CUPRINS

INTRODUCERE...........................................................................................3

CAPITOLUL I - SCURTĂ RETROSPECTIVĂ A POLITICILOR

AGRARE: LIBERALISM ŞI PROTECŢIONISM.......................................5

CAPITOLUL II - POLITICA AGRICOLĂ COMUNITARĂ.....................18

2.1. Geneza construcţiei europene...........................................................18
2.1.1. Cronologia construcţiei europene.............................................19
2.1.2. Sistemul instituţional al Uniunii Europene...............................25
2.1.3. PAC, justificare şi semnificaţii economice................................29
2.2. Obiectivele şi principiile politicilor agricole comunitare.................32
2.3. Mecanismele de funcţionare a politicii agricole comune.................37
2.3.1. Evoluţia conceptuală a susţinerii agriculturii..........................37
2.3.2. Pârghiile mecanismului de funcţionare a P.A.C.-ului...............40
2.4. Implicaţiile socio-economice ale politicilor de susţinere a
agriculturii...............................................................................................47
2.5. Reformele succesive ale PAC: 1992, 1994, 1999............................53

CAPITOLUL III - POLITICA DE PROTECŢIE A MEDIULUI ÎN

UNIUNEA EUROPEANĂ..........................................................................65
3.1. Obiectivele şi principiile politicilor comunitare .......... în domeniul
mediului…………………………………...............................................65
3.2. Măsurile naţionale, regionale şi locale de protecţie a mediului......67

1
CAPITOLUL IV - POLITICA AGRICOLĂ A STATELOR UNITE ALE
AMERICII...................................................................................................72
4.1. Scurtă retrospectivă asupra politicilor agricole a S.U.A..................72
4.2. Principalele dispoziţii ale noii legi agricole americane....................79
4.3. Susţinerea exporturilor americane...................................................88
4.4. Programele agro-mediu - (Programele de protecţia mediului
înconjurător)............................................................................................91
4.5. Programele sociale...........................................................................93
4.6. Consecinţele pentru agricultura americană......................................94

CAPITOLUL V - AGRICULTURA, GATT ŞI OMC..............................101

5.1. Prezentarea generală a GATT.........................................................101
5.2. Runda Uruguay..............................................................................107

CAPITOLUL VI- POLITICA DE INTEGRARE A ŢĂRILOR DIN E.C.O.

ÎN STRUCTURILE UE (INTEGRAREA AGRICOLĂ)..........................111
6.1. Contextul general de integrare în structurile U.E...........................111
6.2. Integrarea ţărilor din Europa Centrală şi Orientală văzută din
interiorul U.E.........................................................................................115
6.3. Starea agriculturii celor 10 ţări din E.C.O. prin prisma programatică
a “Agendei 2000”..................................................................................119

BIBLIOGRAFIE.......................................................................................136

2
 INTRODUCERE

Criza agriculturii româneşti s-a datorat eşecului agriculturii

colectiviste, determinat la rându-i , de politica antieconomică şi mai ales
antiţărănească a fostului regim totalitar. Această politică s-a concretizat în
volumul redus al investiţiilor, în practicarea unor preţuri derizorii la
achiziţiile şi contractările de produse vegetale şi animaliere, în centralismul
excesiv al planurilor de culturi, în ratele înalte de exploatare directă şi
indirectă a ţărănimii. Efectele directe ale acestei politici de pauperizare a
întregii ramuri agricole dar mai ales a ţărănimii s-au regăsit în dezechilibre
financiare şi social-umane profunde. Echilibrarea agriculturii, revigorarea
întregului sistem agroalimentar presupunea măsuri radicale, de fond.
Tranziţia la economia de piaţă era necesară în perioada
postdecembristă, însă presupunea o autentică reformă economică, o
legislaţie eficientă capabilă în modernizarea agriculturii, şi la modul
general să revitalizeze spaţiul rural al neamului nostru.
Evoluţia agriculturii româneşti postdecembriste se aseamănă cu cea
a celorlalte ţări din centrul şi estul Europei (foste comuniste). Imediat după
căderea regimurilor comuniste a fost abandonată în aceste ţări planificarea
centralizată; a fost eliminat controlul oficial al preţurilor, acestea devenind
gradual libere; cea mai mare parte a firmelor de stat a intrat într-un proces
firesc de privatizare. În sectorul agricol fostele cooperative agricole de
producţie şi multe din fermele de stat s-au transformat. În toate aceste ţări
pământul a fost redat foştilor proprietari.
În mod firesc, în evoluţia de la societatea comunistă la cea capitalistă
au apărut extrem de multe probleme. Unele sunt legate de politica
macroeconomică, altele de liberalizarea preţurilor, de apariţia inflaţiei şi

3
chiar a hiperinflaţiei, de apariţia a unor noi inegalităţi sociale, a şomajului,
ceea ce a determinat ca viitorul să plutească în plină incertitudine. În
rezolvarea acestor probleme ţările cu economie în tranziţie nu au fost lipsite
de sfaturi relative la politicile lor agricole. Astfel – Banca Mondială a
elaborat rapoarte substanţiale asupra ţărilor respective; Organizaţia
Economică pentru Cooperare şi Dezvoltare a început să includă ţările
Europei Centrale în analizele sale de politici agrare. Prin programul
PHARE al Uniunii Europene pentru Europa Centrală şi de Est se oferă
asistenţă tehnică, şi în multe cazuri a înfiinţat unităţi de consultanţă pentru
politicile agrare.
Tratarea tuturor agriculturilor din ţările foste comuniste la nivel
global, fără discernerea specificului fiecărei ţări în parte, a micşorat gradul
de penetrabilitate al acestor costisitoare programe, care s-au văzut astfel de
cele mai multe ori fără finalitate concretă.
România în tranziţia spre economia de piaţă are datorită agriculturii o
poziţie aparte, poziţie care se datorează atât ponderii relativ importante a
agriculturii în cadrul economiei naţionale cât mai ales specificităţii
agriculturii româneşti.
Vom căuta să discernem în continuare poziţia României în cadrul
celor zece ţări din ECO care formează cel de-al cincilea val de lărgire al
Uniunii Europene. Vom căuta să înţelegem care sunt actualele jocuri
mondiale în domeniul politicilor agricole. Acest lucru îl putem face
studiind în detaliu politicile agricole comunitare, politica agricolă
americană şi stadiul negocierilor agricole din cadrul Organizaţiei Mondiale
a Comerţului, înarmâdu-i pe studenţii noştri cu cunoştinţele necesare în
domeniul politicii agricole pentru a deveni poate, buni negociatori în cadrul
viitoarelor politici agricole de integrare în structurile U.E.

4
 CAPITOLUL I

SCURTĂ RETROSPECTIVĂ A POLITICILOR AGRARE:

LIBERALISM ŞI PROTECŢIONISM

Teoria şi practica economică a ţărilor cu economie de piaţă atestă

prezenţa puternică a statului în ansamblul vieţii economico-sociale.
Această prezenţă – care nu exclude instituţia pieţei prin forţele sale
invizibile ale concurenţei – are un rol complementar, de corectare a
disfuncţiilor, asigurând funcţionarea normală a economiei. Intervenţia
statului se manifestă mai ales în domeniile: educaţiei şi culturii, protecţiei
sociale a populaţiei, apărării naţionale, ştiinţei şi învăţământului, asigurării
competitivităţii internaţionale a producţiei, protecţiei mediului.
În toate ţările dezvoltate, agricultura este considerată o prioritate a
dezvoltării economiei naţionale fiind protejată de către stat datorită rolului
său în asigurarea securităţii alimentare, în creşterea economiei pe ansamblu
şi în protecţia mediului înconjurător. De fapt, politicile agricole au fost
primele politici economice puse în practică de diverse state.
Întreaga istorie a formării şi dezvoltării economiei occidentale se
grupează pe raportul şi amploarea dintre liberalism şi valurile de
protecţionism dintr-o serie de state ale Europei de Vest şi Americii de Nord.
Comerţul între ţările europene era scutit de taxe sau alte categorii de
restricţii la mijlocul secolului 19 după cum urmează: Marea Britanie este
prima ţară care a desfiinţat taxele vamale aproape la toate importurile
agricole; Franţa desfiinţează protecţionismul agricol prin tratatul de comerţ
cu Anglia (1860); agricultorii germani doreau liberalizarea comerţului,
abolind astfel taxele vamale în 1853; Belgia decretează accesul liber pentru

5
principalele produse agricole în 1871; Olanda renunţă la taxele vamale
asupra cerealelor în 1862; în Italia agricultura a fost protejată prin taxe
vamale scăzute pentru cereale după semnarea tratatelor cu Franţa şi alte ţări
din regiune; deci putem concluziona că în această perioadă comerţul
agricol era aproape liber.
Spre sfârşitul secolului 19, la orizont apar noi forţe care doresc să
câştige cât mai multă influenţă pe piaţa mondială: SUA îşi măreşte
exporturile către Europa, urmată imediat de Canada şi Rusia. Alte două
evenimente marchează debutul viitoarelor crize: deschiderea canalului de
Suez care va facilita comerţul cu India şi Australia şi apariţia tehnologiilor
de refrigerare (primele transporturi de carne congelată au fost efectuate în
1875 de SUA şi 1877 de Australia). Criza agrară atinge apogeul în 1875,
când preţul grâului scăzuse cu peste 50 % afectând mai ales pe fermierii
europeni. Furnizorii de animale au înregistrat şi ei o scădere a preţurilor dar
ceva mai târziu, scăderea preţului la cerealele furajere avantajându-i la
început.
Scăderea preţurilor a lovit în interesele agricultorilor europeni ceea
ce a determinat reînnoirea protecţionismului.
Asistăm astfel la o majorare a taxelor vamale spre sfârşitul secolului
aproape în toate ţările europene: Franţa în 1892 (“tariful Meline”)
Germania (tariful din 1902); Italia (1887); Belgia (1887) şi Elveţia (1891).
Chiar şi Statele Unite ale Americii extind protecţionismul către agricultură
prin tariful McKinley în 1890. În Anglia, deşi un important segment al
agriculturii a fost distrus datorită depresiunii economice, guvernul britanic
a refuzat şi cea mai mică protecţie.
Consecinţa imediată a fost restrângerea scăderii preţurilor. Totuşi în
Franţa şi Germania introducerea tarifelor vamale mai ridicate a făcut ca
preţurile germane şi franceze să fie mai mari decât cele din SUA şi Anglia
cu circa 33 % (M. Tracy, 1996). Trebuie amintit că beneficiarii

6
protecţionsimului au fost în principal marii cultivatori de cereale şi în
măsură mult mai mică crescătorii de animale, care mai degrabă au fost
prejudiciaţi de menţinerea preţului furajelor la un nivel comparativ mai
ridicat.
Politicile agrare incipiente au fost mai degrabă politici tarifare,
preocupările legate de aspectele mai constructive fiind aproape ignorate.
S-a demonstrat de către agricultorii din Danemarca şi Olanda că se poate
combate criza prin adaptarea structurii producţiei agricole la noua situaţie
rezultând astfel o agricultură prosperă în aceste ţări, care ulterior va fi luată
chiar ca model în dezvoltarea viitoarelor politici agrare.
Urmează o perioadă de relativă linişte chiar dacă intervine primul
război mondial, linişte în sensul că fermierii din ţările exportatoare cât şi
din ţările europene au beneficiat de preţuri relativ ridicate datorită
dificultăţilor de aprovizionare cu alimente din timpul războiului, care au
mai persistat câţiva ani şi după război.
Depresiunea economică generală coroborată cu îmbunătăţirea
aprovizionării cu alimente determină iarăşi o scădere a preţurilor. Criza este
iminentă, iar în 1929 stocurile mondiale de grâu depăşesc echivalentul
exporturilor realizate de ţările exportatoare în timp de un an. Semnalul
crizei este dat de crahul financiar al bursei din New York în octombrie
1929. Recesiunea industrială din SUA se transmite ca un bumerang şi
asupra celorlalte ţări, cu tot cortegiul de consecinţe nefaste: preţuri scăzute,
creşterea şomajului etc.
În faţa scăderii preţurilor mai ales la cereale (în 1931 preţul grâului
scăzuse cu peste 50 % faţă de 1929), urmate puţin mai târziu şi de cele ale
produselor animaliere, ţările importatoare au reacţionat imediat prin
creşterea barierelor tarifare, în timp ce ţările exportatoare au fost forţate să
scape de suprastocurile lor la orice preţ şi să reducă preţurile produselor
exportate sub cel real cu ajutorul subvenţiilor la export. Acest al doilea val

7
de protecţionism, compus din protecţie tarifară ca o primă barieră, urmat
apoi de măsuri protecţioniste netarifare (amintim aici rata morăritului şi
contingentele de import) a avut totuşi şi un rol progresist: asistăm la
primele intervenţii efective pe pieţele agricole. Considerăm aceasta ca
având un rol progresist prin prisma evoluţiilor viitoare ale elementelor de
politică agricolă. Asistăm la trecerea de la protecţia tarifară prin controlul
strict al importurilor la intervenţia directă pe pieţele agricole. Începutul l-a
determinat recolta extrem de bogată de grâu din 1932 din Franţa. Această
recoltă a saturat piaţa, controlul vamal nu a mai putut menţine preţul:
urmarea a fost că guvernul francez a început să intervină direct pe piaţă
prin cumpărarea la un preţ fix a unei părţi din recoltă. Astfel a apărut un alt
element al politicii agricole în general, politica instituţională, creându-se în
1936 “Office National Interprofessional du Blé” (Biroul Naţional
Interprofesional al grâului).
Obiectivul central al Biroului este stabilirea preţului la grâu şi
supravegherea respectării acestuia. Biroul controla astfel întregul comerţ
exterior cu grâu, putând să reglementeze importurile şi să subvenţioneze
exporturile.
Febra protecţionistă din valul doi a cuprins aproape toate statele
Europei de vest, inclusiv Marea Britanie. În această ţară, pentru a se evita
restricţionarea importurilor din Imperiul Britanic a fost adoptată formula
protecţiei agriculturii prin intermediul unor proiecte de comercializare sau
al unor subvenţii. Astfel la grâu şi sfeclă de zahăr piaţa a fost lăsată complet
liberă, subvenţia fiind oferită ca o “compensare a deficitelor”, punându-se
bazele actualului sistem din timpurile noastre ale politicii agricole
comunitare –“ deficiency payments”.
Rând pe rând şi celelalte ţări au recurs la abandonarea practicilor
liberale cum ar fi Danemarca şi Olanda. În Danemarca au fost impuse taxe
pentru vânzările interne de vite şi pentru anumite produse (untul). Olanda,

8
în faţa scăderii preţurilor la import, începe organizarea pieţelor pentru
produsele din lapte, fructe, legume, vite.
În Germania şi Italia acelor ani, regimurile naţional-socialiste şi
respectiv cel fascist, plecând de la importanţa asigurării cu produse
alimentare şi de la necesitatea asigurării unor preţuri corecte pentru
fermieri s-au implicat în organizarea sub toate aspectele a producţiei şi a
destinaţiei alimentare, reglementând pieţele şi preţurile agricole.
Ca rezultat al protecţiei şi intervenţiei se înregistrează stimularea
producţiei, deşi efectele crizei au fost estompate numai în parte. Pentru
marea majoritate a culturilor se înregistrează în agricultura ţărilor din vestul
Europei o creştere a producţiilor mai ales după 1929 şi mai ales la grâu.
Aceste creşteri coroborate cu reducerea generală a puterii de cumpărare
s-au tradus imediat printr-o reluare a importurilor. Scad preţurile mondiale,
astfel încât, comerţul mondial cu produse alimentare se reduce. Acest
declin afectează în primul rând ţările exportatoare SUA şi Canada. Ţările
din centrul şi estul Europei, deşi exportatoare, nu au fost afectate datorită
tratamentului preferenţial oferit de Franţa şi mai ales de Germania.
Ţările exportatoare de produse agricole sunt nevoite să aplice diferite
măsuri de susţinere a propriilor ferme, preocupate fiind mai ales de
exporturile de grâu. În 1933, preşedintele Roosvelt promulgă Agricultural
Adjustement Act. Legislaţia oferită este eficace, fermierii sunt plătiţi pentru
a reduce suprafeţele cu cereale (grâu, porumb), bumbac şi tutun. Se
instituie The Commody Credit Corporation pentru a vinde şi cumpăra
produse agricole, oferind “împrumuturi” fermierilor. În Canada, Cartelul
Canadian al grâului (Canadian Wheat Poll), fondat în 1924, finanţat de
guvern din 1929, oferă sprijin în operaţiunile de stocare. În 1935 se creează
Wheat Board (Consiliul grâului), în scopul cumpărării de cereale şi apoi
revinderii lor pe pieţele mondiale cu ajutorul subvenţiilor la buget.

