CURS DE BIOFIZICĂ 1

Autori: Prof.Univ. I. Băran, Conf.Univ. D.Ionescu

APA ÎN SISTEMELE BIOLOGICE

1. Structura moleculei de apă
2. Forţe intermoleculare
3. Structura apei
4. Proprietăţile apei
5. Disocierea apei
6. Puritatea apei
7. Fenomene la nivelul interfeţelor
8. Cristale lichide

Apa este cea mai importantă substanţă necesară vieţii. Datorită structurii şi
interacţiunilor sale moleculare, apa prezintă proprietăţi unice, de care organismele vii depind
într-un mod complex şi ireversibil. Organismele vii conţin apă în proporţie de cel puţin 50%. În
mediul extracelular, factorii nutritivi sunt dizolvaţi în apă, fapt ce le permite să traverseze
membranele celulare, iar în interiorul celulelor, mediile în care se desfăşoară numeroase reacţii
chimice sunt medii apoase, care permit, de asemenea, apariţia unor fluxuri de substanţă în
interiorul celulei. La temperatura normală a organismului, apa se află în stare lichidă, ceea ce îi
conferă caracterul de complexitate şi dinamism, spre deosebire de starea solidă, în care libertatea
mişcărilor moleculare este extrem de limitată, sau faţă de starea gazoasă, în care gradul de
complexitate este redus, datorită dezordinii moleculare specifice acestei stări.

1. Structura moleculei de apă

Molecula de apă (H2O) este alcătuită din doi atomi de hidrogen şi un atom de oxigen. In
molecula izolată de apă, atomul de oxigen formează legături covalente cu cei doi atomi de
hidrogen, distanţa dintre nucleul O şi un nucleu H fiind de cca. 0,97 Å, iar unghiul format de
cele două legături O-H este de 104,5º.
Configuraţia electronică a hidrogenului este 1s1, iar cea a oxigenului 1s2 2s2 2p4. Dintre
cei 4 electroni de pe pătura 2p a oxigenului, doi au spinul compensat şi completează un orbital
atomic, iar ceilaţi doi rămân cu spinul necompensat, pe doi orbitali atomici diferiţi (un orbital
electronic, atomic sau molecular, nu poate avea decât cel mult doi electroni, care trebuie să aibă
spinul de semn opus). Ca urmare, cei 10 electroni ai moleculei de apă se distribuie astfel:
- doi electroni proveniţi de pe orbitalul 1s al atomului de oxigen (cel mai apropiat de nucleul O)
completează orbitalul molecular 1a1; acest orbital corespunde primului nivel energetic al
moleculei de apă şi este sferic, centrat pe nucleul de oxigen;
- doi electroni proveniţi de pe orbitalul O2s completează orbitalul molecular 2a1; acesta este
aproximativ sferic, centrat pe nucleul de oxigen, dar uşor deformat datorită influenţei
electronilor H1s;
- doi electroni proveniţi de pe orbitalul complet O2p corespund orbitalului molecular 1b1, care
este orientat perpendicular pe planul moleculei; acest orbital nu este deformat de ceilalţi
electroni;
- ceilalţi doi electroni 2p ai oxigenului completează, fiecare împreună cu câte un electron 1s al
hidrogenului, doi orbitali moleculari, 1b2 şi 3a1, formând astfel două legături covalente O-H.
Aceşti doi orbitali sunt orientaţi perpendicular unul pe celălalt, dar ambii prezintă simetrie faţă
de planul moleculei.
Electronii de pe orbitalii moleculari 1a1 şi 1b1 nu participă la legăturile O-H; de aceea se
mai numesc electroni neparticipanţi. Electronii O2s participă şi ei într-o mică măsură la
legăturile O-H, deoarece orbitalii atomici O2s şi H1s se suprapun parţial; de aceea, orbitalul
CURS DE BIOFIZICĂ 2

molecular 2a1 participă şi el la formarea legăturilor O-H. Totuşi, orbitalii moleculari care au
contribuţia dominantă la formarea legăturilor O-H sunt 1b2 şi 3a1.
Configuraţia electronică a moleculei de apă este (1a1)2 (2a1)2 (1b2)2 (3a1)2 (1b1)2 (Fig. 1).

1a1 2a1 1b2 3a1 1b1

Energia

Fig. 1 Configurația electronică a moleculei de apă

Atomul de oxigen atrage cei doi nori electronici ai atomilor de hidrogen (care iniţial au
simetrie sferică în jurul nucleului H) şi îi descentralizează, lăsând atomii H cu o sarcină parţială
pozitivă (Fig. 2). Ca urmare, apare o densitate de sarcină electrică negativă în jurul nucleului de
oxigen şi o densitate de sarcină pozitivă în jurul nucleelor de hidrogen, ceea ce determină
molecula de apă să se comporte ca un dipol electric permanent. Un dipol electric este o pereche
de sarcini electrice egale în modul, dar de semn opus, aflate la o anumită distanţă (relativ mică)
una de cealaltă. O moleculă are proprietăţile unui dipol electric dacă centrul distribuţiei sale de
sarcini pozitive nu coincide spaţial cu centrul distribuţiei de sarcini negative.

