Probleme si dificultati in educarea copiilor: COPILUL

INCAPATANAT, OBRAZNIC, GROSOLAN, CARE

VORBESTE URAT etc. Cum luptam cu obiceiurile proaste
de comportament ale copilului?
Publicat pe 26 Nov 2014 | Categorii: Ce este pacatul?, Educatia crestina/ Copiii in Biserica,
Psihologie si psihoterapie duhovniceasca, Vremurile in care traim | | Print
VEDETI SI:

 Rugaciune catre Sfantul Cuvios Stelian, ocrotitorul copiilor si al mamelor

 RUGACIUNI PENTRU COPIII NOSTRI

***

 PARINTI SI COPII (I): Arhim. Simeon Kraiopoulos despre FERMITATE,

RABDARE SI CONSECVENTA IN EDUCATIA COPIILOR. De ce parintii buni
NU trebuie sa cedeze capriciilor celor mici?
 PARINTI SI COPII (II): Despre rasfat sau slabiciunea si mila nepotrivite fata de
copiii nostri. PARINTII TREBUIE SA INVETE LECTIA SANATOASA A LUI NU

***
 Tatiana L. Sisova, Probleme şi dificultăţi în educarea copiilor. Îndrumar pentru
părinţi:

Încăpățânarea

În ultimul timp a crescut brusc numărul plângerilor părinţilor pe tema încăpățânării copiilor. Şi
dacă mai demult părinţii (sau măcar unul dintre membrii familiei) recunoşteau deseori că,
de fapt, copilul lor este un răsfăţat, acum acestei teme i se dă o bază ştiinţifică şi
psihologică.

Se întâmplă să auzim:

– Copilul nostru nu ascultă deloc. Este indiferent la toate şi nimic nu acţionează asupra lui.

Explicaţiile acestui comportament sunt din cele mai diferite: de la genetică până la… poluare.
Da, da! O asemenea afirmaţie a făcut-o nu demult o mamă care povestea despre
comportamentul fiicei sale, adolescentă. Din cele relatate de ea rezultă că aproape toţi colegii
fiicei se comportă astfel.

– Eu, împreună cu celelalte mame, nu reuşim să înţelegem care-i cauza. Se spune că acum
mulţi părinţi se plâng. Îşi cresc copiii, depun efort, investesc în ei, iar apoi, dintr- odată, totul
se duce de râpă. Probabil poluarea e de vină. Am citit undeva despre asta.

S-a constatat, ce-i drept, că în şcoala vecină copiii sunt altfel: studiază mai mult, frecventează
diferite cercuri, nu-i înjură pe adulţi. Cu toate acestea, poluarea este aceeaşi şi şcoala se află pe
strada paralelă.
Despre cauzele încăpățânării copilăreşti vom mai discuta puţin mai târziu. Acum însă vreau să vă
atrag atenţia asupra unei trăsături foarte interesante a unor asemenea copii. Ea nu se află la
suprafaţă, dar, dacă vom săpa mai adânc, negreșit vom descoperi:

Copiii încăpățânați sunt rareori independenți

Pare ciudat? La prima vedere, da.

Căci ei insistă să procedeze în felul lor. Dar aici este şi esenţa: încăpăţânarea nu are nici o
legătură cu adevărata independenţă!

Vă voi explica printr-un exemplu. Băieţelul Vanea, în vârstă de şase ani, „nu suportă nici o
presiune din partea părinţilor”. Mai mult de atât, se crede superior tuturor: le vorbeşte de sus
celor din familie, pe un ton de comandă, mai-mai că se repede asupra părinţilor cu pumnii.
Şi trebuie să-i recunoaştem puştiului meritul: obţine tot ce-şi doreşte, iar familia îi cântă în
strună! Cu toate acestea, Vanea este total neputincios în viaţa de zi cu zi. Să iasă afară este
pentru el o mare problemă, deoarece nici nu ştie să se îmbrace singur. Iar de vreun ajutor prin
casă nici nu se pune problema. Şi despre ce ajutor poate fi vorba, dacă el nu e în stare să se
îngrijească pe sine însuşi? Nu poate nici să se joace singur, ba chiar adoarme doar în prezenţa
adulţilor, deoarece îi este frică să rămână de unul singur în cameră.

Ajuns la şcoală, un asemenea Vanea va învăţa, cu chiu cu vai, să-şi încheie nasturii de la cămaşă
şi să-şi lege şireturile de la ghete (deși nu este prost). Spre deosebire de colegii săi de aceeaşi
vârstă, el nu-şi va face temele de unul singur şi nici nu-şi va pregăti ghiozdanul. Chiar şi temele
pentru acasă va trebui să le afle mama prin telefon, fiindcă pe Vanea nu vei putea conta în nici o
situație serioasă. Colegii săi vor merge singuri la şcoală, iar Vanea va fi dus de mânuţă încă mult
timp, căci nu se ştie pe unde va ajunge, aşa că e mai bine să nu riscăm!

La vârsta adolescenţei va chiuli de la şcoală şi nechibzuinţa lui va lua asemenea proporţii, încât
cei din jur, cel mai probabil, se vor întreba: oare la ce nivel este intelectul său? Oricât i-ai explica
ce urmări poate avea un asemenea comportament, Vanea tot nu va pricepe. Deşi, în realitate,
intelectul nu are nici o legătură. Pur şi simplu, Vanea nu a fost încă pedepsit pentru purtările
sale. Din contră, el și-a însuşit foarte bine ideea că iese din toate basma curată, iar, dacă e
aşa, atunci de ce s-ar îngrijora? Părinţii îl vor ameninţa cât îl vor ameninţa, după care vor
merge la şcoală şi vor îmbuna profesoarele şi totul va fi în regulă. Dacă nu vor reuşi totuşi să le
îmbuneze cu un anumit motiv, vor inventa altceva… Doar nu e pentru prima dată!

Peste puţin timp Vanea va fi matur, deşi în suflet e acelaşi copil dependent şi preşcolar
capricios. Ce fel de familie va avea un asemenea om? Va fi capabil să-şi asume răspunderea
pentru o altă viaţă? Căci el nici cu a sa nu se poate descurca. Orice ar face un asemenea
om, vinovaţi vor fi mereu alţii. Şi nereuşitele proprii (care sunt nenumărate la astfel de oameni)
nu le va explica prin lenea, neglijenţa şi neghiobia lui, ci prin uneltirile vrăjmaşilor şi prin
circumstanţele fatale. Pe lângă acestea, va călca tot mai des „pe alături”: în beţie, în droguri,
în afaceri dubioase şi în curată hoţie. Pe scurt, prognoza, după cum spun medicii, nu poate fi una
îmbucurătoare. Putem spera, bineînţeles, că viaţa îl va învăţa vreodată minte pe un
asemenea om. Dar dacă nu? Şi chiar dacă-l va învăţa, oare nu va plăti un preţ prea mare?

Urmările încăpățânării

În afara celor enumerate mai sus (infantilismul, eşecurile din viaţa personală, adeseori
nerealizarea profesională, comportamentul antisocial), aş vrea să subliniez în mod special dauna
pe care încăpățânarea o aduce dezvoltării copilului – uneori şi fizice, deoarece copilul
încăpăţânat riscă să intre în situaţii care au ca rezultat traume sau mutilări. Aproape sigur,
în orice caz, va fi afectată dezvoltarea intelectuală şi emoţională.

Poate părea ciudat. Cum aşa? Parcă aceşti copii încăpățânați îşi arată mai mult individualitatea,
ceea ce înseamnă că sunt mult mai predispuşi spre experimente, spre priceperea a ceva nou… Şi
acest lucru nu ar fi decât ceva firesc. Dar neavând voinţă pentru a învinge greutăţile,
asemenea copii preferă să meargă doar pe acelaşi drum, făcând numai ceea ce nu le
îngreunează viaţa (de regulă, distracţiile).

Şi apoi, dezvoltarea are loc atunci când omul are anumite modele pe care să le imite,
idealuri spre care să tindă. Dacă în afară de propria sa persoană, la care ţine foarte mult, el
nu are alte idealuri, atunci nu va exista nici o dezvoltare. De ce ar tinde spre ceva anume,
atunci când are totul? De ce s-ar ocupa de autoperfecţionarea sa, dacă el şi aşa este în culmea
perfecţiunii?

Desigur, în realitate refuzul total al unui ideal este un mit. Oamenii sunt făcuţi în aşa fel, încât
nici nu pot trăi fără un ideal. Şi un copil încăpățânat va avea idealurile sale (mai exact,
„idolii” săi). De obicei, aceştia
sunt cei mai „duri” actori de film, care cu ajutorul pumnilor şi al rafalelor de gloanţe de
automat îşi rezolvă toate problemele, cântăreţii de muzică rock cu intelect de nivelul
primatelor şi cu diferite predispoziţii sexuale patologice, „tovarăşii” pe jeep-uri, punkerii,
rockerii şi alţii. Însă unde va ajunge imitând asemenea idoli? Căci ei sunt cu mult mai
indisciplinaţi decât el. Deci în perspectivă nu-l aşteaptă o dezvoltare, ci degradarea.

Copilul încăpățânat cade într-o capcană: în originalitatea şi independenţa sa. Cu cât trece timpul,
cu atât mai mult rămâne în urma colegilor săi şi va deveni din ce în ce mai puţin interesant: un
exemplar tipic cu calităţi şi trăsături standard. Uitaţi-vă la adolescenţii care se distrează prin
curţile blocurilor, prin locurile de joacă pentru copii sau prin pieţele publice ale oraşului.
Cât de asemănători sunt ei, cu toate că fiecare tinde să se evidenţieze în vreun fel: unul are
trei cercei într-o ureche, altul patru, unul are părul vopsit în portocaliu, iar altul în verde.

De ce părinţii permit acestea?

Da, oare de ce? De ce – înţelegând în sinea lor ce urmări dramatice poate aduce anarhismul
copiilor dezmăţaţi – majoritatea părinţilor nu este în stare să-şi potolească odraslele la
timp?

Dezlegarea misterului neputinţei părinteşti, după părerea mea, îşi are rădăcinile în două
circumstanţe. In primul rând, încăpăţânarea este confundată adeseori cu libertatea,
independenţa, descătuşarea. In plângerile părinţilor referitor la faptul că nu se mai descurcă cu
copilul lor, de cele mai multe ori se simte o mândrie ascunsă: iată, chipurile, cât de iubitor de
libertate este fiul meu! Nu cum suntem noi… Noi am crescut timoraţi, constrânşi şi acum
suntem nevoiţi să scoatem robul din noi, puţin câte puţin. Dar copiii noştri sunt altfel, ei încă de
mici se simt unici, fără seamăn, personalităţi libere.

Uneori se ajunge până la lucruri scandaloase: un „iubitor de libertate” de numai cinci ani îi
vorbeşte urât unei femei în vârstă, care i-a făcut o observaţie întemeiată, iar mama sa stă
alături, înmărmurită din cauza „descătuşării” lui. (La şcoală, ce-i drept, atât ea, cât şi copilul
vor culege roadele unei asemenea „pedagogii libere”) Dacă la începutul perestroikăi [Doctrină
ideologică iniţiată de Mihail Gorbaciov care preconiza un socialism democratic cu faţă umană,
prin restructurarea sistemului sovietic., n.tr) mulţi părinţi şi profesori renunţau cu bucurie la
„metodele autoritare" de învăţământ, mai târziu însă, îngrozindu-se din cauza urmărilor
acestei renunţări, s-au grăbit să readucă în multe şcoli disciplina strictă. Acum până şi
liceele de elită insistă în mod deosebit asupra nivelului înalt al cerinţelor fată de
cunoştinţele si de disciplina elevilor, pricepând că tocmai acestea se bucură din nou de
apreciere in rândul părinţilor.

In al doilea rând, adulţii merg pe calea

celei mai mici împotriviri. Ceea ce înseamnă că nu se deosebesc cu mult de fiii şi fiicele lor.
Copilului lor îi este mai uşor să facă scandal decât să adune jucăriile, pe când pentru ei este
mai uşor să nu se implice decat să dea dovadă de o anumită tărie în cazul dat. Cu alte
cuvinte, părinţii înşişi duc lipsă de un potenţial volitiv şi de o reală matură independenţă.
Trec propria răspundere pe seama altcuiva: pe pedagogi, pe psihologi, pe medici, pe
poliţişti.

Nu demult s-au prezentat la mine, pentru consultaţie, o femeie tânără cu fiul său de vârstă
preşcolară. Băiatul nu avea nici un fel de dereglări psihice, însă era foarte răsfăţat. Atât de
tare, încât un om obişnuit ar fi crezut că este bolnav. În ultimul timp, încăpăţânarea copilului
a început să depăşească orice limite şi mama s-a îngrijorat. Când am vorbit despre faptul că şi
comportamentul fiului ar trebui să se încadreze în anumite tipare, ea a declarat categoric
că nu este în stare să facă acest lucru, că are o fire extrem de blândă şi convingerile nu-i
permit acest lucru.

- Dar este destul de periculos să-l lăsaţi în voia soartei, am contrazis-o eu. Dacă el acum nu
recunoaşte nici o autoritate, ce se va întâmpla în adolescenţă? Băiatul ar putea pleca de acasă,
s-ar putea împrieteni cu consumatorii de droguri...
- Sunt convinsă ca va încerca să se drogheze! a dat mama din umeri. Şi noi nu vom putea face
nimic în această privinţă. Numai să nu se obişnuiască...

Ce poţi să-i mai spui? Băieţelul ei, probabil, nici măcar nu cunoaşte cuvântul „droguri", iar
ea a şi hotărât că este neputincioasă. Şi, cel mai important, consideră că este în firea
lucrurilor!

Aşa că, de cele mai multe ori, iresponsabilitatea copiilor este o trăsătură moştenită. Dacă adulţii
doresc cu adevărat să schimbe situaţia, trebuie să înceapă cu ei. Pare simplu la prima vedere,
însă în realitate este foarte complicat, căci a ne schimba pe noi înşine e cel mai greu. Cum se
spune: vedem paiul din ochiul celuilalt, dar nu şi bârna din ochiul nostru.

Fericirea este atunci când eşti înţeles

- Totuşi, cum deprindem copilul cu independenţa? veţi întreba.

