceștia sunt campioni ai gândirii
libere. Astfel, dintr-un sâmbure, gnoza se preface într-un arbore care începe să se ramifice
perpetuu, deși persecutați până au fost eliminați din Occident, sistemul nu a murit,
manifestând o perenitate teribilă. Culianu spune că nu există un adevăr mai adevărat decât
altele. Strânsa legătură dintre credințele și teoriile umane este comparată de Culianu cu
jocurile oamenilor și în special de datul cu zarul. Numai rațiunea omului este temei a toate.
Ea poate face din Rai Iad și din Iar Rai. Alternativa între sau pentru două principii era
unica posibilă pentru că sistemul dualist nu conținea încă posibilitatea anulării

64
transcendenței. Această posibilitate s-a revelat spiritului european doar la sfârșitul sec. al
XVIII-lea.

La întrebarea Unde malum?, dacă se postulează două principii, răul este etern ca și
binele, dacă se postulează un principiu, răul provine din bine și pentru a-l explica este
nevoie de îngerul căzut, prezent în toate religiile. Atitudinea față de VT a fost provocată de
distincția paulină între lege și har, toate alternativele sunt justificate logic. Exegeza inversă
și inversarea inversării activează alegeri multiple pornind de la Facere. Dualismele sunt
rezultatul acestui proces și din această perspectivă sunt sincrone. Tendința lor este de a se
reproduce la infinit producând fisuri în contextul adevărurilor acceptate de majoritate.

Nihilismul

1. Nihilismul își propune negarea radicală a unui sistem de valori. Numele i se trage
de la nihil=nimic. Inițial s-a referit la polemicile împotriva criticismului kantian și ale lui
Hegel, iar apoi sensul a fost extins pentru a defini orice filozofie care neagă posibilitatea
cunoașterii realității precum și susținerea caracterului nefundat al eticii tradiționale
definind o atitudine de negare absolută. Termenul apare în limbaj la finele secolului XVIII
și pentru că era un oaspete neliniștitor este folosit mult și în zilele noastre.

2. Ca sistem cultural și de gândire, a fost nuanțat de Nietzsche, fiind legat de

celebra problemă a morții lui Dumnezeu („Știința veselă”, 1882). Nietzsche proclamă
moartea lui Dumnezeu; el își imaginează un nebun într-o lume în care cei mai mulți nu mai
credeau în El. Într-o piață, întrebând de Dumnezeu, nebunul primește răspunsuri cum că
„Nu mai este, a plecat, s-a ascuns”, iar nebunul spune că „Noi l-am omorât pe Dumnezeu”,
adică Transcendența care a dominat cultura europeană între sec. I - XVIII și-a pierdut
eficiența, nemaiputând fi o sursă de energie vitală și de creativitate. Moartea lui Dumnezeu
presupune eliberarea omului de transcendență, dar ceea ce este lipsit de transcendență este
neantul (nihil-ul catharilor). Pierderea brutală a tuturor valorilor tradiționale bulversează
întreaga istorie a umanității și pentru a face față, omul trebuie să se depășească pe sine,
tinzând spre supra-om. Nevoia de adevăr este animată de voința de putere. Nietzsche spune
că nu trebuie să evităm erorile, ci să ne examinăm cum apar erorile; eroarea este condiția
funciară a vieții, deci nu trebuie evitată. Principalul instrument prin care omul descoperă
esența adevărul este arta. Ceea ce numim obiecte ale cunoașterii este de fapt ficțiune, de

65
vreme ce lumea se transformă perpetuu, nimic nefiind identic cu sine și permanent20.
Greșeala de a crede că există realități eterne și definibile este condiția vieții și a cunoașterii.
Contestarea moralei creștine are la bază nihilismul.