9
 Această practică a subvenţionării exporturilor începe să fie utilizată
pe larg în mai toate ţările: Australia (1938), Africa de Sud (1931), Scoţia şi
Noua Zeelandă (1936).
În perioada următoare celui de al doilea război mondial, cu mari
lipsuri alimentare, scopul pe termen scurt era de a spori producţia prin orice
mijloace. În felul acesta au fost oferite fermierilor venituri garantate, se
reintroduce subvenţionarea preţurilor, se încurajează prin orice metodă
investiţiile, tehnologiile agricole prin încurajarea creditelor. Politicile
agricole adoptate aveau tendinţa de a deveni din ce în ce mai complicate,
mai costisitoare financiar, toate acestea fiind premergătoare Tratatului de la
Roma.
Astfel , în practica economiei occidentale s-au conturat două direcţii
principale: liberalismul şi intervenţionismul.
Liberalismul foloseşte piaţa în numele eficacităţii şi libertăţii de
acţiune a agenţilor economici, mecanismele pieţei jucând un rol decisiv în
reglarea activităţii economice.
Intervenţionismul se caracterizează prin intervenţia statului în
activitatea economico-socială, compensând insuficienţele pieţei prin
diferite pârghii şi instrumente.
Referitor la această temă sunt economişti care s-au exprimat în
favoarea extinderii rolului statului în economie, precum şi economişti care
cer reducerea sau chiar diminuarea cvasitotalităţii intervenţiei statului.
Multe din aceste păreri s-au dovedit insuficient fundamentate
deoarece nu luau în considerare situaţia reală existentă în cadrul
economiilor naţionale respective sau nu ţineau seama de toţi factorii de
influentă.
În literatura de specialitate se vorbeşte atât despre "eşecul pieţei" (al
liberalismului) cât şi despre "eşecul politic" (al intervenţionismului) ca

10
despre fenomene reale, care cer creşterea intervenţionismului în primul caz
şi reducerea acestuia în al doilea caz.
Aceste două teorii economice nu se exclud reciproc, ci dimpotrivă
sunt compatibile, complementare.
Situaţia actuală a economiei prospere a ţărilor dezvoltate
demonstrează cu prisosinţă că există şi funcţionează "calea de mijloc". La
succesul economiilor occidentale fără îndoială că a contribuit atât rolul
important jucat de piaţă, de agenţii economici particulari cu o largă
autonomie, cât şi intervenţia statului.
Majoritatea ţărilor occidentale au o economie mixtă, generată de
îmbinarea celor două sisteme de alocare a resurselor: "sistemul piaţă" (în
procesul de alocare a resurselor, a capitalurilor în vederea realizării de
bunuri se utilizează preturile stabilite de instituţia pieţei) şi "sistemul non-
piaţă" (alocarea resurselor se face de către sistemul politic prin intermediul
unor anumite reguli de alocare, care acţionează sau nu în sensul în care ar
face-o piaţa).
În toate ţările cu economie de piaţă dezvoltată, statul sprijină direct şi
indirect agricultura. Economiile moderne ale acestor ţări tind spre o
economie socială de piaţă, caracterizată prin intervenţia puterilor publice în
câteva domenii vitale societăţii: securitate socială, mediu, agricultură etc.
Agricultura ţărilor dezvoltate este susţinută de stat, diferenţiat de la
tară la tară, ea neputându-se dezvolta nici pe baza liberalismului de la
începutul acestui secol şi nici pe calea intervenţionismului. Faptul că toate
ţările cu economie de piaţă îşi organizează pieţe agricole şi subvenţionează
agricultura nu înseamnă substituirea rolului pieţei. Pentru a funcţiona
aceste pieţe s-a recurs la mecanisme specifice care caracterizează reducerea
rolului pieţei. Reglarea agriculturii prin mecanisme economice specifice a
permis puterilor publice din ţările respective să orienteze, să ajusteze şi să

11
susţină dezvoltarea agriculturii în condiţiile unor măsuri de liberalizare a
pieţelor (liberalism controlat).
Pentru ţările din estul Europei, aflate în plină perioadă de tranziţie la
economia de piaţă, confruntate cu grave probleme în aprovizionarea
populaţiei cu alimente, exemplul oferit de economiile mixte din ţările vest
europene este mai mult decât edificator, cel puţin în ceea ce priveşte
agricultura.
Se constată cu uşurinţă că subvenţionarea agriculturii diferă de la o
tară la alta, iar în cadrul fiecăreia subvenţionarea este diferită pe produse
agricole.
Pentru a înţelege mai bine susţinerea agriculturii în diferite ţări,
prezentăm succint conceptele şi metodologia determinării, “echivalenţelor
de subvenţii acordate producătorilor” (ESP) şi a “echivalenţelor de
subvenţii acordate consumatorilor” (ESC) potrivit estimărilor stabilite de
OCDE1.
Echivalenţele de Subvenţii acordate Producătorilor este un
indicator al valorii transferurilor monetare către producătorii agricoli ca
rezultat al politicilor agricole din cursul unui an dat. Estimările E.S.P.
stabilite de OCDE iau în calcul cinci categorii de măsuri ale politicii
agricole:
- măsurile care afectează simultan preţurile la producător şi la
consumator (susţinerea preţurilor de piaţă);
măsurile care operează transferurile directe din fondurile contribuabililor în
profitul producătorilor (payements directs) fără ridicarea preţurilor plătite
de către consumatori;

______________
1)OCDE – Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică

12
 - măsurile care au ca efect reducerea costurilor intranţilor,
subvenţiile de capital şi subvenţiile altor intranţi;
- măsurile care reduc costurile pe termen lung, fără a antrena
transferuri către producători (servicii de interes general);
- alte măsuri de susţinere care constau în mod esenţial în subvenţii
internaţionale (finanţate de către guvernele statelor sau
provinciilor) şi în anumite facilităţi fiscale.
ESP se calculează în patru modalităţi:
 ESP total, ceea ce înseamnă valoarea totală a transferurilor
către producători;
 ESP procentual (%), ceea ce înseamnă valoarea totală a
transferurilor în procente din valoarea totală a producţiei (evaluată la
preţuri interne) ajustată prin includerea plăţilor directe sau excluderea
prelevărilor;
 ESP unitar, ceea ce înseamnă valoarea totală a transferurilor pe
tona de produs;
 Coeficientul nominal de susţinere al producătorilor (CNSp),
ceea ce înseamnă raportul între preţul la frontieră plus ESP-ul unitar şi
preţul la frontieră (sau preţul mondial).
În formă algebrică, aceste expresii de ESP se prezintă de maniera
următoare:
ESP total brut = Q . (P-PMmn) + PD – PL +AS
ESP total net = Q.(P-PMmn) + PD – PL + AS – AAA
ESP
ESPunitar ( ESPu ) 
Q

ESP procentual:
ESP
ESP%  100.
(Q.P  PD  PL)

Coeficientul nominal de susţinere al producătorului (CNSp)

13
 PM mn  ESPu ESPu
CNSp  =1+
PM mn PM mn

unde: Q este volumul producţiei

P – preţul intern al producţiei
PMmn – preţul mondial în monedă naţională
PD – plăţile directe
PL – prelevările din producţie
AS – alte forme de susţine de la buget
AAA – ajustările pentru alimentaţia animalelor (numai pentru
produsele animaliere)
Echivalenţele Subvenţiilor acordate Consumatorilor este un
indicator al valorii transferurilor monetare către consumatori, ca rezultate
ale politicilor agricole din cursul unui an dat. Indicatorul ESC stabilit de
OCDE ia în calcul două categorii de măsuri agricole:
 transferurile spre (dacă acestea sunt pozitive) sau de la (dacă sunt
negative) consumatori care duc la susţinerea preţului de piaţă
(transferuri de piaţă);
 transferuri bugetare spre consumatori, rezultat al politicilor
agricole (alte transferuri).
Normal că transferurile de primul tip când sunt efectuate de un semn
negativ şi sunt superioare celor de al doilea tip în termeni absoluţi, în acest
caz ESC poate fi considerat ca o taxă implicită impusă consumatorilor prin
politicile agricole.
Ca şi ESP, ESC este calculat de asemenea în patru modalităţi:
 ESC total, ceea ce înseamnă valoarea totală a transferurilor către
consumatori;
 ESC procentual, ceea ce înseamnă valoarea totală a transferurilor
în procente raportată la valoarea totală a consumurilor (evaluate

14
 la preţ de producţie), incluzând transferurile ca şi subvenţiile la
consum;
 ESC unitar, ceea ce înseamnă valoarea totală a transferurilor pe
tona de produs;
 Coeficientul nominal de susţinere al consumatorilor (CNS c), ceea
ce înseamnă raportul între preţul la frontieră plus ESC unitar şi
preţul la frontieră.
Sub formă algebrică cele patru tipuri de ESC se prezintă după cum
urmează:
ESCtotal = Qc (PMmn-P) + AT
ESC
ESCunitar: ESC  Q u
c

ESC procentual: ESC% =100.ESC / (Qc.P)

Coeficientul nominal de susţinere al consumatorilor:
PM mn  ESC u ESC u
CNSc  1
PM mn PM mn

unde: Qc – reprezintă volumul consumului;

AT – subvenţiile bugetare la consumator, rezultat al politicilor
Agricole;
- ceilalţi parametri au fost prezentaţi anterior (la ESP).
Având o bază comună de calcul se poate compara gradul de susţinere
al agriculturii în SUA şi UE pe baza datelor furnizate de Secretariatul
OCDE. Utilizăm pentru aceasta tabelul 1.1 , fig. 1.1 (pentru SUA) şi figura
1.2 (pentru UE).
În SUA, în perioada 1991/1992 până la 1995/1996 politica agricolă a
fost condusă conform textului amendat al legii din 1990 privind alimentaţia
şi agricultura (Farm Act). Acordurile agricole din cadrul ALENA (Acordul
de Liber Schimb Nord American) cu Canada şi Mexic a intrat în vigoare de

15
la 1 ianuarie 1994. În ciuda creşterii producţiei, ESP a scăzut în medie cu
19 % în perioada 1992-1994 faţă de perioada 1986-1988.
Evaluarea politicilor agricole: ESP, ESC
şi coeficienţii nominali de susţinere1
Tabelul 1.1
Echivalenţele subvenţiilor la Echivalenţele subvenţiilor la
Ţările producător consumator
ESP total ESP CNS ESP total ESP CNS
net în % net În %
Australia 1,30 12 1,13 0,33 8 1,09
Austria 2,67 49 2,00 2,38 47 1,99
Canada 6,76 44 1,64 3,07 29 1,40
CEE 85,40 47 1,87 66,40 40 1,68
Finlanda 3,38 68 3,60 2,62 67 3,07
Japonia 35,70 71 3,04 37,38 52 2,10
Noua 0,10 3 1,03 0,02 2 1,02
Zeelandă
Norvegia 3,06 77 4,90 1,56 63 2,71
Suedia 2,66 57 2,46 2,66 57 2,26
Elveţia 4,64 75 3,79 3,06 52 2,57
Statele 33,85 28 1,36 18,77 19 1,24
Unite
OCDE 179,49 44 1,74 138,25 37 1,59
1. vezi semnificaţia termenilor la paginile 10 şi 11
Sursa: Politiques, marches et echanges agricoles, OCDE, Paris, 1993

În cursul acestei perioade toate componentele susţinerii agriculturii

americane au marcat un recul, dar în mod special cel al plăţilor directe a
fost mai accentuat.
În ceea ce priveşte UE, ESP total al perioadei 1992-1994 a crescut cu
8 % faţă de cel al perioadei 1986-1988 din cauza creşterii volumului
producţiei pe de o parte (legat şi de reunificarea Germaniei) dar şi de
creşterea ESP unitar cu 5 %. Analiza comparativă a evoluţiei ESP trebuie
făcută cu multă atenţie datorită consecinţelor lărgirii UE cu cei trei noi
membri (Austria, Finlanda, Suedia)..

16
Fig. 1.1 şi fig. 1.2.

17
 CAPITOLUL II

POLITICA AGRICOLĂ COMUNITARĂ

Politica agricolă a Uniunii Europene este foarte complexă.

Mecanismele sale ar fi dificil de înţeles fără câteva referiri la modul în care
a apărut, de aceea subcapitolul va începe cu o scurtă trecere în revistă a
originilor şi a dezvoltării Politicii agrare a Uniunii Europene (PAC) urmată
cum este şi firesc de evoluţia măsurilor propriu-zise de organizare a
pieţelor, de evoluţia tendinţelor referitoare la preţurile de susţinere, de
evoluţia mecanismului de funcţionare al politicilor puse în practică în
spaţiul comun european.

2.1. Geneza construcţiei europene

În cadrul Uniunii Europene, în ciuda diversităţii structurilor agricole,

a sistemelor de producţie şi a nivelurilor tehnice diferite, se aplică o singură
politică, iar schimburile comerciale de produse agricole şi agro-alimentare
sunt total libere între ţările membre ale uniunii.
P.A.C. nu este decât una dintre politicile economice dezvoltate în
cadrul Pieţei Comune, apoi a Comunităţii Europene , apoi a Uniunii
Europene. Această uniune de ţări (6 la origine în 1957) reprezintă o
construcţie instituţională complexă, unică în istorie, care se bazează la nivel
economic pe o piaţă unică pentru toate bunurile (şi un front extern comun),
pe o politică agricolă comună şi pe alte numeroase politici economice
sectoriale deasemeni comune.

18
 2.1.1. Cronologia construcţiei europene

A. Bazele incipiente ale Europei Unite

19 Septembrie 1946: Discursul lui Winston Churchill la Zurich chemând

la crearea “Statelor Unite ale Europei”;
17 Martie 1948: Tratatul de la Bruxelles crează Uniunea Occidentală şi
prima tentativă de organizare a unei apărări europene;
16 aprilie 1948: Tratat de creare a Organizaţiei de cooperare economică
europeană (O.E.C.E.) pentru a repartiza ajutorul american al Planului
Marshall din 5 iunie 1947;
7 martie 1948: Congresul tuturor mişcărilor europene ţinut în oraşul Haga;
4 aprilie 1949: Tratatul Atlanticului de Nord (O.T.A.N.) semnat la
Washington;
5 mai 1949: Tratatul de la Strassbourg creând Consiliul Europei;
9 mai 1950: Declaraţia lui Robert Schuman, ministrul de externe francez,
propunând la iniţiativa lui Jean Monnet, punerea în comun a resurselor de
cărbune şi de oţel ale Franţei şi ale Republicii Federale a Germaniei, într-o
organizaţie deschisă tuturor ţărilor Europei;
18 aprilie 1951: Tratatul de la Paris, care instituie Comunitatea europeană a
cărbunelui şi a oţelului (CECA) între 6 ţări: Belgia, Franţa, Italia,
Luxemburg, Ţările de Jos şi R.F.G. Acest tratat deschide calea construcţiei
europene pecetluind reconcilierea franco-germană;
27 martie 1952 : Semnarea Tratatului de la Paris vizând crearea unei
Comunităţi europene de apărare (CED);
30 august 1954: Eşecul proiectului CED în faţa Adunării naţionale
franceze;
23 octombrie 1954: Acordurile de la Paris prevăzând intrarea Germaniei
federale în Uniunea Occidentală (U.O) devenind Uniunea Europei

19
Occidentale (UEO) şi viitoarea sa admitere în Organizaţia Tratatului
Atlanticului de Nord (OTAN) (5 mai 1955);
iunie 1955: Reuniţi în Conferinţa de la Messine, miniştrii de externe ai
celor 6 ţări decid extinderea integrării europene la întreaga economie;
25 martie 1957: Semnarea la Roma a tratatului de instituire a Comunităţii
Economice Europene (CEE sau Piaţa Comună) şi Comunitatea europeană
de energie atomică (EURATOM) . Obiective ambiţioase sunt fixate de
acum de cele 6 ţări fondatoare: dezvoltarea armonioasă a activităţilor
economice, expansiune continuă şi echilibrată, stabilitate crescută,
creşterea accelerată a nivelului de trai, relaţii mai strânse între statele
membre.

B. Aprofundarea (adâncirea) Europei

1 ianuarie 1958: Intrarea în vigoare a Tratatului de la Roma;
1 ianuarie 1959: Prima reducere a tarifelor vamale între cei şase;
4 ianuarie 1960: Constituirea Asociaţiei Europene a Liberului Schimb
(A.E.L.E.) care va intra în vigoare la 3 mai 1960. Ea regrupează Regatul
Unit, Suedia, Norvegia, Danemarca, Austria, Elveţia şi Portugalia;
30 ianuarie 1962: Politica Agricolă Comună este prima politică europeană
pusă în scenă care rămâne mult timp singura care funcţionează ;
20 iulie 1963: Semnarea Convenţiei de la Yaoundé asociind la C.E.E.
Madagascarul şi alte 17 state africane;
aprilie 1965 : Este semnat Tratatul de fuziune a executivelor celor trei
comunităţi (CECA, CEE, EURATOM) instituind un Consiliu al Miniştrilor
şi o Comisie unică;
29-30 ianuarie 1966: ”Compromisul de la Luxemburg”, punând sfârşit
politicii “casei goale” practicată de Franţa începând din iunie 1965 (pentru
a protesta contra insuficienţei propunerilor C.E.E. în ceea ce priveşte

20
finanţarea PAC), permiţând ca un stat să se opună unei decizii dacă
interesele sale fundamentale sunt puse în cauză;
iulie 1968: ultimele tarife vamale intracomunitare pentru produsele
industriale sunt eliminate şi tariful exterior comun este pus în practică;
decembrie 1969: Summit-ul din Haga. Şefii de guverne decid să treacă la
fază definitivă a Comunităţii, adoptând regulamente agricole definitive şi
stabilind principiul resurselor bugetare proprii ale CEE.

C. Cooperarea monetară şi lărgirile succesive ale CEE

aprilie 1972: Este hotărâtă întărirea solidarităţii monetare prin constituirea

“şarpelui” monetar. Cei şase decid să limiteze la 2,25 % marjele de
fluctuaţie ale monedelor lor între ele;
1 ianuarie 1973: Succesele Europei celor şase atrag noi candidaturi la
această dată. Europa cunoaşte prima sa lărgire odată cu intrarea
Danemarcei, Regatului Unit şi a Irlandei în C.E.E. (în Norvegia
referendumul a fost negativ);
9-10 decembrie 1974: La Summit-ul de la Paris, Şefii de Stat şi de Guverne
decid ca procedeul de alegere a Parlamentului european să fie sufragiul
universal şi să se întâlnească regulat în Consiliul Europei;
28 februarie 1975: Semnarea Convenţiei de la Lome între CEE şi 46 ţări
din Africa, Caraibe şi din Pacific (ACP);
iulie 1978: La Summit-ul de la Bremen, Franţa şi RFG propun relansarea
cooperării monetare prin crearea unui sistem monetar european (SME),
care se va substitui “şarpelui monetar”. Acest sistem va fi pus în operă în
martie 1979;
13 martie 1979: Crearea Sistemului Monetar European (SME) şi a ECU-
ului;

21
7-10 iunie 1979: Prima alegere a Parlamentului european prin sufragiu
universal direct (au fost aleşi 410 membri);
1 octombrie 1979: Semnarea Convenţiei de la Lomé II;
1 ianuarie 1981: Aderarea Greciei la CEE (a doua lărgire a CEE);
8 decembrie 1984: Semnarea Convenţiei de la Lomé III;
1985: Publicarea Cărţii Albe privind desăvârşirea Pieţei interioare;
14 iunie 1985: Semnarea acordurilor de la Schengen privind libera
circulaţie a persoanelor între Franţa,Germania, Belgia, Ţările de Jos şi
Luxemburg;
1 ianuarie 1986: A treia lărgire a CEE prin aderarea Spaniei şi Portugaliei.