Întâi de toate, este necesar să încercăm să ne punem în locul lui, pentru a pricepe de ce se
revoltă, refuzând să îndeplinească cerinţele adulţilor. Poate este o încercare de a-şi
manifesta cumva „eul" său? De cele mai multe ori, părinţii care se plâng de încăpăţânarea
copiilor (în special mamele) îi supraveghează şi nu le permit să facă nici un pas fără permisiunea
lor. Îmi aduc aminte că o mamă îi dicta fiului ei de şapte ani când să meargă la toaletă. Iar la
observaţia psihologului că un copil, la această vârstă, este în stare să determine singur dacă are o
asemenea necesitate, ea a declarat că fiul ei este încă prea mic şi nu este independent.

Un copil constrâns de părinţi exagerat de grijulii va considera sarcinile din partea adulţilor
drept un atentat la libertatea lui şi va încerca să evite îndeplinirea lor. Aşa că trebuie să
luptăm împotriva grijii exagerate şi să reducem numărul observaţiilor, oferind astfel fiului
sau fiicei un spaţiu mai mare pentru a-şi manifesta „eul" şi atunci multe se vor rezolva de
la sine.

Nu de mult, la şedinţele noastre a fost adus un băiat de 6 ani. Mama sa se plângea din cauza
încăpăţânării lui tot mai mari şi a exceselor lui de agresivitate. La şedinţe însă el se manifesta
total diferit. Kolea era ascultător şi îndeplinea cu mare plăcere rugăminţile noastre şi temele,
arzând de nerăbdare să facă pe plac: ridica jucăriile căzute, ne ajuta să aşezăm scaunele, le ceda
fetelor rândul. Copiii la această vârstă nu au deprins încă „arta" ipocriziei. De obicei, la lecţiile
noastre, copiii se deschid repede şi atunci iese la iveală adevărata lor fire, mai ales dacă în
caracterul lor există într-adevăr încăpăţânare. Totul va ieşi la suprafaţă fără întârziere. De
asemenea, am aflat că la grădiniţă şi la studioul pe care le frecventa băiatul totul era în regulă.
Din această cauză am presupus că încăpăţânarea este o reacţie la situaţia traumatică din
familie. Şi am început să cercetăm.
 Când copilul are multe rude este
nemaipomenit: nu se simte singur pe lume, este înconjurat de dragoste şi de grijă. Dar dacă
toate rudele sunt peste măsură de active şi aproape toată energia lor este îndreptată asupra
unui singur copil, ele îl pot sufoca cu îmbrăţişările lor. Ceea ce se întâmpla, de fapt, şi în cazul
lui Kolea. Adulţii nu-i permiteau să facă nici un pas în linişte: mereu îl sfătuiau, trăgeau de
el, îl povăţuiau, îl dojeneau. Făceau aceasta din cele mai sincere porniri, însă băiatul
începea să se sufoce şi îşi pierdea controlul - pur şi simplu, în familie nu avea spaţiu pentru
a se manifesta. Trebuie să mai adaug că acest băieţel era atât de isteţ, cum rar întâlneşti, şi
practic nu era nevoie să i se facă nici o observaţie, căci el înţelegea totul dintr-o jumătate de
cuvânt. În familia sa era însă considerat neputincios. Şi, din clipa în care părinţii au început să
fie mai atenţi la ei înşişi, să se abţină de la manifestarea grijii lor exagerate şi să asculte
părerea copilului, încăpăţânarea lui a dispărut fără urmă.

Adeseori, iresponsabilitatea copiilor mai vine şi din teama de a nu fi iubiţi de părinţi. Copilul
tinde să atragă atenţia celor maturi, deşi aceştia pot avea impresia că nu fac altceva decât să se
ocupe de el. Şi e foarte probabil să fie aşa, dar copilul neascultător îi irită cu ieşirile sale. Ceea ce
înseamnă că atenţia pe care i-o acordă ei este de natură negativă, pe când copilul are nevoie
de emoţii pozitive pentru a i se schimba comportamentul. Iarăşi se creează un cerc vicios,
pe care trebuie să-l rupă tot adulţii.

Desigur, există şi o încăpăţânare autentică - o structură aparte a caracterului, specifică în general

băieţilor. Atunci, trebuie să ne ocupăm de înnobilarea şi elevarea lui. Despre aceasta vom vorbi
mai detaliat în continuare.

Cât de important este să fii consecvent

Adeseori, plângându-se de încăpăţânarea copiilor, adulţii spun: „Câte n-am făcut noi! Tatăl său a
încercat să-l (s-o) pedepsească chiar şi cu cureaua, dar totul a fost zadarnic."

In acest caz cuvintele „a încercat" sunt simptomatice. De regulă părinţii unui copil încăpăţânat
se agită foarte tare, încercând să aplice diferite măsuri educative, apoi însă li se face milă şi
nu mai aplică o pedeapsă severă. Ei vor să creadă că fiul va pricepe şi le va aprecia
mărinimia, pe când el trage concluzii total diferite:

„Părinţii mei sunt nişte molâi. Si dacă voi face mofturi, dacă mă voi văicări sau voi face
tărăboi, ei vor face cum vreau eu."

Pentru a obţine ceea ce doreşte,

un astfel de copil nu duce lipsă de încăpăţânare. Mai ales că, de obicei, nici nu trebuie să
depună prea mare efort, fiindcă cei apropiaţi cedează fără luptă.

Din acest motiv, inconsecvenţa părinţilor va duce la un rezultat destul de previzibil: copilul
îşi va întări atitudinea şi data viitoare va reuşi să se menţină şi mai mult pe poziţii, iar dacă
astfel de scene se întâmplă des îşi va forma un anumit stereotip de relaţii cu părinţii.
Aceştia vor avea impresia că el este de neclintit, un stoic ca Gaius Mucius Scaevola.

Dar lucrurile nu stau chiar aşa! Copiii capricioşi sunt în realitate mult mai dependenţi de cei
maturi, în comparaţie cu copiii concilianţi de aceeaşi vârstă. De obicei au oroare de rugăminţi
şi dorinţe etc, dar sunt foarte multe metode de a acţiona asupra copiilor încăpăţânaţi. Oare e
puţin că aceştia îşi demonstrează indiferenţa ca răspuns la ameninţarea de a-i lipsi de
anumite bunuri? Ei vor face multe bazându-se pe faptul că cei din jur le vor accepta
demonstraţiile ca pe ceva firesc. Dacă vreţi să dominaţi un asemenea copil, în nici un caz nu
trebuie să-i cădeţi în plasă.

Tăind încăpăţânarea copiilor, este absolut necesar să manifestaţi o anumită consecvenţă,

căci altfel nu veţi obţine nimic.

Pentru copilul încăpăţânat, ca şi pentru orice copil, cea mai înfricoşătoare pedeapsă este
lipsa de comunicare. La ea trebuie să apelaţi în cel mai rău caz, când alte măsuri nu mai au
nici un efect. „Şi acum ce fac, nu mai vorbesc cu el jumătate de an?" întreabă unele mame. Nici
vorbă. Pentru un preşcolar de obicei e suficientă şi o zi. Şcolarii, care sunt obişnuiţi să învingă în
această luptă, vor putea să se împotrivească un timp mai îndelungat, dar din câte îmi aduc aminte
nimeni n-a ajuns nici măcar la o săptămână.

- Dar cum rămâne cu mâncarea, cu temele, cu adunatul jucăriilor? Pentru că, nevorbind cu el,
acesta nu va face nimic, se îngrijorează mamele.

Va face, atunci când va pricepe că acestea nu sunt doar vorbe goale. Iar dacă nu va lua masa de
câteva ori sau va întârzia la şcoală nu e nimic grav. E foarte folositor să afle din proprie
experienţă şi nu doar din cuvintele părinţilor ce urmări pot avea faptele rele. Cu cât mai
devreme, cu atât mai bine, deoarece, cu vârsta, urmările devin tot mai grave. Mai rău va fi
dacă un copil încăpăţânat va pricepe ceva abia în şcoala de corecţie sau în sala de operaţii.

Luaţi aminte: în realitate, nu este greu să ghidezi un om încăpăţânat, fiindcă el este orgolios
şi în acelaşi timp cu o voinţă slabă. Iată încă un paradox. Ar părea că un asemenea om nu poate
fi nicidecum acuzat de slăbiciune, dar ce reprezintă de fapt evitarea greutăţilor, eschivarea de
răspundere, dacă nu un semn al slăbiciunii sufleteşti? Iar un om slab mai devreme sau mai
târziu va fi supus influenţei cuiva şi, de cele mai multe ori, aceasta nu va fi una
binefăcătoare.

In plus, cerinţele dumneavoastră trebuie să fie pe măsura posibilităţilor copilului. Nu are

sens să-i spuneţi fiului din clasa a şaptea, chiar celui mai mare chiulangiu: „Mergi şi te înscrie la
o altă şcoală!" El este doar acasă şi în curte cel mai „dur", pe când în faţa unui om necunoscut şi
cu carnetul de note plin de observaţii în mână, bineînţeles că se teme.

Sau, de exemplu, unui copil de 6 ani care are probleme motorii minore (mâini stângace,
neascultătoare) îi vine cu adevărat greu să-şi lege şireturile sau să-şi încheie nasturii de la
cămaşă. Şi ce contează că cei de vârsta lui se descurcă cu acest lucru?! Prin reproşuri nu
veţi obţine nimic.

Compromis, dar fără avansuri

Trebuie să ajungeţi la un compromis înţelept. După părerea adulţilor, în ce trebuie să se

manifeste independenţa copiilor? In faptul că aceştia îşi fac temele singuri, îşi pregătesc
ghiozdanul, caietele şi cărţile, fac ordine în camera lor etc. Dar cum îşi imaginează copiii viaţa
independentă? Ei cred că se pot plimba cât vor, că se pot uita la televizor fără restricţii, că se pot
juca pe calculator, într-un cuvânt, că se pot distra la nesfârşit. Altfel spus, în închipuirea
adulţilor independenţa presupune doar obligaţii, pe când, după părerea copiilor, înseamnă
a avea drepturi nesfârşite. A le cere să se simtă bine cu asemenea ocupaţii plictisitoare pare
cel puţin naiv.

Pe când a echilibra drepturile cu obligaţiile este posibil. Te consideri matur şi vrei să te culci
mai târziu? Foarte bine, doar că la un om care se maturizează apar şi alte obligaţii prin
casă. Ce preferi: să speli vasele zilnic, să mergi după pâine sau să aspiri apartamentul în
weekend? (Este foarte important să-i acordaţi unui copil încăpăţânat libertatea de a alege,
însă în condiţiile propuse de dumneavoastră. Atunci el se va mişca în direcţia de care aveţi
nevoie, păstrându-şi totodată şi personalitatea).
Trebuie să-i demonstraţi prin exemplul propriu şi al celor din jur că libertatea adulţilor
este legată în mod direct de un număr mare de obligaţii. Da, adulţii pot merge unde vor, să
cumpere ce vor, să vadă ce vor, dar, cu toate acestea, obligaţia lor este să câştige bani, să
facă foarte multe lucruri care nu le sunt pe plac sau sunt dificile şi multe altele.

Având de-a face cu un copil încăpăţânat, e foarte periculos să-i măriţi numărul drepturilor
fără a-i mări numărul obligaţiilor. Dacă acesta se va obişnui cu gândul că libertatea
înseamnă să facă totul în voie (fac ce vreau), mai târziu nu va fi uşor să-l stăpâniţi. Căci, de
cele mai multe ori, copiii încăpăţânaţi nu-şi îndeplinesc promisiunile. Şi părinţii din nou îi
clasează în categoria celor de „needucat".

Între timp, nu trebuie decât să vă abţineţi de la avansuri. Fiul dumneavoastră a promis să se

apuce de teme, dar dacă îi veţi permite să se uite la televizor şi atunci când se va sfârşi filmul vă
va declara că-şi va face temele mâine? Fie ca data viitoare televizorul să rămână pentru el un
premiu doar pentru temele făcute. Şi fără nici un fel de favoruri! Nu vă temeţi de faptul că va
face o criză de isterie sau că va distruge apartamentul. Crizele de isterie se pot suporta, însă
pentru vasele sparte sau pentru mobila dărâmată neapărat trebuie să urmeze o pedeapsă aspră. În
acest caz ar trebui să uitaţi de blândeţe pentru o vreme, altminteri tuturor, inclusiv
copilului, li se poate crea impresia că el chiar nu poate fi educat - iar aceasta nu este o
victorie cu care să te poţi mândri.

Câte ceva despre grosolănia copiilor

Adolescenţii şi tiner ii din zilele

noastre au devenit mult mai grosolani. Nu e neapărat nevoie de un studiu pentru a observa
acest lucru. Este de ajuns să ieşi în stradă şi să fii atent la ce şi, mai ales, cum vorbesc între
ei băieţii şi fetele. Cu vreo 20 de ani în urmă chiar şi cea mai notorie gaşcă din curte nu
înjura în prezenţa unei femei. Iar dacă îi ieşea cuiva din gură vreo înjurătură, prietenii îl
puneau la punct în prezenţa domnişoarei, făcându-l de ruşine pe amicul lor nereţinut. Citiţi
„Poemul pedagogic” al lui Makarenko, mai ales acea parte în care el vorbeşte despre primele şi
cele mai grele luni de domesticire a foştilor copii vagabonzi, care încercau să facă dintr-o colonie
muncitorească un „rai” pentru hoţi.

De ce i s-au plâns fetele lui Makarenko în mare taină? Ce le-a şocat atât de tare? Ele au trecut
prin foc, prin apă şi prin ţevi de aramă, au văzut atâtea grozăvii, au răbdat foamea, gerul, au
rămas orfane – şi toate li s-au părut suportabile. Cu toate acestea, fetele nu puteau suporta
înjurăturile băieţilor de faţă cu ele. Sărăcuţele, nu ştiau unde să se ascundă de ruşine. Eu
cred că astăzi majoritatea oamenilor ar considera aceasta o invenţie, o ficţiune poetică, însă
s-au petrecut în realitate, deşi pare incredibil.

