NOTE DE

PROCEDURĂ CIVILĂ
Cursuri universitare 2015

ANDREA CHIȘ
Partea I
 CUPRINS

CUPRINS .......................................................................................................................................... 2
DEFINIȚIA DREPTULUI PROCESUAL CIVIL ........................................................................................ 3
FAZELE ȘI ETAPELE PROCESULUI CIVIL ............................................................................................ 6
IZVOARELE DREPTULUI PROCESUAL CIVIL ...................................................................................... 9
NORMELE DE DREPT PROCESULAL CIVIL ....................................................................................... 10
APLICAREA LEGII PROCESUAL CIVILE............................................................................................. 11
PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI CIVIL .................................................................. 13
ACȚIUNEA CIVILĂ ........................................................................................................................... 26
COMPETENȚA ................................................................................................................................ 33
PRACTICA JUDICIARĂ UNITARĂ – MIJLOACELE DE UNIFORMIZARE ALE JURISPRUDENȚEI .......... 40
RIL-urile ..................................................................................................................................... 40
HP-urile ...................................................................................................................................... 41
COMPETENȚA TERITORIALĂ .......................................................................................................... 44
COMPETENȚA DE DREPT COMUN .................................................................................... 44
COMPETENȚA TERITORIALĂ ALTERNATIVĂ .............................................................................. 46
COMPETENȚA TERITORIALĂ EXCLUSIVĂ ................................................................................... 49
COMPETENȚA FACULTATIVĂ ..................................................................................................... 51
COMPETENȚA. INCIDENTE ............................................................................................................ 51
PROROGAREA DE COMPETENȚĂ ............................................................................................... 51
EXCEPȚIA DE NECOMPETENȚĂ .................................................................................................. 56
CONFLICTELE DE COMPETENȚĂ ................................................................................................ 59
ACTUL DE PROCEDURĂ ................................................................................................................. 60
NULITATEA ACTELOR DE PROCEDURĂ .......................................................................................... 62
TERMENELE ................................................................................................................................... 66
CITREA ȘI COMUNICAREA ACTULUI DE PROCEDURĂ.................................................................... 71
PARTICIPANȚII LA PROCESUL CIVIL ............................................................................................... 82
COPARTICIPAREA PROCESUALĂ ................................................................................................ 82
RECLAMANTUL .......................................................................................................................... 84
PÂRÂTUL .................................................................................................................................... 94
 DEFINIȚIA DREPTULUI PROCESUAL CIVIL

În unele cărți se întâlnește denumirea de procedură civilă, în altele de drept procesual civil.
Diferența dintre cele două noțiuni nu are nicio importanță, dar ea există:

Ce inseamna procedere? Procedere înseamnă a merge înainte (în limba română nu s-a
mai păstrat acest înteles, însa s-a pastrat în limba engleză – procede; procedură în sensul
obișnuit înseamnă un set de reguli care guvernează o activitate;
Ce inseamna procesus? Procesus înseamnă progres sau curs (în limbajul obișnuit, o
activitate în curs de desfășurare.

Cei care folosesc termenul de procedură civilă argumentează că legea cea mai importantă în
această materie este Codul de Procedură Civilă. Ceilalți spun că termenul de procedură civilă
este foarte restrâns pentru că normele de procedură propriu-zisă sunt doar o parte din
dreptul procesual civil, iar dreptul procesual civil mai cuprinde și norme de competență și
norme de organizare judiciară. Astfel, terminologia de drept procesual civil ne duce cu gândul
la o ramură de drept cu un complex de norme care nu cuprind doar normele de procedură
propriu-zise.

Drepturile și obligațiile constituie conținutul raportului de drept procesual civil. Mai putem
vorbi despre părți, subiect și obiect. Obiectul este este acțiunea sau inacțiunea subiectelor în
legătură cu drepturile și obligațiile ce constituie conținutul.

Definiția dreptului subiectiv civil: o facultate recunoscută de lege unui subiect de drept de a
face sau de a nu face ceva si de a pretinde altora o conduită corespunzătoare, sub sancțiunea
constrângerii de stat. Ce înseamnă sancțiunea constrângerii de stat? Înseamnă că ajungem la
raportul de drept procesual civil. Dreptul procesual civil ne învață să aducem dreptul substanțial
în fața judecătorului.

Raportul de drept procesual civil imaginat ca un triunghi.

1. raportul de drept substanțial civil – de exemplu, contractul de împrumut;
2. părțile raportului de drept substanțial dedus judecății – împrumutatul nu restituie la
scadență suma de bani împrumutătorului (astea sunt părți aflate pe poziție de egalitate
juridică);
3. raportul cu judecătorul (de aici este și dilema: este o ramură a dreptului public sau o
ramură a dreptului privat ? și aici avem în vedere faptul că părțile se află pe poziție de
egalitate juridică, însă deasupra lor este judecătorul).

Principiul disponibilității, principiu care caracterizează dreptul procesual civil (spre

deosebire de cel procesual penal, unde vorbim de un principiu al oficialității), se
coroborează cu principiul rolului activ al judecătorului. Ce fel de raport de drept
substanțial este dedus judecății în procesul civil? Am dat ca exemplu un raport de
drept civil, dar putem vorbi și despre alt fel de raport: dacă o persoană vrea să
divorțeze, vorbim despre dreptul familiei, dacă s-a desfăcut nelegal un contract de
 muncă, avem un raport de dreptul muncii, dacă o autoritate administrativă a emis un
act administrativ care încalcă un drept sau a refuzat răpundă în termen la o cerere,
avem un raport de drept administrtiv. Și în aceste cazuri ne adresăm instanței de
judecată, instanță care va aplica procedura civilă. Practic, în procesul civil, raportul
procesual dedus judecății este orice alt raport ce nu este penal.

În raport de dreptul substanțial, părțile pot fi pe poziție de egalitate juridică (cum se

întâmplă în dreptul civil, în dreptul familiei sau în dreptul muncii), sau ele pot să nu
fie pe poziție de egalitate (cum se întâmplă în cazul dreptului administrativ). Chiar
dacă în raportul substanțial părțile nu sunt pe poziție de egalitate juridică,
principiul egalității părților în dreptul civil spune că în raportul de drept
procesual civil ele vor fi întotdeauna pe poziție de egalitate juridică în fața
judecătorului. Nu vor fi pe poziție de egalitate juridică cu judecătorul, dar
părțile în raportul procesual civil, indiferent de natura raportului substanțial,
vor fi pe poziție de egalitate juridică. Principiul egalității părților este consacrat în
art. 8

Este o ramură a dreptului public sau o ramură a dreptului privat? O parte a doctrinei spune că
este o ramură a dreptului public deoarece în raportul de drept procesual civil intervine
judecătorul, altă parte a doctrinei argumentează că dreptul procesual civil rămâne o ramură de
drept privat, iar restul optează pentru soluția mixtă. Din punct de vedere practic, aceste orientări
doctrinare nu au absolut nicio importanță.

Definiția dreptului procesual civil: dreptul procesual civil este o ramură a dreptului care
cuprinde ansamblul normelor ce reglementează procesul civil. Procedura civilă reprezintă
dreptul comun în materie de proceduri – ea poate deveni aplicabilă nu doar în procesul civil
sau în procesul penal ci și în proceduri care nu sunt obligatoriu judiciare (de exemplu, în
procedura notarială, dacă sunt citați moștenitorii, se pot aplica anumite reguli privitoare la
citație din procedura civilă; dacă avem organe administrativ-jurisdicționale în fața cărora se
desfășoară o anumită procedură, de exemplu tragerea la răspundere disciplinară a judecătorului
sau a procurorului în fața secției corespunzătoare a Consiliul Superior al Magistrăturii – în aceste
cazuri nu vorbim despre un proces civil, dar procedurile se desfășoară potrivit regulilor din
Codul de Procedură Civilă).

Hotărârile date în aceste proceduri pot fi atacate în instanță (dacă a fost sancționat disciplinar un
judecător, acesta are cale de atac la Înalta Curte de Casație și Justiție; Comisia Locală
soluționează cererea de reconstituire a dreptului de porprietate iar împotriva Hotărârii Comisiei
Locale se poate formula plângere la Comisa Județeană, care este un organ administrativ
jurisdicțional, iar împotriva Hotărârii Comisiei Județene se poate face plângere la judecătorie).

Caracterele dreptului procesual civil.

1. Caracter general – dreptul procesual civil reprezintă dreptul comun în materie de

procesuri. În Codul Civil există foarte multe norme de procedură. De exemplu, ordonanța
președențială o găsim reglementată în Codul de Procedură Civilă, dar și în Codul Civil
avem anumite texte care vorbesc despre ordonața președențială – în această situație,
chestiunea respectivă se poate reglementa pe calea ordonanței președențiale fără să mai
 fie dovedită condiția urgenței. În concluzie, dreptul procesual civil se aplică în toate
procesele civile, în procesul penal atunci când vorbim despre soluționarea acțiunii civile,
și în alte proceduri care sunt extrajurisdicționale.

2. Caracter derivat sau sancționator – facultatea recunoscută de lege de a face sau a nu

face ceva, sub sancțiunea constrângerii de stat. Caracterul sancționator rezultă din această
constrângere care se realizeză prin sesizarea instanței de judecată și prin obținerea unei
hotărâri judecătorești aptă de a fi pusă în executre împotriva celui care a încălcat dreptul.

3. Caracter formalist – termenul procedură înseamnă metodă, adică un set de reguli care
ne spun cum trebuie să ne adresăm judecătorului pentru a obține o hotărâre
judecătorească aptă de a fi pusă în executare în vederea recunoașterii unui drept: cărei
instanțe trebuie să mă adresez, dacă trebuie sau nu să plătesc o taxă de timbru, cum
trebuie să arate cererea de chemare în judecată, după ce reguli se desfășoară procesul,
cum se fixează termenele de judecată, în ce ordine se efectuează actele de procedură,
care sunt etapele procesului, ce trebuie să cuprindă o hotărâre judecătorească, ce căi de
atac există împotriva unei anumite hotărâri judecătorești? etc.

4. Caracterul pozitiv – dreptul procesual civil este un drept pozitiv, ca și dreptul porcesual
penal, sau un drept scris: este un drept care se aplică și este cuprins în niște norme.

Definiția procesului civil: procesul este o activitate în curs de desfășurare, ceea ce înseamnă că
procesul civil este o activitate desfășurată de:
- avocatul de drept civil;
- părțile (creditorul și debitorul care în procedura civilă sunt reclamant și pârât. Desigur,
putem avea mai mulți reclamanți sau mai mulți pârâți – de exemplu, în cazul unei fapte
ilicite cauzatoare de prejudicii putem avea mai mulți autori care răspund solidar față de
victimă: victima prejudiciului va fi reclamant, iar autorii faptei ilicite vor fi pârâți. În
procesul civil pot sa intervină și alte persoane care vor să își valorifice un drept – prezența
voluntară sau forțată în procesul civil – și aceste persoane sunt tot părți în proces);
- judecătorul, care e participant, nu e parte (părțile sunt cele care invoca un drept);
- grefierul este un participant obligatoriu;
- martorii, care pot fi prezenți la administrarea probelor;
- porcurorul poate în anumite situații să înregistreze o cerere de cemare în judecată când e
vorba de ocrotirea unor categorii de persoane, poate să participe și să pună concluzii în
procesul civil, poate să exercite căi de atac, poate să ceară punerea în executare a unor
hotărâri judecătorești;
- expertul la administrare aporbelor;
- interpreți, traducători;
- executorul judecătoresc, în faza de executare civilă;
- agenți ai statului, când sunt înregistrate opoziții la actele de executare.

Definiția procesului civil: procesul civil este o activitate desfășurată de participanți după o serie
de reguli avand drept scop protejarea dreptului, a libertăților fundamentale și a intereselor
legitime.
 FAZELE ȘI ETAPELE PROCESULUI CIVIL

Procesul civil în ansamblul lui se împarte în faze și etape. Procesul civil are două faze: faza de
judecată și faza de executare silită. Nu este obligatoriu parcurgerea ambelor faze, poate să
lipsescă oricare dintre ele.

Când lipsește faza executării silite? Faza executării silite lipsește atunci când hotărârea
judecătorească nu cuprinde o dispoziție ce poate fi pusă în executare (acțiunea în constatare
– se constată un drept în contradictoriu cu pârâtul, dar nu îl oblig pe acesta la ceva, sau
divortul – se desface căsătoria fără să avem ce pune în executare. În cazul divorțului, dacă
avem un capăt de cerere separat prin care se partajează bunurile și un bun se atribuie unui
soț, dar este în posesia celuilalt soț, acolo avem o chestiune care se poate pune în executare.
La fel se întâmplă și atunci când se dispune evacuarea unuia dintre soți din locuința comună
(și aici avem o dispoziție care este susceptibilă de executare silită). Acestea sunt hotărâri care
din start nu cuprind dispoziții susceptibile de a fi puse în executare și atunci nu putem sa
vorbim de executare silită. Alte astfel de exemple: cel care a pierdut procesul, oricare dintre
părți se conformează, putem să avem cerere reconvențională și partea execută voluntar
dispoziția cuprinsă în hotărârea judecătorească.

Când există titlu executoriu deși nu există proces? Există anumite acte reglementate de lege
care sunt titluri executorii și nu mai presupun intervenția instanței în vederea obținerii unei
hotărâri judecătorești. De exemplu, contractul de locațiune dacă aceasta este un înscris sub
semnatură privată, dar înregistrat la organele fiscale sau dacă este încheiat în formă autentică,
el este titlu executoriu (nu mai trebuie să apelăm la instanță pentru plata chiriei). Alte
exemple: contractele autentice notariale care constată o creanță certă, lichidă și exigibilă,
contractul de vânzare-cumpărare autentic (la imobile este cerută oricum forma ad
validitatem).

Debutul procesului civil. Când debutează procesul civil? Este important să știm când debutează
procesul civil, ca să stim ce lege procesuală se aplică deoarece atunci când stabilim lege
aplicabilă avem în vedere momentul în care cererea de chemare în judecată este înregistrată în
registrul instanței sau momentul depunerii ei în conformitate cu dipozițiile art. 183 (de exemplu,
depunerea la poștă). Se poate depune prin poștă și întâmpinarea sau cererea de declarare a
unei căi de atac.

Ce înseamnă că actul este făcut în termen? La ce termen se referă textul codului? Dacă vorbim
despre cererea de chemare în judecată – se referă la termenul de prescripție, dacă vorbim despre
exercitarea unei căi de atac – la un termen procesual de decădere în interiorul căruia trebuie
efectuat un act de procedură. Alte termene: întâmpinarea se depune într-un anume termen în
funcție de etapa procesului în care suntem – în fața primei instanțe 25 de zile, în apel 15 zile, în
recurs 30 de zile, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a mai invoca excepții relative.

Când debutează de fapt procesul civil, când cererea ajunge la instanță sau când ea este trimisă
conform art. 183? Procesul civil începe atunci când cererea este trimisă, pentru că raportat
la acest moment se va determina legea aplicabilă. Avem un text similar și în art. 3 din LPA,
dar care acum nu mai prezintă importanță.

JUDECATA ÎN PRIMĂ
INSTANȚĂ
JUDECATA
PROCESUL CIVIL JUDECTA ÎN CĂILE DE
EXECUTARE ATAC
SILITĂ

FAZE ETAPE

În ceea ce privește faza de judecată avem mai multe etape: judecata în primă instanță și judecata
în căile de atac. În ceea ce privește judecata în primă instanță, chestiunile pe care le vom discuta
sunt valabile și în căile de atac, cu unele exepții.

ANULARE FORMULAREA
CEREREA DE REGULARIZAREA ÎNTÂMPINĂRII/
REPARTIZAREA
CHEMARE ÎN CERERII DE CHEMARE FORMULAREA
ALEATORIE A CAUZEI
JUDECATĂ ÎN JUDECATĂ RĂSPUNSULUI LA
COMUNICARE ÎNTÂMPINARE

DELIBERARE/ CERCETAREA FIXREA TERMENULUI

CĂI DE ATAC DEZBATERILE
PRONUNȚARE JUDECĂTOREASCĂ DE JUDECTĂ

ETAPA SCRISĂ. Judecata în primă instanță debutează cu o cerere de chemare în judecată

(rezultat al principiului disponibilității). Procesul civil nu se declanșează din oficiu de instanță, ci
ea este sesizată, de regulă de titularul dreptului subiectiv. Prin excepție însă, legea procesuală
recunoaște și altor instituții sau persoane posibilitatea de a declanșa procesul civil, prin
înregistrarea unei cereri de chemare în judecată (de exemplu, sindicatele, procurorul, asociațiile
de protecție a consumatorului etc.). Debutul procesului prin formularea unei cereri de
chemare în judecată reprezintă etapa scrisă, anterioară stabilirii primului termen de judecată.

Ulterior, cererea de chemare în judecată se repartizează aleatoriu unui complet de

judecată. La judecata în primă instanță vorbim despre un complet unic de un singur judecător (la
fel se întâmplă și în procesul penal). În apel avem 2 judecători, în recurs 3 sau 5 judecători,
atunci când vorbim despre recursul pronunțat împotriva hotărârilor Înaltei Curți de Casație și
Justiție. Altă compunere avem la RIL-uri și la HP-uri ( întrebare adresată Înaltei Curți de Casație
și Justiție pentru dezlegarea unei problem de drept).

Mai avem la Înalta Curte de Casație și Justiție și hotararea de schimbare a jurisprudenței care
se ia în secțiile unite. Pentru ICCJ precedentul judiciar trebuie sa fie obligatoriu. S-a
constatat de CEDO înălcarea art. 6 paragarful 1 pentru faptul că ICCJ a avut o jurisprudență
neunitară – ICCJ are atribuția de a uniformiza jurisprudența, ea nu poate fi sursa unor
divergențe jurisprudențiale. De aceea pentru ICCJ propriul precedent este obligatoriu.

NB! Pe noul Cod de Procedură Civilă recursul în casație este privit ca o cale de uniformizare
a jurisprudenței. Dacă avem o hotărâre a ICCJ, pe calea recursului în casație, instanțele ar
trebui să respecte această hotărâre pentru a nu se ajunge la RIL.
Codul de Procedură Civilă enumeră elementele pe care trebuie să le cuprindă cererea de chemare
în judecată, iar judecătorul căruia i s-a repartizat dosarul verifică dacă ea are aceste elemente.
Dacă cererea de chemare în judecată nu este completă, reclamantului i se comunică lipsurile și i
se dă un termen pentru a le suplini, iar în cazul în care nu procedeză conform solicitărilor
instanței, cererea este anulată (ea nu mai este comunicată pârâtului și se evită și cheltuielile de
judecată suplimentare).

Ce se întamplă dacă se introduce o cerere informa în ultima zi de prescripție? În aceast caz,

termenul de prescripție se întrerupe, cu condiția ca în termen de 6 luni să se introducă o nouă
cerere. Acest termen de 6 luni se referă și la termenele de prescripție mai lungi de 6 luni.

Dacă cerere de chemare în judecată este formal întocmită sau reclamantul se conformează
dispoziției instanței, ea se comunică pârâtului, căruia i se dă un termen în care poate să își
formuleze apărările printr-un act de procedură numit întâmpinare. Această întâmpinarea este la
rândul ei comunicată reclamantului.

În fiecare etapa se pot întocmi anumite acte de procedură. Specifice acestei etape scrie sunt:
 cererea de chemare în judecată;
 întâmpinarea (dacă este depusă de către pârât, dacă vrea să se apare) – care se comunică
reclamantului
 răspunsul la întâmpinare (reclamantul are și el facultatea depunerii unei asemene cereri)
– în cazul în care acest act lipsește, există anumite sancțiuni specifice.

Ulterior, se va fixa termen de judectă. Până în momentul comunicării cererii de chemare în

judecată, vorbim despre o etapă scrisă, necontradictorie. Comunicarea cererii de chemare
în judectă marchează începutul unei proceduri contradictorii.

NB! În procedura civilă avem proceduri contencioase și proceduri necontenciose. În fața primei
instanțe avem o procedură contencioasă, care reprezintă dreptul comun (ea se va aplica și în căile
de atac și în procedura necontencioasă, în măsura în care nu există dispoziții derogatorii).

Ce înseamnă procedura contencioasă și procedura necontencioasă? De exemplu, în cazul în

care se cere restituirea sumei împrumutate, plata prețului, evacuarea chiriașului după trecerea
termenului de închiriere, partajul = avem o procedură contencioasă deoarece se cere
recunoașterea unui drept subiectiv în legătură cu un pârât. Când nu avem pârât, procedura
este una necontencioasă deoarece dreptul nu presupune contradictorialitate – dreptul de a
constitui o asociație, un sindicat, un partid politic etc. În aceste situații ne adresăm instanței
pentru recunoașterea personalității juridice.

Plangerea împotriva încheierii de Carte Funciră – Înalta Curte de Casație și Justiție spune
într-un RIL că Oficiu de Cadastru nu poate fi chemat în judecată, ceea ce înseamnă că
procedura este una necontencioasă (nu avem pe cine chema în judecată, însemnă că în caz de
admitere a cererii, nu putem cere cheltuieli de judecată nimănui).

ETAPA ORALĂ. Etapa orală debutează cu cercetarea judecătorească. Pe parcursul

cercetării judecătorești se administrează probe, se soluționează cereri și excepții. La finalul
cercetării judecătorești, se acordă un termen pentru dezbaterea fondului (punerea de concluzii).
Până la închiderea cercetării judecătoreși se pot formula anumite cereri de intervenție forțată. În
perioad cuprinsă între închiderea cercetării judecătorești și debaterea fondului mai pot fi
făcute următoarele acte:
1. recuzarea judecătorului pentru motivele ivite în această perioadă, dacă este vorba despre
motive de incompatibilitate relativă;
2. depunerea unor concluzii scrise (note scrise).

Urmează etap dezbaterilor asupra fondului. Intervenția principală poate fi făcută până la
închiderea dezbaterilor asupra fondului. Dezbaterile asupra fondului sunt închise după
formularea concluziilor. În materie de administrare a probelor, avem unele norme derogatorii
care permit și în etapa dezbaterilor să se administreze probe în materie de cheltuieli de judecată,
până la închiderea dezbaterilor.

După închiderea dezbaterilor urmează deliberarea. În ceea ce privește deliberarea avem două
posibilități:
a. fie se deliberează în aceeași zi și se pronunță hotărârea;
b. fie se amână pronunțarea – dacă s-a amânat pronunțarea și părțile depun ulterior noi acte
la dosar, ele nu sunt luate în seamă (deoarece ar trebui repusă cauza pe rol, pus în discuția
părților etc.)

Regula: dacă moare una dintre părți, regula este că se dă un nou termen și se introduc
moștenitorii sau succesorii în drepturi.
Excepția: dacă moartea intervine între amânarea pronunțării și pronunțarea hotărârii,
acest lucru nu mai afectează cursul procesului (hotărârea poate fi pronunțată). Rațiunea
este legată de faptul că în acest caz particular partea a pus concluzii în fața instanței.

După pronunțarea hotărârii urmeză etapa căilor de atac care la rândul lor pot avea o fază
scrisă și una orală. De exemplu în cazul apelului: se depune cerere de apel, dacă este informă,
se pot complini lipsurile, apoi se comunică, se poate formula întâmpinare, răspuns la întâmpinare
etc. În funcție de specificul fiecărei căi de atac, unele etape pot lipsi sau sunt derogatorii de la
dreptul comun.

IZVOARELE DREPTULUI PROCESUAL CIVIL

1. Tratatele internaționale privind drepturile omului

2. Dreptul Uniunii
3. Constituția
o Art. 15 alin. 2 – neretroactivitatea legii
o Art. 16 – principiul egalității
o Art. 21 – accesul liber la justiție
o Art. 24 – dreptul la apărare
o Art. 57 – exercitarea cu bună credință a drepturilor și libertăților constituționale
o Art. 125-130 – autoritatea judecătorească (independența, inamovibilitatea, organizarea
instanțelor, publicitatea ședințelor, folosirea limbii materne și a interpretului, folosirea
căilor de atac etc.)
4. Codul de procedură civilă – cel mai important izvor al dreptului procesual civil. Art. 3 din
Codul de Procedură Civilă permite analogia. Judecătorul însă nu poate crea proceduri – îi
este permis doar să aplice prin analogie proceduri deja existente (cu posibilitatea de a le
adapta).
5. Principiile generale de drept sunt folosite atunci când:
 nu avem norme
 am înlăturat normele care încalcă alte norme cu valoare juridică superioară.
6. Legi speciale
7. Uzanțe?

NORMELE DE DREPT PROCESULAL CIVIL

Ca orice ramură de drept, dreptul procesual civil presupune un complex de norme. Aceste norme
sunt variate.
1. Clasificare după obiect
 norme de organizare judiciară – ne spun care sunt instanțele judecătorești
(judecătorii, tribunale, curți de apel, ICCJ, tribunale specialite etc.), care sunt
parchetele, compunere completului de judecată sub aspect cantitativ (un judecător în
primă instanță, doi în apel, trei în recurs + compuneri speciale pentru RIL-uri și HP-
uri), compunerea completului de judecată sub aspect calitativ (normele care privesc
recuzarea și abținerea), constituirea completului de judecată (judecătorul/judecătorii,
grefierul, magistratul asistent, asistenții judiciari, procurorul etc.)
 norme de competență – delimitează atribuțiile instanțelor române de cele ale
instanțelor străine (competența internațională), delimitează competența instanțelor
judecătorești de cea a altor organe cu sau fără atribuții administrativ jurisdicționale
(competența generală), delimitează atribuțiile instențelor judecătorești între ele pe
verticală (competența materială) și pe orizontală (competența teritorială)
 norme de procedură propriu-zisă – restul normelor
NB! Importanța clasificării – la conduita impusă părților. Normele de organizare
judiciară – mare lor majoritate sunt IMPERATIVE. Norme de organiare judiciară
dispozitive avem în materie de compunere a completului de judecată sub aspect calitativ
atunci când vorbim despre incompatibilități relative (partea poate să recuze judecătorul).
Normele de competență sunt și ele de regulă imperative, cu unele excepții (de exemplu,
normele de competență teritorială relativă). Normele de procedură propriu-zisă sunt o
parte de natură imperativă, o parte de natură dispozitivă.
Criterii de delimitare:
 terminologia folosită de legiuitor (poate, trebuie);
 natura interesului ocrotit (avem în vedere și interesul justiției);

2. Clasificare după câmp de aplicare

 generale – legea specială derogă de la legea generală, legea generală completează
legea specială. Codul de Procedură Civilă este legea generală. În cuprinsul codului,
procedura contencioasă este lege generală, ea se aplică și în procedura necontencioasă
în măsura în care nu avem dispoziții derogatorii și se aplică și în căile de atac, dar și
în procedurile speciale.
  speciale – avem o multitudine de legi speciale (Legea taxelor de timbru, Legea
ajutorului public judiciar).

3. Clasificare după conduita impusă părților

 imperative – onerative - de ordine publică NB! Nu toate normele imperative sunt
de ordine publică – părțile nu pot deroga de la normele imperative.
 dispositive/supletive (normele dispozitive reglementează anumite facultăți ale
părților, iar normele supletive sunt norme de la care părțile pot deroga).
 semiimperative – norme a căror încălcare poate fi invocată de judecător/procuror din
oficiu, dar de la care părțile pot derog în mod expres. Exemplu: modificarea cererii de
chemare în judecată ulterior primului termen de judecată, cu acordul tuturor părților

NORME NORME NORME

IMPERATIVE
părțile nu pot deroga
invocate de judecător/procuror,
din oficiu
se pot în orice stadiu al
procesului, dacă lege nu prevede
altfel
IMPERATIVE/SUPLETIVE SEMIIMPERATIVE
părțile pot deroga părțile pot deroga
invocate de partea a cărei interese au fost invocate de judecător/
încălcate procuror din oficiu
se invocă in limine litis – fie de îndată,
fie la termenul imediat următor etc.

APLICAREA LEGII PROCESUAL CIVILE

Conflict intertemporar. Condiții = lege nouă apărută pe parcursul desfășurării unui proces civil
(proces civil trebuie să fie în curs). Cum stabilim ce lege aplicăm? Aplicăm norma conflictuală.

Normele conflictuale – le vom regăsi de la art. 24 până la art. 27 din noul Cod de Procedură
Civilă. Aveam și în vechiul cod astfel de norme conflictuale. Astfel, întrebarea se pune unde vor
fi folosite normele tranzitorii. Normele tranzitorii reglementează conflictul dintre cele două
coduri aflate în conflict temporar. În concluzie, dispozițiile art. 24-27 se vor aplica atunci
când conflictul este iscat între dipoziții noi apărute cât timp este în vigoare noul Cod de
Procedură Civilă, iar normele tranzitorii atunci când avem conflict de legi între cele două
coduri.

 Coduri = izvoare generale;

 Legea de punere în aplicare = lege specială;
 Alte legi ivite cât timp este în vigoare Codul de Procedură Civilă (legi care pot cuprinde
și ele dispoziții tranzitorii) = legi speciale (se aplică prioritar).

Conform acestei claificări, normele conflictuale din Codul de Procedură Civilă sunt norme
generale.

Principii:
1. Neretroactivitatea legii noi;
2. Aplicarea imediată a legii noi;
 3. Supraviețuirea legii vechi. (art. 25 stabilește faptul că procesele în curs de judecată
precum și executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi).

Criterii care trebuie avute în vedere atunci când vrem să soluționăm un conflit de legi în timp:
1. Principiul unității procesului; Legea procesuală care se aplică procesului civil va fi legea
în vigoare la începutul procesului, în toate fazele și etapele sale, inclusiv în faza de
executare silită.
2. Principiul fazelor și stadiilor procesuale; În acest caz, procesul civil este divizat pe faze
și etape, la fel și legea aplicabilă. În faza executării silite se poate aplica o lege ulterioară.
3. Principiul izolării actelor de procedură. Fiecare act de procedură este supus legislației în
vigoare la momentul efectuării lor.

Vechiul Cod de Procedură civilă = principiul izolării actelor de procesură (ca regulă generală) și
principiul stadiilor procesuale (în cazul competenței).
Noul Cod de Procesură Civilă = principiul fazelor și stadiilor procesuale.

Nota bene! Formulare art. 24 este greșită deoarece executrea silită este parte din procesul civil.
Art. 24 se referă la cele două faze: judecata și executarea silită.
Art. 25 alin. 2 este inutil deorece avem dej art. 24 și art. 2 alin. 1. Art. 25 alin. 2 vine doar și
particularizează aceste dispoziții pentru normele de competență. Afirmația este valabilă și pentru
art. 27 (de data aceasta se voebește despre căi de atac, motive și termene).

Art. 26. Legea aplicabilă mijlocele de probă. Normele de drept substanțial stabilesc
admisibilitatea și puterea doveditoare a unor probe.Normele de drept procesual stabilesc modul
în care trebuie administrate probele. Ambele categorii de norme se regăsesc în Codul de
Procedură Civilă.

NB! Codul Civil a intrat în vigoare în data de 1 octombrie 2011. Codul de Procedură Civilă a
intrat în vigoare în data de 15 februarie 2013.

Exemplu: Contract încheiat în aprile 2011. Procesul începe în data de 15 februarie 2013. În
ceea ce privește admisibilitatea și puterea doveditoare a contractului se va aplica Codul
Civil, iar în ceea ce privește administrarea probei cu înscrisuri se va aplica Codul de
Procedură Civilă.

Proba preconstituită – numai înscrisurile sunt probe preconstituite. Prezumțiile legale. Ambele
sunt supuse dispozițiilor în vigoare la data producerii sau a săvârșirii faptelor juridice care fac
obiectul probațiunii. Administrarea probei în fața instanței – se aplică legea în vigoare la data
administrării (principiul izolării actelor de procedură) – un astfel de text nu există în LPA =
astfel, nu ne rămâne decât să aplicăm art. 3.

Alt exemplu. Cercetarea prcesului în Camera de Consiliu. Conform Codului de Procedură

Civilă cercetarea procesului are loc în Camera de Consiliu, dar avem dispoziții speciale care
amână aplicarea acestei dispoziții până la începutul anului 2016. Începe procesul în 15
februarie 2015, iar cercetarea judecătorească se prelungește până în anul 2016. Legea
conflictuală este cuprinsă în art. 24 din Codul de Procedură Civilă = cercetarea procesului
rămâne supusă legii vechi. Această dispoziție este mai degrabă o normă tranzitorie, nu o
normă conflictuală.
Diferența dintre norma tranzitorie și norma conflictuală. Norma tranzitorie are o
aplicabilitate restrânsă (după o anumită perioadă ea nu mai este aplicabilă). Afirmația nu este
valabilă pentru toate normele tranzitorii (de exemplu art. 7 din LPA). Practic, norma tranzitorie
este cea care pune de acord două norme aflate în conflict, ea prescrie o conduită. Norma
conflictuală pe de altă parte nu prescrie nicio conduită, dar ea precizează care din cele două
norme existente urmează să fie aplicată în caz de conflict.

NB! Atunci când Codul de Procedură Civilă folosește noțiunea de definitiv, acest lucru însemnă
că hotărârea nu mai are cale de atac. Fie hotărârea este dată în primă instanță și nu mai are
cale de atac, fie este dată în apel și nu mai are recurs. În actualul cod nu mai există noțiunea de
irevocabil.

Art. 28 Teritorialitatea legii de procedură. Dacă sunt competente instanțele române, se vor
aplica dipozițiile legale în vigoare în România. Dacă sunt competente instanțe străine, conform
normelor de drept internațional privat, acestea vor aplica normele în vigoare aferente.

PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI CIVIL

Principiile procesului civil sunt codificate, ele sunt reglementate de Codul de Procedură Civilă.

1. Art. 5 – Îndatoriri privind primirea și soluționarea cererilor

Denumit de unii doctrinari și principiul liberului acces la justiție. Tăbârcă spune că, totuși,
instanța de judecată ar pute să refuze o cerere dacă ea constată că nu este de competența ei.
Alți autori spun că orice cerere trebuie primită și soluționată, chiar dacă ea nu este de
competența instanțelor de judecată. Acest articol nu se referă doar la cererea de chemare
în judecată, ci la orice fel de cerere. Aceste cereri trebuie să fie soluționate – fie în sensul
admiterii, fie în sensul respingerii. Denegarea de dreptate – nu avem lege pe baza căreia să
fie judecată cauza. În acest caz, art. 5 alin. 2 și 3 ne spune că cererea trebuie să fie soluționată
pe baza principiilor generale de drept, în acord cu cerințele echității. De asemenea,
judecătorul nu poate să intervină încălcând atribuțiile unei alte puteri. Judecătorul nu are voie
să legifereze. Problema se pune în cazul mijloacelor de uniformizare ale practicii judiciare
(RIL-uri și HP-uri) – aceste hotărâri au puterea unei legi de interpretare, dar legiuitorul a
oferit instanței expres această competență. De asemenea, mai putem discuta despre controlul
pe calea contenciosului a unor acte administrative normative – din nou vorbim despre
competență conferită instanței de dispoziții legale și atunic nu se mai pune problema
încălcării atribuțiilor altei puteri.
Singura excepție în care instanța ar putea refuza primirea și soluționarea unei cereri este
situația unei solicitări care nu este de competența instanțelor române, dar nici de competența
unui organ cu activitate administrativ-jurisdicțională – această excepție este prevăzută de
lege.

 Dacă cererea este de competența unui organ cu activitate administrativ-

jurisdicțională (nu de competența instanței), competența se va declina.
  Dacă cererea nu este de competența unui organ cu activitate administrativ-
jurisdicțională și nici de competența instanței, ea se va respinge ca urmare a
admiterii excepției de necompetență.
De exemplu: solicit instanței eliberarea unei autorizații de construcție.

2. Art. 6 – Dreptul la un proces echitabil, în termen optim și previzibil

Textul urmărește ocrotirea oricărei părți, în ambele faze ale procesului civil. De asemene,
trebuie menționat faptul că numai în procesul penal este consacrat principiul dublului grad de
jurisdicție, nu și în procesul civil.

Instanța trebuie să fie:

 Independență – se referă la activitatea profesională în general. Judecătorul se supune
numai legii. Independența trebuie să fie prevăzută de lege, dar există și alte pârghii
prin care se poate asigura independența judecătorilor:
 Inamoviblitate: un judecătoru nu poate fi mutat/promovat/delegat împotriva
voinței sale, cu excepția cazului în care vorbim despre o sancțiune disciplinară;
 Desființarea hotărârilor de către o altă instanță, doar prin intermediul căilor de
atac;
 Nesubordonare ierarhică în materie de soluționare a cererilor;
 Nelimitarea în timp a mandatului unui judecător, conform normelor legale: până
la pensionare;
 Respectarea specializării judecătorului;
 Pregătirea profesională;
 Formarea profesională continuă;
 Remunerație;
 Imparțialitate – se referă tot la activitea profesională, dar numai cu privire la o cauză
prticulară (incompatibilitățile). Avem o imparțialite subiectivă și una obiectivă (se
aplică criteriul observatorului obiectiv). Imparțialitate se soluționeză prin abținere și
recuzare. Dacă judecătorul nu se abține deși trebuia să se abțină, vorbim despre o
abatere disciplinară.
 Integritate – se referă la toate aspectele vieții unui magistrat (viața personală și
profesională)
 Stabilită de lege
Art. 5 mai suportă discuții și în materie de taxe judiciare de timbru, cauțiune judiciară.
Cine stabilește instanțele judecătorești? – Legea de organizare judiciară.
Ce înseamnă termen optim și previzibil? – Termen rezonabil = terminologie folosită de
CEDO care se referă la termenul maxim acceptat de standardele Convenției Europene a
Drepturilor Omului. Termen optim și previzibil = estimrea durtei unui proces pornind de la
textele de lege în vigoare (câte părții avem, dacă aveam sau nu nevoie de expertiză judiciară,
ce fel de căi de atac sunt incidente etc.). Asigurarea termenului optim și previzibil este
asigurat prin intermediul unor garanții: regularizarea cererii de chemare în judecată, termene
destul de riguroase, estimarea procesului, posibilitatea formulării uni contestații împotriva
tergiversării procesului etc.
Judecarea cauzei în mod echitabil se referă la: publicitatea dezbaterilor, accesul pubicului,
înregistrarea ședinței de judecată, egalitatea armelor, motivarea hotărârilor (importanță în
materie de exercitare a căilor de atac).
3. Art. 7 – Leglitatea

Principiul legalității este un principiu general (art. 124 alin. 1 și 3 din Constituție - justiția se
înfăptuiește în numele legii, judecătorii sunt independenți și se supun numai legii, art. 22
alin. 1 din Codul de Procedură Civilă). Acest principiu ne spune:
- care sunt instanțele judecătorești? art. 126 alin. 1 și 5 – instanțele judecătorești se stabilesc
prin lege (Legea nr. 304/2004)
- competența instanțelor judecătorești - art. 126 alin. 2 din Constituție , art. 122 CPC
- compunerea și constituirea completului de judecată
- căile de atac - art. 457 CPC (legalitatea căii de atac)
- executarea silită - art. 625 (legalitatea executării silite)
- obligațiile judecătorului (alin. 2) - art. 21, art. 22 CPC

NB! Legalitatea se referă și la normele de drept procesual și la normele de drept

substanțial.

Alin. 2 al art. 7 – judecătorul trebuie să se asigure că părțile își cunosc drepturile și obligațiile
procesuale – informația este valabilă mai degrabă pentru normele imperative, de ordine
publică. Judecătorul nu se substitue avocatului părților sau părților.

4. Art. 8 – Egalitatea

Părțile raportului de drept substanțial dedus judecății sunt pe poziție de egalitate juridică în
fața judecătorului.
Alte dispoziții care promoveză acest principiu:
 art. 1 din Protocolul nr. 12 (interzicerea discriminării);
 art. 14 pct. 1 din Pactul internațional privind drepturile civile și politice;
 art. 7 din Declarația Universală a Drepturilor Omului;
 art. 16 alin. 1, art. 4 alin. 2 din Constituție (egalitatea în drepturi);
 art. 124 alin. 2 din Constituție (justiția este unică, imparțială și egală);
 art. 7 alin. 1 și din Legea nr. 303/2004.

Aplicții ale principiului egalității:

- dreptul de a fi judecat de aceleași organe jurisdicționale;
- aplicarea acelorași reguli de procedură;
- drepturi procesuale egale, principiul egalității armelor;
Exemple de la aparente încălcări ale principiului egalității.
a. termenele de introducere în proces diferă în funcție de persoana care formulează o
astfel de cerere (pârât sau reclamant) – nu se încalcă eglitatea părților în proces.
b. imposibilitatea formulării unei reconvenționale la cererea reconvențională a
pârâtului (desigur, există posibilitatea introducerii unei cereri separate sau chiar
conexarea ulterioră a dosarului) – rațiunea în acest caz este prelungirea procesului
civil peste termenul optim și previzibil.

5. Art. 9 – Dreptul de dispoziție al părților

Aspecte ale principiului disponibilității:

1. drept substanțial – solicitarea unei sume de bani cu titlu de preț;
 2. drept procesual – dreptul comun, procedura ordonanței de plată, procedura cu privire
la cererile de valoare redusă.

A. Alin 1 al art. 9 se referă la faptul că instanța nu se poate autosesiza. În procesul civil,

cel care vrea să își apere un drept sau să își valorifice un interes în justiție trebuie să se
adreseze instanței (persoana are această facultate). În mod excepțional, procesul civil poate fi
pornit și de alte persoane, autorități, organizații. Inclusiv o instanță poate sesiza o altă
instanță – pentru punere sub interdicție o instanță oarecare pote sesiza instanța de tutelă.
Dacă partea sesizează instanța, ea mai are dreptul să decidă în ce mod să își valorifice
pretențiile (procedura comuna, procedura simplificată, proceduri speciale etc.). Desigur,
există și limitări și condiționări speciale. Posibilitatea de obțiune poate fi limitată și de plata
unei cauțiuni.
Conținut. Dreptul de a porni procesul/dreptul de a sesiza instanța (pe faze și etape
procesuale):
 cerere de chemare în judecată, cerere reconvențională, intervenție voluntară sau
forțată;
 căi de atac (limitele devoluțiunii);
 dreptul de a solicita executarea silită (formele de executare silită);
 inclusiv a altor persoane, organizații, autorități sau instituții publice sau de interes
public (art. 37, art. 92), instanța poate sesiza instanța de tutelă – punerea sub
interdicție sau ridicarea interdicției (art. 165, art. 177 alin. 2, art. 111 lit. c), instituirea
tutelei minorului.

B. La alin. 2 se referă la dreptul de a stabili obiectul și limitele procesului

Conținut. Dreptul de a stabili obiectul și limitele procesului
1. Obiect (art. 29, art. 31) – art. 22 alin. 6 - IMPORTANT: judecătorul nu se poate pronunța
pe un alt obiect decât cel pe care îl promovează, prin cererea de chemare în judecată,
reclamantul (nici măcar în ipoteza în care am vorbi de nulități absolute); pe de altă parte, în
apărare, judecătorul poate să se pronunțe în astfel de ipoteze, art. 397 alin. 1 (se referă tot la
principiul disponibilității), art. 444 (completarea hotărârii), art. 509 alin. 1 pct. 1: pretenția
concretă, mijlocul de apărare;
2. Limite: pretenție (ce cere, cât cere din ce se cuvine, cu cine se judecă, ce motive de fapt
și de drept invocă - și aici trebuie să respectăm restul dispozițiilor prevăzute de lege dacă
urmărim obținerea unei soluții favorabile), apărare (invocarea nulităților relative de drept
substanțial sau procesual, invocarea excepției de neexecutare a contractului).
Excepțiile aferente acestor reguli:
 instanța se autosesizează - cererile accesorii obligatorii în materie de divorț– art. 918
alin. 2 și 3, nulități absolute de drept substanțial sau procesual;
 art. 22 alin. 3-5, art. 152;
 admitere în parte versus recalificarea cererii (punerea în discuție a recalificării,
instanța poate califica corect calea de atac – temeiul juridic). În caz de admitere în
parte nu se încalcă principiul disponibilității.

C. Dreptul de a propune probe – în cererea de chemare în judecată sunt enumerate probele

pe care reclamantul se bazează. Lipsa acestora poate fi pusă în vedere cu ocazia procedurii
regularizării. Administrarea de probe din oficiu nu aduce atingere principiului
disponibilității, ci are legătură cu principiul aflării adevărului și a justei soluționări a cauzei.
 D. Aplicații particulare – competența alternativă, competența facultativă, posibilitatea ca
judecătorul să facă oficiul de traducător – art. 225 alin. 1 etc.

E. Acte de dispoziție procesuale

 renunțarea la judecată (art. 406-407) – ulterior se poate porni un nou proces;
 renunțarea la dreptul subiectiv dedus judecății (art. 408-410) – nu se mai poate porni
un nou proces;
 tranzacție (art. 438-441);
 achiesare (art. 436-437, art. 463-464);
 renunțare la exercitarea căii de atac (art. 404) sau retragerea căii de atac declarate
(art. 472 alin. 2);
 renunțare la alte drepturi – invocarea nulităților relative a actelor de procedură ori
a apărărilor de fond ce au regimul unor nulități relative (ex. nulitatea relativă a
contractului, uzucapiunea tabulară, excepția de neexecutare a contractului etc.),
renunțarea la combaterea unei prezumții legale etc.
Limite – art. 81 alin. 2

6. Art. 10 – Obligațiile părților în desfășurarea procesului

Aplicații – alin. 1: obligați de a îndeplini actele de procedură în condițiile și în

termenele prevăzute de lege:
 cererea de chemare în judecată – cuprinsul prevăzut de lege, regularizare;
 întâmpinare – cuprins prevăzut de lege, termen de depunere;
 termenele în care pot fi efectuate intervențiile voluntare sau forțate;
 propunerea probelor – art. 254, art. 260 alin. 7, etapele în care pot fi administrate -
art. 260 alin. 3, art. 452;
 urmărirea procesului – răspunsul la întâmpinare se studiază de la dosar (art. 201
alin. 2), termenul în cunoștință (art. 229), solicitarea contraprobei (art. 260 alin. 7,
chiar în lipsa termenului în cunoștință), studierea de la dosar a raportului de
expertiză depus în termen (art. 336 , 337) etc.
Aplicații – alin. 2: deținerea unor mijloace de probă și obligația de a le aduce în fața
instanței:
 293 alin. 1;
 art. 10 alin. 2 se referă și la mijloacele materiale de probă;
 sancțiune - art. 187 alin. 1 pct. 2 lit. f , art. 295.

