1

UNITATE DE ÎNVĂŢARE 1

LEGĂTURI CHIMICE. ORBITALI ATOMICI SI ORBITALI

MOLECULARI. FORTE INTRA- SI INTERMOLECULARE

Cuprinsul unităţii
UNITATE DE ÎNVĂŢARE 1 Legături chimice. Orbitali atomici si orbitali.
Moleculari. Forte intra- si intermoleculare .....................................................1
Obiectivele unitatii de invatare nr. 1 ..............................................................1
1.1. Introducere ...............................................................................................1
1.2 Teoria electronica a legaturii chimice ......................................................2
1.2.1. Legătura ionică ................................................................................. 2
1.2.2 Legătura covalentă............................................................................. 3
1.2.3. Orbitali moleculari............................................................................ 6
1.2.4 Formarea legăturilor. Legături σ ..................................................... 7
1.2.5 Hibridizarea orbitalilor atomici ......................................................... 9
1.3. Forţe intramoleculare.............................................................................18
Teste de autoevaluare ...................................................................................19
Lucrare de verificare .....................................................................................19

OBIECTIVELE UNITATII DE INVATARE NR. 1

1. Definirea legaturilor chimice si prezentarea orbitalilor atomici

si moleculari;
2. Insusirea tipurilor de forte intra si intermoleculare;
3. Evaluarea cunostintelor acumulate.

1.1. INTRODUCERE

Dintre toate elementele care alcătuiesc planeta noastră, numai gazele

rare (He, Ne, Ar, Kr, Xe, Rn) se găsesc sub formă de atomi liberi. Celelalte
elemente se întâlnesc numai sub formă de combinaţii, cu ele însele sau cu
alte elemente. Configuraţia electronică a atomilor gazelor rare constă din
orbitali ns şi np ocupaţi complet cu electroni, conferindu-i fiecărui atom o
structură de cochilie complet închisă, inertă electronic, de gaz nobil,
nereactiv. În formarea combinaţiilor celorlalte elemente se manifestă
pregnant tendinţa de a-şi modifica configuraţia electronică astfel încât să
ajungă la configuraţia gazului nobil apropiat din tabelul periodic, să devină
deci "nobile". După modul cum se combină atomii între ei şi se formează
legături chimice s-au conturat trei tipuri de legături:
1. Legătura ionică sau electrovalenta, realizată prin atracţia
electrostatică dintre sarcini de semn contrar.
2. Legătura covalentă, realizată prin punerea în comun a electronilor
şi formarea de molecule.
 2

3. Legătura metalică, realizată prin circulaţia electronilor de la un

atom la altul, în faze condensate (lichid, solid).
Nucleele de atomi le reprezentăm prin litere sau sfere iar electronii
de legătură prin puncte sau o liniuţă pentru o pereche de electroni. Structura
substanţelor determină deci proprietăţile lor fizice şi chimice iar cunoaşterea
proprietăţilor fizice şi chimice ne permite formularea unor concluzii
importante privind structura lor.

1.2 TEORIA ELECTRONICA A LEGATURII CHIMICE

În jurul unui nucleu atomic încărcat pozitiv sunt distribuiţi electroni

pe nivele concentrice de energie. Fiecare strat sau nivel poate să primească
un număr maxim caracteristic de electroni: primul strat 2, al doilea 8, al
treilea 8 sau 18 etc. Forma cea mai stabilă a elementului este aceea în care
ultimul strat este ocupat complet cu electroni, asemănător gazelor nobile.
În acest mod, legătura ionică sau cea covalentă rezultă ca urmare a
tendinţei atomilor de a atinge această configuraţie electronică stabilă.
Examinarea energiilor de ionizare ale elementelor scoate în evidenţă
stabilitatea deosebită a gazelor nobile (energii mari de ionizare) precum şi
tendinţele mai ridicate ale metalelor de a elimina electroni, dobândind
configuraţie de gaze nobile.

1.2.1. Legătura ionică

Legătura ionică (W. Kossel şi G.N. Lewis) ia naştere prin transfer de
electroni, cum se poate arăta la formarea LiF. Litiul atomic posedă un strat
intern complet cu 2 electroni şi un strat exterior de valenţă cu un singur
electron. Dacă Li cedează un electron, stratul exterior se goleşte şi stratul
intern cu 2 electroni (complet) devine strat exterior. Fluorul are în stratul
interior 2 electroni (complet) iar în stratul exterior are 7 electroni. Când
fluorul primeşte un electron, stratul său de valenţă se completează la 8
electroni. La formarea LiF un electron migrează de la Li la F şi prin aceasta
Li devine încărcat pozitiv Li+ iar fluorul încărcat negativ, F-. Prin formarea
legăturii se degajă o cantitate apreciabilă de energie căci combinaţia Li+F-
este mult mai stabilă decât atomii luaţi separat.
Forţa de atracţie dintre aceşti ioni de semn contrar este de natură
electrostatică iar legătura formată poartă denumirea de legătură ionică sau
electrovalenţă. Ea este caracteristică pentru toate sărurile formate dintr-un
metal (element electropozitiv) din stânga sistemului periodic cu un nemetal
(element electronegativ) din dreapta sistemului periodic. Consecinţele se
manifestă pregnant în proprietăţile lor fizice şi chimice:
1. În toate stările de agregare substanţa este formată din ioni care se
atrag reciproc din cauza sarcinii lor opuse. Mobilitatea acestor ioni în stare
solidă este foarte redusă, de aceea cristalele ionice sunt rele conducătoare
de electricitate. În stare topită sau în soluţie ionii pot să transporte curentul
electric şi deci sunt bune conducătoare de electricitate.
2. Legătura ionică are aceeaşi tărie în toate direcţiile spaţiului, este
deci neorientată iar forţa de legătură care se manifestă între ionii de semn
contrar se amplifică pe măsura creşterii dimensiunilor reţelei ionice. Energia
 3

de reţea pentru halogenurile metalelor alcaline este de ordinul 150-200

kcal/mol, depăşind sensibil energia de disociere a legăturilor covalente, şi ea
depinde de dimensiunile ionilor implicaţi în legătură, fiind cum era de
aşteptat cea mai mare pentru LiF şi cea mai mică pentru CsI.
3. Din cauza energiilor de reţea foarte mari, punctele de topire ale
substanţelor ionice sunt ridicate iar punctele de fierbere şi mai înalte. După
cum este de aşteptat creşterea sarcinii ionilor atrage după sine, atât creşterea
energiei de reţea cât şi creşterea punctului de topire. Substanţele ionice sunt
solubile în solvenţi polari, capabili să solvateze ionii reţelei cristaline (vezi
interacţiuni necovalente dintre molecule şi ioni; 2.2) şi insolubile în solvenţi
nepolari, incapabili să solvateze ionii.