Înjurătura – chemarea iadului

Tradiţiile au întotdeauna un sens profund. Din păcate, noi nu-l sesizăm nici pe departe
întotdeauna şi anumite lucruri ni se pot părea de neînţeles, chiar stupide, iar anumite acţiuni le
săvârşim în mod automat, considerând că aşa este normal şi gata. Unul dintre cele mai
cunoscute exemple în acest sens este obiceiul strângerii mâinilor. Prin Evul Mediu, europenii,
de la care am şi împrumutat acest obicei, demonstrau astfel că mâinile lor sunt neînarmate.
Şi, cu toate că acel sens străvechi a dispărut demult, importanţa de bază a ritualului a rămas
neschimbată: strângerea de mână exprimă atitudinea prietenoasă. Dimpotrivă, refuzul
ostentativ de a strânge mâna cuiva se consideră o manifestare a ostilităţii. Prin secolul al XIX-lea
şi începutul secolului al XX-lea circula chiar expresia „persoana cu care nu se dă mâna”, care
denumea omul dispreţuit de toţi.

Dar în afară de sensul social şi psihologic majoritatea obiceiurilor au şi un sens

filosofico-religios. Căci orice religie a determinat modul de viaţă al poporului în decursul multor
veacuri. Şi normele de conduită asimilate de acel popor bineînţeles că n-au picat din nori.

Vă amintiţi povestea despre fata babei şi fata moşneagului?

Ea există în diferite variante, însă subiectul este aproximativ același. Mama vitregă o alungă de
acasă pe fata moşneagului, iar ea ajunge la un vrăjitor sau la o vrăjitoare şi este răsplătită
pentru smerenia şi hărnicia sa: e de ajuns ca ea să pronunţe un cuvânt și din gură îi cade
un trandafir, o monedă de aur sau o piatră preţioasă. Pe când cea leneşă, care nu ştie decât
să vorbească urât, este pedepsită. Din gura ei încep să curgă broaşte, lăcuste, zmei, într-un
cuvânt tot felul de reptile, însoţitori ai Babei-Cloanţa şi ai altor vrăjitori şi fiinţe din infern.

Ceea ce înseamnă că înjurăturile sau cuvintele de ocară au fost asociate de către strămoşii
noştri cu iadul! Nici mai mult, nici mai puţin. Şi nu este deloc de mirare, căci unul din
numele lui Dumnezeu la creştini este Cuvântul (Logosul). De unde deducem că şi cuvintele
urâte, înjurăturile îl supără nu doar pe cel căruia îi sunt adresate, ci şi pe Dumnezeu Însuşi.
Ele sunt hulă împotriva Duhului Sfânt, numite şi profanare [...].

Iată de ce fetele descrise de Makarenko au reacţionat astfel la vorbele urâte ale băieţilor. Şi, cu
toate că în anii ’20, după revoluţie, normele religioase ale vieţii s-au zdruncinat puternic,
multe au rămas neschimbate. Dar, dacă priceperea sensului tradiţiilor se pierde, ele se
lipsesc de baza lor şi, din generaţie în generaţie, slăbesc tot mai mult.

O fi înjurătura calea spre libertate?

Dar poate că nu e nimic grav în aceasta? Odată cu schimbarea timpurilor se schimbă şi

obiceiurile. Poate ar trebui lăsaţi copiii să vorbească urât? În fine, ce contează dacă odată un
anumit tip de comportament era considerat indecent, iar acum se comportă astfel chiar şi
academicienii şi marii oameni politici (spre exemplu, stau cu mâinile în buzunar în timp ce
vorbesc în faţa publicului din sală). Şi nu glumesc, nici nu exagerez. Ba mai mult de atât, atunci
când, în perioada anilor ’60-’70, în America şi în Europa psihologii şi pedagogii au început
să lupte pentru „pedagogia liberă”, aceştia susţineau dreptul copiilor de a înjura,
considerându-l drept una din manifestările adevăratei libertăţi.

Şi iată că străduinţele liberalilor s-au încununat de succes.

„Acum există libertatea cuvântului, căci copiii le pot adresa părinţilor şi pot folosi în prezenţa
lor cuvinte grosolane”,

scrie psihologul Françoise Dolto în cartea De partea copilului.

Rezultatul este evident. Porniţi televizorul şi vizionaţi orice serial din Occident despre
adolescenţi. Cred că vor fi suficiente şi numai cinci minute pentru a vă convinge de
cuvintele care le ies din gură. Aşa că „progresul” în ceea ce priveşte problema dată este evident
nu doar în Rusia.

Să vedem acum dacă acest lucru este sau nu grav. Şi nu vom aborda subiectul din punct de
vedere religios, căci la urma urmei nu toţi oamenii sunt religioşi. Haideţi să vorbim din punct
de vedere psihologic. Încercaţi să vă imaginaţi starea lăuntrică a omului în clipa în care
înjură şi vorbeşte grosolan. Ce fierbe în inima lui? Cu siguranţă nu gingăşia, nici umilinţa!
Verbul „fierbe” nici măcar nu e potrivit pentru a desemna aceste sentimente. Fierb de obicei
emoţiile impetuoase. În acest caz ele sunt negative. Căci, fiţi de acord, e greu să-ţi imaginezi că
un om în toate facultăţile mintale va începe de bucurie să vorbească grosolan şi să înjure.
Ci face aceasta revărsându-şi iritarea, căutând scandal. (Sigur, există oameni decăzuţi cu
desăvârşire şi care nu se pot exprima altfel decât prin înjurături, care le slujesc în exprimarea
diferitelor emoţii. Dar emoţiile lor sunt, în primul rând, de natură grosolană şi, în al doilea rând,
sunt instabile: cu un minut în urmă era cel mai bun prieten al tău, însă mai târziu nu i-a plăcut
ceva şi a sărit la tine cu cuţitul.)
Ceea ce înseamnă că sentimentele de bază care-l domină pe omul grosolan sunt
agresivitatea, răutatea. Aceste sentimente sunt foarte nocive pentru psihicul uman, iar dacă ele
devin preponderente, pot degenera într-o boală psihică.

În plus, când în om fierb răutatea şi irascibilitatea el se simte extrem de incomod. Nu-şi

găseşte locul în adevăratul sens al cuvântului: se ridică brusc, se mişcă dintr-un loc în altul,
poate să arunce ceva, trânteşte uşile. Iar după ce trec clipele de furie se simte obosit,
manifestă o apatie, are mustrări de conştiinţă pe care nu vrea să le accepte şi încearcă să
găsească o justificare pentru nestăpânirea sa, aprinzându-se din nou.

Copiilor le vine şi mai greu,

deoarece psihicul lor este mai puţin echilibrat decât al adulţilor şi mecanismele de apărare
sunt încă slabe. Nu voi uita niciodată băiatul de 4 anișori care, dezmorţindu -se puţin, a început
să vorbească nespus de urât. Înjura fără să se oprească, cu furie şi fără sens, uitând de sine şi
neputându-se opri. Aveam de-a face cu o autentică îndrăcire.

Astfel, respectarea regulilor de politeţe este importantă nu doar din punct de vedere etic, ci şi
medical. Şi, cu cât văd mai mulţi copii şi adulți „problemă”, cu atât mai mult în mine se
înrădăcinează convingerea că morala, în general, este folositoare pentru sănătate.

De ce înjură copiii?

Mai devreme sau mai târziu, dar de obicei pe la vârsta de 5-6 ani, orice copil vine acasă cu
nişte expresii deocheate, care-i şochează pe adulți. Nu este de mirare, fiindcă micuţul începe
să-şi petreacă o parte din timp în afara familiei: la grădiniţă, la diferite cercuri sau în vizită
la amicii săi, iar acolo este supus diferitelor influenţe. Vârsta preşcolară este perioada în care
copiii îşi găsesc într-un mod foarte activ modele de comportament, care sunt acceptate în
societate. În mare, copiii pricep destul de repede ce fel de cuvinte se pot folosi sau nu într-un
mediu decent.

Părinţii întreabă adeseori dacă e cazul să- i spună fiului sau fiicei că ceea ce a învăţat la
grădiniţă, un anumit cuvânt necenzurat, este o înjurătură sau mai bine să lase impresia că
n- au auzit, sperând că cel mic va repeta cuvântul o dată sau de două ori şi apoi îl va uita. Eu
cred totuşi că trebuie să-i spună. În primul rând, nu există nici o garanţie că va uita
înjurătura. Chiar dacă acestea vor dispărea pentru o perioadă din lexicul lui, şi le va putea
aminti în cel mai nepotrivit moment şi atunci se va crea o confuzie. În al doilea rând, de
unde va putea afla el că acestea sunt cuvinte urâte şi că nu e cazul să le pronunţe? Şi dacă
nu va afla de la dumneavoastră, ci de la cineva străin, cum veţi apărea în ochii lui? Va crede că,
din moment ce nu l-aţi oprit, vă plac asemenea cuvinte. Copiii nu pătrund în substraturile
psihologiei adulţilor.

Desigur, nu este cazul să certaţi copilul. Dar nici să-i explicaţi ce-nseamnă acele cuvinte.
Aceasta nu va face decât să-i atragă şi mai mult atenţia spre tema interzisă. Cel mai bine e
să-i spuneţi cu calm că nişte copii buni nu folosesc asemenea cuvinte, ci doar huliganii şi
copiii prostuţi înjură şi, de aceea, ei nu sunt primiţi în nici un mediu civilizat. Un copil
deştept, de obicei, pricepe din prima sau a doua oară şi astfel incidentul este epuizat.

Totuşi uneori micuţul nu ţine seama şi continuă să înjure fără întrerupere.

Ce reprezintă un asemenea comportament?

De cele mai multe ori, este vorba de o manifestare a ostentativităţii, atunci când copilul vrea
să se diferenţieze, să se impună în faţa celor din jur, să pară mai matur şi mai independent
decât este în realitate. Asemenea copii încep de timpuriu să imite exemplele urâte. De
aceştia pare să se agaţe tot ce este rău.

– Nici nu ştiu ce să fac, se plângea mama. Citim o carte, iar Maxim de abia mă aude, dar cum
apare ceva mai deocheat, vreun cuvânt nu prea frumos sau ceva intrigant, moare de râs,
repetă. Aseară bunăoară, citeam povestea Peştişorul de aur şi el n-a reţinut nimic, după
părerea mea, decât „eşti prost, măi prostovane”. Şi cu desenele animate e aceeaşi poveste: dacă
unul din copii va începe să se maimuţărească, pentru Maxim acesta va deveni un idol.

Să stăpânești un astfel de copil nu e uşor, însă e foarte posibil. Aici funcţionează următorul
principiu: pe de o parte, trebuie să-l ajutaţi să se afirme, deoarece oamenii cu comportament
ostentativ se dovedesc în realitate a fi foarte neîncrezători în sine; pe de altă parte, să reacţionaţi
imediat negativ la ieşirile lui, în special la înjurături.

Va fi destul de eficient şi dacă veţi lovi uşor peste buze copilul care înjură. Nu este nici
dureros, dar îl va deştepta.

În general, pe copiii cu comportament ostentativ îi deranjează cel mai mult când nu sunt
observaţi (sau li se pare că nu sunt observaţi). Dacă va înjura, la început atrage ți -i atenția,
iar dacă nu are efect lipsiţi-l de ceva legat de comunicare (plimbări, călătorii, vizite, cititul
seara, jocurile împreună etc.).
 Copiii obişnuiţi cu eficienţa demonstraţiilor lor asimilează această
lecţie cu mult mai greu. Va trebui să repetaţi lecţia de câteva ori. Important e să fiţi fermi şi să
nu cedaţi. Şi ţineţi minte: mărinimia dumneavoastră nu va fi apreciată. Un asemenea copil
va trage doar concluzia că data viitoare va trebui să fie un pic mai insistent şi atunci
apropiaţii săi îi vor cânta în strună.

Dar artileria cea mai grea este boicotul. Dacă vedeţi că fiul dumneavoastră înjură ca să vă
facă în ciudă, încetaţi să mai vorbiţi cu el (bineînţeles, după ce-i explicaţi de ce procedaţi
astfel).

Adeseori în viaţă lucrurile se petrec cu totul pe dos. Copilul vorbeşte urât dorind să atragă
atenţia, iar adulţii se prefac că nu observă „perlele” lui şi se comportă cu el de parcă nu
s-ar fi întâmplat nimic. Astfel, ei îl provoacă şi mai mult.

Mai raţional ar fi să clarificați situaţia. Lăsaţi copilul să priceapă că, atunci când el este
respectuos, cei din jurul său apreciază şi încearcă să-l răsplătească. Adeseori se întâmplă ca
un comportament frumos al copilului ostentativ să nu fie sprijinit în mod pozitiv de către cei
maturi şi atunci el nu are nici un stimulent pentru a se comporta frumos.

Când, dimpotrivă, el se poartă urât, vorbeşte urât, face în ciudă, adulţii trebuie să-i arate
că le dispare orice dorinţă de a mai avea de-a face cu el. Ceea ce înseamnă că cei doi poli, cel
pozitiv şi cel negativ, trebuie să fie despărţiţi, în acest caz, în mod demonstrativ tranşant – mult
mai tranşant decât cu copiii care nu se disting printr-un comportament ostentativ.

Mult mai complicat este însă în cazul copiilor iritabili şi retardaţi, asemenea acelui băiat de 4 ani
din gura căruia „ploua cu broaşte” şi copiilor psihopaţi şi schizofrenici. Asemenea copii, o dată
înfuriaţi, nu-şi mai controlează vocabularul şi faptele. Desigur, și ei ar trebui să se obişnuiască să
se abţină, însă trebuie ţinut seama de faptul că ei de cele mai multe ori nu pot să se abţină. În
acest caz nu sunt mofturi, ci e o boală, iar metodele pedagogice se combină întotdeauna cu
tratamentul medical.
 Grosolănia la nivelul tonului

Este necesar de luptat cu bădărănia copilului la nivelul tonului, fără a aştepta până când
acesta va începe să răspundă urât. Însă adeseori adulţii îşi dau seama abia în ultima clipă,
când micuţii depăşesc orice limită – n-ar fi exclus s-o numească pe bunică „bătrână
proastă”, iar mamei şi tatei să le declare: „Mai lăsaţi-mă în pace! M-am săturat de voi!” Sau
chiar să-i înjure.