D. Accelerarea dinamicii europene

17-18 februarie 1986: Semnarea la Luxemburg şi în oraşul Haga, de către

cei doisprezece, a Actului unic european, modificând Tratatul de la Roma şi
prevăzând realizarea pieţei interioare pentru 31 decembrie 1992;
1 iulie 1987: Relansarea ideii europene se traduce prin intrarea în vigoare a
Actului unic european care programează desăvârşirea unei mai mari pieţe
unice pentru 1993;
februarie 1988 :După mai mulţi ani de criză bugetară o importantă reformă
intervine asupra politicii de finanţare a CEE prin programarea multianuală
a cheltuielilor. În perioada 1988-1992, fondurile structurale sunt reformate
în mod egal. Aceste perspective financiare vor fi reînnoite de Consiliul
european de la Edinburg (1992) pentru perioada 1993-1999. Un plafon al
resurselor bugetare, linia directoare agricolă funcţie de creşterea produsului
naţional brut a fost fixată prin FEOGA1;
Noiembrie 1989: Căderea zidului Berlinului antrenează reunificarea
Germaniei (octombrie 1990);

22
9 decembrie 1989: Adoptarea de către 11 ţări (fără Regatul Unit) a unei
Charte sociale europene şi declaraţia de aprobare a reunificării Germaniei
______________________
1) FEOGA – Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă

15 decembrie 1989: Semnarea Convenţiei de la Lome IV (şaizeci şi nouă

state asociate);
iunie 1990: Semnarea între Franţa, Germania şi Benelux a Convenţiei de
la Schengen privind libera circulaţie a persoanelor;
15 decembrie 1990: Deschiderea Conferinţelor interguvernamentale de
pregătire a Uniunii Economice şi Monetare (UEM) şi Uniunii Politice;
21 octombrie 1991: Acordul privind crearea Spaţiului Economic European
(EEE) regrupând o piaţă de 380 milioane de locuitori: cele douăsprezece
ţări ale Comunităţii europene şi cele şapte ţări (Austria, Finlanda, Islanda,
Liechtenstein, Norvegia, Suedia, Elveţia) ale Asociaţiei Europene a
Liberului Schimb (AELE);
7 februarie 1992: A fost semnat la Maastricht “Tratatul privind Uniunea
Europeană (UE)”. Noul tratat va intra în vigoare în noiembrie 1993 şi
angajează statele într-o dinamică de adâncire a uniunii: realizarea Uniunii
Economice şi Monetare până în 1999, noile politici comune, cetăţenia
europeană, obiectivul unei politici externe şi de apărare comune ;
20 septembrie 1992: Francezii se pronunţă prin referendum cu 51,04 %
voturi pentru ratificarea Tratatului de Uniune Europeană, denumit Tratatul
de la Maastricht;
1 ianuarie 1993: Intrarea în vigoare a pieţei unice consacrată liberei
circulaţii a mărfurilor şi a capitalurilor;
1 noiembrie 1993: Intrarea în vigoare a Tratatului privind Uniunea
Europeană. Cei doisprezece constituie de acum înainte Uniunea Europeană;

23
1 ianuarie 1994: Intrarea în vigoare a spaţiului Economic European
(E.E.E.), care regrupează Uniunea Europeană şi cinci din cele şapte ţări
membre ale AELE (Austria, Finlanda, Islanda, Norvegia, Suedia);
martie 1994: Semnarea actelor de adeziune la Uniunea Europeană de către
Austria, Finlanda, Norvegia şi Suedia. Referendumurile de ratificare vor
avea loc în 1994 în aceste 4 ţări;
15 aprilie 1994: Semnarea la Marrakech a acordurilor privind comerţul
internaţional (G.A.T.T.);
9-12 iunie 1994: A patra alegere a Parlamentului european prin sufragiu
universal direct;
12 iunie 1994: Referendum privind aderarea în U.E. a Austriei; Da:
66,3 %; Nu: 33,61 %;
16 iulie 1994: Jacques Santer, primul ministru al Luxemburgului, a fost
desemnat pentru a succede lui Jacques Delors ca preşedinte a Comisiei
Europene începând cu ianuarie 1995;
16 octombrie 1999: Referendum privind adeziunea la Uniunea Europeană
în Finlanda: Da - 56,9 %; Nu - 43,1 %;
13 noiembrie 1994: Referendum privind adeziunea în Uniunea Europeană
în Suedia: Da - 52,2 %; Nu - 46,9 %;
29 noiembrie 1994: Norvegia respinge adeziunea la Uniunea Europeană cu
54,2 % din sufragii;
9-10 decembrie 1994: La summit-ul de la Essen, la care au asistat cele trei
viitoare state membre, Consiliul European decide caracterul obiectiv al
lărgirii Uniunii cu Polonia, Ungaria, Republica Cehă, Slovacia, Bulgaria şi
cu România, după Conferinţa interguvernamentală prevăzută în 1996
pentru redefinirea organizării politice şi instituţionale a Uniunii;
1 ianuarie 1995: Europa celor doisprezece se transformă în Europa celor
cincisprezece.

24
 Uniunea Europeană 1995
(în cifre)
 15 ţări
Germania, Anglia, Belgia, Danemarca, Finlanda, Franţa, Marea
Britanie, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia,
Suedia
 370 milioane de locuitori
 I-ul exportator mondial (20 % din piaţă, SUA: 16,5 %
 II-lea importator mondial (19 % din piaţă, SUA: 20,5 %
 II-lea exportator mondial de produse agricole şi alimentare
 I-ul importator mondial de produse agricole şi alimentare
 1 ECU = 6,6 FF = 1,2 $

E. Proiectele deceniului următor

9-10 decembrie 1994: Consiliul European de la Essen a fixat o strategie
globală pentru o a cincea lărgire a Uniunii Europene cu ţările din Europa
Centrală şi Orientală (P.E.C.O.);
1997: Conferinţa interguvernamentală trebuie să revizuiască şi să
completeze Tratatul de la Maastricht pentru adâncirea Uniunii Europene
şi să pregătească viitoarea sa lărgire;
1998: Debutul negocierilor cu ţările candidate la aderarea la Uniunea
Europeană;
1999: Stabilirea viitoarelor resurse bugetare ale Uniunii Europene (pentru
2000-2005);
2000: Conform cu calendarul prevăzut, instaurarea Uniunii Economice şi
Monetare şi a monedei unice, EURO. Din 1999 până în 2002, preţurile,
taxele şi salariile se vor calcula atât în monedă naţională cât şi în EURO.
Începând cu 2002, monedele naţionale se vor retrage progresiv din
circulaţie şi vor fi înlocuite cu EURO .

2.1.2. Sistemul instituţional al Uniunii Europene

Sistemul instituţional al UE este dificil de a fi clasificat. Comunitatea

este mai mult decât o organizaţie interguvernamentală, ea are o
personalitate proprie şi puteri extinse. Dar Comunitatea nu este nici o

25
federaţie în care guvernele şi parlamentele naţionale vor fi în diferite
moduri subordonate domeniilor esenţiale. Lărgirile succesive ale
Comunităţii nu au avut incidenţe privind structura instituţiilor comunitare,
ele n-au antrenat decât modificări în compoziţia lor internă.
În revanşă, Actul unic european, intrat în vigoare la 1 iulie 1987 a
mărit competenţele comunităţii şi a modificat regulile de funcţionare a
instituţiilor, în mod special prin procedura de codecizie “Parlament-
Consiliu”.
Tratatul Uniunii Europene (Maastricht) intrat în vigoare la 1
noiembrie 1993 a condus la modificări profunde: Comunitatea va deveni
nucleul unei arhitecturi mult mai vaste şi mult mai politice, dominată de
Consiliul European. Tratatul vizează pentru prima dată cetăţenia europeană.
Tratatul de la Maastricht instituie o Uniune Europeană bazată pe trei
piloni distincţi în procedurile lor cu instituţii comune, legate între ele prin
Consiliul european:
- primul pilon grupează domeniile de competenţă comunitară: piaţa
unică, agricultură, coeziune, Uniunea economică şi monetară;
- al doilea pilon cuprinde un domeniu de competenţă
interguvernamentală: politica externă şi securitatea comună
(PESC);
- al treilea pilon, de asemenea din domeniul competenţei
interguvernamentale vizează cooperarea în domeniul justiţiei şi al
afacerilor interne.
Procesul de constituire europeană a demonstrat voinţa comună a mai
multor ţări europene de a stabili legături durabile între ele, prezervând
totodată agricultura lor, istoria lor şi sistemul lor politic. Această
construcţie comunitară a răspuns unor idei şi principii împărtăşite de toţi:
pace, democraţie, solidaritate.

26
 Uniunea Europeană este o construcţie originală care, prezervând
diversităţile naţionale, a permis degajarea unei identităţi europene
specifice, bazată pe un dialog permanent între interesele naţionale şi
interesele comune. În lume, nici un alt grup de ţări nu a mers atât de
departe în coordonarea şi intercondiţionarea economiilor şi politicilor
naţionale, de exemplu, ALENA – l’Association de Libre Echange Nord-
Americaine între Canada, Statele Unite ale Americii şi Mexic se limitează
la o piaţă a schimburilor de produse şi capitaluri.
Funcţionarea Comunităţii este asigurată de cinci instituţii şi două
organe consultative. Lărgirile succesive care au avut loc şi care vor avea loc
nu au incidenţă asupra structurii instituţiilor comunitare, ele antrenând
modificări în compoziţia lor.
Tratatul privind Uniunea Europeană (Maastricht) intrat în vigoare la
1 noiembrie 1993 a condus la modificări profunde: Comunitatea are o
nouă arhitectură, mai vastă şi mult mai mult politică decât până atunci,
dominată de Consiliul European. Tratatul semnat la Maastricht a creat
pentru prima dată cetăţenia europeană.
Sistemul instituţional este format din: Consiliul European, Comisia
Europeană, Parlamentul European, Curtea de Justiţie Şi Curtea de Conturi
la care se adaugă cele două organe consultative, Comitetul Economic şi
Social şi Comitetul Regiunilor.
Consiliul European al Şefilor de Stat şi de Guvern este principalul
organ de impulsionare şi orientare politică al Uniunii. Deciziile în Consiliul
European sunt luate în unanimitate.
Consiliul de Miniştri, compus din reprezentanţii fiecărui stat
membru la nivel ministerial este organul decizional al Uniunii Europene.
Fiecare ţară asigură preşedenţia consiliului prin rotaţie pentru o perioadă de
şase luni. Compoziţia consiliului de miniştri se schimbă în funcţiune de
ordinea de zi: miniştrii Agriculturii, miniştrii Muncii şi ai Afacerilor sociale

27
….. Este asistat de un comitet al Reprezentanţilor Permanenţi al Statelor
(COREPER: Ambasadorii), de un Comitet special legat de problemele
agricole (CSA). Deciziile Consiliului de Miniştri sunt luate în unanimitate
_____________
1) majoritatea calificată: 62 voturi din 87 total. Germania, Franţa, Italia, regatul Unit: 10 voturi
fiecare; Spania: 8 voturi, Belgia, Grecia, Portugalia, Olanda : 5 voturi fiecare; Austria, Suedia: 4 voturi
fiecare, Danemarca, Irlanda, Finlanda: 3 voturi fiecare; Luxemburg: 2 voturi
sau cu majoritate calificată 1) în funcţie de diferitele subiecte tratate.
Comisia Europeană cuprinde 20 Comisari numiţi de comun acord
de către guvernele ţărilor din Uniune (Franţa de exemplu are 2 comisari
-unul pentru ştiinţă, cercetare, educaţie, tineret şi unul pentru afaceri
economice şi financiare; monedă unică). Comisia are numai dreptul de
iniţiativă în domeniul legislativ, propune decizii consiliului de miniştri,
controlează aplicarea tratatului, asigură gestiunea fondurilor comunitare.
Este cu alte cuvinte organul executiv al Uniunii Europene. Este asistată în
demersurile sale de diverse comitete. Mandatul său este de cinci ani (1995-
2000).
Parlamentul European (are 626 deputaţi, din care pentru Franţa 87).
Este în lume singura adunare parlamentară internaţională aleasă direct de
către cetăţeni. Mandatul său este de cinci ani (1994-1999). Rolul
parlamentului european se exercită în următoarele domenii:
- în materie instituţională, puterea sa de investire a Comisiei
reîntăreşte puterea sa politică; parlamentul poate retrimite la
Comisie prin vot sau moţiune de cenzură;
- în materie bugetară, are ultimul cuvânt asupra cheltuielilor numite
“non obligatorii” (fonduri structurale..) şi puterea de a respinge
sau de a aproba bugetul global: totodată, el nu poate modifica
“cheltuielile obligatorii” (FEOGA) care reprezintă în jur de 50 %
din bugetul comunitar;

28
 - în materie legislativă, rolul Parlamentului european a crescut
odată cu introducerea procedurii de codecizie (Consiliu-
Parlament european) pentru anumite domenii (Piaţa internă)
Curtea de Justiţie asigură respectul dreptului în interpretarea şi
aplicarea tratatelor europene. Autoritatea Curţii (cincisprezece judecători
numiţi pentru şase ani) a fost extinsă de o manieră notabilă prin Tratatul de
la Maastricht: ea poate acorda amenzi statelor membre în cazul în care nu
sunt respectate hotărârile sale.
Curtea de Conturi compusă din cincipsrezece membri numiţi pentru
şase ani, controlează gestiunea financiară a încasărilor şi cheltuielilor
Uniunii. Ea a devenit una din cele cinci instituţii ale Uniunii Europene după
Tratatul de la Maastricht, autoritatea sa fiind reîntărită cu această ocazie.
Comitetul Economic şi Social (organ consultativ) numără 222
membrii numiţi de organizaţiile naţionale ale celor mai reprezentative
medii socio-economice (agricultura franceză de exemplu are în acest
comitet patru reprezentanţi). Comitetul este consultat înaintea adoptării
unui mare număr de decizii şi poate de asemenea emite avize din propria sa
iniţiativă.
Comitetul Regiunilor (organ consultativ) creaţie a Tratatului de la
Maastricht, numără 222 membri, reprezentanţi ai colectivelor locale şi
regionale (Consilii regionale, Consilii generale, orăşeneşti). Aleşii săi
beneficiază de o reprezentativitate locală şi europeană. Comitetul este
consulat în mai multe domenii care aduc atingere intereselor regionale şi
poate emite avize din propria sa iniţiativă.

2.1.3. PAC, justificare şi semnificaţii economice

Politica Agricolă Comunitară a fost pusă în aplicare în urma creării

Pieţei Comune începând cu anul 1957, după semnarea Tratatului de la

29
Roma. Ea este rezultatul unor serii succesive de compromisuri între
diferitele ţări, însă s-a bazat pe principii care erau deja aplicate în moduri
diferite în cele şase ţări fondatoare ale Uniunii. Istoria, deja veche a
politicilor agricole (de exemplu cele din Franţa, Anglia, Danemarca),
permite să înţelegem de ce şi cum au luat fiinţă astfel de politici, în
contexte economice şi sociale diferite, şi de ce în cadrul Uniunii Europene
puncte de vedere foarte diferite se pot confrunta cu ocazia deciziilor de
măsuri comune, între ţări importatoare şi exportatoare din Nord şi din Sud,
sau cu structuri de exploatare agricolă diferite, sau între ţări mai “liberale”
sau mai “intervenţioniste” prin tradiţie.
Justificările importantelor (şi costisitoarelor) intervenţii ale Statelor
membre în sectorul agricol şi agro-alimentar sunt numeroase, acestea
putând fi (G. Miclet, 1998):
- sociale: diferenţele sensibile între veniturile agricultorilor şi cele
ale altor sectoare de activităţi economice;
- demografice: populaţia agricolă este în general îmbătrânită, de
unde necesitatea obiectivă a înlocuirii acesteia;
- strategice: necesitatea de a ocupa teritoriul şi în special zonele de
frontieră;
- geopolitice: arma alimentară a excedentelor de producţie este tot
mai mult pusă în discuţie;
- mediul înconjurător sau cele referitoare la amenajarea teritoriului.
Cele mai des întâlnite şi permanente sunt cele economice, dar legate
de situaţia specifică a sectorului agricol:
- sprijin pentru asigurarea creşterii productivităţii în cadrul
sectorului agricol;
- protejarea de fluctuaţiile de preţuri, sau de preţuri inferioare
costurilor de producţie ale produselor (sau a factorilor de
producţie, de preţuri prea ridicate, de exemplu cele referitoare la

30
 terenurile agricole), care ar fi destabilizatoare şi dăunătoare
progresului tehnic;
- asigurarea autosuficienţei alimentare şi adaptarea produselor la
evoluţia cererii consumatorilor sau a industriilor din aval.
Ele pot de asemenea, din ce în ce mai mult, să ia în considerare
problemele legate de mediul înconjurător:
- rolul agriculturii în întreţinerea peisajelor şi în protecţia sau
întreţinerea anumitor medii naturale
- sau din contră efectele negative ale intensificării producţiei
agricole (poluarea).
Politicile agricole trebuie să fie din ce în ce mai integrate, aceasta
pentru că logica lor şi mijloacele care le sunt afectate sunt încă sectoriale,
vizând la modul general o piaţă sau o categorie specială de agricultori. Din
analiza politicilor agricole şi mai ales a efectelor lor, putem distinge în mod
clasic politicile de intervenţie pe pieţele mari de produse agricole (piaţa
cerealelor), politicile structurale care vizează uşurarea accesului
exploataţiilor la factorii de producţie, şi în special cele mai importante
dintre ele, politicile (permanente sau conjuncturale) de susţinere a
veniturilor exploatanţilor şi familiilor lor (în principiu pentru cei mai
puţin bogaţi dintre ei).
Politicile agricole corelate cu cele de protecţia mediului (politicile
ecologice sau politicile durabile) încep să se dezvolte încet, progresiv,
reprezentând însă o parte mică a acţiunilor şi mai ales a cheltuielilor;
preţurile luate în considerare şi efectele asupra mediului ale politicilor
agricole fiind indirect orientate în acest sens (nedirecţionate).
Economia politică dispune de metode simple şi bine verificate,
bazate pe analiza neo-clasică a funcţionării pieţelor: oferta, cererea,
echilibrul parţial, analiza în termen de surplus sau “economia bunăstării”
permiţând justificarea şi estimarea efectelor unor asemenea politici.

31
 Aceste metode permit compararea utilităţii nenumăratelor situaţii şi
posibilităţi sau a nenumăratelor metode posibile de intervenţie. Ele sunt în
acelaşi timp parţiale, cu toate că ele pot fi generalizate la un ansamblu de
pieţe statice, permiţând cu destulă dificultate cuantificarea situaţiilor de
dezechilibru sau eventuala evoluţie spre echilibru sau efectele timpului şi
progresului tehnic care le însoţeşte.
2.2. Obiectivele şi principiile politicilor agricole comunitare

În toate ţările avansate din punct de vedere economic se constată

intervenţia statului, sub o formă sau alta pentru sprijinirea şi dezvoltarea
agriculturii. Sprijinul acordat agriculturii este omniprezent dar cu mari
diferenţieri de la o ţară la alta, ceea ce rezultă şi din datele prezentate în
tabelul 2.1.
Se constată cu uşurinţă că subvenţionarea agriculturii diferă de la o
ţară la alta, iar în cadrul fiecăreia subvenţionarea este diferită pe produse
agricole.
Experienţa ţărilor din vestul Europei grupate în Comunitatea
Economică Europeană este edificatoare pentru ilustrarea obiectivelor
politicilor de susţinere a agriculturii.