1.2.2 Legătura covalentă

Legătura covalentă (G.N. Lewis) se bazează pe punerea în comun a

electronilor dintre atomi pentru a atinge structurile gazelor nobile apropiate.
Legătura se formează adesea între doi atomi care contribuie cu câte un
electron la legătură. Pentru molecula de H2, fiecare atom de hidrogen
posedând un electron, îl pune în comun şi formează legătura covalentă, prin
care fiecare din cei doi atomi de hidrogen atinge structura
electronică a gazului nobil apropiat, He. Atomii de F care au 7 electroni
exteriori îşi completează octetul de electroni al Ne prin punerea în comun a
câte unui electron pentru a forma molecula de F2. În mod similar se poate
reprezenta formarea altor compuşi ca HF, H2O, NH3, BF3, CH4, CF4 etc.
În unele cazuri numai unul din atomi contribuie cu doi electroni
pentru a forma legătura covalentă, mai ales atunci când prin formarea
legăturii simple covalente molecula neutră formată este deficitară în
electroni şi nu ajunge la structura de gaz nobil. Un exemplu este molecula
de BF3, [obţinută prin combinarea unui atom de B, cu trei electroni de
valenţă şi trei atomi de F cu câte 7 electroni de valenţă] (vezi fig.1.1 si 1.2).
Trifluorura de bor (BF3) are o pronunţată tendinţă să-şi completeze
electronii până la configuraţia de gaz nobil formând o legătură covalent-
coordinativă cu amoniacul (:NH3) prin acceptarea perechii de electroni
neparticipanţi ai acestuia.
Reprezentarea electronilor de valenţă ai moleculelor prin puncte se
denumeşte uzual ca formulă Lewis, în onoarea celui care le-a propus pentru
prima dată. Prin extinderea posibilităţii de mişcare a electronilor de la un
nucleu atomic la două nuclee, sistemul se stabilizează, formarea legăturii
covalente se soldează cu degajare de energie, ca formarea oricăror alte
legături. Carbonul realizează aproape în exclusivitate legături covalente,
de aceea acest tip de legătură este de importanţă fundamentală pentru
chimia organică.
 4

H
H + H H H 2H + O HO

H + F H F 3H + N H NH
H

F + F F F H
4H + C H C H
H
Fig.1.1. Formularea Lewis a legăturii covalenta
.
3 F + B F B F legatura covalenta cu
borul deficitar in electroni
F

F H F H
N H F B N H legatura covalent-coordinativa
F B +
F H F H

Fig.1.2 Formarea legăturii covalent-coordinative în formulare Lewis prin puncte

Este evident că legătura covalentă se manifestă la maximum pe

direcţia de legătură a atomilor combinaţi şi este deci o legătură orientată,
spre deosebire de legătura ionică, care se manifestă în toate direcţiile
spaţiului. Ca urmare forţa de legătură se manifestă numai în interiorul
moleculei formate prin legături covalente, între mai mulţi atomi, iar
interacţiunile cu alte molecule vecine sunt mult mai slabe. De aceea
proprietăţile substanţelor cu legături covalente se deosebesc esenţial de cele
cu legături electrovalente având de exemplu punctele de topire şi de
fierbere mult mai scăzute, dependent de dimensiunea şi forma moleculelor.
Combinaţiile covalente nu conduc curentul electric şi se dizolvă
preferenţial în solvenţi nepolari, dacă nu intervin alte interacţiuni puternice
cu solventul.
Teoria electronică a legăturii chimice a explicat foarte multe
observaţii experimentale şi a delimitat destul de bine substanţele
electrovalente de cele covalente. Ea nu se poate aplica satisfăcător tuturor
sistemelor. Mai ales în cazul legăturilor covalente, ea nu oferă nici un fel de
indicaţii asupra formei şi dimensiunii moleculelor. Un progres decisiv l-a
adus mecanica cuantică. Avem în loc de o traiectorie electronică, un nor
electronic sau densitate electronică
 5

Fig.1.3 Componenta angulară a funcţiei de undă pentru orbitalii s, p, d.

Funcţiile de undă pot avea valori pozitive sau negative
Unul din ei are tot simetrie sferică dar cu raza mai mare decât
orbitalul 1s, deci de energie mai înaltă (necesară pentru îndepărtarea
electronului de nucleu). Ceilalţi trei orbitali denumiţi orbitali 2p sunt
alcătuiţi din două regiuni sferice, alungite (haltere), repartizate de o parte şi
de alta a nucleului şi despărţite printr-un plan nodal ce trece prin acesta.
Electronul se distribuie egal între cei doi lobi iar în planul nodal, densitatea
electronică este zero. Orbitalii p sunt orientaţi unii faţă de alţii în unghi
drept, după cele trei axe de coordonate x, y, z. Prin natura funcţiilor de undă,
graniţele orbitalilor nu pot fi trasate cu precizie şi se poate vorbi doar de o
probabilitate mai mare sau mai mică ca electronul din atom să ocupe aceste
regiuni ale spaţiului.
Configuraţia electronică a atomilor multielectronici.
Principiul lui Pauli. Regula lui Hund.
Numărul maxim de electroni într-un orbital, se explică prin
principiul de excludere, formulat de W. Pauli (1925): un orbital atomic
poate fi ocupat de unul sau maximum doi electroni cu spin opus, astfel încât
momentele lor magnetice se compensează; ei se numesc electroni cuplaţi,
iar momentul rezultant este nul.
O altă formulare a regulii Hund este că electronii în orbitalii
degeneraţi sunt în starea cea mai joasă energetic, atunci când spinii lor sunt
paraleli, o situaţie care se întâlneşte frecvent pentru orbitalii p, d şi f. Astfel
borul (Z=5), carbonul (Z=6) şi azotul (Z=7) au 1, 2 şi 3 electroni cu spin
neîmperecheat (vezi figura 1.4) şi atomii acestor elemente sunt
paramagnetice. Paramagnetismul atomilor oxigenului (Z=8) şi fluorului
(Z=9) este mai mic; atomul de neon (Z=10) nu este paramagnetic.
Configuraţia electronică a elementelor din grupele principale urmează
ordinea umplerii cu electroni dependent de nivelul de energie şi de aplicarea
regulii lui Hund (vezi fig 1.4).
 6

Fig.1.4 Reprezentarea electronică a primelor 10 elemente din tabelul

periodic, ţinând seama de principiul de excludere Pauli şi de regula Hund.
Orbitalii 2p sunt mai bogaţi în energie decât orbitalii 2s . Orbitalii de
energie egală se denumesc şi degeneraţi.

1.2.3. Orbitali moleculari

Chiar dacă majoritatea moleculelor se formează pe alte căi, putem să

acceptăm simplificarea că o moleculă biatomică se formează prin
apropierea şi ciocnirea a doi atomi, când orbitalii care poartă electronii
distinctivi se întrepătrund şi formează un orbital molecular comun.
Electronii moleculelor se comportă asemănător orbitalilor din atomi.
Orbitalii moleculari cuprind mai multe nuclee atomice (probabil întreaga
moleculă). Electronii şi nucleele se distribuie astfel ca să se formeze
molecula cea mai săracă în energie şi deci cea mai stabilă. Pentru a
simplifica calculul matematic necesar pentru a defini orbitalul molecular s-
au introdus două simplificări:
a) fiecare pereche de electroni se găseşte mai ales în apropierea celor
două nuclee pe care le leagă, este deci un orbital molecular localizat;
b) forma acestui orbital molecular localizat şi poziţia sa relativă se
poate deduce pe o cale simplă din poziţia şi ordinea orbitalilor atomici
componenţi ai moleculei.
Conceptul de orbital molecular localizat (sau cum i se mai spune,
orbital de legătură) este convenabil pentru calculul moleculelor, furnizând
rezultate utile în majoritatea cazurilor (dar nu în toate,ca de exemplu pentru
orbitalii moleculari delocalizaţi). Orbitalul molecular localizat corespunde
 7