Acesta este însă vârful

aisbergului, pe când baza se pune atunci când le permitem copiilor să ne vorbească pe un
ton superior, de comandă, grosolan. Tonului trebuie să-i acordăm o atenţie foarte mare încă
din fragedă copilărie, pentru că, oricât de supărat, de indispus sau tulburat ar fi copilul, nu
se pot admite nicidecum în vorbirea sa intonaţiile grosolane. Dumneavoastră îl învăţaţi pe
micuţ să fie atent la igienă şi irosiţi cu aceasta foarte multă energie şi nervi. Igiena psihică
nu este deloc mai puţin importantă (ba poate este chiar mai importantă!). La un copil
nervos, iritabil, se aud de cele mai multe ori cuvinte grosolane, aspre şi astfel în sufletul lui
domneşte haosul. Bădărănia copiilor, drept răspuns, dă naştere la strigăte, certuri, scandaluri.
Copilul fierbe în permanenţă în această „supă” şi psihicul lui se dereglează progresiv, astfel încât
se poate ajunge până la halucinaţii auditive.

– În copilărie făceam adeseori crize de isterie, îmi povestea o femeie. Mama şi tata n-au mai
rezistat şi au început să strige şi ei. În acele momente în casă domnea un adevărat haos, apoi,
dintr-odată, am observat lucruri înspăimântătoare. Seara am fost dusă la culcare; în casă
domnea o linişte deplină, dar eu aveam impresia că după uşă se ceartă cineva. Nu desluşeam
cuvintele, însă se simţea o asemenea răutate, încât imediat au început să mă doară tâmplele şi
nu ştiam unde să mă ascund de aceste strigăte. Îmi astupam urechile, dar strigătele se auzeau în
cap… În sfârşit, n-am mai rezistat şi i- am povestit mamei. Am fost tratată timp îndelungat şi
parcă îmi trecuse, dar, chiar şi acum, uneori, acestea revin, mai ales când sunt agitată.

Cu toate acestea, femeia nu era schizofrenică. Doar că psihicul ei, şi aşa destul de sensibil, a
fost traumatizat în copilărie de tulburări peste măsură.
Dacă însă fiul sau fiica dumneavoastră se va obişnui să-şi exprime emoţiile şi chiar
nemulţumirea fără expresii grosolane, atunci îi va veni cu mult mai greu să răspundă urât.
Încercaţi să numiţi pe cineva [rau, negativ], păstrând totodată un ton liniştit şi binevoitor!

Metode de luptă

La începutul unei discuţii despre lupta împotriva bădărăniei, mulţi pacienţi au impresia că
această problemă este peste puterile lor. Însă apoi devine clar că de fapt… adulţilor le vine cel
mai greu să-şi păstreze calmul şi să se abțină să strige. „ Că doar nu avem nervi de fier”, se
dezvinovăţesc ei. Şi se dovedeşte că în casă în general se vorbeşte pe ton ridicat fiindcă toţi
obosesc şi nu mai au răbdare şi pentru copil.

Copiii sunt oglinda noastră. Ei copiază manierele, obiceiurile şi intonaţiile părinţilor. Aşa
că aici, mai mult ca oriunde, funcţionează principiul „începe cu tine”. Altfel lupta va fi
compromisă.

Stabiliţi regula de a nu îndeplini rugăminţile copiilor exprimate pe un ton grosolan.

Avertizați din timp copilul în legătură cu aceasta, iar, pentru a părea mai convingător, motivaţi
într-un gest (recomandarea doctorului, a învăţătoarei, un sfat dintr-o carte ştiinţifică). Acest lucru
va oferi o greutate cuvintelor dumneavoastră, deoarece, după cum se ştie, „nu există proroc în
patria sa”. Insistaţi apoi pe poziţia dumneavoastră şi păstraţi-vă cumpătul.

Să presupunem că fiica dumneavoastră vă cere cu superioritate şi cu obrăznicie să-i cumpăraţi o

ciocolată. Răspundeţi-i cu calm:

– Sigur că aş putea să ţi- o cumpăr, dar tu vorbeşti cu mine pe un ton foarte ciudat. Atunci
când oamenii vor să li se facă o favoare vorbesc altfel. Gândeşte- te: cum trebuie să ceri?

În nici un caz să nu permiteţi să fiţi atras într-un schimb de cuvinte urâte. Dacă se va
întâmpla aceasta, vă va fi foarte greu să vă abţineţi de la asprime şi atunci va începe
târguiala: „Aşa deci, tu poţi să strigi la mine, iar eu nu!”

Cu toate că nici aici nu ar trebui să cedaţi. Dacă s-a ajuns până aici, spuneţi-i că
dumneavoastră, ca părinte, sunteţi obligat să purtați de grijă copilului, ceea ce presupune
şi educarea lui. Mai bine ar fi să-l educaţi cu calm. Dacă copilul nu a evoluat până la
priceperea cuvintelor liniştite, apare nevoia de a striga. Pe când obligaţia copiilor este de
a-și respecta părinţii, de a-i asculta, de a-i ajuta. Şi aceasta este o nimica toată în comparaţie
cu dreptul de a duce o viaţă fără griji şi cu posibilitatea de a se juca, de a frecventa cercuri
interesante, de a fi încălţat, îmbrăcat, hrănit etc.

Tendinţa de a fi „dur” sau încă puţin despre viitorul bădăran

Exprimarea folosită în denumirea capitolului îi aparţine scriitorului Dimitri Merejkovski. Astfel

se numeşte una din cărţile lui, editată la începutul secolului al XX-lea. După revoluţie chipul
bădăranului „îmblânzit” a devenit foarte popular, fiind laitmotivul creaţiei lui Ilf şi Petrov, de
exemplu. Eroii erau expresivi şi destul de variaţi, dar îi unea un singur lucru: atitudinea ironică a
autorului faţă de personajele sale. Nimănui nu i-ar fi putut trece prin gând că un personaj ca
Ellocika Canibala ar putea fi ridicat în slăvi şi ar deveni un exemplu demn de urmat.

În zilele noastre chipul bădăranului a devenit

din nou actual. Bădărănia înseamnă acum a fi „dur” şi a se considera stăpân pe propria
viaţă. De aceea provoacă invidia unora. Vocabularul lui este la fel de jalnic ca al Ellocikăi,
dar acum el are vilă în afara oraşului, automobil străin şi alte atribute ale unei vieţi
frumoase. Sclipirea lucrurilor luxoase umbreşte în ochii multora mediocritatea celor
„duri”. Cultura rusească a respins de nenumărate ori acest ideal. Cei „duri” n-au devenit eroi ai
vremurilor noastre, ci personaje de bancuri, şi este evident că cea mai mare parte a bancurilor
apărute la noi în ultimii ani sunt cele despre „noii ruşi” [persoane imbogatite peste noapte,
lipsite de maniere si de scrupule]. Poporul şi-a exprimat în acest fel atitudinea faţă de acest tip,
pe care puterea celor avuţi n-a reuşit să-i urce pe piedestal, deşi au încercat de multe ori.

Au reuşit însă altceva. Majoritatea oamenilor, sub influenţa propagandei prin diferite căi (în
general, prin mass-media), s-a „simplificat”, ca să folosesc un eufemism. Vocabularul lor,
ce-i drept, este mai bogat decât cel al Ellocikăi, însă stilistic se deosebeşte prea puţin de
acela: „a-i arde”, „a lua la mişto”, „gaşcă”, „la naiba”, „poliţaii”, „curăţenie”, „verzişori”,
„a- i trage clapa”… Asemenea cuvinte se pot auzi până la cel mai înalt nivel, până la preşedinţie,
şi pe mulţi nu-i mai deranjează la auz, părându-li-se destul de normale. Dar de fapt ele sunt
împrumutate din jargonul hoţilor, adică tocmai din limbajul celor „duri”.

Mult stimatul „poliţai”

– Mare lucru! vor zice unii. Ce contează cum vorbesc oamenii?! Limba rusă, în general, este
foarte bogată, chiar cea mai bogată din lume. Că doar nu toţi cei care spun „poliţai” au devenit
deţinuţi.

Nu, încă nu. Însă, fără să-şi dea seama, au trecut deja de partea deţinuţilor. Cuvântul „poliţai” (ca
şi altele asemenea) nu este defel nepărtinitor, ci este destul de încărcat emoţional: cu dispreţ şi
ură. Iar omul care-l repetă va dobândi involuntar această atitudine faţă de poliţie. „Poliţaiul” este
vrăjmaş, „poliţaiul” nu poate fi respectat. Pe deasupra, foarte mulţi „poliţai” se comportă
inadecvat, iar ziarele descriu cu mult entuziasm coruptibilitatea lor. Omul citeşte, se convinge că
e adevărat şi începe treptat să dezvinovăţească încălcările legii. Dar, odată ce „poliţaii” sunt
afurisiţi, atunci şi cu legile pe care le apără aceştia se întâmplă la fel. Iar dacă-i aşa, de ce le-ar
respecta? Mai ales că nici înşişi „poliţaii” nu le respectă. Şi astfel, psihologia criminală prinde
treptat rădăcini în societate.

Limba nu presupune doar cuvinte, doar construcţii gramaticale, ci şi toată structura ideilor. Nu în
zadar cuvântul „limbă” mai înseamnă şi „popor”.

Ce înseamnă „structura ideilor”? Tocmai faptul că în spatele fiecărui cuvânt se ascunde un

spectru larg de înţelesuri diferite, imagini, legături, asocieri. De exemplu, în spatele
cuvântului „casă”, pentru ruşi, se ascund anumite imagini, iar pentru indieni, altele. Şi, cu toate
acestea, ele se și aseamănă întrucâtva, deoarece înseamnă locuinţă. Stăpânind o limbă nouă,
omul asimilează într-o oarecare măsură şi o nouă gândire, o psihologie nouă. Altfel ar repeta
mecanic, ca un papagal, anumite fraze, dar nu-i va pricepe cu adevărat pe interlocutorii săi şi va
ajunge în situaţii stânjenitoare.

Despre cât de periculos este să zici la tot pasul „la naiba”

Acum haideţi să vedem ce fel de asocieri ne inspiră cuvântul „dur”. Să deschidem dicţionarul.
Pe de o parte, ar fi: cel „care dispune de putere acasă şi în afaceri”. Iar, pe de altă parte, „dur”
este cel „care este în stare să reziste cu voinţă fermă, dârz, de neclintit, inflexibil, vârtos”.
Sinonimele lui sunt „iute, impulsiv, turbat, necumpătat, neserios, petrecăreţ, crud, încăpăţânat,
îndărătnic”. Există și sensul de „a bate” („îl bate boala”) şi „a se suci” („fir sucit”, „sucit”, adică
un om frânt, contradictoriu). Dar voi adăuga de la mine „a învârti” înseamnă „a minţi” („nu mă
învârti, spune direct”) şi „a abate de la bine şi de la adevăr” („te învârte dracul”).

Ce părere aveţi despre un asemenea caracter? Mai vreţi să aveţi un astfel de copil? Dacă nu,
atunci fiţi foarte atenţi la vocabular.

Atât la cel al copilului, cât şi la al dumneavoastră. Căci nu e vorba de fleacuri, este ceva
foarte serios! Generaţia intelectualilor, care acum au în jur de 70 de ani, nu-şi permitea să
folosească jargoane în prezenţa copiilor. Acest lucru se făcea intenţionat, ca să nu le dea un
exemplu urât. Cu toate că atunci nu exista pericolul criminalităţii cum există acum.

Şi ce scandal se pornea acasă dacă adolescentul venea de la şcoală cu vreun cuvânt destul de
nevinovat, cum ar fi astăzi cuvântul „poantă” (eu însumi am încercat să-mi amintesc alte
jargoane din perioada tinereţii mele şi n-am reuşit să-mi amintesc decât câteva)! Ai putea să le
numeri pe degetele de la o singură mână, atât de puţine erau.
 Acum însă copiii, în prezenţa
părinţilor şi a învăţătorilor, după fiecare două cuvinte spun „ce puii mei”, iar adulţii nici nu
mai observă acest lucru. Deşi aceasta este o înjurătură mai decentă.

Dar de câte ori n-am auzit de la fetele din clasa a doua, care învaţă în gimnazii prestigioase,
fac şcoala de muzică sau frecventează cercul de dezvoltare estetică, că profesorii le vorbesc
în felul acesta! Iar mamele tinere, care stăteau lângă fiicele lor, nu reacţionau în nici un fel,
deoarece şi ele foloseau astfel de expresii.

În timp ce copiilor mici nu este cazul să le explicaţi sensul cuvintelor de ocară pe care le-au
prins din zbor la grădiniţă, adolescenţilor le este uneori de folos să le explicaţi ceea ce
pronunţă ei, să înţeleagă în ce mediu se folosesc astfel de expresii şi ce atitudine are lumea
cultă faţă de cei care se exprimă în argou.

Spune-mi ce citeşti, iar eu îţi voi spune cum se comportă copilul tău

În ultimii ani am introdus în chestionarul pentru părinţii care vin la noi la consultaţie următoarea
întrebare: „Ce fel de cărți și publicații se citesc în familia dumneavoastră?” Şi de fiecare dată
ne întristăm foarte tare când descoperim titlurile presei „galbene”[tabloide, de scandal].
Chiar dacă nu se întâmplă atât de des, însă, din păcate, cu mult mai des decât ne-am dori noi.

Nu demult fiica mea a văzut în metrou un bărbat – care părea intelectual la prima vedere –, citind
revista „Speed- info” [revista lunara de cancanuri]. Alături stăteau copiii lui: o fată de vreo 15 ani
şi un băiat cu vreo doi ani mai mic. După ce a citit ziarul, tatăl l-a dat şi copiilor lui. Ce să mai
zici? Un tată, din proprie iniţiativă, le oferă copiilor otravă, iar atunci când organismul
copiilor va fi otrăvit din punct de vedere spiritual, el va începe să învinovăţească
conducerea şcolii, soţia, colegii de clasă, pe oricine în afară de sine.