Fig. 2 Distribuția sarcinilor electrice în molecula de apă (http://www1.lsbu.ac.uk/water/water_molecule.html )

Un dipol electric molecular poate fi:

- dipol permanent: atunci când în moleculă există doi atomi cu electronegativităţi substanţial
diferite. Densitatea de sarcină negativă este mult mai mare în jurul atomului mai electronegativ,
care atrage mai puternic electronii;
- dipol instantaneu: atunci când densitatea de electroni ai unei molecule este temporar mai
mare într-o regiune spaţială decât în alta;
- dipol indus: atunci când distribuţia de sarcină electrică a moleculei devine asimetrică sub
influenţa unei atracţii electrostatice (sub acţiunea unui câmp electric extern sau în apropierea
unui ion sau a unei molecule polare).
CURS DE BIOFIZICĂ 3

Caracterul permanent asimetric al distribuţiei spaţiale a sarcinilor electrice dintr-o

moleculă defineşte caracterul polar al moleculei. Molecula de apă este o moleculă polară. In
schimb, moleculele care au o distribuţie spaţială simetrică de sarcină electrică se numesc
molecule nepolare (de exemplu, etanul). Moleculele care prezintă atât porţiuni polare cât şi
porţiuni nepolare se numesc molecule amfifile (de exemplu, lipidele).

Caracter Formula Descriere Exemplu

AB Molecule liniare CO
HAx Molecule cu un singur H HCl
Polar AxOH Molecule cu un OH la un capăt C2H5OH
OxAy Molecule cu un O la un capăt H2O
NxAy Molecule cu un N la un capăt NH3
Ax Toate elementele O2
Nepolar
CxAy Compuşi ai carbonului CO2

Moleculele polare reprezintă dipoli permanenţi. Moleculele perfect simetrice (care sunt
nepolare) pot prezenta un dipol instantaneu pe timpi foarte scurţi (dipol indus), dar, prin mediere
în timp, momentul lor de dipol este zero. O moleculă cu dipol indus reprezintă o moleculă
polarizată.

2. Forţe intermoleculare
Forţele intermoleculare iau naştere între molecule diferite sau între regiuni ale aceleiaşi
macromolecule. Ele sunt rezultatul atracţiilor şi repulsiilor electrostatice dintre sarcinile parţiale
ale moleculelor, precum şi al excluderii electronilor din regiuni ale spaţiului care acoperă orbitali
moleculari deja completaţi. Forţele Van der Waals sunt interacţii între molecule care au
învelişul electronic complet (sunt neutre din punct de vedere electric), fără a produce legături
chimice (moleculele se atrag prin interacții electrostatice între diferite regiuni ale norilor
electronici, fără a exista o suprapunere a acestora). O interacție intermoleculară specială este
legătura de hidrogen, în care anumite molecule cu înveliş electron complet suprapun parţial
orbitali moleculari. Alte forţe intermoleculare sunt interacții de tipul ion-ion sau ion-dipol.
Cele mai tari interacții intermoleculare sunt cele ionice, care se produc numai între ioni şi
au o energie de interacție de ordinul a 250 kJ/mol. Interacțiile ion-dipol sunt mult mai slabe, cu o
energie ~15 kJ/mol. În cazul legăturilor de hidrogen, energia de interacție este ~ 20 kJ/mol.
În ordinea scăderii tăriei lor, forţele Van der Waals apar prin:
- interacții dipol permanent – dipol permanent (între molecule polare); energia de interacție ~2
kJ/mol pentru molecule staţionare şi ~0,3 kJ/mol pentru molecule în rotaţie;
- interacții dipol indus – dipol indus (forţe Van der Waals de dispersie sau forţe London) (între
molecule polarizate); energia de interacție ~ 2 kJ/mol;
- interacții dipol permanent – dipol indus (între o moleculă polară şi o moleculă polarizată);
energia de interacție ~ 0,8 kJ/mol.
Legătura de hidrogen este o interacție atractivă între două specii moleculare cu înveliş
complet, care provine dintr-o legătură de forma A-H···B, unde A şi B sunt elemente puternic
electronegative care aparţin la două molecule diferite, iar B posedă o pereche de electroni
neparticipanţi (legătura de hidrogen este reprezentată prin simbolul ···). In general, legătura de
hidrogen se întâlneşte la moleculele în care A şi B sunt N, O sau F (cele mai electronegative
elemente), dar dacă B este o specie anionică (de exemplu Cl-) atunci şi el poate participa la
legătura de hidrogen, dar N, O şi F participă cel mai eficient. Legătura de hidrogen apare prin
CURS DE BIOFIZICĂ 4

apropierea spaţială dintre o sarcină parţială pozitivă a lui H şi o sarcină parţială negativă a lui B,
ceea ce duce la formarea unui orbital molecular comun celor trei atomi A, H, B. Deoarece
legătura depinde de acoperirea orbitalilor, ea este de fapt o interacție de contact, care apare
atunci când AH este foarte aproape de B şi dispare când AH se depărtează de B.
Dacă este prezentă legătura de hidrogen, ea este dominantă faţă de alte interacții
intermoleculare de tip Van de Waals. În cazul apei lichide şi solide, proprietăţile substanţei sunt
determinate de legăturile de hidrogen. Dacă nu ar exista legături de hidrogen, distanţa între
nucleele O şi H ale unor molecule de apă vecine, care interacţionează prin forţe Van der Waals
de tip dipol-dipol, ar fi 2,6 Å. Experimental s-a determinat că în apă această distanţă (distanţa
H···O) este 1,7 Å, ceea ce demonstrează prezenţa unei interacții atractive mai puternice decât
cele de tip dipol-dipol. În cazul dimerului de apă format printr-o legătură de hidrogen între două
molecule H2O, aranjamentul cel mai favorizat din punct de vedere energetic este cel pentru care
distanţa dintre cele două nuclee de oxigen este R = 2,98Å, iar β = 57º, α = 6º (Fig. 3). Totuşi,
chiar şi la temperaturi extrem de scăzute (de ordinul ~1 K) R, β şi α oscilează considerabil în
jurul acestor valori, în intervale de timp extrem de scurte (< 1 ps).