conceptului clasic de legătură, ca o forţă ce acţionează între doi atomi şi

care nu este influenţată de restul moleculei. La unele molecule însă teoria
orbitalului molecular localizat este contrazisă de datele experimentale, dar
există posibilitatea modificării formelor clasice astfel ca şi aceste molecule
să poată fi calculate.
Pentru a înţelege mai bine formarea legăturilor covalente prin
combinarea orbitalilor atomici, spre a da orbitali moleculari este utilă
enumerarea unor principii care guvernează aceste combinări şi care au fost
deduse din observaţii practice:
i) Principiul întrepătrunderii maxime a orbitalior atomici a fost formulat de
L.Pauling (1931) şi el are o importanţă aproape egală cu principiul lui
Pauli.
ii) La combinarea a n orbitali atomici rezultă acelaşi număr n de orbital
moleculari.
iii) Atomii tind să formeze cât mai multe legături chiar dacă orbitalii
atomici sunt diferiţi, folosind atât orbitali ocupaţi cu electroni cât şi orbitali
liberi, neocupaţi cu electroni.
iv) Pentru orbitalii atomici de energie apropiată, întrepătrunderea maximă a
orbitalilor se realizează mult mai bine prin orbitali hibrizi, a căror simetrie
spaţială este deformată în raport cu orbitalii atomici de origine.
v) Forma orbitalului molecular respectă în cât mai mare măsură simetria
orbitalilor atomici din care a provenit, deoarece se pot întrepătrunde numai
orbitalii cu aceeaşi simetrie faţă de axa internucleară.
vi) Volumul orbitalilor moleculari de legătură este întotdeauna mai mic
decât suma volumelor orbitalilor atomici de provenienţă.
vii) Orbitalii moleculari de legătură se distribuie spaţial la distanţă cât mai
mare unul faţă de altul, din cauza respingerii reciproce a electronilor din
legături.
viii) Repulsia electronilor din orbitalii ocupaţi cu electroni neparticipanţi
este mai mare decât cea dintre orbitalii cu electroni neparticipanţi şi
orbitalii cu electroni de legătură, la rândul său mai mare decât repulsia
dintre orbitalii ocupaţi cu electroni de legătură .
Aplicarea acestor principii va fi ilustrată pe tot parcursul cărţii când se vor
descrie structura moleculelor şi a speciilor reactive cu legături , ,
retrodonoare, caracterul aromatic sau reacţiile de cicloadiţie.

1.2.4 Formarea legăturilor. Legături σ

O legătură covalentă ia naştere numai atunci când poziţia relativă a

atomilor o permite, astfel ca orbitalul unui atom să pătrundă orbitalul
celuilalt atom, cu condiţia ca ambii orbitali să conţină un singur electron.
Interacţiunea duce la contopirea ambilor orbitali atomici într-un orbital
molecular de legătură simplă care este umplut cu doi electroni.
Electronii unui orbital de legătură trebuie să fie împerecheaţi şi
deci să aibă spin de semn opus. În acest mod fiecare electron se poate
menţine în orbitalul de legătură şi el aparţine ambelor nuclee atomice. O
astfel de ordonare a electronilor şi a nucleelor de atomi este mai săracă în
energie şi deci mai stabilă decât cea a atomilor luaţi separat.
 8

La formarea legăturii se pune în libertate energie. Energia (pe

mol) ce se pune în libertate la formarea unei legături se denumeşte energie
de disociere a legăturii şi este egală cu energia pe care ar trebui s-o
furnizăm ca să rupem această legătură . O legătură este cu atât mai puternică
cu cât întrepătrunderea orbitalilor atomici este mai mare şi cu atât mai mare
este şi energia de disociere a legăturii respective.
Fiecare atom de hidrogen conţine un electron care se mişcă într-un
orbital 1s, de simetrie sferică, în jurul nucleului atomic. Ca să ia naştere o
legătură, cei doi atomi trebuie să se apropie atât de mult ca orbitalii lor
atomici să se întrepătrundă. Conţinutul în energie este minim pentru sistem
când cei doi atomi sunt la distanţa de 0,74 Å. Această distanţă corespunde
lungimii legăturii H - H, când se compensează efectul stabilizant datorat
întrepătrunderii orbitalilor, cu efectul de respingere al celor două nuclee
atomice, încărcate pozitiv. O astfel de moleculă este cu 104 Kcal/mol mai
săracă în energie - deci mai stabilă - decât atomii luaţi izolaţi. Orbitalul
molecular de legătură are forma aşteptată din împerecherea a doi orbitali s,
de elipsoid alungit, simetric faţă de axa internucleară ce trece prin cele două
nuclee, incorporate în elipsoid. O asemenea legătură, orientată pe direcţia
nucleelor atomilor combinaţi, cu densitate maximă de electroni între cele
două nuclee, având o anumită lungime (0,74 Å pentru molecula de
hidrogen) şi o anumită tărie (104 Kcal/mol pentru molecula de hidrogen)
poartă denumirea de legătură .
Lungimea legăturii se acceptă la minimul de energie potenţială care
corespunde moleculelor lipsite de mişcare şi se datorează exclusiv
echilibrului forţelor de atracţie şi de respingere din moleculă, dependente de
spinul şi de sarcinile electronilor precum şi ale nucleelor.

Fig.1.5. Curbe de energie potenţială dependent de distanţa interatomică în

molecula H2. Curba  corespunde orbitalului de legătură iar curba * celui de
antilegătură. D = energia de disociere  104 kcal/mol

Electronii şi nucleele atomice se atrag reciproc din cauza sarcinilor contrare

pe care le au, de aceea doi electroni se menţin de preferinţă între două
nuclee, dar aceasta este permis numai atunci cînd ei au spin de semn opus.
Aceste forţe de atracţie au contribuţia cea mai importantă la stabilitatea
moleculei. Forţele de respingere sunt reprezentate mai ales de repulsia
electronilor, care au aceeaşi sarcină iar atunci când sunt neîmperecheaţi au şi
acelaşi spin, la care se adaugă repulsia nucleelor, având sarcini de acelaşi
semn. Dar moleculele nu se găsesc niciodată la nivelul minim de energie
 9

potenţială căci atomii din constituţia lor vibrează continuu şi-i conferă o
anumită energie cinetică.

Legături  s-p şi p-p

Formarea legăturii  nu se mărgineşte la contopirea orbitalilor
atomici cu simetrie sferică, 1s ai hidrogenului. Şi alţi orbitali atomici cu
simetrie sferică din alte elemente 2s, 3s se contopesc în acelaşi mod, spre a
da orbitali moleculari de acelaşi tip: (2s) şi *(2s); (3s) şi *(3s).
Un orbital atomic s (atomul de hidrogen) se poate întrepătrunde şi cu
un orbital p, cu simetrie bilobată (atomul de F) spre a da un orbital de
legătură (s-p) şi unul de antilegătură *(s-p) cum se observă în fig.1.6
pentru molecula HF. Dependent de natura atomilor implicaţi în asemenea
legături vor rezulta anumite distanţe internucleare şi anumite valori pentru
energia de disociere a legăturii.