Adeseori oamenii spun: „Copilul nostru nu citeşte aceste ziare şi reviste! Căci pe el nu- l poţi
obliga să citească nici măcar bibliografia şcolară.” Şi chiar de ar fi aşa, sunt suficiente
titlurile şi fotografiile. Deoarece după atingerea de această mizerie chiar şi un adult îşi va
dori să se spele pe mâini, nefiind pentru el ceva în firea lucrurilor. Pe când copilul este cu
mult mai vulnerabil, având un psihic neformat! Nu este de mirare că în asemenea familii
copiii sunt insensibili, cinici şi neascultători. Cum ar putea ei să-şi respecte părinţii, care
transformă casa într-un bordel (nu în sens fizic, ci spiritual)?

Copiii, chiar şi cei mai „duri” la

prima vedere, sunt ruşinoşi în adâncul sufletului. De acest fapt ne convingem de fiecare dată
când trebuie să ne ocupăm de grupul de adolescenţi mai mici (11-13 ani). Deşi pare că ei cunosc
atâtea despre viaţă, totuşi, atunci când le înscenezi ceva nevinovat pe scena teatrului de păpuşi,
unde prinţul şi zâna spun că se vor căsători, copiii încep să zâmbească de ruşine.

Nu demult însă, lucrând cu adolescenţi mai mari (de 14-19 ani), cu un comportament dificil,
nesociabili, i-am rugat să scrie ce calităţi, după părerea lor, ar trebui să aibă bărbaţii şi femeile
ideale. În ceea ce priveşte bărbaţii n-au apărut probleme, însă rugămintea de a descrie o femeie
ideală i-a bulversat. Băieţii, care alcătuiau majoritatea grupei, erau foarte ruşinaţi, unul
refuzând categoric să îndeplinească tema și motivând refuzul său prin faptul că „ aceasta e
ceva prea personal”. Uite aşa cu băieţii „duri”!

Încercaţi acum să vă imaginaţi ce se întâmplă cu copilul atunci când vede obscenităţi, nu

desenate pe gard, ci aduse în casă de către mama sau tata. Ce luptă îngrozitoare se iscă în
sufletul său? Pe de o parte e neplăcerea, deoarece este ofensată pudoarea naturală a
copilului. Pe de altă parte suscită curiozitatea, căci informaţia cu care este ticsită presa
„galbenă” nu este una neutră, ci aprinde simţurile în om, deşteaptă stările inferioare. Şi, în
al treilea rând, cum se simt părinţii în această situaţie? Dacă copilului i-ar fi arătat asemenea
obscenităţi altcineva, pe stradă, el ar fi ştiut cum să reacţioneze: el a fost învăţat de mic copil că
aceştia sunt nişte indivizi decăzuţi, de care trebuie să se păzească. Dar toate acestea el le vede
chiar la rudele sale, şi încă cele mai apropiate, cu autoritate.

Ce se întâmplă cu adultul când povara grijilor devine pentru el foarte grea? De cele mai
multe ori el încearcă să se detașeze de ele sau are o cădere psihică. Astfel procedează şi
copilul, apărându-şi psihicul de tot acest coşmar printr-o indiferenţă exterioară, prin
insensibilitate, prin cinism. Ceea ce, bineînţeles, nu poate să nu-i afecteze comportamentul.
Rămâne doar să mai intre în anturaje dubioase. Și apoi ne mirăm de insuccesele de la
şcoală.

Nu demult ni s-au adresat părinţii unui băiat de 14 ani. Problemele erau nenumărate: are un
comportament care lasă mult de dorit, chiuleşte de la ore, este la pământ cu învă țatul, le vorbeşte
urât profesorilor, se ceartă cu băieţii. S-a ajuns până şi la faptul că proprii colegi de clasă au
rugat-o pe profesoară să-l excludă din clasă pe Mişa (ceea ce se întâmplă foarte rar şi trebuie să fi
făcut ceva grav ca să-i aducă în această stare!). Deşi băiatul era capabil, pe la 12 ani s-a
schimbat brusc, a încetat să se mai intereseze de altceva decât de jocurile pe calculator şi de
muzica rock şi, în principal, a pierdut orice urmă de respect faţă de părinţi.

Treptat, s-a văzut că în urmă cu doi ani, când Mişa a împlinit 12 ani, tatăl acestuia şi-a
schimbat locul de muncă, angajându-se la o firmă comercială. Încet-încet, interesele lui şi
ambianţa au început să se schimbe: şefii lui erau dintre cei „duri” şi tatăl lui Mişa a
încercat să se adapteze stilului lor. Şi-a schimbat chiar şi vocabularul: au apărut o mulţime
de jargoane şi cuvinte „şmechere”, iar locul cărţilor a fost ocupat de revista „Playboy”. Pe
această orbită au fost atraşi şi ceilalţi membri ai familiei. Mama, care mai înainte mergea la
teatru, acum se ocupa în cea mai mare parte a timpului de amenajarea apartamentului
(căci au apărut banii). Astfel, insuficienţa hranei spirituale era suplinită de vizionarea

serialelor şi a diferitelor emisiuni. Sora lui Mişa, care

era cu trei ani mai mare decât el, nu învăţa rău, dar tot timpul liber şi-l petrecea cu băieţii.
Mama se liniştea cu gândul că sunt doar amici, dar, judecând după lecturile Verei, revistele
„Cool” şi „Cool Girl”, era puţin probabil ca lucrurile să decurgă într-un mod atât de
nevinovat. Pentru exemplificare aş aduce doar câteva teme din cele ce se discută în mod detaliat
în aceste ediţii adolescentine din anii 1997-1999: perversităţile sexuale ca normă de
comportament (copiilor li se insuflă următoarele: „Acum, în genere, toate limitele normelor
şi patologiei sunt excluse”, nr. 5/1998 –, aşa-numitele jocuri amoroase, zoofilia – Sexul fără
dragoste «cu o găină» te plictiseşte repede”, nr. 15/1998), sexul în grup, sadomasochismul),
recomandări în ceea ce priveşte avorturile şi contracepţia. Revistele sunt de-a dreptul pline
de pornografie. Cuprind şi bancuri despre relaţiile sexuale ai căror protagoni ști sunt copii,
amănunte din viaţa intimă a starurilor pop, articole care neagă autoritatea şi respectul faţă
de părinţi („Mama mă exasperează”, „Tata e un mişel”, „Nu e neapărat ca părinţii să ştie
totul”), teste cu caracter indecent, scrisorile adolescenţilor şi răspunsurile „specialiştilor”, în
urma cărora ţi se face părul măciucă. Acum însă, când procuratura cercetează aceste reviste, ei au
devenit puţin mai reţinuţi, deşi ideologia a rămas în general aceeaşi.
Mişa nu era interesat de pornografie (cu toate că nu pot să cred că nu a deschis niciodată nici una
din aceste reviste viu colorate împrăştiate prin casă). El doar a respins din răsputeri această viaţă
necuviincioasă, împreună cu şcoala şi cu părinţii. Nefiind în stare să se descurce cu toate
grijile sale, neavând alte modele, cărora să se poată adresa pentru a primi susţinere,
adolescentul a început să se afunde tot mai mult în muzica rock şi în jocurile pe calculator.
Acesta este un tablou destul de tipic pentru vremea noastră.

Dacă ar fi să descurcăm iţele, tatăl a cules ceea ce a semănat. El a vrut să fie „dur” şi, în
schimb, a primit un fiu „dur”, iar cei „duri” n-au nevoie de nota maximă, căci ei scuipă pe
şcoală şi pe disciplină, pentru că a asculta de profesori nu e ceva „dur”. Doar că tata a
devenit „dur” la 40 de ani şi de aceea a reuşit să înveţe normal la şcoală şi să aibă studii
superioare. Pe când fiul a preluat ştafeta cu mult mai repede, şi, de aici, urmările
respective.

În genere, eu cred că majoritatea nenorocirilor pornesc de la faptul că multă lume nu are

imaginaţia bine dezvoltată. Oamenii nu reuşesc să-şi imagineze în ansamblu rezultatul
faptelor lor şi nu le place să gândească până la capăt. Asemenea copiilor, ei vor să scape de
emoţiile neplăcute.

Un bărbat a zburat de la etajul şapte şi nu a zis nici pâs

 Dar, în afară de răul văzut cu ochiul liber
(trezirea intereselor deloc copilăreşti, o cunoaştere foarte îndeaproape a patologiei, afundarea
într-o stihie criminală şi altele), presa de bulevard ascunde în sine şi alte pericole mai puţin
vizibile. Tonul acestor publicaţii este, de obicei, destul de îndrăzneţ şi de „dur”. Lucrurile se
fac intenţionat pentru a atenua impresiile şocante şi pentru a slăbi autoapărarea cititorilor,
căci tot ceea ce e amuzant nu mai pare atât de periculos. Un exemplu evident al acestei stări
de lucruri este citatul, scos dintr-o publicaţie de acest gen, pe care l-am pus ca titlu al acestui
subcapitol.

Aceleaşi intonaţii „dure” răsună şi în reclamă. „Destinde- te!”, „Distrează-te cu prietenii!”,

îi cheamă „frumoasele” tinere care seamănă mai mult cu nişte sperietori, în schimb sunt
îmbrăcate după ultima modă. Şi adolescenţii îşi însuşesc cu rapiditate această modă „tare”,
care mai înainte, fără nici un văl de mister, se numea dezordonare „şmecherească”.

Putem avea diferite atitudini faţă de aceasta. Probabil unor părinţi le este pe plac un asemenea
tipar, căci nimeni nu le impune să le facă fiilor lor, în vârstă de 4 ani, nişte tunsori stupide,
dar la modă, cu codiţă, sau să le cumpere celor de clasa întâi colecţii de bancuri cu „umor
negru”. Aceasta este alegerea lor. Dar şi de această dată este de folos să priviţi în viitor şi să vă
imaginaţi roadele unei asemenea orientări.

Makarenko, de care amintim din ce în ce mai des, deoarece s-a dovedit mai priceput ca nimeni
altul să lucreze cu copiii străzii, avea mare grijă ca elevii săi să fie ordonaţi şi serioşi. Când
aceştia încetau să mai fie dezordonaţi în exterior, el înţelegea că lucrurile merg spre bine.
Treptat schimbările exterioare se transformau în schimbări lăuntrice: mersul de „şmecher”
se transforma într-unul liniştit, cu paşi siguri, şi din vocabular dispăreau cuvintele urâte;
cinismul şi nepăsarea făceau loc sentimentelor de prietenie şi dragoste.

Aceasta este calea spre înomenire, căci, dacă agreăm delăsarea exterioară (în special în
forma „şmecheriilor”), atunci cu timpul ea va deveni şi una lăuntrică şi va avea loc
dezumanizarea. Şi aceasta în mod obligatoriu îi va afecta pe părinţi, iar ei, după cum se vede
din experienţă, nu vor fi pregătiți să gestioneze o asemenea întorsătură a evenimentelor.

(din: Tatiana L. Sisova, Probleme şi dificultăţi în educarea copiilor. Îndrumar

pentru părinţi, Editura Sophia, 2012)

COPIII SI CALCULATORUL – intre necesitate, distractie si

DROG PERICULOS
Publicat pe 27 Nov 2014 | Categorii: Educatia crestina/ Copiii in Biserica, Portile Iadului | |
Print
  Din aceeasi carte, vedeti si: Probleme si dificultati in educarea copiilor:
COPILUL INCAPATANAT, OBRAZNIC, GROSOLAN, CARE VORBESTE URAT
etc. Cum luptam cu obiceiurile proaste de comportament ale copilului?

Copiii şi calculatorul: în captivitatea „cutiei inteligente”

În anii ’60 televizorul era un simbol al bunăstării poporului nostru, în anii ’70, casetofonul, în
anii ’80, videoul, iar la începutul anilor ’90, calculatorul personal. El a fost adus de peste hotare
și apoi era arătat solemn oaspeţilor, convingându-i că odată cu procurarea calculatorului oamenii
vor începe o viaţă nouă, fiindcă el deschide în faţa noastră AŞA orizonturi, ne dă AŞA
posibilităţi… Mai pe scurt: „cum nici n-aţi visat”.

Acum nimeni nu se mai miră de calculator. Şi, cum se întâmplă adesea, visul albastru, trecând
treptat, s-a făcut sur, iar pe alocuri s-a înnegrit.

S-a dovedit că, într-adevăr, calculatorul uşurează viaţa omului, dar sensul vieţii nu se
reduce la el. Unora le trezeşte chiar suspiciuni serioase. Afundându-se în lumea virtuală a
calculatorului, omul se înstrăinează de realitate, încetează să se mai intereseze de lumea
înconjurătoare, se izolează.

Sunt vulnerabili în mod deosebit copiii şi tinerii. Lucru lesne de înţeles: ei încă nu s-au
format şi se lasă uşor influenţaţi. Iar lumea jocurilor pe calculator este atât de atractivă,
colorată şi la modă! Ei i se face o reclamă intensă şi în ziarele în vogă, şi la radio, şi la televizor.
Cine poate rezista în faţa unei asemenea ispite?

Copiii, cel puţin, nu pot. Şi în ultimii ani tot mai mulţi părinţi dau vina pe faptul că odraslele
lor petrec prea mult timp în faţa calculatorului, neglijând lecţiile, lectura, desenul,
frecventarea cercurilor şi discuţiile cu prieteni. Pentru că ce fel de comunicare este aceea în
care băieţii tastează ore întregi, aruncând câteva exclamări scurte de tipul „A, aşa faci? Lasă
că-ţi arăt eu!.. Încotro? Na! Măi să fie, am ratat!”

Şcoala tânărului sadic

 Îndeosebi mamele îşi fac griji. Lucru lesne de
înţeles. Neîmpărtăşind înclinaţiile pur bărbăteşti în faţa progresului tehnic, ele sunt înclinate să
atragă atenţia asupra părţii moral-etice a acestuia.

Jocurile pe calculator sunt împănate cu tot felul de grozăvii: cu monştri, cu schelete, cu

fantome, cu cyborgi, cu căpcăuni. Iar copiii, sub pretextul luptei cu răul, se orientează spre
sadism.

