Sunteți pe pagina 1din 3

Scurt istoric

Arheologia cultural-istorică apare în secolul XIX ca răspuns la cantitatea ridicată de


material și informație arheologică. Acest curent a apărut în contextul răspândirii
naționalismului, a rasismului și a pesimismului pus pe seama declinărilor sociale și economice
datorate revoluției industriale.

Naționalismul era definit ca fiind identificarea cu un singur grup etnic pentru a


argumenta națiunea, astfel apariția diviziunilor rasiale, iar ca rezultat, în arheologie,
preistoricienii erau obligați să studieze originile și istoria timpurie a diverselor grupuri etnice.
Astfel, în Franța a apărut Académie Celtique în 1803 care a angajat diverși specialiști și
arheologi pentru a arăta continuitatea dintre galezi și francezi.

Arheologia cultural-istorică a apărut în Germania în contextul instaurării


naționalismului. Adolf Bastian militează pentru studiul tuturor culturilor, nu doar a celora care
au produs artă și literatură ”măreață.” Astfel apare profesionalizarea arheologiei preistorice și
prin urmare apare German Society for Anthropology, Ethnology, and Prehistoric Archaeology
(1869).
Astfel, se poate observa predominanța naționalismului în arheologie. Ea era folosită
pentru a justifica colonialismul și ocuparea anumitor teritorii pe motive istorice. În Germania,
orice artefact de origine germanică descoperit oriunde dădea drept teritorial istoric Germaniei,
dar acest lucru se aplica doar germanilor. Popoarele slave făcea același lucru cu proprii
”strămoși.”

Arheologia cultural-istorică este caracterizată prin conservatorism și pesimism.


Creativitatea umană era limitată, iar cercetătorii credeau că era imposibil ca oamenii să fi fost
atât de inventivi și prin urmare schimburile culturale din repertoriul arheologic erau atribuite
răspândirii ideilor de la un grup la altul, adică prin difuziune și migrație.

Difuzionismul este un concept care se referă la răspândirea inovației de-a lungul


timpului din anumite zone spre periferii. În Marea Britanie, datorită incapacității de a găsi un
șablon evolutiv pentru anumite culturi, a fost respins evoluționismul și adoptat difuzionismul.
Astfel, Grafton Elliot Smith a concluzionat că îmbălsămarea, agricultura, religia, olăritul, etc.
au pornit din Egipt de unde s-au răspândit prin mercenari.

O altă caracteristică a arheologiei cultural-istorice este conceptul de cultură. Termenul


de cultură arheologică s-a popularizat odată cu interesul față de etnicitate. În timp s-au dat mai
multe sensiur: ”cultivarea umanității,” mod de viață distinctiv al unui popor; ”that complex
whole which includes knowledge, belief, art, morals, law, custom, and other capabilities and
habits acquired by man as a member of society.” (Edward B. Taylor: acel întreg complex care
include cunoștințe, credințe, artă, moravuri, drept, convenții și alte capacități și obiceiuri
obținute de om ca membru al societății). Actuala definiție este catalogarea unor materiale
arheologice preistorice similare datate la fel și descoperite în contexte restrânse geografic.
Arheologii naționale
Datorită contextului politic, în unele cazuri, arheologia era controlată de guvern: în
Italia de către Mussolini, care a promovat arheologia clasică pentru a demonstra că Italia
modernă este continuatoarea Imperiului Roman; în Rusia, cultura slavă era preaslăvită pentru
a demonstra că ea a evoluat separat de influența germană, iar atât înainte cât și după cel de-al
doilea război mondial, arheologii au căutat originile și dezvoltarea poporului rus. Curentul
naționalist și rasist s-a oprit în 1945. În Franța și Marea Britanie, arheologia cultural-istorică s-
a dezvoltat abia după primul război mondial cu reprezentanți ca V. G. Childe, J. Dechélette,
Henri Breuil, François Bordes, H. Schliemann.

Reprezentanți
Un prim reprezentant al arheologiei cultural-istorice este Gustav Oscar Montelius care
a călătorit prin toată Europa pentru a stabili o cronologie preistorică. El a folosit metoda
tipologică inspirată de cea a lui Thomsen pentru a ajunge la o cronologie. Și-a dat seama că
prin compararea a câtorva sute de artefacte se creează ”clusters of association,” ”acumulări de
asociere,” care formau subdiviziuni ale epocilor, astfel a putut să facă identificarea perioadelor
scurte și a tipurilor de artefacte, astfel încât să fie puse în ordine cronologică. El a reușit să facă
o cronologie mai clară: neoliticul cu 4 perioade, epoca bronzului cu 6 iar epoca fierului cu 10.
El a menționat și variațiile regionale și a făcut cross-referencing, a datat perioada myceniană
prin materialele ceramice myceniene descoperite în siturile egiptene datate. Legat de difuziune,
Montelius a crezut că focarul se afla în Orientul Mijlociu de unde s-a răspândit în Europa prin
valuri de migrație și difuziune.