H
+ - F + +H - F + *

1,13 A
H
+
+ F - +
H ++ F - H
H ++ F --  H F

Fig.1.6. Combinarea orbitalilor atomici ai hidrogenului (s) şi fluorului (p) la

formarea orbitalului molecular  de legătură pentru H-F, având lungimea legăturii
de 1,13 Å, energia de disociere 136 kcal/mol , împreună cu orbitalul molecular de
antilegătură *

Tot o legătură  rezultă prin contopirea unor orbitali atomici p. Un exemplu

îl poate ilustra formarea moleculei de F2. Atomul de F are 2 electroni în
orbitalul 1s, doi electroni în orbitalul 2s şi 4 electroni în doi orbitali 2p. Al
treilea orbital 2p are numai un singur electron neîmperecheat care poate lua
parte la formarea unei legături. În molecula de F2 se întrepătrund orbitalii 2p
a doi atomi de F şi electronii se împerechează într-un orbital comun, luând
naştere o legătură (pp) numai dacă lobii orbitalilor au acelaşi semn. Dacă
lobii orbitalilor p au semn opus, legătura nu se poate forma şi rezultă
orbitalul *(pp) (fig.1.7). În stare fundamentală este ocupat de electroni cu
spin opus, numai orbitalul de legătură (pp). Sarcina negativă se
concentrează preferenţial tot între cele două nuclee, unde densitatea
electronică este maximă. Deşi a luat naştere din orbitali 2p, ea se aseamănă
mult cu legătura  din molecula de H2, are formă aproximativ cilindrică,
coaxială cu nucleele atomilor de F, este deci tot o legătură  , cu lungimea
de 1,42 Å şi o tărie de 38 kcal/mol, care se exercită pe direcţia legăturii F-F.

1.2.5 Hibridizarea orbitalilor atomici

Dacă se încearcă aplicarea conceptelor privind formarea legăturii 

prin combinarea orbitalilor atomici, la molecule poliatomice se constată că
orientarea spaţială a orbitalilor atomici nu dă satisfacţii. Astfel, carbonul are
în starea fundamentală configuraţia electronică: 1s2 2s2 2px1 2py1 adică doi
 10

orbitali p cu câte un electron neîmperecheat. În combinarea sa cu orbitalii 1s

a doi atomi de hidrogen, cei doi orbitali 2p ai carbonului având câte un
electron sunt perpendiculari unul pe altul şi vor duce la molecula CH2 cu un
unghi de legătură H-C-H de 90o.

Fig.1.7. Combinarea orbitalilor atomici (p) ai fluorului pentru a forma orbitalul

molecular  de legătură pentru F2, cu lungimea de 1,42 Å şi energia de disociere
38 kcal/mol; orbitalul molecular de antilegătură * se ocupă cu electroni numai în
stare excitată

Dar după cum se ştie cea mai simplă moleculă viabilă, rezultată din
combinarea carbonului cu hidrogenul este CH4, cu un unghi de legătură H-
C-H de 109,5o. Pentru a soluţiona orientarea spaţială a legăturilor din
molecule poliatomice cu funcţiile de undă ale atomilor componenţi s-a
introdus conceptul de hibridizare.
Astfel procesul de hibridizare duce spre formarea a doi orbitali
hibrizi echivalenţi, cu orientare preferenţială faţă de orbitalii atomici
neechivalenţi geometric din care au provenit, şi care posedă o capacitate de
întrepătrundere cu alţi orbitali mult mai mare, spre a forma orbitali
moleculari.
Într-un mod asemănător se pot combina doi orbitali p cu un orbital s
spre a forma 3 orbitali hibrizi sp2, puternic deformaţi şi cu orientare plan-
trigonală. Din combinarea a 3 orbitali p cu un orbital s rezultă 4 orbitali
hibrizi sp3 deformaţi, cu orientare tetraedrică,având capacitate mult mai
mare de întrepătrundere cu alţi orbitali decât orbitalii atomici iniţiali.
Orbitalii hibrizi sp, sp2 şi sp3 conţin respectiv 50%, 33,3% şi 25% caracter s
şi unghiuri între ei de 180o, 120o şi 109,5o.

Orbitali atomici Orbitali hibrizi sp

 11

Fig.1.8. Hibridizarea orbitalilor presupune combinarea matematică a orbitalilor

atomici de energie apropiată pentru a da orbitali amestecaţi deformaţi, cu alte
caracteristici direcţionale decât orbitalii iniţiali

Orbitalii hibrizi conţinând orbitali atomici s sunt formaţi întodeauna

dintr-un lob mare şi un lob mai mic: primul cuprinde aproape întreaga
capacitate de întrepătrundere faţă de cel mic. De altfel este posibil să se facă
oricând un amestec de orbitali atomici pentru a obţine orbitali hibrizi cu
orice dispunere angulară între 90oşi 180o, prin combinarea orbitalior atomici
s şi p, cu observaţia expresă că pot fi hibridizaţi numai orbitalii atomici cu
nivel energetic apropiat. Aceasta este posibil numai pentru elementele
perioadei a doua, deorece în perioade superioare diferenţa dintre nivelele
energetice este mult prea mare. Aceste procedee şi argumente pot fi extinse
însă şi pentru orbitalii atomici d şi f, de nivel energetic apropiat.
Capacitatea de întrepătrundere a orbitalilor hibrizi faţă de orbitalii
nehibridizaţi este mult mărită; susţine principiul întrepătrunderii maxime a
orbitalilor atomici la formarea orbitalilor moleculari, formulat de Pauling
când se realizează legături mai puternice prin intermediul orbitalilor
hibridizaţi.

Hibridizarea elementelor perioadei a doua (Be, B, C, N, O)

Atomii elementelor din perioada a doua au stratul n=1 (orbitalul 1s)
ocupat cu doi electroni (nu pot participa la legătură chimică) iar în stratul
n=2 posedă 1 până la 8 electroni distribuiţi în orbitali, conform regulii lui
Hund. Atomul de Li, cu configuraţia electronică 1s22s1 formează, cum s-a
văzut, cu elementele electronegative combinaţii electrovalente prin cedarea
electronului din orbitalul 2s1 devenind Li+ cu configuraţia gazului nobil
apropiat, He.
Orbitali hibridizaţi sp. Atomul de Be, cu configuraţia electronică
2 2
1s 2s , nu este înclinat să formeze combinaţii electrovalente, prin cedarea a
doi electroni din orbitalul 2s2 şi formarea Be2+, cu configuraţia electronică a
He, căci jumătate din sarcina sa nucleară ar rămâne necompensată. De aceea
Be manifestă preponderent tendinţa de a forma cu alte elemente combinaţii
covalente, cum este de exemplu BeH2 (ca monomer) căci formarea de
legături duce la stabilizarea sistemului faţă de atomii izolaţi. Deşi electronul
de valenţă al atomului de hidrogen se găseşte neîmperecheat într-un orbital
utilizabil 1s1, electronii de valenţă ai beriliului sunt împerecheaţi în orbitalul
2s şi deci nu pot forma în această stare legătură chimică. Din punct de
vedere teoretic ar trebui îndeplinite două obiective: mai întâi cei doi
electroni din orbitalul 2s al beriliului ar trebui desperecheaţi - Be 1s2 2s2 
Be 1s2 2s1 2px1 - şi apoi să se alcătuiască orbitalii preferaţi pentru a se
realiza întrepătrundere maximă cu orbitalii a doi atomi de hidrogen.
Desperecherea electronilor din orbitalul 2s al beriliului şi trecerea
unuia din ei în orbitalul 2px, de nivel energetic ceva mai ridicat, corespunde
aducerii atomului de beriliu într-o stare excitată. Energia necesară ipotetic
pentru a transforma starea fundamentală a atomului într-o stare excitată se
denumeşte energie de promovare şi are o valoare relativ ridicată (60-70
 12