3. Pentru a ieși din impas, unii au propus acceptarea rațiunii ca substitut al

transcendenței. Rămâne alternativa de a considera nihilismul o putere activă. Pentru
Nietzsche asta înseamnă să construiești dărâmând sau o construcție care constă în
distrugere: a deconstrui. Ideile lui Nietzsche sunt preluat și dezvoltate de Martin
Heidegger. El spune că „dacă Dumnezeu a murit, nu mai există o normă obiectivă după
care omul se poate conduce sau orienta, neantul devenind lege fundamentală. Odată ce
nihilismul este instalat, omul nu mai poate răspunde întrebării „Ce este ființa?”, omul
limitându-se la ființare. Deși își pune problema sensului ființei, numai omul poate face
abstracție de lume, gândindu-se și la ceea ce este în afara ei. Moartea este orizontul omului,
omul definit ca ființă spre moarte, și face din angoasă o realitate de care omul poate scăpa
numai prin inautenticitatea unei vieți ordonate după cotidian sau după ceea ce el numește
grijă. Postulând ideea că existența precede esența, existențialismul afirmă că omul este
fundamentul ultim al oricărei valori și al oricărei ființe. Tehnica este forma extremă a
uitării ființei, prin care omul devine stăpânul naturii, adică ia locul transcendenței.”
Experiența existențialistă se desfășoară evident sub semnul gnosticismului.

4. Albert Camus („Exilul și împărăția”, „Străinul”, „Căderea” – nu sunt decât

expresii gnostice) afirmă că refuzul lui Dumnezeu face lumea absurdă, dar conștientizarea
absurdului lumii nu trebuie să derapeze în refuzul ei disprețuitor, ci trebuie să promoveze
revolta. Subiectivitatea este singurul for de care depind sensul sau refuzul sensului. Pentru
acest motiv, unii cercetători asimilează nihilismul cu anarhia.

5. Starea căreia i se acceptă conceptul modern de nihilism este inversul celei

constatate la toate dualismele studiate. În sistemele dualiste, falsa transcendență trebuie
demascată și distrusă, cea adevărată neavând nicio legătură cu lumea aceasta. Aici este
vorba de un nihilism metafizic. Nihilismul modern se caracterizează prin trăsătura sa
antimetafizică. Sfera valorilor (meta-sistemul) este legată în afara valorilor lumii acesteia.
Dacă meta-sistemul care garanta sensul sistemului nu mai funcționează, sistemul nu mai
are nicio valoare și suportă un proces de eliberare în neant, sau neantul ia locul

20
Progresul autentic nu face rău nimănui, în nici un context.

66
transcendenței. Astfel, nihilismul metafizic prezent în sistemele gnostice postulează, iar cel
antimetafizic modern descoperă că sistemul nu poate să aibă nicio valoare fără existența a
ceva pe care să se întemeieze valoarea.

6. Deși nihilismul metafizic gnostic este contrariu nihilismului modern, ambele

dărâmă aceeași transcendență. Pentru nihilismul modern, transcendența este exprimată prin
Biblie și prin platonismul pentru popor (cum numesc unii Creștinismul), în timp ce pentru
dualismele occidentului falsa transcendență. Așa se explică activitatea anticreștină și
producția anti-biblică pe care nihilismul metafizic și cel antimetafizic le au în comun.

7. La începuturile epocii moderne, și fără nicio legătură cu dualismele precedente,

sistemul exegezelor inverse a VT s-a reactivat și continuă să se reproducă de parcă n-ar
exista soluție de continuitate între generațiile romantice din sec. XIX și dualiștii activi din
sec I și până în sec XVI. Apare un concept nou: nihilism-romantic, prezent în literatură.

Drumul îl deschide John Milton (1608-1674) printr-o lucrare „Paradisul pierdut”

(1667). Milton situează tradiția mitologică la marginea Bibliei. Satana este prezentat ca
având o măreție dramatică, rămânând totuși adversarul invidios al lui Dumnezeu -
Atotputernicul.

William Blake scrie și el „Prima carte a lui Urizen” (1794) în care combină Geneza
cu mitologia greacă. Urizen este o ființă teribilă primordială, sinonimă cu Creatorul biblic.
Măsoară timpul și spațiul în tenebrele sale de nouă ori desfășurate, zilele creației fiind o
cădere în șase etape.