1,7 Å

0,97 Å

Fig. 3 Structura unui dimer de apă format printr-o legătură de hidrogen între două molecule

Legătura de hidrogen prezintă similitudini atât cu interacțiile dipol-dipol cât şi cu

legăturile covalente. În cazul dimerului de apă, hidrogenul (parţial pozitiv) implicat în legătură
este transferat parţial celeilalte molecule H2O, fiind atras de sarcina parţial negativă a oxigenului
acesteia (Fig. 4).
δ+ δ+
H H
\ /
O · · · H - O
/ δ- δ+ δ-
H
δ+
Fig. 4 Un atom de hidrogen (parţial pozitiv), aparținând unei molecule de apă, implicat în legătură este transferat
parţial moleculei vecine cu formarea unui compus de tipul H2O+–H(-O)–H
(http://www.columbia.edu/cu/biology/courses/c2005/lectures/lec2_10.html)

Se formează astfel un compus de tipul H2O+–H(-O)–H. Procesul este oarecum similar

formării unei legături covalente coordinative prin transferul nucleului H acceptor la atomul O
donor, cu deosebirea că sarcinile puse în comun sunt parţiale, nu întregi ca în cazul legăturii
covalente coordinative. Ca urmare, legătura de hidrogen este mai puternică decât o interacție
dipol-dipol, dar mult mai slabă decât o legătură covalentă. De asemenea, distanţa legăturii de
hidrogen este mai mică decât distanţa de interacție dipol-dipol, dar mai mare decât distanţa unei
legături covalente. În plus, în mod similar legăturilor covalente, legătura de hidrogen este
direcţională: cele două molecule legate adoptă un aranjament geometric specific, iar tăria
legăturii depinde de unghiurile α şi β care definesc această conformaţie (deoarece odată cu
modificarea unghiurilor orbitalii moleculari se suprapun mai mult sau mai puţin). Orbitalul
molecular 1a1 nu este implicat în formarea legăturii de hidrogen. Molecula H2O donoare poate
suprapune parţial un orbital 1b2 sau 3a1 cu un orbital 2a1 sau 1b1 al moleculei acceptoare.
CURS DE BIOFIZICĂ 5

Fiecare din cei patru orbitali moleculari 1b2, 3a1, 2a1 şi 1b1 poate participa la câte o legătură de
hidrogen cu o altă moleculă de apă.

3. Structura apei
Molecula de apă poate lega deci alte 1-4 molecule de apă prin legături de hidrogen. În
stare solidă (gheaţa), legăturile de hidrogen sunt permanente, în timp ce în stare lichidă aceste
legături au un timp de viaţă foarte scurt (de ordinul 10-12 – 10-9 s), fiind rupte prin mişcările de
agitaţie termică ale moleculelor. Totuşi, numărul foarte mare de legături de hidrogen care se
formează continuu în apa lichidă determină apariţia tranzitorie a unor grupări multimoleculare
ordonate. Gruparea cea mai stabilă este cea dimerică; aceasta poate fi întâlnită chiar şi în faza
gazoasă. În cazul în care o moleculă de apă formează legături de hidrogen cu alte 4 molecule,
acestea se dispun în vârfurile unui tetraedru aproape regulat, centrat pe molecula coordonatoare.
În anii 1950 a fost propusă ipoteza grupărilor temporare („flickering clusters”, Fig. 5a) de
dimensiuni variabile (formate prin legături de hidrogen între un număr variabil de molecule de
apă), dar apoi s-a realizat că această ipoteză nu poate explica proprietăţile apei lichide. În
modelul care este acceptat în mod curent, se consideră că pe timpi foarte scurţi (~10-9 s) apa se
comportă ca un gel format dintr-un singur cluster de mari dimensiuni, în care pot exista
discontinuităţi locale, a căror dimensiune şi influenţă depind de temperatură şi presiune. Prin
ruperea şi refacerea legăturilor de hidrogen, clusterul îşi schimbă configuraţia, dar este posibil ca
în spaţii restrânse să se formeze clusteri polimerici (H2O)n a căror stabilitate să crească. Diferite
studii teoretice au arătat că dimensiunea unui astfel de cluster este în medie de 90 de molecule
H2O la 0ºC şi de cel mult 25 molecule la 70ºC. Recent a fost de asemenea prezisă existenţa unui
cluster icosaedric, care cuprinde 280 de molecule de apă (Fig. 5b). Acest model este în
concordanţă cu datele experimentale de difracţie cu raze X şi poate explica toate proprietăţile
neobişnuite ale apei. Totuşi, în prezent nu există un consens cu privire la structura apei lichide;
experimental nu a putut fi detectată nici o astfel de grupare a moleculelor de apă, datorită
instabilităţii unor astfel de aranjamente moleculare.

flickering cluster
clusters icosaedric

(a) (b)
Fig. 5 Modele ale apei în stare lichidă (a) Modelul grupărilor temporare („flickering clusters”); (b) Modelul
clusterului icosaedric (adaptat după http://www1.lsbu.ac.uk/water/polyoxomolybdate_nanodrop.html)