kcal/mol) dar ea este mai mult decât compensată de energia eliberată la

formarea legăturilor.
Ne putem aştepta ca Be să formeze două tipuri de legături diferite,
una cu folosirea orbitalului p şi a doua cu ajutorul orbitalului s. Această
presupunere este infirmată de toate faptele experimentale, căci legăturile
formate de beriliu cu alte elemente sunt echivalente. Ne putem închipui însă
un proces prin care orbitalul s se combină (se amestecă) cu orbitalul p dând
doi orbitali hibrizi sp lineari (vezi hibridizarea orbitalilor atomici). Cu cât
este mai mare densitatea electronică a unui orbital atomic în direcţia
legăturii ce urmează a fi formată, cu atât mai mare este posibilitatea
întrepătrunderii cu un alt orbital atomic şi cu atât mai trainică este legătura
pe care o compun. Din procesul de hibridizare, care este rezultatul unui
calcul matematic, se deduc trei concluzii importante:
a) Orbitalii hibrizi sp sunt mai puternic orientaţi şi mai favorabili
întrepătrunderii cu alţi orbitali decât orbitalii s şi p din care au luat naştere;
b) Ambii orbitali sp sunt întru totul echivalenţi;
c) Orbitalii hibrizi sp se orientează în direcţii opuse, formează deci un unghi
de 180o,căci această ordonare le permite să se îndepărteze reciproc la
maximum (doi electroni în orbitali complet diferiţi).
Este adevărat că nivelul energetic al unui atom de Be, cu orbitali
hibridizaţi sp, în stare de valenţă, este o configuraţie cu conţinut de energie
mai ridicat decât starea sa fundamentală dar după legătura cu alţi atomi
(ex..H, Cl etc.) este mult mai scăzută decât starea fundamentală şi starea de
valenţă. Plecând acum de la aceşti orbitali hibridizaţi sp ai atomului de Be se
poate construi, de exemplu, molecula de BeCl2. Ca să se realizeze o
întrepătrundere cât mai mare între orbitalii sp ai atomului de Be şi orbitalii p
ai atomului de Cl trebuie ca nucleele ambilor atomi de Cl să se aşeze pe axa
orbitalilor sp şi deci să se plaseze pe direcţiile opuse ale atomului de beriliu
ambele legături Cl-Be trebuie să formeze un unghi de 180o. S-a dovedit
experimental legătura lineară a BeCl2 (momentul de dipol =0) şi caracterul
covalent al legăturii Be-Cl (solubilă în benzen şi eter etilic; punctul de
fierbere relativ coborât: 488oC; sublimează; nu conduce curentul electric în
stare solidă ).
Orbitali hibridizaţi sp2. Dacă ne imaginăm formarea moleculei BF3
din atomul de bor şi trei atomi de fluor, observăm că în stare fundamentală
borul are numai un electron neîmperecheat, care ocupă un orbital 2p.
Deoarece formarea de trei legături are nevoie de trei electroni
neîmperecheaţi, prin promovarea unuia din electronii 2s într-un orbital 2p se
ajunge la trei electroni neîmperecheaţi, dar în această stare atomul de bor are
un conţinut energetic mai ridicat (cu aproximativ 60-70 Kcal/mol). Energia
necesară "promovării" electronului este cu mult compensată la formarea
noilor legături, asemănător cum s-a descris în cazul beriliului. Formarea
legăturilor cu atomul de bor având un electron în orbitalul 2s şi doi electroni
în orbitalii 2p ar conduce la legături diferite deoarece capacitatea de
întrepătrundere a orbitalilor s şi p este diferită, ceea ce contrazice
echivalenţa legăturilor din BF3, observată experimental. Prin combinarea
(amestecarea) a unui orbital s cu doi orbitali p se obţin trei orbitali hibrizi
 13

sp2 echivalenţi, orientaţi trigonal, având capacitate de întrepătrundere mai

mare.
1s 2s 2p

B stare fundamentala

"Promovarea" electronului duce la trei electroni neimperecheati

1s 2s 2p

Hibridizare sp2

1s sp 2 2p

orbitali hibrizi sp2,echivalenti,orientati trigonal (plan)

B

Orbitalii hibrizi sp2 sunt aşezaţi împreună cu nucleul într-un plan şi sunt
orientaţi spre colţurile unui triunghi echilateral. De aici rezultă câte un unghi
de 120o între cei trei orbitali hibrizi. Prin aşezarea atomilor astfel ca să aibă
loc întrepătrunderea maximă între un orbital hibridizat sp2 al atomului de B
cu un orbital p al atomului de F se obţine pentru BF3 o structură planară cu
B în mijloc şi cu atomii de F în colţurile triunghiului echilateral, care
concordă experimental cu structura calculată prin mecanica cuantică, având
lungimea legăturii B-F de 1,295 Å. La atomul de B din molecula BF3
rămâne un orbital p nehibridizat, cu orientare perpendiculară pe planul
moleculei, în care pot fi acceptaţi o pereche de electroni, ceea ce îi conferă
proprietăţi de acid Lewis.
Orbitali hibridizaţi sp3. Cea mai simplă moleculă organică este
metanul, CH4. În stare fundamentală atomul de carbon are câte un electron
neîmperecheat în fiecare din cei doi orbitali 2p,de aceea ne putem aştepta la
formarea unei combinaţii cu hidrogenul de tip CH2. Această moleculă există
în realitate dar ea este extrem de reactivă şi manifestă o pronunţată tendinţă
de a forma încă două legături, confirmând tetracovalenţa atomului de carbon
din majoritatea combinaţiilor sale, adică tendinţa formării unui număr
maxim de legături (în acest caz cu 4 atomi de hidrogen).
Pentru a obţine 4 electroni neîmperecheaţi se "promovează" unul din
electronii 2s într-un orbital gol 2p. Promovarea unui electron ne conduce
spre 4 electroni neîmperecheaţi, dar nu se formează cu ei legături
diferenţiate de tip s sau p căci capacităţile lor de întrepătrundere cu alţi
orbitali sunt mult mai reduse faţă de orbitalii hibrizi echivalenţi sp3, rezultaţi
prin combinarea unui orbital s cu trei orbitali p, cu răspândire spaţială
maximă. De aici rezultă că atomii tind să folosească toţi orbitalii neocupaţi
sau parţial ocupaţi cu electroni pentru formarea de covalenţe.
 14