Subvenţionarea principalelor produse agroalimentare în ţările

avansate în perioada 1984 - 1986
Tabelul 2.1
%
Ţara Producţiile agricole subvenţionate
Grâu Orez Zahăr Lapte Carne
(gruparea)
CEE 36,3 68,0 74,7 55,8 53,0
S.U.A. 44,3 61,0 76,0 66,3 9,4
Japonia 97,7 75,9 71,8 81,8 55,4
Canada 41,1 - 36,8 96,7 15,6
O.C.D.E.1 41 84 71 63 30

32
1) Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică
Sursa: Thomas Harman, “Agriculture in the Uruguay Round”. Papers on selected issues. Uruguay Round,
Interest and Issues in UNCTAD/ITP/10, 1989

Obiectivele de bază ale politicii agricole comunitare sunt definite de

tratatul de la Roma, care a instituit Comunitatea Economică Europeană
(1957):
- creşterea productivităţii agriculturii prin asigurarea unei dezvoltări
raţionale a producţiei agricole pe baza utilizării optime a tuturor factorilor
de producţie, inclusiv a forţei de muncă;
- asigurarea unui nivel de viaţă echitabil populaţiei agricole, în
special prin ridicarea venitului individual al celor care lucrează în
agricultură;
- stabilizarea pieţelor;
- garantarea securităţii aprovizionărilor;
- asigurarea unor preţuri rezonabile la livrările către consumatori.
La o analiză atentă a acestor obiective se naşte întrebarea dacă între
ele există sau nu o compatibilitate reală. Pot apare unele contradicţii, cel
puţin teoretic:
- între preţurile care satisfac producătorii şi preţurile rezonabile
pentru consumatori;
- între stabilitatea pieţelor şi riscurile unor excedente de produse.
Obiectivele enunţate, completate şi precizate în 1988 la Conferinţa
de la Stresa şi-au găsit concretizarea în câteva direcţii principale de acţiune:
1. Structurile agriculturii europene este necesar să fie revizuite pentru
a deveni mai competitive, fără să se pună însă în discuţie problema
exploataţiilor familiale.
2. Costurile de producţie în C.E.E. fiind mai mari decât în celelalte
ţări mari producătoare, preţurile comunitare trebuie să fie suficient de
remuneratorii şi stabilite la un nivel superior faţă de cursurile mondiale,
fără însă ca aceasta să stimuleze tendinţa spre supraproducţie.

33
 3. Politica agricolă comunitară nu poate fi autarhică dar este
important ca piaţa internă să fie protejată împotriva distorsiunilor
concurenţei care vine din exterior.
Creşterea productivităţii în agricultură este obiectivul care
constituie cel mai mare succes al politicilor agrare comunitare. Creşterea
productivităţii muncii agricole a devansat pe cea a muncii industriale, lucru
valabil pentru deceniul şapte al secolului nostru. Astfel, considerând anul
1961 ca bază (indice 100) s-a ajuns în 1971 la 166 % în industrie şi 188 %
în agricultură.1)
Ţările din Comunitatea Economică Europeană au ajuns aici
stimulând progresul tehnic, asigurând dezvoltarea raţională a producţiei
agricole, precum şi folosirea optimă a forţei de muncă.2)
Asigurarea unui nivel de viaţă echitabil populaţiei agricole, mai ales
prin ridicarea venitului individual al celor care lucrează în agricultură are,
ca obiectiv general, două componente: asigurarea unui grad de paritate cu
veniturile realizate în alte activităţi şi stabilizarea veniturilor. Cu toate
eforturile financiare considerabile făcute, nu s-a putut stopa tendinţa de
scădere masivă a populaţiei în agricultură.
Decalajul dintre veniturile agricultorilor şi cele ale altor categorii
sociale nu a putut fi redus. Paralel cu aceste fenomene au apărut şi altele:
efectele favorabile ale politicii agricole comunitare asupra veniturilor se
repartizează inegal pe regiuni, în detrimentul celor caracterizate prin
structuri agricole slabe, mărind disparitatea regională a veniturilor. Întrucât
veniturile depind atât de preţurile de vânzare garantate, cât şi de volumul
________
1) Oprea Parpală – Economii şi politici agrare în lume, Ed. Politică, 1982.
2) Guy Durant – Construction Europeenne et Politique Agricole Comune, Cours E.N.S.A.,
Rennes, 1994

34
producţiei vândute, sistemul de susţinere practicat asigură avantaje
substanţiale fermelor de mari dimensiuni. Astfel, în Comunitatea
Economică Europeană 25 % din agricultori beneficiază de 78 % din
subvenţiile agricole.
Stabilizarea pieţelor reprezintă un obiectiv a cărui realizare este
îngreunată de variaţia importantă a volumului ofertei agricole, în condiţiile
unei cereri rigide. Relaţia dintre gradul de intervenţie a politicii agricole
comunitare şi gradul de stabilitate a pieţei – relaţie de dependenţă totală –
este afectată de faptul că pieţele produselor agricole supuse unui regim de
susţinere de către stat (grâul moale, carnea de bovine) au fost mai stabile
decât pieţele produselor agricole ce nu beneficiază de acest sistem de
subvenţionare.
Printr-un joc de prelevări variabile, politica agricolă comunitară
fereşte agricultura Comunităţii Economice Europene de fluctuaţiile pieţei
internaţionale, mai ales prin stabilirea unor preţuri de susţinere
corespunzătoare mecanismelor de intervenţie.
Garantarea securităţii aprovizionărilor ce decurge din necesitatea
obiectivă de a asigura securitatea alimentară a propriei populaţii a putut fi
realizată printr-o politică intensivă de stocaj şi o politică stabilă de import
pe termen lung sau scurt.
O serie întreagă de elemente vin să îngreuneze realizarea acestui
obiectiv fundamental al politicilor agrare:
- creşterea în mod excesiv a preţurilor de intervenţie în diferite
circumstanţe conjuncturale;
- conflictele armate, care fac uneori imposibilă realizarea unei
continuităţi în aprovizionare;
- posibilitatea instituirii unui embargo de către comunitatea
internaţională, ce nu poate fi contracarat decât prin existenţa unor
multitudini de surse alternative de aprovizionare.

35
 Asigurarea unor preţuri rezonabile la livrările către consumatori
constituie un succes notabil al politicilor agricole comunitare.
Cea mai redusă creştere a preţurilor la produsele alimentare s-a
înregistrat în C.E.E. într-o conjunctură când preţurile mondiale la produsele
agricole au crescut considerabil. Ori, în condiţiile create prin politica agrară
comunitară, o creştere de 10 % a preţurilor produselor agricole va duce la o
creştere de cel mult 1,9 % a cheltuielilor totale de consum ale familiilor.
Cheltuielile alimentare au o pondere redusă în totalul cheltuielilor de
consum ale familiilor, cca. 26 %.
Politicile agricole comunitare care trebuie să asigure protecţia internă
şi externă a pieţelor la majoritatea produselor agricole din Uniunea
Europeană se sprijină pe următoarele instrumente:
- reglarea pieţelor şi a preţurilor;
- reglementarea relaţiilor exterioare;
- ameliorarea structurilor agricole.
Accentul se pune în special pe politica de preţuri şi politica
comercială. Mecanismul general de funcţionare a Pieţei agricole comune se
sprijină pe următoarele principii de bază care trebuie respectate:
- unicitatea pieţei;
- preferinţa comunitară;
- solidaritatea financiară.
Unicitatea pieţelor. Între statele membre ale Comunităţii Economice
Europene circulaţia produselor este liberă, ceea ce presupune:
a) eliminarea taxelor vamale sau a impozitelor echivalente precum şi
a subvenţiilor care pot atrage după sine o concurenţă;
b) organizarea comună a pieţelor şi introducerea unor preţuri
comune; punerea de acord a reglementărilor administrative, sanitare şi
veterinare; parităţi monetare stabile în interiorul C.E.E.; eliminarea

36
măsurilor de protecţie internă; măsuri comune de protecţie externă (taxe
vamale comune).
Preferinţa comunitară. Producţia agricolă a ţărilor din Comunitatea
Economică Europeană beneficiază pe piaţa internă de prioritate în raport cu
produsele importante din diferite ţări nemembre ale CEE. Produsele acestor
ţări vor suporta un anumit nivel al taxelor vamale (mai ridicat decât cel al
produselor agricole comunitare) precum şi un preţ prag (preţul sub nivelul
căruia un produs provenit din terţe ţări nu poate fi importat).
Solidaritatea financiară. Cuprinde două elemente: cheltuielile
politicilor agricole comunitare care sunt finanţate pe o bază comună şi
încasările generate de prelevări, taxe vamale, cotizaţii (resursele proprii de
finanţare).

2.3. Mecanismele de funcţionare a politicii agricole comune

2.3.1. Evoluţia conceptuală a susţinerii agriculturii

Politica agricolă comună este fără îndoială una din realizările cele
mai importante ale construcţiei europene. În ultima perioadă ea este foarte
mult discutată. Se pune problema dacă intervenţia puterii publice în
domeniul agricol este într-adevăr inevitabilă şi cum pot fi justificate
politicile care favorizează producţia şi creşterea regulată a veniturilor
agricole.
Justificarea diferitelor obiective ale politicilor economice (incluzând
aici şi politica agricolă) poate fi făcută plecând de la echilibrul dintre cerere
şi ofertă, luând în considerare cele trei situaţii posibile pe termen lung (P.
Rollet, 1995):
1). Q + I = C + E + S unde: C este cererea internă
sau V – venitul
Q-C = (E-I)+S Q – cantitatea produsă

37
 I – importurile
E – exporturile
S – variaţia de stoc
Oferta poate fi structural insuficientă, datorită eficacităţii reduse a
exploataţiilor agricole, în general. Echilibrul se asigură prin importuri.
Obiectivul statelor poate fi de reducere a dependenţei exterioare. Statul
poate atunci să determine acţiuni incitând proprii producători să-şi
modernizeze exploataţiile şi să crească productivitatea. Aceasta a fost
situaţia Comunităţii Europene în anii ’60.
C
2) C = C(V) 1
V

Oferta poate fi structural excedentară. Această situaţie este

caracteristică agriculturii moderne deoarece câştigurile de productivitate
ridică producţia atunci când cererea nu progresează decât uşor. Echilibrul
se face prin exporturi sau creşterea stocurilor. Dacă acestea nu sunt posibile
– piaţa mondială este saturată şi gestiunea stocurilor scumpă – obiectivul
este de a reduce producţia ţinând sub control forţa de muncă. Diminuarea
producţiei trebuie să fie programată pentru a evita problemele sociale,
limitând resursele disponibile. Aceasta este situaţia actuală din UE.
3) Q = Q(W,Fm, Ar) unde: W este productivitatea
Fm - forţa de muncă
Ar - alte resurse (terenuri agricole)
Piaţa poate fi structural echilibrată. Statul poate interveni pentru
reglarea pieţelor cumpărând în perioada de excedent, utilizând stocurile sau
revânzând în perioadele deficitare.
Având în vedere posibilităţile oferite de teoria economică, rezultă
politicile posibile de practicat: susţinerea directă a veniturilor (acordând
agricultorilor subvenţii sau acţionarea directă asupra preţurilor (intervenind
direct asupra volumului cererii sau ofertei).

38
 Asistăm astfel la două mari modalităţi de susţinere a agricultorilor:
plăţile compensatorii (deficiency payments) direct în conturile
contribuabililor (SUA) şi preţurile de intervenţie (CEE, Japonia) asociate
eventual cu un sistem de prelevări- restituţii conforme logicii subvenţiilor
la export.
În sistemul de plăţi compensatorii (deficiency payments) statul
stabileşte un preţ de susţinere garantat care nu afectează preţul de piaţă
plătit de consumator. El varsă o subvenţie agricultorilor bazată pe diferenţa
între preţul de susţinere şi preţul de piaţă. Acest sistem nu implică existenţa
apriori a protecţiei la frontiere. Totodată Statele Unite, care utilizează cel
mai mult acest tip de susţinere, impun şi cote prohibitive care tind să
crească preţurile interne şi deci limitează costurile bugetare ale plăţilor
compensatorii. Se pune problema dacă acest instrument constituie
subvenţie la producător în sensul care a fost prezentat în acest capitol.
SUA au răspuns negativ şi susţin că aceste ajutoare trebuie clasate în “cutia
verde”1 a susţinerilor nereglementate, argumentând că susţinerea lor nu este
legată de producţie şi nu are deci efect asupra ofertei. Această argumentaţie
este criticabilă deoarece aceste măsuri permit, de fapt, supravieţuirea
exploataţiilor nerentabile şi deci menţinerea unei “supraproducţii” în raport
cu producţia obţinută la un preţ de echilibru concurenţial.
În sistemul bazat pe preţurile de intervenţie, susţinerea veniturilor
agricultorilor este asigurată prin fixarea unui preţ superior preţului de pe
pieţele mondiale. Această politică nu este posibilă decât printr-un sistem
strâns de protecţie la frontiere. În fapt, CEE a utilizat în mod sistematic
garantarea unui preţ superior celui care era prevăzut pe piaţa internă.
Excedentul de producţie este cumpărat pentru a fi stocat, transformat sau
exportat. Drepturile prelevate la frontieră sunt restituite la export. Această
politică are efecte directe asupra ofertei mai importante decât sistemul de
susţinere directă a veniturilor, ceea ce a justificat reforma PAC.

39
 2.3.2. Pârghiile mecanismului de funcţionare a P.A.C.-ului

Când se vrea dezvoltarea producţiei naţionale insuficientă şi când se

doreşte limitarea importurilor, politica agricolă trebuie să asigure preţuri
garantate superioare preţurilor de pe piaţă şi izolarea pieţei interne de
concurenţa internaţională a importurilor provenind din exterior dacă
acestea sunt mai competitive, prin tarife vamale sau prelevări la importuri.
Garantarea preţurilor incită producătorii să-şi dezvolte producţia lor putând
astfel să obţină simultan creşterea producţiilor şi veniturilor. Aceasta este
formula reţinută de către comunitate, utilizată până în 1992, devenită de
acum clasică.
Pârghiile clasice ale mecanismului de funcţionare ale PAC-ului sunt:
- sistemul preţurilor unice
- sistemul de protecţie la frontieră
- sistemul de susţinere financiară
A) Mecanismele de susţinere a preţurilor sunt destul de complexe şi
diferă de la un produs agricol la altul (vezi tabelul 2.2.). Simplificând puţin
putem spune că politica de preţuri este responsabilă cu defixarea simultană
a trei preţuri: preţul indicativ, preţul de intervenţie şi preţul prag. Aceste
preţuri sunt fixate în ECU1.
Preţul de intervenţie este preţul la care Comunitatea se angajează să
cumpere toate cantităţile pe care producătorii le oferă; el este acelaşi în
ţările comunitare, dar este determinat în general în funcţie de zonele
excedentare.
__________
1) ECU-ul creat în 1979 este o unitate de cont european (“monedă” compozită) compusă din cantităţi fixe
din cele douăsprezece monede ale Uniunii Europene. ECU-ul nu este o monedă: el nu există ca bancnotă.
Este o unitate de cont utilizată în cadrul politicilor comune sau pe pieţele financiare. Ecu-ul a devenind
eurodeviză al cărui curs de schimb variază zilnic (Exemplu: la 10.01.1997 1 ECU=6,57973 FF)

40
 Mic ghid al preţurilor europene
Tabelul 2.2
Produsele Preţ de piaţă dorit Preţ de cumpărare Preţul minim al
(urmărit) al organismelor de importurilor
intervenţie
Cereale, zahăr orez, Preţ indicativ (1) Preţ de intervenţie Preţ prag
(2) (3)
ulei de măsline,
produse lactate
Oleaginoase
(4)
Carne bovine Preţ de orientare
(5)
Vin
Fructe-legume Preţ de cumpărare Preţ de referinţă
(6)

Porc Preţ de cumpărare Preţ de ecluză

(7)

Ouă-păsări
1) Pentru produsele lactate nu se aplică decât la lapte
2) Pentru produsele lactate nu se aplică decât la unt şi lapte praf
3) Există de asemenea un preţ minim pentru sfeclă de zahăr, derivat al preţului de intervenţie al
zahărului
4) Nu există preţuri minime la importuri, dar sunt tarife vamale modulate după starea pieţei
5) Nu există preţuri garantate pentru vin, doar un preţ de ofertă, numit preţ prag sau preţ de declanşare şi
putând deschide dreptul la distilare
6) Există un preţ indicator de alertă “preţ de retragere” pentru fructe şi legume
7) Preţul de alertă pentru porc se numeşte “preţ de bază”
Sursa: G. Miclet, 1998

Preţul indicativ este preţul pe care Comunitatea doreşte să-l vadă

stabilit în zonele deficitare. El se deduce din preţul de intervenţie adăugând
la ultimul totalul costurilor de transport între zonele excedentare şi zonele
deficitare şi un element de piaţă, variabil după produs, care incită
producătorii să vândă direct către angrosiştii lor, şi nu să fie colectat de
organismele comunitare de intervenţie.
Nivelul acestor două preţuri depinde de obiectivele evoluţiei
veniturilor şi al producţiilor, fixate de către Consiliul de miniştri al U.E.
(miniştrii agriculturii).
Preţul prag este preţul minim la care produsele importate pot accede
pe piaţa comunitară. Acest preţ prag este determinat de o asemenea manieră
că nici o marfă importată nu poate fi vândută pe pieţele de consum la un
preţ inferior preţului indicativ. El se deduce din acest ultim preţ adăugând
costurile de transport între zona de consum şi principalul punct de intrare al

41
mărfurilor respective în comunitate. Astfel dacă o asemenea marfă se
prezintă la frontieră la un preţ de ofertă (C.A.F.), interior preţului prag, se
prelevă un drept egal cu diferenţa, prelevarea.
Protecţia la frontiere este asigurată în acest tip de organizare comună
a pieţelor printr-un preţ şi nu printr-un tarif vamal: ea este modulabilă – în
funcţie de necesităţi şi foarte eficace.
Aceste trei preţuri, strâns legate, asigură regularizarea pieţelor
agricole limitând variaţiile de preţ, garantând un venit minimal
agricultorilor. Modul lor de funcţiune este arătat în figura 2.1, în cazul
cerealelor.
Există într-adevăr un preţ minimal – preţul de intervenţie şi un preţ
maximal – preţul indicativ – între care “joacă” preţul de piaţă. Preţul prag
permite exercitarea protecţiei la frontieră în ipoteza, aproape totdeauna
verificată, când preţurile mondiale sunt inferioare preţurilor comunitare. În
figura 2.1 sunt ilustrate două ipoteze: prima când cursul mondial al
preţurilor este inferior preţului prag şi a doua când cursul mondial este
superior preţului prag.
Cazul cel mai frecvent întâlnit este cel din prima ipoteză. În această
situaţie se practică pentru eventualele importuri de cereale prelevările la
import. Cuantumul acestor prelevări se determină ca diferenţă între preţul
prag şi preţul CAF la import (zona haşurată din partea stângă a figurii).
Dacă se exportă cereale în această primă ipoteză au loc restituţii la export.
Cuantumul acestor restituţii este dat de diferenţa dintre preţul de piaţă din
interiorul CEE şi preţul CAF.
În ceea de-a doua ipoteză, atunci când cursul mondial este superior
preţului prag, lucrurile se inversează: au loc prelevări la exporturi şi
restituţii la importuri.
Din acest mecanism de funcţionare a politicilor agricole comunitare
rezultă că trebuie păstrat în interiorul comunităţii un raport corespunzător

42
Fig. 2.1.

43
între cererea şi oferta de produse agricole. Potrivit acestui mecanism, când
oferta pentru un produs agricol comunitar tinde să depăşească cererea
comunitară şi preţurile au tendinţa să scadă sub nivelul preţului de
intervenţie se procedează la intervenţia directă pe piaţă a organismelor
comunitare specializate, care cumpără produsul respectiv şi-l stochează
până la restabilirea echilibrului dintre cerere şi ofertă. Produsele care se
stochează sunt cumpărate la preţul de intervenţie, finanţarea întregii acţiuni
făcându-se din FEOGA (Fondul European de Orientare şi Garanţie
Agricolă). Produsele stocate pot fi revândute pe pieţele comunitare când
cererea creşte. Dacă gradul de autosuficienţă depăşeşte 100 %, se practică
vânzarea acestor produse în afara Comunităţii, pe pieţele unor terţe ţări.
B) Protecţia la frontieră se bazează pe un complex de măsuri de
politică comercială propriu-zisă, care este menită să contracareze
concurenţa extracomunitară. Se acordă o atenţie deosebită acestui sistem de
protecţie exterioară, care este gândit în cele mai intime amănunte în aşa fel
încât piaţa comunitară este practic închisă. Sistemul se compune din:
preţuri limită la import (pentru produsele agricole acestea pot fi preţuri de
ecluză şi preţuri prag, după caz), prelevări la importuri (înlocuiesc taxele
vamale), bariere netarifare (interdicţii selective şi temporare care intră în
vigoare când cele din prima categorie nu sunt suficiente) şi restricţii ce ţin
de normele de protecţie fitosanitară (care sunt extrem de dure).
Mecanismul preţurilor limită de intrare a produselor agricole din
sfera comunităţii este relativ simplu atunci când se operează cu bariere
netarifare clasice sau de tip mai nou, cele care intră în “zona gri a
protecţionismului”, care constituie aşa numitul neoprotecţionism, lucrurile
devin ceva mai complicate. Barierele netarifare sunt folosite în funcţie de
evoluţia gradului de autosuficienţă şi când acestea se apropie de saturaţie
(100 %) ele devin tot mai severe, mergându-se până la interdicţia totală a
acestor importuri.