7. Art. 11 – Obligațiile terților în desfășurarea procesului

Terți nu au neapărat legătură cu procesul, dar și ei pot avea obligații în proces.

Aplicații:
 Obligația de prezentare a unor înscrisuri deținute de terți persoane fizice sau juridice de
drept privat ori autorități sau instituții publice - art. 297, 298, 300;
 Comunicarea unor date rezultând din evidențe ținute de terț - art. 187 alin. 1 pct. 2 lit. g;
 Luarea măsurilor necesare în vederea efectuării expertizei dispuse de instanță - art. 187
alin. 1 pct. 2 lit. e;
 În faza de executare silită – obligația de a oferi informații la solicitarea executorului
judecătoresc – art. 660 alin. 1-3 (alin. 3 obiect al unei excepții de neconstituționalitate).
 Sancțiuni:
1. art. 187, alin. 1, pct. 2 lit. f;
2. art. 189

8. Art. 12 – Buna-credință vs. abuzul de drept

Art. 57 din Constituție – exercitarea drepturilor și libertăților

Condiții:
1. partea este titularul dreptului sau obligației și are capacitatea de a-și exercita drepturile
și obligațiile
2. să fie exercitat potrivit scopului recunoscut de lege și cu bună credință
3. să nu încalce drepturile procesuale ale celeilalte părți
Aplicații particulare - art. 247 alin. 3 (invocarea deodată a nulităților, dacă ele sunt
cunoscute), cereri de recuzare/ strămutare făcute cu rea-credință. Un text general avem la art.
187 pct. 1 lit. a) – introducerea cu rea-credință a unor cereri principale, accesorii,
adiționale sau incidentale, precum și pentru exercitrea unei căi de atac, vădit netemeinice.
Sancțiuni
 art. 187-189, sancțiunea amenzii poate fi cumulată cu plata despăgubirilor materiale
și morale la cererea celeilalte părți

9. Art. 13 – Dreptul la apărare

Dreptul la apărare este garantat de art. 13 alin. 1, art. 24 din Constituție, art. 15 din Legea nr.
304/2004 și are ca și garanții. Garanțiile pot fi de fond sau de formă:
- modul în care sunt organizate și funcționează instanțele judecătorești – (legalitatea,
egalitatea, instituția incompatibilității judecătorilor, strămutarea etc.);
- dispoziții procedurale – toate garanțiile derivând din principiul contradictorialității, plus
cele rezultând în plus din art. 13 alin. 3 (de exemplu, posibilitatea de studiere a
dosarului în arhivă sau în sala de judecată sau prin parolă, amânarea pentru lipsă de
apărare);
- reprezentare prin avocat (sau consilier juridic) – inclusiv asistență judiciară, ajutor
public judiciar – art. 90 CPC, OUG nr. 51/2008 și mandatul judiciar - art. 80 alin. 3
Art. 13 alin. 2 – reprezentare prin avocat sau consilier juridic – drept în fața primei instanțe și
apel. Nu mai este obligatoriu ca în recurs partea să fie reprezentată de un avocat sau consilier
juridic - (art. 83 alin. 2-4 declarat neconstituțional), art. 486 alin. 2 idem.
NB! Reprezentarea poate fi legală (cea din dreptul substanțial) sau convențională.
Reprezentarea convențională se realizează prin mandatar avocat sau neavocat. Art. 58
alin. 3 permite instanței să desemneze un avocat, chair dacă partea se împotrivește (dacă
apreciază că partea nu poate să își facă singură apărarea).
Instanța poate obliga partea să se prezinte chiar dacă ea este reprezentată (de exemplu, în
cazul interogatoriului, atunci când judecătorul încercă împăcarea părților).

10. Art. 14 – Contradictorialitatea

Contradictorialitate = procedura contencioasă. Contradictorialitatea presupune ca părțile să

cunoască existența procesului și să fie citate la termenele de judecată (pentru ca ele să poată
discuta, argumenta orice chestiune legată de cauza supusă judecății).
1. Obligativitatea citării și a comunicării actelor de procedură (sancțiunea este
nulitatea hotărârii). Regula rămâne citarea, iar excepțiile de la această regulă
sunt expres prevăzute de lege:
i. părțile nu se citează (regulator de competență, încuviințarea executării
silite etc.);
ii. legea lasă la latitudinea judecătorului citarea sau necitarea (ordonanța
președințială, îndreptarea erorii materiale etc.);
Dacă părțile se înfățisează deși nu au fost și nici nu trebuiau să fie citate,
judecătorul nu este obligat să le asculte. Pe de altă partea, atunci când sunt citate,
părțile au facultatea de a se prezenta sau nu la ședința de judecată, cu anumite
excepții (în procesul de divorț, în cazul interogatoriului etc.).
Prezentarea părții la ședința, deși nu a fost citată:
a) poate acoperii viciul de procedură;
b) partea poate solicita în fața instanței un nou termen de judecată pentru a-și
putea formula apărările (citația trebuia înmânată cu 5 zile înainte de
termen).
Rațiuni: încunoștințarea părților despre existența procesului sau a unei anumite
faze sau etape a acestuia, posibilitatea de a formula cereri sau apărări.
Judecarea cauzei în lipsă – art. 411 alin. 2 precizează faptul că oricare dintre
părți poate să ceară judecarea cauzei în lipsă (acest lucru presupune că partea nu
mai vrea ca procesul să se desfășoare în ședință publică). Dacă niciuna dintre părți
nu cere judecata în lipsă și procedura de citare este legal îndeplinită, dar nimeni
nu se prezintă la trmen, judecătorul suspendă judecată, iar dacă trece un termen de
6 luni intervine perimarea.

2. Încunoștințarea făcută de părți, prin mijlocirea instanței (regula art. 153 și

urm., art.170) sau direct (excepția – art. 169) a pretențiilor și apărărilor,
motivelor de fapt și de drept pe care și le întemeiază, probelor pe care le propun
în susținerea lor. Înștiințarea trebuie făcută în timp util.
Aplicații – comunicarea cererii de chemare în judecată, a întâmpinării, a cererii
reconvenționale, a cererii adiționale, a intervențiilor voluntare și forțate, a
cererii privind declararea căii de atac, a somației în faza executării silite, a
contestației la executare.
Principiul contradictorialității este o garanție a respectării dreptului la
apărare.

3. Loialitatea procesuală – reclamantul trebuie să formuleze o cerere de chemare în

judecată completă și corectă, iar pârâtul o apărare completă și corectă. În acest
caz vorbim despre o OBLIGAȚIE PROCESUALĂ. Dacă ea nu este respectată,
judecătorul poate pune în discuția părților completarea lipsurilor pe care le
sesizează.

4. Dreprul de a discuta orice chestiune de fapt și de drept invocată în cursul

procesului de orice participant, nu doar parte (de exemplu, cereri formulate de
experți sau martori privind cheltuieli). În oglindă cu acest drept, avem și o
garanție, prevăzută în alin. 5: obligația instanței de a supune discuției părților
orice cerere, excepție, împrejurare de fapt sau de drept invocată. În
 concluzie, în cazul părților vorim despre o facultate, iar în cazul instanței despre o
obligație.
Sancțiune – nulitatea hotărârii.

5. Hotărârea trebuie să conțină referiri doar la ceea ce s-a discutat - părțile nu

pot fi luate prin surprindere (de exemplu, nulitate de drept substanțial neinvocată
de instanță din oficiu, probă acceptată după închiderea dezbaterilor, schimbarea
calificării juridice a cererii prin hotărâre, soluționarea în baza unei excepții
neinvocată în faza cercetării judecătorești etc.)
Sancțiune – nulitatea hotărârii.

11. Art. 15 – Oralitatea

Corolar al principiului publicității? Cele două principii nu sunt întotdeauna legate între ele.
De la ambele principii se pote deroga, dacă legea premite sau părțile solicită acest lucru.
Există însă și proceduri în care legea obligă participarea unei părți sau a ambelor părți la
ședința de judecată (de exemplu, în cazul procedurii de divorț, neprezentarea nejustificată la
interogatoriu, încercarea de împăcare a părților) – cu aplicare unei sancțiuni specifice
(respingerea cererii ca nesusținută, recunoașterea susținerilor celeilalte părți, aplicarea unei
amenzi). Pentru cine este bligatoriu acest principiu? Acest principiu este obligatoriu
pentru judecător, deoarece dacă partea este prezentă, el trebuie să o asculte. Pentru
parte, principiu este o facultate.
Sancțiune: art. 176 pct. 6 – nulitate necondiționată, dacă legea nu prevede altfel (vorbim
despre o condiție extrinsecă actului de procedură).

Etapele procesuale la care se referă. În etapa scrisă nu avem un principiu al oralității (deși,
de exemplu, în procedura regularizării cererii de chemare în judecată, în ceea ce îl privește pe
reclamant putem vorbi despre oralitate). În etapa cercetării judecătorești și în etapa
dezbaterilor procedura se desfășoară preponderent cu respectarea principiului oralității. Acte
de procedură ce pot fi formulate în scris sau oral (art. 148 alin. 4). Regula este că actele
de procedură se formulează în scris (pentru a se utea verifica elementele intrinseci), prin
excepție, atunci când legea prevede, actele de procedură se pot formula și oral, dar și în acest
ultim caz, ele se vor trece în încheierea de ședință și vor ajunge tot în formă scrisă (pentru a
putea fi verificate pe calea controlului judiciar) – exemple: cererea de recuzare a
judecătorului, cererea de desemnarea a unui mandatar judiciar. Nu pot fi formulte oral
deorece lege nu prevede: cererea de chemare în judecată, cererea de intervenție, cererea
reconvențională. Desigur, actele formulate în scris pot fi susținute oral.

Excepții de la principiul oralității

1. legea dispune altfel:
 acte de procedură ce pot fi redactate doar în scris
 soluționarea unor cereri (ordonanță președințială) sau incidente (conflicte de
competență) fără citarea părților (părțile nu se prezintă să pună concluzii).
Dacă totuși partea se prezintă judecătorul NU o ascultă, fără a fi încălcat
principiul oralității.
2. cererea de soluționare a cauzei pe baza actelor de la dosar (cererea de judecată în
lipsă, parte sau părți prezente care nu vor să formuleze concluzii în dezbateri orale)
12. Art. 16 – Nemijlocirea

Conținut – administrarea probelor se face de instanța (completul) care judecă procesul, în

sala de judecată sau în afara ei (regula). Excepțiile sunt din nou stabilite de lege.

Excepții:
 administrarea probelor prin comisie rogatorie (art. 261 alin. 2 – 4);
 probele administrate de o instanță necompetentă (art. 137): aceste probe pot fi păstrate;
 strămutarea (art. 145 alin. 2): strămutarea este o situație de prorogare judecătorească de
competență (o anumită cauză urmează să fie judecată de o altă instanță care nu este ab
initio competentă) - și în acest caz pot păstrate probele administrate;
 litispendență, conexitate (art. 138, art. 139). Litispendența reprezintă situația în care mai
multe cereri identice sunt înregistrate pe rolul aceleiași instanțe sau pe rolul unor instanțe
diferite – din nou, probele administrate pot si păstrate. Conexitatea poate fi invocată in
limite litis și este mai greu de imaginat un exemplu în care instanța să fi procedat la
administrarea de probe. Un exemplu ar fi cel în care una dintre instanțe este competentă
absolut și atunci dosarul trebuie să ajungă la ea, iar la cea de-a doua instanță a început
deja cercetarea judecătorească;
 abținere, recuzare (art. 52 alin. 1, 51, alin. 6): probele administrate de judecătorul a cărui
abținere/recuzare a fost admisă pot rămâne câștigate cauzei dacă prin încheierea de
soluționare a cererii completul de judecată stabilește acest lucru;
 cererea perimată (art. 422): cauza nu se mai judecă, iar după 6 luni dosarul se închide
fără să se pronunțe o soluție, dar probele administrate rămân valabile dacă dosarul se va
mai deschide;
 asigurarea probelor (art. 360): probele pot fi asigurate chair dacă nu există un proces pe
rol și rămân valabile și dacă au fost administrate în fața altei instanțe.

13. Art. 17 – Publicitatea

Alte texte de lege care vorbesc despre principiul publicității:

 art. 6 par. 1 din CEDO, art. 10 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 14
pct. 1 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice;
 art. 127 din Constituție;
 art. 12 din Legea nr. 304/2004 (Legea de orgnizare judiciară).

Etapa cercetării jduecătorești conform Codului de Procedură Civilă are loc în Camera
de Consiliu. Totuși, acest text de lege nu este momentan aplicabil deoarece Legea de
degrevare a instanțelor, printr-o dispoziție tranzitorie, amână aplicarea lui până la începutul
anului 2016, ceea ce însemnă că până la acel termen cercetarea judecătorescă va avea loc în
ședință publică.
Conform art. 244, dezbaterea fondului este în ședință publică, iar pronunțarea are loc
întotdeauna în ședință publică. Dezbaterea fondului nu are loc în ședință publică, ci în
Camera de Consiliu în următoarele situații:

1. părțile cer la termenul la care se încheie cercetarea judecătorească să pună concluzii

pe fond
2. părțile au cerut judecarea cauzei în lipsă, fără să ceară expres un nou termen pentru
dezbaterea fondului.
 În concluzie, pot exista situații în care procesul civil în marea lui majoritate să se desfășoare
în Camera de Consiliu. Acest lucru nu afectează principiul publicității.
O altă ipoteză este ședința secretă – dezbaterea poate să aibă loc în Camera de Consiliu
atunci când desfășurare ei în ședință publică poate să aducă atingere unor drepturi și/sau
interese. Nici în acest caz nu este afectat principiul publicității deoarece avem o dispoziție
leglă care permite o astfel de derogare.
Principiul publicității se referă la permiterea publicului la ședința de judecată și la
hotărârea finală, fie prin pronunțrea ei în ședință publică, fie prin postarea pe portalul
instanței.

Aplicații ale principiului publicității: pronunțarea hotărârii în ședință publică sau prin
punerea la dispoziție a hotărârii prin mijlocirea grefei (în caz de amânare a pronunțării),
postarea hotărârii pe portalul intanțelor. În căile de atac, dacă există o fază de cercetare
judecătorească, ea are loc în ședință publică – art. 240. De exemplu, în recurs avem o
procedură filtrului care are loc în Camera de Consiliu, fără prezența publicului sau citarea
părților. În cadrul acestei proceduri contradictorialitatea se realizează în scris. De aici există
două posibilități: fie recursul este soluționat în cadrul procedurii filtrului și nu se mai ajunge
la etapa cercetării judecătoreși (nu mai ajungem la ședință publică), fie se decide că trebuie
stabilit termen de judecată, administrate probe și efectuată cercetarea judecătorească (în acest
caz se prcurge etapa cercetării judecătorești în ședință publică).
În orice caz, principiul publicității este oarecum reîntregit în căile de atac.

Sancțiunea nerespectării principiului publicității – în textele care consacră principiile nu

sunt prevăzute sancțiuni, dar avem alte texte în acest sens. Art. 176 pct. 5 – nulitatea nu este
condiționată de existența unei vătămări în cazul încălcării publicității ședinței de judecată
(dacă procedura s-a judecată în Camera de Consiliu și nu în ședință publică vorbim despre
încălcarea unor norme imperative, de ordine publică). Această nulitate poate fi invocată și de
instanță din oficiu. Art. 176 pct. 6 vorbește despre alte cerințe extrinseci actului de
procedură - și în acest caz vorbim tot despre o nulitate necondiționată.

 condiție intrinsecă actului de procedură – se referă la ce trebuie să cuprindă actul

de procedură (obiect, părți, intanță, semnătură, motivare, complet etc.)
 condiție extrinsecă actului de procedură – elemente externe actului de procedură
(timbrajul, judecata efectivă în ședință publică). Pentru condițiile extrinseci nu
trebuie să fie dovedită vătămarea, mai puțin în cazul în care legea prevede
altfel. De exemplu în cazul ședinței secrete, dacă procesul s-a desfășurat în ședință
publică deși trebuia să se desfășoare în ședință secretă, condiția existenței unei
vătămări se deduce din textul de lege (în acest caz avem o derogre și atunci
nulitatea va fi una condiționată iar vătămare trebuie să fie dovedită de partea care o
invocă).
Conținut: stabilitatea sediilor instanțelor (art. 212), afișarea listelor de ședință (art. 215 alin.
1), accesul publicului în sala de judecată (art. 213), pronunțarea hotărârii (art. 402), punerea
hotărârii la dispoziția publicului.

14. Art. 18 – Limba desfășurării procesului

 Art. 128 din Constituție – folosirea limbii materne și a interpretului în justiție. Art. 14 din
Legea nr. 304/2004 – minoritățile naționale (cetățeni români) se pot exprima în fața
instanțelor în limba maternă și în acest sens li se pune la dispoziție un traducător în mod
gratuit. În schimb, cetățenii străini, de altă naționlitate trebuie să plătescă pentru
traducător. Actele de procedură se redactează în toate situațile în limba română
Aplicații particulare ale principiului.
 Art. 225 din Codul de Porcedură Civilă: posibilitatea instanței și a grefierului de a face
oficiile de traducător, dacă părțile sunt de acord. Dacă nu se poate găsi un traducător,
traducerea poate fi făcută și de o persoană de încredere. Persoanele care nu pot vorbi
muți, surzi, surdo-muți) – se exprimă în scris, iar dacă nu pot, se apelează la un interpret.
Textul nu spune, dar oficiile de interpret pot fi făcute și de judecător și de grefier sau de o
persoană de încredere, dacă toate părțile sunt de acord – norma este una supletivă.
 Art. 150 alin. 4 – înscrisurile redactate într-o limbă străină trebuie traduse de un
traducător autorizat. La fel se întâmplă și dacă înscrisurile sunt redactate în limb română
dar cu o altă scriere (scrierea chirilică).
 Legea nr. 178/1997 pentru autorizarea și plata interpreților

15. Art. 19 – Continuitatea

Principiul continuității completului de judecată – completul nu poate fi schimbat numai în

condițiile de excepție prevăzute de lege și în ordinea criteriilor oferite de lege. Regula
rămâne: orice cauză trebuie să fie soluționtă de același complet.

Art. 214 – înlocuirea pentru motive temeinice. Înlocuirea judecătorului se face în ordinea
existentă pe listele de permanență. Dacă s-a dat cuvântul pe fond și ulterior intervine
înlocuirea judecătorului, cauza trebuie repusă pe rol. Continuitatea în condițiile ei
minimale presupune ca soluția să fie pronunțată de judecătorul în fața căruia s-au pus
concluzii. Art. 395 alin. 2 și 3 – judecătorul trebuie să se pronunțe chiar dacă nu mai este
judecător al instanței respective. Excepții: persoana nu mai este judecător sau este suspendat
din funcție (cauza se repunde pe rol și se reia cauza de la etapa dezbaterilor pe fond). Art.
488 pct. 2 – pronunțarea unei hotărâri de către un alt judecător decât cel care a asistat la
dezbaterea pe fond (motiv de casare de ordine publică – hotărârea este nulă). Art. 11 din
Legea nr. 304/2004 - principiile distribuirii aleatorii și continuității. Art. 95 – 99 ROI

Dezbateri pe o excepție – în loc să se amâne pronunțarea, se amână cauza, trebuie reluate?

Ipoteză: se pun concluzii pe o excepție a cărei admitere ar putea duce la respingerea acțiunii
(de exemplu, lipsa calității procesuale active a reclamantului) – se dă cuvântul pe excepție,
ulterior judecătorul amână pronunțarea iar apoi intervine cauza de înlocuire: în acest caz se
reiau dezbaterile asupra excepției.

16. Art. 20 – Respectarea principiilor fundamentale

Sancțiune:
- abatere disciplinară (această abatere disciplinară poate să stea la baza unei eventuale
revizuiri a hotărrii),
- nulitatea hotărârii.

17. Art. 21 – Încercarea de împăcare a părților

Încercarea de a împăca părțile este un alt rol pe care judecătorul în are în procesul civil
(această atribuție nu îi este atribuită și judecătorului din procesul penal). Ca regulă, vorbim
tot despre drepturi de care părțile pot dispune.

I. Medierea – mijloc de soluționare alternativă al conflictelor

Medierea este reglementată de Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea

profesiei de mediator. Mediatorul nu este neapărat un jurist, ci o persoană cu foarte bune
abilități de comunicare.

Clasificare:
a) după caracterul facultativ sau obligatoriu (al ședinței de informare asupra
avantajelor medierii);
- obligatorie: prin lege (art. 2 alin. 1, art. 60 ind. 1, art. 64 LM), prin contract,
prin dispoziția instanței? – art. 227 alin. 2 și 3, art. 187 alin. 1 pct. 1 lit. f.
Participarea obligatorie la ședința cu privire la informarea asupra
avantajelor medierii a fost declarată neconstituțională de Curtea
Constituțională – încalcarea accesului la justiție (art. 21 din Constituție);
- facultativă;
b) după momentul în care intervine
- anterioară înregistrării cererii de chemare în judecată – procedură
prealabilă, art. 2 alin. 2 ind. 1 LM, art. 193 alin. 1 și 2, procedura de
informare poate fi realizată și de judecător (art. 2 alin. 1 ind. 3 LM);
- în cursul procesului art. 61 – 63 LM, art. 227 alin. 2 și 3;

Etapele medierii
1. ședința de informare asupra avantajelor medierii – procedură prealabilă – art. 2 alin.
2 ind. 1 LM, art. 193 alin. 1 și 2 (poate fi realizată și de judecător) - art. 2 alin. 1 ind.
3 LM);
2. acceptarea medierii, contractul de mediere (reclamant, pârât și mediator – cu
obligația de a se încerca medierea)
3. închiderea procedurii de mediere – acord de mediere (tranzacție totală sau parțială),
proces -verbal (părțile nu se înțeleg)

Efectele asupra termenului de prescripție și de perimare

- art. 60 ind. 2 alin. 1 LM, art. 2.532 din Codul Civil (procedura de informare, incluzând
şi formalităţile pentru convocarea părţilor, nu poate depăşi 15 zile calendaristice,
aplicându-se prevederile Codului Civil privind suspendarea cursului prescripției);
- încheierea contractului de mediere suspendă termenul de prescripție – art. 49 LM
(termenul de prescripţie a dreptului la acţiune pentru dreptul litigios supus medierii se
suspendă începând cu data semnării contractului de mediere, până la închiderea
procedurii de mediere în oricare dintre modurile prevăzute de prezenta lege), art. 2.532
pct. 6, 7 sau 10 din Codul Civil;
- art. 411 alin. 1 pct. 1 suspendare la cererea părților;
- art. 62 alin. 2 LM, pe o durată de 3 luni de la data încheierii contractului de mediere;

Avantaje
 - restituirea taxei judiciare de timbru 63 alin. 2 LM (cu excepții în materie de: transferul
dreptului de proprietate, dezbatere a masei succesoarle – explicația rezidă în faptul că și
dacă nu se apelează la mediatr, părțile sunt oricum obligate la plata unor taxe);
- hotărârea de expedient titlu executoriu etc.

II. Împăcarea părților - art. 21 alin. 2, art. 227 alin. 1

18. Art. 22 – Rolul judecătorului în aflarea adevărului

Alin. 6 al art. 22 = regula derivând din principiul disponibilității procesului civil –

judecătorul se pronunță pe ce i s-a cerut în fapt și în drept, fără să depășească limitele
investirii (dacă legea nu dispune altfel). Un text similar art. 22 alin. 6 este art. 397 alin. 1 - și
acest articol ține tot de dreptul disponibilității.
Excepții:
a. în legătură cu situația de fapt – art. 22 alin. 2 – poate cere explicații și poate pune în
discuția părților și împrejurări care nu sunt menționate în cererea de chemare în
judecată sau întâmpinare (de exemplu, cauze de nulitate absolută a actului juridic ce
constituie titlul reclamantului);
b. în legătură cu calificarea juridică – art. 22 alin. 2 și 4 – el stabilește calificarea
juridică, atât sub aspectul temeiului juridic al cererii de chemare în judecată, aspecte
de drept substanțial (motivele de drept – art. 194 lit. d), cât și al căii procesuale alese,
aspecte de drept procesual – art. 152 .
Limite – art. 22 alin. 5 acordul expres al părților – dacă nu se încalcă drepturile
sau interesele legitime ale altora și dacă vorbim despre drepturi de care părțile pot
dispune. Dar, dacă recalificarea dată de părți este greșită, judecătorul poate în
continuare să respingă acțiunea.
c. în legătură cu administrarea probelor – art. 22 alin. 2 – judecătorul poate dispune
administrarea unor probe chiar dacă părțile se împotrivesc, înlătură sancțiunea
decăderii din dreptul de a solicita probe – art. 254 (alte texte art. 257 alin. 2, art. 479
alin. 2)
d. în legătură cu stabilirea cadrului procesual sub aspectul părților care se judecă - art.
22 alin 3, art. 78, 79
e. posibilitatea de a lua anumite măsuri – art. 22 alin. 2 – regularizarea cererilor,
conexare, disjungere etc.
f. posibilitatea de apreciere cu privire la aplicarea unor măsuri legale - art. 22 alin. 7
(de ecemplu, citarea sua necitarea părților)

19. Art. 23 – Respectul cuvenit justiției

Aplicații: art. 217 CPC – poliția ședinței de judecată. Dacă sala este plină, președintele
completului poate solicita ca cei care nu mai au loc să părăsescă sala, fără a fi încălcat
principiul publicității ședinței de judecată. Avocatul părții nu poate fi îndepărtat din sală
în caz de purtare necorespunzătoare – el poate fi chemat la ordine, iar în caz de
nereușită se amână cauza și se aplică o amendă judiciară.
Sancțiuni: art. 188 alin. 1 , art. 187 pct. 2 lit. i), art. 189.
 ACȚIUNEA CIVILĂ

Sediul materiei: art. 29-40 din Codul de Procedură Civilă.

Acțiunea civilă are o definiție legală:
 ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege (cereri, administrare de probe,
excepții, masuri asiguratorii, căi de atac, executare silită etc.)
 pentru protecția dreptului subiectiv pretins de către una dintre părți sau a unei situații
juridice ( materie posesorie, filiație, divorț etc.), precum si pentru asigurarea apărării
părților in proces - SCOPUL
Acțiunea civilă trebuie privită dintr-o dublă perspectivă – atac și apărare (vezi și art. 9 alin. 2 de
la principiul disponibilității și rolul judecătorului).

Distincții terminologice:

a) drept subiectiv – prerogativa oferită de lege unei persoane de a obliga o altă persoană să
dea/ să facă/ să nu facă ceva, sub sancțiunea contrângerii de stat (posibilitatea de a te
adresa instanței de judecată și de a obține o hotărâre judecătorească care să fie pusă în
executare)

b) dreptul material la acțiune – definiția dreptului la acțiune cunoaște mai multe opinii:
Op. 1 = dreptul material la acțiune este o componentă a dreptului subiectiv și reprezintă
elementul sancționator (contrângerea de stat). În sens procedural, o persoană poate uza de
dreptul la acțiune oricând dorește și oricum dorește, dar în sens material, dreptul la
acțiune este supus prescripției extinctive (de aici ar rezulta că dreptul material la acțiune
este o componentă a dreptului subiectiv).
Op. 2 = dreptul de a uza de totalitatea mijloacelor procesuale cu scopul de a asigura
protecția dreptului subiectiv. De aici ar rezulta că dreptul material la acțiune este distinct
de dreptul subiectiv, ține de acțiune și este mult mai complex deoarece include dreptul de
a utiliza toate mijloacele procesuale prevăzute de lege.
OBS! Din perspectiva prescirpției extinctive vorbim despre o condiție de exercitare
a acțiunii, în sensul de a introduce cererea de chemare în judecată într-un anumit
interval de timp (cu sancțiunea respingerii cererii ca prescrisă). Prescripția extinctivă
trebuie invocată de pârât prin întâmpinare – prescripția extinctivă, conform Codului
Civil, urmărește protejarea unui interes privat, al părților; dacă ea nu este invocată în
termen, acțiunea se consideră introdusă în termen.

c) acțiunea civilă – acțiunea civilă este uniformă, dar influențată de dreptul subiectiv dedus
judecății. IMPORTNT! Distincția dintre acțiunea civilă și cererea de chemare în judecată
își găsește aplicabilitate în materia autorității de lucru judecat.

d) cererea de chemare în judecată – reprezintă unul din mijloacele procesuale prin

intermediul căruia este exercitată acțiunea civilă. Fără cererea de chemare judecată nu
avem proces civil.

e) Apărarile – art. 31 vorbește despre apărări de fond și excepții.

Elementele acțiunii civile:

 1. Părți – reclamant/pârât (intervenient principal, intervenient accesoriu, chemat în garanție
etc.), apelant/intimat, recurent/intimat etc. Terții nu au nicio implicație în proces sub
aspectul pretențiilor invocate de părți. Putem avea terți care intervin în proces, dar nu cu
privire la pretenții.
2. Obiect – în funcție de mijlocul procesual folosit (cerere de chemare in judecată are ca
obiect pretenția concretă a reclamantului, excepțiile procesuale are ca obiect
încălcarea normelor de procedură, căile de atac vizează hotărarea atacată etc.)
3. Cauza – scopul urmărit, distincția față de cauza și motivul cererii de chemare in judecată
(autoritatea de lucru judecat).
În cazul acțiunii civile, cauza ei este scopul pe care îl urmărește reclamantul
(obținerea unei sume de bani, punere în executare a unui titlu etc.). În cazul cererii de
chemare în judecată cauza are mai degrabă legătura cu starea de fapt invocată, și eventual
cu ce calificare juridică atribui acestei stări de fapt. Autoritate de lucru judecat avem
atunci când cauza cererii de chemare în judecată este identică (la autoritatea de lucru
judecat verificăm starea de fapt din cererea de chemare în judecată). Calificarea juridică
poate și ea fi un element de verificare a autorității de lucru judecat (dacă cererea de
chemare în judecată este respinsă ca inadmisibilă pentru că partea nu a urmat
procedura care se impunea a fi urmată, atunci nu avem autoritate de lucru judecat).
Dacă cererea de chemare în judecată a fost respinsă deoarece pretențiile nu au
reușit să fie probate (respingerea cererii ca nefondată) - avem autoritate de lucru
judecat (eventual, dacă se descoperă probe noi, hotărârea inițială poate fi supusă
revizurii, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege).

Condițiile generale de exercitare ale acțiunii civile (art. 32).

Condițiile generale ale acțiunii civile trebuie verificate pentru fiecare acțiune în parte. Pe lângă
aceste condiții, în cazul fiecărei acțiuni, textele de lege pot impune respectarea altor condiții
speciale (de exemplu, autoritatea de lucru judecat, prescripția extinctivă, prioritatea acțiunii în
realizare)

1. Capacitate procesuală

Capacitatea în dreptul substanțial, atât în cazul persoanei fizice cât și în cazul persoanei
juridice, este de două feluri: capacitate de exercițiu (aptitudinea de a-și asuma acte juridice) și
capacitate de folosință (aptitudinea de a avea drepturi și obligații). Capacitatea de folosiță este
dobândită la naștere (excepția drepturilor copilului conceput, cu condiția de a se naște viu) și
încetează odată cu moartea sau încetarea personalității juridice. Cpacitatea de exercițiu deplină
se dobândește la 18 ani (excepții: odată cu emanciparea minorului de 16 sau odată cu căsătoria
minorului de 16 ani), la 14 ani avem capacitate de exercițiu restrânsă. Capacitatea de exercițiu se
poate pierde prin punerea sub interdicție.

Capacitatea procesuală de folosiță (art. 28, art. 29, art. 34-36, art. 56 alin. 1) – calitatea unei
peroane de a fi în viață la momentul înregistrării cererii de chemare în judecată. NB!
Incapacitățile speciale de folosință nu țin de această condiție (de exemplu, nedemnitatea
succesorală, decăderea din drepturile părintești etc). – ele sunt fie apărări de fond, fie calități
procesuale. În concluzie, NU trebuie confundate incapacitățile din dreptul substanțial cu
cele din dreptul procesual. Dacă reclamantul este decedat la momentul introducerii cererii de
chemare în judecată – cererea este nulă. Dacă reclamantul decedează pe parcursul procesului
civil, trebuie introduși în cauză moștnitorii. Dacă se pronunță o hotărâre împotriva unei persoana
decedate, acea hotărâre este nulă absolut (excepția o constitue ipoteza în care reclamentului i s-a
dat cuvântul pe fond sau a avut posibilitatea să pună concluzii pe fond).

Capacitatea procesuală de exercițiu – în acest caz, dispozițiile de drept substanțial sunt

transmise pe tărâmul dreptului procesul (art. 28, 29, art. 37-48 din Codul Civil, art. 40 din Codul
Civil, art. 57 alin. 1 și 2 , art. 58, art. 80 alin. 1 și 2, art. 81- în unele situații, instanța poate să
cenzureze actele făcute de reprezentanți, dacă se încalcă interesele personelor ocrotite)
 reprezentare – minorul de până la 14 ani sau interzisul judecătoresc este reprezentat
(părinte, tutore); dacă există urgență (art. 58), numai la cererea persoanei interesate,
instanța poate să numească un curator special dintre avocații Baroului. Acest curator are
drepturile și atribuțiile reprezentantului legal, mai puțin termenul în cunoștință – el fiind
citat la fiecare termen. Curatorul numit în condițiile art. 58 este plătit de partea în interesul
căreia este numit sau de către partea adversă (și atunci ea își poate recupera aceste
cheltuieli dacă va câștiga procesul) – Legea taxelor de timbru. În cazul reprezentării,
reprezentantul semnează, el este citat;
 asistare – în cazul minorului care a împlinit 14 ani. Minorul semnează alături de cel care
asistă, el este citat, dar pe parcursul procesului trebuie să fie asistat;
 autorizare – în cazul încheierii unor acte de dispoziție este necesară autorizarea instanței de
tutelă;
 curatela specială (art. 58)

Llipsei capacității procesuale

1. de folosință (art. 40 alin. 1): nulitate absolută (art. 176 pct. 1 = nulitate necondiționată de
existența unei vătămări), invocare (art. 56 alin. 3) în orice stare a procesului, dacă legea
nu prevede altfel (de exemplu, dacă putea fi invocată în apel, nulitatea nu mai poate fi
invocată în recurs), vorbim de o normă imperativă, poate fi invocată de orice parte,
inclusiv de către instanță din oficiu. Instanța se pronunță pe o excepție ceea ce înseamnă
că nu este încălcată autoritatea de lucru judecat (moștenitorii pot introduce o nouă cerere
de chemare în judecată). Excepția este una: de fond, peremtorie, absolută (+art. 488 alin.
2).
2. de exercițiu (art. 40 alin. 1): nulitate relativă (art. 176 pct. 1 = nulitate necondiționată de
existența unei apărări), invocare (art. 57 alin. 3-6) în orice stare a procesului, de orice
parte interesată, inclusiv de către instanță din oficiu. NB! Regimul nulităților din
dreptul procesual diferă de regimul nulităților din dreptul substanțial. Excepția este
una: de fond, peremtorie, absolută (+art. 488 alin.2).
+ despăgubiri (art. 40 alin. 2)

Pentru persoana juridică (art. 205, 206 , art. 209, 210 din Codul Civil , art. 56 alin. 2) –
momentul dobândirii personalității jurdice sau existența personalității juridice anticipate.
Pierderea personalității juridice în caz de reorganizare = introducerea succesorului în
drepturi. Societatea civilă nu are personalitate juridică, dar poate sta în justiție și în calitate
de reclamant și în calitate de pârât (aici este vorba despre acele entități care nu au
personalitate juridică, dar care îndeplinesc toate condițiie legale pentru a sta în judecată).
Nici regimul personalității juridice nu este identic în regimul procesual cu cel existent
în regimul substanțial. În cazul societăților fără scop lucrativ mai vorbim și despre o
specializare a personalității jurdice, dar acest lucru NU ține de capacitate de folosiță, ci
este o problemă de apărare de fond. Reprezentarea legală în cazul persoanelor juridice se
realizează prin intermediul organelor de conducere (de exemplu, directorul sau consiliu de
 administrație). Consilierul juridic sau avocatul realizează o reprezentare convențională.
Persoana juridică poate să fie reprezentată fie LEGAL, fie CONVENȚIONAL (doar
prin consilier juridic sau avocat). Dacă se prezintă în calitate de reprezentant o altă
persoană decât cea permisă de lege, se poate invoca EXCEPȚIA LIPSEI CALITĂȚII DE
REPREZENTANT.

2. Calitate procesuală. Noțiune: legitimare procesuală activă și pasivă. Părțile raportului

juridic litigios trebuie să fie identice cu părțile raportului juridic de drept procesual
(reclamant și pârât). Calitatea procesuală activă trebuie verificată în persoana celui care
solicită ceva în fața instanței (reclamant, intervenient principal etc.), iar calitatea procesuală
pasivă trebuie verifictă în persoana celui față de care se formulează pretenția (cel care a
încălcat dreptul subiectiv dedus judecății sau cel care a încălcat posesia ca stare de fapt).
Distincție față de existența sau inexistența dreptului (art. 36 teza finală) – Calitatea
procesuală activă rezultă din faptul că persoana a formulat cererea, existența sau inexistența
dreptului este o chestiune ce ține de fondul cauzei. De exemplu, în cazul unei acțiuni în
revendicare, majoritatea doctrinei spune că:
1. acțiunea este respinsă pentru lipsa calității procesuale active atunci când dreptul
există, dar reclamantu nu este titularul dreptului;
2. acțiunea este respinsă pe fond atunci când dreptul nu există deloc.
NB! A.C nu este de accord cu acestă distincție. În prima situație verificăm dacă
reclamant este cel care susține că este proprietar (1), iar în cea de-a doua situație,
verificăm dacă cel care susține că este proprietar poate sau nu să își dovedească
dreptul.
Legitimarea procesuală legală (art. 37, art. 92) – nu numai titularul dreptului subiectiv se
poate adresa instanței pentru a solicita recunoașterea dreptului său ci și sindicate, patronate,
procurorul, entități din materia protecției drepturilor consumatorilor etc.
Justificarea calității procesuale. Caitatea procesuală activă și pasivă trebuie dovedită de
reclamant.
Transmiterea calității procesuale. Dacă o parte decedează în cursul procesului, cauza este
suspendată până la introducerea în cauză a moștenitorilor. O altă variant posibilă: partea
interesată poate cere un termen pentru introducerea moștenitorilor – în acestă modlitate nu se
pierde termenul în cunoștință.
- legală (de exemplu, în caz de moștenire);
- convențională (de exemplu, în cazu încheierii unui contract: de vânzare-cumpărare,
cesiune de creanță, preluare de datorie);
- universală, cu titlu universal, cu titlu particular.
NB! Situația procesuală a înstrăinătorului și succesorilor săi (art. 39)
În cazul înstrăinării cu titlu particular, înstrăinătorul rămâne parte în proces. Cel care a
dobândit dreptul are obligația de a interveni în proces, dacă are cunoștință de existența
procesului. În orice caz, instanța îl poate introduce din oficiu în cauză pe cel care a
dobândit dreptul (excepție de la principiul disponibilității) – introducerea forțată din
oficiu a unor terți. Instrăinătorul poate sau nu să rămână în proces, în funcție de
dispoziția instanței (criterii: probațiunea pe apărarea făcută de înstrăinător). În cazul în
care nu se contestă înstrăinarea, înstrăinătorul este scos din proces, iar acesta continuă
cu succesorul cu titul particular, care ia procesul în stadiul în care se află (nu mai poate
cere readministrarea probelor, nu mai poate invoca excepțiile reative pentru care a
trecut termenul, poate formula numai cererile pe care legea le permite, raportat la
momentul procesual în care intervine). Dacă cel căruia i s-a transmis dreptul nu a
 devenit parte în proces (pentru că nu a cunoscut existența lui și nici instanța nu a
solicitat intrdocerea lui forțată în proces) – sunt aplicabile regulie de relativitate și
opozabilitate, cunoscute din dreptul substanția. Art. 435 (obligativitatea și
opozabilitatea hotărârii):
1. obligativitatea (similară reativității) – hotărârea produce efecte între părți
și poate fi pusă în executare.
2. opozabilitetea – dreptul sau situația constatată prin hotărâre trebuie
respectată erga omnes, de către toți cei care nu invocă un alt drept
concurent.
Sancțiunea lipsei calității procesuale (art. 40). Excepție de:
- fond – se referă la condițiie de exercitare a acțiunii civile);
- peremptorie (dirimantă) – duce la stingerea procesului;
- absolută – poate fi invocată în orice stare a procesului, mai puțin în recurs dacă nu a
fost invocată în apel (nu se poate invoca în recurs omisso medio).

3. Formularea unei pretenții (a unei apărări de fond sau a unei excepții). Atunci când este
formulată o pretenție, se invocă un drept subiectiv ceea ce înseamnă că trebuie verificate
condițiie acestuia: să fie recunoscut de lege, exercitat potrivit scopului economic și social
recunoscut de lege și cu bună credință, să fie actual (+ acțiunile preventive – art. 34).
Sancțiunea pentru lipsa dreptului:
 respingerea acțiunii ca nefondată (neîntemeiată);
 respingerea acțiunii ca prematură;
 despăgubiri sau/și amenzi (art. 40, art. 187). Despăgubirie se acordă potrivit dreptului
comun (nu potrivit art. 189), ceea ce înseamnă că trebuie introdusă o acțiune distinctă
întemeiată pe dipozițiile răspunderii civile delictuale. Amenzile se apică în general
pentru exercitarea dreptului cu rea-credință.

4. Interesul – este definit în art. 33 prin enumerarea condițiilor. Interesul reprezintă practic
folosul urmărit (de exempul, citarea unei părți este de regulă în interesu ei, ceea ce înseamnă
că doar ea poate invoca necitarea).
Condiții:
a) determinat – folosul trebui numit de parte;
b) legitim – prevăzut de lege sau în concordanță cu prevederile legale (inclusiv
moraitatea)
c) născut și actual pe tot parcursul procesului (excepție: acțiunile preventive - art. 34) –
în strânsă legătură cu dreptul urmărit. În cazul acțiunilor preventive interesul este
actual, chiar dacă dreptul nu este actual (contrar art 33 teza finală). În cazul
acțiunilor preventive nu se pot acorda despăgubiri. Acțiunile preventive sunt:
a. predarea unui bun la împlinirea termenului contractual;
b. executarea la termen a obligației a întreținere sau a altei obligații periodice;
c. preîntâmpinarea unei pagube însemante.
Diferența dintre art. 33 teza finală și art. 34 – la art. 34 dreptul există, dar nu este
scadent (nu pot fi cerute cheltuieli de judecată), iar la art. 33 dreptul nu este născut,
dar șansele de a fi încălcat sunt foarte mari (de exemplu, copacul vecinului nu a căzut
pe casă, dar acest lucru s-ar putea să se întâmple) – în acest caz, sunt datorate
cheltuieli.
d) personal și direct (art. 37 și art. 92) -
 Sancțiunea lipsei interesului (art. 40 alin.1). Excepțiile procesuale sunt de două feluri:
excepție de: excepții de fond și excepții de procesură). Excepțiile de fond vizează condițiie
de exercitare ale acțiunii civile, fie ele generale, fie speciale, iar restul excepțiilor sunt
excepții de procedură (excepții de competență, incompatibilități, lipsa procedurii de citare
etc.). Excepțiie se mai clasifică în peremtorii (aceste excepții duc la stingerea procesului civil
– de exemplu, excepția lipsei de interes) și dilatorii (duc la amânarea procesului civil – de
exemplu, excepția de necompetență)
 fond (este în legatura cu condițiile de exercitare a acțiunii);
 peremtorie (tinde la respingerea acțiunii);
 absolută (normele care o reglementează au caracter imperative, se invocă din
oficiu, excepția poate fi invocată pe tot parcursul procesului civil, mai puțin în
recurs dacă nu am invocat excepția până în acel moment – art.488 alin.2).