Iată, de exemplu, ce „sfaturi utile” le dă băieţilor jurnalul de calculatoare „Ţara jocurilor”,

ademenindu-i să joace jocul „Alozii: pecetea tainei” – „Misiunea a zecea. Sălaşul căpcăunilor”.
Cum nu este greu să intuiţi, în această misiune va trebui să chinuiţi nişte monştri păroşi neplăcuţi
la vedere, numiţi în popor căpcăuni, în deplin acord cu strategia tradiţională de luptă împotriva
unei sălbăticiuni mari… Înaintea podului retezaţi încă un grăsan, luaţi-i modestele economii şi
continuaţi-vă calea… Diferite animale-purceluşi nu vă vor opri, dar să nimiciţi câteva zeci de
goblini palizi-gălbui nu vă va crea nici o dificultate…

Nu este de mirare că mulţi copii, hrănindu-şi fantezia cu aceste chipuri înfricoşătoare, vor începe
să se teamă de întuneric, să se plângă de coşmaruri, să nu mai rămână singuri în cameră.
 Vanea, în vârstă de 4 ani, se temea de jocul
Mortal Kombat IV. El nu ştia încă să se joace, dar vedea cum se jucau verişorii lui. Scene
sinistre ale stâlcirii în bătaie îl urmăreau pe micuţ în coşmarurile nocturne, făcea pipi în
pat, se bâlbâia. Totuşi, de fiecare dată când verişorii puneau în prezenţa lui acest joc, Vanea
urmărea vrăjit bătaia. Iar dacă încercau să-l ducă în altă cameră, plângea şi se opunea.

Frica sâcâitoare de întuneric, de moarte, de singurătate este caracteristică nu doar copiilor mici,
ci şi adolescenţilor pasionaţi de jocurile pe calculator.

Veţi spune:

– Dar pe copii nu- i poţi dezlipi de ecran! Dacă le- ar fi într-adevăr frică, ei n-ar fi atrași de
astfel de jocuri.

Totuşi îngrozitorul nu doar sperie, el te şi vrăjeşte, mai ales atunci când se petrece cu tine,
nu cu altcineva. Adulților, de asemenea, le place să-şi strice nervii cu filme horror, numai că
psihicul lor este mult mai rezistent.

Nu mai vorbesc de imaginile care, mişcându-se pe ecran independent de conţinutul jocului,

provoacă un anumit efect hipnotic. Iar muzica intensifică acest sentiment. Aţi observat cât
este de greu să te dezlipești de ecranul televizorului: el te atrage ca un magnet. Ştii că nu
arată nimic interesant, dar nu ai putere să te scoli şi să-l stingi. La fel este și cu calculatorul.

Efectul educativ la majoritatea covârşitoare a jocurilor pe calculator este îndoielnic, pentru că

sensul lor aproape întotdeauna se reduce la ucidere. Copilul ia contact cu realităţile lumii
interlope. Din nou vom apela la jurnalul de calculatoare pentru copii şi adolescenţi.

De data aceasta este reclamat jocul Don Capone:

„Mândria şi bucuria familiei Clericuso: 4 cazinouri, care îi aduc fiecare profit câte 4 milioane
$ în fiecare săptămână, un striptease-club, care îi dă 3,5 milioane $… Orice problemă se
rezolvă cu trei împuşcături… în acelaşi timp vom împuşca şi curierii… (cu asemenea venituri
incredibile ne sunt accesibile toate cele opt profesii ale lumii subterane: gărzi de corp şi ţintaşi,
spărgători şi lunetişti, hoţi şi killeri, terorişti şi şoferi).”

Probabil că adulților care alcătuiesc astfel de reclame totul li se pare o glumă amuzantă.
Dar pentru părinţii copiilor care au gustat din psihologia unor asemenea jocuri de
calculator nu este deloc de glumit.

Dar mai demult copiii nu se jucau de-a războiul?

– S-ar putea crede că înainte copiii nu se jucau de-a războiul, obiectează adepţii jocurilor pe
calculator (de obicei, din rândul bărbaţilor). Dar jocul de-a soldaţii? Ce, acolo nu se ucide? Iar
cazacii războinici? În timpul jocului de şah sau dame, de asemenea, printre altele, se săvârşeşte
o ucidere simbolică! Doar figurile adversarului merg! Nu este aceasta o ucidere, spuneţi-mi, vă
rog?

Nu spunem că nu este așa, dar în afară de astfel de jocuri co piii aveau mai demult o mulţime de
alte jocuri în care nu mirosea deloc a nimicire de inamici. Acum însă jocurile de tipul rațele și
vânătorul, de-a v-ați ascunselea, capra, miuța şi altele sunt aproape necunoscute de copiii
moderni. Jocurile de masă [Este vorba de jocuri de genul: Scrabble, Monopoly etc. (n. ed.).],
de asemenea, nu sunt apreciate de toţi. Multor copii, deprinşi încă de mici cu senzaţiile
captivante pe care le prezintă calculatorul, jocurile de masă li se par din cale afară de
obositoare. Nu mai vorbesc despre jocurile pe roluri, în care copilul joacă spontan
spectacole întregi improvizate. Aceste jocuri nu mai sunt pentru toată lumea. Celor mai mulți
dintre ei le lipseşte fantezia. Dar şi cei care le joacă organizează, de obicei, nişte scene de
bătaie, care amintesc în mod dureros episoade din jocurile pe calculator. Fantezia lor, de
asemenea, nu depășește diversele tipuri de magie şi nimicire fizică a adversarului.

Şi apoi, când copiii aleargă unul după altul cu pistoale de plastic, strigând: „Cazi. Te-am ucis!”,
fiţi de acord, aceasta seamănă puțin cu un război adevărat. În jocurile pe calculator totul este
însă foarte realist; de altfel, realismul reprezintă una din principalele momeli. În descrierea
jocurilor noi se menţionează în mod special că noua variantă este mai realistă decât cea
anterioară. Bălţi de sânge, creieri pe pereţi, capete sparte – totul este reprezentat atât de

clar şi de colorat. Şi scenele de

violenţă se adună în subconştientul copilului.
„O grafică incredibilă. În jur numai cadavre, bucăţi însângerate de carne şi bălţi de sânge…
În spatele pereţilor se aud urlete sinistre şi sunete de mâini şi picioare rupte. Descărcări
electrice, trântirea uşilor, urletul monstrului şi scârţâitul unghiilor. Uşa se deschide şi… prin
faţă ne zboară vesel un picior rupt, demonstrându- ne proprietăţile sale aerodinamice ieşite
din comun”,

descrie calitățile unui alt joc aceeaşi revistă „Ţara jocurilor”.

Şi mulţi copii înghit, de la o zi la alta, această violență.

Noul tip de narcomanie

Medicii pediatri au atras atenţia asupra faptului că jocul de luminiţe pe ecranul

calculatorului impune ritmurile sale scoarţei cerebrale. În consecință, la copiii care sunt
pasionaţi de jocurile pe calculator pot apărea spasme şi chiar accese de epilepsie. Cu ceva timp în
urmă, în Japonia s-a iscat un scandal legat de faptul că grafica unui desen animat a generat
micilor japonezi accese epileptice în masă!

Psihiatrii de copii sunt îngrijoraţi şi de faptul că

iubitorii calculatorului se află în aşa-numita stare de „excitație pasivă”, când plăcerea se
obţine fără eforturi, pur şi simplu pe calea excitării structurilor subcorticale, care
controlează emoţiile respective. Aceasta oferă o influenţă relaxantă asupra persoanei,
slăbește iniţiativa, acţionează ca un drog. Nu este de mirare că astfel de copii nu se
interesează de nimic, devenind parcă un accesoriu al calculatorului.
Privindu-i, îţi aminteşti fără să vrei de un experiment dur efectuat cândva asupra
şobolanilor. Acestora li se infiltrau electrozi în secţiunea creierului unde era dispus centrul
de plăceri şi şobolanii, uitând de mâncare şi de băutură, apăsau pe pedală până la epuizare,
stimulând acest centru.

Există și vraja răului, cu toate că aceasta generează la copii temeri peste măsură (fobii)! În
psihologia occidentală există o specializare numită „victimologie”. Aceasta afirmă că
potenţialele victime ale violenţei au de obicei un caracter aparte, ca să folosim un eufemism
– agresorul acţionează asupra lor ca pitonul asupra iepurelui: victima se și teme, dar este și
atrasă de el, de parcă ar fi hipnotizată. Ce fel de bărbaţi vor ieși din acești copii? Căci de
jocurile de calculator sunt pasionaţi mai ales băieţii. Chiar dacă deformarea caracterului nu
va duce la schimbarea orientării sexuale (lucru care nu ar fi de mirare dacă ţinem seama de
propaganda făcută imoralităţii în mediul adolescenților și al tinerilor), oricum
sadomasochismul încă n-a adus folos nimănui.

După cercetările mele, dar nu numai, sunt pasionaţi de calculator îndeosebi aşa-numiţii copii
dificili: copiii cu un grad scăzut de încredere în sine, care învaţă rău la şcoală, care întâmpină
dificultăţi în comunicarea cu cei de o vârstă cu ei etc. Cu alte cuvinte, cu cât mai multe bariere
psihologice are un copil în viaţa reală, cu atât mai adânc se afundă în cea virtuală.

Desigur, aplecarea spre lumea fanteziilor, a viselor şi a jocului a fost întotdeauna specifică
oamenilor cu un psihic fragil. Lectura cărţilor şi cu atât mai mult actul de creație cere
eforturi. Dincolo totul este simplu, în plus omului i se creează impresia propriei
atotputernicii. Închipuiţi-vă: copilul stă în faţa ecranului şi gestionează viaţa şi moartea
unor omuleţi mici. Printr-o simplă apăsare a tastei el poate distruge zeci de inamici. În
realitate, el nu poate face practic nimic: nici să dea o ripostă celui care-l năpăstuieşte, nici să se
urce în copac, nici să iniţieze cu vecinii un joc prin curte de-a războinicii. Dar nici nu are nevoie
de așa ceva! De ce să aibă, când există un mijloc mult mai uşor de a te simţi superman?

Și copiii noştri cresc slăbiţi fizic, temându-se de realitate. Pretenţiile faţă de ei sunt ridicate,
iar potenţialul voinţei, necesar pentru a obţine rezultatul dorit, este mic. La cea mai mică
greutate ei se eschivează, nu duc până la capăt lucrul început şi de aceea învaţă rău, nu le
place să citească, nu manifestă interes faţă de creaţie. Din cauza neconcordanței dintre
pretenţiile înalte ale copilului și posibilităţile lui reale, în suflet apar conflictul interior,
disconfortul, şi, ca urmare, o și mai mare nevrotizare. Calculatorul însă le dă copiilor
„problematici” şansa să fugă de realitatea neplăcută şi să se simtă învingători. Necazul
constă în aceea că realitatea virtuală te atrage, este ca un drog.

În ţările occidentale există asociaţii speciale pentru ajutorarea celor care au suferit din cauza
dependenței de calculator.
 Victime ale „cutiei inteligente”
apar şi la noi. Iată un caz tipic. Costea era timid şi nesociabil din copilărie. În clasele mari
s-a închis şi mai tare în sine. Singurul loc unde se simţea normal era clubul de calculatoare.
Treptat, Costea a început să petreacă acolo tot mai mult timp. Acum el nu învaţă, fură bani
şi stă în club de dimineaţa până seara. A devenit agresiv, a pierdut complet contactul cu
părinţii, dar nici nu vrea să audă despre schimbarea stilului de viaţă. Lasă impresia unui
om posedat, dar se consideră absolut sănătos, iar purtarea sa – normală.

Un alt tânăr, Gleb, de asemenea, s-a împătimit pe neobservate de jocurile pe calculator. Dar, spre
deosebire de Costea, receptează realitatea mult mai bine. Gleb înţelege că ceva nu este în
regulă cu el, vrea să renunţe la jocul pe calculator, dar nu este în stare. Cum nu se joacă o
zi, cum începe „sevrajul”. Mama l-a dus la câţiva psihiatri, dar nici un folos. Medicii ridică din
umeri. Pentru ei aceasta este o boală complet nouă şi nu știu din ce parte s -o apuce.
Medicamentele prescrise nu-l ajută.

Chiar dacă băiatul nu devine dependent de calculator, „cutia inteligentă” acţionează

distrugător asupra sănătăţii lui. Iată ce a povestit într-un interviu Marina Stepanova, şef de
secţie la Institutul de Cercetare în domeniul igienei şi ocrotirii sănătăţii copiilor şi adolescenţilor
al Centrului Ştiinţific pentru sănătate al AŞMR6:

„În primul rând e afectată vederea. Există riscul apariţiei miopiei sau al progresării acesteia,
dacă ea deja există. La copil poate apărea un sindrom de oboseală vizuală la calculator, care
seamănă cu conjunctivita: ochii se înroşesc şi ai senzaţia că în ei parcă ți - a intrat nisip…
Copilul se blochează în lumea virtuală şi nu dezvoltă abilităţi de comunicare, iar aceasta
influenţează negativ asupra psihicului… Noi am efectuat o cercetare specială şi am aflat că
deseori copiii obosesc din cauza împuşcăturilor şi urmăririlor de tot felul… Jucătorilor deosebit
de emotivi chiar le crește tensiunea. Jocurile de genul «arcade» provoacă agresivitate.”
Deşi influenţa jocurilor pe calculator asupra psihicului omului este încă puţin studiată, ceea ce se
ştie deja nu este prea atractiv. De aceea, gândiţi-vă de trei ori înainte de a-i procura copilului
calculator sau un aparat de joc. Şi ce dacă cere?

Cu câţiva ani în urmă am fost în Germania şi m-a uimit că aproape în nici o casă (și am
discutat cu un mare număr de oameni) n-am văzut nici un calculator și nici console pentru
jocuri. Nu pentru că cunoscuţilor mei le lipseau posibilităţile, nicidecum. Erau oameni
destul de înstăriți, iar la întrebările suscitate de uimirea mea îmi răspundeau într -un glas
că nu vor să-i ispitească pe copii. Şi copiii nu se simţeau lipsiţi! Le puteţi permite să meargă
uneori în clubul de calculatoare. Acolo şi jocurile sunt mai moderate, şi nu costă foarte mult. Dar
trebuie păstrată măsura. Costea cel descris de mine a devenit puţin câte puţin victimă a unui
asemenea club de calculatoare. Şi, din păcate, nu este singurul caz.