44
 C) Mecanismul de finanţare a PAC este o rezultantă firească a
principiilor de aplicare concretă a acestora: preferinţa “dirijată” pentru
produsele Uniunii prin instituirea taxelor de prelevare care se varsă la
bugetul comunitar agricol (FEOGA); compensarea “pierderilor” ce ar
rezulta din eventuale exporturi se face prin taxele de restituire (care nu sunt
altceva decât subvenţii la export şi sunt plătite tot din FEOGA);
solidaritatea financiară (finanţarea PAC în plan comunitar se face tot prin
intermediul FEOGA).
Încă din 1962 s-a decis ca sursele de venituri la bugetul agricol
comunitar să fie o contribuţie fixă anuală stabilită pentru fiecare ţară
membră (după ponderea fiecărei ţări în PIB-ul european care se calculează
anual potrivit “mecanismului corector” propus de Anglia), contribuţie pe
care o prezentăm în tabelul 2.3 în care este redată evoluţia contribuţiei
procentuale la finanţarea Uniunii şi în PNB pentru fiecare ţară membră.
Evoluţia contribuţiei procentuale de finanţare a UE
şi în PNB în anii 1992, 1996 şi 1999
Tabelul 2.3
- %-
Statele membre 1992 1996 1999
Bugetul U.E. PNB Bugetul U.E. PNB Bugetul U.E. PNB
Belgia 4,0 3,1 3,9 3,1 3,8 3,0
Danemarca 1,8 1,9 1,9 2,0 2,0 2,0
Germania 30,2 28,2 29,4 27,4 27,7 26,2
Grecia 1,3 1,4 1,5 1,5 1,6 1,6
Spania 8,6 8,2 6,3 6,8 6,7 6,7
Franţa 18,7 18,6 17,5 18,1 17,5 17,5
Irlanda 0,8 0,7 0,9 0,7 1,0 0,8
Italia 14,7 17,0 12,5 14,1 13,4 14,3
Luxemburg 0,2 0,2 0,2 0,2 0,2 0,2
Olanda 6,3 4,6 6,2 4,6 5,9 4,6
Austria - - 2,7 2,6 2,6 2,5
Portugalia 1,5 1,3 1,3 1,2 1,4 1,3
Finlanda - - 1,4 1,4 1,4 1,4
Suedia - - 2,6 2,9 2,9 2,8
Regatul Unit 11,9 14,8 11,6 13,4 11,9 15,1
Sursa: Bulletin de l’Union Europeenne, Supplement 5 /1997

45
 Organismul care gestionează bugetul agricol comunitar este Fondul
European de Orientare şi Garanţie Agricolă (FEOGA) având dimensiuni
financiare foarte mari ce reprezintă 45-55 % din întregul buget al Uniunii
Europene (reprezentând 45 miliarde ECU în 1999 la preţuri curente).
Având în vedere că în 1999 se realizează o nouă reformă a PAC, ca
urmare a rundelor finale Uruguay care au dus la crearea OMC (Organizaţia
Mondială a Comerţului) prezentăm răspunsul global al Uniunii Europene,
în ceea ce priveşte noul cadru financiar în perioada 2000-2006 (tabelul 2.4.)
şi evoluţia cheltuielilor UE în perioada 1999-2006 (tabelul 2.5).

Tablou general al noului cadru financiar al UE 1999-2006

(la preţurile curente din 1997)
Tabelul 2.4
- miliarde ECU -
Credite angajate 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006
Agricultura (linie 43,3 44,1 45,0 46,1 47,0 48,0 49,0 50,0
directoare)
Acţiuni structurale 36,1 35,2 36,0 38,8 39,8 40,7 41,7 42,8
din care:
- adaptări trecute 1,8
Politici interne 6,1 6,2 6,4 7,3 7,5 7,7 7,8 8,1
Acţiuni externe 6,6 6,6 6,8 7,0 7,1 7,3 7,3 7,6
Administraţie 4,5 4,5 4,6 5,1 5,2 5,3 5,4 5,5
Rezerve 1,2 1,0 1,0 0,8 0,5 0,5 0,5 0,5
Total credite de 97,8 97,5 99,8 105,1 107,1 109,5 112,0 114,5
angajat
Total credite de plătit 92,5 94,1 96,6 101,1 105,9 106,5 108,9 111,4
(în miliarde ECU)
Credite pt. plăţi 1,25 1,24 1,24 1,22 1,22 1,22 1,22 1,22
(în % PNB)
Marja (%) 0,02 0,03 0,03 0,05 0,05 0,05 0,05 0,05
Plafonul resurselor 1,27 1,27 1,27 1,27 1,27 1,27 1,27 1,27
proprii (%)
Sursa: Bulletin de l’Union Europeenne, Supplement 5 /1997

Evoluţia cheltuielilor agricole (în preţuri curente)

Tabelul 2.5
- miliarde ECU -
1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006
Linia directoare (la 45,0 46,7 48,5 50,6 52,6 54,7 56,9 59,2
preţuri curente)1)

46
Cheltuieli agricole 44,0 45,9 49,7 52,1 33,2 33,9 34,3
(la preţuri curente)
Comunitatea celor
15
PAC reformată 41,7 41,6 43,4 45,4 47,3 47,9 47,9 47,9
Noile măsuri în 1,9 2,0 2,0 2,0 2,0 2,1 2,1
domeniul rural şi
măsuri orizontale în
domeniul
pescuitului
Noile state membre
PAC (măsuri de 0,0 0,0 1,1 1,2 1,2 1,3 1,4
piaţă)
Măsuri specifice 0,0 0,0 0,6 1,0 1,5 2,0 2,5
domeniului rural
Ajutor de 0,5 0,5 0,6 0,6 0,6 0,6 0,6
preaderare2)
Marja 2,7 2,6 0,9 0,3 1,3 3,0 4,7
1) Ipoteza unui deflator de 2 % pe an de la 1999 la 2006
2) Fie 500 milioane la preţuri constante din 1997
Sursa: Bulletin de l’Union Europeenne, Supplement 5 /1997

2.4. Implicaţiile socio-economice ale politicilor

de susţinere a agriculturii

 Criza de supraproducţie
Politica agricolă comunitară a devenit în mod propriu victima
propriului său succes: Europa a devenit excedentară şi exportatoare pe
majoritatea pieţelor produselor agricole. În ciuda faptului că Uniunea
Europeană este încă un importator net de produse alimentare, a existat în
ultimii ani o criză de supraofertă la anumite produse agricole. Gradul de
autoaprovizionare la produsele agricole din UE este prezentat în
tabelul 2.6. Datele demonstrează existenţa surplusului de produse la marea
majoritate a produselor agricole, depăşind capacitatea de absorbţie a

47
 Gradul de autoaprovizionare la anumite produse agricole în U.E.
Tabelul 2.6
-%-
Specificare UE-15 UE-BL Dane- Germa- Grecia Spania Franţa Irlanda Italia Olanda Austria Portu- Finlanda Suedia U.K. EU-12
marca nia galia
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17
1995/1996
Cereale total din care: 45 127 110 87 59 180 79 78 25 105 35 109 112 111 105
- Grâu 63 135 114 93 56 180 63 70 36 128 24 77 120 112
- Secară 115 25 151 152 100 22 129 0 50 13 127 75 52 113 81 116
- Orz 108 50 120 112 69 76 194 101 59 15 113 17 119 123 125 107
- Porumb 90 4 0 67 84 53 192 0 97 6 86 44 0 0 0 90
- Orez total 0 0 0 215 73 27 0 263 0 56 0 0 71
Cartofi 141 97 96 86 94 100 79 83 140 88 101 88 89 101
Zahăr 128 201 189 144 106 87 220 143 102 187 134 2 86 94 56 130
Legume proaspete 137 38 138 76 123 146 65 25
Fructe proaspete 85 13 110 16 135 66 7 5
Citrice 0 0 254 0 104 0 0
Vin 68 0 45 115 125 121 0 143 0 119 106
1995
Produse lactate:
- Produse proapsete 101 136 104 110 97 96 102 101 94 88 99 98 100 100 97 101
- Lapte praf integral 262 317 574 217 0 75 650 2500 3 367 123 100 109 109 135 271
- Lapte praf ecremat 119 217 150 329 0 96 1417 885 0 22 100 175 126 146 95 118
- Lapte concentrat 143 177 126 0 116 117 0 3 323 95 0 10 123 145
- Brânză 107 39 375 92 82 84 119 421 88 290 87 93 119 94 71 107
- Unt 106 140 150 84 27 122 95 811 74 297 100 127 162 117 65 105
- Margarină 219 167 110 99 67 200 103 165
Ouă 101 144 103 72 98 100 101 95 101 214 89 101 122 100 96 102
Carne total din care: 169 359 81 63 102 113 331 76 231 83 100 97 91 105
- Bovine total 182 169 200 114 31 101 116 1100 66 174 132 57 99 90 97 109
- Porcine 139 210 453 77 56 104 103 152 67 264 99 83 102 98 75 105
- Pasăre 111 230 61 87 97 159 101 104 197 101 95 109
- Ovine şi caprine 14 17 44 87 97 48 354 55 110 75 65 58 113 84
Grăsimi şi uleiuri totale 20 53 78 0 0
din care:
- Vegetale 2 51 0 79 59 0 21 0 0
- De abator 75 0 108 0 97 63 0 0 0
Sursa: Situation de l’Agriculture de l’Union Europeenne, Rapport 1997

48
propriei pieţe în cadrul UE – 15 cu 28 % zahăr, cu 162 % lapte praf
integral, cu 82 % la carnea de bovine şi 39 % carne de porc. De asemenea
persistă încă surplus la cereale în ciuda măsurilor luate în cadrul reformei
Mc Sharry, mai rămân încă unele probleme de rezolvat.
Necesitatea achiziţionării surplusului de producţie de către
organismele guvernamentale sau comunitare a ajuns să creeze mari
dificultăţi datorită în primul rând sporirii nivelurilor stocurilor deţinute de
aceste organisme (vezi tabelul 2.7.).
Dacă pentru piaţa cerealieră stocurile s-au redus de la 12,4 milioane
tone în 1994 la 1,2 milioane tone în 1996, în cazul produselor animaliere
lucrurile sunt tocmai invers. Problemele sunt şi mai complicate în ceea ce
priveşte producţia de carne de bovine. Tratativele, nereuşite, de a epuiza
stocurile de carne de vită veche prin vânzări pe piaţă au generat un imens
scandal în 1993. Complicaţia vine de la teama îndreptăţită că produsele
stocate pot fi contaminate (vezi encefalopatia spongiformă la bovine), ceea
ce face ca stocurile de carne de bovină să reprezinte valoric 50 % din
valoarea tuturor stocurilor publice.
O primă măsură de contracarare a acestor stocuri de produse agricole
o constituie limitarea ofertei agricole pe piaţă prin restrângerea
importurilor, recurgerea la diverse modalităţi de limitare a producţiei
naţionale şi instituirea unor monopoluri de stat sau privat, care pot manevra
oferta, asigurând obţinerea unor preţuri ridicate.
Limitarea producţiei naţionale poate fi obligatorie sau voluntară. În
prima situaţie excedentul de producţie este distrus după colectare.
Mecanismele voluntare de restrângere a producţiei agricole sunt de două
tipuri: retragerea din circuitul productiv a unor suprafeţe agricole şi
contingentele de producţie. Acestea din urmă sunt eficiente pentru că
acţionează direct, însă nu sunt operante decât pentru produsele agricole
care ulterior sunt prelucrate. O formă particulară de contingente sunt aşa
numitele “ limite – prag” de producţie. Mecanismul este relativ simplu:
reducerea automată a preţurilor cu un anumit procent dacă pragul de

49
 Cantitatea şi valoarea produselor care se găsesc în stocurile publice în U.E.
Tabelul 2.7.
Situaţia la 31 decembrie 1994 Situaţia la 31 decembrie 1995 Situaţia la 31 decembrie 1996
Cantităţi Valoare Cantităţi Valoare Cantităţi Valoare
Mii tone Milioane ecu mii tone Milioane ecu Mii tone milioane ecu
Grâu moale 4153,6 301,9 1.369,1 125,1 340,3 31,5
Grâu moale 68,4 4,1 7,1 0,4 0,9 0,0
nepanificabil
Orz 4.307,9 293,8 2.483,3 200,0 315,3 25,9
Secară 2.588,6 177,9 1.422,3 96,1 498,0 35,1
Grâu tare 620,9 31,8 233,4 11,6 55,8 2,8
Porumb 657,4 44,2 8,4 0,5 0,0 0,0
Sorg 12,8 1,0 0,0 0,0 0,0 0,0
Orez 0,0 0,0 0,0 0,0 0,0 0,0
TOTAL cereale 12.409,6 854,3 5.524,2 433,7 1.209,4 95,3
(inclusiv orezul)
Ulei de măsline 88,1 52,4 32,4 20,5 12,4 7,5
Total tutun 13,3 4,0 13,1 3,8 0,1 0,1
Lapte praf ecremat 72,5 58,1 14,4 11,4 124,7 106,9
Unt 59,3 51,3 19,6 17,5 39,3 43,2
TOTAL produse 131,8 109,4 34,0 28,9 164,0 150,1
lactate
Carne bovine în 7,7 4,4 0,4 0,2 250,7 156,2
carcasă
Carne bovine 155,0 86,9 18,0 9,6 182,0 136,5
desosată
TOTAL carne bovine 162,7 91,3 18,4 9,8 433,6 294,7
Alcool public 3126,8 21,6 1018,4 4,9 872,6 4,8
TOTAL general 1133,4 501,6 - 552,5
Sursa: Situation de l’Agriculture de l’Union Europeenne, Rapport 1997

50
producţie este depăşit. Piaţa agricolă comunitară utilizează “limite-prag” de
producţie din 1987 pentru oleaginoase şi uleiul de măsline şi din 1988
pentru cereale, tutun şi carne de bovine.
În cadrul producţiei de lapte, regimul de cote introdus în 1984, a dat
rezultate spectaculoase (începând cu 1 aprilie 1993 sistemul cotelor a fost
modificat devenind mai flexibil.
 Costurile politicii agricole comunitare
În pofida tuturor afirmaţiilor potrivit cărora costurile bugetare ale
PAC sunt ţinute sub control evoluţia reală a acestora indică o criză
(datorită creşterii lor continui) dar demonstrează şi faptul că Uniunea
Europeană nu-şi abandonează agricultura şi nici pe agricultorii săi (vezi
tabelul 2.8.).
Dimensiunea bugetară a UE a crescut în cinci ani cu peste 21
miliarde de ECU (de la 59,5 miliarde ECU în 1994 până la 81,9 miliarde
ECU în 1998). “Vina” acestei creşteri o poartă şi politica agricolă comună
care consumă 1,8 miliarde ECU în 1991 în plus faţă de anul 1994.
Deşi prin aplicarea reformei Mc Sharry se anticipa o creştere a
dimensiunii bugetare a PAC, prin acordul din decembrie 1993 de la
Edinburgh se prevăzuse reducerea cheltuielilor pentru agricultură.
Previziunile au fost depăşite şi datorită cheltuielilor suplimentare generate
de lărgirea UE. Cu toate că bugetul agricol al UE este deosebit de mare, el
nu exprimă întreaga amploare a sprijinului acordat agriculturii pentru că la
costurile bugetare agricole suportate din bugetul UE trebuie adăugate
serviciile oferite de autorităţile naţionale fermierilor proprii, fie gratuit fie
la nişte costuri extrem de reduse.
Din datele prezentate în tabel rezultă că, deşi costul net al PAC este
relativ important în cifre absolute, el reprezintă numai 0,46 % din PIB-ul
Uniunii Europene în 1995 şi numai 93,9 ECU pe locuitor european în
acelaşi an.