Clasificarea acțiunilor civile (art. 30 – face referire din nou la condițiile de exercitare ale
acțiunii civile)
a) În funcție de scopul urmărit de reclamant – importanță în materie de prioritate a
acțiunilor în realizare; de asemenea, în materie de competență, instanța competentă să
judece acțiunea în realizare este de asemenea competentă să judece acțiunea în
constatare:
 acțiuni în realizare: dacă pârâtului i se cere să facă ceva (de exemplu să predea
bunul), atunci vorbim de o acțiune în realizare. Majoritatea acțiunilor sunt acțiuni
în realizare. Acțiunea privind constatarea nulității este o acțiune în realizare
deoarece se cere implicit desființarea actului (chiar dacă nu se cere repunerea
în situația anterioară sau dacă se cere repunerea în situația anterioară pe cale
separată). Repunerea în situația anterioară cerută în cadrul aceluiași proceste o
cerere accesorie, iar repunerea în situația anterioară cerută pe cale separată este o
cerere principală.
 acțiuni în constatare (art. 35): reclamantul cere să se constate în contradictoriu
cu pâtâtul că el este titularul dreptului (pâtâtul nu trebuie să facă nimic). Acțiunile
în realizare au prioritate față de acțiunile în constatare, iar dacă partea formulează
o acțiune în constatare deși are deschisă posibilitatea unei acțiuni în realizare,
instanța va respinge acțiunea ca fiind inadmisibilă. Această excepție este una de
fond (ține de condițiile de exercitare ale acțiunii civile – este o condiție specială
de admisibilitate a acțiunii în constatare), premtorie și absolută. Dacă se cere
doar constatarea unei stări de fapt, nu avem o acțiunea în constatare, ci o
asigurare de probe.
- pozitive/negative: avem o acțiunea în constatare pozitivă dacă se cere
constatarea unui drept în contradictoriu cu pâtâtul, sau dacă se cere să se
constate calitatea de bun comun și cotele de proprietate (dacă se cere și
partajul acțiunea este una în realizare) etc. Acțiunile în constatare relativă le
întâlnim în materie de drepturi reale (în special): se cere să se constate că
pâtâtul nu mai este titularul dreptului de uzufruct.
- declaratorii, interogatorii și provocatorii – clasificarea nu are o importanță
practică.
 acțiuni în constituirea dreptului: acțiunile prin care se cere aplicarea legii la o
situație de fapt, iar prin intermediul hotărârii pronunțate se crează o situație
juridică nouă pentru părți, fie numai pentru viitor (de exemplu, divorțul), fie și
 pentru trecut (de exemplu, anularea căsătoriei, dacă ambii soți au fost de rea-
credință, stabilirea filiației). Parctic aceste acțiuni nu pot fi încadrate în acțiuni în
realizare sau în acțiuni în constatare.
b) În funcție de natura dreptului
 patrimoniale
- reale (clasificarea în mobiliare și imobiliare – art. 536-540):
- mobiliare
- imobiliare: petitorii (art. 551– drepturile reale, 563 – 566 apărarea
dreptului de proprietate, 669 – 686 partajul, art. 696 – acțiunea confesorie
de superficie - dispoziții din materia dreptului substanțial, grănițuirea) și
posesorii (art. 949 – 952, art. 1003 – 1005, dispoziții din materia dreptuui
substanțial). Drepturile reale imobiliare se împart în drepturi reale
principale (dreptul de proprietate) și drepturi reale accesori (garanțiile
reale: de exemplu acțiunea ipotecară). NB! Acțiunea ipotecare este
imprescriptibilă ceea ce înseamnă că supraviețuiește acțiunii în
realizare, poate fi cesionată separt de creanță etc. = este o acțiune
reală.
- Personale (apărarea drepturilor de creanță): mobiliare și imobiliare (1164
– conținutul raportului obligațional și alte dispoziții din materia dreptului
substanția) NB! Nu trebuie confundate acțiunile personale cu acțiunile
nepatrimoniale (acțiunile personale urmăresc apărarea drepturilor de
creanță – este o acțiune patrimonială, iar acțiunile nepatrimoniale
urmeresc apărarea drepturilor nepatrimoniale). Acțiunea în constatarea
nulității unui contract este o acțiune personală
- mixte (obs. acțiunea în rezoluțiunea vânzării pentru neplata prețului
exercitată de vânzător art.1727 – 1729 din Codul Civil). A.C = o categorie
inutilă de acțiuni, deoarece fie se urmărește protejarea dreptului de creanță,
fie se urmărește protejarea dreptului real – dacă se introduc ambele acțiuni,
una dintre ele va fi respinsă ca fiind lipsită de obiect. Prin aceste acțiuni se
urmărește atât protejarea unui drept de creanță, cât și protejare unui drept
real – acestea ar fi de fapt acțiuni în executarea/desființarea unui contract
care privește un drept real. Cei care admit această clasificare spun că ea este
relevantă în explicarea competenței teritoriale alternative (art. 113)
 nepatrimoniale (art. 252 – 257 din Codul Civil)

c) În funcție de calea procedurală aleasă de parte pentru valorificarea dreptului (art. 30) -
importanță în materie de competență (competența se determină după capătul principal de
cerere, indiferent de cererile adiționale ulterioare):
 principale: cererile prin care este sesizată instanța (cererea de chemare în
judecată). Cererea de chemare în judecată la rândul ei poate să aibă capete de
cerere principale sau accesorii;
 adiționale: cererile prin care sunt modificate pretențiile anterioare (art. 204 –
modificarea cererii de chemare în judecată).
 accesorii: sunt acele cereri care depind de soluționarea unui capăt de cerere
principal (repunerea în situația anterioară, dobânzi, desființarea titlului etc.);
 incidentale: sunt cererile formulate pe parcursul unui proces în desfășurare
(cererea reconvențională, cererile de introducere voluntară a terților în proces,
cererile de introducere forțată a terților în proces).
*Fiecare cerere, atât cererile principale, cât și cele incidentale pot să aibă atât capete de cerere
principale cât și capete de cerere accesorii.

COMPETENȚA

Definiția competenței: Aptitudinea și îndatorirea (instanța nu poate refuza să judece o cerere,

cel mult ea poate să o respingă ca inadmisibilă) conferită de lege instanțelor judecătorești
(privite ca întreg) ori unei instanțe judecătorești (privită individual) de a soluționa anumite
cereri sau litigii. (*definiția aparține lui L. Zidaru)

Clasificare
Competența generală (organe din sisteme diferite) – delimitează competența instanțelor de cea a
altor organe, cu sau fără activitate jurisdicțională:
 dacă vorbim despre un eventual conflict de competență între instanță și un organ cu
activitate jurisdicțională, instanța își va declina competența;
 dacă vorbim despre un eventual conflict de competență între instnță și un organ fără
activitate jurisdicțională, instanța va repinge acțiunea ca inadmisibiă.
* În cazul în care vorbim despre o competență internațională + normele de drept privat
internațional stabilesc că în acel caz particular competența va fi a unei instanțe străine,
instanța va respinge acțiunii ca nefiind de competența instanțelor române.

Competența jurisdicțională (organe din același sistem – al instanțelor judecătorești)

Competența materială (pe verticală)
• funcțională (atribuții jurisdicționale ale instanței) – primă instanță, apel, recurs etc;
• procesuală (în funcție de natura, obiectul, valoarea litigiului) Răspunde la următoare
întrebare: la care instanță se introduce cerere de chemare în judecată?;
Competența teritorială (pe orizontală)
• de drept comun;
• alternativă;
• exclusivă;

COMPETENȚA GENERALĂ

Competența generală delimitează competența organelor judecătoreși de cea a altor organe, cu

sau fără activitate jurisdicțională.
1. în materia controlului de constituţionalitate – asupra legilor/ordonanțelor
competența aparține Curții Constituționale. Dacă legea este anterioară actualei
Constituții, competența aparține instanțelor de judecată;
2. în materie electorală - competențele de soluționare ale unei cerei sunt atribuite
Biroului Electoral Central, primarului etc.;
3. în materia contenciosului administrativ – pe calea acțiunii în contencios
administrative instanța poate verifica legalitatea/constituționalitatea unor acte
administrative locale;
 4. în materia litigiilor de muncă – organisme speciale (de exemplu, CSM-ul);
5. în materia exercitării drepturilor părinteşti – conflicte între instanța de tutelă și
alte organisme;
6. în materia actelor de stare civilă – ofițerul de stare civilă, apoi instanță;
7. cu privire la nume – în unele situații instanța este competentă (divorț, filiației etc.),
iar în alte situații ofițerul de stare civiă este competent (schimbarea administrativă a
numelui etc.)
8. în materie succesorală – pot apărea conflicte de competență între instanță și notar;
9. în materia protecţiei copilului – conflict între instanța de tutelă și alte organisme.

COMPETENȚA MATERIALĂ

Competența materială a: judecătoriilor, tribunalelor, curților de apel și a Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

1. Competența materială a judecătoriilor - art. 94 pct. 1: competența de a judeca în primă

instanță (lit. a – lit. k)

a) cererile date de Codul Civil în competenţa instanţei de tutelă şi de familie, în afară de

cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel (art. 229 din Legea nr. 71/2011
modificată1, art. 76 din Legea nr. 76/2012, art. 107 NCC) - cazul cererilor de
competența instanței de tutelă prevăzute de Codul de Procedură Civilă (912 alin. 2).
Instanța de tutelă este tribunalul în materie de adopție, plasamant, plasamanet de urgență.
Dacă legea nu prevede altfel, competentă să judece va fi judecătoria = regula:
judecătoria, excepția: tribunalul, atunci când legea prevede expres (DOAR ÎN MATERIE
DE TUTELĂ ȘI FAMILIE, deoarece situația este inversă pentru restul acțiunilor)
competență după obiect2;

b) cererile referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, potrivit legii – de obicei,

aceste înregistrări nu sunt de competența instanțelor, cu excepția unor situații prevăzute
de lege: înregistrări tradive, anularea unor înregistrări, modificarea unor înregistrări etc.
Competentă în acest caz este judecătoria, competență după obiect ;

1
Chestiuni ce țin de competența generală a judecătoriei
(1) Organizarea, funcţionarea şi atribuţiile instanţei de tutelă şi de familie se stabilesc prin legea privind
organizarea judiciară.
(2) Până la reglementarea prin lege a organizării şi funcţionării instanţei de tutelă:
a) atribuţiile acesteia, prevăzute de Codul civil, sunt îndeplinite de instanţele, secţiile sau, după caz, completele
specializate pentru minori şi familie;
b) raportul de anchetă psihosocială prevăzut de Codul civil este efectuat de autoritatea tutelară, cu excepţia
anchetei prevăzute la art. 508 alin. 2, care se efectuează de direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia
copilului;
c) autorităţile şi instituţiile cu atribuţii în domeniul protecţiei drepturilor copilului, respectiv a persoanei fizice
continuă să exercite atribuţiile prevăzute de reglementările în vigoare la data intrării în vigoare a Codului civil, cu
excepţia celor date în competenţa instanţei de tutelă.
(3) Până la data intrării în vigoare a reglementării prevăzute la alin. 1, atribuţiile instanţei de tutelă referitoare la
exercitarea tutelei cu privire la bunurile minorului sau ale interzisului judecătoresc ori, după caz, cu privire la
supravegherea modului în care tutorele administrează bunurile acestuia revin autorităţii tutelare.
2
Indiferent de natură sau valoare, aceste acțiuni sunt de competența judecătoriei.
c) cererile având ca obiect administrarea clădirilor cu mai multe etaje, apartamente sau
spaţii aflate în proprietatea exclusivă a unor persoane diferite (situațiie de coproprietate
forțată perpetuuă = de competența judecătoriei, competență după obiect), precum şi cele
privind raporturile juridice stabilite de asociaţiile de proprietari cu alte persoane fizice
sau persoane juridice, după caz (inclusiv litigiile dintre asociația de proprietari și
furnizorii de servicii, indiferent de valoarea litigiului, competență după obiect) – litera c)
are două ipoteze; NB! În aeastă categorie nu intră raporturile dintre asociație și
persoanele angajate cu CIM (în acest caz, raportul rămâne unul de dreptul muncii, aflat
în competența tribunalului) și nici raporturile de contencios administrativ.

d) cererile de evacuare – textul se referă la procedura comună de evacuare. În materie de

evacuare ca urmare a ocupării abuzive a unui imobil avem un text special care spune că
în acest caz competentă este judecătoria (art. 94 pct. 3 – orice alte cereri date de lege în
competența judecătoriei). Diferența dintre evacuare și revendicare – evacuarea are la bază
un raport contractual (dacă părintele vrea să își dea copilul afară din casă = avem
revendicare, nu evacuare). Această acțiune este o acțiune personală patrimonială, dar se
timbrează potrivit regulilor de la acțiunile nepatrimoniale deoarece in concreto nu avem
nicio valoare.;

e) cererile referitoare la zidurile şi şanţurile comune, distanţa construcţiilor şi plantaţiilor,

dreptul de trecere, precum şi la orice servituţi sau alte limitări ale dreptului de
proprietate prevăzute de lege, stabilite de părţi ori instituite pe cale judecătorească –
această prevedere se referă la raporturi de vecinătate, de natură patrimonială ( competență
după obiect). Proprietatea are fie limite legale, fie limite convenționale (art. 626 – art. 629
din Codul Civil). Limitele legale sunt: interes public/privat, picătura streșinilor etc.
Limitele convenționale: clauzele de inalienabilitate exprese (de exemplu, un contract de
donație care stabilește un termen în care bunul nu poate fi obiectul unui act de
dispoziție) sau subînțelese (de exemplu, la promisiunea de vânzare-cumpărare nu este
permisă înstrăinarea bunului) – nerespectarea acestor clauze atrage acțiunea în
rezoluțiune sau în anulare. Clauza de inalienabilitate subînțeleasă este stipulată în
favoarea dobânditorului, iar clauza de inalienabilitate expresă este stipulată în favoarea
înstrăinătorului. Majoritatea doctrinei apreciază că și această ultimă categorie de acțiuni
urmează competența după obiect, cu toate acestea, există și opinia (Boroi) care spune că
textul vorbește despre limite, nu despre izvorul limitelor și atunci competența ar fi
determinată după valoare (și ea s-ar împărți între judecătorie și tribunal) .

f) cererile privitoare la strămutarea de hotare şi cererile în grăniţuire – acțiunea în

grănițuire este o acțiune patrimonială, reală (competența instanței de la locul situării
imobilului) - competența după obiect. Acțiunea în grănițuire = stabilirea limitelor dintre
două proprietăți. NB! Distincția dintre acțiunea în revendicare și acțiunea în
grănițuire: o parte a doctrinei spune că acțiunea în revendicare este un petit
accesoriu acțiunii în revendicare, iar cealaltă parte susține că ele sunt două acțiuni
distincte. Diferența dintre strămutare de hotare și grănițuire – în cazul grănițuiri nu se
cunosc cu exactitate limitele proprietății, iar ele trebuie stabilite, în timp ce în cazul
acțiunii în strămutare de hotare este o acțiune posesorie; Diferența dintre acțiunea în
revendicare și strămutarea de hotare – acțiunea în revendicare este o acțiune petitorie,
iar strămutarea de hotare este o acțiune posesorie.
g) cererile posesorii – sunt aplicabile dispozițiile din Codul Civil, iar în materie procesual-
civilă avem o procedură specială dedicată acțiunilor posesorii. competența după obiect ;

h) cererile privind obligaţiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de

izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepţia celor date de lege în competenţa
altor instanţe – orice acțiunea neevaluabilă în bani care are ca obiect o obligație de a face
sau de a nu face (obligația de a da este mereu evaluabilă în bani). Legea prevede altfel în
cazul acțiunilor în contencios administrativ, în materie de mărci etc. În doctrină s-au
purtat discuții cu privire la drepturile nepatrimoniale prevăzute de Codul Civil (drepturile
personalității umane) – unii autori au spus că aceste acțiuni sunt de competența
tribunalului din cauza importanței acestor drepturi nepatrimonială (criterii de
oportunitate), în timp ce restul autorilor (A.C, Boroi etc.) susțin că o astfel de derogare nu
este susținută de textele de lege și atunci competența trebuie să rămână în competența
judecătoriei. competența după obiect ;

i) h1) devenit i) după republicare (introdus prin Legea nr. 138/2014): cererile de declarare
judecătorească a morții unei persoane – dacă legea nu făcea această precizare,
competența ar fi revenit tribunalului, cu apel la curtea de apel și recurs la ICCJ (era puțin
prea mult) și atunci codul a suferit modificări. A.C – acestă precizare trebuia făcută la
procedura specială a declarării judecătorești a morții, nu la dispozițiile generale de la
competență. competența după obiect;

j) cererile de împărţeală judiciară, indiferent de valoare – orice partaj, indiferent de

valoare, este de competența judecătoriei. În ceea ce privește cererile în materie
succesorală, există o dispoziție (art. 105) care spune că în materie de moștenire
competența după valoare se determină fără scăderea sarcinilor sau datoriilor
moștenirii, de exemplu, reducerea liberalitățilore excesive, raportul donațiilor etc. (art.
118). În acest context, s-a pus întrebarea: ce se întâmplă dacă avem un petit de
împărțeală judiciară într-o acțiune în materie de moștenire? Conform art. 105, acțiunile
în materie de moștenire sunt acțiuni personale, patrimoniale, a căror competență se
determină după valoare, ceea ce înseamnă că dacă nu există un petit de partaj,
competența se va împărți între judecătorie și tribunal. Dacă există și un petit de partaj,
unii autori (Boroi) spun că partajul este o acțiune accesorie acțiunii privitoare la
moștenire deoarece în funcție de aceasta se soluționează partajul (și atunci competența
rămâne împărțită între judecătorie și tribunal), în timp ce alți autori susțin că acțiunea în
împărțeală judiciară este petitul principal, deoarece partajul este scopul sau punctul final
al unei moșteniri (în acest caz, competența va fi mereu de competența judecătoriei –
această ultimă opinie este cea majoritară și este susținută de practica judiciară, inclusiv de
ICCJ). competența după obiect;

k) orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent
de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti – determinarea competenței după
valoarea cererii (art. 98 – 105, dispoziții speciale: art. 125 acțiunile în constatare) -
competența după valoare. Orice alte cereri, evaluabile în bani sunt de competența
judecătoririei numai dacă valoarea obiectului dedus judecății este de până la 200.000 lei
(inclusiv). Orice sumă care depășește acest cuantum este de competența tribunalului.
Modalitate de determinare a valorii de 200.000 lei:
• art. 125: în cererile privitoare la determinarea existenței sau inexistenței unui
drept, competența se determină după regulile prevăzute pentru cererile având ca
obiect realizarea dreptului.
• art. 98: competența se determină după valoarea obiectului arătată în capătul
principal de cerere. Reclamantul este cel care determină valoare în ce cererea de
chemare în judecată (capitalul): art. 194 lit. c) – după prețuirea reclamantului. Nu
sunt avute în vedere: dobânzile, penalitățile, fructele, cheltuielile, (indiferent de
data scadenței) și nici prestațiile periodice ajunse la scadență în cursul judecății.
Taxa de timbru se plătește și pentru capetele accesorii de cerere, dare ele nu sunt
avute în vedere la determinarea competenței după valoare. Dacă se pune o
problemă de necompetență după valoare se dă un singur termen de judecată
pentru tranșarea problemei (art. 6 – termenul optim și previzibil) – astfel de
probleme pot să apară numai dacă vorbim despre alte situații decât solicitarea
plății unei sume de bani (cand competența după valoare este determinată după
prețuirea reclamantului).
• art. 99: Dacă avem mai multe capete principale de cerere care nu au legătură între
ele, fiecare își urmează competența (dacă cererile sunt formulate în același timp =
disjungere și declinare de competență). Dacă între capetele principale de cerere
există o legătură, competența este atrasă de instanța mai mare în grad (dacă ea
există) – prorogare legală de competență.
• art. 100: atunci când nu există legătură între mai multi debitori și/sau creditori,
fiecare acțiune își urmează propria competență (disjungere și declinare de
competență). Per a contrario, dacă între acțiuni există o legătură, devin aplicabile
dispozițiile art. 99 alin. 2 (prorogare lagală de competență).
• art. 101: Pentru contracte și acte juridice este avută în vedere valoarea obiectului
sau părții din obiectul dedus judecății (acțiunea rămâne una patrimonială) +
același reguli sunt aplicabile și pentru cauzele de ineficacitate ale actului juridic.
* În practică s-a pus problema rezoluțiunii unui antecontract de către
promitentul-cumpărător și restituirea avansului plătit (care de regulă este de
10%) – la ce cuantum se apreciază valoarea? Răspuns: În cazul contractului
este mult mai ușor să argumentezi aprecierea competenței în funcție de
întregul obiect, dar la antecontract nu, motiv pentru care în acest ar trebui să
ne raportăm la avansul plătit. ICCJ este de altă părere și consideră că și în
cazul antecontractului trebuie să ne raportăm tot la întregul obiect (și
competența și taxa de timbru). În cazul încheierii antecontractului prin
mijlocirea instanței este evident opțiunea de a se determina competența după
valoarea întregului obiect, iar pentru ipoteza rezoluțiunii, judecătorii ICCJ
au mers în argumentare pe cerințele simetriei și identității de rațiune.
Pentru locațiune, leasing, arendare, închiriere valoarea este determinată după
chiria sau renta anuală (nu ne putem raporta la valoarea întregului bun pentru că
nu este o acțiune reală, ci una personal);
• art. 102: Codul de Procedură Civilă interzice partajarea plății în scopul alegerii
competenței. Instanța verifică partea din creanță exigibilă și la această creanță
se va raporta atunci când își verifică competența, însă valoarea taxei de timbru
se va calcula numai cu privire la suma solicitată în concret – pentru a se evita
alegerea instanței).
• art. 103: Diferențe față de art. 101: art. 101 enumeră în mod limitative contractele
(locațiunea, leasing, arendare, închiriere), dar pe lângă acestea mai putem avea,
 de exempu, un contract de rentă viageră sau intreținere (aceastea intră pe
dispozițiile art. 103) + dacă durata existenței dreptului este nedeterminată (? –
discuții) – oricum nu există o importanță practică majoră deoarece valoarea este
în ambele situații determinată anual.
• art. 104: Pentru dreptul de proprietate sau alte drepturi reale asupra unui imobil =
valoarea impozabilă. Dacă nu există o valoare impozabilă = regulile art. 98
(prețuirea reclamantului). Acest articol se aplică numai pentru acțiunile reale,
imobiliare și petitorii.
• art. 105: În materie de moștenire, competența după valoare se determină fără
scăderea sarcinilor sau datoriilor moștenirii (se are în vedere numai activul
patrimonial).
• art. 106: Instanța rămâne competentă chiar dacă ulterior învestirii intervin
modificări la nivelul valorii (erori materiale, se adună mai multe rate etc.). Acest
lucru este aplicabil și în judecarea căilor de atac – în căile de atac rămâne stabilită
competența câștigată în primă instanță.

Căile de atac împotriva hotărârilor administrației publice cu activitate

jurisdicțională și ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege
(pct. 2). Dacă legea nu prevede expres, asfel de căi de atac sunt judecate de tribunal sau
de curtea de apel, în contencios administrativ (depinde de cele două criterii de delimitare:
criteriul valoric și autoritate emitentă a actului administrativ – autoritate centrală sau
locală). De exemplu, în materia fondului funciar avem plângere la judecătorie, în materie
de carte funciară avem tot plângere la judecătorie. NB! Doar atunci când legea
prevede expres.
Orice alte materii date de lege în competența lor (pct. 3) – de exemplu, în materie de
plangeri contravenționale, îndeptarea/completarea propriilor hotărâri, căi de atac de
retractare, contestațiile în executare, uzucapine, înscrierea asociațiilor sau a fundațiilor.

2. Competența materială a tribunalelor (art. 95)

În primă instanță tribunalul judecă toate cererile care nu sunt date prin lege în
competența altor instanțe (legi speciale) - pct. 1. Tribunalul are plentitudine de
competență: judecă ori de câte ori nu avem un text de lege în favoarea altei instanțe. De
exemplu, împrumut peste 200.000 lei, acțiunea în revendicare peste 200.000 lei.
În apel judecă apelurile împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă
instanță -pct. 2. Dacă legea nu spune nimic, hotărârea pronunțată de judecătorii în primă
instanță este susceptibilă de apel la tribunal. Legea mai poate preciza că o astfel de
hotărâre este susceptibilă doar de apel, că nu este susceptibilă de nicio cale de atac (nici
de retractare, nici de reformare) sau că hotărârea este definitivă (nu mai are căi de atac
de reformare – apel sau recurs – dar are căi de atac de retractare).
În recurs, tribunalul judecă în cazurile expres prevăzute de lege - pct. 3. Tribunalul
poate să judece recursuri numai împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă
instanță, atunci când legea prevede expres acest lucru.
În alte materii: orice alte cereri date prin lege în competența lor - pct. 4. De exemplu, în
materie de expropriere, proprietate intelectuală, erori judiciare în materie penală,
îndreptarea/ completarea propriilor hotărâri, conflicte de competență, cereri de
recuzare, incidente în materie de arbitraj etc.
 * Practic ICCJ, Secția civilă ajunge să judece în recurs doar hotărârile date de tribunal
în primă instanță și care au o valoare mai mare de 1.000.000 lei.
3. Competența materială a curților de apel

În prima instanţă, curțile de apel judecă numai în materie de contencios - pct. 1.

Delimitarea față de competența tribunalului se face conform legii speciale3, lege care ne
oferă următoarele criterii de delimitare:
1. natura obiectului: actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice
locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii
vamale, precum şi accesorii ale acestora (tribunal și curte de apel).
2. valoarea cererii: până la 1.000.000 sunt de competența tribunalului, mai mari de
1.000.000 de lei sunt de competența curtea de apel.
3. organul emitent: autorități locale = competență tribunal, autorități centrale =
competență curtea de apel.
În apel, curțile de apel judecă apelurile împotriva hotărârilor pronunțate de
tribunale în primă instanță - pct. 2 .
În recurs, curțile de apel judecă în cazurile prevăzute de lege4 - pct. 3 fie împotriva
hotărârilor pronunțate de tribunale în primă instanță, fie de hotărâri pronunțate de
tribunale în apel.
În alte materii, cuțile de apel judecă orice alte materii date prin lege în competența
lor - pct. 4. De exemplu, acțiunea în anularea hotărârii arbitrale (art. 610), cererile de
strămutare, în anumite situații, conflicte de competență etc.

4. Competența materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție

NB! În materie civilă, ICCJ nu judecă în primă instanță. În recurs, ICCJ judecă, de
exemplu, hotărârile pronunțate de curțile de apel în apel- pct. 1. Recursul în casație este
o veritabilă cale de uniformizare a jurisprudenței – ICCJ nu poate fi o sursă a
divergențelor jurisprudențiale. ICCJ judecă recursul în interesul legii - pct. 2.
Cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru rezolvarea unor
probleme de drept sunt soluționate tot de ICCJ - pct. 3. ICCJ judecă și în alte

3
Art. 10 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
(1) Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi
cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 1.000.000
de lei se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau
încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale,
precum şi accesorii ale acestora mai mari de 1.000.000 de lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios
administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.
(11) Toate cererile privind actele administrative emise de autorităţile publice centrale care au ca obiect sume
reprezentând finanţarea nerambursabilă din partea Uniunii Europene, indiferent de valoare, se soluţionează în
fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel.

4 Pentru legi speciale, a se vedea art. 10 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 - Recursul împotriva sentinţelor
pronunţate de tribunalele administrativ-fiscale se judecă de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor
de apel, iar recursul împotriva sentinţelor pronunţate de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de
apel se judecă de Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dacă prin lege
organică specială nu se prevede altfel.
 materii, orice alte cereri date prin lege în competența sa 5 - pct. 4. De exemplu, unele
cereri de strămutare, conflictele de competență, îndreptarea/completarea hotărârii etc.

PRACTICA JUDICIARĂ UNITARĂ – MIJLOACELE DE UNIFORMIZARE ALE

JURISPRUDENȚEI
RIL-urile
(recursul în interesul legii)

RIL-urile pornesc de a premisa că avem o jurisprudență neuitară. ICCJ poate fi sesizată în acest
caz de (art 514):
 procurorul general al Parchetului de la lângă ICCJ (din oficiu sau la cererea ministrului
justiției) – competența procurorului a fost restrânsă în noul Cod de Procedură Civilă;
 colegiul de conducerer al ICCJ – atunci când ICCJ observă o practică neunitară proprie;
 colegiile de conducere ale curților de apel (organ colegial colectiv de conducere a
fiecărei instanțe) – rațiunea are legătură cu faptul că cele mai multe hotărâri definitive
provin de la curțile de apel. Curțile de apel sunt cele care organizează și ședințe de
uniformizare a jurisprudenței. ICCJ-ul a fost sesizată și de organul de conducere al unei
singure curți de apel = cererea a fost respinsă;
 Avocatul Poporului – în special în materie de contencios administrativ;

Condiții de admisibilitate: dovada faptului că problemele de drept care formează obiectul

judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive (hotărâri care se
anexează cererii).

Cum se judecă un RIL? (art. 516).

Dacă una dintre secțiile ICCJ este competentă, din complet face parte președintele sau
vicepreședintele ICCJ, cei 4 președinți de secție6 + 20 de judecători (un total de 25 de
judecători):
a) dacă o singura secție este vizată = 14 judecători din secția vizată + câte doi judecători din
restul secțiilor;
b) dacă două secții sunt vizate = câte 9 judecători din secțiile vizate (14/2 +2) + câte doi
judecători din restul secțiilor;
c) dacă trei secții sunt vizate = câte 6 judecători pentru secțiile vizate (14/3 + 2) + 2
judecători de la secția rămasă.
Dacă niciuna dintre secții nu este competentă, compunere de 25 de judecători este formată din:
președintele sau vicepreședintele ICCJ, cei 4 președinți de secție, 5 judecători de la fiecare
secție.

5 Art. 26 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară

Dacă o secţie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie considera ca este necesar să revină asupra propriei
jurisprudenţe, întrerupe judecata şi sesizează Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care judeca cu
citarea părţilor din dosarul a cărui judecată a fost întreruptă. După ce Secţiile Unite s-au pronunţat asupra
sesizării privind schimbarea jurisprudenţei, judecata continuă.

6
Secți civilă I, secția civilă II (fosta comercială), secția de contencios administrativ și fiscală, secția penală
Faza preparatorie: numirea raportorilor (3 judecători raportori, cu excepția situației în care
problema nu este de competența secțiilor ICCJ, caz în care avem 4 judecători raportori – ei nu
trebuie să facă neapărat parte din secția vizată și nu devin incompatibili) + se poate cere opinia
scrisă a unor specialiști + întocmirea unui raport cu privire la problema de drept dedusă
judecății curții (sinteză a argumentelor și opiniilor exprimate) + propunerea unei soluții și
motivrea ei.

Sedința completului: autoritatea care a sesizat ICCJ trebuie să își suțină punctul de vedere în
fața completului. Judecata trebuie să aibă loc în cel mult 3 luni de la data sesizării, iar soluția se
adoptă cu 2/3 din numărul judecătorului completului (nu se admit abținerile de la vot).

Hotărârea pronunțată: hotărârea pronunțată este o decizie și are efecte doar pentru viitor.
Motivarea are în 30 de zile de la pronunțare, iar în maxim 15 zile de la motivare are loc
publicarea în M.Of. ( acesta este și momentul din care hotărârea devine obligatorie). După
pronunțarea RIL-ului, decizia este obligatorie și nu poate fi modificată decât de: modificarea,
completarea sau constatarea neconstituționalității dispoziției. Judecătorul care nu aplică aceste
decizii este pasibil de o sancțiune disciplinară, iar hotărârea pronunțată cu nerespectarea
unui RIL poate fi atacată cu revizuire.

NB! Existența unui proces în pronunțarea unui RIL nu este motiv de suspendare a cauzei.
Cu toate aceste, marea majoritate a instanțelor preferă să amâne pronunțarea hotărârii,
pentru a nu crea situații diferite unor persoane aflate în situații similare.

NB! Dacă dispozitivul hotărârii este publicate pe site-u ICCJ-ului – instanțele ar trebui să
țină cont de decizie, chiar dacă nu este publicată în M. Of.

HP-urile
(pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept)

Obiectul sesizării: la art. 515 se vorbește despre probleme de drept care au fost dezlegate
neunitar, iar la art. 519 despre o chestiune de drept. Care este diferența dintre problemă de
drept și chestiune de drept? – diferența terminologică folosită de legiuitor sugerează faptul că
în cazul RIL-urilor există deja o jurisprudență consolidată (adică o problemă de drept a fost
dezlegată diferit de instanțele judecătorești), iar controlul ICCJ-ului este unul post factum. Pe de
altă parte, în cazul HP-urilor, nu există încă o jurisprudență (chestiunea de drept devine astfel o
problemă de drept aflată în premieră pe rolul instanțelor).

Subiectul active al unei sesizări în dezlegarea unor chestiuni de drept: pornind de la faptul că
în această situație nu există un proces pe rol, instanța interesată de modul în care trebuie
interpretat textul de lege este cea care va sesiza ICCJ-ul. Art. 519 limitează însă instanțele care
pot formula o astfel de cerere deoarece ste oportun să se aștepte până ajunge cauza în fața ultimei
instanțe.
Art. 519: Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
al curţii de apel sau al tribunalului (sunt excluse judecătoriile), învestit cu soluţionarea cauzei
în ultimă instanţă, (fie că ultimă instanță înseamna apel sau recurs – deoarece avem ca motiv de
recurs, de exemplu, greșita interpretare a textului de lege). În concluzie, numai ultima instanță
poate să vină și ultimo ratio să se adreseze ICCJ, tribunale, curți de apel, ICCJ, când acestea
sunt ultimă instanță (ca nu cumva să se greșească în ultima cale de atac de reformare, deoarece
pe dezlegarea în drept nu mai există căi de atac de retractare ci numai căi de atac de reformare:
apel sau recurs). În cazul RIL-ului, ICCJ dă o dezlegare de principiu asupra interpretării unui
text de lege, iar decizia are defapt același efect cu o lege de interpretare.
În cuprinsul sesizării, tribunalul, curtea de apel sau ICCJ, pornind de la starea de fapt dedusă
judecății (stare de fapt stabilită până la momentul în care dosarul ajunge în ultimă instanță) va
solicita dezlegarea de drept a chestiunii supusă discuției, fără a se pune problema unei
antepronunțări, tocmai din cauza faptului că starea de fapt este deja stabilită. În plus, pentru o
potențială altă stare de fapt este posibil ca textul să se interpreteze altfel - este oricând posibilă o
nouă sesizare adresată ICCJ (de exemplu, în ipoteza în care se modifică starea de fapt din prisma
unor probe noi). Din aceste considerente, dezlegarea dată în HP-uri nu este una în principiu.

Ce inseamna solutionare pe fond? Soluționarea pe fond înseamnă, la nivel superficial, faptul

că cererea nu este soluționată pe o excepție. Soluționarea pe excepție are loc atunci când, de
exemplu, se respinge acțiunea ca prescrisă, se respinge pe autoritate de lucru judecat, se
anulează ca netimbrată, se respinge pe lipsa calității procesuale active etc. Pe de altă parte, dacă
se stabilește o stare de fapt pe baza probelor administrate și în final se dă o soluție, această
soluție este un ape fond.
NB! Atunci când vorbim despre o soluționare pe fondul cauzei, nu ne referim în mod
obligatoriu la aplicarea unor norme de drept substanțial. Deși regula rămâne aplicarea
normei de drept substanțial raportat la starea de fapt dedusă judecății, în anumite situații,
cu totul și cu totul de excepție, soluționarea pe fond a cauzei poate însemna aplicarea unei
norme procesuale care are legătură nemijlocită cu soluționarea pe fond a cauzei.

Compunerea completului: diferă de compunerea completului în cazul soluționării unui RIL. De

exemplu, raportul se face de un singur judecător.

Procedura: Deoarece sesizare în vederea pronunțării unui HP se face de către instanța de

judecată, este implicit condiția existenței unui proces pe rol. Elementul de noutate pe care ICCJ
trebuie să îl dezlege poate avea izvorul într-o lege nouă sau într-o lege veche pe care fie nu există
jurisprudență, fie instanța trebuie să o aplice la o situație de fapt pe care nu a mai întâlnit-o
nimeni până atunci. În plus, ICCJ trebuie să nu fi statuat asupra acelui text într-un recurs în
casație (caz în care ICCJ, dar și restul instanțelor, este ținută de această jurisprudență) și textul să
nu facă nici obiectul unui RIL (deoarece existența unui RIL implică automat o practică
divergentă, dar care a fost consolidată).

Art. 520. Procedura de judecată. (1) Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de
către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin
încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării
potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor.
Indiferent dacă o parte solicită sau instanța din oficiu apreciază că are nevoie de lămuriri
suplimentare, aceasta trebuie să pună în dicuția tuturor părților necesitatea sesizării ICCJ, iar
abia după ce părțile au pus concluzii, ea poate să dispună aupra sesizării. În cuprinsul sesizării
trebuie să se regăsească punctul de vedere al părților și al instanței. Cu privire la punctul de
vedere al instanței de judecată, se pune întrebarea dacă nu vorbim de o antepronunțarea, mai ales
având în vedere faptul că procesul este pe rol – pronind de la premisa că legea obligă judecătorul
să își spună punctul de vedere (punct de vedere care poate fi sau nu însușit de ICCJ), nu se
crează o situație de antepronunțare, motiv pentru care judecătorul nu poate fi recuzat pentru acest
motiv.

(2) Prin încheierea prevăzută la alin. (1), cauza va fi suspendată până la pronunţarea hotărârii
prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept. Această dispoziție legală este foarte importantă
deoarece vorbim despre un dosar pendent, aflat în ultimă instanță – aceasta este motivul pentru
care cauza nu poate fi judecată până nu se pronunță Înalta Curte.

(3) După înregistrarea cauzei la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, încheierea de sesizare se
publică pe pagina de internet a acestei instanţe. Motivul: pentru asigurarea publicității.

(4) Cauzele similare, aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, pot fi suspendate până la
soluţionarea sesizării. Conform acestei dispoziții, cauza în care a fost ridicată problema
urmează a fi suspendată în mod obligatoriu, iar pentru celelalte instanțe care se confruntă
cu o problemă similară, suspendarea este facultativă (rămâne la latitudinea judecătorului
cauzei să aprecieze dacă se confruntă cu aceași chestiune de drept aplicabilă aceleiași situații de
fapt).

(5) Repartizarea sesizării este făcută de preşedintele sau, în lipsa acestuia, de unul dintre
vicepreşedinţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori de persoana desemnată de aceştia.
(6) Sesizarea se judecă de un complet format din preşedintele secţiei corespunzătoare a Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie sau de un judecător desemnat de acesta şi 12 judecători din cadrul
secţiei respective. Preşedintele secţiei sau, în caz de imposibilitate, judecătorul desemnat de
acesta este preşedintele de complet şi va lua măsurile necesare pentru desemnarea aleatorie a
judecătorilor.
(7) După alcătuirea completului potrivit alin. (6), preşedintele acestuia va desemna un judecător
pentru a întocmi un raport asupra chestiunii de drept supuse judecăţii. Judecătorul desemnat
raportor nu devine incompatibil.
(8) Atunci când chestiunea de drept priveşte activitatea mai multor secţii ale Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, preşedintele sau, în lipsa acestuia, unul dintre vicepreşedinţii Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie va transmite sesizarea preşedinţilor secţiilor interesate în soluţionarea
chestiunii de drept. În acest caz, completul va fi alcătuit din preşedintele sau, în lipsa acestuia,
din vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care va prezida completul, din
preşedinţii secţiilor interesate în soluţionarea chestiunii de drept, precum şi câte 5 judecători
din cadrul secţiilor respective desemnaţi aleatoriu de preşedintele completului. După alcătuirea
completului, pentru întocmirea raportului preşedintele completului va desemna câte un
judecător din cadrul fiecărei secţii. Raportorii nu sunt incompatibili.
(9) Dacă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu există o secţie corespunzătoare aceleia la care
s-a constatat că chestiunea de drept nu a fost dezlegată unitar în practica instanţelor, se aplică
în mod corespunzător dispoziţiile alin. (8).

(10) Raportul va fi comunicat părţilor, care, în termen de cel mult 15 zile de la comunicare, pot
depune, în scris, prin avocat sau, după caz, prin consilier juridic, punctele lor de vedere privind
chestiunea de drept supusă judecăţii.
Judecătorul pune în discuția contradictorie a părților sesizarea Curții, iar Curtea permite părților
să pună concluzii pe raport. Ca și în cazul RIL-urilor, în raport se analizează problema de drept,
se propune o soluție, părțile la rândul lor pun concluzii, iar Curtea va putea să țină seama de
aceste concluzii în momentul în care deliberează asupra chestiunii de drept.

(12) Sesizarea se judecă fără citarea părţilor, în cel mult 3 luni de la data învestirii, iar soluţia
se adoptă cu cel puţin două treimi din numărul judecătorilor completului. Nu se admit abţineri
de la vot.
În cazul RIL-ului reprezentantul colegiului de conducere, procurorul desemnat de procurorul
general, reprezentantul avocatului poporului etc. pun concluzii. În cazul HP-urilor nu se pun
concluzii iar părțile nu se citează. Contradictorialitatea se realizează prin comunicarea
raportului și solicitarea concluziilor părților. Solutia se adopta cu aceeasi majoritate ca și în
cazul RIL-ului - 2/3.

(13) Procedura prevăzută în prezentul capitol este scutită de taxă judiciară de timbru şi timbru
judiciar.

Art. 521.Conţinutul şi efectele hotărârii

(1) Asupra sesizării, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept se pronunţă prin
decizie, numai cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.
(2) Dispoziţiile art. 517 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.(motivarea și publicarea în
M.OF.)
(3) Dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanţa care a solicitat
dezlegarea de la data pronunţării deciziei, iar pentru celelalte instanţe, de la data publicării
deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.

COMPETENȚA TERITORIALĂ
COMPETENȚA DE DREPT COMUN

Regula în materie de competență teritorială este că instanța competentă este instanța de la

domiciliul sau sediul pârâtului (până la pronunțarea unei hotărâri definitive este prezumat că
pârâtul nu datorează nimic, motiv pentru care reclamantul este cel care trebuie să facă toate
demersurile necesare) – art. 107.
Prin noțiunea de domiciliu în sens material se înțelege:
Noțiunea de domiciliu (art. 22 din Codul Civil):
 art. 87: acolo unde își declară locuința principală. Reședința este locuința secundară.
NB! Indiferent de câte locuințe are o persoană, ea poate să aibă din punct de
vedere legal doar un domiciliu și o reședință – aceste elemente apar în diferite
acte;
 art. 89: element obiectiv (ocupare efectivă) + element subiectiv (intenția de a stabili
un anume loc locuință principală). Pentru ca o locuință să aibă statutul de domiciliu
este necesară îndeplinirea cumulativă a ambelor condiții;
 art. 91: proba domiciliului se facest cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate, iar
în lipsa acestora sau în cazul în care ele nu corespund realității, domiciliul real nu
poate fi opus altei persoane. Cu toate acestea, dacă cel căruia i se opune domiciliul
real al unei persoane îl cunoștea pe altă cale, acesta îi devine opozabil.
  art. 90: prezumția de domiciliu (publicitatea domiciliului, inopozabilitatea
domiciliului real). .
Sediul persoanei juridice: art. 227 alin. 1din Codul Civil – sediul trecut în actul de constituire
sau statut.
Prin noțiunea de domiciliu în sens procesual se înțelege locul în care pârâtul locuiește efectiv,
dacă acest lucru este cunoacut de reclamant/sediul pârâtului (dacă persoana juridică are
sediu). Pentru persoanele juridice care nu au sediu (cele fără personalitate juridică) există
dispoziții speciale care stabilesc sediul procesual. În cazul persoanei juridice, nu se aplică
dispozițiile cu privire la domiciliul necunoacut și nu se poate face proba contrară (sediul =
cel stabilit în actele prevăzute de lege).
Deoarece competența teritorială de la comiciliul pârâtului este o competența de drept comun, ea
se va aplica de fiecare dată când nu avem o dispoziție contrară care să prevadă altfel.
Competența o stabilim la momentul înregistrării sau trimiterii cererii de chemare în
judecată în temeiul art. 183 (modificarea ulterioară a domiciliului/sediului nu afectează
competența instanței, ci își produce efectele doar în materie de citare).

Pârâtul cu domiciliul necunoscut (art. 108) – nu este suficientă afirmarea că nu se cunoaște

domiciliul pârâtului fiind în plus necesar să se facă dovada diligențelor făcute în vederea aflării
domiciliului/sediului/reședinței/reprezentanței pârâtului (la persoanele juridice nu prea se pune
problema – dacă sediul nu este cunoscut, competența se poate determina în funcție de
reprezentanță, iar dacă nu nu avem nici reprezentanță, competența se determină conform art.
108). Dacă nu se poate afla domiciliul/reședinț etc. pârâtului, instanța competentă va fi ce de la
domiciliul reclamantului (art. 108).

Pârâtul cu domiciliul în străinătate (art. 90 alin. 1)– problemă de competență internațională

(art. 1064, 1065, 1071 sin Codul Civil)

Asociație fără personalitate juridică (art. 1.892 din Codul Civil), sau cele în fapt (art. 1893
din Codul Civil) – dacă există o persoană fizică sau juridică căreia i s-a încredințat conducerea
sau administrarea, competența teritorială va fi determinată în funcție de domiciliul sau sediul
acesteia (art. 110), deoarece asociațiile fără personalitate juridică nu au sediu. Existența mai
multor astfel de persoane duce la nașterea unei competențe alternative (cererea poate fi introdusă
la instanța competentă în funcție de oricare dintre aceștia). Dacă asociația fără personalitate
juridică nu are desemnată o persoană cu funcție de conducere sau administrare, instanța
competentă va fi cea de la domiciliul/sediul oricărui membru.

