Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Reprezentanți
Un prim reprezentant al arheologiei cultural-istorice este Gustav Oscar Montelius care
a călătorit prin toată Europa pentru a stabili o cronologie preistorică. El a folosit metoda
tipologică inspirată de cea a lui Thomsen pentru a ajunge la o cronologie. Și-a dat seama că
prin compararea a câtorva sute de artefacte se creează ”clusters of association,” ”acumulări de
asociere,” care formau subdiviziuni ale epocilor, astfel a putut să facă identificarea perioadelor
scurte și a tipurilor de artefacte, astfel încât să fie puse în ordine cronologică. El a reușit să facă
o cronologie mai clară: neoliticul cu 4 perioade, epoca bronzului cu 6 iar epoca fierului cu 10.
El a menționat și variațiile regionale și a făcut cross-referencing, a datat perioada myceniană
prin materialele ceramice myceniene descoperite în siturile egiptene datate. Legat de difuziune,
Montelius a crezut că focarul se afla în Orientul Mijlociu de unde s-a răspândit în Europa prin
valuri de migrație și difuziune.
Kossinna vedea cultura ca fiind o reflexie a etnicității. Astfel, propune ca tot ce vine
după mezolitic să fie organizat ca un mozaic de culturi a căror locație și elemente s-au schimbat
în timp. La el apare și conceptul de settlement archaeology prin care se determina aria de
locuire prin localizarea culturilor asociate unei anumite populații. La el are o importanță și
elementul rasial
Pentru el, populațiile superioare răspândeau sau transmiteau cultura proprie prin
migrație, nu difuziune. Astfel, germanii erau populația superioară, iar alfabetul are o origine
europeană paleolitică, nu una feniciană, concept asemănător cu cel de la noi cu dacii care au
inventat scrisul sau că pe teritoriul României a apărut scrisul prima dată.
Datorită lui, arheologia dădea drept istoric asupra unor teritorii. După moartea sa în
1931, lucrările i-au fost incluse în curicula nazistă.
Gordon Childe – datorită lui, conceptul de cultură arheologică a fost aplicat sistematic
în UK și a devenit o unealtă a tuturor arheologilor europeni. În lucrarea sa, The Dawn of
European Civilization (1925), el face o sinteză a preistoriei europene până la sfârșitul epocii
bronzului. El definește cultura prin rămășițele populațiilor preistorice, împreună cu cronologia
și conceptul răspândirii din Orientul Mijlociu ale lui Montelius, însă fără elementul rasial.
Childe a ajuns la concluzia că preistoria Europei este compusă dintr-un complex mozaic de
culturi. El a renunțat la căutarea în trecut a originii diferitelor populații contemporane și a
refuzat să discute identități etnice. Astfel, nu se mai căutau originile popoarelor contemporane,
ci a populațiilor nenumite ale preistoriei identificate prin culturile arheologice.
Urmări și concluzie
Arheologia cultural-istorică a avut urmări benefice pentru știință: s-a individualizat
arheologia ca știință, la fel și arheologia preistorică, a apropiat arheologii preistoricieni și pe
cei clasiciști în ceea ce privește metodele, interesele și scopurile, s-a făcut diferența între
artefactele de epoca bronzului și cele de epoca fierului, La Téne a fost atribuit celților ca un
stadiu de cultură, iar prin cultură s-a încercat îndepărtarea de generalizare și apropierea de
tipologizare. Totodată, au apărut și noi tehnici de săpătură: datorită nevoii unor săpături mai
controlate, s-au căutat noi metode. Astfel, Schliemann a fost primul care a folosit săpătura
stratigrafică a unui tell pentru a descoperii Troia, după care metoda s-a popularizat.
În preistorie metodele s-au dezvoltat mai târziu, iar pentru asta Carl Schuchhardt a
împrumutat tehnicile arheologiei clasice. Pitt Rivers făcea secțiuni în unghiuri drepte, cu
martori pentru a verifica stratigrafia și în paralel asocia materialele cu contextul din care
proveneau. Mortimer Wheeler făcea carouri despărțite de martori pentru studiul mai atent al
stratigrafiei, iar secțiunile se trăgeau doar după interpretare, contextele fiind foarte bine
înregistrate. S-au stabilit cronologii în funcție de seriile de producție a ceramicii, seriation, în
funcție de uneltele de piatră din paleolitic, iar D. Clarke a creat o metodă sistematică pentru
toate clasificările pentru a le îmbunătăți pe cele moștenite de la arheologia cultural-istorică.
Mai mult, arheologia cultural-istorică a dus la studierea unor aspecte ignorate înainte: resturile
litice, ale florei și faunei, iar scopul a devenit reconstrucția: cum le arătau casele, ce fel de
îmbrăcăminte purtau, ce unelte foloseau și ce activități aveau.