51
 Evoluţia cheltuielilor bugetare în favoarea politicii agricole comune
Tabelul 2.8
UM 1994 1995 1996 1997 1998
Milioane ECU
Bugetul UE Milioane ECU 59.909,1 65.498,1 80.456,5 80.800,0 81.433,6
1. FEOGA Garanţie Milioane ECU 32.970,4 34.502,7 39.107,8 41.805,0 40.967,0
- produse vegetale Milioane ECU 21.852,8 22.959,3 24.980,1 27.082,0 26.697,0
- produse animale Milioane ECU 9.803,9 10.328,3 12.003,3 12.147,0 10.970,0
- cheltuieli anexe Milioane ECU 793,6 146,5 252,3 172,0 1.020,0
- restrângerea supraf. Milioane ECU 30,0 36,3 19,5 10,0 3,0
cultivate şi susţinerea
veniturilor
- măsuri însoţitoare Milioane ECU 490,1 832,1 1.852,3 1.889,0 2.297,0
- rezerva monetară Milioane ECU (1000) (500) (500) (500) (500)
2. FEOGA – Orientare Milioane ECU 3.335,4 3.609,1 3.934,5 4.239,6 4.390,6
3. Alte date agricole Milioane ECU 126,5 106,1 109,8 158,9 124,3
4. Total chelt. agricole Milioane ECU 35.682,5 38.217,9 43.152,1 46.203,5 45.501,9
Percepţii în numele Milioane ECU 2.304,5 2.160,7 2.023,8 2.290,4 1.856,6
PAC:
- prelevări Milioane ECU 922,4 844,3 810,1 873,4 693,2
- cotizaţii zahăr Milioane ECU 1.382,1 1.316,4 1.213,7 1.366,0 1.163,4
Costul net al PAC Milioane ECU 33.378,0 56.057,2 41.124,3 43.964,1 43.645,3
- în % din PIB % 0,5 0,46
- pe locuitor din UE ECU 95,9 93,9
*
Sursa: Commission Europeenne, Rapport 1997

52
 Referitor la costurile politicilor agricole şi OCDE a dat publicităţii o
serie de rapoarte în care se demonstrează că politicile agricole din ţările
industriale sunt din ce în ce mai costisitoare din punct de vedere financiar.
Heterogenitatea instrumentelor utilizate în evaluările OCDE fac aproape
imposibilă comparabilitatea acestora la nivel internaţional. Cum poţi
compara impactul respectiv al tarifelor vamale, al subvenţiilor, al cotelor, al
preţurilor garantate asupra politicilor agricole ?

2.5. Reformele succesive ale PAC: 1992, 1994, 1999

O primă reformă a fost angajată la mijlocul anilor ’80 cu reducerea

cheltuielilor de susţinere (punerea în practică a cantităţilor maximale
garantate pentru producţiile excedentare la cereale şi acompanierea lor cu
proceduri ce sancţionează depăşirile, în special reducerea preţurilor
garantate) şi măsurile care vizau limitarea ofertei: instaurarea cotelor la
lapte, fixate în funcţie de livrările lui 1981 şi diminuate progresiv precum şi
un prim program de “îngheţare” a suprafeţelor, care a dat rezultate extrem
de diferite.
Această reformă nu a fost suficientă. Presiunea exterioară exercitată
în cadrul GATT a condus comunitatea să adopte cel mai radical pachet de
măsuri, care să pună noile baze ale PAC. “Reforma Mc Sharry” din 1992,
care a intrat în istorie după numele comisarului european însărcinat cu
agricultura care a prezentat această reformă, a pus în practică o politică
axată pe subvenţionarea directă a agriculturii şi accentuarea măsurilor de
reducere a ofertei.
Reforma combină patru direcţii de acţiune:
 O scădere importantă a preţurilor de susţinere garantate pentru
producţiile excedentare – 29 % pentru preţul indicativ la cereale şi 15 %
pentru cel de la bovine între trei ani – cu menţinerea cantităţilor maximale

53
garantate. De asemenea se suprimă preţurile garantate pentru
oleoproteaginoase. Obiectivul este de a se apropia de preţurile mondiale,
de a sensibiliza mai bine producătorii la realitatea concurenţială
internaţională (vezi fig. 2.2).
 Limitarea producţiei prin punerea în practică a unui program de
“îngheţare” a suprafeţelor pentru cereale, reducerea cu 15 % a suprafeţelor
arabile cultivate în 1993, procent care va fi periodic revăzut în funcţie de
evoluţia pieţelor (astfel pentru anul agricol 1995/1996 reducerea
suprafeţelor a fost de 12 %). Acordul prevede de asemenea menţinerea
cotelor la lapte a căror evoluţie va depinde de evoluţia pieţelor.
Dezvoltarea susţinerii directe a veniturilor: introducerea binecunoscutelor
plăţi compensatorii (deficiency payments) în locul intervenţiei prin preţ care
vor fi vărsate direct producătorilor. “Îngheţarea” suprafeţelor cultivate este
de asemenea compensată prin prime directe (vezi fig. 2.3 şi tabelul 2.9).
 Reîntărirea măsurilor de acompaniere-cofinanţate în părţi egale de
către Comunitate şi fiecare stat. Acestea se referă în primul rând la
dezvoltarea unui regim de prepensionare pentru agricultorii şi salariaţii
agricoli trecuţi de 55 ani care nu au beneficiat de o pensie de bătrâneţe.
Astfel terenurile pot fi utilizate fie pentru mărirea exploataţiilor existente,
fie pentru folosinţa neagricolă. O a doua grupă de măsuri se referă la cele
de protecţie a mediului prin acordarea de prime agricultorilor care se
angajează în asemenea programe (cum ar fi ajutorul pentru reîmpădurire).
Experţii comunitari apreciază că datorită acestei reforme PAC nu
pierde ci dimpotrivă ar câştiga, agricultorii fiind încurajaţi să treacă de la o
agricultură neecologică la una mai ecologică, contribuind la rezolvarea
parţială a problemelor de mediu.
Reforma PAC din 1992 a fost făcută în paralel cu negocierile din
cadrul Rundei Uruguay care, la cererea SUA, a integrat pentru prima oară

54
Fig.2.2 cu steluţe

Figura 2.3.
Preţul de intervenţie şi ajutoarele compensatorii
pentru grâul moale
ECU/tonă
160

140
120

100
80
60
40
20
0
1991-92 1992-93 1993-94 1994-95 1995-96 1996-97

Ajutor compensator Preţul de intervenţie

Sursa: diverse documente PAC – Comunitatea europeană, calcule SCEES

55
 Ajutoarele compensatorii vegetale în Franţa
Tabelul 2.9
Franci francezi/hectar
1991 1992 1993 1994 1995
Preţ de intervenţie la grâu 1.184 1.213 922 851 788
în F.f./t1
Ajutoare compensatorii la III III 1.189 1.665 2.141
cereale
Ajutoare compensatorii la III 4.020 3.361 3.431 3.584
oleaginoase2-3
Ajutoare compensatorii la III III 3.092 3.092 3.092
leguminoase3
Ajutor compensator pentru III III 2.141 2.712 2.712
pârloagă
1. Preţ de intervenţie înainte de 1993, taxe de corespondenţă deduse, baza octombrie
2. Ajutor la hectar în zona 1, după abatere
3. Pentru micii producători, ajutorul este egal cu cel de la cereale
Sursa: diverse documente PAC – Ministerul Agriculturii – Comunitatea europeană, calcule SCEE

şi agricultura în cadrul negocierilor. Are loc un preacord între CEE şi SUA

semnat la Casa Albă (Blair House) care a deblocat negocierile agricole. La
14-15 decembrie 1993 se pune punct final negocierilor din runda Uruguay
printr-un un nou acord, care nu face altceva decât să amendeze şi să
precizeze preacordul de la Blair House. Ulterior la 15 aprilie 1994 are loc
semnarea la Marrakech a acordurilor privind înfiinţarea Organizaţiei
Mondiale a Comerţului (OMC) care înlocuieşte GATT.
Acordul intră în vigoare în 1994 şi accentuează şi mai mult declinul
sistemului de susţinere a preţurilor, limitând totodată şi posibilităţile de
protecţie şi de subvenţionare a exporturilor. Trei mari grupe de măsuri au
fost acceptate:
 Accesul pe pieţele interne trebuie să fie facil; principala măsură
este suprimarea prelevărilor şi înlocuirea lor prin tarife vamale fixe, care
vor fi progresiv reduse la 36 % în medie şi la 15 % minimum în raport cu

56
perioada 1986-1988. În plus, fiecare ţară semnatară a GATT va trebui să
garanteze un acces minim – 3 % pentru 1995; 5 % pentru 2000 - pe piaţa sa
internă deschizând contingente tarifare reduse. Comunitatea a obţinut în
acelaşi timp ca această regulă să fie aplicată la noile categorii de produse
(carne, produse lactate, cereale) mai degrabă decât la produsele speciale,
ceea ce va mări dificultăţile comunitare deoarece se favorizează creşterea
stocurilor sau a terenurilor “îngheţate”.
 Subvenţiile la export trebuie reduse la mai puţin de 36 % în şase
ani în raport cu media perioadei 1986-1990.
 Măsurile de susţinere internă sunt reglementate în mod strict:
singurele autorizate sunt măsurile de susţinere structurală – susţinerea
cercetării, a formării, a cedării activităţii – şi, de o manieră temporară,
pentru 9 ani, ajutoare legate de programele de reducere a producţiei,
măsurile rezultate din reforma PAC intrând în această categorie. Toate
celelalte forme de susţinere care afectează schimburile trebuie să fie
progresiv suprimate.
Acordurile din 1992 şi 1994 au consacrat astfel naşterea unei noi
politici agricole comune. Măsurile vor permite fără îndoială un mai bun
control al producţiei; de asemenea ele au avantajul de a modula mai bine
susţinerea veniturilor în funcţie de situaţie sau alegerea anumitor orientări
ale agriculturii. În perioada imediată, ele nu vor duce la uşurarea
constrângerilor bugetare, agricultura va rămâne în continuare pentru un
mare număr de ani principalul obiect al cheltuielilor comunitare.
Consecinţele pe termen lung sunt dificil de apreciat. Singura certitudine
este că modelul de organizare comună a pieţelor bazat pe susţinerea
preţurilor va lăsa loc din ce în ce mai mult modelului anglo-saxon,
conturându-se o variantă europeană a acestui model.
După 1995, Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) a succedat
GATT-ului. În sânul Comitetului de agricultură al OMC, alte conflicte au

57
apărut şi s-au discutat reglementările UE referitoare la importurile de
banane, interzicerea în Europa a utilizării hormonilor de creştere la
animale.
UE a semnat acorduri euro-mediteraneene cu Tunisia (iulie 1995),
Israel (noiembrie 1995), Maroc (februarie 1996, obiectivul central
constituindu-l concesiunile de fructe şi legume) şi pregăteşte un acord de
liber-schimb cu Africa de Sud (concurenţă potenţială în materie de fructe,
vin, carne bovine). Uniunea Europeană îşi aduce aportul său la sprijinirea
ţărilor în curs de dezvoltare, în special prin acordarea de avantaje privind
accesul pe piaţa europeană a exporturilor lor sau prin sprijin economic şi
financiar (Convenţia de la Lomé 1996-2000 cu ţările din Africa, Caraibe şi
Pacific). De asemeni, agricultura europeană se găseşte direct implicată prin
acordurile de asociere semnate în 1992 şi 1993 cu Ţările din Europa
Centrală şi Orientală (TECO).
În 1999 urmează să înceapă noi negocieri comerciale multilaterale, în
fapt continuarea ciclului Uruguay în cadrul OMC. Perspectivele care se
prezintă pentru UE, pentru numeroase produse agricole nu sunt foarte
promiţătoare. Plecând de la supoziţia că politica actuală este menţinută, va
exista în continuare o mare diferenţă între preţurile din Uniune şi preţurile
mondiale în decursul anilor viitori în numeroase sectoare. Ţinând cont de
angajamentele actuale contractuale în cadrul acordurilor din ciclul
Uruguay, în special subiectul subvenţionării exporturilor, excedente care nu
vor putea fi exportate vor apare probabil spre anul 2000 în actuala Uniune.
Un excedent structural a fost deja prevăzut pentru carnea de bovine înainte
ca situaţia să se agraveze din cauza crizei “vacilor nebune” (ESB).
Dificultăţi mai pot să apară în sectorul cerealier, de zahăr, al vinului,
uleiului de măsline, al laptelui ecremat, praf şi al altor produse lactate, UE
riscând să piardă din ce în ce mai mult teren pe pieţele mondiale aflate în
plină expansiune.

58
 Preparativele pentru viitoarea confruntare între cei doi mari UE şi
SUA sunt în toi. Deja în SUA a fost aprobată noua Farm Bill în 1996 de
către preşedintele Bill Clinton (va fi prezentată pe larg în subcapitolul
12.4.). Răspunsul global la aceste probleme al UE l-a constituit prevederile
din cunoscutul program, “Agenda 2000” în care sunt descrise noile
perspective de dezvoltare a Uniunii, politicile avute în vedere în secolul
viitor, problemele orizontale legate de lărgirea iminentă a Uniunii şi
viitorul cadru financiar începând cu anul 2000 în perspectiva unei Uniuni
Europene lărgite.
Agenda 2000 include propuneri concrete în vederea reformulării
politicii agricole comune şi pregătirii astfel a secolului viitor,
reconsiderând obiectivele politicii agricole comune după cum urmează:
 Noua reformă a PAC trebuie să amelioreze competitivitatea
agriculturii europene pe pieţele interne cât şi externe. De scăderea
preţurilor vor profita consumatorii, se va lăsa o marjă mult mai mare pentru
diferenţierea preţurilor în favoarea produselor de calitate superioară. O
orientare mai adecvată a activităţilor în funcţie de importanţa pieţei va
facilita integrarea progresivă a noilor state membre şi va contribui la
pregătirea Uniunii pentru viitoarele negocieri din cadrul OMC. Reforma va
ajuta astfel Uniunea să consolideze poziţia sa de mare putere exportatoare
mondială.
 Securitatea şi calitatea produselor alimentare sunt două aspecte
egale ca importanţă. Este o obligaţie fundamentală de a garanta siguranţa
produselor alimentare pentru consumatorii din Uniune şi acest aspect
trebuie decis să fie o prioritate a PAC-ului.
 Obiectivele determinante ale PAC care asigură garanţia unui nivel
de viaţă echitabil pentru populaţia agricolă şi o contribuţie majoră la
stabilitatea veniturilor agricole sunt reafirmate. În acest context,
problemele legate de modelarea şi redistribuirea subvenţiilor pentru

59
venituri între agricultori şi prezervarea unei agriculturi viabile devin din ce
în ce mult mai importante şi numai din punct de vedere al coeziunii
sociale.
 Integrarea obiectivelor de protecţia mediului înconjurător şi
dezvoltarea rolului pe care agricultorii pot şi trebuie să-l joace pe planul
gestionării resurselor naturale devine o prioritate din ce în ce mai
determinantă a PAC.
 Crearea de surse de venituri şi folosirea complementară sau de
înlocuire pentru agricultori şi familiile lor, fie la fermă, fie în afara fermei.
Zonele rurale sunt multifuncţionale şi agricultorii trebuie să fie încurajaţi
să ia în considerare toate posibilităţile care se oferă întreprinzătorilor din
mediul rural.
Propunerile noii reforme PAC confirmă opţiunea politică definită în
“Documentul strategiei agricole” din decembrie 1995, care prevede
aprofundarea şi stimularea reformei din 1992. Raţionamentele
propunerilor din comunicarea Agenda 2000 sunt: satisfacerea obligaţiunilor
OMC (potrivit acordului semnat la Marrakech) şi în special cele legate de
subvenţionarea exporturilor; anticiparea viitoarelor negocieri din cadrul
OMC din noul ciclu multilateral ce va începe în ianuarie 2000, care trebuie
încheiate înainte de 2003, odată cu expirarea clauzei de pace hotărâtă la
Marrakech; prevederea lărgirii UE cu ţările Europei Centrale şi Orientale
(TECO); reorientarea PAC în sensul respectării mediului înconjurător şi al
dezvoltării rurale (pentru a justifica cheltuielile); modelarea ajutoarelor, pe
ţări şi regiuni, dar fără “renaţionalizare “.
Concret, propunerile Comisiei europene îmbină forma măsurilor
următoare, pe mari domenii (rămânând totuşi în domeniul strict agricol):
 Sectorul culturilor mari: cereale, oleaginoase şi proteaginoase

60
  Preţul de intervenţie la cereale este fixat într-o singură etapă
(anul 2000) la un nivel de securitate de 95,35 ECU/tonă (el fiind
actualmente de 119,9 ECU/tonă);
 Un ajutor specific pe unitatea de suprafaţă, decuplat de nivelul
producţiei a fost fixat la 66 ECU/tonă (multiplicat prin
randamentele regionale de referinţă în cadrul reformei din 1992);
acest ajutor va fi redus dacă preţul de piaţă se menţine la un nivel
superior celui care este prevăzut;
 “îngheţarea suprafeţelor” : gradul procentual de referinţă
pentru “îngheţarea” obligatorie este fixat la 0 %, reducerea
voluntară a suprafeţelor este autorizată, iar cea extraordinară este
suprimată, suprafeţele de teren “îngheţate” beneficiind de
ajutorul specific nelegat de producţie.
 cerealele pentru însilozare (în special porumbul pentru siloz)
sunt excluse de la acest regim.
 cazuri speciale: pentru proteaginoase, un ajutor suplimentar
este fixat la 6,5 ECU/tonă, pentru garantarea competitivităţii faţă
de cereale.
După previziunile UE, producţia totală de cereale va trece de la 201
milioane tone în 1996 la 214 milioane tone în 2005, deci randamentele la
aceste culturi vor cunoaşte o uşoară creştere, dar în maniera respectării
acestor producţii. Randamentele la oleaginoase nu trebuie să crească decât
uşor, suprafaţa cultivată va fi strict limitată la acordurile din ciclul Uruguay.
Producţia va trece de la 12,2 milioane tone în 1996 la 12,8 milioane tone în
2005. Teoretic, este posibil de a stăpâni formarea de noi excedente la
cereale apelând dacă va fi cazul la “îngheţarea” obligatorie a unor suprafeţe
cultivate.