Domeniul de aplicare (la ce fel de acțiuni se aplică această competență – discuțiile vor fi reluate
la excepții):
 cereri personale mobiliare sau imobiliare, inclusiv acțiunea în constatarea nulității
unui contract translativ de drepturi reale;
 cereri reale mobiliare/acțiuni în constatarea unui drept mobiliar (real sau de creanță) -
cererile imobiliare urmează regula de la art. 117.
 COMPETENȚA TERITORIALĂ ALTERNATIVĂ

Persoana juridică cu dezmembrăminte (art. 109, inclusiv 108 teza finală, fără a se cere
îndeplinirea condițiilor de la art. 109). Condiții:
 obligații născute din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului;
 obligații născute din fapte (licite/ilicite) săvârșite de reprezentantul dezmembrământului;
 locul executării obligației (chiar pentru acte neîncheiate prin reprezentantul
dezmembrământului) – indiferent că este trecut expres în act sau rezultă dintr-o normă
supletivă
NB! Diferența dintre persoana juridică cu dezmembrăminte și persoana juridică cu sediul
necunoscut: în cazul art. 108 competența nu este aternativă, ci este exclusivă, de drept comun
(apelăm la sediul, iar doar dacă sediul nu este cunoscut, apelăm la reprezentanță), în timp ce în
cazul art. 109, competența este una alternativă. Competența de la art. 109 este una alternativă
deoarece textul de lege permite să se aleagă între competența instanței de la sediul persoanei
juridice și competența instanței de la sediul dezmembrământului, dacă sunt îndeplinite și restul
condițiilor.

Entitate fără personalitate juridică (art. 110). Competența este alternativă doar dacă nu există
persoană căreia să i se fi încredințat conducerea (în acest caz, competența se raportează la oricare
dintre membri asociației fără personalitate juridică).

Persoane juridice de drept public (art. 111 CPC) – În cazul art. 111 ne/competență este una
relativă (doar pârâtul poate invoca excepția de necompetență).
Art. 10 alin. 3 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ nu se suprapune peste art.
111 din Codul de Procedură Civilă – competanța este de ordine publică.
Premisă: pârâtul este o persoană juridică de drept public. Competența este determinată în funcție
de:
 domiciliul sau sediul reclamantului;
 sediul pârâtului.
Reclamantul este cel care alege instanța la care se adresează cu cererea de chemare în judecată.
În plus, în cazul persoanelor juridice de drept public nu putem vorbi de sediul necunoscut!.

Pluralitate de pârâți (art. 112). Avem o competență teritorială alternativă și în cazul pluralității
de pârâți (competență reglementată prin norme relative). Prima ipoteză a art. 112 se referă la
solidaritatea pasivă, indivizibilitatea obiectului sau legătura strânsă dintre cauze (de exemplu, în
cazul răspunderii civile delictuale cu pluralitate de pâtrâți, predarea unui imobil aflat în
coporoprietate etc.). În cazul unei fideiusiuni nu se poate alege instanța competentă. Se pot însă
purta discuții în cazul în care fideiusorul s-a obligat în solidar cu debitorul principal, renunțând la
beneficiul de diviziune și discuțiune (?). Dacă avem debitori principali și accesorii, competența
se va determina în funcție de domiciliul sau sediul oricăruia dintre debitorii principali.

Pârâtul fictiv (art. 112). Deși regula generală este că instanța va soluționa mai întâi excepțiile de
procedură (excepția de necompetență) și abia apoi pe cele de fond (excepția lipsei calității
procesuale pasive), art. 112 alin. 2 inversează această regulă. În acest caz particular, calitatea
procesuală pasivă devine o chestiune prealabilă necesară în vederea soluționării excepției
de necompetență. Reglementarea a fost necesară deoarece în practică se folosea instituția
pârâtului fictiv în vederea eludării dispozițiilor privitoare la competență (inclusiv cele privitoare
la competența internațională). Existența unui pârât fictiv poate fi invocată de oricare dintre
pârâții existenți în cauză, in limine litis (până la primul termen de judecată cu părțile legal citate
în fața primei instanțe). Regula este că:
 se soluționează în primă fază excepția pârâtului fictiv;
 ulterior admiterii ei instanța își verifică competență;
 constatând că nu este competentă, instanța își va declina competența.
Dacă prin introducerea pârâtului fictiv este încălcată o normă de competență relativă (teritorială)
= excepția poate sau nu poate fi invocată de pârâții din cauză.
Dacă prin introducerea părâtului fictiv este încălcată o normă de competență absolută (materială)
(de exemplu, în contencios administrativ este introdusă malițios în cauză o instituție centrală) =
deși textul de lege nu menționează în mod expres, putem aplica prin analogie dispozițiile privind
instituția pârâtului fictiv.

Alegerea competenței. Art. 126 precizează cazurile în care părțile pot deroga de la regulile de
competență. Părțile pot alege instanța competentă atunci când avem norme supletive în materii
privitoare la:
• bunuri;
• drepturi de care părțile pot dispune;
NB! În materii privitoare la persoane nu se poate alege competența – competența este una
absolută. În cazul art. 107, competența este una relativă numai în pricinile referitoare la bunuri
sau la drepturi de care părțile pot dispune (nu și în cazul pricinilor referitoare la persoane sau la
drepturi de care părțile nu pot dispune – unde regula este una imperativă).
NB! Și în cazul competenței absolute, imperative, pot exista situații de competență
alternativă.

Alte cazuri de competență teritorială alternativă (art. 113):

1. instanţa domiciliului reclamantului, în cererile privitoare la stabilirea filiaţiei –

competența este una absolută (norma este imperativă), dar alternativă (instanța
competentă este fie cea de la domiciliul pârâtului, fie cea de la domiciliul reclamantului).
Această acțiune este una privitoare la persoane;

2. instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază creditorul reclamant, în cererile

referitoare la obligaţia de întreţinere (legală sau convențională), inclusiv cele privind
alocaţiile de stat pentru copii – Această acțiune nu este una privitoare la persoane, ci una
patrimonială = competența este una alternativă și relativă. Dacă debitorul obligației de
întreținerea cere reducerea cuantumului alocației, el nu se poate prevala de textul art. 113
deoarece textul este stipulate în favoarea creditorului obligației de întreținere;

3. instanţa locului prevăzut în contract (sau de lege, norme supletive – art. 1494) pentru
executarea, fie chiar în parte, a obligaţiei, în cazul cererilor privind executarea,
anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract – majoritatea doctrinei prezicează
faptul că acest text se aplică numai în cazul în care este menționat expres în contract locul
executării obligației. A.C: consideră că art. 1494 din Codul Civil7 (articol care

7
Locul plăţii. (1) În lipsa unei stipulaţii contrare ori dacă locul plăţii nu se poate stabili potrivit naturii prestaţiei
sau în temeiul contractului, al practicilor statornicite între părţi ori al uzanţelor:
a) obligaţiile băneşti trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului de la data plăţii;
 reglementează locul plății) completează contractul, motiv pentru care chiar dacă locul plății
nu este expres menționat, prin aplicarea dipozițiilor art. 1494 devin implicit aplicabile
dispozițiile art. 113 din Codul de Procedură Civilă.

4. instanţa locului unde se află imobilul, pentru cererile ce izvorăsc dintr-un raport de
locaţiune a imobilului – în cuprinsul Codului civil sunt menționate toate obligațiile care
izvorăsc dintr-un contract de locațiune imobiliară. Reclamantul poate alege între instanța
de la domiciliul pârâtului și instanța de la locul unde se află imobilul;

5. instanţa locului unde se află imobilul, pentru cererile în prestaţie tabulară (acțiune
prin care se cer actele necesare în vederea înscrierii în CF), în justificare tabulară (acțiune
prin care se cere justificarea unei înscrieri provizorii în CF) sau în rectificare tabulară
(acțiune prin care se cere suplinirea consimțământului celui înscris) – aceste acțiuni se
referă la drepturi reale imobiliare, dar sunt acțiuni personale (de creanță);

6. instanţa locului de plecare sau de sosire, pentru cererile ce izvorăsc dintr-un contract
de transport – în afară de aceste instanțe ar mai putea fi competente intanța de la locul
sediului persoanei transportatoare, cea de la locul executării obligației sau de la un alt loc
prevăzut expres în contract (cu mențiunile făcute la punctul 3);

7. instanţa locului de plată, în cererile privitoare la obligaţiile ce izvorăsc dintr-o

cambie, cec, bilet la ordin sau dintr-un alt titlu de valoare – instanța competentă de la
locul plății;

8. instanţa domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea,

constatarea nulităţii absolute, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea
unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect
repararea pagubelor produse consumatorilor (consumator reclamant) – în acest caz,
consumatorul este reclamant. În materia consumatorului avem norme care urmăresc
protejarea acestuia – competență teritorială alternativă, relativă;

9. instanţa în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul,
pentru cererile privind obligaţiile izvorâte dintr-o asemenea faptă – rațiunea acestei
reglementări este una fundamentată pe ideea de oportunitate: de cele mai multe ori,
majoritatea probelor, martorilor etc. se găsesc la locul producerii prejudiciului;

10. când pârâtul exercită în mod statornic, în afara domiciliului său, o activitate
profesională ori o activitate agricolă, comercială, industrială sau altele asemenea,
cererea de chemare în judecată se poate introduce şi la instanţa în circumscripţia
căreia se află locul activităţii respective, pentru obligaţiile PATRIMONIALE născute
sau care urmează să se execute în acel loc – pentru persoana juridică avem dispozițiile cu
privire la dezmembrăminte.

b) obligaţia de a preda un lucru individual determinat trebuie executată în locul în care bunul se afla la data
încheierii contractului;
c) celelalte obligaţii se execută la domiciliul sau, după caz, sediul debitorului la data încheierii contractului.-
inclusive în acest caz putem avea o competență alternativă, dacă între timp domiciliul pârâtului s-a schimbat.
(2) Partea care, după încheierea contractului, îşi schimbă domiciliul sau, după caz, sediul determinat, potrivit
prevederilor alin. (1), ca loc al plăţii, suportă cheltuielile suplimentare pe care această schimbare le cauzează.
NB! Plata este portabilă (debitorul trebuie să se ducă la creditor să facă plata).
Cereri în materie de asigurare (art. 115). Pe lângă sediul firmei de asigurare, codul mai
permite alegerea instanței și în funcție de:
 domiciliul/sediul asiguratului;
 bunurile asigurate;
 locul unde s-a produs riscul asigurat.
Alegerea competenţei prin convenţie este considerată ca nescrisă dacă a fost făcută înainte de
naşterea dreptului la despăgubire – pentru a se evita o potențială clauză abuzivă. Norma de
competență rămâne una relativă, dar părțile pot deroga numai după nașterea prejudiciului
(atunci se naște și dreptul la acțiune).
Dispozițiile de mai sus nu se aplică în materie de asigurări maritime, fluviale și aeriene –
deoarece asiguratul este compania, nu persoanele transportate (compania este un profesionist
care nu are nevoie de protecție suplimentară).
În materia asigurării obligatorii de răspundere civilă, terţul prejudiciat poate introduce acţiune
directă şi la instanţa domiciliului sau, după caz, a sediului său.
Cererile în materie de asigurare sunt în favoarea victimei, nu și a asigurătorului subrogat
ei, în cazul asigurărilor casco.

Cine alege instanța? (art. 116). În cazul competenței alternative, alegerea instanței aparține
reclamantului.

COMPETENȚA TERITORIALĂ EXCLUSIVĂ

Cazuri de competență teritorială exclusivă sunt reglementate la art. 129 alin. 2 pct. 3, art. 126
alin. 1.

1. cereri în materie de tutelă și familie (art. 114 CPC) – ori de căte ori Codul Civil trimite la
instanța de tutelă, instanța competentă material va fi judecătoria, iar în ceea ce privește
competența teritorială, competența apaține instanței de la domiciliul sau reședința persoanei
ocrotite/reprezentantului legal? (norma este una de protecție, imperativă). Competența este
una exclusivă și poate fi alternativă. Dacă în pricina dedusă judecății există și un imobil
(vorbim despre instituția autorizării - în cazul actelor juridice care privesc un imobil),
competența rămâne exclusivă, dar este și alternativă. Excepția de necompetență poate fi
invocată de orice parte, inclusiv de instanță din oficiu (competența este una absolută).
NB! În procedura necontencioasă, chiar dacă necompetența teritorială este una
relativă, instanța poate să o invoce din oficiu (în caz contrar, nu ar avea cine să o facă).

2. acțiunile reale imobiliare (art. 117) – vorbim despre acțiunile petitorii sau posesorii, cu
excepția partajului succesoral (în materie de partaj succesoral, competența materială
aparține judecătoriei, iar competența teritorială este cea de la ultimul domiciliu al
defunctului). Orice alt partaj, cu excepția partajului succesoral, urmează regulile de
competență de la art. 117.
NB! Acțiunea ipotecară este o acțiune reală (este imprescriptibilă) – motiv pentru care
urmează regulile de la art. 117. În cazul în care imobilul se află în circumscripția mai multor
instanțe și domiciliul sau sediul pârâtului nu se află în circumscripția nici uneia dintre acestea
 competența este alternativă, dar exclusivă. Dacă domiciliul/sediul pârâtului este situat în raza
teritorială a uneia dintre cele două sau mai multe instanțe, aceasta este instanța competentă.

3. cererile privitoare la moștenire (art. 118) – până la ieșirea din indiviziune, cererile
privitoare la moștenire cu privire la:
 validitatea sau executarea dispozițiilor testamentare – de exemplu, anularea unui
testament, predarea unui legat etc. Competența materială în cazul anulării unui
testament se determină după valoare (de data aceasta se scade pasivul moștenirii), iar
competența teritorială este cea de la ultimul domiciliu al defunctului;
 moștenire și sarcinile acesteia/pretențiile între moștenitori – de exemplu, raportul,
reducțiunea, petiția de ereditate, anularea certificatului de moștenitor. În cazul
anulării certificatului de moștenitor, chiar dacă s-a ieșit din indiviziune,
competența teritorială se determină tot potrivit regulilor de la art. 118.
 cererile legatarilor sau creditorilor defunctului (inclusiv creditorii ulteriori – de
exemplu, cei care au plătit cheltuielile de înmormântare) împotriva moștenitorilor
sau executorului testamentar.
Prin ultimul domiciliu al defunctului înțelegem locul unde defunctul a locuit efectiv
(deoarece se prezumă că acolo are majoritatea activului patrimonial).
Dacă avem mai multe moșteniri (succesive), competență este una alternativă și exclusivă.

4. cererile în materie de societate (art. 119) – cererile în materie de societate se referă la

raporturi dintre societate și asociați sau la raporturi dintre asociați, iar competența aparține
instanței din circumscripția locului în care societatea își are sediul principal. Dacă un terț
vrea să atace o hotărâre a societății deoarece acea hotărâre îl vizează, litigiul nu mai este unul
în materie de societate (competența nu mai este una exclusivă). Dacă însă acțiunea este una
oblică (terțul acționează în numele unui asociat), atunci litigiul este unul în materie de
societate – desigur dacă asociatul a votat împotriva hotărârii (dacă asociatul a votat pentru
adoptarea hotărârii, terțul nu mai poate acționa pe cale oblică și atunci litigiul nu mai
urmează regulile de competență de la art. 119).

5. cererile privitoare la insolvență și concordatul preventiv (art. 120) – competența

materială aparține tribunalului, iar competența teritorială aparține instanței de la sediul
debitorului.

6. cererile împotriva unui consumator (art. 121, art. 126 alin. 2) – de data aceasta
consumatorul este pârât (norma rămâne una de protecție), iar instanța competentă teritorial
este cea de la domiciliul consumatorului. Cu toate acesta, în condițiile art. 126 alin. 2, se
poate alege competența. Dacă părțile nu au ales expres altă competență, instanța poate să
invoce din oficiu excepția necompetenței teritoriale (tăcerea valorează acceptare doar atunci
când legea prevede expres).
NB! Această normă este una SEMI-IMPERATIVĂ.

7. cererile privitoare la persoane (art. 126 alin. 1) – cererile privitoare la persoane atrag o
competență teritorială exclusivă iar părțile nu pot deroga de la aceasta.

8. incidente în materie de arbitraj (art. 128) – competența materială aparține tribunalului, iar
competența teritorială aparține instanței în circumscripția căreia are loc arbitrajul. Anularea
hotărârii arbitrale este de competența curții de apel.
 COMPETENȚA FACULTATIVĂ

Art. 127 este tot o normă de protecție activată atunci când o parte se judecă cu un judecător
(procuror, asistent judiciar, grefier).
1. Judecătorul este reclamant (alin. 1) – competența este una obligatorie, exclusivă.
Această competență se aplică atunci când cererea este de competența instanței la care
activează judecătorul. Dacă cererea poate ajunge în calea de atac la instanța la care lucrează
judecătorul, art. 127 nu se va aplica. Încălcarea acestei norme poate fi invocată pe calea
excepției de necompetență de oricare parte și de instanță din oficiu (practic, prin
intermediul art. 127 se evită o potențială situație de strămutare). Dacă reclamantul se
conformează art. 127, el are dreptul de a alege între instanțele competente din
circumscripția curții de apel învecinate. Textul însă nu reglementează ce se întâmplă în
cazul în care reclamantul nu respectă textul art. 127 și cine are dreptul de a alege instanța la
care să fie trimisă cauza: pârâtul, reclamantul sau instanța? A.C – rămâne la latitudinea
instanței.
2. Judecătorul este pârât (alin. 2) – competența este una relativă, alternativă. Doar alin. 2
este o situație de competență teritorială facultativă. Sub aspectul regimului excepției de
necompetență, în cazul alin. 2, el diferă în funcție de norma de competență încălcată: poate
fi o excepție absolută sau relativă. Dacă pârâtul introduce cererea la instanța la care
activează judecătorul, mai poate sau nu să formuleze o cerere de strămutare (cu mențiunea
că în cazul strămutării, cererea urmează să fie judecată la o instanță din circumscripți
curții de apel care soluționează strămutarea, nu la o instanță din circumscripția curții de
apel învecinate)? Răspuns: poate fi formulată o cerere de strămutare ulterioară.

NB! Deoarece norma este de strictă interpretare, ea nu se va aplica altor persoane (de
exemplu, magistraților asistenți).

COMPETENȚA. INCIDENTE
PROROGAREA DE COMPETENȚĂ

Prorogarea de competență este o extindere de competență la o instanță care nu ar fi de fapt

competentă să judece. Prorogarea de competență poate fi: legală, judecătorească, convențională.

1. Prorogarea legală: prorogarea făcută de legiuitor.

 pluralitatea de pârâţi (art. 112) - competența teritorială poate fi extinsă în cazul

pluralității de pârâți.

 cererile accesorii, incidentale și adiționale (art. 123) - competența materială sau

teritorială poate fi extinsă în cazul acestor cereri. Dacă un potențial capăt accesoriu de
cerere este introdus separat, acesta urmează regulile de competență generale – el
devine un capăt principal de cerere.

 cereri principale (art. 99 alin. 2) - competența materială poate fi extinsă în cazul

cererilor principale. Raportul dintre art. 100 și art. 99 alin. 2 – art. 100 se referă la
 pluralitatea de pârâți, iar art. 99 alin. 2 se referă la plurlitatea de cereri principale ale
aceleiași cereri de chemare în judecată.

 apărările, incidentele procedurale și chestiunile prejudiciale (art. 124).

o incidentele. De exemplu, incompatibilitatea este un incident care se
soluționează prin abținere sau recuzare, de aceeași instanță, dar de un alt
complet. Alte incidente sunt soluționate de același complet de judecată.
o excepțiile. Sunt excepții: litispendența și conexitatea, necompetența etc. De
multe ori incidentele sunt și ele invocate pe cale de excepție.
o chestiunile prejudiciale. Chestiunile prejudiciale sunt, de exemplu,
întrebarea preeliminară adresată CJUE, HP-urile, excepția de
neconstituționalitate etc. NB! Îndeplinirea procedurii prealabile nu
reprezintă o chestiune prejudicială, ci ține de îndeplinirea unei condiții
pentru exercitarea acțiunii civile – neîndeplinirea procedurii prealabile va
duce la respingerea cererii ca inadmisibilă.

 conexitatea (art. 139) - poate fi încălcată competența materială (de exemplu, în cazul
imobilelor, dacă avem o acțiune în revendicare se are în vedere valoarea de
impunere, iar dacă se cere anularea unui contract se are în vedere valoarea de
circulație) sau competența teritorială exclusivă. Excepția de conexitate este o excepție
de procedură, dilatorie, absolută. Diferența dintre conexitate și litispendență este
dată de faptul că în cazul conexității cauzele nu sunt identice. Rațiunea instituției este
aceea de a se judeca împreună dauă sau mai multe cauze tocmai din cauza legăturii
strânse dintre ele (soluționarea unei cauze depinde de modul de soluționare al
celeilalte) – dacă cele două cauze nu sunt conexate, modul de soluționare al unei
dintre ele devine chestiune prejudicială pentru cealaltă. Excepția de conexitate poate
fi invocată in limine litis (deși este o excepție absolută), până la primul termen de
judecată înaintea instanței ulterior sesizate, cu părțile legal citate. Instanța se
pronunță prin încheiere care poate fi atacată numai odată cu fondul. Această
încheiere, spre deosebire de cea prin care instanța se pronunță asupra
necompetenței, leagă ambele instanțe (instanța este obligată să respecte
încheierea prin care i s-a trimis dosarul). Dacă excepția este admisă, dosarul va fi
trimis:
o instanței mai întâi sesizate;
o instanței alese de părți (dacă părțile cer acest lucru, doar în cazul competenței
teritoriale relative);
o instanței superioare în grad (dacă instanțele sunt de grad diferit - );
o instanței competente exclusiv (dacă ambele instanțe sunt competente teritorial
exclusive – textul nu ne spune la care instanță trebuie conexat, motiv pentru
care: fie nu se admite conexarea, fie se conexează la instanța mai întâi sesizată
– există diferite opinii).
În orice stare a judecății procesele conexate pot fi disjunse numai dacă unul dintre
ele este în stare de judecată (același complet va rămâne competent): prima dată
cauza este disjunsă, una dintre ele este suspendată, iar cu cealaltă continuă judecata.
În practică se apelează la acest mecanism atunci când una dintre cause este într-un
stadiu foarte avansat, iar cealaltă într-un stadiu incipient.
  litispendenţa (art. 138) – existența mai multor cereri adresate unor instanțe deopotrivă
competentă sau adresate aceleiași instanțe (în practică s-au întâlnit astfel de situații
deoarece partea urmărea alegerea judecătorului care să-i soluționeze cauza). Excepția
de litispendență:
o este o excepție absolută, poate fi invocată de părți sau de instanță din oficiu
în orice stare a procesului, în fața instanțelor de fond. NB! Instanțele de
fond sunt prima instanță și instanța care judecă în apel.
 dacă instanțele sunt de același grad – excepția se invocă înaintea
instanței sesizate ulterior (se are în vedere data înregistrării cererii de
chemare în judecată, inclusiv ora, iar dacă nu se poate stabili cu
exactitate care cerere a fost înregistrată ulterior, excepția va fi invocată
de instanța care se află cu procesul în stadiul cel mai puțin avansat).
Cererea va fi apoi trimisă primei instanțe sesizate.
 dacă instanțele sunt de grad diferit – excepția se invocă înaintea
instanței de grad inferior. Cererea va fi apoi trimisă instanței mai mare
în grad.
o dacă avem o situație de litispendență în recurs, instanțele de fond vor
suspenda judecata până la soluționarea recursului. După soluționarea
recursului, instanțele de fond vor invoca autoritatea de lucru judecat.
o are ca scop primordial evitarea pronunțării a două sau mai multe hotărâri cu
soluții diferite.
o încheierea de admitere/respingere a litispendenței este o încheierea
interlocutorie și poate fi atacată numai odată cu fondul.
o dacă excepția de litispendență a fost respinsă se crează un conflict pozitiv de
competență (majoritatea doctrinei). A.C – instanța care respinge excepția de
litispendență consideră că cele două cereri nu sunt identice, motiv pentru care
ea nu va admite nici existența unui conflict pozitiv de competență. Dacă a
prima instanță sesizată/instanța superioară recunoaște conflictul pozitiv de
competență, iar cealaltă instanță nu – instanța ulterior sesizată/instanța
superioară poate soluționa conflictul pozitiv de competență (?).
LITISPENDENȚA NU ESTE O MODLITATE DE PROROGARE DE
COMPETENȚĂ – ambele instanțe/complete sunt competente să judece cauza.

 competența teritorială exclusivă (art. 118 alin. 2) – în cazul succesiunilor deschise

succesiv se poate alege între instanțele competente în funcție de ultimul domiciliu al
oricăruia dintre defuncți.

2. Prorogarea judecătorească

 delegarea instanţei (art. 147) - premisa pornește de la anumite împrejurări

excepționale care fac ca instanța să fie împiedicată un timp îndelungat să
funcționeze. La delegarea instanțelor: instanța nu este desființată + situația este una
temporară + delegarea are loc la cererea părții interesate. Prorogarea în acest caz este
una judecătorească deoarece instanța competentă este determinată printr-o hotărâre
judecătorească, iar instanța este desemnată de ICCJ. Situați diferă de desființarea
instanțelor - caz în care se modifică regulile de competență (art. 25);
  recuzarea și abținerea (art. 50 alin. 2 și art. 52 alin. 1) – ca urmare a admiterii
recuzării sau abținerii se poate întâmpla ca la instanța competentă să judece cauza să
nu mai rămână niciun judecător compatibilil. În acest caz, instanța care soluționează
recuzarea/abținerea va desemna o altă instanță de același grad, din raza ei de
competență (textul de lege nu prevede și alte criterii de alegere a instanțe);

 comisia rogatorie (art. 261);

 anularea (în apel) sau casarea (în recurs) și trimiterea cauzei spre rejudecare unei
instanțe de același grad (art. 480 alin. 3 și art. 498 alin. 2) – regula este că atunci
când se trimite cauza spre rejudecare, competența aparține instanței care a pronunțat
ab initio hotărârea. Prin excepție însă, textele de lege menționate, permit instanței de
apel/recurs, din rațiuni ce țin de buna administrare a justiției, să nu trimită cauza
instanței care a pronunțat hotărârea, ci la o altă instanță de același grad din raza sa
teritorială. Hotărârea de modificare a regulii generale aparține exclusiv instanței de
control judiciar și nu este condiționată de niciun criteriu (cu toate aceastea, în
considerentele hotărârii trebuie motivată rațiunea pentru care cauza nu a fost trimisă
spre rejudecare instanței care a pronunțat hotărârea).

 strămutarea (art. 140 - art. 146) – instanța care soluționează strămutarea va trimite
cauza la una dintre instanțele prevăzute de lege, instanță care în mod normal nu ar fi
competentă să soluționeze cauza.

Motivele de strămutare - bănuială legitimă și siguranță publică8:

o bănuială legitimă: în orice stare a procesului, de către partea interesată,
competența aparține curții de apel sau ICCJ, după caz.
o siguranță publică: în orice stare a procesului, numai de către procurorul
general de pe lângă ICCJ (dar el poate fi sesizat de orice parte interesată,
nefiind obligat să dea curs acestei sesizări), competența aparține ICCJ-ului.

Instanța competentă: cererea de strămutare nu se depune la dosarul cauzei

(deoarece nu instanța investită cu soluționarea cererii de chemare în judecată trebuie
să se pronunțe asupra ei), ci se depune direct la instanța care trebuie să o
soluționeze (nu este o cerere incidentală, ci este o cerere autonomă). Această din
urmă instanță are un drept de opțiune în a cere sau nu dosarul cauzei.
Suspendarea judecării procesului: la cererea părții interesate (fie odată cu cererea
de strămutare, fie ulterior), cu depunerea obligatorie a unei cauțiuni de 1.000 lei
(cauțiune fixă) și cu plata taxei de timbru9, de către instanța care soluționează
strămutarea. Suspendarea în caz de strămutare se judecă fie cu citare (dacă se dă
termen de judecată), fie fără citare (dacă nu se dă termen). Suspendarea se dispune
prin încheiere nemotivată (pentru a nu se antama soluția pe strămutare) și nu este
supusă niciunei căi de atac. Pentru motive temeinice se poate dispune
suspendarea fără citarea părților, chiar înainte de primul termen de judecată.

8
Cazurile de incompatibilitate diferă de motivele de strămutare. La incompatibilitate cauza afectează un singur
judecător sau mai muți (care poate/pot fi înlocuit/înlocuiți conform dispozițiilor legale), în timp ce în cazul
strămutării, singurul remediu este mutarea cauzei la o altă instanță, deoarece bănuiala de imparțialitate planează
asupra tuturor judecătorilor din acea instanță (de exemplu, procesul vizează evacuarea imobilului în care activează
instanța).
9
Regula este că orice cerere se timbrează, mai puțin atunci când legea prevede expres altfel.
 Înregistrarea cererii de strămutare, încheierea prin care s-a dipus suspendare judecării
procesului (doar încheierea de admitere), și hotărârea asupra strămutării (fie că este
de admitere, fie că este de respingere) se comunică de urgență instanței de la care s-a
cerut strămutarea (încheierea de prin care s-a admis suspendarea trebuie comunicată
deoarece instanța nu mai poate efectua nicun act de procedură în cauză).

Procedura de soluționare. Judecata are loc de urgență, în camera de consiliu, cu

citarea părților din dosar (se administrează probe). Hotărârea asupra strămutării se
dă fără motivare și este definitivă (există mai multe opinii cu privire la felul
hotărârii: unuii spun că este o încheiere, deoarece instanța se pronunță asupra unui
incident, alții susțin că este o sentință, deoarece este o cerere distinctă, adresată unei
alte instanțe, care se dezinvestește prin soluționarea ei - indiferent de opinia la care
aderăm, denumirea greșită a actului de procedură nu atrage nulitatea lui). Fiind o
hotărâre definitivă, ea nu mai are apel sau recurs, dar poate fi supusă unei căi
extraordinare de atac (de exemplu, pentru lipsă de procedură am putea avea
contestație în anulare).

Efectele admiterii cererii de strămutare. Curtea de apel va trimite cauza la una

dintre instanțele de același grad din circumscripția sa, iar ICCJ va trimite cauza la una
dintre instanțele de același grad din circumscripția oricărei curți de apel invecinate cu
curtea de apel de la care instanța de la care s-a cerut strămutarea (de data aceasta
aveam niște criterii de alegere a instanței la care se trimite cauza). Prin hotărârea de
strămutare trebuie menționate care acte de procedură urmează a fi păstrate 10 –
lipsa oricărei mențiuni duce la refacerea tuturor actelor de procedură. În cazul în care
nu s-a dispus suspendarea cauzei, iar instanța a pronunțat deja o hotărâre, aceasta
este desființată de drept prin efectul admiterii cererii de strămutare (aceasta ar
fi un caz de nulitate de drept a actului de procedură). Dacă hotărârea este
pronunțată după admiterea cererii de strămutare, soluția este identică (hotărârea este
nulă). Căile de atac împotriva hotărârii pronunțate de instanța la care s-a strămutat
cauza sau soluționarea cauzei în rejudecare, sunt de competența instanțelor
competente raportat la instanța la care cauza a fost strămutată.

Formularea unei noi cereri de strămutare – poate avea loc numai dacă ea este
fundamentată pe împrejurări noi, necunoscute sau pe motive ivite după soluționarea
primei cereri de strămutare. Orice altă cererea de strămutare care nu respectă
condițiile enumerate mai sus va fi respinsă ca inadmisibilă de instanța în fața căreia
este formulată – cea competentă să soluționeze cerarea de strămutare (desigur, dacă
pricina se află pe rolul aceleiași instanțe). O nouă cerere de strămutare poate fi
admisă dacă este fundamentată pe același motiv, dar pe alte împrejurări, sau dacă este
formulată de altă parte.

3. Prorogarea convențională
Sediul materiei: art. 126, art. 115 alin. 2.

10
Formulări folosite de cod:
1. hotărârea va arăta care acte de procedură vor fi desființate: dacă nu se menționează nimic cu privire la
actele de procedură, toate actele vor fi păstrate.
2. hotărârea va arăta în ce măsură actele îndeplinite vor fi păstrate: dacă nu se menționează nimic cu privire
la actele de procedură, toate actele trebuie refăcute.
 Materie: drepturi de care părțile pot dispune (vorbim despre normele de competență
teritorială relativă, de la care părțile pot deroga în anumite condiții). De la competența
internațională se poate deroga (dacă pârâtul este de acord), de la competența generală,
competența materială și competența teritorială exclusivă nu se poate deroga.
Condiţii de valabilitate a convenţiei atributive de competenţă:
• deplină capacitate de exerciţiu, consimţământ neviciat;
• instanţa să nu fie necompetentă absolut (în materie de asigurare și protecția
consumatorului?);
• desemnarea instanţei trebuie să fie expresă (simpla neinvocare a excepţiei de
necompetenţă relativă de către pârât nu înseamnă prorogare convenţională).
Forma acordului de voinţă:
• scrisă;
• declaraţie verbală în faţa instanţei.
Efecte – depinde în favoare cui se face prorogarea de competență:
 dacă prorogarea de competență este în favoarea pârâtului sau a ambelor părți,
pârâtul poate invoca excepţia de necompetenţă în cazul în care reclamantul
investește instanța competentă potrivit legii;
 dacă prorogarea de competență este în favoarea reclamantului, acesta poate alege
între a se adresa instanței competente potrivit legii sau instanței competente potrivit
convenției încheiate cu pârâtul, fără ca pârâtul să mai poată invoca excepția de
necompetență.
Diferența dintre convenția de prorogare a competenței și alegerea domiciliului - și
alegerea domiciliului poate duce la prorogrea competenței, dar nu prin alegerea
convențioală a instanței (practic normele de competență se vor stabili ab initio în funcție de
domiciliul ales).

EXCEPȚIA DE NECOMPETENȚĂ

Caracterul normelor care reglementează competenţa. Normele care reglementează

competența pot fi fie norme supletive, fie norme inperative, și determină clasificarea
necompetenței în absolută și relativă (art. 126 și art. 129).

1. Necompetenţă absolută:
• competenţa internațională – regulile sunt similare art. 126 alin. 2 și art. 121. Instanța din
oficiu poate invoca excepția de necompetență, dar dacă pârâtul se apără pe fond,
competența rămâne căștigată. Textul art. 1071 vorbește despre verificarea competenței
internaționale, iar 1067 alin. 111 cuprinde în dispozițiile lui o prorogare convenționlă de
competență. NB! Și în materie de competență internațională există norme de
competență absolută (de exemplu, în cazul acțiunii în revendicare). Art. 1067 alin. 212

11
Art. 1067 alin. 1 Când, în materii având ca obiect drepturi de care ele dispun liber conform legii române, părțile
au convenit valabil competența instanțelor române de a judeca litigii actuale sau eventuale privind asemenea
drepturi, instanțele române sunt singurele competente.
12
Art. 1067 alin. 2 Cu excepția cazurilor în care prin lege se dispune altfel, instanța română în fața căreia pârâtul
este chemat rămâne competentă de a judeca cererea, dacă pârâtul se prezintă în fața instanței și formulează
apărări de fond, fără a invoca excepția de necompetență, cel mai târziu până la terminarea cercetării procesului
în fața primei instanțe.
 menționează că dacă pârâtul nu invocă excepția de necompetență și instanța nu observă
această necompetență, ea este acoperită, chiar dacă părțile nu au convenit acest lucru
(ipoteza nu se aplică în cazul în care pârâtul nu se prezintă la termenul de judecată, caz în
care instanța va invoca excepția de necompetență); Art. 1071 alin. 213 - necompetența
internațională poate fi invocată și direct în calea de atac chiar cu încălcarea regulii
non omisso medio (pentru a evita un potențial refuz al punerii în executare a hotătârii).
• competența generală;
• competenţa materială – aplicabilă și secțiilor și completelor specializate (art. 136). La
anumite instanțe sunt înființate secții specializate (secția comercială, secția de
conctencios administrativ și fiscal) sau complete specializate. NB! Se poartă discuții cu
privire la înființarea unor instanțe specializate, care să judece pricini în funcție de
materia litigiului. Secțiile și completele specializate sunt asimilate acestor instanțe
specializate – astfel și lor li se aplică normele de competență materială și incidentele
specifice. Ce se întâmplă dacă din hotărârea colegiului de conducere al instanței se
creează complete specializate și în alte materii? Legea de punere în aplicare a codului
permite CSM-ului să discute despre specializări în diverse alte domenii. Prin hotărârea
colegiului de conducere al instanței creez deja norme de competență, dar numai
legiuitorul poate face acest lucru (în plus, art. 122, care reglementează regimul regulilor
de competență, precizază că regulile noi de competență pot fi stabilite numai prin
modificarea normelor prezentului cod – desigur, și prin intermediul legilor speciale).
Dacă se pune problema altor specializări decât cele despre care vorbește legea de
organizare judiciară, se mai poate invoca excepția de necompetență, sau dacă s-a
invocat și a fost greșit respinsă excepția, se mai poate invoca nulitatea hotărârii în calea
de atac? Dacă se invocă excepția de necompetență și cauza este declinată la completul
specialziat, soluția este una corectă, iar hotărârea dată de completul specialziat este
valabilă, chiar dacă nu el a fost sesizat primul. Dacă se respinge greșit excepția de
necompetență a completului specializat, nu se va anularea hotărârea pentru că nu se pot
creea norme de competențe prin hotărârea colegiului de conducere. Dar dacă este vorba
despre acele specializări care sunt date prin norme de organizare judiciară sau altă normă
specială care vorbește despre complete specializate, atunci deja competența este
prevăzută de lege.
• competenţa teritorială exclusivă:
- pricinile referitoare la persoane;
- pricinile referitoare la bunuri, prevăzute de art. 114, 117-121,128 (sau legi speciale).

2. Necompetenţă relativă – pricinile referitoare la bunuri, altele decât cele prevăzute de art.
117-121, 128 sau alte drepturi de care părțile pot să dispună.

Verificarea competenței instanței (art. 131). Instanța este obligată să își verifice competența.
Singurul lucru care este verificat anterior competenței este legala citare deoarece părțile trebuie
să fie prezente pentru a pune concluzii pe o eventuală excepție de necompetență (principiul
contradictorialității prespune ca părțile să aibă posibilitatea de a se apăra cu privire la orice
chestiune supusă dicuției pe parcursul procesului) – desigur, cu excepția instituției pârâtului
fictiv când se verifică prima dată calitatea procesuală pasivă. De aceea, imediat după intrarea

13
Art. 1071 alin. 2 Necompetența internațională a instanței române poate fi invocată în orice stare a procesului,
chiar și direct în căile de atac. Dispozițiile art. 1067 rămân aplicabile.
completului de judecată în sala de ședință, judecătorul are obligația de a pune în dicuția părților
eventuale incidente/excepții cu privire la competență (art. 42 alin. 1 pct. 1 menționează în mod
expres că punerea în discuție nu reprezintă un caz de antepronunțare). Se verifică competența
generală, apoi materială iar apoi cea teritorială exclusivă (doar cea tritorială exclusivă deoarece
numai pe aceasta o poate invoca instanța din oficiu). Încheiera privind verificarea
competenței are caracter interlocutoriu (această încheiere leagă instanța). În vederea
respectării termenului optim și previzibil, problema competenței trebuie rezolvată cât se poate de
repede, iar legiuitorul oferă și un termen limită (art. 131 alin. 2): dacă sunt necesare lămuriri
sau probe suplimentare, judecătorul pune această chestiune în discuția părților și acordă un
singur termen în acest scop. Dacă se constată că instanța nu este competentă, se apelează la
excepția de necompetență.

Excepţia de necompetenţă.
Invocare (art. 130 și art. 1071):
a. Excepția de necompetență generală a instanțelor poate fi invocată în orice stare a
pricinii. Cu toate aceastea, regula non omisso medio nu va permite ca excepția de
necompetență generală să fie invocată pentru prima dată în recurs (cu excepția
competenței internaționale, unde există o prevedere care permite în mod expres invocarea
excepției necompetenței prima dată în recurs + textul de la art. 1071 folosește pluralul
căile de atac). Dacă excepția a fost invocată în apel, iar instanța a omis să se pronunțe
asupra ei, avem un motiv de recurs. La necompetența generală mai avem o delimitare
între ipoteza în care cauza este de competența unui organ fără activitate jurisdicțională
sau cu activitate jurisdicțională (art. 132 alin. 1 și 4):
1. organ cu activitate jurisdicțională: instanța va declina competența (la declinatorul
de competență nu avem deloc cale de atac – deoarece nu avem o soluție);
2. organ fără activitate jurisdicțională: instanța va respinge acțiunea ca inadmisibilă
+ calea de atac a recursului la instanța imediat superioară (se verifică numai
problema competenței). Dacă în recurs se constată ca în mod greșit a fost respinsă
acțiunea, hotărârea va fi casată și trimisă spre rejudecare.
3. *dacă pricina nu este de competența instanțelor române: instanța va respinge
acțiunea ca inadmisibilă/ca nefiind de competența instanțelor române + calea de
atac a recursului la instanța imediat superioară (se verifică numai problema
competenței). Dacă în recurs se constată ca în mod greșit a fost respinsă acțiunea,
hotărârea va fi casată și trimisă spre rejudecare.
b. Excepția de necompetență materială și teritorială exclusivă poate fi invocată la
primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate. Dacă această
necompetență nu este observată în termen, în calea de atac necompetența este acoperită
(în acest caz este sacrificată competența absolută în detrimentul principiului termenului
optim și previzibil).
c. Excepția denecompetență de ordine privată poate fi invocată numai de către pârât
prin întâmpinare, iar dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul
termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.
Reclamantul nu poate invoca propria culpă în alegerea instanței (nu poate invoca excepția
de necompetență relativă).

Ce fel de excepție este? Excepția de necompetență este o excepție de procedură, dilatorie sau
peremptorie (după caz – dacă avem o declinare de competență, excepția este dilatorie, dacă
excepția este respinsă ca nefiind de competența instanțelor române, excepția este una
peremtorie), absolută sau relativă (după caz – depinde despre ce categorie de competență
vorbim, absolută sau relativă).

Soluţii. Hotărârea judecătorească prin care se soluționează excepția (art. 132, art. 136 alin. 1
introdus prin Legea nr. 138/2014). Instanța se pronunța pe excepția de necompetență prin
sentință atunci când admite excepția (instanța se dezinvestește). Deși declinatorul de
competență nu are cale de atac, instanța la care se trimite cauza își va verifica la rândul ei
competența (și ea poate să admită excepția de necompetență și să decline mai departe
competența). Dispozițiile privitoare la excepția de necompetență și conflictul de competență se
aplică prin asemănare și secțiilor și completelor specializate. De data aceasta însă, conflictul se
soluționează printr-o încheiere, nu printr-o sentință deoarece nu mai are loc o dezinvestire
în favoara altei intanțe, ci în favoarea aceleiași instanțe, dar altui complet/secții.
Dacă excepția este respinsă, instanța se pronunța printr-o încheiere interlocutorie (această
încheiere nu mai poate fi atacată decât odată cu fondul).

Consecințele admiterii excepției (art. 137 + art. 132).

Admiterea excepției de necompetență este definitivă nefiind supusă niciunei căi de atac
(instanța se dezinvestește). Dacă o parte nu este mulțumită de soluția pronunțată pe excepție,
singura ei șansă este să invoce și în fața instanței la care s-a declina competența o nouă excepție
de necompetență (în acest fel se poate ajunge la conflict de competență). Dacă se ajunge la
regulator de competență, nu mai există nicio cale de atac (problema competenței este din nou
sacrificată în detrimentul termenului optim și previzibil).
NB! Atunci când legiuitorul spune că o hotărâre nu este supusă niciunei căi de atac, ea nu
poate fi atacată nici cu apel, nici cu recurs, nici cu o cale extraordinară de atac.
Dacă excepția de necompetență este respinsă (instanța se declară competentă), încheierea
interlocutorie poate fi atacată numai odată cu fondul.
NB! Excepția de necompetență relativă se poate ataca numai cu apel deoarece în cazul ei
nu avem un motiv de recurs (art. 488 alin. 1 pct. 3).
NB! Dacă excepția de necompetență se invocă în calea de atac, ea nu este o veritabilă
excepție, ci un motiv de apel.

CONFLICTELE DE COMPETENȚĂ

Sediul materiei: art. 133 – art. 136

Clasificarea conflictului de competență:
1. Conflictul pozitiv – două sau mai multe instanțe se declară deopotrivă competente să judece
aceeași cauză (competența trebuie să fie una alternativă). Raportul cu excepția de
litispendență:
2. Conflictul negativ – două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența sau, în
cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță își declină la rândul ei competența în
favoarea unei instanțe care anterior s-a declarat necompetentă.
Conflict de competență se poate ivi și între o instanță și un organ cu activitate jurisdicțională
(necompetență genarală).
Soluţionarea conflictului de competenţă.
Dacă instanța investită cu soluționarea conflictului negativ apreciază că nici una dintre
instanțele aflate în conflict nu e competentă, pe motiv de competență absolută? Doctrina: cauza
se trimite pe cale administrativă (soluția nu este acoperită de niciun text de lege + instanța la care
se trimite cauza nu este obligată să respecte adresa ceea ce va duce la prelungire inutilă a
procesului).

Procedura.
Instanța în fața căreia s-a ivit conflictul de competență suspendă din oficiu judecata cauzei și
înaintează dosarul instanței competente să judece cauza. Instanța competentă să soluționeze
coflictul de competențe este instanța superioară și comună celor aflate în conflict (de
exemplu, instanța competentă să judece conflictul de competență dintre judecătoria Cluj Napoca
și judecătoria Constanța, este ICCJ-ul). NB! Nu se poate crea conflict de competență cu
ICCJ-ul, dar între secțiile acestei ultime instanțe se poate pune problema unui conflict de
competență – în acestă situație, conflictul de competență dintre secțiile Înaltei Curți se
soluționează de completul de 5 judecători.
Dacă o instanță își declină competența în fața Înaltei Curți, iar Înalta Curte retrimite
cauza la prima instanță, declinatorul de competență este obligatoriu pentru instanța aflată
în conflict. Nerespectarea acestuia duce la o retimitere a cauzei pe cale administrativă.