Lichidele care prezintă legături de hidrogen între molecule se numesc lichide complexe
(sau lichide asociate). Lichidele simple sunt formate din molecule care interacţionează numai
prin forţe Van der Waals de tip dipol-dipol (heliu, alcool etc.). De exemplu, în cazul gazelor rare
(atomii gazelor rare sunt foarte stabili şi tind să nu interacţioneze) singurele interacții care pot să
apară între atomi sunt forţe Van der Waals de dispersie. Fără existenţa acestora, gazele rare nu s-
CURS DE BIOFIZICĂ 6

ar putea lichefia. In general, forţele Van der Waals de dispersie sunt cu atât mai mari cu cât
atomii/moleculele sunt mai mari (au mai mulţi electroni, deci norul electronic este mai dispers,
iar atomul/molecula este mai uşor polarizabil). De exemplu, halogenii (de la Z mic la Z mare: F2,
Cl2, Br2, I2); la temperatura camerei, fluorul şi clorul sunt în stare gazoasă, bromul este lichid, iar
iodul solid (forţele Van der Waals de dispersie cresc).
În faza solidă a apei, energia legăturilor de hidrogen devine mult mai mare decât energia
de agitaţie termică, astfel încât se formează structuri ordonate (reţele cristaline) stabile în care se
formează numărul maxim posibil de legături de hidrogen (fiecare moleculă de apă leagă alte 4
molecule H2O). Un astfel de aranjament este gheaţa cubică, în care moleculele de apă se dispun
în structuri de tip diamant. În Fig. 6 este prezentată structura cristalină fundamentală a gheţii
cubice; aceasta se repetă pe distanţe mari în spaţiul tridimensional. Gheaţa cubică este stabilă
numai la temperaturi mai mici de -80ºC.

Gheaţa cubică Gheaţa hexagonală

legături de hidrogen
legături
de hidrogen

Fig. 6 Structura gheții (adaptat după http://www.chemguide.co.uk/atoms/structures/molecular.html

http://27.109.7.67:1111/econtent/water/hydrogen-bonding.php)

La presiune atmosferică normală şi temperaturi cuprinse între -80ºC şi 0ºC, structura

cristalină a apei prezintă o dispunere a moleculelor în prisme aproximativ hexagonale (gheaţa
hexagonală), care au fost evidenţiate cu ajutorul difracţiei razelor X pe cristale de gheaţă.
Numărul mare de legături de hidrogen prezente în faza solidă a apei impun aranjarea
moleculelor în vârfurile unor prisme regulate. Între -4ºC şi 0ºC se formează clusteri de mari
dimensiuni, determinând o creştere uşoară a volumului gheţii (Fig. 7).
Volumul unui kg de apă (cm3)

lichid
îngheţare
topire
densitate maximă
la 4 ºC
gheaţă

Temperatura (ºC)
CURS DE BIOFIZICĂ 7

Fig. 7 Dependența volumului unui kilogram de gheață de temperatură (adaptat după

http://www.chem1.com/acad/sci/aboutwater.html)

În procesul de topire a gheţii (la 0ºC), pe măsură ce legăturile de hidrogen se rup, spaţiul
liber din interiorul acestor prisme tinde să fie ocupat de moleculele libere, ceea ce duce la
scăderea volumului (cu cca. 9%) şi, implicit, la creşterea densităţii apei. Acest proces continuă
până la o temperatură de 4ºC, conducând la o comportare anomală a apei, care prezintă densitate
maximă la 4ºC. În procesul invers (de îngheţare), odată cu scăderea temperaturii se stabilesc din
ce în ce mai multe legături de hidrogen între moleculele de apă, rezultând o extindere spaţială a
apei; densitatea scade. Ca urmare, gheaţa pluteşte pe apă. Majoritatea lichidelor prezintă o
creştere a densităţii în procesul de solidificare (se contractă). La temperaturi mai mari de 4ºC,
datorită agitaţiei termice, moleculele libere devin din ce în ce mai numeroase odată cu creşterea
temperaturii şi au energie suficientă pentru a se deplasa pe distanţe mai mari; volumul apei
creşte, iar densitatea scade. Aceasta este comportarea normală a lichidelor în procesul de
încălzire.

4. Proprietăţile apei
În intervalul termic specific organismelor homeoterme (35ºC – 41ºC), cca. 50% din
legăturile de hidrogen ale apei sunt rupte; apa este mai puţin vâscoasă, structura microcristalină
dispare, proporţia de dimeri este cea mai mare şi apa devine mai reactivă din punct de vedere
chimic.
La temperaturi mai mari de 100ºC, apa se află în stare gazoasă, sub formă de vapori.
Aproape toate legăturile de hidrogen se rup, datorită agitaţiei termice foarte intense. Majoritatea
moleculelor de apă sunt libere, dar mai pot persista unii dimeri. În absenţa legăturilor de
hidrogen, punctul de fierbere al apei a fost estimat la cca. -90ºC, ceea ce constituie o altă
proprietate anomală a apei.
Structura moleculară a apei şi capacitatea sa de a forma legături de hidrogen determină o
serie de proprietăţi deosebite ale apei, cum ar fi:
- coeziune puternică;
- tensiune superficială mare;
- căldură specifică mare;
- căldură de evaporare mare;
- apa este în stare lichidă la temperatura camerei;
- conductibilitate termică mare;
- apa este un foarte bun solvent polar;
- repulsia hidrofobă.
Legăturile de hidrogen dintre moleculele de apă determină coeziunea puternică
specifică apei (coeziune = atracţie între moleculele aceleiaşi substanţe). Între cele două pleure
care căptuşesc cavitatea toracică există o peliculă subţire de lichid seros. Pleura pulmonară aderă
la plămân, iar pleura parietală aderă la peretele toracic. În timpul inspiraţiei volumul cavităţii
toracice creşte, iar plămânii urmează mişcările peretelui toracic datorită coeziunii moleculare
puternice în lichidul pleural, care determină deplasarea simultană a ambelor pleure.
Apa are coeficientul de tensiune superficială cel mai mare dintre toate lichidele (cu
excepţia mercurului), datorită faptului că legăturile de hidrogen dintre moleculele de apă aflate
în stratul superficial sunt mult mai puternice decât interacțiile cu moleculele de aer, astfel încât
stratul superficial de apă se comportă ca o membrană elastică sub tensiune mecanică, ce tinde să
minimizeze aria suprafeţei de contact aer-apă.
Comparativ cu multe alte substanţe, apa are căldură specifică mare, adică absoarbe
multă căldură pentru a-şi creşte temperatura. Intr-adevăr, o creştere a temperaturii înseamnă
intensificarea mişcărilor de agitaţie termică ale moleculelor, ceea ce necesită mai întâi ruperea
unor legături de hidrogen dintre molecule, deci o mare parte din căldura absorbită de apă este
CURS DE BIOFIZICĂ 8