În orbitalii hibridizaţi sp3 densitatea electronică este mai mare în

direcţia axei de legătură decât în orbitalii p şi deci întrepătrunderile cu alţi
orbitali atomici se pot face mai complet. Fiecare din aceşti orbitali hibrizi
prezinta lobi mari si mici; lobii mici ai orbitalilor au fost omişi iar cei
deformaţi au fost reprezentaţi prin sfere. Cum sunt distribuiţi în spaţiu
orbitalii sp3? Raspunsul nu este surprinzător, căci fiecare orbital se află la
distanţa maximă de ceilalţi orbitali hibrizi, în direcţia colţurilor unui
tetraedru regulat, iar unghiul între doi orbitali este de 109,5.
Întrepătrunderea fiecărui orbital sp3 al carbonului cu orbitalul s al
hidrogenului ne dă CH4, cu carbonul în centrul de greutate şi cu atomii de
H în vârfurile tetraedrului regulat. Structura tetraedrică a CH4, cu simetrie
perfectă, a fost dovedită experimental. Toate legăturile C-H sunt egale şi au
lungimea de 1,10 Å, unghiul dintre ele fiind de 109,5. Pentru ruperea unei
legături a CH4 sunt necesare 104 kcal/mol.
În toate legăturile covalente formate prin intermediul unor orbitali
hibrizi (sp, sp2, sp3) sunt caracteristice nu numai lungimi şi energii
corespunzătoare de disociere a legăturii, ci şi unghiuri de legătură. Aceste
unghiuri pot fi deduse din ordonarea şi orientarea orbitalilor hibrizi care
participă la formarea legăturii. Spre dosebire de legăturile ionice
(electrovalente) care au aceeaşi tărie în toate direcţiile spaţiului, legătura
covalentă  este perfect orientată în direcţia legăturii. De aceea în chimie
legătura covalentă are un rol decisiv în determinarea mărimii şi formei
moleculei.
Perechea de electroni liberi (neparticipanţi la legătură). Două
molecule arhicunoscute, NH3 şi H2O, ne arată cum influenţează asupra
structurii perechea de electroni neparticipanţi. În stare fundamentală atomul
de N are electronii distribuiţi în orbitalii 1s2, 2s2 şi 2p3, electronii din
orbitalii p având spin paralel, conform regulii lui Hund. Cei trei electroni
neîmperecheaţi din orbitalii 2p ar putea participa la formarea de legături
covalente, de exemplu cu 3 atomi de hidrogen, dar în acest caz unghiul de
legătură din molecula NH3, cu forma de piramidă triunghiulară având N la
unul din colţuri, ar trebui să fie de 90 (orbitalii p sunt în poziţii
 15

rectangulare). Electronii neparticipanţi rămaşi în orbitalul 2s, cu simetrie

sferică, nu ar trebui să influenţeze polaritatea moleculei, ceea ce contravine
datelor experimentale: unghiul de legătură este de 106,6 iar polaritatea
destul de ridicată (1,46 D). Acest unghi de legătură, mai apropiat de 109,5
decât de 90, pledează pentru formarea legăturilor NH3 prin orbitali hibrizi
sp3, care au o capacitate de întrepătrundere (componentă angulară 2) cu alţi
orbitali atomici mai mare decât orbitalii p şi realizează legături mai scurte şi
mai puternice, iar electronii neparticipanţi ocupă un orbital sp3.
1s 2s 2p

N stare fundamentala

Hibridizare sp3

1s sp 3

stare de valenta cu trei electroni neimperecheati in cei trei orbitali sp3

N

Întrepătrunderea celor 3 orbitali sp3 cu câte un orbital s al atomilor

de hidrogen duce la molecula de NH3. Cel de al patrulea orbital sp3 al N
conţine perechea de electroni neimplicaţi în legături covalente. Ca să aibe
loc o întrepătrundere maximă a orbitalilor şi să apară o tărie maximă a
legăturii, trebuie ca atomii de H să se ordoneze în trei colţuri ale
tetraedrului. Cel de al patrulea colţ este ocupat de electronii liberi şi
molecula are proprietăţi bazice. Dacă se au în vedere numai nucleele
atomilor, amoniacul ar trebui să aibă forma unei piramide cu N într-un vârf
şi atomii de H în suparafaţa de bază. Unghiurile de legătură ar trebui să fie
de 109,5. Structura corespunde calculelor mecanic-cuantice dar unghiul de
legătură este de numai aproximativ 107, deci mai mic decât cel calculat.
Se admite că spaţiul ocupat de perechea de electroni neparticipanţi este mai
mare decât cel al electronilor implicaţi in legătura cu atomul de H şi
produce o compresie asupra legăturilor N-H, astfel încât unghiurile sunt
micşorate. Lungimea legăturilor N-H este de 1,01 Å şi sunt necesare 103
Kcal/mol pentru ruperea ei. Stabilitatea obţinută prin formarea legăturilor cu
orbitali hibrizi sp3 depăşeşte sensibil necesarul de energie pentru ridicarea
perechii de electroni din orbitalul 2s în orbitalul de energie mai înaltă sp3.
Perechea de electroni neparticipanţi joacă rolul unei legături, dar ea nu poate
menţine ordonarea tetraedrică şi molecula de amoniac poate suferi
inversiune dovedită pe cale spectroscopică. Energia de inversiune este de
numai 6 Kcal/mol şi este adusă prin ciocniri moleculare suficient de
frecvente chiar pentru temperatura camerei.
În cazul moleculei de apă se întâlneşte o situaţie asemănătoare celei
a NH3, cu deosebirea că oxigenul are numai 2 electroni neîmperecheaţi şi de
aceea formează legături numai cu doi atomi de H. Dacă legătura s-ar realiza
prin orbitalii p, cu dispoziţie ortogonală, unghiul de legătură H-O-H ar
trebui să fie de 90, contrar datelor experimentale, 104,5, mai apropiat de
109,5, dacă ordonarea ar fi tetraedrică. De aceea se admite că în prealabil
are loc o hibridizare între orbitalul 2s şi 3 orbitali p, obţinându-se 4 orbitali
hibrizi sp3 cu distribuţie tetraedrică, iar prin combinare cu orbitalii s, a doi
 16

atomi de H se realizează molecula de H2O, cu doi de atomi de H localizaţi în

două vârfuri ale tetraedrului, iar celelalte două sunt ocupate cu electronii
neparticipanţi.
Valoarea unghiului de legătură de 105 este mai mică decât cea
calculată pentru un tetraedru şi chiar mai mică decât cea din molecula
amoniacului. Cele două perechi de electroni neparticipanţi, neangajaţi în
legături covalente, exercită o presiune asupra unghiurilor de legătură,
datorită repulsiei puternice dintre ei. Lungimea legăturii covalente O-H în
apă este de 0,96 Å iar pentru scindarea primului H sunt necesare 119,7
Kcal/mol, energia medie de legătură H-O fiind de 110,5 Kcal/mol.