Dar dacă totuşi calculatorul e cumpărat

Desigur, se întâmplă să nu te poți

descurca în casă fără calculator: el este necesar adulților pentru muncă. Nu e un secret faptul că
părinţii cumpără de multe ori „cutia inteligentă” nu pentru ei, ci drept cadou copilului,
adică exclusiv pentru jocuri. Iar apoi se plâng că le este greu să-i limiteze copilului
utilizarea propriului obiect, că vor fi acuzaţi că îi iau înapoi cadoul bietului copil. Este mai
înțelept să nu creaţi astfel de situaţii din care vă va fi greu să ieşiţi. Mai bine să puneţi de la
bun început condiţiile necesare.

Chiar dacă dumneavoastră nu vă trebuie în mod deosebit calculatorul, dar consideraţi că un copil
modern nu este în stare să trăiască fără „împuşcături” şi „urmăriri”, nu afişaţi aceasta.
Prefaceți-vă că vă cumpăraţi calculatorul pentru dumneavoastră. Atunci vă va fi mai uşor să
stabiliţi regulile de utilizare.

Iar ele trebuie să fie destul de aspre: maximum o jumătate de oră-o oră pe zi. De fapt, şi
aceasta este prea mult. Medicii spun că micuţii de 6-7 ani pot să petreacă la calculator fără
daune pentru sănătate nu mai mult de 10 minute. Elevii claselor a doua și a treia – 15
minute. În clasele a patra-a şasea norma poate fi ridicată până la 20 de minute, iar în
clasele a opta și a noua – până la 25 de minute şi doar în clasele a zecea -a unsprezecea până
la o jumătate de oră.

Copilul va fi nemulţumit, dar trebuie să-i explicaţi pe înțeles că a sta mult în faţa
monitorului este dăunător pentru sănătate. Auzind motivaţia, el nu se va revolta mult din
cauza acestei limitări. Urmăriţi ca el (măcar aproximativ!) să respecte programul zilei, să scrie şi
să citească într-o încăpere luminoasă, să nu dea cu nasul în televizor, să-şi spele dinţii, să nu
mănânce multe dulciuri şi altele. Cel mai important este ca aceasta să nu pară o pedeapsă.

Nu puneţi calculatorul în camera copiilor.

Aceasta, de asemenea, predispune spre o utilizare necontrolată. Iar dacă veţi privi la fiecare două
minute în cameră, verificând cu ce se ocupă copilul dumneavoastră, el va considera că îl spionaţi.

Pentru scăderea dozei de radiaţie electromagnetică, masa pe care stă calculatorul nu trebuie să fie
mai îngustă de 60 cm lăţime. Modelele vechi de monitor sunt mult mai obositoare pentru ochi
decât cele moderne, scoase de firmele cunoscute.

Urmăriţi de asemenea ca în timpul lucrului la calculator copilul să nu stea cu spatele spre geam:
reflexiile pe ecran strică vederea.

(Voi menţiona pe scurt că sunt deosebit de periculoase pentru sănătate clasele de calculatoare în
care mesele se află una în spatele celeilalte, ca băncile de la şcoală, şi copilul stă cu spatele la
partea posterioară a monitorului. Monitoarele moderne sunt construite în aşa fel, încât iradierea
din direcția ecranului să fie cât mai scăzută, dar aceasta face să crească iradierea în celelalte
direcţii. Specialiştii sfătuiesc ca în aceste clase băncile să se aşeze sub formă de cerc, cap la cap).
 Cointeresaţi-l pe copil în diferite
alte jocuri.

În ultimul timp, psihologii şi pedagogii îşi fac griji că jocurile tradiţionale pentru copii se
află pe cale de dispariţie, dar în librării au apărut cărți din care poţi afla regulile multor
jocuri de mult uitate. Nu vă dați înapoi să le achiziționa ți de la magazin sau bibliotecă, iar
apoi să-l distrageţi pe copil cu astfel de jocuri. În problema dată (ca de altfel în multe
altele) garanţia succesului va fi entuziasmul adultului.

Este important şi să deprindeți copilul să deseneze, să lipească ceva cu mâinile. Dacă

spaţiul vă permite, amenajați un loc pentru atelier.

Îndeletnicindu-se cu ceva, copilul va fi mai puţin atras de calculator. Trebuie să manifestaţi

perseverență atrăgându-l în noua activitate, căci copiii „problematici” se tem de insuccese
şi preferă să renunţe repede la tot ce li se pare peste măsură de greu.

Nu-i insuflaţi copilului atitudinea faţă de calculator ca faţă de ceva peste măsură de
valoros. Nu trebuie ca joaca pe calculator să fie pentru copii cea mai mare răsplată pentru
muncă.Daţi-i de înţeles că la aceste jocuri se apelează adesea din cauza plictiselii, când n-ai
altceva de făcut, şi explicaţi-i nu doar prin cuvinte, ci şi prin fapte demonstraţi-i că în lume
sunt multe lucruri interesante.

Nu demonizaţi „agregatul” când nu puteţi dezlipi copilul de el. În acest fel vă arătaţi propria
neputinţă şi vă decideţi dinainte înfrângerea.

Dacă veţi simţi că a început să-l atragă pe copil calculatorul, încercați să descoperiți cauzele
psihologice care fac ca fiului dumneavoastră (de la calculator de obicei nu-i poţi rupe pe băieţi)
să-i fie mai dragă compania „cutiei inteligente”.

Dacă el îi urmează pe colegi, faceţi-i cunoştinţă cu copii care nu au asemenea interese înguste.
Vă asigur că nu toţi copiii moderni sunt fanatici ai calculatorului! Dacă însă cauza este în el
însuşi, găsiţi-o şi străduiţi-vă s-o înlăturaţi. Da, există copii pe care trebuie să-i înveţi să
comunice, şi acest lucru este mai greu decât învăţarea scrisului şi a cititului. Nu trebuie să
vă pară rău pentru efort, căci dacă laşi totul de izbeliște, perioada prielnică pentru
deprinderea stăpânirii de sine și a comunicării poate fi pierdută. Şi când vă veţi trezi (lucru
care se va întâmpla mai devreme sau mai târziu, fiindcă o asemenea lacună importantă se
va repercuta inevitabil asupra multor laturi ale vieţii fiului dumneavoastră), multe vor fi
imposibil de remediat.

Joc de joc se deosebeşte

– Printre mulţimea de jocuri pe

calculator nu există jocuri bune, folositoare? veţi întreba. Oare toate sunt dure şi primitive?

– Nu, desigur. Există jocuri de dezvoltare, care îi învaţă pe copii să îmbine culorile, să
reconstituie în memorie desene, să compună obiecte din figuri geometrice etc. Calculatorul îl
ajută pe copil să înveţe să citească, să studieze limbile străine. Există enciclopedii pe calculator,
care îi aduc copilului cunoştinţe într-o formă de joc interesant. De o largă popularitate se
bucură aşa-numitele cărţi interactive, care amintesc de casetele cu poveştile preferate, dar
care includ de asemenea jocuri care antrenează mintea şi atenţia, care îţi propun să
îndeplineşti diferite exerciţii interesante pentru dezvoltarea deprinderii de a citi, care îi
familiarizează pe tinerii utilizatori cu limba engleză.

Preşcolarilor şi şcolarilor de vârstă mică li se pot propune puzzle-uri: acestea dezvoltă

gândirea spaţială şi logică.

Dar nici jocurile pur distractive nu sunt toate de acelaşi gen. Una este bătaia brutală
(aşa-numitele împuşcături), unde toată măiestria jucătorului se reduce la priceperea de a apăsa pe
taste, şi altele sunt jocurile de tip quest (de la englezescul „quest” – căutare). În quest-urile
pentru copii acţionează eroi din desene animate; acolo nu trebuie să ucizi pe nimeni, multe sunt
cu adevărat amuzante. Iar sensul jocului se reduce la atingerea scopului pe calea rezolvării
problemelor logice.

Să spunem că trebuie să deschizi uşa de la intrare, iar la dispoziţie ai doar o funie şi cheile de la
maşină. Ce să faci? Priveşti atent la ecran şi observi un camion. Aşa… Ce-ar fi dacă ai lega funia
cu un capăt de mânerul de la uşă, iar cu altul de remorcă, apoi ai porni motorul şi ai pleca din
loc?
Astfel de jocuri dezvoltă nu doar gândirea abstractă, dar şi isteţimea cotidiană, îi pregătesc pe
copii pentru situaţiile cu care aceștia se pot confrunta în viaţa reală. În quest-uri şi lumea este mai
prietenoasă: în primul rând, ea nu se împarte în ai noştri şi alţii, acolo sunt multe personaje
neutre, care au diverse activităţi şi nu sunt implicate în desfăşurarea jocului. În al doilea rând,
jocul are mai mulţi susţinători decât adversari – iar acesta este un detaliu important.

[...]

Calculatorul nu este un ciocan

Desigur, nu merită să
demonizezi calculatorul, dar nici să te linişteşti cu gândul că este pur şi simplu un
instrument comod, care nu se deosebeşte cu nimic de alte instrumente (să spunem, ciocan).
Ciocanul nu scoate astfel de modele colorate şi atrăgătoare, nu intră într-o comunicare
interactivă, nu oferă efect hipnotic, nu poate programa comportamentul omului.

De aceea, cântăriţi bine forţele voastre înainte să vă implicaţi într-o aventură cu apropierea
copilului de lumea jocurilor pe calculator şi de internet.

Unii specialişti îşi exprimă părerea că chat-urile pe calculator îi atrag pe copii cel puțin la
fel de mult ca jocurile pe calculator. De curând m-am convins personal de acest lucru.

M-a sunat o femeie necunoscută, spunând că primise de la cineva numărul meu de telefon.
Ea mi-a povestit o istorie tristă. Băiatul ei creştea deştept şi talentat: scria poezii şi
povestiri, se interesa de istorie, citea mult. Dar sănătatea sa fizică era șubredă şi în clasa a
noua, după o boală îndelungată, părinţii au hotărât să-l transfere cu studiul la domiciliu.
Ca să-i faciliteze comunicarea cu cei de o vârstă cu el, i-au cumpărat un calculator de
ultimă generaţie, conectat la internet.

Într-o jumătate de an băiatul a devenit de nerecunoscut. Acum aproape că nu se mai

desparte de calculator, nu citeşte cărţi, a abandonat versurile şi povestirile. Zile întregi
navighează pe internet, „stă pe chat”, a devenit agresiv, închis, dur, egoist. Femeia plângea,
iar eu nu ştiam ce să o sfătuiesc, la cine s-o îndrept pentru ajutor.

Va fi suficientă influenţa pe care o aveți asupra adolescentului pentru a evita o astfel de

întorsătură a evenimentelor? Şi pe cine vom putea trage la răspundere după aceea? Și la ce bun?
Faptul va fi consumat.

Cât privește discuţiile despre ireversibilitatea progresului, cu care adeseori se amăgesc

oamenii moderni… Oare acestui idol trebuie să -i sacrificăm totul? Până şi psihicul şi
sănătatea propriilor copii?

(din: Tatiana L. Sisova, Probleme şi dificultăţi în educarea copiilor. Îndrumar

pentru părinţi, Editura Sophia, 2012)

Probleme si dificultati in educarea copiilor: EDUCATIA

FETELOR
Publicat pe 09 Dec 2014 | Categorii: Credinta in familie, Crestinul in lume, Educatia crestina/

Copiii in Biserica, Portile Iadului, Vremurile in care traim | | Print

Luna decembrie in 9 zile: Zamislirea Sfintei Ana, mama Preasfintei Nascatoare de

Dumnezeu

Cititi si:

 MIRCEA VULCANESCU despre ROSTURILE ADANCI ALE EDUCATIEI versus

ROBOTIZAREA OMULUI: “Fericirea o fagaduiau Principatelor Române strainii,
CAND VOIAU SA LE OCUPE”. “Femeia sa nu-si piarda FEMINITATEA”
 ZAMISLIREA NASCATOAREI DE DUMNEZEU DE CATRE SFANTA MAICA
ANA. Cuviosul Paisie Aghioritul: INVATATURI PENTRU O FAMILIE
ARMONIOASA (I)
 Cuviosul Paisie Aghioritul: INVATATURI PENTRU O FAMILIE ARMONIOASA
(II): “Prin rabdare se mentine familia”
 Cuviosul Paisie Aghioritul despre VIATA DE FAMILIE SI NASTEREA DE
PRUNCI
 Cuviosul Paisie despre ROLUL MAMEI in educatia copiilor. Mame cu serviciu
 Educaţia fetelor

Se consideră că este mai ușor să educi fete decât băieţi: chipurile, băieţii sunt ştrengari, iar
fetele sunt mult mai liniştite şi mamele le înţeleg mai uşor. Dar la o examinare mai atentă se
dovedeşte că astfel de viziuni nu corespund realităţii.

Când iei educația în serios, nu poți spune căror părinţi – ai băieţilor sau ai fetelor – le este
mai uşor. Secolul al XX-lea a deschis în faţa femeilor posibilităţi nemaivăzute, dar le-a şi
însărcinat cu povara unei mari responsabilităţi. Primind drepturi egale cu bărbaţii, femeile au
putut să studieze, să lucreze, să facă politică, să-şi hotărască soarta independent. Şi toate păreau
să meargă bine, doar că familia a început să scârţâie. Femeile aveau timp pentru orice,
numai pentru copii şi soţ nu. Schimbarea modului de viaţă şi a psihologiei a dus la
divorţuri. Divorţurile au stricat viitorul copiilor. Copiii, crescând, i-au imitat pe părinţi şi
astfel, o generaţie după alta, s-a intrat într-un cerc vicios…

În prezent, în Rusia, din trei familii două se despart şi situația nu pare să se îmbună tățească.
M-am ciocnit adesea de transmiterea psihologiei mamei singure până la generaţia a treia și
chiar a patra: străbunica a divorţat şi și-a educat fiica singură. Aceasta, la rândul ei, nu s-a putut
împăca cu soţul şi a transmis experienţa sa amară fiicei. Fiica, din nou, nu a tras concluziile
cuvenite din cele întâmplate și, ca rezultat, a rămas singură cu micuţa în braţe. Şi acum această
micuţă, care a crescut, se chinuie cu fiica sa, plângându-se de comportamentul ei, dar totodată
cultivând în ea trăsături de caracter care aproape sigur o vor face incapabilă în viitor să se împace
cu soţul ei. Stereotipurile negative de comportament cu cei de sex opus sunt atât de înrădăcinate
în această familie, încât este foarte greu să le modifici. Este ca o povară a eredităţii: la fiecare
generaţie ea devine tot mai grea şi mai grea.