utilizată pentru ruperea unor legături de H. De asemenea, în procesul de răcire, apa reţine mai
multă căldură decât alte substanţe, deoarece încetinirea moleculelor permite formarea de noi
legături de hidrogen, proces în care se degajă energie. De aceea, apa este mai rezistentă la răcire
decât multe alte substanţe. Faptul că apa are căldură specifică mare are un rol foarte important în
termoreglarea organismelor, prin stabilizarea temperaturii în procese cu variaţii de energie
relativ mari.
Tot datorită legăturilor de hidrogen, apa are cădură de vaporizare mare, necesitând
multă căldură pentru a rupe aproape toate legăturile de hidrogen şi a se evapora. Acesta este şi
motivul pentru care apa se află în stare lichidă la temperatura camerei.
Conductibilitatea termică a apei este de câteva ori mai mare decât cea a majorităţii
lichidelor. Putem vorbi despre un “amortizor termic” al apei în organism, deoarece variaţiile de
temperatură ale mediului înconjurător sunt amortizate prin inerţia termică mare a apei din
organism, inerţie conferită atât de masa mare de apă, cât şi de căldura specifică ridicată a
acesteia. De asemenea, hipertermiile locale produse prin procese catabolice exoterme sunt
evitate datorită difuziei rapide a căldurii, fluxul de căldură fiind favorizat de conductibilitatea
termică mare a apei. La nivelul tegumentelor, sângele pierde o mare cantitate de căldură tot
datorită conductibilităţii termice a apei, care asigură astfel un flux de căldură substanţial între
organism şi mediu.
Apa poate dizolva uşor substanţe cu care poate forma legături de hidrogen sau ale
căror molecule sunt polare. Mai mult, moleculele solvitului trebuie să interacţioneze mai uşor cu
apa decât între ele pentru a părăsi structura solidă şi a se dispersa în soluţia apoasă.
Apa mai poate forma legături de hidrogen cu molecule care prezintă regiuni expuse de
tip –OH sau –NH2; de exemplu molecule simple precum alcoolii, moleculele suprafeţelor de
sticlă, sau macromolecule precum proteinele. Activitatea biologică a proteinelor depinde esenţial
nu numai de compoziţia lor, ci şi de configuraţia spaţială, iar aceasta este determinată de
legăturile de hidrogen formate între proteină şi moleculele de apă din vecinătatea ei sau între
diferite părţi ale proteinei. Distrugerea acestor legături de H denaturează ireversibil proteina şi îi
compromite activitatea (acest lucru se întâmplă de exemplu prin coagulare). De notat de
asemenea faptul că între cele două catene ale ADN-ului se stabilesc legături de hidrogen de tip
H–N···H, care menţin stabilitatea dublului helix.
Apa interacţionează puternic cu ionii (atomi sau molecule încărcaţi electric), prin
interacții de tip ion-dipol. Datorită caracterului lor puternic polar, moleculele de apă aflate în
imediata apropiere a unui ion sunt puternic atrase de acesta, formând învelişul interior (primar)
de hidratare, care prezintă un aranjament ordonat al moleculelor în jurul ionului. Aceste
molecule leagă alte molecule de apă din exterior (prin legături de hidrogen), formând învelişul
exterior (secundar) de hidratare, cu o structură mai puţin ordonată (Fig. 8).

înveliş exterior de hidratare

înveliş interior de hidratare

apa

Fig. 8 Învelișurile primar și secundar de hidratare din jurul unui cation (adaptat după
http://www.chem1.com/acad/sci/aboutwater.html)
CURS DE BIOFIZICĂ 9

Electroliţii se disociază la dizolvarea în apă în ioni negativi şi pozitivi, fenomen favorizat

de constanta dielectrică mare a apei. Electroliţii tari sunt disociaţi complet. Ionii astfel formaţi
atrag dipolii apei, astfel că un ion pozitiv atrage polul negativ şi invers. Apar structuri radiale (cu
simetrie sferică) - apa devenind apă de hidratare. Procesul se numeşte solvatarea (hidratarea)
ionilor. Acest tip de apă are proprietăţi diferite de cele ale apei obişnuite: densitatea apei creşte
prin electroconstricţie, se modifică temperaturile de solidificare şi fierbere, constanta dielectrică
etc.
În general moleculele de apă formează legături covalente coordinative cu ionii pozitivi, în timp
ce cu ionii negativi formează legături de hidrogen (de exemplu, cu ionii Cl- ca în Fig. 9; cei 4
orbitali reprezentaţi ai ionului Cl- corespund învelişului electronic exterior – al treilea nivel
energetic, fiecare dintre aceşti orbitali putând stabili câte o legătură de hidrogen cu o moleculă
de apă).