Conflict de competență se poate ivi și între o instanță și un organ cu activitate jurisdicțională

(necompetență genarală) – instanța își declină competența în favoarea organului cu activitate
jurisdicțională, iar organul cu activitate jurisdicțională își declină competența la instanță. În
această situație, instanța competentă să soluționeze conflictul de competență este instanța
ierarhic superioră instanței în conflict. Conflictul de competență este soluționat de instanța
competentă printr-un regulator de competență, în camera de consiliu, fără citarea părților –
regulatorul de competență este definitiv.

În cazul conflictului de competență iscat între secțiile/completele specializate, instanța

competentă este instanța ierarhic superioară secției/completului în fața căruia s-a ivit
conflictul (se referă numai al acele specializări la care face referire legea de orgnizare judiciară,
nu și la completele/secțiile create prin dispoziția colegiului de conducere al curților de apel).

NB! Conflictul de competență poate apărea și pe probleme de competență funcțională (care

este instanța/secția/completul specializat competent să judece calea de atac) – de exemplu,
împotriva unei hotărâri date în primă instanță de judecătorie putem aveam apel, iar apelul
poate fi soluționat fie de tribunal, fie de tribunalul specializat. În acest caz paticular, conflcitul
trebuie soluționat de curte de apel, iar completul de judecată se determină în funcție de
completul/secția în fața căreia s-a ivit conflictul. Compunerea completului este acceași cu
compunerea de apel, în această situație (textul nu spune nimic, dar se aplică regula generală).

ACTUL DE PROCEDURĂ

Actul juridic civil în sens substanțial este manifestarea de voință făcută cu scopul de a produce
efecte juridice (în sens de negotium). Actul juridic civil mai poate reprezenta și înscrisul
constatator (în sens de instrumentum).

Sensul noțiunii – act juridic civil în sens procedural

 1. Manifestarea de voință făcută de către participanții din proces (părți, instanță, procuror,
intervenienți, executor judecătoresc etc.) cu scopul de a produce efecte juridice (act juridic
în sens de negotium iuris). De exemplu, cererea de chemare în judecată, întâmpinarea,
cererea de renunțare la judecată, cererea de renunțare la dreptul subiectiv dedus judecății,
tranzacția, hotărârea judecătorească, cererea de abținere, cererea de declarare a căii de
atac, de retragere a căii de atac etc.
2. Operațiune juridică. Aceste este sensul suplimentar pe care îl are actul de procedură spre
deosebire de actul juridic civil de drept substanțial. De exemplu, citația, procesul verbal de
sechestru etc.- în cazul accetor acte avem de de o parte înscisul constatator, iar pe de altă
parte procedura de înmânare a citație sau procedura de aplicare a sechestrului.
3. Înscrisul constatator al manifestării de voință sau operațiunii juridice care poate fi sub
semnătură privată sau autentic (instrumentum)

Condiții pentru întocmirea actelor de procedură

Condițiile actului juridic civil se împart în condiții de fond și condiții de formă:
 condiții de fond: capacitatea, consimțământul, obiectul și cauza;
 condiții de formă: ad validitatem sau ad probationem.

Condițiile actului de procedură:

 regula este că actele de procedură se întocmesc în formă scrisă (ad validitatem):
• cereri adresate instanței (art. 148 alin. 1)
• prin excepție, cererile ce pot fi formulate și oral, prin declarație verbală, dacă
se prevede în mod expres această posibilitate (art. 148 alin. 4). De exemplu,
recuzarea, abținerea, desemnarea reprezentantului convențional, renunțarea la
judecată sau la dreptul subiectiv dedus judecății etc. Deși unele acte se pot formula
și oral, ele sunt consemnate fie în încheierea de ședință, fie în procese-verbale
(rațiunea: posibilitatea exercitării controlului judiciar).
• înscrisul în formă electronică (art. 148 alin. 2, art. 267). Pentru semnătura
electronică avem o lege specială. Noul Cod de Procedură Civilă face distincția între
înscrisul pe suport informatic (mail-ul: înscrisul trimis prin poștă electronică - art.
149 alin. 4, art. 199 alin. 1) și înscriul în formă electronică (generat de un cod)
• alte texte privind forma scrisă a unor acte (sau conținutul acestora): înștiințarea (art.
163 alin. 3), procesul verbal de îndeplinire a procedurii de citare sau de
comunicare a actelor de procedură (art. 164), cuprinsul încheierii de ședință (art.
233), al minutei (art. 401), al hotărârii judecătorești (art. 425, art. 499) etc.

 trebuie să constate în cuprinsul său îndeplinirea condițiilor stabilite de lege14 (chiar

dacă este vorba de condiții extrinseci, cum ar fi publicitatea, oralitatea etc.). Actul de
procedură nu poate fi completat cu probe extrinseci (probe din afara înscrisului).
Situațiile de echipolență15:
• imposibilitatea fizică de a semna cererea (art. 148 alin. 5) – este asimilată
semnăturii prezența în instanță și însușirea orală a cererii;
• prezentarea părții în instanță, deși nu a fost regulat citată (art. 160 alin. 1) – lipsa
dovezii de citare la dosar este acoperită de prezența părții în instanță;

14
Instanța (organul căruia îi adresăm cererea), datele părților (nume, prenume, domiciliul, sediu, număr de telefon,
fax etc.), obiectul cererii /valoarea, motivul și semnătura.
15
Echipolență = echivalarea unei situații cu o altă situație.
 • cererea de comunicare a actului de procedură către cealaltă parte (art. 184 alin. 2) –
dacă o parte cere comunicarea actului de procedură către cealaltă parte înseamnă că
aceasteia i s-a comunicat deja actul, chiar dacă la dosar nu există actul doveditor;
• comunicarea hotărârii judecătorești titlu executoriu împreună cu încheierea de
încuviințare a executării silite (art. 468 alin. 2) – chiar dacă la dosar nu există
dovada de comunicare a hotărârii judecătorești definitive, comunicarea încheierii de
încuviințare a executării silite este echivalentă comunicării hotărârii judecătorești;
• apelul declarat înainte de comunicare (art.468 alin. 3) - doar cu privire la soluție, nu
și la motivare;
• recursul declarat înainte de comunicare etc.

 să fie întocmit în limba română (art. 14 alin. 5 din Legea nr. 304/2004)- chiar dacă
există situații în care părțile se pot exprima în limba maternă, actele de procedură se
întocmesc mereu în limba romnână.

Clasificarea actelor de procedură

a) În funcție de conținut:
- înscrisuri ce constată manifestări de voință (cererea de chemare în judecată);
- înscrisuri ce constată operațiuni juridice (citația).
b) În funcție de participanții din proces de la care emană:
- părți (cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, cererile incidentale, cererea de
recuzare, cererea în probațiune etc);
- instanță (hotărârea judecătorească, declarația de abținere etc);
- auxiliari (dovada de comunicare a actelor de procedură, actele executorului judecătoresc)
- alți participanți (mărturia, expertiza, cererea de strămutare formulată de procurorul
general pentru siguranță publică etc).
c) După cum sunt întocmite în cadrul unui anumit proces sau nu:
- judiciare (expertiza judiciară, mărturisirea judiciară, mărturia judiciară etc);
- extrajudiciare (expertiza extrajudiciară, mărturisirea extrajudiciară, mărturia
extrajudiciară etc.);
NB! Actele de procedură extrajudiciare nu se referă la faptul că ele nu sunt
întocmite în fața unei instanțe, ci se referă la faptul că ele nu sunt întocmite în fața
instanței care le administrează, în condiții de contradictorialitate.
Probele administrate în cadrul unui alt proces, identic, între același părți – sunt
asimilate probelor judiciare (de exemplu, pentru permiare avem un text care ne permite
în mod expres folosirea probelor administrate în primul proces). Probele administrate în
cadrul unui alt proces, care nu este identic cu cel în curs, dar în cadrul cărui au fost
administrate probe în condiții de contradictorialitate între părțile acestui ultim
proces – se va dicuta la probe.
d) După modul de efectuare
- scrise (cererea de chemare în judecată, citația, hotărârea judecătorească etc.);
- orale (declarația martorului, răspunsul la interogatoriu, recuzarea făcută oral, desemnarea
reprezentantului convențional făcută oral, concluziile orale etc.).

NULITATEA ACTELOR DE PROCEDURĂ

Definiția legală (art. 174 alin. 1). Nulitatea este o cauză de ineficacitate (o sancțiune) a actului
de procedură pentru nerespectarea unor condiții de validitate.

Clasificarea nulităților și importanța ei:

o Nulități ce intervin pentru nerespectarea condițiilor de fond sau de formă (art. 174 alin.
1). În materie procesuală au fost împrumutate din domeniul substanțial noțiunile de nulitate
pentru nerespectarea condițiilor de fond și nulitate pentru nerespectarea condițiilor de
formă, dar aceste noțiuni au un alt sens în materie procesual civilă (codul de procedură
civilă nu definește aceste nulități).
 Condițiile de fond pentru nulitatea actului de procedură sunt cele din dreptul
substanțial legate de capacitate (capacitate de exercițiu, capacitate de folosință,
reprezentare legală sau convențională), consimțământ, obiect, cauză. Nulitățile
privind nerespectarea condițiilor de fond pot fi invocate în orice stare a
procesului.
 Restul condițiilor sunt condiții de formă și pot fi invocate in limine litis.

o Nulități ce intervin pentru nerespectarea condițiilor intrinseci sau extrinseci (art. 175):
 Nulități pentru nerespectarea condițiilor intrinseci – cerințele intrinseci se referă
la elementele pe care trebuie să le cuprindă actul de procedură (de exemplu,
instanța, numele părților, domiciliul, obiect, motive etc.). Marea lor majoritate sunt
nulități condiționate de exitența unei vătămări.
 Nulități pentru nerespectarea condițiilor extrinseci – condițiile extrinseci sunt
condiții exterioare actului de procedură (de exemplu, publicitatea ședinței de
judecată, capacitatea, reprezentarea, competența instanței, compunerea sau
constituirea completului de judecată, timbrajul). Marea lor majoritate nu sunt
condiționate de existența unei vătămări.

o Nulități condiționate de existența unei vătămări și nulități necondiționate (art. 176).

Vătămarea presupune un prejudiciu de natură procesuală, material sau moral (de exemplu,
necitarea, lipsa unor mențiuni din citație etc.).
 Nulități condiționate de existența unei vătămări - în cazul nulităților condiționate
vătămarea să nu poată fi înlăturată decât prin desființarea actului; dacă se poate pe
altă cale, actul va fi salvat (art. 175 alin. 1, art. 177 alin. 1). Pentru a putea anula un
act în condițiile unei astfel de nulități, trebuie îndeplinite trei condiții, în mod
cumulativ: nerespectarea unei condiții legale, exitența unei vătămări,
imposibilitatea de remediere a actului pe altă cale (nulitatea este ultima ratio).
 Nulități necondiționate de existența unei vătămări - în cazul nulităților
necondiționate, se aplică sau nu art. 177 alin. 3 – ex. moartea părții care a câștigat
procesul

o Nulități exprese și virtuale (art. 175 alin. 2):

 Nulități exprese – nulitățile exprese se referă la acele mențiuni expres făcute de
legiuitor în textul de lege (lipsa mențiunii X din actul de procedură Y se
sancționează cu nulitatea actului de procedură). În cazul nulităților exprese
nulitatea se prezumă legal.
 Nulități virtuale – în cazul nulităților virtuale, nulitatea trebuie dovedită.
 o Nulități absolute și relative (art. 174 alin. 2 și 3, art. 177)
 Nulități absolute – nulitățile absolute sunt consecința încălcării unui norme
imperative, de ordine publică. Nulitatea absolută poate fi invocată de oricare dintre
părți, de procuror, dar și de judecător din oficiu.
 Nulități relative – nulitățile relative sunt consecința încălcării unei norme
supletive, de ordine privată. Nulitatea relativă poate fi invocată numai de partea ale
cărei interese au fost încălcate. De exemplu, dacă a fost lipsă de procedură cu
pârâtul și s-a dat o soluție (respingerea acțiunii), reclamantul nu poate invoca în
calea de atac necitarea pârâtului (deoarece nu poate justifica un interes). NB! În
cazul nulităților relative partea nu își poate invoca propria turpitudine.

o Nulități totale sau parțiale (art. 174 alin. 1, art. 179 alin. 1)
 Nulități totale – nulitățile totale afectează în totalitate actul de porcedură.
 Nulități parțiale – nulitățile parțiale afectează doar în parte actul de procedură.

o Nulități proprii sau derivate (art. 179 alin. 3)

 Nulități proprii – nulitățile proprii
 Nulități derivate – nulitățile derivate se referă la actele subsecvente (de exemplu,
nulitatea procedurii de citare atrage și nulitatea hotărârii; lipsa semnăturii minutei
atrage și nulitatea hotărârii). Pentru a vorbi despre nulități derivate trebuie să avem
un act de procedura anterior afectat de o cauză de nulitate, iar acest act să fi
determinat existența unui alt act de procedură (între cele două acte trebuie să existe
o legătură). Trebuie să existe o legătură de condiționare între cele două acte.

o Nulități de drept. Regula este că nulitatea trebuie constatată de instanță, dar avem și
excepții (de exemplu, pronunțarea unei hotărâri anterior admiterii cererii de strămutare).

NB! Există vreo legătură între clasificări, ele se suprapun sau nu? În marea lor majoritate,
nulitatea pentru nerespectarea condițiilor intrinseci actului de procedură este în același
timp o nulitate condiționată de existența unei vătămări (nulitatea se prezumă sau trebuie
dovedită, după caz), iar nulitatea pentru nerespectarea unor condiții extrinseci este o
nulitate necondiționată de existența unei vătămări, cu excepția situațiilor prevăzute de lege.
O excepție prevăzută de lege este ședința secretă (art. 213): din interese personale (posibile
vătămări), ședința poate fi declarată secretă (condiție extrinsecă actului de procedură) – în
concluzie, în cazul ședinței secrete avem o nulitate extrinsecă, de data aceasta condiționată de
existența unei vătămări. În restul cazurilor nulitățile nu se suprapun.

Invocarea nulității
Excepția nulității. Dacă este vorba despre nulitatea unui act de procedură efectat în fața unei
instanțe, iar procesul este încă pe rol (proces pendente), invocarea acestei nulități se face pe
calea excepției. Motive de exercitare a căilor de atac. Dacă este vorba despre nulitatea unui act
de procedură efectuat în fața unei instanțe, iar procesul nu mai este pe rolul ei, invocarea nulității
se face pe calea motivelor de exercitare a căilor de atac. NB! Inocarea excepțiilor în calea de
atac are loc atunci când nulitatea se referă la acte de procedură privind calea de atac sau
atunci când este vorba despre nulități absolute care se pot invoca în orice stare a
procesului.
Nulitatea absolută poate fi invocată în orice stare a procesului (art. 178 alin.1), dacă legea
nu prevede altfel (de exemplu, actul de procedură efectuat cu nerespectarea regulilor de
competență materială sau teritorială exclusivă este afectat de o nulitate abolută, dar care poate
fi invocată in limine litis; regula non omisso medio - 488 alin. 2, art. 247 alin. 1), chiar și de
către partea care se află în culpă. NB! În materie procesual civilă poti fi acoperite și
nulitățile absolute (actul urmează a fi anulat numai atunci când nu mai există nicio altă
posibilitate de a fi salvat).

Nulitatea relativă poate fi invocată numai de partea interesată, și numai dacă

neregularitatea nu a fost cauzată de propria faptă (art. 178 alin. 2 și 3). De exemplu, viciu de
procedură rezultat ca urmare a faptului că partea nu a respectat obligațiile privind anunțarea
instanței cu privire la schimbarea domiciliului sau sediului (art. 172). Nulitatea relativă poate fi
invocată numai in limine litis:
a) pentru neregularităţile săvârşite până la începerea judecăţii, prin întâmpinare sau, dacă
întâmpinarea nu este obligatorie, la primul termen de judecată; - prin întâmpinare ar putea fi
invocată excepția de necompetență teritorială relativă, prescripția etc.
b) pentru neregularităţile săvârşite în cursul judecăţii, la termenul la care s-a săvârşit
neregularitatea sau, dacă partea nu este prezentă, la termenul de judecată imediat următor şi
înainte de a pune concluzii pe fond. – Dacă partea este prezentă la termenul de judecată la care
are loc neregularitatea, ea este obligata să invoce nulitatea de îndată, sub sancțiunea decăderii.
Dacă partea nu este prezentă la termenul la care are loc neregularitatea, ea poate invoca
nulitatea la termenul imediat următor (regula se aplică și dacă s-a cerut judecata în lipsă), cu
procedura de citare legal îndeplinită. În orice caz, nulitatea trebuie invocată înainte de a se
pune conzluzii pe fond.
Partea interesată poate renunța expres sau tacit (exemplu de renunțare tacită ar fi cazul în care
pârâtul nu se opune audierii în calitate de martor a soției reclamantului) la dreptul de a invoca
nulitatea relativă. NB! Dacă pârâtul nu este prezent când are loc neregularitatea actului de
procedură, iar la termenul următor nu invocă nulitatea, nu înseamnă ca avem un caz de
renunțare tacită, ci o decădere.
NB!Toate cauzele de nulitate a actelor de procedură deja efectuate trebuie invocate
deodată, sub sancțiunea decăderii (chiar dacă vorbim despre nulități absolute sau relative).
Însă decăderea vizează părțile (instanța nu este niciodată afectată de instituția decăderii), motiv
pentru care, pentru cauzele de nulitate absolută, instanța se poate pronunța din oficiu.

Actul de procedură prin care se soluționează excepția nulității

Clasificarea hotărârilor (art. 424):
• sentințe - actul final al judecății în primă instanță sau în căile de atac de retractare);
• decizii - actul final al judecății în căile de atac de reformare sau în căile de atac de retractare);
• încheieri (art. 235) – restul hotărârilor.

Soluții posibile:
Soluții de respingere
• încheiere interlocutorie (art. 235), care
se atacă, de regulă, odată cu fondul (art.
248 alin. 5, art. 466 alin. 4);
• sentință sau decizie, dacă este unită cu
fondul (art. 248 alin. 4).
Soluții de admitere
• încheiere interlocutorie, dacă instanța
rămâne în continuare investită (art. 248
alin. 5, art. 235);
• sentință sau decizie, dacă instanța se
dezinvestește (de exemplu, în cazul
anulării pentru lipsa capacității părții).
Efectele nulității
Premise pentru a opera nulitatea (art. 177) actul de procedură să nu poate fi îndreptat (remediat).
Sunt modalități de remediere a actului de proceduă: regularizarea cererii de chemare în
judecată, a cererilor de declarare a căilor de atac, confirmarea actului îndeplinit de cel lipsit de
capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, dovada calității de reprezentant,
îndreptarea erorii materiale din hotărâre etc. Desființarea retroactivă a actului poate fi totală
sau parțială (art. 179 alin. 1), iar sancțiunea este anulabilitatea (în cazul nulității relative) sau
nulitatea (în cazul nulității absolute). Nulitatea nu mai poate fi acoperită dacă:
 a intervenit decăderea sau o altă sancțiune procedurală;
 se produce sau subzistă o vătămare.
Actul de procedură nu va fi anulat dacă până la momentul pronunțării asupra excepției de
nulitate a dispărut cauza acesteia, chiar dacă s-a depăși termenul prevăzut de lege.

NB! Îndreptarea neregularităților actului de procedură (art. 177) nu trebuie confundată cu

refacerea actului de procedură (art. 179 alin. 2). În cazul îndreptării neregularității actul nu
este anulat ci este salvat, iar în cazul refacerii actului de procedură, actul este anulat iar în locul
lui este întocmit un alt act.

Instanța competentă:
o cea în fața căreia a fost săvârșit actul nul;
o cea de control judiciar;
o cea căreia i se trimite cauza spre rejudecare.

Conversiunea actului de procedură (art. 179 alin. 4). Nulitatea unui act de procedură nu
împiedică faptul ca acesta să producă alte efecte juridice decât cele care decurg din natura lui
proprie.

TERMENELE

Definiție (art. 180). Termenele sunt intervale de timp stabilite de lege, judecător sau de părți în
interiorul cărora trebuie efectuat sau nu poate fi efectuat un act de procedură și a căror
nerespectare atrage anumite sancțiuni (decăderea, nulitatea, perimarea). În anumite cazuri
prevăzute de lege, termenul se referă la data/momentul la care se îndeplinește un anumit act de
procedură (de îndată, la termenul imediat următor)

Clasificare

• în funcție de caracterul lor (art. 180 alin. 1):

o imperative (peremptorii) –termene în interiorul cărora trebuie efectuate anumite acte de
procedură. Neefectuarea actului în termen atrage decădere;
o prohibitive (dilatorii) – termene în interiorul cărora este interzisă efectuarea unor
acte de procedură (întâlnite cu precădere în materia executării silite). Efectuarea
actului în interiorul termenului prohibitiv, atrage nulitatea acestuia.
 • după modul în care sunt stabilite:
o legale (art. 180 alin. 2). După cum pot fi prelungite sau scurtate de instanță sau nu,
ele sunt:
 fixe (perfecte);
 imperfecte (art. 159, art. 471 alin. 3, art. 490 alin. 2);
o judecătorești (art. 180 alin. 3)
o convenționale (de exemplu, în materie de arbitraj, nerespectarea termenului poate
atrage nulitatea hotărârii - art. 567 alin. 1)

• în funcție de sancțiunea care intervine în caz de nerespectare:

o absolute – termene a căror nerespectare atrage nulitatea actului de procedură;
o relative – termene a căror nerespectare nu atrage nulitatea actului de procedură, dar
poate atrage alte sancțiuni (de exemplu, sancțiuni disciplinare).

• după durata lor (art. 181):

o pe ore;
o pe zile;
o pe săptămâni;
o pe luni;
o pe ani.

• în funcție de sensul de calculare

o de succesiune – termenele de acum înainte (de exemplu, termenele de apel sau
termenele de recurs);
o de regresiune – termene care se calculează înapoi (de exemplu, termenele
de îndeplinire a procedurii de citare – cu cel puțin 5 zile înainte de termen, dar
partea poate fi citată și mai repede).

Calculul termenelor (art. 181 – 183, diferențe față de art. 2552-2556 din Codul Civil)
Termenul pe ore: termenul începe să curgă de la ora 0 a zilei următoare (la miezul nopții zilei
următoare). De exemplu, avem termen pe ore în cazul procedurii speciale a ordonanței
președințiale (art. 999 alin. 4).
Termenul pe zile: în cazul termenului pe zile nu intră în calcul ziua în care începe să curgă
termenul și nici ziua în care acesta se împlinește.
Termenul pe saptămâni, luni sau ani: se împlinesc în ziua corespunzătoare din ultima
săptămână, lună sau an. Dacă ultima lună nu are o zi corespunzătoare, termenul se împlinește în
ultima zi a acelei luni.

NB! Când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare (sărbătoare legală sau
serviciul e suspendat), termenul se împlinește în prima zi lucrătoare care urmează – regula
se ia în considerare doar la împlinirea termenului, nu și la punctul de plecare. În cazul termenului
de regres, dacă el se împlinește într-o zi nelucrătoare, termenul se duce înapoi până la
următoarea zi lucrătore (nu se duce înainte ca și în cazul termenului de succesiune).
NB!Dacă este vorba despre un act ce trebuie depus la instanța sau la o altă instituție,
termenul se împlinește la ora la care activiteatea încetează în acest loc (regula se aplică
inclusiv în cazul în care actul este trimis pe mail sau prin fax). Actele depuse prin poștă,
servicii specializate de curierat, unități militare sau locuri de deținere (art. 183) – sunt
considerate a fi făcute în termen dacă a fost depuse până la ora la care funcționează aceste
instituții.

Durata termenelor procedurale

Punctul de plecare (art. 184 alin. 1 și 2, art. 468 alin. 2 și 3, art. 485 alin. 1). Regula este că
punctul de plecare al termenelor de procedură este comunicarea actului de procedură (art. 184
alin. 1) sau alte situații de echipolență (art. 184 alin. 2, art. 468 alin. 2 și 3 și art. 485 alin. 1).
Există însă și excepții prevăzute de lege: pronunțarea hotărârii, încuviințarea probei, stabilirea
prețului imobilului, descoperirea înscrisului, publicarea hotărârii în Monitorul Oficial. etc.
Punctul de împlinire este prevăzut la art. 181 alin. 1. (De citit art. 181 alin. 2, art. 182 Codul
de Procedură Civilă + diferența față de art. 2556 Codul Civil).

Efectul termenului
Trecerea termenelor prohibitive duce la nașterea dreptului de a efectua actul de procedură
(de exemplu, se poate naște dreptul de a cere executarea silită). În cazul termenelor imperative,
odată cu împlinirea lor, actul de procedură nu mai poate fi efectuat, iar dacă el este efectuat,
este aplicată sancțiunea nulității.

Întreruperea termenului. Efectul principal al întreruperii termenului: începe să curgă un nou

termen.
 lipsa capacității de exercițiu (până când celui lipsit de capacitate de exercițiu sau cu
capacitate de exercițiu restrânsă i se desemnează o persoană care să-l reprezinte sau asiste
- art. 184 alin. 3), curatela specială (în situații de urgență se poate numi un curator
numai la cererea părții interesate; textul nu se aplică în materie de perimare deoarece
perimarea curge și împotriva incapabililor, fie că au sau nu reprezentant - art. 58, art. 416
alin. 1);
 moartea părții (se face o nouă comunicare pe numele moștenirii pentru a anunța
moștenitorii; din acel moment începe să curgă termenul, până atunci el este întrerupt - art.
184 alin. 4 pct. 1, art. 469 alin. 1 și 2);
 moartea mandatarului (se face o nouă comunicare părții, la domiciliul ei - art. 184 alin. 4
pct. 2, art. 469 alin. 4);
 îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea judecării procesului (este și un motiv
de întrerupere al termenului de perimare - art. 417);
 împrejurare mai presus de voința părții (art. 186)? NB! Termenul nu este întrerupt
automat (ope legis), el curge în mod firesc, dar partea poate cere repunderea în
termen.
 legi speciale (art. 13 alin. 3 din OUG nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în
materie civilă, art. 33 din OUG nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru).

Suspendarea termenului (art. 418 - se referă numai la termenul de perimare). Efectul

suspendării termenului: cursul termenului se reia de unde s-a oprit (eventual, dacă este cazul,
termenul poate fi prelungit).
 cât timp durează suspendarea judecății (până când hotărârea pronunțată în cauza care a
provocat suspendarea a devenit definitivă) - art. 413;
 alte cazuri prevăzute de lege;
 suspendarea de drept (dar numai în condițiile prev. de art. 418 alin. 2) - art. 412;
 împrejurare mai presus de voința părții ce împiedică partea să stăruie în judecată.
Sancțiuni
Enumerare: decăderea (doar în cazul termenelor imperative - art. 185 alin. 1 prima teză) și
nulitatea (în cazul termenelor imperative și prohibitive - art. 185 alin. 1 teza finală, art. 185 alin.
2, dar și în cazul termene convenționale în materie de arbitraj - art. 608 lit. e).

1. NULITATEA. Termenele prohibitive atrag nulitatea relativă, nulitatea care se va constata

doar la cererea persoanei interesate (de exemplu în materie de executare silită, pe calea
contestației la executare), iar cele imperative atrag nulitatea absolută, cu toate consecințele ce
decurg de aici.
NB! Există diferite opinii în doctrină cu privire sancțiunea aplicabilă în cazul formulării
unei cereri de apel/recurs peste termen:
Op. 1: cererea se va respinge ca tradivă - nulitatea este o consecință a decăderii, motiv pentru
care sancțiunea ar fi decăderea.
Op. 2: se va constata nulitatea acestei - termenul este o condiție extrinsecă a actului de
procedură și atunci actul va fi lovit de nulitate.

2. DECĂDEREA. Condițiile decăderii:

• nerespectarea unui termen legal (de exemplu, în cazul termenelor de exercitare a căilor de
atac) sau judecătoresc (de exemplu, art. 522 alin. 2);
• nerespectarea unui termen imperativ (adică în interiorul căruia trebuie efectuat un act de
procedură);
• termenul este unul absolut (afectează valabilitatea actului de procedură iar nerespectarea
lui atrage nulitatea actului de procedură);
• cine o poate invoca (în funcție de caracterul normei); obs. termenele imperative pot fi
reglementate prin norme imperative sau dispozitive. NB! A nu se confunda termenul
imperativ cu termenul reglementat prin norme imperative. Termenul imperativ este
termenul în interiorul căruia trebuie îndeplinit un act de procedură și poate fi
reglementat fie printr-o normă imperativă (de exemplu, declararea apelului), fie
printr-o normă supletivă (normă care urmărește ocrotirea unui interes privat; criterii de
determinare a interesului privat: dacă părțile pot deroga de la termen, acesta este unul
imperativ reglementat prin norme supletive). NB! Dacă legiuitorul oferă doar un termen
fără să mai spună ceva, atunci termenul este unul imperativ reglementat prin norme
imperative. La modificarea cererii de chemare în judecată după trecerea primului
termen de judecată (art. 204), cu acordul pârâtului, termenul este unul imperativ
reglementat printr-o normă semi-imperativă – încălcarea textului poate fi invocată de
instanță din oficiu, dar părțile pot deroga prin acord expres. Regula este că termenele sunt
reglementate prin norme imperative (art. 6 – termenul optim și previzibil).
• până la ce moment (după cum norma este imperativă sau dispozitivă - art. 204 alin. 3). De
asemenea, partea mai poate să decadă din dreptul de a invoca decăderea (art. 485 alin. 2) –
dacă putea invoca decăderea până la un anumit termen, dar nu a formulat o excepție în
acest sens.
• prin ce mijloc poate fi invocată – decăderea poate fi invocată fie pe cale de excepție, fie în
căile de atac. De exemplu, dacă se introduce apel peste termen, decăderea din dreptul de a
exercita apelul se invocă pe cale de excepție. Dar dacă excepția este respinsă greșit, iar
instanța de apel judecă pe fond, în recurs se va invoca decăderea ca motiv de exercitare a
căii de atac.
Cazurile în care intervine decăderea
• stabilirea unui termen fix;
• stabilirea unui moment sau a unei etape a procesului (de exemplu, posibilitatea părții de a
formula o cerere de recuzare a judecătorului - art. 44 alin. 1);
• stabilirea unei anumite ordini în efectuarea actelor de procedură (invocarea nulității
relative, înainte de a pune concluzii pe fond - art. 178 alin. 3 lit. b).

Cazurile în care nu intervine decăderea

• nu a fost constatată de instanță;
• renunțarea la drept – atunci când este vorba despre norme dispozitive;
• se acoperă potrivit legii – de exemplu, în materie de probe partea poate fi obligată să
plătească o sumă de bani pentru aducerea unui martor, dar martorul se prezintă deși plata
nu a fost făcută;
• solidaritate, indivizibilitate – în cazurile în care cel puțin unul dintre membrii
litisconsorțiului procesual efectuează actul de procedură în termen;
• împrejurare mai presus de voința părții (la cerere partea poate fi repusă în termen).

Efectele decăderii – pierderea dreptului procesual și nulitatea actului de procedură efectuat după
împlinirea termenului (art. 185 alin. 1).

Repunerea în termen. Sediul materiei: art. 186.

Condiții:
• existența unor motive justificate – înțelesul expresiei motive temeinic justificate este diferit
de înțelesul expresiei împrejurare mai presus de voința părții sau forța majoră. Motive
teminic justificate se referă la faptul că împrejurarea nu este imputabilă părții (acest lucru
rămâne oricum la aprecierea instanței).
• formularea unei cereri de repunere în termen – pe lângă formulare cererii de repunere în
termen, partea trebuie să efectueze și actul procedural din care a fost decăzut în termen de
15 zile de la încetarea împiedicării. Pentru termenele de exercitare a căilor de atac,
durata este aceeași cu cea prevăzută de lege. Deosebirea față de repunerea în termenul
de prescripție (art. 2522 din Codul Civil).

Soluționarea cererii
• actul prin care se soluționează cererea: încheiere, sentință, decizie.
• instanța competentă: instanța competentă să soluționeze cererea privitoare la dreptul
neexercitat în termen.
• calea de atac împotriva modului de soluționare a cererii de repunere în termen: dacă
hotărârea prin care s-a soluționat cererea are cale de atac, atunci și cererea de repunere în
termen are cale de atac.

NB! În cazul decesului părții, termenul se întrerupe până se efectuează o nouă comunicare,
pe numele moștenirii, iar dacă o parte nu a luat la cunoștință de acesta din motive
justificate, neimputabile, se poate exercita cale de atac (unde se poate formula o cerere de
repunere în termen). Exercitarea căii de atac nu echivalează cu un act de acceptare al
moștenirii (pentru că actul este unul de conservare).
 CITREA ȘI COMUNICAREA ACTULUI DE PROCEDURĂ

Sediul materiei: Reglementare generală: Capitolul II (Citarea și comunicarea actelor de

procedură) din Titlul IV (Actele de procedură) al Cărții I (Dispoziții generale). Reglementări
speciale: în Codul de Procedură Civilă sau legi speciale (de exemplu, în procedura insolvenței).
Rațiunea reglementării: asigurarea principiilor contradictorialității (art. 14) și dreptului la
apărare (art. 13), iar, în cazul termenului în cunoștință, a obligației părților de a urmări
finalizarea procesului (art. 10 alin. 1).

Ințelesul unor termeni:

1. citarea: mijlocul procesual prevăzut de lege pentru încunoștințarea anumitor participanți
(nu doar părți) despre existența procesului, termenele de judecată etc. Citarea nu se
realizează doar prin înmânarea citației, ci și prin alte modalități (de exemplu, termenul în
cunoștință luat în sala de judecată sau prin inregistrarea cererii de chemare în judecată,
în cazul unor proceduri speciale). Sunt citatate:
• părțile (reclamantul, pârâtul, intervenienții voluntar sau forțat, apelantul, intimatul,
contestatorul, intimatul etc.), martorii (art. 311 alin. 1 ), experții (art. 333 alin. 1),
interpreții, traducătorii (art. 173), procurorul, atunci când participă la judecată;
• judecătorul sau grefierul nu sunt citați. NB! În procedura recuzării sau abținerii,
judecătorul/grefierul pot fi ascultați (art. 51 alin. 1).Textul de lege nu
pomenește nimic despre citare – dar în practică, judecătorul sau grefierul nu
sunt citați.
2. citația: actul (unul din actele) de procedură prin care se realizează citarea (art. 157).
3. dovada de îndeplinire a procedurii de citare: dovada de înmânare, procesul verbal,
comunicarea prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului și confirmarea primirii
acestuia (art. 163, 164), publicarea citației (art. 167).
4. comunicarea actelor de procedură: mijlocul prevăzut de lege prin care se aduc la
cunoștința unui participant la proces actul sau actelele de procedură întocmite de
instanță, grefier, procuror, părți, alți participanți (experți) sau înscrisurile (art. 170)
depuse în probațiune de părți sau terți (art. 297, 298, 11). NB! Acestea nu trebuie
confundate cu eliberarea unor copii de pe actele de procedură sau înscrisuri le
aflate la dosar (procedura este una necontencioasă).
5. citare versus comunicarea actelor de procedură

A. Reguli generale în mterie de citare

Regula: citarea este obligatorie - art. 153 (art. 154 alin. 7, art. 219 alin. 2, art. 241 alin. 3).
Judecătorul nu poate proceda la judecarea unei cauze dacă procedura de citare nu este
îndeplinită. În plus el este obligat să verifice din oficiu îndeplinirea procedurii de citare și poate
lua măsuri în vederea asigurării celerității procesului civil (comunicarea cererii prin fax, citarea
telefonică a părții etc. – numai dacă judecătorul constată în timpul studierii dosarului că nu este
atașată dovada comunicării citației sau a actului de procedură; rațiunea: în acest fel nu se mai
acordă un nou termen de judecată, ci partea este citată prin aceste modalități evitându-se în
același timp potențialitatea aplicării sancțiunii nulității actului de procedură pe motiv de
necitare).
Excepțiile trebuie expres prevăzute de lege. Există 2 categorii de excepții:
 se prevede că procedura se desfășoară fără citarea părților (de exemplu la
preschimbarea termenului – art. 230, sechestrul asigurător – art. 953 etc.).
  lasă la latitudinea judecătorului să dispună sau nu citarea (când există urgență în
materie de asigurare de probe – art. 360 alin. 5, îndreptarea erorii materiale – art. 442
alin. 2, ordonanța președințială – art. 998 alin. 2 etc.); pe de altă parte, dacă a fost
dispusă, procedura trebuie îndeplinită.
Termenul pentru înmânarea citației (art. 159, art. 167 alin. 4):
Regula: 5 zile înainte de termenul de judecată.
Excepții: termen mai scurt, în cazuri urgente (termenul poate fi scurtat până la o zi, dar pentru că
termenul se calculează pe zile libere, citația trebuie să ajungă cu cel puțin 3 zile înainte de
termen) sau mai lung, în cazul citării prin publicitate (parte cu domiciliul necunoscut) – să fi
trecut 15 zile de la publicarea pe portalul instanței și afișarea la locuință/instanță (termenul este
unul de succesiune și se calculează de la ultima afișare, dacă ele nu au fost făcute în aceeași
dată).
Calcul: termen de regresiune, pe zile libere.

B. Reguli generale în materia comunicării actelor de procedură

Regula: actul de procedură se comunică atunci când legea prevede expres.
• acte care se comunică (cererea de chemare în judecată și întâmpinarea - art. 201 alin. 1
și 2, comunicarea hotărârii - art. 427 etc.).
• acte care nu se comunică (răspunsul la întâmpinare - art. 201 alin. 2, raportul de
expertiză - art. 336 alin. 1 etc.).
Excepții: acte de procedură care, de regulă, se comunică, dar care pot să nu fie comunicate în
cadrul anumitor proceduri, dacă există dispoziții derogatorii (de exemplu, în cazul întâmpinării,
regula este că ea se comunică - art. 201 alin. 2, art. 471 alin. 6, art. 490 alin. 2, dar prin
excepție, întâmpinarea nu este comunicată atunci când legea precizează în mod expres - art. 508
alin. 2, art. 513 alin. 2).

C. Nulitatea procedurii de citare și a actelor de procedură subsecvente

Natură juridică
• regim juridic ce împrumută atât din regimul nulității absolute (art. 153, 160 alin. 3),
cât și al nulității relative (art. 160 alin. 1 și 2): lipsa procedurii de citare poate fi invocată
atât de reclamant, pârât, dar și de instanță. De exemplu, dacă la termenul de judecată este
lipsă de procedură cu reclamantul, instanța din oficiu sau pârâtul pot să invoce acest viciu
(pârâtul justifică un interes prin faptul că nu dorește pronunțarea unei hotărâri care să fie
desființată în calea de atac pentru lipsa procedurii de citare). Dacă nu se observă viciu de
procedură la termen, la următorul termen cu procedura completă nu poate invoca lipsa
procedurii de citare decât reclamantul (dacă nu face acest lucru, reclamantul este și el
decăzut din dreptul de a invoca nelegala citare). Dacă în aceste situații, reclamantului i se
dă câștig de cauză, pârâtului oricum nu îi este recunoscut dreptul de a invoca nelegala
citare a reclamantului (pârâtul nu poate justifica un interes). Dacă partea nu este citată în
mod corespunzător sau nu este citată în termen, dar ea se prezintă la termenul de judecată,
numai ea poate cere amânarea procesului.
• nulitate intrinsecă deoarece actului de procedură îi lipsesc anumite elemente.
• condiționată de existența unei vătămări dacă legea nu prevede altfel, din cauza faptului
că vorbim despre o nulitate intrinsecă.
• poate fi expresă sau virtuală, lipsa sau neconformitatea anumitor elemente fiind
sancționate expres de lege cu nulitatea (vătămarea este prezumată), pentru restul
elementelor fiind necesară dovedirea vătămării. Doctrina majoritară: instanța, atunci când
verifică ce cuprinde dovada de îndeplinire a procedurii de citare, se va uita doar la
 elementele pe care legea le sancționează expres cu nulitatea. Boroi: instanța ar trebui să
verifice și restul elementelor și să invoce nulitatea (A.C nu este de acord cu această
afirmație deoarece nulitățile virtuale trebuie să conducă la o vătămare care trebuie la rândul
ei să fie dovedită, dar nu de instanță, ci de partea vătămată).
• proprie, în ceea ce privește procedura de citare, derivată, pentru actele subsecvente
(art. 179 alin. 3). Dacă se constată nulitatea procedurii de citare, atunci vor fi nule și
actele de procedură efectuate la acel termen (administrare de martori, interogatoriu,
pronunțarea prin incheiere asupra unei excepții etc.).

Condiții:
• a fost încălcată o dispoziție legală privind îndeplinirea procedurii de citare:
 nu există deloc dovada de îndeplinire a procedurii sau există un motiv de nulitate
expresă sau virtuală a acesteia;
 nu a fost respectat termenul pentru înmânarea citației (art. 159);
• existența unei vătămări;
• vătămarea să nu poată fi înlăturată altfel;

Invocare:
• invocarea pe cale de excepție
 la termenul de judecată la care s-a produs neregularitatea. Excepția poate fi invocată
de oricare dintre părți (atât de adversarul părții neregulat citate, cât și de partea care
nu a fost citată regulat, dar se prezintă solicitând termen pentru pregătirea apărării),
procurorul sau instanța din oficiu, ca în cazul nulităților absolute (art. 160 alin. 1 și
3).
 la termenul următor cu procedura completă, numai de către partea cu care a fost lipsă
de procedură (art. 160 alin. 2).
• invocarea în căile de atac (art. 160 alin. 2)
 numai de către partea cu care a fost viciată procedura
 condiții, ipoteze posibile (neregulată citare):
» pe tot parcursul procesului;
» la ultimul termen;
» la un termen oarecare, invocată regulat la următorul termen cu procedura
completă și excepția greșit respinsă de instanță;
» în primă instanță și apel; excepța poate fi invocată pe calea recursului sau a
contestației în anulare, după caz.
» în recurs; excepția poate fi invocată pe calea contestației în anulare.

Termenul în cunoștință. Sediul materiei: art. 229.

Rațiunea reglementării: asigurarea obligației părților de a urmări finalizarea procesului (art. 10

alin. 1). Prin intermediul instituției termenului în cunoștință se prezumă faptul că partea are
cunoștință despre existența procesului și despre termenul de judecată (dar nu și despre
eventualele măsuri dispuse între termenele de judecată, sau despre acele măsuri care pot avea
anumite consecințe garve asupra părții – de exemplu, luarea interogatoriului, înscrierea în fals,
preschimbarea termenului).

Cum se ia termenul în cunoștință?

  prezența personală a părții/reprezentantului (împuternicit sau nu cu această atribuție) +
luarea termenului în cunoștință odată cu depunerea cererii, personal/mandatara +
primirea citației personal/reprezentant/funcționar sau persoana însărcinată cu primirea
corespondenței – nu se mai citează pe tot parcursul procesului în fața acelei intanțe, decât
dacă legea prevede altfel (art. 229 alin. 1). NB! Textele de lege vorbesc despre luarea
termenului în cunoștință de către reprezentantul legal sau convențional, fără să se
facă mențiune corespunzătoare despre reprezentarea judiciară (curatorul numit în
condițiile art. 58) – în aceste condiții, reprezentantul judiciar trebuie citat pentru
fiecare termen de judecată;
 în cazul în care termenul în cunoștință se ia prin semnarea citației de către
partea/reprezentant/funcționrul sau persoana însărcinată cu primirea corespondenței,
citație trebuie să cuprindă în mod obligatoriu mențiunea că prin semnătura de primire cel
citat este considerat că are în cunoștință și termenele de judecată ulterioare (art. 157
alin. 1 lit. i). Lipsa acestei mențiuni face ca partea să nu ia termenul în cunoștință
(mențiunea este una obligatorie);
 prin înregistrarea cererii și luarea termenului de judecată (art. 201). Ipoteza este foarte
puțin probabilă din cazul procedurii regularizării și a dispunerii primului termen de
judecată;

Când nu se aplică termenul în cunoștință? (art. 22 alin. 2-4 și alte texte)

• reluarea judecății după suspendare;
• repunerea procesului pe rol;
• dispunerea interogatoriului (mai puțin în cazul în care partea a fost prezentă la
încuviințarea interogatoriului și la stabilirea termenului în care trebuie să fie luat acesta);
• instanța dispune ca din motive temeinice partea să fie citată la fiecare termen de
judecată (motivele temeinice rămân la aprecierea instanței);
• instanța de apel sau de recurs fixează termen pentru rejudecarea fondului procedului
după anularea hotărârii primei instanțe sau după casarea cu reținere;
• militarii încazarmați (există o lege specială care definește ce înseamnă militari
încazarmați) și deținuții sunt citați pentru fiecare termen de judecată;
• alte texte:
» preschimbarea termenului (art. 230);
» denunțarea înscrisului ca fals (art. 304 alin. 2 și 3);
» administrarea unor probe în afara instanței (art. 346 alin. 1, art. 299 alin. 2, art.
314, art. 357 alin. 1).

Cuprinsul citației. Sediul materiei: art. 157.

Nulități exprese versus nulități virtuale (art. 157 alin. 3). Deorece vorbim despre ceea ce
trebuie să cuprindă citația, condițiile vor fi unele intrinseci ceea ce înseamnă că trebuie să existe
o vătămare. În cazul nulităților exprese vătămarea este prezumată, iar în cazul nulităților virtuale
ea trebuie dovedită.