61
  Carnea de bovine
În cursul anilor viitori, producţia de carne de bovine va fi influenţată
pe de o parte prin măsurile pe termen scurt adoptate în 1996 (urmare a
crizei determinată de ESB, transformarea cărnii de vacă şi comercializarea
precoce a bovinelor tinere ….) şi pe de altă parte prin eliminarea din
comerţul alimentar uman şi animal a cărnii de bovine adulte (mai mari de
30 luni) din Regatul Unit. Primele măsuri şi-au făcut simţite efectele în
perioada 1998-1999 în timp ce consecinţele ultimelor se vor prelungi până
în 2001. Efectele produse prin şocul din 1996 asupra consumului de carne
de bovină trebuie să se atenueze şi să urmeze o evoluţie normală de
redresare pe termen lung.
 Comisia propune reducerea preţului de intervenţie cu 30 %, la un
nivel de 1950 ECU/tonă (el fiind actualmente de 2780 ECU/tonă) pentru
perioada 2000-2002.
 De o manieră generală, pierderile de venit ale agricultorilor sunt
inevitabile. De aceea Comisia propune susţinerea directă a venitului prin
vărsarea unor sume (prime compensatorii pe cap de animal) de mărimea
următoare (sumele actuale sunt indicate între paranteze):
- vaci gestante 215 ECU (145 ECU)
- tauri (o singură tranşă) 368 ECU (135 ECU)
- viţei două tranşe 232 ECU (109 ECU)
- vaci în lactaţie 70 ECU (acum nu se acordă prime)
 Produse lactate
În caz de menţinere a cotelor de lapte actuale şi în viitorii ani,
producţia totală de lapte se va diminua uşor, scăzând de la 121,6 milioane
tone în 1996 la 118,1 milioane tone în 2005. Cererea totală de lapte (în
echivalent lapte integral) trebuie să scadă de la 112,2 milioane tone în 1995
la 108,7 milioane tone în 2005. Excedentul net trebuie să se situeze între

62
9,0 şi 9,5 milioane de tone, echivalent lapte integral pentru perioada 1996-
2005, cu o tendinţă de creştere spre sfârşitul acestei perioade.
Studiind în profunzime diferitele variante avute în vedere, comisia
respinge soluţiile radicale ca cele de reducere drastică a preţurilor şi o
abolire rapidă a regimului de cote. Evoluţia probabilă a pieţei nu justifică
asemenea măsuri radicale. Comisia respinge de asemenea în mod egal un
sistem de preţuri şi de cote dublate, care vor pune probleme de
compatibilitate cu OMC în negocierile viitoare. Iată pentru ce comisia
preconizează o abordare prudentă a acestui domeniu propunând:
 prelungirea regimului de cote până în 2006;
 reîntărirea supleţei actualei organizaţii comune de piaţă şi
simplitatea sa;
 reducerea progresivă a preţurilor de susţinere (cele garantate) cu
10 % în medie pe total pe ansamblul perioadei în cauză;
 introducerea unui nou ajutor anual ajustat randamentului mediu,
pentru vacile gestante, în sumă de 145 ECU. Ţinând cont de noul ajutor la
vacile lactante prevăzut în cadrul cărnii de bovine, ansamblul primei
pentru vacile lactante va fi de 215 ECU.
 Politica rurală
În deceniul care va veni, agricultura trebuie să se adapteze
schimbărilor care vor caracteriza evoluţia pieţei, politica de piaţă şi
reglementările comerciale. Aceste schimbări vor atinge pieţele agricole, dar
şi economiile locale ale regiunilor rurale în general. Zonele rurale trebuie
să îndeplinească funcţiuni de ordin ecologic şi recreativ din ce în ce mai
importante oferind posibilităţi noi de dezvoltare pentru exploatanţii agricoli
şi familiile lor. Această evoluţie va trebui încurajată şi susţinută prin
reorganizarea actualelor instrumente disponibile în materie de politică
rurală.

63
  Măsurile actuale de acompaniere (regimul de protecţie a mediului,
împădurirea, prepensionarea) finanţate de FEOGA – Secţiunea garanţie vor
fi completate prin regimul regiunilor defavorizate şi a celor cu dezvoltare
tardivă. Pentru aceste zone rurale se vor pune în practică programe de
dezvoltare rurală integrate, finanţate după natura obiectivelor urmărite de la
FEOGA - Garanţie, FEOGA -Orientare, FEDER şi FSE.
 Politica de protecţie a mediului înconjurător
Se va acorda o importanţă deosebită în cursul viitorilor ani
instrumentelor de protecţie a mediului, destinate să contribuie la
dezvoltarea durabilă a zonelor rurale şi a răspunde astfel creşterii
exigenţelor societăţii în domeniul serviciilor ecologice.
 Măsurile de protecţie a mediului orientate în mod precis trebuie
întărite şi încurajate graţie mijloacelor bugetare curente şi necesare precum
şi gradului de cofinanţare mai ridicat (vezi capitolul III).

64
 CAPITOLUL III

POLITICA DE PROTECŢIE A MEDIULUI ÎN

UNIUNEA EUROPEANĂ

Efectele pozitive sau negative ale agriculturii asupra mediului natural

multă vreme au fost considerate ca un dat asupra căruia nu se putea face
nimic; activitatea agricolă era, în general, prin natura sa, în armonie cu
mediul înconjurător. Conştientizarea problemelor legate de intensificarea
producţiei agricole sau din contră restrângerea agriculturii din anumite zone
a dus la dezvoltarea unor reflecţii economice, cu rezonanţe politice încă
limitate. Analiza micro-economică permite sezonabilitatea unei părţi din
aceste probleme, propunând intervenţii utile, foarte puţin utilizate.

3.1. Obiectivele şi principiile politicilor comunitare

în domeniul mediului

Integrarea preocupărilor de mediu în PAC este recentă; ca şi pentru

multe alte politici este vorba mai întâi de o punere a problemei şi apoi
extinderea în toate ţările a măsurilor deja puse în practică în forme diferite
în majoritatea ţărilor.
Problema politicii de mediu s-a pus pentru prima dată în anii’70,
devenind una din priorităţile Uniunii europene, prevăzute în Actul unic
european (1987), bazele juridice fiind date de articole 130 R – 130 T din
tratatul de la Roma, tratatul de la Maastricht afirmând ca o condiţie
esenţială: “integrarea exigenţelor din domeniul protecţiei mediului în
definirea şi punerea în practică a celorlalte politici ale comunităţii”. Aceste
preocupări ale Uniunii Europene în materie de mediu au fost amplificate

65
prin lărgirea sferelor de competenţă a Parlamentului european şi în acest
domeniu, unde aprobarea diverselor programe se face prin codecizii (cu
procedură decizională legală).
Excepţie fac măsurile fiscale, ocuparea solului, gestiunea resurselor
de apă, aprovizionarea cu energie, unde procedura decizională este
unanimitatea dacă Consiliul Europei nu optează pentru majoritatea
calificată.
Principiile politicilor de mediu trebuie integrate în toate celelalte
politici comunitare. Aceste principii reţinute pentru politicile de protecţia
mediului înconjurător sunt:
- precauţia
- prevenirea
- corectarea la sursă
- principiul “cel care poluează este şi cel care plăteşte”
Obiectivele politicilor comunitare din domeniul protecţiei mediului
înconjurător sunt:
- Prezervarea, protecţia şi ameliorarea calităţii mediului
înconjurător;
- Protecţia sănătăţii umane;
- Utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale;
- Încurajarea măsurilor din acest domeniu la nivel internaţional.
Tendinţa Uniunii Europene de reîntărire a protecţiei mediului s-a pus
cu ocazia revizuirii Tratatului de la Maastricht prilejuită de Conferinţa
Interguvernamentală a celor 15 (Consiliul Europei, reuniunea de la
Amsterdam iunie 1997).
Totodată s-a constatat că agricultura europeană se găseşte prinsă într-
un “context contradictoriu”:
- Uniunea Europeană dezvoltă (pune în practică) constrângeri legate
de mediu (prezervarea mediului natural, apărarea animalelor) care duc la

66
creşterea costurilor de producţie agricole. Or, această tendinţă este mai
puţin dezvoltată în alte ţări caracterizate prin vaste spaţii agricole şi printr-o
scăzută densitate demografică (SUA, Argentina, Australia).
- Pe de altă parte ţările exportatoare şi Organizaţia Mondială a
Comerţului exercită o presiune din ce în ce mai puternică în favoarea
liberalizării schimburilor agricole (liberalizarea comerţului agricol) care
implică căutarea celor mai mici costuri în agricultură.
Uniunea Europeană trebuie deci:
- să valorifice funcţiile pozitive ale agriculturii în ceea ce priveşte
mediul (gestiunea spaţiului, a peisajului, biodiversitatea) evitând reportarea
problemelor unui sector asupra altuia (cazul deşeurilor urbane de exemplu);
- să ţină cont de realitatea mediului înconjurător comunitar în toate
negocierile internaţionale;
- să prevadă, în cadrul discuţiilor asupra evoluţiei viitoare a PAC
(vezi Agenda 2000) susţinerea financiară a măsurilor specifice de protecţie
a mediului în mod distinct faţă de ajutoarele economice acordate
producţiilor vegetale şi animale.

3.2. Măsurile naţionale, regionale şi locale

de protecţie a mediului

Este în vigoare al cincilea Program de acţiune asupra mediului 1993-

2000 “Spre o dezvoltare durabilă”, adoptat de către Consiliul de Miniştri al
U.E. care, plecând de la situaţia dificilă a stării mediului comunitar,
estimează necesitatea unei schimbări radicale a sistemului de măsuri şi
mijloace avute în vedere. Cinci sectoare economice au fost identificate cu
prioritate: industria, energia, transporturile, turismul şi agricultura.
În ceea ce priveşte agricultura, Comisia europeană constată într-
adevăr în raportul său, “Spre o dezvoltare durabilă” (martie 1992)

67
următoarele: mecanismele PAC au permis atingerea mai multor obiective
economice dar producând efecte mai puţin pozitive în materie de mediu:
hiperintensificarea, degradarea resurselor naturale, eroziunea solurilor,
uniformitatea genetică în creşterea animalelor, consecinţele negative din
creşterea animalelor, rolul nefast al drenajului în zonele umede, fenomenul
de eutrofizare legat de folosinţa exclusivă şi excesivă a îngrăşămintelor cu
azot şi fosfor.
Orientările generale ale Uniunii Europene în favoarea mediului au
dat naştere la nenumărate directive sau reglementări comunitare în ceea ce
priveşte agricultura, printre care amintim:
- reglementarea agro-mediu care a însoţit reforma PAC (1992):
încurajarea practicării extensificării, reconversiei la agricultura biologică,
protecţia speciilor de animale ameninţate.
Astfel aproape 150.000 agricultori francezi au semnat contractul
agro-mediu pentru cinci ani. Această politică de contractualizare (vezi
tabelul 3.1.) este destinată dezvoltării în anii viitori în măsura în care ele
constituie o manieră eficace de îmbinare la nivel local a imperativelor
economice cu necesităţile de protejare a mediului.
 lupta contra poluării prin nitraţi. În aplicarea Directivei europene
asupra nitraţilor (1991), Franţa a delimitat un ansamblu de zone aşa zis
“vulnerabile”, reprezentând aproape 30 % din teritoriul naţional francez în
care agricultorii sunt incitaţi să-şi modifice practicile de fertilizare având în
vedere obiectivul protecţiei apelor subterane şi superficiale, camerele
pentru Agricultură jucând un rol esenţial prin sfaturile date agricultorilor în
cadrul acestei acţiuni, ca şi pentru programul naţional de standardizare a
construcţiilor din creşterea animalelor etc.
 interdicţia de descărcare a deşeurilor. Directivele comunitare
vizând epurarea apelor uzate, interzicând în paralel şi descărcarea
deşeurilor staţiilor de epurare, doresc să conducă colectivităţile locale să

68
 Programele regionale de protecţia mediului în Franţa
Tipurile de operaţii, obiectivele şi impactul cantitativ (la data de 30 mai 1997)
Tabelul 3.1

Tipurile de operaţii Obiectivele Număr de contracte Impactul (număr de ha sau UVM)

Reducerea intranţilor protecţia captărilor 2202 52.750 ha
(îngrăşăminte, produse fitosanitare)
Reconversia terenuri arabile în păşuni protecţia cursurilor de apă 2024 10.870 ha
extensive lupta contra eroziunii
protecţia cursurilor de apă 21 101 ha
Retragerea din circuitul agricol pe termen protecţia şi gestiunea florei şi 45 188 ha
lung (20 ani) a terenurilor faunei
Conversii la agricultura biologică reducerea poluărilor 1659 41.197 ha
diversificarea
Diminuarea încărcăturii la şeptelul ovin şi extensificarea prin volum 1149 21.014 UVM
bovin
Protecţia raselor locale ameninţate menţinerea biodiversităţii 1678 11.076 UVM
genetice
Operaţiuni locale şi alte priorităţi regionale probleme specifice (biotipuri, 23.979 488.261 ha
peisaje)
Total X 32.755 593.368 ha
32.090 UVM
Sursa: G. Miclet, 1998

69
caute a utiliza căi de folosire a acestora pe terenurile agricole. În faţa unei
insuficiente armonizări a legislaţiilor naţionale, ca şi în lipsa organizării
filierei în domeniu, profesiunea agricolă a făcut propuneri pentru îndulcirea
 reglementărilor franceze, pentru ameliorarea relaţiilor între
principalii actori şi transparenţa schimbărilor.
Conţinutul politicii de protecţia mediului comunitar (Regulamentul
2078/92) cuprinde o serie întreagă de măsuri care se iau la nivel naţional,
regional sau local. Prezentăm în continuare măsurile respective cu
aplicabilitate în Franţa:
Măsuri naţionale (se aplică pe tot teritoriul francez în aceleaşi
condiţii).
 Prima de înnierbare a terenurilor arabile
Măsuri regionale (pentru anumite zone delimitate):
 Conversia la agricultura biologică;
 Salvarea raselor locale în pericol;
 Extensificarea furajării (diminuarea încărcăturii în animale la
unitatea de suprafaţă) ;
 Reconversia terenurilor arabile în păşuni;
 Reducerea intranţilor;
 Retragerea pe termen lung a terenurilor din circuitul agricol
(pentru protecţia apelor sau prezervarea faunei şi florei).
Măsuri locale (conform “art. 19” din regulamentul 2078/92 de
asemenea pentru anumite zone delimitate)
Obiective:
 prezervarea biotipurilor;
 întreţinerea peisajelor;
 prevenirea riscurilor (incendierea pădurilor, eroziune etc.);
 lupta contra poluării.

70
 Depărtându-se de abordările paleative iniţiale a problemelor de
mediu, actuala politică comunitară vizează promovarea unei dezvoltări
durabile integrând politicile de mediu în diferitele politici sectoriale,
modificarea comportamentelor economice şi sociale cu ajutorul unui mare
evantai de instrumente şi prin promovarea principiului responsabilităţii
împărţite. Pentru trecerea de la o politică de “reducere a poluării” la o
politică de “gestiune a poluării” este important de dezvoltat cercetarea şi
cooperarea între politici.

71
 CAPITOLUL IV

POLITICA AGRICOLĂ
A STATELOR UNITE ALE AMERICII

4.1. Scurtă retrospectivă asupra politicilor

agricole a S.U.A.

Statele Unite ale Americii au în acelaşi timp o politică agricolă şi o

politică alimentară. Politica alimentară este compusă din programe de
ajutor alimentar urmărind completarea alimentaţiei persoanelor cu venituri
scăzute şi promovarea unei strategii alimentare mai sănătoase şi mai
economice. Politica agricolă se referă la activitatea de producţie din
agricultură de producţie şi la problemele de dezvoltare rurală.
La fiecare cinci ani, începând cu anii’30, un nou Farm Bill (proiect
de lege agricolă) este promulgat, amendând legislaţia permanentă –
reprezentate de Agricultural Adjustement Act din 1932 şi Agricultural Act
din 1949 – înlocuind un Farm Bill precedent. Farm Bill determină
susţinerea venitului şi preţurilor pentru producătorii numeroaselor produse
agricole. El se referă şi la numeroase probleme ca: promovarea conservării
solului şi protecţia mediului; promovarea exporturilor de produse agricole
şi alimentare; promovarea unei alimentaţii sănătoase şi a subvenţiilor
alimentare acordate persoanelor cu venituri mici şi în final, reglementarea
proceselor de producţie în vederea promovării securităţii alimentare.
În cursul ultimilor ani, cea mai mare parte a ajutorului financiar
direct se compune din plăţi directe producătorilor de cereale şi de bumbac.

72
Preţurile de piaţă a celor mai multe produse agricole importante sunt
susţinute prin programe de preţuri indicative şi de împrumuturi şi prin
restricţii impuse la aprovizionarea pieţei naţionale. Măsurile au ca scop
limitarea aprovizionării naţionale şi cuprind în special: limitarea
suprafeţelor culturilor de cereale şi de bumbac; stabilirea de cote de
vânzare pentru zahăr şi arahide. Preţurile cerealelor, oleaginoaselor, al
bumbacului, al tutunului şi zahărului au fost susţinute prin cumpărare şi
stocare publică şi prin distrugerea subvenţionată a excedentelor de
producţie. Preţurile produselor lactate au fost susţinute prin preţuri
administrative, ceea ce a fost posibil graţie cumpărării de către guvern a
excedentului de producţie.
Bugetul Ministerului Agriculturii SUA include cheltuielile legate de
toate componentele Farm Bill. Acestea nu sunt numai plăţile acordate
producătorilor, dar şi cheltuielile legate de programele alimentare care
formează partea cea mai importantă a cheltuielilor anuale pentru ajutor
alimentar care au trecut de la mai puţin de 20 miliarde $ USD în 1985, fie
mai puţin de 40 % din bugetul agricol şi alimentar, la aproape 35 miliarde $
SUA, fie mai mult de 60 % din bugetul total (vezi fig. 4.1 şi 4.2.) în 1995.
Susţinerea acordată în cadrul programelor agricole a fost progresiv
redusă, în timp ce populaţia SUA devenea din ce în ce mai mult urbană şi
agricultorii nu mai reprezentau decât o mică parte a populaţiei totale. Dar,
mai mult decât aceasta, programele agricole sunt considerate în S.U.A.
injuste şi inechitabile datorită faptului că cea mai mare parte a sumelor este
accesibilă şi marilor agricultori ale căror venituri şi profituri depăşesc
media restului populaţiei agricole.
După cum se arată în fig. 4.3 exploataţiile agricole ale căror vânzări
sunt superioare a 100.000 $ USD au primit 65 % din subvenţii.

73
Fig. 4.1.

Fig. 4.2

74
 Fig. 4.3.

Exploataţiile ale căror vânzări sunt cuprinse între 10.000 şi 100.000

$ USD nu au primit decât 30 %, în timp ce micile exploataţii, ale căror
vânzări sunt inferioare a 10.000 $ USD, nu au primit decât 5 % din
ansamblul subvenţiilor. Micile exploataţii au primit o subvenţie medie de
mai puţin de 1000 $ USD. Marile exploataţii, ale căror vânzări sunt
cuprinse între 100.000-250.000 $ USD au primit o subvenţie medie de
165.000 $ USD. Cele mai mari exploataţii ale căror vânzări depăşesc
250.000 $ USD au primit dublul acestei medii (vezi fig. 4.4).

fig.4.4.