Fig. 9 Formarea legăturilor de hidrogen între anionul Cl- și 4 molecule de apă

(http://www.chemguide.co.uk/atoms/bonding/hbond.html)

Moleculele care pot forma legături de hidrogen, precum şi cele cu moment dipolar
permanent, se integrează cu uşurinţă în reţeaua apei fără a produce modificări structurale
semnificative.
Moleculele fără moment dipolar permanent interacţionează cu moleculele de apă prin
legături Van der Waals slabe de tip dipol permanent - dipol instantaneu. Moleculele de acest tip
sunt numite molecule hidrofobe. Sistemul apă – solvit, în acest caz, tinde spre minimizarea
energiei sale libere - deci spre realizarea unui număr maxim de legături între componente.
Moleculele hidrofobe nu pot realiza legături cu moleculele de apă şi, de aceea, un mod de a
realiza cât mai multe legături este mărirea numărului de legături de H între moleculele de apă
din jurul moleculelor hidrofobe. Se formează astfel structuri cristaline (12 feţe pentagonale -
dodecaedre, 16 - hexacaidecaedre) numite clatraţi, în centrul cărora se află câte o moleculă
hidrofobă. Apa capătă o structură asemănătoare gheţii - apă de clatrare. Un alt mod de mărire a
numărului de legături se realizează prin apropierea moleculelor hidrofobe una de alta. Din punct
de vedere energetic, moleculele de apă preferă să realizeze legături cu alte molecule de apă în
defavoarea legăturilor cu alte molecule mai puţin polare. De aceea, în prezenţa apei, moleculele
hidrofobe tind să formeze conglomerate nemiscibile cu apa, pentru a reduce suprafaţa de
interacție cu apa; în acest fel este minimizat numărul de legături distruse dintre moleculele de
apă. Acesta este procesul de excludere (repulsie) hidrofobă.
Moleculele amfifile (cum sunt proteinele şi acizii nucleici) conţin atât grupări polare
(hidrofile) cât şi nepolare (hidrofobe). Grupările hidrofile pot forma cu uşurinţă legături cu alte
CURS DE BIOFIZICĂ 10

grupări sau molecule polare prin atracţii electrostatice, iar cele hidrofobe se apropie unele de
celelalte, ca urmare a excluderii hidrofobe, şi interacţionează între ele prin forţe Van der Waals
de dispersie. În felul acesta macromoleculele îşi organizează atât propria structură, cât şi pe cea
a moleculelor de apă din jur (se formează apa de hidratare şi apa de clatrare). Aceasta apă de
structură se numeşte apă legată.
Cele mai importante proprietăţi ale apei în sistemele biologice sunt solvabilitatea polară
şi excluderea hidrofobă. De exemplu, formarea membranelor lipidice se datorează excluderii
hidrofobe. Într-un mediu apos, proteinele globulare îşi aranjează în mod spontan conformaţia
pentru a-şi expune regiunile hidrofile spre apă şi a evita interacția regiunilor hidrofobe cu apa.
Organismul uman conţine apă în proporţie de 65-70%. O mare parte a apei din organism
este apă legată, cu proprietăţi fizice deosebite: se evaporă foarte greu, îngheaţă la temperaturi
mult sub 0°C, nu dizolvă cristaloizii, nu participă la osmoză. Problema apei în structurile vii nu
este complet elucidată. Existenţa apei legate se explică prin prezenţa unui mare număr de specii
moleculare, macromoleculare şi ionice, care structurează apa din jur. O mare parte a apei
intracelulare prezintă un grad superior de ordonare. Această ordonare are un rol important în
desfăşurarea proceselor celulare (excitaţie, contracţie, diviziune, secreţie etc.). O serie de studii
au arătat ca apa este “compartimentalizată”: există apă liberă, apă parţial legată şi apă legată,
fiecare din aceste compartimente având proprietăţi specifice.

5. Disocierea apei
Moleculele de apă se pot disocia în ioni: H+ (ionul de hidrogen, care este un proton) şi
OH (ionul hidroxil). Fiecare din ionii H+ / OH- se poate recombina cu un alt ion OH- / H+,
-

reformând o moleculă de apă. Ambele reacţii sunt reversibile:

H2O ↔ OH- + H+
O soluţie în care ionii OH- sunt în exces se numeşte soluţie bazică. O soluţie în care ionii
H+ sunt în exces se numeşte soluţie acidă.
Concentraţiile ionilor H+ şi OH- în apa pură la 25°C sunt egale:
[H+] = [OH-] = 10-7 moli/l
Logaritmul in baza 10 cu semn schimbat al concentraţiei molare a ionilor H+ se numeşte pH:
pH = 7 (neutru), <7 (acid), >7 (bazic). În organism valoarea medie a pH-ului este 7,4.
De asemenea, protonul se poate lega la o moleculă H2O, putând trece cu uşurinţă de la o
moleculă la alta (are mobilitate mare):
H+ + H2O → H3O+ (hidroniu)
Sistemele biologice folosesc solviţi care să menţină pH-ul într-un domeniu restrâns de
valori, deoarece stabilitatea pH-ului este esenţială pentru activitatea optimă a enzimelor.

6. Puritatea apei
Apa terestră naturală, în special cea aflată în contact cu diverse sedimente terestre,
conţine importante cantităţi de ioni de calciu, magneziu, fier, mangan etc. Sarcinile pozitive ale
acestor cationi sunt echilibrate de sarcinile negative ale unor ioni negativi de (bi)carbonaţi,
cloruri sau sulfaţi. Apa conţine, de asemenea, gaze dizolvate, provenite din atmosferă. Dioxidul
de carbon dizolvat în apă produce acidul carbonic. Cantitatea de oxigen dizolvat în apă
influenţează pH-ul şi potenţialul redox al apei. În anumite regiuni ale Pământului apa poate
conţine cantităţi toxice de arseniu sau arsenic. Vaporii de apă din atmosferă condensează în
general pe particule de praf sau alte impurităţi din aer, care contaminează apa rezultată
(picăturile de ploaie sau fulgii de zăpadă). Totuşi, cu excepţia zonelor poluate, toxicitatea apei
provenite din precipitaţiile atmosferice este neglijabilă. În laboratoare se foloseşte apă cu diverse
CURS DE BIOFIZICĂ 11