În 1820 apare „Prometeu descătușat” al lui Percy B. Shelley. Acest autor îl

înlocuiește pe Satana cu Prometeu. Se constată și aici aceeași revoltă împotriva
Dumnezeului biblic, care e numit Jupiter. Acest Jupiter este un tiran neînsemnat care îl
înlănțuiește din răutate și invidie pe Prometeu. Mai puternice decât el sunt acele divinități
care guvernează viața oamenilor: Fatalitatea, Timpul, Norocul, Întâmplarea și Schimbarea.
Lor, nu zeului suprem, li se supun toate. Hercule sfărâmă lanțurile lui Prometeu,
despotismul lui Jupiter este înlăturat, apare domnia iubirii și a libertății, o Republică a
eonilor hipercelești în jurul unui Dumnezeu necunoscut care își va arăta mulțumirea printr-
un glas anonim. Dumnezeul biblic care a constituit meta-sistemul civilizației occidentale
este eliminat complet și faptul provoacă strigăte de bucurie.

67
 Celebrul George Gordon Byron, în 1821 scrie „Cain, un mister”. În această
lucrare Satan - Lucifer nu mai este rebelul care vrea să pângărească opera divină, ci lasă
cititorul să hotărască dacă Lucifer l-a înșelat pe Cain sau i-a deschis ochii. După părerea
lui, un Dumnezeu care a făcut lumea rea și omul muritor nu poate fi un Dumnezeu bun.
Lucifer îi dezvăluie lui Cain că există o altă putere în afară de Dumnezeu: el însuși. Poate
deveni nemuritor dacă acceptă să-l venereze pe Lucifer în schimbul cunoașterii. Ca să
ajungă nemuritor, Cain trebuie să își transforme intelectul ca el să devină centru al
lucrurilor dimprejur. Cain află că nu numai lumea aceasta este rea, ci și alte multe lumi.
Fiind ne-atotputernic și tiranic, Dumnezeu nu se poate reproduce decât în creaturi
imperfecte pe care încearcă să le înșele continuu, ascunzându-le taina supremă a
Universului: viața este sinonimă cu nefericirea. Omul devine el însuși numai dacă accepta
ideea decadenței unui sistem de valori (creștinismul) și lumea care promovează asemenea
valori.

Cazul poetului Giacomo Leopardi: îl ruga pe Artizanul lumii, Ahriman, dăruitorul

tuturor relelor, să îi taie firul vieții înainte de a împlini vârsta de 35 de ani. De la acesta s-a
multiplicat ideea că divinitatea nu poate fi înfrântă decât prin moarte (suicid). Nefericirea
și precaritatea omului sunt incompatibile cu ipoteza unei cauze inteligente aflate la originea
creației. Pentru acest motiv, subiectul său predilect este meditația asupra sinuciderii. „Totul
este rău, asta înseamnă că existența în ea însăși este rea și îndreptată spre rău. Nimic nu
este bun decât neființa.” Răul aparține în mod esențial naturii lui Dumnezeu. Acest
Dumnezeu a pus totuși în om un grăunte de plăcere: erosul, repede preschimbat în tortură.

Romantismul francez provoacă renașterea literară a maniheismului și a

catharismului. Victor Hugo scrie o lucrare intitulată „La fin de Satan” (1886), inspirată de
mitologia gnostică. Practica și spiritismul, iar la o ședință primește vizita nocturnă a unei
fantome credincioase (Doamna albă) și care îi spune: „Dă viață operei tale de nălucă; fă-o
completă, umple-o de oroare, de fulgere și trăsnete, de clocote. Aruncă în ea broaște
râioase, șerpi, păianjeni, lilieci, omizi, scorpioni, făpturi imunde, ființe blestemate”. La
aceleași ședințe i se arată și Iisus, care critică creștinismul, insistând asupra absenței lui
Dumnezeu. Îi vorbește despre iertare și Hugo se hotărăște să scrie poemul „Satan
pardonné”. Între Dumnezeu și Satana există o legătură de iubire, dar și de ură. Satana ar
reuși să distrugă creația unui Dumnezeu lipsit de atotputernicie, dar nutrește pentru el o
reală afecțiune, detestând tenebrele în care este constrâns să locuiască. Pe măsură ce este
copleșit de deșeurile activității sale destructive, Satana își sporește violența asupra lui