Gustav Kossinna – reprezentantul german care pune capăt curentului evoluționist și îl


înlocuiește definitiv cu arheologia cultural – istorică. A fost un patriot râvnit care vedea
germanii ca fiind cea mai superioară rasă. În prima sa lucrare, The Origins of the Germans
(1911), combină inovațiile teoretice importante cu glorificarea preistoriei nemțești. În acea
perioadă s-a reinstaurat naționalismul german, astfel prin munca sa a reușit să justifice
agresivitatea față de statele vecine slave și altele pe care le vedea ca fiind inferioare.

Kossinna vedea cultura ca fiind o reflexie a etnicității. Astfel, propune ca tot ce vine
după mezolitic să fie organizat ca un mozaic de culturi a căror locație și elemente s-au schimbat
în timp. La el apare și conceptul de settlement archaeology prin care se determina aria de
locuire prin localizarea culturilor asociate unei anumite populații. La el are o importanță și
elementul rasial

Pentru el, populațiile superioare răspândeau sau transmiteau cultura proprie prin
migrație, nu difuziune. Astfel, germanii erau populația superioară, iar alfabetul are o origine
europeană paleolitică, nu una feniciană, concept asemănător cu cel de la noi cu dacii care au
inventat scrisul sau că pe teritoriul României a apărut scrisul prima dată.

Datorită lui, arheologia dădea drept istoric asupra unor teritorii. După moartea sa în
1931, lucrările i-au fost incluse în curicula nazistă.
Gordon Childe – datorită lui, conceptul de cultură arheologică a fost aplicat sistematic
în UK și a devenit o unealtă a tuturor arheologilor europeni. În lucrarea sa, The Dawn of
European Civilization (1925), el face o sinteză a preistoriei europene până la sfârșitul epocii
bronzului. El definește cultura prin rămășițele populațiilor preistorice, împreună cu cronologia
și conceptul răspândirii din Orientul Mijlociu ale lui Montelius, însă fără elementul rasial.
Childe a ajuns la concluzia că preistoria Europei este compusă dintr-un complex mozaic de
culturi. El a renunțat la căutarea în trecut a originii diferitelor populații contemporane și a
refuzat să discute identități etnice. Astfel, nu se mai căutau originile popoarelor contemporane,
ci a populațiilor nenumite ale preistoriei identificate prin culturile arheologice.

Urmări și concluzie
Arheologia cultural-istorică a avut urmări benefice pentru știință: s-a individualizat
arheologia ca știință, la fel și arheologia preistorică, a apropiat arheologii preistoricieni și pe
cei clasiciști în ceea ce privește metodele, interesele și scopurile, s-a făcut diferența între
artefactele de epoca bronzului și cele de epoca fierului, La Téne a fost atribuit celților ca un
stadiu de cultură, iar prin cultură s-a încercat îndepărtarea de generalizare și apropierea de
tipologizare. Totodată, au apărut și noi tehnici de săpătură: datorită nevoii unor săpături mai
controlate, s-au căutat noi metode. Astfel, Schliemann a fost primul care a folosit săpătura
stratigrafică a unui tell pentru a descoperii Troia, după care metoda s-a popularizat.

În preistorie metodele s-au dezvoltat mai târziu, iar pentru asta Carl Schuchhardt a
împrumutat tehnicile arheologiei clasice. Pitt Rivers făcea secțiuni în unghiuri drepte, cu
martori pentru a verifica stratigrafia și în paralel asocia materialele cu contextul din care
proveneau. Mortimer Wheeler făcea carouri despărțite de martori pentru studiul mai atent al
stratigrafiei, iar secțiunile se trăgeau doar după interpretare, contextele fiind foarte bine
înregistrate. S-au stabilit cronologii în funcție de seriile de producție a ceramicii, seriation, în
funcție de uneltele de piatră din paleolitic, iar D. Clarke a creat o metodă sistematică pentru
toate clasificările pentru a le îmbunătăți pe cele moștenite de la arheologia cultural-istorică.
Mai mult, arheologia cultural-istorică a dus la studierea unor aspecte ignorate înainte: resturile
litice, ale florei și faunei, iar scopul a devenit reconstrucția: cum le arătau casele, ce fel de
îmbrăcăminte purtau, ce unelte foloseau și ce activități aveau.