Mențiuni obligatorii (art. 157 alin. 1):

a) denumirea instanţei, sediul ei şi, când este cazul, alt loc decât sediul instanţei unde
urmează să se desfăşoare judecarea procesului;
b) data emiterii citaţiei;
c) numărul dosarului;
 d) anul, luna, ziua şi ora înfăţişării;
e) numele şi prenumele sau denumirea, după caz, ale/a celui citat, precum şi locul unde
se citează;
f) calitatea celui citat;
g) numele şi prenumele sau denumirea, după caz, ale/a părţii potrivnice şi obiectul cererii;
h) indicarea, dacă este cazul, a taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar datorate de cel
citat;
i) menţiunea că, prin înmânarea citaţiei, sub semnătură de primire, personal ori prin
reprezentant legal sau convenţional ori prin funcţionarul sau persoana însărcinată cu primirea
corespondenţei pentru un termen de judecată, cel citat este considerat că are în cunoştinţă şi
termenele de judecată ulterioare aceluia pentru care citaţia i-a fost înmânat – instanța verifică
din oficiu dacă în citație este trecută mențiunea că partea ia termenul în cunoștință. Dacă
mențiunea lipsește, partea este legal citată, dar nu are termenul în cunoștință;
j) alte menţiuni prevăzute de lege sau stabilite de instanţă;
k) ştampila instanţei şi semnătura grefierului (grefierul este cel care face citațiile).

*Mențiunile prevăzute la lit. a), c), d), e) și f) – sunt sancționate cu nulitate expresă. Restul
mențiunilor sunt sancționate cu nulitate virtual (vătămarea trebuie dovedită).

Alte mențiuni prevăzute de lege sau stabilite de instanță (art. 157 alin. 2):
• orice date necesare pentru stabilirea adresei celui citat;
• dacă citarea se face cu chemarea la interogatoriu;
• dacă cel citat este obligat să prezinte anumite înscrisuri;
• dacă i se comunică odată cu citaţia alte acte de procedură;
• în cazurile în care întâmpinarea nu este obligatorie, în citaţie se va menţiona obligaţia
pârâtului de a-şi pregăti apărarea pentru primul termen de judecată, propunând probele de
care înţelege să se folosească, sub sancţiunea prevăzută de lege, care va fi indicată expres
(se aplică dispozițiile art. 208 din materia întâmpinării); NB! Dacă întâmpinarea este
obligatorie, i se pune în vedere să o depună cu indicarea sancțiunii (art. 201 alin. 1),
care este cea cuprinsă în art. 208.

Texte speciale
1. Codul de Procedură Civilă: art. 201 alin. 1 , art. 156, art. 159, art. 227 alin. 1 și 2 etc.
2. Legi speciale
• art. 36 alin. 1 din OUG nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru: dacă în
momentul înregistrării sale acţiunea sau cererea a fost taxată corespunzător
obiectului său iniţial, dar în cursul procesului apar elemente care determină o
valoare mai mare a obiectului cererii, instanţa va pune în vedere reclamantului să
achite suma datorată suplimentar până la termenul stabilit de instanţă.
• art. 9 alin. 1 din OUG nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații: în cazul în
care cerinţele legale pentru constituirea asociaţiei nu sunt îndeplinite, judecătorul,
la expirarea termenului prevăzut la art. 8 alin. 2, îl va cita, în camera de consiliu,
pe reprezentantul asociaţiei, punându-i în vedere, în scris, să remedieze
neregularităţile constatate.

Organele competente și modalități de comunicare. Sediul materiei: art. 154.

Citarea este dispusă de instanță

Din oficiu:
1. prin agenți procedurali (incluiv grefierul) sau alți salariați ai instanței pe rolul căreia se
află procesul sau ai altor instanțe în circumscripția cărora se află cel căruia i se comunică
actul în plic închis, ce poarta mențiunea „Pentru justiție. A se înmâna cu prioritate”, la
care se adaugă dovada de înmânare/procesul verbal și înștiințarea prevăzută de art. 163.
Zilele de comunicare sunt prevăzute în art. 171.
2. dacă nu este posibilă citarea prin agenți proceduralai sau salariați ai instanței, ea se face
prin poștă, cu scrisoare recomandată, cu conținut declarat și confirmare de primire, în
plic închis, la care se atașează dovada de primire/procesul verbal și înștiințarea prevăzută
de art. 163.
3. de grefa instanței, prin telefax, poștă electronică sau alte mijloace care asigură
transmiterea textului și confirmarea primirii acestuia (dacă partea a indicat instanței
datele corespunzătoare în acest scop) – în practică se utilizează acest mecanism în situații
de urgență.
- dar dacă nu le-a indicat, instanța le poate afla prin accesul la bazele de date
prevăzute de alin. 8 și poate dispune citarea în acte modalități;
- dacă citația se comunică în aceste modalități, partea tebuie să retrimită un formular
de comunicare. Dacă formularul de comunicare nu este comunicat instanței,
procedura nu este îndeplinită (textul general este prevăzut la art. 154 alin. 6
coroborarea cu textul special de la art. 241 alin. 3).

La cererea uneia dintre părți și pe cheltuiala acesteia

1. prin executorul judecătoresc, personal, nu prin poștă (în condițiile prevăzute pentru
agenții instanței);
2. serviciu de curierat rapid (în condițiile prevăzute pentru comunicare).

NB! Citația este compusă din mai multe acte: citația propiru-zisă și dovada de îndeplinire a
procedurii.

Locul citării. Reglementare generală: art. 155, 161, 162:

 Înmânarea citației se poate face oriunde se află cel citat (art. 161 alin. 2).
 statul, prin Ministerul Finanţelor Publice sau alte organe anume desemnate în acest scop
de lege, la sediul acestora;
 unităţile administrativ-teritoriale şi celelalte persoane juridice de drept public, prin cei
însărcinaţi să le reprezinte în justiţie, la sediul acestora;
 persoanele juridice de drept privat, prin reprezentanţii lor, la sediul principal sau, atunci
când este cazul, la sediul dezmembrământului lor;
 asociaţiile, societăţile şi alte entităţi fără personalitate juridică constituite potrivit legii,
prin reprezentantul desemnat, la sediul sau domiciliul acestuia;
 cei supuşi procedurii insolvenţei, precum şi creditorii acestora, la domiciliul sau, după
caz, la sediul acestora; după deschiderea procedurii, citarea va fi efectuată potrivit legii
speciale;
 persoanele fizice, la domiciliul lor; în cazul în care nu locuiesc la domiciliu, citarea se va
face la reşedinţa cunoscută ori la locul ales de ele; în lipsa acestora, citarea poate fi făcută
la locul cunoscut unde îşi desfăşoară permanent activitatea curentă;
 incapabilii (reprezentare) sau cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă (asistare), prin
reprezentanţii sau ocrotitorii lor legali, la domiciliul ori sediul acestora, după caz; în caz
 de numire a unui curator special, potrivit art. 58, citarea se va face prin acest curator, la
sediul său professional – NB! Citarea se face prin reprezentant atât în cazul
reprezentării cât și în cazul asistării;
 bolnavii internaţi în unităţi sanitare, la administraţia acestora;
 militarii încazarmaţi, la unitatea din care fac parte, prin comandamentul acesteia;
 cei care fac parte din echipajul unei nave maritime sau fluviale, alta decât militară, dacă
nu au domiciliul cunoscut, la căpitănia portului unde este înregistrată nava;
 deţinuţii, la administraţia locului de deţinere;
 personalul misiunilor diplomatice, al oficiilor consulare şi cetăţenii români trimişi să
lucreze în cadrul personalului organizaţiilor internaţionale, precum şi membrii de familie
care locuiesc cu ei, cât timp se află în străinătate, prin Ministerul Afacerilor Externe; alţi
cetăţeni români, aflaţi în străinătate în interes de serviciu, inclusiv membrii familiilor care
îi însoţesc, prin organele centrale care i-au trimis sau în subordinea cărora se află unitatea
care i-a trimis în străinătate – cu condiția să nu existe un tratat sau regulament comunitar
care să prevadă o altă procedură de citare;
 persoanele care se află în străinătate, altele decât cele prevăzute la pct. 12, dacă au
domiciliul sau reşedinţa cunoscută, printr-o citaţie scrisă trimisă cu scrisoare
recomandată cu conţinut declarat şi confirmare de primire (partea semnează pentru
primirea), recipisa de predare a scrisorii la poşta română, în cuprinsul căreia vor fi
menţionate actele ce se expediază, ţinând loc de dovadă a îndeplinirii procedurii, dacă
prin tratate sau convenţii internaţionale la care este parte România ori prin acte normative
speciale nu se prevede altfel. Dacă domiciliul sau reşedinţa celor aflaţi în străinătate nu
este cunoscut/cunoscută, citarea se face potrivit art. 167. În toate cazurile, dacă cei aflaţi
în străinătate au mandatar cunoscut în ţară, va fi citat numai acesta din urmă –
persoanele care au domiciliul în străinătate sunt obligate să indice un loc de citare
din România, deoarece ele vor fi citate cu scrisoare recomandată cu conţinut
declarat şi confirmare de primire numai pentru primul termen de judecată. Dacă
partea nu își alege domiciliul în România, instanța nu mai așteaptă confirmarea de
primire pentru a considera procedura de citare legal îndeplinită. Aceste dispoziții
sunt aplicabile numai pârâtului – în cazul în care reclamantul nu își indică domiciliul în
cuprinsul cererii de chemare în judecată, nici ca urmare a regularizării, instanța va anula
cererea de chemare în judecată.
 cei cu domiciliul sau reşedinţa necunoscută, potrivit art. 167;
 moştenitorii, până la intervenirea lor în proces, printr-un curator special numit de
instanţă, la domiciliul acestuia.
 alegerea locului citării și comunicării actelor de procedură (de exemplu, alegerea
domiciliului procesual la avocat): partea trebuie să indice și persoana însărcinată cu
primirea actelor de procedură, altfel, citarea se va face conform dispozițiilor generale
(art. 158), iar procedur de citare va fi considerată îndeplinită.
 partea mai poate alege să fie citată la căsuța poștală.

Obligații privind certificarea semnăturii (art. 162): constatările personale ale agentului pot fi
contestate doar prin înscriere în fals (art. 164 alin. 4)

Obligația alegerii locului citării pentru cei care domiciliază în străinătate (art. 156): pentru
primul termen de judecată sunt aplicabile dispozițiile art. 155 alin. 1 pct. 13, iar dacă partea nu
își alege domiciliul procesual în România, ea va fi citată prin scrisoare recomandată, iar
recipisa de predare la poșta română ține loc de dovadă de îndeplinire a procedurii.

Alegerea locului citării și comunicării actelor de procedură (art. 158):

• se referă atât la domiciliu, cât și la sediu;
• când și prin ce acte poate fi făcută?
• condiții: indicarea persoanei însărcinată cu primirea corespondenței, sancțiunea pentru
nerespectarea acestei condiții fiind citarea conform dispozițiilor generale (procedura
urmând a fi considerată îndeplinită);
• partea mai poate alege să fie citată la căsuța poștală;
• cum se raportează alegerea de domiciliu la competența teritorială relativă?; este o
prorogare convențională de competență? – alegerea domiciliului nu afectează în nicio
modalitate competența teritorială relativă (competența se determină în momentul
înregistrării cererii de chemare în judecată).

Schimbarea locului citării (art. 172):

• obligația de încunoștințare a instanței și a celorlalte părți – sancțiune; pe parcurusul
procesului, partea poate să își aleagă un alt domiciliu la care să fie citată, cu
înștiințarea instanței și a celorlalte părți din proces. Dacă instanța este înștiințată,
dar cealaltă parte nu – codul nu oferă o soluție, dar este la latitudinea instanței să
aprecieze dacă citarea este legală sau nu.
• judecata în căile de atac de retractare;

Locul citării în cazul pârâtului cu domiciliul necunoscut, citarea prin publicitate (art. 167):
• domiciliului sau sediului din registrele de publicitate corespunzătoare. În cazul sediului
persoanelor juridice, acesta trebuie să fie cunoscut (de aceea textul se referă numai la
domiciliul persoanei fizice). La persoana juridică problema lipsei sediului se pune atunci
când dovada sediului este prevăzută pe o perioadă limitată, iar ea a expirat (oricum,
majoritatea doctrinei spune că la persoana juridică nu se pune problema aplicării
art. 167).
• domiciliul se consideră necunoscut atunci când partea motivează și demonstrează că deși
a făcut tot ce i-a stat în putință, ea nu a reușit să afle domiciliul celeilalte părți.
• condiții:
• afișarea (obligatorie) citației:
 la instanță - la ușa instanței (la avizier) și pe portal;
 la ultimul domiciliu cunoscut (dacă este cunoscut);
 se face de către grefier, iar în afara instanței de către agenții însărcinați cu
comunicarea actelor de procedură + se încheie proces verbal care se depune
la dosarul cauzei (art. 168).
 în cazul afișării, datele personale sunt secretizate.
• publicarea citației (facultativă pentru instanță, nu și pentru părți, atunci când
instanța a dispus-o):
 în Monitorul Oficial;
 sau într-un ziar central, de largă răspândire.
• numirea obligatorie a curatorului special (avocat desemnat în condițiile art. 58), nu
la cerere și nu doar în caz de urgență cum spune procedura comună de numire a
curatorului special (art. 58). Fiind un reprezentant judiciar, curatorul nu poate lua
termen în cunoștință – el trebuie citat la fiecare termen de judecată. Doctrina este
 împărțită cu privire la citarea sau nu a părții, în condițiile în care a fost numit un curator
special. AC: procedura de citare trebuie îndeplinită și față de parte, curatorul având
rolul de a-i apăra interesele în proces. Se renunță la citarea prin publicitate? Cine îl
plătește? Comunicarea actelor de procedură se face doar curatorului.
• termen special pentru îndeplinirea procedurii: 15 zile de la publicarea/afișarea citației.
• citarea prin publicitate cu rea credință: partea poate cere anularea tuturor actelor de
procedură îndeplinite; citarea prin publicitate cu rea-credință poate constitui și un
motiv de contestație în anulare. Reaua-credință se referă la situația în care reclamantul
știa unde este domiciliul pârâtului.

Incidente privind citarea sau comunicarea

Primirea citației sau a comunicării de către persoana îndreptățită să o primească. Cine este
persoana îndreptățită să primească citația:
• partea (art. 161 alin. 1);
• reprezentant (legal, convențional sau judiciar);
• persoană/funcționarul însărcinat cu primirea corespondenței (art. 162 alin. 1) – de
exemplu, secretara, persoana de la registratură etc. În aceste situații e ia termen în
cunoștință;
• situațiile de la art. 162 alin. 2: persoanele aflate sub arme, echipajul unei nave maritime
sau fluviale, deținuți, bolnavii din spitale/sanatorii – agentul procedural nu primește
direct semnătura de la aceste persoane, ci prin intermediul administrației sau a unor
persoane desemnate special de lege (înscrierea în fals se aplică acestor persoane). În
aceste cazuri se întocmește și un proces verbal.
• dacă nu este găsită partea sau mandatarul acesteia:
 persoană majoră din familie sau orice altă persoană majoră care locuiește cu
destinatarul și care în mod obișnuit primește corespondența (art. 163 alin. 6) – nu se
ia termen în cunoștință. Se întocmește dovadă sau proces-verbal?;
 administratorul sau portarul în cazul hotelului, căminului sau clădirilor cu mai
multe apartamente (art. 163 alin. 7 - textul vorbește despre dovada de primire, dar
de fapt se întocmește proces verbal - și art. 161 alin. 3) – dar el nu ia termenul în
cunoștință, motiv pentru care nu se întocmește dovadă de îndeplinire a procedurii
de citare, ci se întocmește un proces verbal;

Actul care dovedește îndeplinirea procedurii, după cum cel care primește citația semnează sau
nu dovada:
• dacă semnează, dovada de înmânare certificată de agent (art. 163 alin. 1). Art. 162 alin. 1
teza finală? Avem dovadă de înmânare atunci când partea sau altă persoană prevăzută de
lege primește și semnează de primire.
• în caz de refuz sau imposibilitate de semnare, se încheie un procesul verbal care arată
aceste împrejurări (art. 163 alin. 2).

Refuz de primire sau lipsa persoanelor îndreptățite să primească citația sau comunicarea
actului de procedură (nu se ia termen în cunoștință – partea trebuie citată la fiecare
termen):
• există cutie poștală: depunerea citației în cutia poștală (art. 163 alin. 3 și 8);
• nu există cutie poștală: se afișează doar o înștiințare pe ușa locuinței (art. 163 alin.3 ,
4, 5, 8). Procedura:
  cuprinsul înștiințării (art. 163 alin. 3 – lit. a)-h): mențiuni completate de grefier și
mențiuni completate de agent. Înștiințarea va cuprinde menţiunea că după o zi, dar
nu mai târziu de 7 zile de la afişarea înştiinţării ori, când există urgenţă, nu mai
târziu de 3 zile, destinatarul este în drept să se prezinte la sediul instanţei de
judecată pentru a i se comunica citaţia NB! Termen pe ore, termen pe zile care se
calzulează zi-la-zi - se ia în calcul și ziua în care a început să curgă și ziua în
care se împlinește, inclusiv ziua în care partea nu a putut să primească citația:
reglementare specială (art. 163 alin. 4).
 proces verbal ce constată incidentul (art. 163 alin. 5)
 citația și procesul verbal se depun în 24 de ore la:
» instanța care le-a emis (dacă destinatarul domiciliază sau își are sediul în
raza ei);
» primăria de la locul domiciliului sau sediului destinatarului (dacă acesta
nu se află în circumscripția instanței);
• ce acte întocmește funcționarul desemnat din partea primăriei? Dovadă
de înmânare (dacă se prezintă partea sau reprezentantul ei și primește
citația) sau proces verbal (dacă nu se prezintă nimeni).
• ce acte înaintează instanței și în ce termen? Dacă a fost ridicată citația
se înaintează instanței dovada de înmânare și procesul verbal întocmit de
agent (în 24 de ore de la înmânare), iar dacă nu a fost ridicată, se
înmânează citația și procesul verbal întocmit de agent (în 24 de ore, de
îndată?).

Imposibilitate de comunicare (art. 166 , art. 167). De exemplu, clasirea în care stă partea este
demolată – se va proceda la citarea prin publicitate. Dacă clădirea a fost demolată după
începerea procesului?

Cuprinsul dovezii de înmânare și al procesului verbal. Sediul materiei: art. 164.

Cuprins comun ambelor acte:

a) anul, luna, ziua şi ora când dovada a fost luată sau procesul-verbal a fost întocmit;
b) numele, prenumele şi funcţia agentului, precum şi, dacă este cazul, ale funcţionarului de la
primărie;
c) numele şi prenumele sau denumirea, după caz, şi domiciliul ori sediul destinatarului,
cu arătarea numărului etajului, apartamentului sau camerei, dacă cel citat locuieşte
într-o clădire cu mai multe etaje ori apartamente sau în hotel, precum şi dacă actul de
procedură a fost înmânat la locuinţa sa, depus în cutia poştală ori afişat pe uşa
locuinţei. Dacă actul de procedură a fost înmânat în alt loc, se va face menţiune
despre aceasta;
d) numele, prenumele şi calitatea celui căruia i s-a făcut înmânarea, în cazul în care
actul de procedură a fost înmânat altei persoane decât destinatarului;
e) denumirea instanţei de la care emană citaţia ori alt act de procedură şi numărul
dosarului;
f) semnătura celui care a primit citaţia sau alt act de procedură, precum şi semnătura
agentului sau, după caz, funcţionarului de la primărie care o certifică, iar în cazul în
care se întocmeşte proces-verbal, semnătura agentului, respectiv a funcţionarului
primăriei.
NB! Mențiunile marcate constitue cazuri de nulitate expresă.
Procesul-verbal va cuprinde, de asemenea, şi arătarea motivelor pentru care a fost întocmit:
partea refuză să primească citația sau actul de procedură, partea refuză să semneze dovada de
primire, citația/actul de procedură nu au fost înmânate nimănui.
• nulități exprese versus nulități virtuale;
• constatările personale ale agentului pot fi combătute doar prin înscrierea în fals (art. 164
alin. 2, art. 304).

Data îndeplinirii procedurii. Sediul materiei: art. 165.

Îndeplinirea procedurii de citare trebuie să aibă loc cu cel puțin 5 zile înainte de judecată,
dacă instanța (trebuie făcută mențiune în citație - art. 159) sau legea nu stabilesc astfel.

Ipoteze:
• primirea citației sau depunerea acesteia în cutia poștală:
 comunicare prin agent procedural sau executor (deși acesta din urmă nu este
prevăzut în textul de lege): la data semnării dovezii de înmânare ori, după caz, a
încheierii procesului-verbal prevăzut la art. 164, indiferent dacă partea a primit sau nu
citaţia ori alt act de procedură personal;
 comunicare prin poștă sau curierat rapid: în cazul citării ori comunicării altui act de
procedură efectuate prin poştă sau curierat rapid, potrivit art. 154 alin. 4 şi 5, procedura
se socoteşte îndeplinită la data semnării de către parte a confirmării de primire ori a
consemnării, potrivit art. 163, de către funcţionarul poştal sau de către curier a refuzului
acesteia de a primi corespondenţa;
• refuz de primire și lipsa cutiei poștale – art. 163 alin. 3 lit. g și alin. 4 (cele 24 de ore de
depunere intră sau nu în calcului termenului?)
• cazul citării sau comunicării altui act de procedură efectuate prin grefa instanței,
potrivit art. 154 alin. 6, procedura se socoteşte îndeplinită la data arătată pe copia imprimată
a confirmării expedierii, certificată de grefierul care a făcut transmisiunea (nu la data
expedierii formularului).

Comunicarea în alte modalități

A. Comunicarea directă între avocați și consilieri juridici (art. 169):
 numai dacă toate părțile din proces sunt reprezentate prin avocat sau consilier
juridic, în cazul persoanelor juridice (nu și direct între părți);
 numai după sesizarea instanței (deci nu se referă și la cererea de chemare în
judecată);
 numai cu privire la actele părților (acte de procedură, înscrisuri) – nu și cu privire la
actele instanței (hotărâri etc.);
 dovada comunicării: prin semnătură pe exemplarul depus în dosarul instanței sau alt
mijloc care atestă primirea (fax etc.). NB! Nu este necesar acordul
reprezentanților părților.
 lipsa datei de pe dovada de comunicare (există doar semnătura)?
 între avocați, comunicarea poate avea loc chiar dacă părțile nu și-au ales
domiciliul/sediul profesional la avocet.

B. Comunicarea în instanță (art. 170):

  ipoteza în care partea depune un act direct în instanță, iar cealaltă parte primește
actul cu acestă ocazie; dacă ea refuză să primească actul, el va fi depus la dosar, de
unde partea le poate primi sub semnătură;
 ridicarea actelor de procedură sau înscrisurilor;
 echipolență: în caz de refuz al primirii, actele se consideră comunicate și partea le
poate ridica ulterior oricând, semnând pentru primire;
 între termene: formă simplificată a dovezii de comunicare fiind necesară doar
semnătura de primire a părții.

PARTICIPANȚII LA PROCESUL CIVIL

Participanții în procesul civil sunt: instanța de judecată, părțile, procurorul, experții, martorii,
executor judecătoresc etc.

Părțile. Definiție. Părțile sunt persoanele care îndeplinesc condițiile generale pentru exercițiul
drepturilor civile și între care s-a legat raportul juridic dedus judecății (raportul de drept
substanțial).

Părți. Enumerare (art. 55):

1. părțile inițiale: reclamant(ți) – pârât(ți);
2. terțe persoane: intervenienți voluntar (principal, accesoriu), intervenienți forțați (chemarea
în judecată a altor persoane, chemarea în garanție, arătarea titularului dreptului);
3. alte faze ale procesului: apelant și intimat, recurent și intimat, revizuient și intimat,
contestator și intimat.

COPARTICIPAREA PROCESUALĂ

Coparticiparea procesuală (litisconsorțiul procesual). Definiția legală: art. 59 (condiții) - mai

multe persoane care pot fi împreună reclamante sau/și pârâte, dacă:
 obiectul pricinii este un drept/o obligație comună (de exemplu în caz de solidaritate
activă, răspundere delictuală civilă) sau drepturile/obligațiile lor au aceeași cauză;
 între ele există o strânsă legătură.
NB! Simpla pluralitate de persoane nu semnifică existența litisconsorțiului deoarece cele
două condiții trebuie întrunite cumulativ.

Clasificarea litisconsorțiului procesual

 După cum este vorba de o pluralitate de persoane sau de cereri:
1. coparticipare subiectivă: pluralitate de persoane cu aceleași interese (de
exemplu, coproprietari care exercită o acțiune în revendicare, persoană vătămată
care cheamă în judecată autorii faptei ilicite sau pe cei care răspund în
solidar/solidum cu aceștia);
2. coparticipare obiectivă: pluralitate de cereri (în caz de conexare - art. 139). De
exemplu, un capăt de cerere de revendicare formulat împotriva mai multor
personane și un capt de cerere accesoriu prin care se solicită contatarea nulității
 unui titlu de proprietate (capăt de cerere la care se adaugă o nouă parte:
emitentul titlului de proprietate).

 După cum este vorba despre mai mulți reclamanți sau/și pârâți:
1. activă (mai mulți reclamanți);
2. pasivă (mai mulți pârâți);
3. mixtă (mai mulți reclamanți și mai mulți pârâți).

 După cum este facultativă sau obligatorie (constituirea regulată a cadrului procesual):
1. facultativă (regula): pentru reclamanți întotdeauna litisconsorțiu este unul
facultativ.
2. necesară (obligatorie, forțată): când mai multe persoane se află într-o legătură ce
impune soluționarea litigiului în mod unitar. De exemplu, la partaj (toți
coproprietarii, art. 684 din Codul Civil), nulitatea căsătoriei cerută de un terț
(ambii soți pârâți), nulitatea sau anularea contractului (toate părțile contractante
sau împotriva tuturor părților contractante când este cerută de un terț), anularea
autorizației de construire cerută de un terț (emitentul și titularul) etc. NB!
acțiunea în revendicare imobiliară poate fi introdusă de o parte din
coproprietari – act de conservare (posibilitatea chemării în judecată a
celorlalți pentru opozabilitate, a formulării unui capăt de cerere având ca
obiect partajul16).

Efectele coparticipării procesuale

1. Regula: principiul independenței procesuale (art. 60 alin. 1): Actele de procedura, apararile
si concluziile unuia dintre reclamanti sau parati nu pot profita celorlalți și nici nu îi pot
prejudicia.
2. Excepția (art. 60 alin. 2 și 3): Cu toate acestea, dacă prin natura raportului juridic sau în
temeiul unei dispoziții a legii, efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanților ori
pârâților, actele de procedura îndeplinite numai de unii din ei sau termenele încuviințate
numai unora din ei pentru îndeplinirea actelor de procedura folosesc și celorlalți. Când actele de
procedură ale unora sunt potrivnice celor făcute de ceilalți, se va ține seama de actele cele mai
favorabile. Reclamanții sau pârâții care nu s-au înfățișat sau nu au îndeplinit un act de procedură
în termen vor continua totuși să fie citați, dacă, potrivit legii, nu au termen în cunoștință.
Dispozițiile art. 202 sunt aplicabile.

Excepția de la principiul independenței procesuale: se aplică în cazul obligațiilor solidare sau

indivizibile.

1. Actele favorabile (art. 60 alin. 2 teza I):

• Căile de atac: efectele admiterii (apelului sau recursului) vor fi extinse și asupra
coparticipanților care nu au declarat calea de atac ori apelul (recursul) a fost respins ca
tardiv etc.
• Perimarea: la cererea oricăruia dintre pârâți (intimați), instanța poate constata perimarea
cererii (declarării căii de atac) iar ea va opera cu privire la toți participanții. În plus,
oricare dintre coparticipanți săvârșește un act în vederea judecării procesului, întrerupe
cursul termenului de perimare pentru toți

16
Cauza Lupaș ș.a. împotriva României, hotărârea din 14 decembrie 2006 și art. 643 din Codul Civil.
2. Actele nefavorabile (art. 60 alin. 2 teza a II-a): când actele de procedură ale unora sunt
potrivnice celor făcute de ceilalți, se va ține seama de actele cele mai favorabil. De exemplu,
dacă avem o cale de atac respinsă, suportă cheltuielile de judecată doar coparticipantul care a
declarat-o. Reclamanții sau pârâții care nu s-au înfățișat sau nu au îndeplinit un act de procedură
în termen vor continua totuși să fie citați, dacă, potrivit legii, nu au termen în cunoștință.
Dispozițiile art. 202 sunt aplicabile (art. 60 alin. 2 teza finală).

Alte efecte :
 reprezentarea facultativă/obligatorie (art. 149 alin. 1, art. 202);
 taxa judiciară de timbru –taxa judiciară de timbru se împarte la numărul de părți aflate pe
aceeași poziție procesuală;
 suportarea cheltuielilor de judecată (art. 455) – proproțional sau nu, în funcție de situație;
 apelul provocat (art. 473);
 prorogarea legală de competență (art. 99 alin. 2) – mai multe capete de cerere care ar fi
de competența materială a mai multor instanțe de grad diferit, dublată de o pluralitate de
persoane.

RECLAMANTUL

Reguli generale privind cererile în justiție. Sediul materiei: art.148-152. Text general: art.
148 alin. 3

Forma scrisă (art. 148 alin. 1): orice cerere adresată instanțelor judecătorești trebuie să fie
formulată în scris, inclusiv cele în formă electronică – înscrisurile pe suport informatic sau în
formată electronică (art. 148 alin. 2, art. 267). Excepții (art. 148 alin. 4) în cazurile expres
prevăzute de lege, cererile pot fi formulate și oral: declarația de alegere a competenței (art.
126), propunerea de recuzare (art. 47 alin 1), acordarea dreptului de reprezentare (art. 85 alin.
2),modificarea cererii (art. 204 alin. 2), renunțarea la judecată (art.406 alin. 1), cererea de
executare vremelnică (art. 449 alin. 3).

Cuprinsul și denumirea cererilor (art. 148 alin. 1, art. 152):

• denumirea instanței;
• numele, prenumele (denumirea) părților;
• domiciliul sau reședința (sediul) părților;
• datele de identificare a mijloacelor de comunicare utilizate de parti (mail, fax etc.)
• datele de identificare ale reprezentantului, dacă este cazul – dovada calității (art. 151);
• obiectul (și valoarea, dacă este cazul) cererii;
• motivele;
• semnătura (pentru situația în care partea nu poate semna cererea: art. 148 alin. 5 – în
cazurilor cerererilor în formă scrisă: dacă partea se află în imposibilitatea obiectivă de a
semna cererea, instanța, după confirmarea părții, comnsemnează acest lucru în încheierea
de ședință);
• denumirea cererii (art. 152), greșita denumire nu afectează valabilitatea (art. 22 alin. 4) –
judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a cererii (cerere de chemare în
judecată, cererea de declarare a căii de atac etc.). NB! Calificarea/interpretarea
 contractului este o chestiune de fond și nu are legătură cu cererile formulate pe
parcursul procesului.

Timbraj (art. 148 alin. 6) – condiție extrinsecă actului de procedură. Regula este că cererile se
timbrează, mai puțin atunci când legea prevede altfel. De regulă, cererile se timbrează cu 20 de
lei, dacă legea nu prevede altfel.

Numărul de exemplare (art. 149) – cererile se formulează în numărul de exemplare necesar

pentru comunicare (dacă este necesară comunicarea, deoarece pot fi imaginate ipoteze în care nu
se pune problema comunicării actului de procedură – se cere eliberarea unui act de la dosar) și
un exemplar pentru instanță. Excepții: părțile au un reprezentant comun sau partea are mai
multe calități juridice (în aceste situații se întocmește un singur exemplar pentru comunicare și
unul pentru instanță).
 Dacă o cerere este formulată direct în fața instanței, grefierul de ședință va face copiile de
pe încheiere necesare pentru comunicare.
 Dacă partea nu formulează cererea în numărul corespunzător de exemplare, instanța va
proceda la comunicarea actului/acteor de procedură și va oblig partea la acoperirea
cheltuielilor, conform legii taxelor de timbru, asimilând-o unei copii legalizate de la
dosar (aceste cheltuieli nu sunt cheltuieli de judecată – pe de altă parte, dacă partea
depune ab initio cererea în numărul de exemplare corespunzător, aceste cheltuieli pot fi
trecute la cheltuieli de judecată).
 Dacă cererea este depusă prin fax, mail etc. – grefierul de ședință va face copiile
corespunzătoare (partea va acoperi cheltuielile, cererea fiind asimilată unei copii
legalizate de la dosar).

Înscrisuri anexate (art. 150) – cererile se depun în copie certificată de parte în conformitate cu
originalul, în numărul de exemplare necesar pentru comunicare și un exemplar pentru instanță.
 În unele situații, înscrisurile pot fi depuse în extras.
 Dacă înscrisul este redactat într-o limbă străină, el se depune în copie certificată însoțită
de traducerea legalizată efectuată de un traducător autorizat.
 Dacă înscrisul este redactat în limba română, dar în altă scriere (de exemplu, în scrierea
chirilică), el trebuie transcris.

Cererea formulată prin reprezentant: în cuprinsul cererii trebuie să existe mențiune că cererea
este formulată prin reprezentant, iar anexat cererii trebuie să existe dovada calității de
reprezentant (legal, convențional sau judiciar).

Dispoziții generale

Introducerea cererii de chemare în judecată (art. 192, art. 183 – comunicarea prin poștă,
servicii de curierat, unități militare sau locuri de deținere). Cererea de chemare în judecată este
actul de procedură prin care reclamantul declanșează procesul civil. În cazurile prevăzute de
lege, sesizarea instanței poate fi făcută și de alte persoane sau organe. Cel care formulează
cererea de chemare în judecată se numește reclamant, iar cel chemat în judecată se numește
pârât.

Procedura prealabilă (art. 193). Procedura prealabilă este obligatorie în cazurile prevăzute de
lege și trebuie parcursă anterior înregistrării cererii de chemare în judecată. Dovda îndeplinii
procedurii prealabile trebuie anexată la cerera de chemare în judecată. De exemplu, în materia
contenciosului administrativ este obligatoriu recursul grațios. Excepția lipsei îndeplinirii
procedurii prealabile este o excepție relativă, poate fi invocată numai de către pârât, in limine
litis, prin întâmpinare, sub sancțiunea decăderii.
*Alte excepții care trebuie invocate prin întâmpinare sub sancțiunea decăderii:
necompetența teritorială relativă.
În cazul dezbaterii procedurii succesorale, atașarea la cererea de chemare în judecată a
încheierii emise de notarul public nu reprezintă o veritabilă procedură prealabilă: procedura
prealabilă are ca scop preîntâmpinarea procesului, ori încheierea notarului public în acest caz,
are doar scopul de a proba faptul că succesiunea nu a fost deja dezbătută. Instanța poate invoca
din oficiu lipsa acestei încheieri, oricând pe parcursul procesului. Parctic, existența încheierii
notarului în cazul dezbaterii succesiunii este o condiție specială de exercitare a acțiunii civile.
Cu privire la sancțiune există mai multe opinii/posibilități: anularea cererii de chemare în
judecată, dacă nici în procedura regularizării nu a fost remediat viciul, instanța poate face o
adresă în vederea obținerii încheierii, instanța poate să îi pună în vedere părții pe parcursul
procesului să depună la dosar înscrisul – alegerea aparține instanței. La dosar rămân atașate toate
înscrisurile, inclusiv dovezile privind modul prin care acestea au fost transmise către instanță
(pentru a se putea verifica dacă cererea/ actul de procedură a fost introdus în termenul prevăzut
de lege).

Înregistrarea cererii și constituirea dosarului (art. 199). Cererea de chemare în judecată, prin
înregistrare, primește un număr și implicit dată certă (cererea este înregistrată într-un registru al
instanței și în sistemul informatic al instanței). Numărul dosarului este alcătuit din trei numere:
primul dintre ele îl reprezintă numărul cererii de chemare în judecată, al doilea număr este
indicativul instanței, iar al treilea număr anul înregistrării.

Repartizarea aleatorie în sistem informatic și ciclic. De reprezentarea aleatorie a dosarelor se

ocupă președintele instanței sau persoana desemnată de acesta (de fapt, sistemul ECRIS este cel
care face automat repartizarea aleatorie).

Verificarea competenței (art. 200 alin. 1 modificat și alin. 2, introdus prin Legea nr. 138/2014).
Instanța își verifică competența raportat la secția specializată sau completului specializat, chiar
anterior stabilirii primului termen de judecată - excepție de la art. 136, deoarece în această
situație, declinarea de competență are loc prin încheiere dată fără citarea părților (instanța
de judecată rămâne competentă, cererea de chemare în judecată urmează a fi soluționată
pe rolul ei, dar de altă secție sau complet – instanța nu se dezinvestește). În cazul conflictului
de competență, regulile aplicabile sunt cele generale, cu mențiunea că părțile nu pot face parte
din proces (încă nu a fost stabilit primul termen de judecată, pârâtului nici măcar nu i-a fost
comunicată cererea).

Alte incidente: judecătorul poate fi recuzat sau se poate abține în această etapă a procesului?
A.C: poate avea loc o situație de incompatibilitate în această etapă, motiv pentru care este logic
să funcționeze instituția abținerii și a recuzării.

Cererea de chemare în judecată.

Cuprins. Condiții intrinseci (art. 194 este un text special care se completează cu art. 148 –
numele instanței lipsește de la art. 194):
• numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţilor (excepție: pârâtul cu
domiciliul necunoscut, citarea prin publicitatea) ori, pentru persoane juridice, denumirea
şi sediul lor – obligatorii atât pentru reclamant, cât și pentru pârât.
o a se vedea: noțiunea de domiciliu, domiciliul ales, schimbarea domiciliului pe
parcursul procesului, pârâții cu domiciliul necunoscut, pârâții cu domiciliul în
străinătate.
o importanța identificării părților: limitele procesului în ceea ce privește părțile,
verificarea calității și capacității părților, locul unde se face comunicarea actelor
de procedură, competența instanței.

• codul numeric personal sau, după caz, codul unic de înregistrare ori codul de
identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de
înscriere în registrul persoanelor juridice (pentru eventualele cheltuieli de judecată,
măsuri asiguratorii, executare silită etc.).

• contul bancar ale reclamantului (obligatoriu pentru reclamant), precum şi ale

pârâtului, dacă părţile posedă ori li s-au atribuit aceste elemente de identificare potrivit
legii, în măsura în care acestea sunt cunoscute de reclamant.

• adresă electronică, număr de telefon, fax etc. (dispoziţiile art. 148 alin. 1 teza a II-a
sunt aplicabile).

• dacă reclamantul locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul ales în România unde

urmează să i se facă toate comunicările privind procesul. Există două opinii, exprimte în
doctrină: fie se aplică dispozițiile de la partea cu domiciliul în străinătate (art. 156), fie
admitem că art. 156 nu se aplică reclamantului ci numai pârâtului, deoarece reclamantul
trebuie să își aleagă domiciliul procesual prin cererea de chemare în judecată (care poate
fi remediată inclusiv în procedura regularizării);

• numele, prenumele şi calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul
reprezentării prin avocat, numele, prenumele acestuia şi sediul profesional. Dispoziţiile
art. 148 alin. 1 teza a II-a sunt aplicabile în mod corespunzător (mail, fax, număr de
telefon). Dovada calităţii de reprezentant, în forma prevăzută la art. 151, se va alătura
cererii;
o importanța acestei mențiuni: calitatea procesuală se verifică în persoana părții, nu
a reprezentantului, dar este posibil ca aceeași parte să figureze și în nume
personal, și în calitate de reprezentat legal sau convențional al unei alte părți.
o modificarea cererii de chemare în judecată (art. 204).

• obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, atunci când acesta este
evaluabil în bani, precum şi modul de calcul prin care s-a ajuns la determinarea acestei
valori, cu indicarea înscrisurilor corespunzătoare. Pentru imobile, se aplică în mod
corespunzător dispoziţiile art. 104 (valoarea de impunere – în cazul acțiunii în
revendicare imobiliară). Pentru identificarea imobilelor se vor arăta localitatea şi judeţul,
strada şi numărul, iar în lipsă, vecinătăţile, etajul şi apartamentul, precum şi, când
imobilul este înscris în cartea funciară, numărul de carte funciară şi numărul cadastral sau
topografic, după caz – condiții intrinseci. La cererea de chemare în judecată se va anexa
extrasul de carte funciară, cu arătarea titularului înscris în cartea funciară, eliberat de
 biroul de cadastru şi publicitate imobiliară în raza căruia este situat imobilul, iar în cazul
în care imobilul nu este înscris în cartea funciară, se va anexa un certificat emis de acelaşi
birou, care atestă acest fapt – condiții extrinseci;
o principiul disponibilității (art.9) – instanța nu se poate pronunța pe mai mult decât
s-a cerut;
o competența instanței: actiune patrimonială/nepatrimonială, valoarea obiectului
(momentul la care se raportează, cine face evaluarea, ce se întâmplă în caz de
contestare);
o cuantumul taxei judiciare de timbru;
o admisibilitatea unor mijloace de probă;
o litispendență, autoritate de lucru judecat, conexitate;
o modificarea obiectului cererii (art. 204).

• arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea;

o starea de fapt (este echivalentul cauzei cererii de chemare în judecată); ține de
principiul disponibilității, judecătorul nu poate să adauge la starea de fapt. Cauza
și starea de fapt sunt strâns legate între ele (obiectul fără cauză nu este
determinat);
o temeiul juridic al cererii:
 cauza cererii – diferența față de cauza acțiunii civile (autoritate de lucru
judecat, litispendență): pentru autoritatea de lucru judecat verificăm starea
de fapt (cauza cererii de chemare în judecată);
 cine stabilește temeiul juridic (art. 22 alin. 4 și 5) – judecătorul dă sau
restabilește calificarea juridică a stării de fapt. Părțile pot impune
judecătorului o anumită stare de drept, prin acordul lor expres, dacă vorbim
de drepturi de care ele pot dispune.
 diferența dintre temeiul juridic al cererii și obiectul cererii (de exemplu,
evacuare/revendicare, grănițuire sau revendicare, acțiune posesorie sau
acțiune în revendicare);
 contribuie, alături de obiect, la determinarea calității procesuale a părților.

• arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere. Când dovada se face prin
înscrisuri, se vor aplica, în mod corespunzător, dispoziţiile art. 150. Când reclamantul
doreşte să îşi dovedească cererea sau vreunul dintre capetele acesteia prin interogatoriul
pârâtului, va cere înfăţişarea în persoană a acestuia, dacă pârâtul este o persoană fizică. În
cazurile în care legea prevede că pârâtul va răspunde în scris la interogatoriu (de regulă la
persoana juridică), acesta va fi ataşat cererii de chemare în judecată. Când se va cere
dovada cu martori, se vor arăta numele, prenumele şi adresa martorilor, dispoziţiile art.
148 alin. 1 teza a II-a fiind aplicabile în mod corespunzător;
o când dovada se face prin înscrisuri (art. 150);
o interogatoriul pârâtului: cerere de înfățișare în persoană a pârâtului persoană
fizică și anexarea interogatoriului scris al pârâtului persoană juridică;
o când se va cere dovada cu martori, se va arata numele, prenumele și adresa
martorilor (inclusiv art. 148 alin. 1 teza a II-a).

• semnătura
o dovada manifestării de voință în sensul declanșării procesului civil;
o forma semnăturii – semnătura olografă;
 o semnarea de către o altă persoană/confirmarea mandatului; contestarea semnăturii
– instanța ia o probă de semnătură sau persona aduce un alt scipte de comparație
(verificarea de scripte art. 302, art. 303). Dacă nu se înfățișează reclamantul
pentru verificarea de scripte, se anulează cererea ca fiind făcută de o persoană
care nu și-a justificat calitatea de reprezentant (art. 82 alin. 1), iar cheltuielile de
judecat sunt puse în sarcina reclamantului. Dacă în loc să renunțe la judecată
(art. 406), pentru a nu fi obligat la cheltuieli de judecată, reclamantul contestă
semnătura și nu se prezintă?

Cuprins. Condiții extrinseci:

• numărul de exemplare (art. 195 – se aplică art. 149 alin. 1). Dacă nu se trimite cererea
de chemare în judecat în numărul de exemplare corespunzător, textul nu mai menționează
faptul că instanța poate să facă copiile necesare și să le trimită celorlalte părți – rațiunea
acestei omisiuni este legată de faptul că cererea de chemare în judecată este supusă
procedurii regularizării, ceea ce înseamnă că instanța îi va pune în vedere reclamantului
să completeze dosarul cu copiile necesare pentru comunicare. Cu toate acestea, doctrina
spune că instanța poate să facă copiile necesare și să le comunice părții/părților, pe
cheltuiala reclamantului.

• reprezentarea în caz de coparticipare procesuală (art. 202) – dacă în proces sunt mai
mulți reclamanți sau/și pârâți, instanța le poate pune în vedere să își aleagă un
reprezentant comun sau mai mulți (în funcție de situație), iar dacă părțile nu se
conformează, instanța procedează ea la numirea unui reprezentant, în condițiile art. 58
(alege un avocat dintre avocații anume desemnați de Barou – legea nu stabilește niciun
criteriu). NB! Nu se aplică sancțiunea anulării cererii în procedura regularizării
deoarece textul de lege oferă un alt remediu: numirea reprezentantului de către
instanță. Reprezentanții numiți în condițiile art. 202 sunt plătiți de partea în al cărei
interes au fost numiți.

• lipsa dovezii efectuării procedurii prealabile – lipsa procedurii prealabile nu se discută

în procedura regularizării, ci la primul termen de judecată, dacă pârâtul o invocă în
termen.