68
însuși. Cade din cer timp de 15000 de ani și cuvintele lui „moarte”, „infern”, „minți” se
întrupează în Cain, Sodoma și Iuda, iar scuipatul în Baraba. Ca să se răzbune pe Dumnezeu
o creează pe Isis-Lilith – Anima mundi, prima femeie a lui Adam care ia în stăpânire
metalele și mineralele. Când Dumnezeu vrea să distrugă lumea, substanțele lui Lilith Îl
împiedică. „Lumea este un eșafod, eu sunt călăul sumbru și îl execut pe zeu”, amenințând
că va veni ziua când Dumnezeu va muri. „Creația și contra-creația sunt în echilibru.
Paradisul tău e doar o cumpănă la ocna mea”. Dumnezeu cunoaște nefericirea lui Satana și
încearcă un gest de împăcare. O trimite pe propria fiică, îngerul libertate, creată dintr-o
pană de înger, cu o propunere onorabilă. Pentru ca Edenul să se întoarcă, lumea trebuie să
fie mai întâi distrusă, Satana putând astfel să urce în cer. Satana acceptă, Dumnezeu îl iartă
și conflictul încetează.

Pe aceleași coordonate se înscrie și Eminescu. El retrage proiecțiile din planul

transcendent pentru a le investi în ecosistemul… Dumnezeu este lipsit de putere și oamenii
se aseamănă cu el. fericirea echivalează cu non-existența. Oamenii se aliază cu Satana,
singura forță capabilă să aducă odihna prin moarte.

Donatien Alphonse-François, Marchiz de Sade (de la el provine sadismul).

Impune ideea că esența legilor naturii constă din groază, distrugere și suferință. Eroi săi
acționează cu cruzime și fără scrupule, interesați exclusiv de satisfacerea instinctelor și
pasiunilor anormale. Lupta lui Sade și a urmașilor lui este împotriva umanității.

Goethe în „Faust” îl prezintă pe diavol sub chipul lui Mefisto, un spirit care vrea
mereu răul, dar în mod paradoxal sfârșește făcând binele. Prin forța iluminatoare pe care o
exercita asupra lui Faust este conservatorul creației lui Dumnezeu. Mefisto este adversarul
lui Dumnezeu, iar Faust victima uneltirilor diavolești. Cu ajutorul răului, omul poate obține
ceea ce justiția divină nu îi poate garanta.

Eliphas Lévi (1810-1875) primul care face distincție între Lucifer și Satana.
Lucifer este cel care luminează, iar Satana este personificarea tuturor greșelilor și
slăbiciunilor. Prin Lucifer împlinește Dumnezeu planul de mântuire al lumii.

Charles Baudelaire – satanist literar, posedat de ideile lui Sade. Femeia este un
animal care se conduce și trăiește după legile instinctului. Satana este stăpânul materiei
pervertite. Așa se explică răul prezent în om. Orice relație cu Dumnezeu este o

69
imposibilitate logică. În „Les fleures du mal” îi dedică Satanei o lungă litanie lirică
preamărindu-l ca pe un dumnezeu.

Thomas Mann scrie „Doctor Faustus”. Îngerul otrăvit îl convinge pe eroul

romanului că bucuriile și chinurile nu le mai poate obține decât cu sprijinul diavolului.
Acesta îi vinde în schimbul sufletului 24 de ani geniali și diabolici, o existență
extravagantă, care pendulează perpetuu între inspirație și depresie, între răceala de gheață
și incandescență năucitoare.

Anatole France scrie o carte „Revolta îngerilor”, laitmotivul fiind capacitatea de

dedublare a diavolului care renunță la victoria asupra lui Dumnezeu, pentru că dacă ar fi
mers până la capăt s-ar fi produs o schimbare a rolurilor: el ar prelua însușirile contestate
ale lui Dumnezeu, iar Dumnezeu detronat ar accede spre calitatea de învățător al lumii.

70