Este interesant că majoritatea divorţurilor, în întreaga lume, se face din iniţiativa femeilor.
De ce? Nu vi se pare straniu? Femeile aveau de-a lungul mileniilor rolul diametral opus –
rolul păstrătoarelor căminului familial! Înseamnă că au avut loc anumite modificări
dramatice în psihologia şi în caracterul femeii, dacă instituţia familiei a început să se
dărâme, îngropându-i pe toţi sub ruinele sale: şi bărbaţii, şi copiii, şi, desigur, femeile
însele.

Prin urmare, a educa o fetiţă în zilele noastre nu e o problemă dintre cele mai simple. Spre ce
o orientezi: spre familie sau spre carieră? Ce să încurajezi şi ce trăsături să te străduiești să
înăbuşi? Una este să-i insufli din copilărie că cele mai importante lucruri sunt activitatea şi
independenţa, și este cu totul altceva să-i educi blândeţea, spiritul conciliant, compasiunea,
adică acele calităţi care uşurează viaţa de familie, dar care sunt incompatibile cu
reprezentările despre a fi lider.

Alegerea, desigur, ţine de părinţi. (În plus, nu întotdeauna reuşim să facem aşa cum ne-am
propus: „Omul propune, dar Dumnezeu dispune.”) Eu cred că alegerea trebuie să fie una
conştientă, iar noi trebuie să prevedem limpede consecinţele alegerii noastre.

În familie esenţială este fericirea. Toate celelalte se vor adăuga

Mulţi adulţi, care s-au convins

din proprie experienţă prin ce trec copiii ale căror mame au făcut carieră, consideră că
fetele trebuie orientate, în primul rând, spre crearea unei familii trainice. Toate celelalte se
vor adăuga.

Unora li se putea părea îndoielnic acest lucru:

– Nimic nu se adaugă la nimic, vor spune. Dacă pui familia pe primul plan, trebuie să uiţi de
serviciu. Sau familia, sau cariera. Nu se poate ca omul să- şi îndrepte efortul spre ceva, iar
altceva să iasă de la sine.

Oricât ar fi de paradoxal, în problema respectivă această logică de fier dă greş întotdeauna. De

fapt, dacă ne gândim, ce este atât de ciudat? Multor femei care nu s-au realizat în planul vieţii
personale li se denaturează caracterul: devin răutăcioase, supărăcioase, iritabile, ambiţioase,
răzbunătoare. Aceasta are urmări negative asupra relaţiilor lor cu colegii, deci şi asupra carierei.
Un om conflictual îşi creează duşmani, iar colegii doresc să scape de el…

Dacă femeia are certuri permanente în familie? Dacă nu o mai ascultă copiii? Oricât de
mult s-ar strădui să alunge gândurile alarmante, ele nu vor dispărea şi o vor împiedica să
se concentreze asupra lucrului. Da, câteodată ne cufundăm în lucru, încercând să uităm de
noi și de problemele noastre. Dar atunci serviciul devine un fel de drog şi nici un fel de
narcomanie nu duce la bine.

În zilele noastre femeile visează des la o carieră, fiind necăjite în adâncul sufletului că
trebuie să irosească timp pentru educarea copilului lor! Dar numai să i se întâmple ceva
acestuia şi se dovedeşte că nimic nu mai contează pentru ele decât să fie copilul viu şi
sănătos.

„Am fost în deplasări toată copilăria lui Valea – atât de mult îmi plăcea profesia de geolog!
Visam să devin doctor în ştiinţe, aveam în față un viitor strălucit. Valea rămânea cu părinţii mei.
Lui îi era dor, plângea, mă ruga: «Mamă, nu pleca!» Apoi a crescut şi parcă s-a obişnuit. Mai
târziu, la 13 ani, brusc a devenit parcă străin, închis, a început să intre în conflict cu colegii, cu
profesorii. Eu m- am alarmat, străduindu- mă să stau mai mult pe acasă, apoi chiar am renunțat
la serviciu ca să mă ocup de copil. Dar era târziu. Acum el nu mai este (băiatul s-a sinucis –
n.a.), şi eu înţeleg că nu am nevoie nici de diplomă, nici de funcția de manager, nici de plecări
peste hotare…”

Câte mame se regăsesc în această tristă mărturisire a doamnei necunoscute, care s-a apropiat
odată de mine după discursul pe care l-am ținut într-o bibliotecă! Desigur, nu toate povestirile
sfârşesc atât de tragic, dar înţelesul rămâne neschimbat: construind cariera în dauna educaţiei
copiilor, femeia pierde, în consecință, pe ambele terenuri.

[...]

Educaţia feminităţii

După mine, problema principală în educaţia fetelor din zilele noastre o constituie educaţia
feminităţii. Pare un fleac: de ce să educi ceva ce este sădit în însăşi natura lor?
 Dar s-a întâmplat ceva paradoxal: în
lupta pentru drepturi egale, femeile au ieșit victorioase, iar ca rezultat au început să joace
pe un teren străin, abandonând poziţiile lor și pierzând astfel blândeţea feminină, puritatea
şi delicatețea, care îi impresionează pe bărbaţii puternici.

Stilul contemporan este energic, agresiv, îndrăzneţ. Adolescentele fac tot posibilul să nu
rămână în urma băieţilor: înjură, fumează, beau, „schimbă partenerii”, intră tot mai des în
bande. Multora feminitatea li se pare neimportantă, fiind percepută ca manifestare a slăbiciunii.
La mare cinste sunt prietenele lui He-Man capabile să-l nimicească pe adversar. Este dificil să ni
le închipuim ca pe nişte mame gingaşe, grijulii, dar nici nu este nevoie, întrucât ele nu
urmăresc să fie astfel.

Dar uitaţi-vă la jucării! Oare înainte li se propunea fetiţelor să se joace de-a culturistele, încărcate
cu cele mai diverse arme? Vă amintesc că fermecătoarele păpuşi cu feţele de porţelan se găsesc
de asemenea pe rafturi. Dar, în primul rând, ele nu sunt pentru buzunarul oricui, iar, în al doilea
rând, acestea reprezintă ziua de ieri, stilul retro.

Despre cărţi nici nu mai vorbesc. În ultimii 20 de ani am avut destul de puţină literatură
destinată fetelor. Condamnăm pe bună dreptate serialele de televiziune latino-americane,
dar nu le oferim fetelor modele de calitate de romantism.

Acelaşi lucru îl putem spune şi despre literatura bulevardieră – foarte populară astăzi printre
adolescente –, tradusă în grabă din engleză sau pregătită rapid de autorii autohtoni. Mai mult
decât atât, ea denaturează gustul literar, atât de puţin dezvoltat la copiii de azi. Consumând
astfel de prostii literare, fetele se aleg cu nişte cunoştinţe absolut nefolositoare pentru
vârsta lor, învaţă „arta seducției”, însuşesc viziuni şi obiective care, de obicei, nu duc la
bine.

În aceste cărţi romantismul este asociat foarte des cu sexul. Folosindu-se de faptul că
adolescentele, ca şi acum o sută de ani, visează la dragoste, autorii fac o mi șcare subtilă: în
locul dragostei platonice, înălţătoare, le orientează pe tinerele cititoare spre altceva, spre
ceea ce, cu o sinceritate maximă, se evidenţiază în revistele pentru adolescenţi cu titluri de
tipul „Oare la 13 ani eşti încă virgină?”. În cărţi, acest lucru poate fi puţin camuflat, dar
sensul rămâne neschimbat.
Cea mai mare parte a literaturii bulevardiere pentru adolescente suscită senzualitatea,
induce gândul despre permisivitatea şi chiar necesitatea relaţiilor intime în adolescenţă şi
aduce în calitate de etalon chipul eroinei impetuoase, pline de încredere în sine,
nerăbdătoare, care nu se jenează să se încurce cu băieţii (această atitudine se numeşte „a- şi

atinge scopul”), care deseori se comportă ca o

prostituată desăvârşită, punând mai presus de orice plăcerea proprie, încălcând normele
morale „învechite”, pe care le consideră nişte prejudecăţi prosteşti, de neîn țeles. Una dintre
trăsăturile de bază ale acestei fete este încăpățânarea dezlănţuită, denumită frumos „ setea
de libertate”. Părinţii, desigur, „nu o înţeleg”, „o încurcă”, „o presează”. Cu toate acestea,
totul este descris astfel, încât să le trezească fetelor compătimirea şi admiraţia faţă de
eroină: e prezentată ca fiind deşteaptă, curajoasă, independentă, norocoasă. La sfârşitul
cărţii o aşteaptă de obicei reuşita.

Şi adolescentele seduse încep să imite eroinele preferate, fără să se gândească la faptul că

nimeresc într-o capcană. Jocul pe un teren străin este periculos. Renunţând la trăsăturile
feminine fireşti: modestia, blândeţea, grija, capacitatea de a răbda şi de a compătimi,
domnişoarele renunţă, fără să bănuiască, la natura lor, trec în altă categorie. Nu, nu în
categoria bărbaţilor – acest lucru oricum este imposibil. Oricât şi-ar picta antilopa dungi pe spate,
ea nu se va preface în tigru, dar poate să ajungă de râsul lumii în lumea animalelor.

La fel e şi cu adolescentele „avansate”. Iniţial ele consideră că au găsit libertatea şi

independenţa, că toată lumea stă la picioarele lor, toţi sunt gata să le curteze, toţi
înnebunesc după ele. Dar la scurt timp se vădește că băieţii se uită la ele ca la nişte lucruri,
obiecte de consum. Un lucru este preţuit într-o societate pătrunsă de psihologia consumatorului
atâta timp cât este nou. Te-ai folosit de el şi l-ai aruncat. Pentru ce să-l păstrezi, când cu ceva
bănuţi sau chiar gratis poţi lua altul?

Imediat ce prospeţimea fetelor trece (iar în prezent, odată cu răspândirea pedofiliei, aceasta se
întâmplă foarte repede: pentru admiratorii Lolitelor domnişoara de 18-19 ani esta deja trecută),
„lucrul” nu mai prezintă interes. Şi este logic. Într-o societate consumistă lucrurile sunt
interschimbabile. Iar sentimentele, emoţiile…?! Dar este chiar hazliu! Ce fel de sentimente
are un lucru?

Iată de ce i-aș sfătui pe părinţii care se gândesc serios la viitorul fiicei să acorde o atenţie
deosebită tocmai educaţiei romantice a fetelor. Nu vă fie teamă că aceasta intră în contradicţie
cu viaţa, care, desigur, este mai dură decât în romanele Charlottei Brontë. Romantismul căleşte
sufletul într-un mod surprinzător, mai mult chiar, el corespunde naturii feminine.

Nu limitaţi literatura – desigur, modelele ei clasice, de calitate. Povestiţi-le fetelor despre

rudele şi prietenele dumneavoastră, pe care le consideraţi modele demne de imitat.

Amintiţi-vă de istoria noastră şi de cea străină – sunt nu puţine exemple de bunătate,

curăţenie, dăruire, caritate feminină.

Puneţi mai des fetiţa în situaţia în care trebuie să aibă grijă de cineva. Şi, desigur,
remarcaţi aceasta ca un mare merit! Recunoaşterea meritelor constituie un stimul enorm
pentru copil, dar, din păcate, mulţi părinţi o desconsideră în prezent.

Nu încurajaţi interesul adolescentei faţă de cosmetice.

Unele mame, considerând

importantă deprinderea fetelor cu machiajul şi îngrijirea tenului din fragedă copilărie (că
în aceasta ar consta educarea feminităţii), le cumpără fetelor de 10-12 ani rujuri „pentru
copii” sau farduri „pentru copii”. De ce firmele producătoare de cosmetice fac o
propagandă atât de insistentă este clar: pentru ele, cu cât sunt mai mulţi cumpărători, cu
atât este mai bine. De ce părinţii cad pradă acestor trucuri ieftine e greu de înţeles. În percepţia
fetelor, folosirea cosmeticelor constituie un pas foarte important spre viaţa de adult.
Încurajând astfel de paşi, mamele îşi împing involuntar fiicele spre toate celelalte legate de
concepţiile moderne ale adolescenţilor despre maturitate. La 5 ani fetiţa o roagă pe mama
să-i vopsească unghiile „ca mama” şi merge să se joace de-a „mama şi fiica”. Iar la 12 ani,
fetele machiate merg în cu totul alte locuri şi se joacă cu totul alte jocuri, care nu mai sunt
atât de nevinovate.

Blândeţea învinge duritatea

Şi totuşi, vă veţi întreba, de ce unele fetiţe sunt mici prinţese, iar altele mici războinice? Oare
depinde numai de educaţie?

Nu, desigur, depinde de caracterul copilului, de temperamentul acestuia. Micile războinice sunt,
de obicei, copii hiperactivi sau fetiţe ostentative, cărora le place să fie în centrul atenţiei,
chiar în sens negativ, dar poate fi vorba şi de un caracter aventuros. În plus, foarte multe
depind de exemplele care le sunt oferite: fetele care cresc în familiile cu fraţi mai mari imită
deseori (deși nu întotdeauna) băieţii.

În fiecare caz trebuie să găsim cauza comportamentului „războinic” la fiică şi să ne gândim cum
să o orientăm spre ceva pozitiv. Sunteţi de acord că între o bandită şi o „turistă înrăită” este o
mare diferenţă.

Totuşi e curios că la acea grădiniţă despre care am vorbit, unde pentru băieţi şi fete sunt folosite
metode diferite, chiar şi cele mai înrăite micuţe devin treptat mai blânde şi mai ascultătoare.

“Blândeţea învinge duritatea”,

spune un vechi proverb chinezesc. Această străveche înţelepciune pare a fi cât se poate de
modernă astăzi.

(din: Tatiana L. Sisova, Probleme şi dificultăţi în educarea copiilor. Îndrumar

pentru părinţi, Editura Sophia, 2012)