grade de puritate. Pentru experimente de mare acurateţe se foloseşte apă demineralizată,

deionizată şi triplu-distilată. Însă chiar şi o astfel de apă pură din punct de vedere chimic conţine
un amestec de izotopi, deoarece există trei izotopi ai hidrogenului (H1; H2 – deuteriu, notat D;
nucleul său conţine un proton şi un neutron; H3 – tritiu, notat T, al cărui nucleu conţine un
proton şi doi neutroni) şi doi izotopi ai oxigenului (O16 şi O18). Se pot obţine astfel diverse
combinaţii moleculare ale apei: H2O18, HDO16, D2O16 (apa grea), T2O16 (apa tritiată) etc., iar
proporţia diverselor forme ale apei se poate determina uşor din spectrele de absorbţie în
infraroşu (spectrofotometrie în IR) obţinute pe vapori de apă. Proporţia izotopilor O16/O18 în apa
terestră naturală variază de la regiune la regiune, fiind determinată pentru fiecare sursă.

7. Fenomene la nivelul interfeţelor

Interfaţa este suprafaţa care separă două faze aflate în contact. În cazul interfeţei lichid
– gaz, interfaţa are tendinţa de a realiza o suprafaţă minimă de contact între cele două faze.
Aceasta se datorează faptului că rezultanta forţelor de atracţie intermoleculară exercitate
asupra moleculelor din stratul superficial de lichid este nenulă şi îndreptată spre interiorul
lichidului; spre deosebire, rezultanta forţelor de coeziune exercitate asupra unei molecule aflate
în interiorul lichidului este zero (Fig. 10). În stratul superficial se exercită deci forţe de tensiune
superficială.
Gaz
Lichid

Fig. 10 Forțele de interacție dintre moleculele de apă din stratul superficial și din interiorul lichidului (adaptat după
http://www.chem1.com/acad/sci/aboutwater.html)

Ca urmare, cantităţi mici de lichid aflate într-un gaz iau formă sferică (forma geometrică
pentru care suprafaţa este minimă la un volum dat).
O mărime caracteristică este coeficientul de tensiune superficială σ:
σ = dF/dl
(forţa pe unitatea de contur)
sau:
σ = dL/dS
(lucrul mecanic necesar pentru a mări suprafaţa stratului superficial cu o unitate).
Există substanţe care scad coeficientul de tensiune superficială, numite substanţe
tensioactive. Conform legii lui Traube, tensioactivitatea unei substanţe este cu atât mai
pronunţată cu cât moleculele substanţei au mai multe grupări hidrofobe.
Unul dintre efectele tensiunii superficiale este ascensiunea în vase capilare. Fenomenele
capilare sunt foarte importante într-o serie de procese biologice (ascensiunea sevei, accidente
vasculare de tipul emboliilor gazoase - pătrunderea de gaze în sânge poate bloca capilarele).

Structura pulmonară cu rol determinant în respiraţie este peretele alveolo-capilar, la

nivelul căruia se produce schimbul de gaze între sânge şi aer. Bronhiile se ramifică în bronhiole,
care se termină cu sacii alveolari. Aceştia conţin alveole pulmonare (Fig. 11), care au în medie o
rază de 0,05 – 0,1 mm, sunt în număr de circa 700 de milioane, iar suprafaţa totală pe care o
ocupă este de 70-90 m2 (prin comparaţie, pielea are 2 m2). Prin alveole se realizează deci cel mai
CURS DE BIOFIZICĂ 12

important contact cu aerul atmosferic. Suprafaţa alveolelor variază în cursul ciclului respirator
cu cca. 7 m2. Alveolele sunt înconjurate de o reţea densă de capilare sanguine. Epiteliile alveolar
şi capilar formează un perete permeabil, cât mai subţire posibil, având o grosime de cca. 0,2 µm.
Moleculele de oxigen şi de dioxid de carbon traversează peretele alveolo-capilar în sensul
gradientului de concentraţie (prin difuzie), fără consum de energie. Peretele intern al unei
alveole este acoperit de un film lichid foarte subţire (0,5 µm), care este întreţinut prin prezenţa
vaporilor de apă prezenţi atât în aerul inspirat cât şi în cel expirat.
În această peliculă de lichid apare tensiune superficială, care determină o diferenţă de
presiune în interiorul alveolei, conform legii Laplace:
∆p = 2σ
σ/r
unde r = raza alveolei. Pentru apă ∆p ≅ 12 - 24 Torr. Sub acţiunea acestei presiuni interne,
alveola tinde să colapseze şi să elimine tot aerul din interiorul său în sacul alveolar şi bronhiolă.
În realitate ∆p este doar de câţiva Torr. Această diferenţă se datorează existenţei unui agent
tensioactiv - surfactant pulmonar - având drept cel mai important constituent o fosfolipidă care
reduce tensiunea superficială. Rolul acestui agent tensioactiv este acela de a face ca ∆p să fie
suficient de mic şi să nu varieze prea mult în cursul ciclului respirator, împiedicând golirea
completă a alveolelor mici în cele mai mari (în absenţa surfactantului, ∆p ar fi mai mare în
alveolele cu rază mai mică). Prin distribuţia diferită a surfactantului pulmonar în alveole este
posibilă egalizarea presiunii la o valoare medie pentru alveolele de dimensiuni diferite, care
trebuie să funcţioneze simultan. Insuficienţa acestui agent tensioactiv sau distribuţia sa
defectuoasă în alveole în timpul inspiraţiei pot conduce la grave accidente respiratorii.