H2O(g)  ·H(g) + ·OH(g) + 119,7 Kcal/mol

HO· (g)  ·H(g) + O· (g) + 101,5 Kcal/mol
--------------------------------------------------------
H2O  2H· (g) + O· (g) + 221,2 Kcal/mol

Această diferenţă provine din faptul că cele două trepte de scindare

necesită energii diferite. Nu este deci întâmplătoare abundenţa apei pe
pământ şi constatarea că în foarte multe reacţii chimice se formează apă,
având una din cele mai mari energii de disociere cunoscute. Din cauza
perechilor de electroni neparticipanţi apa are caracter bazic, dar mai slab
decât NH3, probabil din cauza oxigenului mai electronegativ.
Pare surprinzător că la tratarea legăturii covalente , orientată pe
direcţia legăturii, cu simetrie aproximativ cilindrică care permite rotaţia
liberă în jurul unei asemenea legături, s-au adoptat ca modele molecule
simple ca BeCl2, BF3, CH4, NH3, H2O, care se apropie în mai mare măsură
de domeniul chimiei anorganice. Nu trebuie uitat însă că forma moleculei
(geometria ei), dimensiunea şi tăria legăturii este redată fidel de aceste
legături şi că prin înlocuirea atomilor de H, F, Cl cu radicali organici ca
CH3, C2H5 etc.se ajunge la combinaţii organice reprezentative ca
hidrocarburi superioare, alcooli, eteri, amine etc., a căror structură nu diferă
fundamental de structura acestor molecule simple, iar din cunoaşterea
structurii se pot deduce numeroase proprietăţi fizice şi chimice.
Folosirea orbitalilor hibrizi pentru elementele perioadei a doua la formarea
legăturilor  este caracteristică, deoarece această cale satisface regula de
bază a combinării orbitalilor atomici în orbitali moleculari şi anume
realizarea întrepătrunderii maxime. Dependent de numărul atomilor cu care
se leagă, atomul de carbon hibridizează sp pentru a da doi orbitali hibrizi sp
când se leagă de alţi doi atomi (unghi de legătură 180, structură lineară),
sp2 când se leagă de alţi trei atomi (unghi de legătură de 120,structură plan-
trigonală) prin trei orbitali hibrizi şi sp3 când se leagă cu alţi 4 atomi (unghi
de legătură 109,5, structură tetraedrică) prin 4 orbitali hibrizi sp3.
Formarea legăturii . Structura O2
Legăturile  nu epuizează totalitatea legăturilor covalente din
substanţele organice, în care se mai întâlnesc frecvent legături multiple
(legături ) duble sau triple, precum şi sisteme în care electronii de legătură
se distribuie pe părţi importante ale moleculei sau chiar pe întreaga
 17

moleculă, conferindu-le proprietăţi fizice şi chimice mai deosebite.

Întrepătrunderea orbitalilor atomici pe direcţia legăturii (mai puternică
pentru cei hibridizaţi) îi conferă moleculei cea mai mare trăinicie,
concomitent cu o anumită geometrie şi formă, dependent de tipul de
hibridizare (sp, sp2 sau sp3). Măsura întrepătrunderii orbitalilor exprimă
proporţional tăria legăturii.
Dacă combinarea a doi orbitali atomici 2pz se face pentru a forma o
legătură  cu simetrie cilindrică, cum e cazul combinării a doi atomi de
oxigen, pentru a forma molecula O2, combinarea celorlalţi orbitali atomici
2px sau 2py conduce la orbitali moleculari care au caracteristici spaţiale
diferite de orbitalul . Aceşti orbitali sunt perpendiculari faţă de axa
internucleară iar orbitalii moleculari formaţi din combinarea lor laterală nu
mai au simetrie cilindrică. Orbitalii cu acest tip de simetrie se numesc
orbitali  respectiv * pentru orbitalii de antilegătură.

Ocuparea cu electroni a orbitalilor moleculari se face ca şi în cazul

orbitalilor atomici cu perechi de electroni de spin opus, succesiv, de la
nivelul energetic cel mai scăzut. În concordanţă cu regula lui Hund,
ocuparea cu electroni a orbitalilor moleculari degeneraţi (de energie egală)
se face mai întâi cu câte un singur electron cu spin paralel.

*(pz)

orbitali moleculari degenerati

*(px si py) de antilegatura

orbitali moleculari degenerati

(px si py) de legatura

E (pz)

*(s)

(s)

Fig. 1.9. Orbitali moleculari  şi  din molecula de O2

 18

Prezenţa electronilor necuplaţi conferă moleculei O2 proprietăţi

paramagnetice şi o reactivitate deosebită datorată stării de diradical.
Ordinul de legătură ce rezultă prin scăderea din cei 4 orbitali de legătură
ocupaţi integral cu electroni, a orbitalilor de antilegătură cu electronii
respectivi (4-1-2·½ =2) arată că între cei doi atomi ai moleculei O2 există o
legătură dublă. Se explică astfel distanţa interatomică mică (1,21 Å) precum
şi energia mare de disociere a legăturii (ED=118,4 Kcal/mol), dublă faţă de
legătura  simplă din molecula Cl2 (ED=58Kcal/mol), ceea ce îi conferă
stabilitate termică. Nici una din formulele O2 redate prin teoria electronică
veche:

O O O O O O
I II III

nu redau corect structura sa. Formula II care arată caracterul de legătură

dublă nu explică paramagnetismul său iar formulele I şi III nu redau corect
ordinul de legătură.
Distribuţia electronilor din molecula oxigenului în stare
fundamentală se modifică prin absorbţie de energie radiantă sau prin
transfer de la alte molecule excitate electronic (sensibilizatori), când
molecula devine excitată, mult mai reactivă decât în starea fundamentală de
referinţă (triplet) şi deci cu viaţă scurtă.

stare singlet stare excitata, cu +37 kcal/mol

stare singlet stare excitata, cu +22 kcal/mol

stare triplet stare fundamentala a O 2

Legături  se formează frecvent, alături de legături , în molecule organice

cu legături multiple C-C, C-O, C-S etc.

1.3. FORŢE INTRAMOLECULARE

Cele trei tipuri de structuri ale atomilor de carbon: tetraedrice

(hibridizare sp3) trigonale (hibridizare sp2) şi lineare (hibridizare sp) explică
în mare măsură structura a milioane de combinaţii. Stabilitatea lor se
datorează echilibrului combinării a două tipuri de forţe: de respingere şi de
atracţie, care la rândul lor depind de sarcină şi de spinul electronului şi al
nucleului. Forţele de atracţie cele mai importante se datorează atracţiei
reciproce a electronilor şi a nucleelor, din cauza sarcinii contrare pe care o
au. Electronii de legătură se menţin preferenţial între nucleele pe care le
leagă şi aceasta este permis numai atunci când ei au spin de semn opus, care
favorizează un domeniu de existenţă comun. Forţele de respingere sunt
datorate respingerii reciproce dintre electroni, respectiv dintre nuclee având
 19

aceeaşi sarcină. La ele se adaugă atunci când este cazul respingerea

electronilor neîmperecheaţi având acelaşi spin. Evident că în energia
electronică a unei molecule prevalează forţele de atracţie datorate atracţiilor
dintre protonii nucleari şi electroni. Repulsia proton-proton este mai mică
decât respingerea dintre electroni, iar împreună au o contribuţie aproape
egală cu energia cinetică a electronilor.
TESTE DE AUTOEVALUARE

1. În combinaţiile elementelor din perioadele 3, 4, 5, de ex. la SH2,

SeH2, PH3, AsH3, SbH3 unghiurile de valenţă sunt apropiate de 90,
ceea ce indică că. Ce tip de orbitali moleculari sunt folosiţi pentru
formarea lor?
2. Derivaţii acetilenei pot prezenta izomeri cis-trans?
3. Câţi electroni au următorii atomi a. Potasiu, b. Magneziu, c. Brom,
d. Sodiu e. Neon, f. Calciu, g. Iod, h. clor , i. sulf , pe ultimul strat ?
4. Ţinând cont de regula octetului câte substanţe se pot forma utilizând
urmatorii atomi: magneziu, clor, sodiu , calciu si sulf ?
5. Ce tip de legătură chimică se stabileşte între a) NaCl, b) MgCl2 si F2
?
6. Rapundeţi cu adevărat sau fals la urmatoarele afirmaţii :
a) La formarea dublei legaturi sunt necesare două perechi de
electroni ;
b) N2 conţine o legătură triplă ;
c) Ionii tind sa adopte configuraţie stabilă de gaz nobil ;
d) Legătura chimică ce se stabileşte între doi atomi de oxigen
este covalentă ;
e) CaCl2 este un compus ionic.