• timbrarea cererii (art. 197 CPC, OUG nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru) –
timbrajul se verifică în procedura regularizării. Timbrajul se realizează anterior
înregistrării cererii de chemare în judecată, iar dovada se atașează cererii de chemare în
judecată. Reclamantul are două posibilități în ceea ce privește taxa judiciară de timbru:
fie să conteste cuantumul ei, fie să solicite ajutor public judiciar (sub forma reducerii,
scutirii și/sau eșalonării)17. În procedura regularizării intanța îi pune în vedere
reclamantului cuantumul taxei judiciare de timbru, el are posibilitatea de a formula
o contestație privind calculul taxei judiciare de timbru, iar împotriva soluției poate
fi formulată o cererea de reexaminare, care se judecă de un alt complet al aceleiași
instanțe prin încheiere definitivă (nu mai există cale de atac de reformare). Posibilitatea
contestării în căile de atac - dacă taxa de timbru judiciar stabilită de prima instanță este

17
Ajutorul judiciar: OUG nr. 51/2008 pentru persoaneele fizice (și pentru plata avocatului, expertului, executorului
judecătoresc etc.) OUG 80/2013 pentru persoanele juridice (numai pentru taxe de timbru). Cauza Weissman
împotriva României.
 mai mică decât trebuie să fie. Admiterea recursul în interesul legii formulat de Colegiul
de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie: În interpretarea şi aplicarea
dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare,
partea în sarcina căreia s-a stabilit obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru poate
formula critici care să vizeze caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată
exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului
judiciar prin intermediul apelului sau recursului. Obligatorie, potrivit art. 517 alin. 4 din
Codul de Procedură Civilă. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 decembrie 201418.
Pentru primă primă instanță – încheierea de stabilire a taxei de timbru judiciar
rămâne definitivă. Eventual, dacă este cazul, pentru judecarea apelului instanța
stabilește o taxa de timbru corespunzătoare (de exemplu, se achită taxa de timbru în
cuantum de 50% din taxa de timbre plătită în primă instanță, dar dacă în primă instanță
s-a calculate greșt, valoarea de 50% se calculează raportat la cunatumul corect care
trebuia achitat. NB! Taxa judiciară de timbru ajunge la bugetul local de la domiciliul
părții.

Regularizarea cererii de chemare în judecată

Condiții care se verifică:
1. Condiții intrinseci esențiale. Sancțiunea pentru lipsa condițiilor intrinseci esențiale este
nulitatea (art. 196 alin. 1). Norma este una imperativă. Elementele esențiale sunt:
 numele și prenumele (sediul) părților;
 obiectul;
 motivele de fapt;
 semnătura.
Cine poate invoca nulitatea? – pârâtul, în cursul judecății (pentru alte cereri), instanța
(din oficiu). Ce fel de nulitate este? – Nulitatea este absolută și expresă - vătămarea se
prezumă (art. 175 alin. 2).
2. Condiții intrinseci neesențiale:
 nulitatea este una virtuală, vătămarea trebuie dovedită (mai puțin în procedura
regularizării, unde judecătorul are o marjă de apreciere);
 lipsa probelor – sancțiunea este decăderea (art. 254 alin. 1, art. 22 alin. 2). Cererea
poate fi anulată pentru neindicarea probelor, în caz de neindicare a unor elemente
privind probele (adresa martorilor etc.) sau pentru lipsa anexării dovezii
(înscrisuri în exemplare insuficiente, lipsa certificării, lipsa interogatoriului scris
etc);
 neindicarea temeiului de drept (art. 22 alin. 4) – judecătorul dă/recalifică temeiul
de drept;
 alte condiții.
3. Condiții extrinseci
 Timbraj – art. 197
 Reprezentare judiciară a părților în caz de coparticipare procesuală– art. 200 alin.
2 teza a II-a, art. 202
 Numărul de exemplare

Decizia Civila nr. 401 din 14 februarie 2008 a Curtii de Apel Cluj, BJ Curtii de Apel Cluj pag. 586 si următoarele.
18

Decizia nr.7 a ÎCCJ în dosarul nr. 4/2014 (RIL).

NB! Procedura regularizării este o procedură specifică fazei scrise (când nu avem încă
pârât în cauză) - de aceea această procedură este incompatibilă cu modificarea cererii de
chemare în judecată, care presupune déjà un proces încecput (avem pârât), iar procedura
nu mai este una scrisă.

NB! În procedura regularizării judecătorul verifică toate condițiile intrinseci (atât cele
esențiale, cât și cele neesențiale – mai puțin calificarea juridică, pe care judecătorul poate
să o dea sau să o recalifice) și extrinseci (mai puțin pentru ipoteza reprezentantului comun,
unde avem un alt remediu) și poate anula cererea pentru lipsa oricărui element. Deoarece
numai cererea de chemare în judecată este supusă regularizării, pentru restul cererilor,
lipsa elementelor esențiala va duce la nulitatea absolută și expresă numai pentru condițiile
intrinseci esențiale și pentru condițiile extrinsei (pentru restul condițiilor intrinseci
neesențiale fiind necesară dovedirea unei vătămări).

Procedura:
1. Comunicarea lipsurilor în scris: printr-o adresă către reclamant.

2. Indicarea termenului de suplinire și a sancțiunii: reclamantul are la dispoziție 10 zile să

suplinească lipsurile (mai puțin numirea unui reprezentant coomun, situație pentru care
există un alt remediu procesual).

3. Judecată are loc în camera de consiliu, dar textul de lege nu spune dacă reclamantul va fi
citat sau nu. Dacă apreciem faptul că procedura în acest stadiu este una necontencioasă,
conform regulilor din această materie, citarea este lăsată la aprecierea instanței. Pe de altă
parte, s-a afirmat și faptul că reclamantul nu se citează deoarece în procedura reexaminării
textul de lege menționează expres că reclamantul se citează, lipsa unei mențiuni
corespunzătoare pentru procedura regularizării echivalează cu voința legiuitorului de a nu
se dispune citarea (raționamentul per a contrario). A.C: Conform Legii nr. 138/2014,
verificarea competenței în acest stadiu are loc fără citarea reclamantului, motiv pentru care
el nu ar trebui citat nici ulterior punerii în vedere a complinirii lipsurilor.

4. Sancțiunea în caz de neconformare: nulitatea. În materie de regularizare sunt aplicabile

dispozițiile art. 177 alin. 3: în caz de complinire a lipsurilor după împlinirea termenului, dar
înainte de pronunțarea instanței, cererea de chemare în judecată nu mai este anulată. Există
și o opinie minoritară care susține că cererea de chemare în judecată este oricum anulată
dacă lipsurile nu au fost suplinite în termen, chiar dacă la momentul la care instanța s-a
pronunțat, partea a remediat toate lipsurile inițiale.

5. Cererea de reexaminare:
» desemnarea completului: alt complet al instanței respective, desemnat prin
repartizare aleatorie (reexaminarea este o cale specială de atac de retractare).
În căile de atac de retractare nu se pune problema unor aprecieri relative,
ci mai degrabă instanța care judecă în calea de atac observă numite greșeli
care au trecut neobservate – nu se poate cenzura opinia exprimată anterior
de instanță;
» termen: în termen de 15 zile de la data comunicării încheierii;
» ce anume se verifică: complinirea sau nu a lipsurilor sau cenzurarea modalitatea
prin care judecătorul a stabilit care sunt lipsurilor;
 » dispoziții speciale în caz de formulare a unei cereri de reexaminare a taxei
judiciare de timbru – nu se contestă taxa de timbru ci existența sau inexistența la
dosarul cauzei. NB! Pentru contestarea modului în care a fost stabilită taxa
judiciară de timbru există o altă procedură de reexaminare pevăzută de
legea specială19. Chiar dacă procedura de reexamniare prevăzută de legea
specială durează mai mult de 10 zile, reclamantul trebuie să suplinească restul
lipsurilor în termen (mai puțin plata taxei de timbru). Procedura de reexaminare a
taxei de timbru judiciar continuă chiar dacă cererea de chemare în judecată a fost
anulată pentru alte lipsuri. Se va pronunța o soluție care este definitivă și care
poate fi folosită într-un eventual alt proces (are autoritate de lucru judecat).
» judecată în camera de consiliu, cu citarea reclamantului;
» soluții posibile: de admitere, de respingere, de admitere în parte;
» actul prin care se pronunță instanța: încheiere definitivă.

NB! În legea de punere în aplicare, spune că dacă prin lege nu se prevede altfel, dispozițiile
privind verificarea și regularizarea cererii de chemare în judecată nu se aplică în cazul
incidentelor procedurale, cererilor incidentale și nici în procedurile speciale care nu sunt
compatibile cu aceste dispoziții (art. 121 din LPA).

Efectele introducerii cererii:

1. Investește instanța – principiul disponibilității; excepții: capetele de cerere obligatorii
(dar și în acest caz, instanța a fost anterior sesizată);
2. Determină cadrul procesual (părți, obiect) – principiul disponibilității;
3. Determină instanța (competența materială, competența teritorială alternativă art. 116, art.
127);
4. Dreptul devine unul litigios – importanță în materie de incapacități;
5. Cererea odată introdusă, poate fi continuată de moștenitori, chiar în cazul unor acțiuni
personale (stabilirea filiației față de mamă, a paternității, divorțul din culpa exclusivă a
pârâtului);
19
OUG nr. 80/2013.
Art. 33. Vizează cererea de acordare a ajutorului public judiciar. (1) Taxele judiciare de timbru se plătesc
anticipat, cu excepţiile prevăzute de lege. (2) Dacă cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient
timbrată, reclamantului i se pune în vedere, în condiţiile art. 200 alin. 2 teza I din Codul de Procedură Civilă,
obligaţia de a timbra cererea în cuantumul stabilit de instanţă şi de a transmite instanţei dovada achitării taxei
judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării instanţei. Prin aceeaşi comunicare
instanţa îi pune în vedere reclamantului posibilitatea de a formula, în condiţiile legii, cerere de acordare a
facilităţilor la plata taxei judiciare de timbru, în termen de 5 zile de la primirea comunicării. Dispoziţiile art. 200
alin. 2 teza I din Codul de Procedură Civilă rămân aplicabile în ceea ce priveşte complinirea celorlalte lipsuri ale
cererii de chemare în judecată. Instanţa însă nu va proceda la comunicarea cererii de chemare în judecată în
condiţiile art. 201 alin. 1 din Codul de Procedură Civilă, decât după soluţionarea cererii de acordare a
facilităţilor la plata taxei judiciare de timbru.

Art. 39. Vizează formularea unei cereri de reexaminare a modului de stabilire a taxei judiciare de timbru. (1)
Împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, reclamantul poate face cerere de reexaminare, la aceeaşi
instanţă, în termen de 3 zile de la data comunicării taxei datorate. Cererea de reexaminare este scutită de la plata
taxei judiciare de timbru. (2) Cererea se soluţionează în camera de consiliu de un alt complet, fără citarea părţilor,
prin încheiere definitivă. Dispoziţiile art. 200 alin. 2 teza I din Codul de Procedură Civilă rămân aplicabile în ceea
ce priveşte complinirea celorlalte lipsuri ale cererii de chemare în judecată. Instanţa va proceda la comunicarea
cererii de chemare în judecată, în condiţiile art. 201 alin. 1 din Codul de Procedură Civilă, numai după
soluţionarea cererii de reexaminare. (3) În cazul admiterii integrale sau parţiale a cererii de reexaminare, instanţa
va dispune restituirea taxei de timbru total ori, după caz, proporţional cu reducerea sumei contestate. (4) În cazul
taxelor datorate pentru cereri adresate Ministerului Justiţiei şi Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, soluţionarea cererii de reexaminare este de competenţa Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.
 6. Pârâtul este pus în întârziere (posesor de rea credință, deci datorează fructele, riscul
pieirii fortuite a bunului, dobânzi în cazul sumelor de bani);
7. Întrerupe cursul prescripției extinctive; Prescripţia nu este întreruptă dacă cel care a făcut
cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenţie în procedura insolvenţei
sau a urmăririi silite a renunţat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a
perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în
termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas
definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia este considerată întreruptă prin
cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiţia însă ca
noua cerere să fie admisă.

Modificarea cererii de chemare în judecată. Sediul materiei: art. 204, art. 30 alin. 5.
Reclamantul poate să-şi modifice cererea şi să propună noi dovezi (dovezile se referă la cererea
modificată), sub sancţiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat
(nu primul termen de judecată). În acest caz, instanţa dispune amânarea pricinii şi comunicarea
cererii modificate pârâtului, în vederea formulării întâmpinării, care, sub sancţiunea decăderii, va
fi depusă cu cel puţin 10 zile înaintea termenului fixat (A.C. judecătorul ar trebuie să
stabilească următorul termen de judecată în așa fel încât pârâtul să aibă 25 de zile pentru
formularea întâmpinării), urmând a fi cercetată de reclamant la dosarul cauzei – procedura
întâmpinării nu este identică cu cea din etapa scrisă (etapa scrisă s-a finalizat), nu mai există
răspuns la întâmpinare. Cu toate acestea, nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de
şedinţă declaraţiile verbale făcute în instanţă când (cele de mai jos, nu sunt considerate
modificări de cerere):

1. se îndreaptă greşelile materiale din cuprinsul cererii – în materie de competență: dacă

procesul nu este încă la primul termen de judecată, se poate invoca excepția de
necompetență, dacă procesul a trecut de primul termen de judecată, competența rămâne
câștigată;
2. reclamantul măreşte sau micşorează cuantumul obiectului cererii – în materie de
competență instanța ar trebuie să analizeze dacă reclamantul urmărește sau nu alegerea
competenței;
3. se solicită contravaloarea obiectului cererii, pierdut sau pierit în cursul procesului;
4. se înlocuieşte o cerere în constatare printr-o cerere în realizarea dreptului sau invers,
atunci când cererea în constatare este admisibilă.

Modificarea cererii de chemare în judecată peste termenul prevăzut poate avea loc numai cu
acordul expres al tuturor părţilor.

NB! Natura juridică a termenului prevăzut de art. 204 alin. 1 și 3 – termenul este unul de
decădere semi-imperativ: instanța poate invoca din oficiu decăderea, însă ea poate fi
înlăturată prin acordul expres al părților (nu este necesar și acordul intervenientui accesoriu,
deoarece poziția lui este subordonată părții în favoare căreia intervine)

Modificarea cererii de chemare în judecată este o cerere adițională – reclamantul fie

modifică un capăt de cerere, fie adaugă un capăt de cerere nou. A.C: deși textul nu spune nimic,
modificarea cererii de chemare în judecată nu trebuie să fie radical diferită, ci trebuie să aibă
legătură cu cererea inițială. Dacă cererea este radical diferită și partea urmărește evitarea
regulilor de competență, se pot aplica dispozițiile de la abuzul de drept (aplicarea unei amenzi),
sau, instanța poate recalifica cererea ca nefiind una modificatoare și atunci instanța va rămâne
investită pe prima cerere de chemare în judecată.

PÂRÂTUL

Întâmpinarea
Definiție. Întâmpinarea (art. 205) este actul prin care pâtâtul se apără și prin intermediul căreia el
invocă excepții procesuale și apărări de fond. Mai sunt și alți participanți în proces care pot
uza de excepțiile procesuale și apărările de fond puse la dispoziție de legiuitor. A se revedea
dispozițiile art. 29 care definesc acțiunea civilă ca fiind un ansamblu de mijloace procesuale
prevăzute de lege fie pentru protecția dreptului subiectiv, fie pentru apărarea părților în
proces. Practic, întâmpinarea este unul din mijloacele procesuale prevăzute de lege prin
intermediul căreia pârâtul se apără în fapt (recunoaște sau cotestă starea de fapt propusă de
reclamant) și în drept (recunoaște sau contestă calificarea dată de reclamant cererii) față de
cererea de chemare în judecată.

Părțile trebuie să își facă cunoscute reciproc și în timp util, direct (prin avocat, consilier juridic)
sau prin intermediul instanței, după caz, motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază
pretențiile (în cazul reclamantului) și apărările (în cazul pârâtului), precum și mijloacele de probă
(art. 14 alin. 2). Practic întâmpinarea este o aplicație a principiului contradictorialității.

Conținutul întâmpinării:
a) Numele şi prenumele, codul numeric personal, domiciliul sau reşedinţa pârâtului ori,
pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul; Codul unic de înregistrare sau codul de
identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerţului ori de înscriere
în registrul persoanelor juridice şi contul bancar vor fi indicate doar dacă
reclamantul nu le-a menţionat în cererea de chemare în judecată. Dispoziţiile art. 148
alin. 1 teza a II-a sunt aplicabile în mod corespunzător (mijloacele alternative de
comunicare: mail, fax, telefon). Dacă pârâtul locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul
ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul (prin
scrisoare recomandată cu confirmare de primire reclamantul este anunțat cu privire la
necesitatea de a-și alege domiciliul procesual în România, iar dacă nu face acest lucru, el
va fi citat la adresa din străinătate, dar dovada îndeplinirii procedurii de citare nu se mai
face cu actul de confirmare de primire, ci cu recipisa de depunere a scrisorii la poștă. Dacă
reclamantul nu își alege domiciliul în România, cererea de chemare în judecată va fi
anulată)20.

NB! Lipsa numelui pârâtului din cererea de chemare în judecată va atrage nulitatea
cererii în procedura regularizării, dar la fel se va întâmpla și cu restul mențiunilor,
chiar dacă legea nu sancționează cu nulitatea expresă lipsa lor. A.C: am putea spune că
în cazul cererii de chemare în judecată lipsa oricărei mențiuni este sancționată cu

20
Dispozițiile Codului de Procedură Civilă se vor apilica numai în situația în care normele de drept internațional
privat nu prevăd altfel sau dacă nu există tratate/acorduri/regulamente care stabilesc o altă modalitate de citare.
 nulitatea expresă deoarece judecătorul în procedura regularizării nu va verifica existenața
sau inexistența unei vătămări, ci va anula cererea doar constatând lipsa
mențiunii/mențiunilor corespunzătoare. În cazul altor cereri, care nu sunt supuse
procedurii regularizării, rămâne valabilă clasificarea clasică dintre nulități exprese și
nulități virtuale, cu toate consecințele ce decurg din ea.

b) excepţiile procesuale pe care pârâtul le invocă faţă de cererea reclamantului – de exemplu,

excepția de necompetență teritorială sau materială, neîndeplinirea procedurii prealabile,
excepția prescripției extinctivă. NB! Timbrajul poate fi invocate oricând;

c) răspunsul la toate pretenţiile şi motivele de fapt şi de drept ale cererii – întâmpinarea este
actul de procedură prin intermediul căruia pârâtul se apără în fapt și în drept împotriva
pretențiilor reclamantului. De exemplu, pârâtul poate invoca excepția de neexecutare a
contractului;

d) dovezile cu care se apără împotriva fiecărui capăt din cerere, dispoziţiile art. 194 lit. e)
fiind aplicabile în mod corespunzător (înscrisurile trebuie depuse în copie certificată cu
originalul, în numărul de exemplare corespunzător pentru comunicare și un exemplar
pentru instanță, înscrisurile trebuie traduse sau transcrise, probele pe care le solicită pârâtul
trebuie menționate cu elementele corelative lor: adresa, numele martorilor, interogatoriul
etc.). Pornind de la aceste constatări, se poate observa că uneori, întâmpinarea poate fi
privită în oglindă cu cererea de chemare în judecată:
 întâmpinarea nu are un obiect (pârâtul nu pretinde nimic prin intermediul ei), dar
cuprinde excepții;
 cererea de chemare în judecată cuprinde motive de fapt și de drept, iar întâmpinarea
cuprinde excepții și apărări;
 cererea de chemare în judecată cuprinde probele pe baza cărora reclamantul își
motivează pretenția, iar întâmpinarea cuprinde probele pe care pârâtul își
fundamentează excepțiile și apărările;

e) semnătura.

NB! Lipsa oricăror elemente va atrage nulitatea întâmpinării. Nulitatea este una virtuală,
în consecință partea trebuie să dovedească o vătămare (inclusive prin aplicarea
prezumțiilor).

Procedura
Regula este că întâmpinarea este obligatore (art. 208 alin. 1). Excepțiile de la această regulă sunt
prevăzute expres de lege: există o serie de procedure speciale unde se menționează în mod
expres că întâmpinarea nu este obligatorie: de exemplu, în procedura ordonanței președințiale,
în provedura evacuării din imobilele preluate abuziv, în procedura asigurării de dovezi.

Depunerea întâmpinării:
• Întâmpinarea trebuie depusă de pârât la dosarul cauzei în termen de 25 de zile de la
comunicarea cererii de chemare în judecată (art. 201 alin. 1), dacă legea nu prevede altfel
(de exemplu, în apel termenul este de 15 zile, iar în recurs termenul este de 30 de zile).
 • Simplul fapt că pârâtul nu depune întâmpinare nu înseamnă că el recunoaște
pretențiile reclamantului (sistemul nostru judiciar nu cunoște judecata în lipsă – dacă
pârâtul nu se apără, nu se prezumă o recunoaștere și nu se poate pronunța o hotărâre
judecătorească pe acest temei; excepție: în procedura ordonanței de plată se prevede că
pârâtul trebuie să depună întâmpinare în termen de 3 zile, iar lipsa ei de la dosar poate fi
apreciată de instanță ca o recunoaștere a pretențiilor reclamantului – aprecierea instanței,
eventual prin coroborarea cu alte probe).

• Dacă nu se depune întâmpinarea în cazul în care ea este obligatorie, pârâtul decade

din dreptul de a mai invoca excepții relative (excepția necompetenței teritoriale
alternative, excepția lipsei procedurii prealabile, excepția prescripției extinctive) și de a
mai propune probe (art. 208 alin. 2). Dacă întâmpinarea nu este obligatorie, pârâtul
poate invoca aceste excepții și poate propune probe până la primul termen de judecată cu
procedura completă.

• Regula este că întâmpinarea se comunică (după comunicarea întâmpinării, reclamantul

mai poate să formuleze răspuns la întâmpinare). Excepțiile sunt expres prevăzute de lege
(de exemplu, întâmpinarea nu se comunică în căile de atac de retractre, dar
întâmpinarea trebuie depusă la dosar înainte cu 5 zile de termenul de judecată – termen
de regresiune – iar cealaltă parte poate lua cunoștință de ea de la dosarul cauzei: art.
508 alin. 2, art. 513 alin. 2).

Răspunsul la întâmpinare: art. 201 alin. 2 nu menționează nimic despre conținutul răspunsului
la întâmpinare, dar el trebuie să cuprindă: apărările reclamantului cu privire la cele afirmate de
pârât în întâmpinare, eventualele excepții pe care le poate invoca, și probe noi raportat la
întâmpinare – contraprobe (nu probe pe care ai uitat să le menționeze în cererea de
chemare în judecată). La finalul acestei etape cadrul procesului este fixat, este cunoscut
obiectul și poziția ambelor părți, precum și probele ce urmează a fi administrate (judecătorul are
toate intrumentele necesare pentru a putea estima durata procedurii). Dacă reclamantul nu
depune răspuns la întâmpinare sau depunde răspunsul la întâmpinare peste termenul de 10 zile,
el decade din dreptul de a mai propune contra-probe la cele afirmate în întâmpinare.

Fixarea primului termen de judecată:

1. Cererea de chemare de chemare în judecată este depusă la dosar;
2. Are loc procedura regularizării, dacă este cazul ;
3. Cererea de chemare în judecată este comunicată pârâtului;
4. Pârâtul are termen de 25 de zile să depună întâmpinarea;
5. Întâmpinarea se comunică reclamantului (fiind un act de procedură al părții efectuat în
cursul procesului pendent, dacă toate părțile sunt reprezentate de avocat sau consilier
juridic, ele pot face aceste comunicări între ele. În acest caz este în favoarea
reclamantului să depună la dosar dovada faptului că a comunicat el întâmpinarea
reprezentantului reclamantului;
6. Reclamantul are termen de 10 zile să formuleze răspuns la întâmpinare – răspunsul la
întâmpinare se studiază de către pârât la dosar.
7. În termen de 3 zile de la depunerea răspunsului la întâmpinare, judecătorul fixează prin
rezoluție primul termen de judecată (care va fi de cel mult 60 de zile de la data
rezoluției – acest termen poate fi prelungit sau scurtat de instanță în funcție de
circumstanțele cauzei: de exemplu, termenul poate fi prelungit dacă una dintre părți are
 domiciliul în străinătate, iar termenul poate fi scurtat dacă împrejurările cauzei impun
urgență în soluționare). Nerespectarea termenului de 60 de zile: partea poate face
contestație privind tergiversarea procesului. Dacă pârâtul nu depune întâmpinare sau
reclamantul nu depunde răspuns la întâmpinare, termenul de 3 de zile se calculează de la
trecerea celor 25 de zile, respective 10 zile.

Excepțiile procesuale

Precizări terminologice:

1. apărare în sens larg: totalitatea mijloacelor de apărare ale pârâtului (intimatului,

chematului în garanție etc.) și nu numai (ci și ale altor participanți: reclamant,
intervenient principal etc.), dar care, în anumite condiții, pot fi invocate și de procuror și
instanță din oficiu, pentru a obține respingerea cererii de chemare în judecată (a căii de
atac, a cererii de chemare în garanție etc.) sau pentru a întârzia soluționarea ei. Apărările
în sens larg înclud apărările de fond și cele de procedură (art. 31)
2. apărări de fond (apărare în sens restrâns): mijlocul prin care, pârâtul (de regulă), invocă
obiecțiuni împotriva fondului pretenției (apărările de fond sunt fundamentate pe normele
de drept substanțial sau pe starea de fapt, tinzând la respingerea cererii de chemare în
judecată (se fundamentează pe dispozițiile dreptului material; De exemplu, excepția de
neexecutare a contractului, excepția de nulitate a titlului invocat de reclamant, excepția
privind caracterul subsidiar al acțiunii în îmbogățire fără justă cauză - art. 1348 din
Codul Civi; De regulă apărările de fond sunt invocate de părți (pârât), dar există și apărări
de fond care pot fi invocate de instanță din oficiu sau de procuror (de exemplu, nulitatea
absolută.
3. excepții procesuale: sunt tot mijloace de apărare, dar care se fundamentează pe
dispozițiile de drept procesual civil. Excepțiile procesuale se subclasifică în excepții de
fond (care vizează condițiile de exercitare ale acțiunii civile) și excepții de procedură.

Excepțiile procesuale.

Definiție: Excepția procesuală este un mijloc procesual de apărare (face parte din acțiunea
civilă) și presupune un proces în curs (art. 245). Excepția poate fi invocată de partea interesată:
reclamant, pârât, intimatul, intervenienți voluntar sau forțat, instanța din oficiu, procurorul
(atunci când vorbim de excepții absolute).

Caracteristici:
 excepțiile de procedură nu aduc atingere fondului dreptului (deosebirie față de apărările
de fond care presupun discutarea fondului);
 prin excepțiile de procedură se invocă lipsuri referitoare la dreptul la acțiune (acestea
sunt excepțiile de fond) și neregularități procedurale (excepții de procedură) privitoare
la: competența instanței, compunerea completului sau constituirea instanței ori
procedura de judecată (lipsa procedurii de citare, nedepunerea întâmpinării în termenul
prevăzut de lege, nulitatea întâmpinării pentru că nu este semnată de pârât etc.)

Efectele excepțiilor de procedură

 amânarea judecății – lipsa procedurii de citare;
 declinarea competenței – dacă instanța nu este competentă să judece cauza;
  refacerea unor acte – nulitatea expertizei duce la refacerea ei;
 anularea – anularea unor probe administrate când era lipsă de procedură, respingerea –
partea nu are calitatea procesuală activă de a formula cererea de chemare în judecată,
perimarea cererii – sancțiune specifică;

Clasificarea excepțiilor procesuale

a) După obiect (importanță în ordinea de soluționare a excepțiilor: art. 248 alin. 1 – de
exemplu se invăcă și lipsa competenței și viciul de procedură, prima dată se soluționează
viciul de procedură, pentru respectarea principiului contradictorialității și a dreptului la
apărare. Prima dată este soluționată excepția de procedură și apoi cea de fond).

o excepții de fond: se referă la lipsurile referitoare la dreptul la acțiune (condițiile de

exercitare a acțiunii civile):
1. generale (art. 32): capacitate (de folosință, de exercițiu), calitate procesuală,
interes (prematuritate?), pretenție;
2. speciale: lipsa procedurii prealabile, prescripția dreptului material la acțiune –
NB! Excepția prescripției dreptului material la acțiuni, deși își găsește
reglementarea în normele de drept substanțial, ea este considerată o
excepție de fond, autoritatea de lucru judecat, caracterul subsidiar al acțiunii
în constatare, inadmisibilitatea căii de atac – acestea sunt îngrădiri ale altor
mijloace procesuale ce constitue acțiunea civilă (formularea aparține
profesorului Boroi).

o excepții de procedură: neregularități privind:

1. competența instanței;
2. compunerea și constituirea instanței;
3. procedura de judecată (neregulata citare, lipsa calității de reprezentant,
litispendența, conexitatea, tardivitatea etc.);

b) După efect (ce se urmărește prin invocarea lor).

o dilatorii: duc la amânarea judecății (lipsa procedurii de citare, necompetența etc.);

o peremptorii: respingerea cererii (prescripția, autoritatea de lucru judecat etc.),
anularea ei (excepția de netimbrare sau de insuficientă timbrare, nulitatea recursului
pentru nemotivare, lipsa capacității de folosință etc.) sau stingerea procesului
(perimarea);
o dilatorii sau peremptorii: excepția de necompentență. Distincții: dacă vorbim
despre competența generală (organ fără activitate jurisdicțională) a instanțelor sau
despre competența internațională, excepția va fi una peremptorie (duce la respingerea
acțiunii), dacă instanța își va declina competența, excepția va fi una dilatorie (duce la
amânarea procesului).
o care pot începe prin a fi dilatorii și se termină prin a fi peremptorii: lipsa
semnăturii, lipsa calității de reprezentant, neregulata timbrare etc – de regulă pentru
aceste vicii partea are un dispune de un termen legal sau judecătoresc în care poate să
suplinească lipsurile, dacă nu o face, excepția devine una peremptorie.

c) După caracterul normelor încălcate (art. 246, 247). Importanță în ceea ce privește
regimul juridic: cine le poate invoca și în ce stare a procesului.
 o absolute: se invocă încălcarea unor norme de ordine publică, de către oricare dintre
părți, instanța din oficiu sau procurorul, în orice stare a pricinii, dacă legea nu
prevede altfel (de exemplu, autoritatea de lucru judecat poate fi invocată în orice
satre a pricinii, inclusiv în recurs și cu încălcarea regulii non omisso medio,
necompetența internațională poate și să fie invocată inclusiv în recurs). Legea
prevede altfel: de exemplu, necompetența materială poate fi invocată cel târziu la
primul termen de judecată cu procedură completă, în fața primei instanțe. (art. 246
alin. 1);
o relative: norme care ocrotesc cu precădere interesele părților, pot fi invocate numai
de partea ocrotită de norma procesuală încălcată, in limine litis: fie de îndată, fie la
primul termen de judecată cu procedură completă cu partea, înainte de dezbaterea
fondului procesului (art. 246 alin. 2);
o mixte: neregulata citare, lipsa capacității de exercițiu. Neregulata citare: dacă la
termenul de judecată este lipsă de procedură cu reclamantul, acest viciu poate fi
invocat în acel moment de instanță și pârât. Dacă trece acest termen și acțiunea
reclamantului se admite, pârâtul nu mai poate invoca lipsa citării reclamantului – doar
reclamantul mai poate aduce în discuție neregulata citare.

Procedura de soluționare
Condiții de invocare.
 Cine poate invoca excepțiile de procedură:
1. instanța (art. 245, art. 247 alin. 1): doar excepțiile absolute (NB! Instanța nu
poate atrage atenția părții asupra posibilității de a invoca excepțiile relative -
art. 22);
2. procurorul (mențiunile de mai sus sunt aplicabile);
3. părțile: termen imperativ, sancțiunea este decăderea (art. 247 alin. 2)
• reclamantul poate invoca și el excepții – litispendența, lipsa procedurii de
citare, conexitatea etc.;
• pârâtul;
• intervenienții voluntar și forțat,

 În ce stare a pricinii pot fi invocate excepțiile (art. 488 alin. 2 – regula non omisso medio,
art. 432 – excepția autorității de lucru judecat). Art. 247 (invocarea excepțiilor)
comparație cu art. 178 (invocarea nulității actelor de procedură): în cazul nulității actului
de procedură, textul de lege menționează expres aceasta trebuie invocată fie de îndată,
fie la termenul imediat următor cu procedură completă (?), în cazul excepțiilor, ele
trebuie invocate cel târziu la termenul următor cu procedura completă (chiar dacă
partea este prezentă la termen, ea poate să nu invoce excepția deoarece are
posibilitatea de a face acest lucru la următorul termen). NB! Dacă prin excepția
relativă se invocă o nulitate relativă, ea trebuie să respecte dispozițiile art. 178
(trebuie invocată de îndată, dacă este posibil) – nu aplicăm analogia, deoarece
analogia devine aplicabilă în lipsă de reglementare (în cazul nostru există
reglementare: art. 247). O altă diferență a invocării excepțiilor este că ele nu trebuie
invocate deodată sub sancțiunea decăderii, ci sub sancțiunea răspunderii pentru
pagubele pricinuite celeilalte părți (pe tărmâmul abuzului de drept – art. 189).
Sancțiune pentru invocarea cu depășirea termenului: decăderea (cu posibilitatea de
repunere în termen).
 NB! Decăderea se invocă tot printr-o excepție: decăderea din dreptul de a invoca o
excepție relativă poate fi invocată de cealaltă parte, dar și de instanță (ține de
respectarea termenului optim și previzibil). Tardivitatea este o excepție absolută –
poate fi invocată de orice parte, inclusiv de instanță din oficiu.

Instanța se pronunță asupra excepției (art. 248 alin. 3) în momentul în care ea este
invocată. Dacă judecătorul nu are toate probele necesare la dosar sau are nevoie de
gândire, judecătorul ar putea da un termen scurt de judecată (pentru a nu se pierde
termenul în cunoștință) sau va amâna judecata (instanța se va pronunța la termenul
următor, dar va cita părțile), amânarea pronunțării pe o excepție (de exemplu, se invocă
lipsa calității procesuale active, instanța lasă cauza în pronunțare pe excepție, iar dacă o
respinge nu mai funcționează termenul în cunoștință și părțile trebuie să fie din nou
citate) - ?. Dacă părțile au pus concluzii pe excepție, și se amână soluționarea excepției
pentru termenul următor, iar între timp se modifică completul de judecată - părțile trebuie
să pună din nou concluzii în fața noului complet (chiar dacă textul vorbește numai despre
concluziile pe fond, el se aplică și pentru excepții).

Apărările de fond pe de altă parte trebuie soluționate atunci când se discută fondul
cauzei deoarece este foarte greu de soluționat o apărare de fond fără a se antama
fondul (pur teoretic, apărările de fond s-ar putea soluționa mai repede dacă partea pune
concluzii fără a discuta fondul și instanța vrea să respingă cererea).

 Abuzul de drept (art. 247 alin. 3), comparație cu dispozițiile art. 178 alin. 5

Judecata
 Pot sau nu pot fi unite cu fondul?
• regula (art. 248 alin. 1): instanța se pronunță mai întâi asupra excepțiilor de
procedură sau a celor de fond care fac inutilă administrarea de probe sau
cercetarea procesului. Dacă pentru soluționarea excepției sunt necesare probe care
nu coincid deloc cu cele folosite pentru soluționarea fondului – excepția se va
soluționa anterior soluționării fondului.
• excepția (art. 248 alin. 4): excepțiile pot fi unite fie cu administrarea probelor,
fie cu fondul, dacă este necesară administrarea acelorași dovezi (nu se pune
problema pentru toate categoriile de excepții, fiind excluse: excepția de
necompetență, lipsa procedurii de citare, lipsa îndeplinirii procedurii prealabile).
Excepțiile sunt unite cu administrarea probelor atunci când probele pentru
soluționarea excepțiilor și cele pentru soluționarea fondului coincid până la un
punct (dar pentru soluționarea fondului mai sunt de administrat probe). Excepțiile
sunt unite cu fondul atunci când probele pentru soluționarea excepției și cele
pentru soluționarea fondului sunt identice.

 Ordinea de soluționare. Criterii:

• după caracterul excepțiilor (art. 248 alin. 1): regula este că se soluționează mai
întâi excepțiile de procedură, apoi cele de fond care fac inutilă administrarea de
probe sau cercetarea în fond (de exemplu, excepția lipsei calității de reprezentant,
excepția lipsei calității procesuale active). Excepții: excepția lipsei procedurii
prealabile și conexitatea.
 • după efectele pe care le produc (248 alin. 2): dacă avem mai multe excepții de
procedură sau mai multe excepții de fond, ele se vor soluționa în funcție de
efectele pe care le produc (acest criteriu a fost introdus prima dată pe cale
doctrinară și se referă la situația în care o excepție face inutilă soluționarea alteia).
De exemplu, se introduce un recurs peste termen (excepția tradivității), nemotivat
și inadmisibil (pentru că hotărârea nu are recurs): respingem pe inadmisibilitate.
• Exemple:
- lipsa calității procesuale active (excepție de fond) și lipsa calității de
reprezentant (excepție de procedură): trebuie să stabilim prima dată cine va
pune concluzii pe excepția de fond.
- lipsa procedurii prealabile (excepție de fond - ține de condițiile de exercitare
ale acțiunii civile) și conexitatea (excepție de procedură): soluționăm prima
dată excepția de fond pentru ca ea poate face inutilă soluționarea excepției
de procedură.
- excepția pârâtului fictiv (excepție de fond) și excepția necompetenței
teritoriale (excepție de procedură): soluționăm prima dată excepția de fond.
- excepția necompetenței material și excepția lipsei îndeplinirii procedurii de
citare: prima dată se soluționează excepția procedurii de citare.
- autoritatea de lucru judecat și excepția prescripției extinctive: prima dată se
soluționează autoritatea de lucru judecat.
- lipsa calității de reprezentant și excepția de necompetență: prima dată se
soluționează lipsa calității de reprezentant.

 Rezumat:
o lipsa procedurii de citare (principiul contradictorialității și al dreptului la apărare:
instanța trebuie să pună în discuția părților orice excepție;
o lipsa calității de reprezentant/ lipsa capacității procesuale de exercițiu (principiul
contradictorialității și al dreptului la apărare): dacă se invocă ambele excepții, ele
sunt indisolubil legate între ele;
o constituirea completului (participarea procurorului, participarea asistenților
judiciari); compunerea instanței nu se soluționează pe cale de excepție, ci prin
abținere și recuzare (excepție de recuzare am avea dacă judecătorul față de care s-
a admis recuzarea intră totuși în compunerea completului – situația este absurdă și
nu a fost întâlnită în practică);
o necompetența;
o timbrajul – dacă nu a fost stabilit în procedura regularizării (de exemplu în cazul
necompetenței ivite între secțiile/completele specializate: timbrajul trebuie stabilit
de instanța competentă). Dacă timbrajul este stabilit în procedura regularizării, el
premerge soluționării excepției de necompetență.

Actul de procedură prin care instanța se pronunță asupra excepției: încheiere

premergătoare, dacă le respinge (art. 248 alin. 5) sau hotărâre finală (art. 424 alin. 1): sentință
sau decizie. Unele motive care pot fi invocate pe cale de excepție, pot fi invocate și ca motive
pentru exercitarea căii de atac: de exemplu, excepția lipsei calității procesuale active a
reclamantului.

Cererea reconvențională
Definiție. Cererea reconvențională este tot un act al reclamantului, distinct de întâmpinare, prin
care pârâtul formulează pretenții derivând din același raport juridic sau strâns legat de
acesta (art. 209). Prin intermediul întâmpinării pârâtul nu poate decât să se apere în fapt și în
drept față de pretențiile reclamantului (atitudine defensivă). Cererea reconvențională este o
veritabilă cerere de chemare în judecată în care reclamant este pârâtul (reclamant reconvențional)
și pârât este reclamantul sau alți pârâți introduși în judecată prin această cerere (atitudine
ofensivă), care se formulează într-un proces deja început (cererea reconvențională nu este o
cerere prin care instanța este investită cu soluționarea unei cause). Pârâtul nu poate să formuleze
orice fel de pretenții, ci doar pretenții care au legătură cu cadrul procesual existent: fie derivă din
același raport juridic, fie sunt strâns legate de acesta (noțiunea de strânsă legătură este aceeași
cu cea definită la conexitate). NB! În materie de arbitraj, cererea reconvențională este
limitată doar la pretenții derivând din același raport juridic.

Condiții. Cererea reconvențională cuprinde toate elementele intrinseci cererii de chemare în

judecată (art. 194) și extrinseci – elementele esențiale/neesențiale, ea putând fi formulată chiar și
separat, prin declanșarea unui nou proces (apoi, eventual, se poate pune problema conexității).
Cererea reconvențională se formulează în etapa scrisă, odată cu depunerea întâmpinării
(excepție: dacă întâmpinarea nu este obligatorie, ea poate fi formulată până la primul termen de
judecată), dar nu este supusă procedurii regularizării (art. 121 din Legea 138/2014
menționează faptul că procedura regularizării nu se aplică cererilor incidentale, ori cererea
reconvențională este o cerere incidentală).

Formularea cererii reconvenționale. Cererea reconvențională nu este obligatorie, ci

facultativă – pârâtul are oricând posibilitatea de a-și formula pretenția pe cale separată. Pot exista
situații în care dacă pârâtul este decăzut din drepturi dacă nu formulează cerere reconvențională
– în astfel de situații am putea afirma că cererea reconvențională este obligatorie (de exemplu, în
cazul procedurii speciale a divorțului, dacă pârâtul urmărește desfacerea căsătoriei din vina
exclusivă a reclamantului, el trebuie să formuleze cerere reconvențională). În plus, pârâtul nu
este obligat să formuleze și întâmpinare – el poate formula doar cerere reconvențională în
termenul prevăzut de lege pentru depunere întâmpinării. Dacă pârâtul pierde termenul de
formulare al cererii reconvenționale, el mai are posibilitatea:
 de a formula o cerere separată și de a cere ulterior conexarea dosarelor (aceasta este
soluția ce mai bună);
 de a-și modifica cererea de chemare în judecată în baza și cu respectarea condițiilor de
la art. 204 (care este un text general) – dacă se formulează cerere reconvențională peste
termen și toate părțile și-au dat acordul, ea poate fi soluționată în cadrul aceluiași proces
(opinie A.C, preluată și de Boroi). Dacă nu avem acordul tuturor părților, deși cererea
este legal timbrată, ea se va respinge ca tradivă (nu se va disjunge, cum era în vechea
reglementare).
În ipoteza în care cauza este trimisă spre rejudecare, deși inițial doctrina admitea că poate fi
formulată cererea reconvențională, ulterior majoritatea au opinat în sensul că cererea
reconvențională este o cerere ce aparține fazei scrise, iar faza scrisă este incompatibilă cu
rejudecarea unei cauze – în concluzie, cererea reconvențională nu ar putea fi formulată în caz
de trimitere spre rejudecare. O singură situați de excepție ar pute fi totuși imaginată: ipoteza în
care pârâtul nu a fost niciodată citat. În apel avem un text care menționează expres că nu poate fi
modificat cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe, motiv pentru care cererea
reconvențională nu poate fi formulată în apel (art. 478 alin) – și de la această regulă avem unele
excepții (de exemplu, în materie de divorț, există o dispoziție expresă care permite formularea
unei cereri reconvenționale în apel).

NB! Întâmpinarea și cererea reconvențională pot fi formulate prin același act de

procedură.

Cererea reconvențională se comunică reclamantului și eventual pârâților întroduși, în ipoteza

extinderii din punct de vedere subiectiv a cadrul procesual (art. 209 alin. 5). Art. 201 se aplică în
mod corespunzător: dacă cererea reconvențională este formulată în etapa scrisă, reclamantul are
obligația de a formula întâmpinare la reconvențională în termen de 25 de zile; la aceasta pârâtul
poate formula răspuns la întâmpinare în 10 zile etc.

Dacă reclamantul și-a modificat cererea de chemare în judecată în condițiile art. 204, pârâtul
nu pierde dreptul de a formula o cerere reconvențională la cererea modificată, într-un
termen judecătoresc (încuviințat de instanță în acest scop) – chiar dacă pârâtul a mai
formulat o cerere reconvențională în etapa scrisă.

NB! Nu se poate formula reconvențională la reconvențională (reclamantului îi este interzis să

formuleze cerere reconvențională la cererea reconvențională a pârâtului pentru respectarea art. 6
– termenul optim și previzibil), dar cei introduși prin cererea reconvențională pot să
formuleze o cerere reconvențională la cererea reconvențională a pârâtului.

Dacă se invăcă nulitatea titlului de care se prevalează reclamantul ca și apărare de fond –

acțiunea acestuia va fi respinsă (apărările de fond nu se timbrează). Dacă se invocă
nulitatea titlului de care se prevalează reclamantul printr-o cerere reconvențională,
instanța nu numai că va repinge acțiunea reclamantului, ci se va pronunța pe pretenția
pârâtului desființând actul și punând părțile în situația anterioară (cererea
reconvențională se timbrează) – diferența de timbraj face mai oportună apelarea la
cererea reconvențională atunci când pârâtul urmărește și repunerea în situația anterioară.

O problematică legată de timbraj se ridică și în cazul acțiunii de partaj, unde taxa de

timbru este de 1/3 din masa partajabilă: dacă pârâtul solicită o altă modalitate de
partajare, practica este împărțită: unii spun că este vorba despre o pretenție, motiv pentru
care trebuie formulată cerere reconvențională fiind necesar timbrajul, alții apreciază că
este absurd să se timbreze din nou la aceeași valoare, motiv pentru care cerere se va
formula prin întâmpinare.