Arteriolă
ar pulmonară
e ol
c alv
Sa

Alveolă

Venulă
pulmonară

Fig. 11 Alveolele pulmonare (adaptat după http://sphweb.bumc.bu.edu/otlt/MPH-

Modules/PH/RespiratoryHealth/RespiratoryHealth3.html)

8. Cristale lichide
Printre lichidele complexe există lichide care au proprietăţi comune stării lichide şi solide
- acestea sunt cristalele lichide, în care legăturile intermoleculare realizează structuri ordonate
unidimensional şi chiar bidimensional, extinse pe distanţe mari. Când solidul se topeşte, unele
caracteristici ale solidului, legate de ordinul de mărime al lungimii de interacție între molecule,
se pot păstra şi noua fază poate fi un cristal lichid, o substanţă în care ordinea la distanţă este
imperfectă (ca în lichide) cel puţin într-o direcţie din spaţiu, şi există ordine de poziţie sau de
orientare în cel puţin o altă direcţie. Exemple de cristale lichide sunt: mielina din ţesutul nervos,
esteri ai colesterolului, săpunuri etc.
CURS DE BIOFIZICĂ 13

Cristalele lichide sunt substanţe organice la care tranziţia solid - lichid nu se face direct,
ci prin faze intermediare, stabile, în care substanţa este anizotropă, numite mezofaze sau faze
mezomorfe. Mezofazele au o mare importanţă în biologie, pentru că există ca bistraturi lipidice
(membranele celulare) şi în sisteme veziculare.
În funcţie de modul în care apar mezofazele există:
- cristale lichide termotrope, care se obţin într-un anumit domeniu de temperatură (prezintă o
tranziţie spre o fază cristalină lichidă la schimbarea temperaturii);
- cristale lichide liotrope, care se obţin numai la anumite concentraţii, intervalul de temperatură
fiind mai larg (prezintă o tranziţie spre o fază cristalină lichidă la schimbarea compoziţiei).
Membranele celulare au caracteristicile unor cristale lichide liotrope.

Cristalele lichide termotrope (Fig. 13) sunt clasificate astfel:

- nematice (nema - fir) - moleculele se orientează după o anumită direcţie (se aliniază paralel, ca
nişte bastonaşe), fără a prezenta alte tipuri de ordonare.
- smectice (smectos - săpun) – dacă un cristal lichid nematic este adus la o temperatură mai
scăzută, orientarea direcţională se păstrează şi în plus moleculele se dispun în straturi moleculare
suprapuse, care alunecă unul pe celălalt (ca săpunul). Moleculele se orientează fie perpendicular
pe strat (cristale smectice de tip A), fie sub un anumit unghi faţă de normala la planul stratului
(cristale smectice de tip C). In interiorul stratului moleculele prezintă fluiditate (au proprietăţile
unui fluid). Din această clasă face parte mielina.
- colesterice - moleculele se aranjează în straturi (folii) suprapuse, orientându-se sub unghiuri
care variază puţin de la un strat la altul. Aceste folii formează o structură elicoidală, al cărei pas
depinde de temperatură. În interiorul unui strat, moleculele sunt orientate paralel atât între ele cât
şi cu planul stratului.

CRISTALE LICHIDE TERMOTROPE

Nematice Smectice A Smectice C Colesterice

Fig. 13 Clasificarea cristalelor lichide termotrope

Cristalele lichide nematice sunt optic active (rotesc planul de polarizare a luminii).
Proprietăţile optice şi comportarea lor în câmp electric au determinat utilizarea acestui tip de
cristale lichide la fabricarea LCD (liquid crystal displays). Moleculele se comportă ca dipoli care
se orientează în câmp electric. Orientarea planului de polarizare a luminii transmise de cristalul
lichid depinde de orientarea moleculelor, care la rândul său depinde de câmpul electric aplicat.
Lumina transmisă de cristalul nematic este filtrată printr-un polarizor. Acesta poate transmite
lumina cu o intensitate variabilă, în funcţie de orientarea relativă a planului de polarizare a
luminii faţă de planul caracteristic polarizorului. Deci, în funcţie de tensiunea electrică aplicată,
pixelul corespunzător de pe display poate avea o intensitate luminoasă care să varieze de la zero
(pixel negru) la valoarea maximă.
Cristalele colesterice (Fig. 14) au proprietatea că reflectă lumina care are lungimea de
undă egală cu distanţa pe care elicoida efectuează o rotaţie completă, de 360º (această distanţă
CURS DE BIOFIZICĂ 14

reprezintă pasul elicoidei). Odată cu creşterea temperaturii, energia termică a moleculelor

cristalului creşte, astfel încât pasul elicoidei creşte. Ca urmare, cristalele colesterice îşi schimbă
culoarea în funcţie de temperatură (au proprietăţi termooptice) şi de aceea sunt folosite în
termografie (la măsurarea temperaturii). În particular, există senzori termici cu cristale lichide
colesterice, care se aplică pe piele pentru a obţine o „hartă termică” a pielii. Cu ajutorul unei
astfel de hărţi se poate identifica prezenţa unei tumori, care are temperatura diferită de cea a
pielii.
CRISTALE LICHIDE COLESTERICE

½ Pas
Pasul

Orientarea moleculelor
Straturi moleculare in straturi succesive

Fig. 14 Orientarea moleculelor în straturi succesive în cristalele lichide colesterice (adaptat după
http://www.iq.usp.br/mralcant/AboutLC.html; http://soft-
matter.seas.harvard.edu/index.php/Cholesteric_Liquid_Crystal_Shear_Response)