LUCRARE DE VERIFICARE

1. Hibridizarea atomului de carbon in metan: reprezentare schematica,

orbitali sp3 , structura moleculei de metan, unghiuri de legatura,
lungimea legaturii C-H.

2. Hibridizarea atomului de carbon in etena: reprezentare schematica,

orbitali sp2 , unghiuri de legatura,structura moleculei de
etena,lungimea legaturilor C-H si C-C.

3. Precizati tipul de hibridizare al fiecarui atom de carbon, clasa de

compusi din care fac parte urmatoarele substante si denumirile lor:
 20

CH2 CH 2
Br CH3

OH OH C C
CH3 C2 H 5

CH2 CH 2
Br
Br O
Cl

OH

4. Hibridizarea atomului de carbon in acetilena: reprezentare

schematica, orbitali sp, unghiuri de legatura, structura moleculei de
acetilena, lungimea legaturilor C-H si C-C

5. Precizati tipul de hibridizare al fiecarui atom de carbon, clasa de

hidrocarburi din care fac parte urmatorii compusi si denumirile lor:

CH C H3
C H3 2
H2 C CH C H3

C H3 C CH

H3 C

CH 3

REZUMAT

Configuraţia electronică a atomilor gazelor rare constă din orbitali ns

şi np ocupati complet cu electroni conferindu-i fiecărui atom o structură de
gaz nobil, nereactiv. celelalte elemente manifestă tendinţa de a-şi modifica
configuraţia electronică astfel încât să ajungă la configuraţia gazului nobil
apropiat din tabelul periodic. Forma cea mai stabilă a elementului este aceea
în care ultimul strat este ocupat complet cu electroni, asemănător gazelor
nobile.
După modul cum se combină atomii între ei şi se formează legături
chimice s-au conturat trei tipuri de legături:
1. legătura ionică sau electrovalenţa.
2. legătura covalentă sau covalenţa.
3. legătura metalică.
 21

Legătura ionică este realizată prin atracţia electrostatică dintre ioni de

semn contrar:
1. În toate stările de agregare substanţa este formată din ioni;
2. Legătura ionică are aceeaşi tărie în toate direcţiile spaţiului;
3. Din cauza energiilor de reţea foarte mari, punctele de topire ale
substanţelor ionice sunt ridicate iar punctele de fierbere şi mai înalte;
Legătura covalentă sau covalenţa, realizată prin punerea în comun a
electronilor şi formarea de molecule. În unele cazuri numai unul din atomi
contribuie cu doi electroni pentru a forma legătura covalentă, legatura ce
poarta denumirea de legătură covalent-coordinativă. carbonul realizează
aproape în exclusivitate legături covalente, de aceea acest tip de legătură
este de importanţă fundamentală pentru chimia organică. legătura covalentă
se manifestă numai în interiorul moleculei formate prin legături covalente,
între mai mulţi atomi, iar interacţiunile cu alte molecule vecine sunt mult
mai slabe. O legătură covalentă ia naştere cand orbitalul unui atom se
intrepătrunde cu orbitalul celuilalt atom, cu condiţia ca ambii orbitali să
conţină un singur electron. Interacţiunea duce la contopirea ambilor orbitali
atomici într-un orbital molecular de legătură simplă care este umplut cu doi
electroni. Electronii unui orbital de legătură trebuie să aibă spin de semn
opus. Energia (pe mol) ce se pune în libertate la formarea unei legături se
denumeşte energie de disociere a legăturii şi este egală cu energia pe care ar
trebui s-o furnizăm ca să rupem această legătură.
Formarea legăturii  se realizeaza prin contopirea orbitalilor atomici
cu simetrie sferică, de tip s sau de tip p, spre a da orbitali moleculari de tip
(s) şi *(s); sau orbital de legătură (s-p) şi de antilegătură *(s-p) .
Procesul de hibridizare duce la formarea a doi orbitali hibrizi
echivalenţi, cu orientare preferenţială faţă de orbitalii atomici neechivalenţi
geometric din care au provenit, şi care posedă o capacitate de
întrepătrundere cu alţi orbitali mult mai mare, spre a forma orbitali
moleculari. În toate legăturile covalente formate prin intermediul unor
orbitali hibrizi (sp, sp2, sp3) sunt caracteristice nu numai lungimi şi energii
corespunzătoare de disociere a legăturii, ci şi unghiuri de legătură.
Dacă combinarea a doi orbitali atomici 2pz se face pentru a forma o
legătură  cu simetrie cilindrică, cum e cazul combinării a doi atomi de
oxigen, pentru a forma molecula O2, combinarea celorlalţi orbitali atomici
2px sau 2py conduce la orbitali moleculari care au caracteristici spaţiale
diferite de orbitalul . Aceşti orbitali sunt perpendiculari faţă de axa
internucleară iar orbitalii moleculari formaţi din combinarea lor laterală nu
mai au simetrie cilindrică. Orbitalii cu acest tip de simetrie se numesc
orbitali  respectiv * pentru orbitalii de antilegătură.
Cantitatea de energie care se pune în libertate sau se consumă atunci
când o legătură se formează, respectiv se rupe, se denumeşte energie de
disociere a legăturii (ED). Din examinarea valorilor energiilor de disociere a
legăturilor simple dintre atomi, rezultă câteva observaţii importante:
a) se remarcă tăria deosebită a legăturilor simple H-F (136), -O-
H (120) şi C-F (108
kcal/mol), explicând stabilitatea termică a acestor legături şi implicit
tendinţa mare de formare din atomi;
 22

b) pentru structuri echivalente tăria legăturilor variază în ordinea C-H

> C-C > C-heteroatom > heteroatom- heteroatom;
c) pentru acelaşi tip de legătură, tăria legăturilor carbonului variază
în ordinea Cprim > Csec > Cterţ (carbon primar este carbonul legat de un singur
atom de carbon, cel secundar este legat de alţi doi atomi de carbon iar
carbonul terţiar este legat de alţi trei atomi de carbon).
d) legăturile de tip benzilic şi alilic sunt sensibil mai slabe decât
legăturile celorlalţi atomi de carbon (primar, secundar sau terţiar).
e) legăturile de tip vinilic (cu carbon implicat într-o legătură dublă) şi
mai ales arilic (carbon implicat într-un ciclu aromatic) sunt mult mai
puternice decât legăturile altor atomi de carbon.

Bibliografie selectivă

1. Cuiban F., Bolocan I., Barbu E., Chimie organica moderna, vol I, Ed.
UPG Ploiesti, 2004
2. Avram, M., Chimie Organică, vol.I, Bucureşti: Editura Academiei, 1983.
3. Cuiban, F.; Anghelache, I.; Bolocan, I.; Popescu, M., Probleme de chimie
organică, Ploieşti: Ed. UPG, 1989.