Judecata cererii reconvenționale: cererea reconvențională se judecă odată cu cererea principală

- dacă pâtâul o formulează înseamnă că el are interes de a se soluționa în cadrul unui proces
pendent (dacă nu ar fi avut acest interes, el avea posibilitatea de a formula aceeași cerere pe cale
separată). Fiind o cerere incidentală, formularea unei cereri reconvenționale duce la prorogarea
legală de competență. Dacă numai cererea principală este în stare de judecată (pentru cererea
reconvențională mai trebuie administrate probe), cererea reconvențională se poate judeca
separat - excepții: cazurile anume prevăzute de lege și acele cauze în cadrul cărora judecata
ambelor cereri se impune pentru soluționarea unitară a proceului. De asemenea, judecata cererii
reconvenționale poate fi suspendată până la soluționarea cererii principale. În toate cazurile
însă, competența instanței de judecată rămâne câștigată, la fel și competența completului
de judecată de a soluționa ambele cererii.
Dacă instanța apreciază că cererea reconvențională poate fi judecată pe cale separată, dar partea
are interes să fi soluționată în același timp cu cererea principală – pentru a evita plata unei taxe
de timbru, dacă pretenția pârâtului este compatibilă, aceasta se poate formula ca o apărare de
fond (ea nu mai poate fi respinsă, numai la final, după cercetarea fondului – dar deja pârâtul
obține administrarea probelor). Odată soluționată, apărarea de fond intră în puterea de lucru
judecat (iar la soluționarea cererii reconvenționale va fi luată în considerare soluția dată în
primul dosar).

Dacă instanța constată că cererea reconvențională nu are legătură cu cererea principală (nu
îndeplinește condițiile cerute de art. 209), există două potențiale soluții:
1. disjungerea cererii reconvenționale – soluția nu este menționată de textele de lege (art.
210), dar având în vedere că a fost plătită taxa de timbru, instanța ar putea judeca cererea
reconvențională separat după disjungere – deși soluțiile nu sunt identice cu cele pe care
pârâtul le-ar fi obținut dacă ar fi formulat pretenția pe cale separată: prorogrea de
competență, complet de judecată – cererea ar fi repartizată aleatoriu.
2. repingerea cererii ca inadmisibilă – opinia aparține și A.C.

Ipoteză: avem o acțiune principală și o cerere reconvențională, instanța apreciază motivul de

nulitate absolută invocat în reconvențională ca fiind nefondat, dar observă un alt motiv de
nulitate absolută care ar fi fondat. Instanța poate invoca apărări de fond (nu pretenții) de ordine
publică ce pot duce la respingerea acțiunii: pornind de la aceste considerente, se poate
concluziona faptul că simpla formulare a unei cereri reconvenționale nu duce la pierderea
calității de apărare de fond, instanța putând să o invoce atunci când ea este una absolută, de
ordine publică.

TERȚII

GENERALITĂȚI

Sensul noțiunii:
a) terții sunt subiecți de drept ce nu au vreo legătură cu procesul civil, fiind străini de acesta;
b) terți sunt și cei care, fără a intervenii în proces, au anumite obligații în legătură cu procesul:
terții care dețin un înscris ca mijloc de probă, sau un mijloc material de probă;
c) terții pot fi persoane care intervin voluntar sau sunt introduse forțat într-un proces deja
început (adică după înregistrarea cererii de chemare în judecată) – ei nu au fost inițial părți
în proces, dar au potențialitatea de a deveni părți (cu excepția introducerii forțate din
oficiu a unor terțe persoane în proces, restul intervențiilor sunt supuse unei proceduri
de admisibilitate în principiu).

Condiții de admisibilitate:
 existența unui proces în curs; NB! Dacă procesul este suspendat, nu pot fi formulate
cereri de intervenție (voluntare/ forțate) deoarece acest lucru ar presupune repunerea
cauzei pe rol.
  existența unei legături cu cererea principală (această condiție este valailă pentru toate
cererile incidentale), care să impună judecarea lor împreună (legătură caracterizată în
funcție de forma intervenției).
 să existe un interes în a se judeca într-un proces declanșat de alte persoane

Forme: intervenție volutară (principală și accesorie) și intervenție forțată (cererea de chemare în

judecată a altei persoane, cererea de chemare în garanție, introducerea forțată din oficiu a unor
terți în proces, arătarea titularului dreptului)

INTERVENȚIA VOLUNTARĂ

A. INTERVENȚIA PRINCIPALĂ

Definiţie: formă de intervenție voluntară în proces a unui terț, prin care acesta formulează
pretenții proprii față de părțile originare (reclamant, pârât), solicitând pentru sine, în tot sau în
parte, dreptul dedus judecății sau un drept strâns legat de acesta (art. 61-67).

Caracteristici, natură juridică

 este o cerere incidentală: atrage prorogarea competenței în sensul art. 123;
 formulată de un terț din proprie inițiativă;
 prin care acesta formulează o pretenție (nu o simplă apărare) în legătură cu cererea
principală (caracterizată prin aceea că solicită pentru sine obiectul procesului, în tot sau
în parte sau un drept strâns legat de acesta), pretenție ce putea fi formulată și pe cale
separată (cerere de intervenție voluntară este o veritabilă cerere de chemare în judecată,
dar intervenientul are interesul de a se judeca în procesul pendent). Pârâți în cadrul
acestei cereri sunt reclamantul și pârâtul inițiali.
 are independență procesuală față de cererea principală: dacă reclamantul ar renunța la
cererea de chemare în judecată sau ea ar fi respinsă ca urmare a admiterii unei excepții,
cererea de intervenție voluntară s-ar judeca în continuare.
 cererea de intervenție principal este unul din mijloacele procesuale care compun
acțiunea civilă (ea trebuie să îndeplinească condițiile de exercitare ale acțiunii civile).

Condiții
a) de fond
 generale: condițiile de exercitare a acțiunii civile (condiția interesului este expres
prevăzută de lege, deoarece ea este una specifică: cererea de intervenție principală trebuie
să aibă legătură cu procesul, iar intervenientul trebuie să justifice interesul de a i se
judeca cererea împreună cu cererea de chemare în judecată - art. 61 alin. 1).
 specială: legată de condiția formulării unei pretenții (dreptul dedus judecății sau unul
strâns legat de acesta - art. 61 alin. 2).
b) de formă: cererea de intervenție voluntară trebuie să îmbrace forma cererii de chemare
în judecată (art. 62 alin. 1): cererea trebuie să cuprindă elementele de la art. 194, trebuie
formulată în mai multe exemplare, atât pentru instanță cât și pentru comunicare etc.
Cererea de intervenție principală nu este supusă procedurii regularizării deoarece în
 cazul ei avem o procedură specială de încuviințare în principiu. În plus, legea de punere
în aplicare menționează expres că cererile incidentale nu sunt supuse procedurii
regularizării.

Termen de depunere:
1. În faţa primei instanţe:
1. înainte de închiderea dezbaterilor în fond: adică până la închiderea dezbaterilor
în fond (art. 62 alin. 2); dacă părțile nu au terminat de pus concluzii și instanța nu
a declarat închiderea dezbaterilor, cererea poate fi formulată;
2. amânare de pronunţare în faţa primei instanţe: dacă s-au pus concluzii, dar
instanța a amânat pronunțarea, cererea nu mai poate fi formulată; dacă
totuși o parte formulează cerere de intervenție principală, instanța nu va repune
cauza pe rol, iar ea nu va fi pusă în discuția contradictorie a părților – cererea este
considerată neavenită (art. 394 alin. 3);
3. repunere pe rol: da
2. În apel, cu învoirea celorlalte părţi (art. 62 alin. 3)
4. învoirea trebuie să fie expresă, nu este suficientă o simplă învoire tacită (art. 62
alin. 3);
5. intervenientul nu poate formula direct cerere de intervenţie declarând apel,
trebuie ca una din părţile iniţiale să fi declarat apel (dacă părțile sunt
mulțumite de soluție, nu este admis ca un terț să treacă peste acestă
disponibilitate);
6. poate fi depusă până la închiderea dezbaterilor: în ciuda lipsei unui text, vor fi
aplicate dispozițiile de la depunerea cererii de întervenție în fața primei instanțe;
în plus, reglementările cu privire la apel menționează în mod expres faptul că
dispozițiile aplicabile în fața primei instanțe rămân aplicabile în condițiile în care
nu există prevederi contrare.
3. În recurs: nu poate fi formulată cerere de intervenție principală.
4. În rejudecarea după anulare sau casare: în recurs nu; în apel se poate casa și trimite spre
rejudecare sau se poate anula și reține spre rejudecare?
5. Căile extraordinare de atac de retractare (contestaţie în anulare şi revizuire): doar în caz
de admitere, în rejudecare, dacă e vorba de judecată în primă instanţă sau apel?

Admisibilitatea în diferite materii:

 cereri cu caracter strict personal nu sunt compatibile cu cererile de intervenție (de
exemplu, divorţ, anularea căsătoriei, tăgada de paternitate, punerea sub interdicţie,
ridicarea interdicţiei etc.). Excepţii: cererile accesorii ce nu au caracter personal.
 cererile în materie de contencios administrativ: un terţ poate avea şi el interesul să
solicite anularea aceluiaşi act administrativ şi poate solicita despăgubiri
 litigii de muncă
1. nu sunt compatibile cu cererile de intervenție principală, dacă este vorba de
conflicte individuale de muncă;
2. pot fi formulate de salariatul care nu este membru sindical, în litigiile având ca
obiect executarea, modificarea, suspendarea, încetarea contractului colectiv de
muncă;
3. se pot formula în litigiile colective de muncă (declararea nelegală a grevei), de
terţul prejudiciat (de exemplu, călător CFR);
 ordonanţă preşedinţială (se vor purta discuții la procedura ordonanței președințiale).
  acţiune posesorie (art. 1004 alin. 2) – nu se pot imagina exemple de situații în care un terț
ar putea interveni în proces.
NB! Invocarea inadmisibilităţii are loc în cadrul procedurii de pronunțare asupra
admisibilității în principiu.

Procedura de judecată
Competenţa: în cazul soluționării unei cereri de intervenție are loc o prorogare legală de
competență (art. 123). Etape: admiterea în principiu, soluția (pe fond sau excepție).

1. Admisibilitatea în principiu (instanța verifică cererea și condițiile ei, apoi se administrează

probe pe temeinicia pretențiilor):

Condiţii (art. 61 alin. 1 și 2 , art. 62):

 condițiile de exercitare a acțiunii civile (dreptul invocat să fie unul propriu);
 legătura cu cererea principală (condiție specială);
 termenul de depunere sau acordul celorlalte părţi în apel;
 natura litigiului (se verifică dacă cererea este compatibilă cu natura procesului);
 forma cererii (condiții intrinseci de la art. 194): cererea de intervenție îmbracă forma
cererii de chemare în judecată; cererea de intervenție nu poate fi făcută oral;
 condiții extrinseci (art. 195, art. 197): pentru condiția multiplului exemplar nu există
sancțiune (grefierul va face numărul de exemplare necesar) + cererea se timbrează (dacă
cererea nu este timbrată nu se mai verifică restul condițiilor ci se respinge ca netimbrată/
anulează ca netimbrată, după opinia lui Broroi).

Admiterea în principiu (art. 64)

 se comunică mai întâi părților, împreună cu înscrisurile care o însoțesc: intervenientul
invocă pretenții în proces, iar părțile au drepul de a pune concluzii împotriva acestor
pretenții;
 întâmpinarea nu este obligatorie. NB! Întâmpinarea nu este obligatorie pentru
admisibilitatea în principiu, dar este obligatorie dacă intervenientul devine parte în
proces;
 părțile for fi ascultate asupra admisibilității în principiu;
 încheierea instanței are caracter interlocutoriu.

Soluții, căi de atac:

 soluția de admitere: intervenientul devine parte în proces - încheierea poate fi atacată
doar odată cu fondul;

 soluția de respingere a încuviințării în principiu: intervenientul nu devine parte în proces

- poate formula separat apel sau, după caz, recurs (dacă cererea de intervenție
principală a fost formulată în apel). În acest stadiu se lămurește definitiv problema
inadmisibilității cererii de intervenție. Cererea de apel/recurs se formulează în termen de
5 zile de la comunicare sau pronunțare (nu la ultima ședință de judecată, cum se prevede
în cazul procedurii necontencioase – art. 534 alin. 3). Instanța competentă să soluționeze
calea de atac este instanța ierarhic superioară.
 NB! Nu contează calea de atac pe care o are hotărârea finală - calea de atac în cazul
respingerii cererii în procedura încuviințării în principiu este numai apelul sau
numai recursul (dacă cererea a fost formulată în apel). Dacă cererea de intervenție a
fost formulată în primă instanță la curtea de apel (în materie de contencios
administrativ) respingerea cererii ar trebui să aibă ca și cale de atac apel la ICCJ (deși
ICCJ-ul nu judecă apeluri). În aceste condiții, fie admitem că încheierea nu are cale de
atac (aplicăm interpretarea), fie considerăm calea de atac ca fiind recurs (aplicăm
analogia pronind de la faptul că avem un vid de reglementare): A.C Vom aplica analogia
deoarece voința legiuitorului nu a fost aceea de a exclude calea de atac.

Boroi: dacă avem o hotătâre pe admisibilitate în principiu pronunțată în apel, iar

hotărârea finală nu mai este susceptibilă de apel, nici hotărârea de respingere a
încuviințării în principiu nu mai este susceptibilă de recurs (afirmația pornește de la
interpretarea art. 53 din material recuzării, unde legiuitorul oferă în mod expres
posibilitatea unei căi de atac atunci când hotărârea finală este definitivă – per a contrario,
lipsa unei mențiuni exprese va fi interpretată în sensul inexistenței căii de atac a
recursului).

Judecarea cererii principale se suspendă până la soluționarea căii de atac exercitate

împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție – din acest
motiv nu există nicio justificare pentru care dosarul se trimite în copie instanței
competente să soluționeze calea de atac (eventul pentru a-i fi mai ușor intanței când reia
pocesul după suspendare să nu mai aștepte doarul).

Recapitulare: Formulare cerere de intervenție (înainte de închiderea dezbaterilor în fața

primei intanțe sau în apel, cu acordul expres al părților) → comunicarea cererii și a
înscrisurilor celorlalte părți – ascultarea lor cu privire la pretenția intervenientului →
pronunțarea asupra inadmisibilității:
a) încheierea de admitere se atacă odată cu fondul;
b) încheierea de respingere are apel sau recurs, după caz în 5 zile de la
pronunțare/comunicare → suspendarea cererii principale → înaintarea dosarului
în copie certificată pentru conformitate cu originalul în 24 de ore de la expirarea
termenului) → nu se depunde întâmpinare → calea de atac se judecă în 10 zile de
la înregistrare.

Efectele admiterii în principiu (art. 65)

o terțul devine parte în proces: se analizează probele pe care le propune, excepțiile pe care
le ridică etc. + toate efectele cererii de chemare în judecată;
o efectele cererii de chemare în judecată:
 investește instanța;
 determină cadrul procesual;
 dreptul devine unul litigios (art. 1653 din Codul Civil: incapacitatea de a cumpăra
drepturi litigioase);
 cererea odată introdusă poate fi continuată de moștenitori, chiar în cazul unor
acțiuni personale (cum ar fi cererea de divorț);
 pârâtul este pus în întârziere (din acest moment el devine posesor de rea credință,
deci datorează fructele, suportă riscul pieirii fortuite a bunului, datorează dobânzi
în cazul sumelor de bani);
  întrerupe cursul prescripției extinctive;
 prorogarea competenței (în loc de determinarea instanței, competența teritorială
alternativă - în cazul cererii de chemare în judecată).

Întâmpinarea și reconvenționala
 din momentul în care intervenientul devine parte în proces, celelalte părți pot formula
întâmpinare față de obiectul cererii de intervenție principală (art. 65 alin. 3); instanța
stabilește termenul de depunere a întâmpinării.
 reclamantul și pârâtul pot formula cererea reconvențională doar după încuviințarea
în principiu a intervenției (până atunci intervenientul nu este parte în proces, deci nu
poate fi pârât în reconvențională)

Stadiul procedurii (art. 65 alin. 2): intervenientul preia procedura în starea în care se află la
momentul admiterii cererii de intervenție. Intervenientul nu mai poate invoca excepțiile pentru
care termenul a trecut, nu contează dacă ele sunt absolute sau relative.
 excepții: intervenientul mai poate invoca excepțiile absolute/relative care sunt în termen;
 probe: intervenientul poate propune probe în susținerea cererii de intervenție – fie prin
cererea de intervenție, fie până la primul termen de judecată ulterior admiterii
cererii de intervenție.
 comunicarea cererilor și actelor anterioare: cererile și actele anterioare nu se comunică.
 efectuarea altor acte de procedură.

Disjungerea (art. 66)

 regula: cererea de intervenție se judecă împreună cu cererea principală (alin. 1).
 excepția: disjungerea
o dacă cererea de intervenție ar întârzia soluționarea cererii principale, acestea pot fi
disjunse (se menține prorogarea de competență și investirea completului de judecată
căruia i-a fost repartizată acțiunea principală).
o cu toate acestea, disjungerea nu poate fi dispusă obiectul cererii de intervenție îl
constituie chiar dreptul dedus judecății (alin. 2).
o disjungerea nu va fi dispusă nici atunci când judecarea cererii principale ar duce
la întârzierea soluționării cererii de intervenție principală (alin. 3).

Independența procesuală (art. 66 alin. 4): cererea de intervenție se soluționează chiar dacă
judecarea cererii principale s-a stins într-unul din modurile prevăzute de lege (de exemplu,
reclamantul renunță la judecată sau la dreptul subiectiv, cererea de chemare în judecată este
respinsă pe excepții etc.) în caz de achiesare sau tranzacție?

Soluții: cererea de intervenție nu poate fi admisă în totalitate dacă cererea principală este admisă
și invers (dar pot fi ambele admise în parte, respinse sau una admisă în parte și alta respinsă,
dacă au ca obiect același drept).

B. INTERVENȚIA ACCESORIE

Definiție și scop (art. art. 61 alin. 3): terțul participă voluntar pentru a apăra drepturile unei părți
(nu tinde la valorificarea unui drept propriu, deși invocă un interes propriu) – nu invocă o
pretenție.
Natura juridică: cererea de intervenție accesorie are natura juridică a unei apărări. Ea cuprinde
doar elementele cererilor (art. 148 alin. 1), nu al cererii de chemare în judecată (art. 63 alin. 1).

Termen de depunere (art. 63 alin. 2) cererea de intervenție accesorie poate fi formulată

inclusiv în recurs, dar și în căile extraordinare de atac de retractare – deoarece ea nu
lărgește cadrul procesual existent, ci doar apără drepturile unei părți. Odată admisă cererea de
intervenție accesorie, intervenientul rămâne în proces și în căile de atac

Admisibilitate în anumite materii:

 inadmisibilitatea cererii în materie de divorț;
 adimisibilitatea cererii în materie de contencios administrativ (funcționarul public care a
întocmit actul sprijină pârâtul-uniate administrativ teritorială);
 în materia litigiilor de muncă ar putea să intervină în proces pe lângă angajator și
persoana care în concret are atribuția de a desface un contract de muncă;

Procedura de judecată
 prorogarea competenței (art. 123): cererea de intervenție accesorie este o cerere
incidentală;
 admiterea în principiu (art. 64);
 stadiul procedurii (art. 65 alin. 2): intervenientul accesoriu ia procedura în stadiul în
care se află;
 întâmpinarea: nu se depune întâmpinare (art. 65 alin. 3 vorbește doar despre
întâmpinarea la intervenția principală);
 nu poate fi formulată reconvențională deoarece prin intermediul cererii nu se
formulează o pretenție;
 subordonarea față de partea în favoarea căreia a intervenit (art. 67 alin. 2):
intervenientul accesoriu poate face doar acte favorabile părții în favoarea căreia a
intervenit (instanța nu va ține seama de actele nefavorabile). NB! Dacă
intervenientul accesoriu aduce probe în defavoarea părții pentru care a intervenit,
instanța va ține seama de acestea – principiul aflării adevărului. În cazul modificării
cererii de chemare în judecată, se ia în considerare poziția diferită de cea a părții în
favoarea căreia a intervenit? (art. 204 alin. 3);
 cererea de intervenție accesorie nu are independență procesuală;
 intervenientul accesoriu poate renunța la judecarea cererii de intervenție doar cu
acordul părții în favoarea căreia a intervenit (art. 67 alin. 3). Rațiunea acestei
reglementări este de a menține intervenientul accesoriu în proces în vederea acoperirii
cheltuielilor de judecată pe care le-a ocazionat;
 cererea de intervenție accesorie nu poate fi disjunsă (art. 67 alin. 1).

Soluții
1. Intervenție în favoarea reclamantului
 admiterea cererii principale – admiterea cererii de intervenție accesorie;
 respingerea cererii principale – respingerea cererii de intervenție accesorie;
 renunțarea la judecată – cererea de intervenție se respinge ca lipsită de obiect (nu mai
are ce apărare susține).
2. Intervenție în favoarea pârâtului
  respingerea cererii de chemare în judecată – admiterea cererii de intervenție
accesorie;
 admiterea cererii principale – respingerea cererii de intervenție;
 achiesare – cererea de intervenție rămâne fără obiect;

NB! Putem avea intervenient accesoriu și în cazul unei intervenții principale sau a unei
chemări în garanție.

Cheltuieli de judecată
 intervenientul accesoriu suportă propriile cheltuieli, indiferent dacă cererea este admisă sau
respinsă (opinia majoritară + A.C): deoarece cererea de intervenție este o apărare care
poate da naștere unor cheltuieli de judecată;
 mai există opinia care spune că dacă cererea este admisă, partea adversă ar trebui să fie
obligată la cheltuielile de judecată.

Căi de atac (art. 67 alin. 4)

 intervenientul accesoriu poate formula cale de atac, dar dacă partea în favoarea căreia
a intervenit nu a formulat o astfel de cale de atac, ea va fi respinsă ca neavenită;
 intervenientul accesoriu poate formula cale de atac pentru alte motive decât partea în
favoarea căreia a intervenit (motivele de ordine publică) sau poate doar dezvolta motivele
acesteia? Pentru motivele de ordine publică, odată puse în vedere instanței, ea va ține cont
de ele.
 soluție în caz de respingere a apelului părții în favoarea căreia a intervenit pe excepție sau
de retragere a acestuia va duce la respingerea cererii de intervenție, fie pe excepție, fie ca
neavenit;

INTERVENȚIA FORȚATĂ

A. CEREREA DE CHEMARE ÎN JUDECATĂ A ALTEI PERSOANE

Sediul materiei (art. 68-71). Noţiune: oricare dintre părţi sau mai multe părți în același timp
(reclamant, pârât, intervenient principal, nu și intervenientul accesoriu sau cel chemat în
judecată) poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea să pretindă aceleaşi drepturi
ca şi reclamantul, pe calea unei cereri separate –această terță persoană are dreptul de a formula
o cerere separată și distinct de procesul deja existent sau de a interveni principal în process (de
exemplu, în caz de pluralitate de creditori, cesiunea de creanţă etc.).

Condiții
 condiții speciale de fond: cel chemat în judecată trebuie să poată pretinde aceleași
drepturi ca și reclamantul (sau ca și intervenientul principal sau pârâtul cu privire la
pretențiile formulate prin cererea reconvențională).
 condiții de formă: cererea de chemare în judecată a altei persoane trebuie să
îndeplinească condițiile generale ale cererilor (art. 148), doar că cererea trebuie să fie
motivată (art. 69 alin. 1).
 Rațiune: în proces există deja o cerere prin care se solicită exact același lucru (cererea de
chemare în judecată, cererea de intervenție principală sau cererea reconvențională) –
practic, cererea de chemare în judecată a altei persoane ar completa cererea inițială prin
care au fost formulate pretențiile pe care le poate ridica și cel introdus. Opinia contrară
(Boroi) susține că și această cerere trebuie să îmbrace forma cererii de chemare în
judecată (A.C: acolo unde legiuitorul a vrut o astfel de formalitate, el a menționat
expres).

Termenul de depunere
 reclamantul sau intervenientul principal: până la terminarea cercetării procesului,
nu până la închiderea dezbaterilor, cum se întâmplă în cazul formulării cererii de
intervenție principală (art. 68 alin. 2, art. 244 alin. 1). NB! În materie de intervenții,
termenele sunt semi-imperative (se poate aplica art. 204 – dacă există acordul
expres al părților, cererea se poate depune și cu depășirea termenului; acordul
părților poate avea loc până la începerea dezbaterilor, deoarece dacă ele își dau
acordul după începerea dezbaterilor asupra fondului, instanța oricum va redeschide
etapa cercetării judecătorești pentru că trebuie să parcurgă etapa admisibilității în
principiu, să administreze probe etc.- codul nu oferă o soluție, dar pe art. 6 nu ar
trebui ca instanța să pună în discuția părților o astfel de chestiune). După
închiderea dezbaterilor nu mai pot fi formulate cereri de intervenție.
 pârâtul: o dată cu întâmpinarea, chiar dacă nu depune întâmpinare (inclusiv în cazul
modificării cererii de chemare în judecată), iar dacă aceasta nu este obligatorie, până la
primul termen de judecată (art. 68 alin. 3).
 sancţiune: decăderea din drept și nulitatea actului depus cu depășirea termenului (art.
185 alin. 1); termenul este unul legal, semi – imperativ, iar cererea este inadmisibilă în
căile de atac (art. 478) - se verifică în procedura admisibilității în principiu.
 rejudecarea după anulare sau casare cu trimitere – pârâtul nu mai poate formula
cerere de chemare în judecată a altei persoane deoarece am depășit etapa fazei scrise (cu
excepția cazului în care a fost viciu de procedură); reclamantului pe de altă parte i se
recunoaște o astfel de posibilitate, în condițiile prevăzute de lege.

Calitatea intervenientului forţat

 calitatea procesuală activă în ansamblul procesului: cel chemat în judecată poate
pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul, intervenientul principal, pârâtul cu privire la
pretențiile invocate în cererea reconvențională21 (art. 68 alin. 1), el dobândeşte poziția
procesuală de reclamant în ansamblul procesului (art. 70).
 calitate procesuală pasivă în cererea de chemare în judecată: cel chemat în judecată nu
este pârât în ansamblul procesului și nici în cererea inițială de chemare în judecată,
putând pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul (de aceea reclamantul nu poate folosi
acest mijloc pentru lărgirea cadrului procesual prin introducerea unui alt pârât). NB! Cel
chemat în garanție este pârât în cererea de introducere forțată (de aceea nu poate
renunța la judecarea ei).

21
Cu privire la categoriile marcate, există diferite opinii – unii spun că cel chemat în judecată nu poate pretinde alte
pretenții, ditincte de cele ale reclamantului și atunci ar fi excluși: intervenientul principal și pârâtul cu privire la
pretențiile formulate în cererea reconvențională.
  calitatea procesuală nu poate fi invocată pe cale de excepţie deoarece presupune
cercetarea fondului raportului juridic dedus judecăţii și nu se analizează în etapa
încuviințării în principiu.

Procedura de judecată
 prorogarea competenţei (art. 123);
 comunicarea cererii (art. 69): se anexează și cererea de chemare în judecată,
întâmpinarea și înscrisurile de la dosar (și cererea de intervenție principală sau accesorie).
Rațiune: această terță persoană este introdusă forțat și are dreptul de a cunoște tot ce s-a
discutat anterior cu privire la pretenția pe care și el o pote invoca;
 se admite în principiu (art. 69 alin. 3 trimite la art. 64 referitor la pronunțarea instanței
asupra admisibilității în principiu prin încheiere motivată, în aceleași condiții ca în cazul
intervenției voluntare);
 situația terțului (art. 65) cine depune întâmpinarea?
 cel care a formulat cererea de chemare în judecată poate renunța la ea; dacă
persoana introdusă vrea totuși să intervină în proces, poate face acest lucru prin
formularea unei cereri de intervenție principale.
 actele de dispoziție ale terțului: terţul introdus forţat are la îndemână actele de
dispoziţie ale intervenientului principal (renunţarea la dreptul subiectiv, tranzacţia, dar
nu și renunțarea la judecată pentru că este pârât în cererea de intervenție forțată
etc.)
 disjungerea nu este posibilă (are ca obiect același drept cu cel din cererea de chemare în
judecată sau restul cererilor)
 soluții posibile: are independență procesuală față de cererea de chemare în judecată
– deoarece ar putea fi formulată și ca o cerere de intervenție principală (A.C).

Scoaterea pârâtului din proces (art. 71): reprezintă o situație particulară de chemare în
judecată a altei persoane.
Cazuri (alin. 1 și 2):
1. datorie bănească;
2. litigiu pentru predarea unui bun sau a folosinței acestuia (acțiune pentru apărarea unui
drept real, dar nu este neapărat să fie o acțiune reală – pe de altă parte la arătarea
titularului dreptului se cere obligatoriu să fie un drept real);
NB! În ambele cazuri, pârâtul recunoaște dreptul pretins;

Judecata (alin. 3):

 judecata va continua între reclamant și terț (cel chemat în judecată);
 se instituie sechestru judiciar;
 hotărârea se comunică pârâtului, căruia îi este opozabilă22 (art. 435).

B. CHEMAREA ÎN GARANŢIE

22
Codul folosește termonologia de opozabilitate nu pe cea de obligativitate. Art. 435 alin. 1: hotărârea este
obligatorie și produce efecte numai între părți (cel introdus în proces dobândește totuși calitatea de parte). A.C –
codul ar trebui să folosească termenul obligativitate – deși terțul și-a executat deja obligația, prin faptul că a
devenit parte în proces, pentru el hotărârea este obligatorie, nu doar opozabilă.
Sediul materiei (art. 72-74). Noțiune: partea interesată (reclamant, pârât, intervenient principal,
chemat în garanție, chemat în judecată - A.C) poate chema în garanție o altă persoană împotriva
căreia ar putea să se îndrepte cu o cerere separată în garanție sau despăgubiri, în cazul când ar
cădea în pretenții (adică în cazul în care ar pierde procesul, fie prin respingerea cererii - de
exemplu, în cazul reclamantului sau a intervenientului principal, fie prin admiterea ei, în cazul
pârâtului). Cererea de chemare în garanție este și ea o cerere facultativă, dar dacă nu este
formulată sau este formulată tardiv poate duce la invocarea excepției procesului rău-condus.

Exemple: garanția de evicțiune (art. 1695 alin. 1 din Codul Civil), răspunderea pentru fapta
altei persoane (art. 1372-1374 din Codul Civil), fidejusiunea – fideiusorul este cel care
formulează chemare în garanție împotriva debitorului principal: fideiusorul are acțiune în
regres (art. 2305-2312 din Codul Civil) etc.

Formularea cerererii de chemare în garanție

 reclamantul: până la terminarea cercetării procesului în fața primei instanțe (art. 73 alin.
2);
 pârâtul: o data cu întâmpinarea sau până la primul termen de judecată, dacă
întâmpinarea nu este obligatorie (art. 73 alin. 3), inclusiv întâmpinarea după modificarea
cererii de chemare în judecată (art. 204);
 intervenientul principal: în termenul prevăzut pentru reclamant (art. 73 alin. 2);
 cel chemat în judecată, care dobândește poziția procesuală de reclamant (art. 70): în
aceleași condiții ca și reclamantul;
 chematul în garanție: în termenul în care trebuie să depună întâmpinare la chemarea în
garanție în care este pârât (art. 74 alin. 3, art. 72 alin. 2) – el are poziția procesuală de
pârât în cererea de chemare în garanție;
 intervenientul accesoriu: nu poate formula cerere de chemare în garanție;
 alte cazuri: de exemplu, pârâtul împotriva celuilalt pârât (obligații in solidum şi solidare)
– în această modalitate cererea nu este una de introducere forțată în proces, deoarece
ambele părți sunt deja părți în proces;
 rejudecarea după anulare sau casarea cu trimitere spre rejudecare
 sancțiunea depunerii peste termen: decădere/nulitate (art. 185 alin. 1) – se verifică în
procedura admisibilității în principiu, inadmisibilitate (art. 478);

Admisibilitatea în diferite materii

În principiu, cererea de chemare în garanție este admisibilă în orice materie compatibilă cu o
astfel de cerere. Exemple:
a) contractul de vânzare cumpărare (art. 1351 din Codul Civil), chemarea în judecată a
vânzătorului (art. 1705 din Codul Civil) - garanția de evicțiune, garanția procesului rău
condus.
b) fidejusiunea (1672 alin. 2 din Codul Civil), pierderea acțiunii în regres (art. 2310 din
Codul Civil).
c) contencios administrativ: funcționarul poate chema în garanție superiorul ierarhic care a
dat ordinul scris privind emiterea sau refuzul emiterii actului (art. 16 alin. 2 din Legea nr.
554/2004), autoritatea administrativă împotriva funcționarului.
Nu este admisibilă în anumite materii: ordonanță președințială, acțiuni personale
nepatrimoniale, procedura necontencioasă, actiunea posesorie (art. 1004 alin. 2 din Codul
Civil) etc.
Scop: dă posibilitate terțului să se apere + se evită un proces ulterior, în situația în care cel
garantat ar pierde procesul. Natură juridică: este o adevărată cerere de chemare în judecată
(art. 73 alin. 1) – poate fi formulată separat.

Procedura de judecată
 prorogarea competenței (art. 123);
 comunicare (art. 74 alin. 1): se comunică inclusiv cererea de chemare în judecată,
întâmpinarea și înscrisurile de la dosar;
 se admite în principiu (art. 74);
 întâmpinarea și cererea reconvențională
 disjungerea, dacă ar întârzia judecarea cererii principale, cu suspendarea judecării
cererii disjunse (facultativă– art. 413 alin. 1 pct. 1)

Soluții asupra cererii de chemare în garanţie

1. cererea formulată de reclamant (intervenient principal, chemat în judecată, pârâtul dacă a
formulat cerere reconvențională):
 este respinsă (pentru lipsă de interes sau de obiect) în cazul admiterii cererii de
chemare în judecată (a cererii de intervenție);
 este admisă, în cazul respingerii cererii de chemare în judecată (a cererii de
intervenție), daca este intemeiata;
2. cererea formulată de pârât:
 este respinsă (pentru lipsă de obiect sau de interes), dacă se respinge cererea de
chemare în judecată;
 este admisă, în cazul admiterii cererii de chemare în judecată, dacă este intemeiata,
cererea de chemare în garanție poate fi admisă.
NB! Chematul în garanție nu poate fi obligat niciodată direct față de reclamant.

Exercitarea căilor de atac

Dacă pârâtul a formulat cererea de chemare în garanție – ipoteze:
1. cererea de chemare în judecată și cererea de chemare în garanție admise: pârâtul poate
exercita apel (recurs, dacă sentința poate fi atacată doar cu recurs ori soluția a fost dată în
apel) împotriva reclamantului ( cu privire la soluționarea cererii de chemare în judecată),
chematul în garanție poate exercita apel (recurs), atât împotriva pârâtului, cât și împotriva
reclamantului. În cazul în care doar pârâtul declară cale de atac și cererea de chemare în
judecată este respinsă, instanța se va pronunța și asupra cererii de chemare în garanție, în
sensul respingerii acesteia.
2. admisă cererea de chemare în judecată, respinsă cererea de chemare în garanție: pârâtul
poate exercita apel (recurs), atât împotriva reclamantului, cât și împotriva chematului în
garanție.
3. admise în parte ambele cereri: toate părțile pot declara cale de atac.
4. respinse ambele cereri (de chemare în judecată, de chemare în garanție): reclamantul
poate exercita apel împotriva pârâtului. Dacă doar reclamantul a declarat cale de atac, cu
ocazia judecării cererii principale, trebuie să se repună în discuție și cererea de chemare
în garanție? – doar dacă s-a formulat aderare la apel (art. 473) sau recurs (art. 491)

Dacă reclamantul a formulat cererea de chemare în garanție:

 1. în cazul respingerii cererii de chemare în judecată și admiterii cererii de chemare în
garanție: reclamantul poate exercita apel (recurs) împotriva pârâtului (cu privire la soluția
dată asupra cererii de chemare în judecată), iar chematul în garanție împotriva
amândurora (cu privire la soluția dată asupra ambelor cereri). Dacă se admite calea de
atac exercitată doar de chematul în garanție, se repune în discuție și cererea de chemare
în judecată (afară de cazul în care calea de atac vizează doar raportul dintre reclamant și
terț)? – doar dacă este formulată cerere de aderare la apel (sau recurs) de către reclamant
2. în cazul respingerii ambelor cereri: reclamantul poate exercita apel (recurs) împotriva
pârâtului și a chematului în garanție.
3. admitere în parte: toate părțile pot declara cale de atac.
4. în cazul admiterii cererii de chemare în judecată și respingerii cererii de chemare în
garanție: pârâtul poate declara apel (recurs) împotriva reclamantului. În cazul declarării
căii de atac doar de către pârât, dacă instanța respinge cererea de chemare în judecată, ea
va repune în discuție cererea de chemare în garanție doar dacă s-a formulat de către
reclamant cerere de aderare la apel (art. 473) sau recurs (art. 491).

Ipoteză: cel chemat în garanție are o pretenție față de reclamant. De exemplu, debitorul, în loc
să îl cheme în judecată pe creditor îl cheamă pe fideiusor pentru a anula contractul de vânzare-
cumpărare - debitorul ar putea invoca o apărare de fond care ar duce la anularea contractului
respiectiv la respingerea cererii de chemare în garanție sau ar putea formula o cerere separată și
apoi ar putea cere conexarea.

C. ARĂTAREA TITULARULUI DREPTULUI

Sediul materiei (art. 75-77). Noțiune (art. 75): pârâtul care deține un lucru pentru altul sau care
exercită în numele altuia un drept asupra unui lucru va putea arăta pe acela în numele căruia
deține lucrul sau exercită dreptul, dacă a fost chemat în judecată de o persoană care pretinde un
drept real asupra bunului

Cine poate face cererea?

Calitate procesuală: cererea de arătare a titularului dreptului poate fi formulată doar de către
pârât, dar nu de orice pârât, ci numai de acela ce deține (cu titlu precar23) un bun pentru
altul sau care exercită în numele altuia un drept asupra unui lucru (care poare fi și un drept
real: de exemplu, dreptul de administrare asupra bunurilor in domeniul public, drept de folosință
etc.) și care îl poate arăta pe cel în numele căruia deține bunul sau exercită dreptul. Arătarea
titularului dreptului nu poate fi formulată în orice acțiune, ci doar în acele acțiuni care au ca
obiect un drept real petitoriu asupra bunului.

Procedura de soluționare a cererii

 forma cererii (art. 76): cererea de arătare a titularului dreptului trebuie motivată și
trebuie să aibă forma cererilor (art. 148 alin. 1), deoarece ea este un mijloc de apărare
prin intermediul căruia nu sunt formulate pretenţii. Profesorul Boroi: cererea trebuie să
îmbrace forma unei cereri de chemare în judecată. Argumente contrare: acolo unde
legiuitorul a vrut ca cererea să îmbrace forma cererii de chemare în judecată, el a
menționat acest lucru. În plus, dacă toate părțile consimt, pârâtul este scos din proces,

23
Contract de închiriere, comodat, depozit etc.
 iar cel arătat ca titular al dreptului îi ia locul. Pârâtul nu se poate opune deoarece el
este cel care formulează cererea, dar dacă reclamantul sau cel arătat ca titular al
dreptului se opune, cel arătat ca titular al dreptului rămâne introdus forțat în
proces, dar el dobândește poziția de intervenient forțat. Mai mult decât atât, în cazul
cererii de arătare de titularului dreptului, procesul are deja o cerere de chemare în
judecată valabilă și completă, singurul lucru care se schimbă este pârâtul (nici măcar nu
se formulează pretenții adiționale).
 termenul de depunere (art. 76): cererea de arătare a titularului dreptului se depune o
dată cu întâmpinarea sau, dacă aceasta nu este obligatorie, cel mai târziu la primul
termen de judecată – cererea de atătare a titularului dreptului este o cerere care poate fi
formulată doar de pârât.
 comunicare (art. 77): cererea se comunică împreună cu înscrisurile care o însoţesc, cu
cererea de chemare în judecată, întâmpinare şi celelalte înscrisuri de la dosar, atât către
cel arătat ca titular al dreptului, cât și către reclamant (pentru ca acesta să poată pune
concluzii cu privire la admitere în principiu şi înlocuirea pârâtului cu cel arătat ca fiind
titularul dreptului – reclamantului i se comunică doar cererea de arătare a titularului
dreptului).
 cererea se admite în principiu (art. 77 alin. 2): se aplică art. 64 și art. 65. NB!
Aplicarea art. 65 alin. 3 (stabilirea termenului de depunere a întâmpinării după
admiterea în principiu) nu este justificată deoarece cel arătat ca titular al dreptului
va lua locul pârâtului. Opinie profesor Boroi: art. 65 alin. 3 se referă la întâmpinarea
față de cererea de arătare a titularului dreptului.
 întâmpinarea: poate fi formulată de cel arătat ca titular al dreptului, atât raportat la
cererea de arătare a titularului dreptului (în procedura de încuviințare în principiu, cu
mențiunea că întâmpinarea nu este obligatorie), cât și raportat la cererea de chemare în
judecată (după admiterea încuviințării în principiu) și poate fi formulată şi de reclamant
şi de alte părţi (intervenient principal sau accesoriu, alţi intervenienţi forţaţi).

Soluționarea cererii. Ipoteze:

 cel arătat ca titular al dreptului se înfățișează în fața instanței, recunoaște susținerile
pârâtului și reclamantul consimte să-l înlocuiască pe pârâtul inițial (art. 77 alin. 3) – cel
arătat ca titular al dreptului dobândeşte poziţia procesuală a pârâtului, care va fi scos
din proces. Este greu de imaginat un exemplu în care pârâtul să se opună scoaterii din
proces deoarece scopul lui este cel de a fi înlocuit cu cel arătat ca titular al dreptului. Cu
toate acestea, el ar putea justifica și interesul de a rămâne în proces pentru a putea
interveni și pentru a se apăra în cazul în care cel care este arătat ca titular al
dreptului nu face acest lucru. Dacă pârâtul este totuși scos din proces, el poate formula
o cerere de intervenție accesorie în favoarea pârâtului (cel arătat ca titular al dreptului a
dobândit poziția de pârât) sau o cerere de intervenție principală (dar acest lucru este mai
greu de imaginat). Odată scos din proces, pârâtului hotărârea îi este opozabilă? – art. 435)
 dacă cel arătat ca titular al dreptului nu recunoaște (nu se înfățișează sau tăgăduiește) sau
dacă reclamantul nu acceptă ca pârâtul inițial să părăsească procesul (art. 77 alin. 4) – în
acest caz, cel arătat ca titular al dreptului dobândește poziția de intervenient principal
(dacă ar fi cu adevărat un interveninet principal ar trebui să admitem că cel arătat ca
titular al dreptului a formulat la rândul lui o pretenție pe cale principală asupra
bunului).MIN 30
 cel arătat ca titular al dreptului se înfăţişează, recunoaşte susţinerile pârâtului, dar
reclamantul nu este de acord cu înlocuirea pârâtului, soluţie: art. 77 alin. 4 CPC –
 intervenient principal forțat - rămân 3 părţi – reclamant, pârât şi intervenientul principal
forţat (ce înseamnă trimiterea la art. 62, 64-66 CPC?)
 - art. 62 – formă (a cererii de chemare în judecată, dacă rămâne
intervenient forţat) şi termenul de depunere şi etapa procesuală
(inclusiv apel, cu acordul părţilor) – nu are nici un sens
 - art. 64 – admiterea în principiu
 - art. 65 – situaţia intervenientului (când devine parte, efecte,
stadiul procedurii, întâmpinarea)
 - art. 66 - judecarea cererii – judecare împreună cu cea principală,
posibilitate de disjungere?, soluţii –

D. INTRODUCEREA FORȚATĂ DIN OFICIU A ALTOR PERSOANE

Sediul materiei : art. 22 alin. 3 teza I, 78, 79 CPC

Cine poate dispune introducerea şi prin ce act? - distincții după caracterul procedurii:
b. - procedura necontencioasă: introducerea din oficiu, prin încheiere – art. 78 alin.
1 și 3, art. 532 alin. 2
c. - procedura contencioasă:
a)
- din oficiu – în cazurile expres prevăzute de lege
b) -
doar cu acordul părţii interesate – când raportul dedus judecăţii o
impune (litisconsorţiu procesual obligatoriu) - stabilirea cadrului
procesual, rol activ vs principiul disponibilității, rămâne la latitudinea
părții cu cine se judecă, sancțiunea – respingerea cererii (ca inadmisibilă -
art. 78 alin. 2, hotărârea poate fi atacată numai cu apel – art. 78 alin. 5)
d. Termen – doar în fața primei instanțe - art. 478 alin. 1 (chiar după repunerea pe
rol în acest scop – art. 78 alin. 4 CPC)
e. Forma introducerii - art.78 alin. 3
a) –
încheiere – procedura necontencioasă
b) -
cerere sau (doar) încheiere în procedura contencioasă?
c) P
rocedura de judecată
1. - nu este supusă admiterii în principiu – doar se dispune
introducerea terţului prin încheiere
2. - ce poziţie dobândeşte? – doar pârât sau poate fi şi reclamant?
f. - comunicarea - se comunică încheierea, cererea de chemare în judecată,
întâmpinarea și înscrisurile anexate acestora-
g. - poate formula întâmpinare? – art. 79 alin. 1 teza finală nu vorbeşte de
întâmpinare, ci de termenul în care poate formula excepţii, apărări, poate solicita
probe (nu poate fi mai lung decât termenul de judecată)
h. - stadiul procedurii – distincții față de alte forme de introducere forțată art. 79
alin. 2 - readministrarea probelor la cerere