75
 În ceea ce priveşte politica comercială, grupurile de presiune agricolă
au cerut subvenţionarea exporturilor şi programe de cucerire a pieţelor
externe pentru contracararea subvenţiilor la exporturi acordate în alte ţări.
Urmare a unor dezbateri lungi şi acerbe, cele mai vii din lunga istorie
a Farm Bill americane, proiectul de Reformă şi de ameliorare agricolă
federală, FAIT (Federal Agricultural Improvement and Reform) a fost votat
în aprilie 1996. Politica agricolă americană a suferit o schimbare profundă.
Această schimbare trebuie să se menţină în perioada celor şapte ani viitori,
iar dacă mediul politic se schimbă va fi reevaluată şi ea.
În general noua lege agricolă americană adoptată la 5 aprilie 1996 a
avut drept scop principal să asigure o tranziţie către o agricultură guvernată
în mod esenţial de legea cererii şi ofertei, garantând producătorilor o sumă
fixă de subvenţii oricare ar fi preţul pieţii şi cantităţile produse. În
contrapartidă, agricultorii americani pot să-şi aleagă în mod liber
asolamentul fără a se limita producţiile (cu excepţia fructelor şi legumelor).
Vechiul sistem deficiency payments este deci înlocuit cu un
mecanism de ajutor direct fix total independent de nivelul preţurilor şi de
producţie. Pentru un agricultor “x” ajutoarele sunt calculate pe baza mediai
celor primite între 1990-1995. Ele se reduc progresiv în cei şapte ani de
aplicare a legii (din 1996-2002). Acest program de tranziţie către o
agricultură de piaţă (Agricultural Market Transition Program) garantează
producătorilor care subscriu un contract de flexibilitate a producţiei
(Production Flexibility Contract) dreptul de a primi un ajutor fix la venit,
calculat plecând de la o perioadă de referinţă şi redus progresiv până în
anul 2002.
Faţă de deficiency payments când banii nu erau vărsaţi producătorilor
decât dacă cursul pieţii era inferior preţului de referinţă (preţ ţintă “target
price”) noile ajutoare sunt acordate fără nici o condiţie, chiar dacă preţurile
de piaţă sunt mari şi oricare ar fi producţiile alese şi cantităţile produse.

76
 Participarea la programul de reducere a suprafeţelor cultivate
(Acreage Reduction Program), necesar anterior pentru a beneficia de
programele federale de susţinere a preţurilor acum este suprimată.
Programul de scoatere din circuitul agricol a solurilor numit “pârloagă pe
termen lung” (Conservation Researche Program) este din contră menţinut
la nivelul de 14,5 milioane. După cum o sugerează în mod clar titlul legii
(Freedom to farm act) agricultorii au totuşi libertatea totală de a-şi organiza
asolamentul după cum doresc.
Legea cuprinde de asemenea diverse dispoziţii complementare, ca
de exemplu menţinerea, dar la un nivel mai scăzut, a dobânzii la împrumut
pentru principalele culturi (loan rate) al cărui obiectiv este de a garanta un
preţ minimal autorizat pentru producători sau continuarea, totuşi într-o
uşoară scădere, a programelor de ajutoare pentru export (subvenţii la
export, promovarea exporturilor etc.). Ajutoarele pentru export (Export
Enhancement Program) sunt mai repede reduse decât o cere Runda
Uruguay privind reducerea exporturilor subvenţionate, dar, în
contrapartidă, garanţiile de credit la export sunt menţinute şi mai puţin
riguroase. Mecanismul de susţinere a produselor lactate este menţinut, dar
nivelul de susţinere este diminuat.
Principala consecinţă a noii legi agricole americane este suprimarea
totală a ajutoarelor directe de susţinere a venitului provenit din producţie
(la limită producătorii vor beneficia de ajutoare calculate ţinând cont de
referinţele lor istorice fără să trebuiască să producă, ajutoarele sunt vărsate
independent de nivelul preţurilor de piaţă). Cheltuiala bugetară ce
corespunde ajutoarelor este deci cunoscută ex-ante pentru şapte ani şi
degresivă pe parcursul acestei perioade . În schimb, producătorii sunt liberi
să-şi aleagă culturile, fără a fi obligaţi la “îngheţarea” anuală (necultivarea
anuală a anumitor suprafeţe de teren).

77
 Această lege este consecinţa directă a grijii Congresului cu
majoritate republicană, de a restabili la scadenţa acestor şapte ani echilibrul
bugetului american (de aici programarea noii legi agricole pe o perioadă de
şapte ani 1996-2002 în loc de cinci ani cum era înainte, ca în Farm Bill
1990-1995). Ea exprimă de asemenea voinţa chiar credoul majorităţii
republicane de a orienta, mai mult decât în trecut, agricultura ca şi alte
sectoare ale economiei, numai către legile pieţii. Totuşi, multă vreme
administraţia Clinton a respins proiectul republican ce cuprindea 9 puncte
din care patru se refereau la susţinerea agriculturii şi cinci puncte se
refereau la programele sociale şi de mediu.
Dacă administraţia Clinton nu s-a folosit de dreptul de veto, se
datorează şi faptului că agricultorii americani au fost de la început
favorabili proiectului republicanilor, ajutaţi este adevărat de conjunctura
actuală a preţurilor foarte favorabilă şi datorită faptului că numai începând
cu anul 2000 ajutoarele directe decuplate vor scădea în mod semnificativ.
Dacă până la sfârşit administraţia Clinton nu a folosit dreptul de veto
pentru noua lege agricolă este pentru că textul final reia mai multe din
propunerile sale privind conservarea solurilor şi lupta împotriva poluării
apelor (cheltuiala bugetară ce corespunde unei sume de mai mult de un
miliard de dolari pe şapte ani, la nivelul exploataţiilor incluzând ajutoare
date crescătorilor de animale) şi întrevede posibilitatea creşterii
cheltuielilor pentru principalele programe sociale (menţinerea distribuirii
prânzurilor în şcolile publice şi extinderea programului de bonuri
alimentare pentru cei mai săraci pentru o perioadă de 2 ani).
Se pune întrebarea dacă este vorba de o revoluţie sau o simplă
reformă a politicii agricole americane ? Modificările puse în practică prin
FAIR Act sunt de importanţă inegală pentru fiecare sector. Dar noua
legislaţie marchează o ruptură radicală în raport cu programele de susţinere

78
în vigoare încă de prin anii’30 şi poate avea consecinţe importante asupra
evoluţiei agriculturii americane pe termen mediu.

4.2. Principalele dispoziţii ale noii legi agricole americane

Legea defineşte programele de susţinere a agriculturii pentru şapte

ani (1996-2002). Ea se referă la principalele produse vegetale – cereale,
oleaginoase, zahăr, bumbac, tutun, lapte. Producătorii de carne nu
beneficiază de nici un preţ garantat nici de ajutoare directe, dar sunt
nemijlocit influenţaţi prin măsurile referitoare la produsele vegetale, care
determină costurile furajelor pentru animale.
A. Cultura mare
Unul dintre obiectivele FAIR Act este de a liberaliza şi de a
simplifica politica agricolă în acest sector (cereale, oleaginoase, bumbac)
lăsând să intervină mecanismele de piaţă. Această orientare se efectuează
prin:
 Suprimarea “pârloagei anuale”
Timp de o jumătate de secol SUA au pus în operă măsuri de control
ale producţiei agricole, având ca ţintă resorbţia excedentelor masive de
grâne sau de lapte. Agricultorii care doreau să beneficieze de programele de
susţinere a cerealelor şi a bumbacului trebuiau, în general, să folosească
sistemul de pârloagă cu un anumit procent din suprafaţa istorică de
referinţă, numită şi suprafaţă de bază.
Astfel, în anul 1987/1988 producătorii care doreau să primească
ajutoarele directe trebuiau să “îngheţe” 27,5 % din suprafaţa de bază
destinată grâului; acest procent a scăzut la 0 % în 1998/1999. Pentru
porumb, gradul de “îngheţare” urcă în continuare la 7,5 % în 1995/1996. Pe
de altă parte, măsurile de control ale ofertei au pierdut în mod gradual în
aceşti ultimi ani din importanţă, urmare a cererii accentuate de grâu şi

79
porumb, atât pe pieţele interne (în special pentru furajarea animalelor) cât
şi la export. Congresul american, susţinut de administraţie şi de
cvasitotalitatea organizaţiilor profesionale a decis eliminarea completă a
programelor de “îngheţare” a suprafeţelor (pârloaga anuală).
 Crearea rezervei funciare de protecţie a mediului
În 1985 a fost creat un program de pârloagă pe termen lung, destinat
retragerii din producţie – pe durată a cel puţin 10 ani a terenurilor sensibile
la eroziune sau care prezentau un interes anume în domeniul mediului.
Agricultorii aderenţi la aceste programe primeau în fiecare an de la
Departamentul Agriculturii Statelor Unite ale Americii (USDA)un ajutor
pe hectar, comparabil cu arenda practicată în regiunile respective. Nivelul
relativ ridicat al acestor ajutoare a permis punerea în rezervă aproape a
unei suprafeţe de 15 milioane de hectare, fie 9 % din suprafaţa cultivată
(vezi fig. 4.5).
FAIR Act reconsideră acest program până în 2002, dar plafonează
suprafaţa prevăzută prin program la nivelul atins în 1995. Au survenit şi
alte schimbări, în sensul că agricultorii participanţi la program după cinci
ani pot să-şi repună terenul lor în cultură, înainte de expirarea contractului
lor cu condiţia respectării unor criterii legate de mediu, fără să sufere
penalităţi financiare. Astfel, în următorii ani, 3 până la 6 milioane de
hectare ar putea ieşi din rezerva funciară, în funcţie de nivelul relativ al
preţurilor şi al ajutoarelor primite de la USDA.
 Separarea de producţie a ajutoarelor
Separarea totală a sistemului de ajutor constituie, împreună cu
suprimarea pârloagei anuale, principala inovaţie a FAIR Act. După lungi şi
dificile discuţii, membrii Congresului au convenit modificarea radicală a
sistemului de susţinere pentru culturile mari:

80
 Fig. 4.5

- Pentru primirea ajutoarelor, agricultorul trebuie să se angajeze în

avans pe şapte ani (1996-2002) semnând cu USDA un “contract de
flexibilitate a producţiei”. Nu pot beneficia de aceste contracte decât
agricultorii care au participat cel puţin o dată la programele de susţinere a
cerealelor şi bumbacului între 1991 – 1995.
- Agricultorul care semnează un contract de flexibilitate a producţiei
primeşte o cotă de prime. Această cotă este calculată pentru fiecare cultură,
pe baza referinţelor istorice (suprafaţa şi randamentul din programele
anterioare) ale exploataţiei şi a unui ajutor (o rată) fixat de USDA pentru
fiecare an din 1996-2002 (vezi tabelul 4.1).
Ajutorul este separat de producţie, ceea ce înseamnă că exploatantul
va primi cota sa de prime indiferent de nivelul recoltelor sale şi indiferent
de felul culturilor (cu excepţia fructelor şi legumelor). Este posibil , de
exemplu să se semene soia şi să se primească un ajutor istoric “porumb”.

81
 Tabelul 4.1
Un exemplu de calcul al ajutoarelor
după FAIR Act 1996

Se ia în calcul o fermă de 150 ha căreia îi este ataşată o suprafaţă de bază “grâu”

de 100 ha. Aceasta este egală cu media suprafeţelor însămânţate cu grâu (sau
“îngheţate” în numele programului de susţinere grâu) între 1991 şi 1995. Se presupune
că randamentul programului “grâu” al exploataţiei este egal cu randamentul istoric al
programului, media naţională, fie 23 q/ ha . Dacă în cadrul FAIR Act fermierul decide
să semneze cu USDA un contract de flexibilitate de producţie pe şapte ani (1996-2002),
el primeşte în 1996/1997 o “plată tranzitorie spre piaţă” (flex payment) egală cu:
- producţia premiabilă “grâu” a fermei, calculată fără deducerea pârloagei
anuale, doar cea decenală, deci:
85 % x 100 ha x 23 q/ha = 1955 q
Valoarea de 1955 q este valabilă pentru toată perioada de aplicare a legii.
- rata de ajutor “grâu” estimat de USDA pentru 1996/1997 este de 2,28 $/q,
multiplicat cu producţia premiabilă istorică 1955 q rezultă: 4457 $, deci 44,57 $ pe
hectarul istoric de grâu. Nu este vorba de un ajutor la hectarul efectiv semănat în
1996/1997 (anul agricol pentru care s-au făcut calculele). Într-adevăr, ajutorul se va
vărsa fermierului, indiferent de asolamentul său real, ceea ce înseamnă că poate să nu
semene nimic sau să semene în totalitate aceste suprafeţe cu altă cultură.
Rata de ajutorare pe cultura “istorică” pentru fiecare an 1996/2002 este
determinată plecând de la acoperirea globală a ajutoarelor anuale prevăzute de FAIR
Act şi care sunt repartizate pe recoltă după o cheie de repartiţie fixă (porumb 46,2 %;
grâu 26,3 %; bumbac 11,6 % etc). Acoperirea bugetară pe cultură este elementul care
divizat prin producţia premiabilă naţională dă rata de ajutor pe cultură . Pentru grâu,
fermierul va beneficia de un ajutor previzibil de 2,28 $ din 1996; 2,24 $/q în 1997; 2,39
$/q în 1998; 2,31 $/q în 1999; 2,09 $/q în 2000; 1,69 $/q în 2001 şi 1,65 $/q în 2002.

Ajutorul va fi vărsat şi dacă agricultorul nu seamănă nici o cultură

(suprafaţa de referinţă trebuie menţinută în folosinţă agricolă, ca păşune, de
exemplu). În toate situaţiile, producătorul va determina asolamentele sale în
funcţie de rentabilitatea reală a culturilor sau de eventualul interes faţă de
rotaţia culturilor sau planul agronomic şi cel legat de mediu. Nivelul de
ajutor astfel calculat nu va interveni cu nimic în alegerile sale. Ajutorul este
separat de preţurile pieţei. Plăţile compensatorii variabile, legate de
preţurile pieţei, sunt înlocuite prin ajutoare fixe, independente de cursul
pieţei. Preţurile obiectiv sunt deasemeni suprimate.
 Reducerea gradului de susţinere
FAIR Act se înscrie în strategia globală de reducere a deficitului
bugetar federal pus în practică de SUA. Când se vorbeşte de cultura mare,

82
reducerea susţinerii se traduce prin plafonarea preţului minim şi
diminuarea plafoanelor ajutoarelor directe. La diminuarea susţinerii interne
se adaugă o reducere a subvenţiilor la export.
FAIR Act menţine principiul împrumuturilor de susţinere (loan rate)
pentru producătorii de cereale şi oleaginoase care garantează preţuri de
piaţă minime pentru aceste recolte (vezi tabelul 4.2). Nivelul
împrumuturilor de susţinere este calculat, în fiecare an, în funcţie de media
mobilă a preţurilor de piaţă înregistrate în timpul ultimilor cinci ani
precedenţi. FAIR Act plafonează loan rates la cereale la nivelurile atinse în
1995/1996, adică 95 $/t pentru grâu şi 74 $/t pentru porumb. Preţul minim
la soia fixat înainte la 181 $/t va putea varia acum între 181 şi 193 $/t.
Suma totală a ajutoarelor la cultura mare pe perioada 1998-2002,
fixată la 35,6 miliarde de dolari, scade cu aproximativ 8 % în raport cu
ultimii şapte ani precedenţi (vezi Fig. 4.6).

Fig.4.6 Ajutoarele directe pentru cultura mare in SUA

9 8,6

8
7 6,2 6,2
5,8 5,5 5,6 5,8 5,6
6 4,8 5,4 5,1
4,4
4,2
Mld. $

5 3,9 4,1 4
4
4
3
2
1
0
1986 1987 1988 1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002

1986-1995 – plăţi compensatorii cereale şi bumbac,

1996-2002 – ajutoare prevăzute prin FAIR Act
Sursa: Agri US Analyse after USDA

83
 Scăderea gradului de susţinere este concentrată spre sfârşitul
perioadei. Aceste ajutoare în anul 2002 vor fi inferioare cu 27 % nivelului
mediu înregistrat între 1989-1995. În anul 2002, fermierii nu vor primi în
plus decât media naţională de 32 $/ha la grâu şi 55 $/ha la porumb.

Tabelul 4.2
Împrumuturile de susţinere (loans rates) şi cele
de comercializare (marketing loans)
conform FAIR Act din 1996
Preţul minim
Statul asigură preţuri minime producătorilor din cultura mare participanţi la programele
de susţinere prin intermediul împrumuturilor care permit acestora din urmă să nu-şi
comercializeze imediat recoltele lor. Aceste împrumuturi uşor bonificate, dar cu 1 % mai
mici ca înainte, sunt pe durata a nouă luni. Timp de nouă luni, agricultorul poate în orice
moment să-şi vândă producţia şi să ramburseze împrumutul, cu dobânda inclusă. Atunci
când vine scadenţa împrumutului, agricultorul poate să ramburseze împrumutul său şi să
dispună astfel de cerealele sale, fie să cedeze grânele sale la Commodity Credit Corporation
(CCC), agenţia federală de intervenţie. În acest ultim caz, el nu trebuie să dea statului nici
împrumutul, nici dobânda la acest împrumut. Din această cauză, împrumutului i se mai
spune că este “neexigibill”. Suma unitară a împrumutului (loan rate) joacă rolul de preţ
minim.
Împrumuturile de comercializare
Împrumuturile de susţinere a producătorilor de cereale, oleaginoase şi bumbac sunt
“împrumuturi de comercializare” (marketing loan). Aceasta semnifică că ele pot fi
rambursate la un nivel pe chintal inferior celui la care a fost contractat (loan rate) – de
exemplu la preţul de piaţă, chiar dacă acesta scade sub nivelul lui loan rate. Această
dispoziţie – aplicată la orez şi bumbac din 1986, la oleaginoase din 1991 şi la grâu şi
cereale secundare din 1993 – au ca scop favorizarea colectării şi aducerii producţiilor pe
piaţă – mai devreme decât se practică intervenţia – în caz de degringoladă a cursului –
pentru menţinerea competitivităţii recoltelor americane la export. Dacă marketing loan se
aplică, agricultorul beneficiază de o subvenţie indirectă. Ea este egală cu diferenţa dintre
loan rate şi rata de rambursare a împrumutului (în mod uzual preţul de piaţă). Agricultorul
poate să aleagă în mod egal să primească de la USDA un ajutor direct, egal cu diferenţa
între preţul de piaţă şi loan rate, fără să contracteze împrumutul.

B. Zahărul
Producătorii de zahăr sunt mai puţin afectaţi de FAIR Act, care
practic, lasă neschimbată organizarea lor de piaţă. Până în prezent statul
federal susţine preţul zahărului graţie următoarelor trei instrumente:

84
  Împrumuturi neexigibile (loan rate), acordate de CCC
transformatorilor care plătesc astfel preţurile minime producătorilor de
sfeclă de zahăr şi trestie de zahăr. Ca şi pentru cereale durata
împrumuturilor este de nouă luni. Dacă la data scadenţei preţul de piaţă al
zahărului scade sub nivelul împrumutului (loan rate), agricultorul poate
ceda producţia sa la CCC fără ca aceasta să-i solicite rambursarea
împrumutului. Acest sistem, comparabil cu regimul comunitar de
intervenţie, asigură menţinerea unui preţ minim.
 Un contingent tarifar la import, repartizat între patruzeci de
ţări şi destinat menţinerii preţului de piaţă al zahărului suficient de înalt
pentru evitarea “recurgerii la intervenţii” masive (după 1986, legea obligă
administraţia de a gestiona programul de susţinere “la cost nul” pentru
guvernul federal). În virtutea acordurilor Uruguay, contingentul tarifar la
importuri nu poate fi inferior cifrei de 1,14 milioane de tone de zahăr
(valoare brută), fie aproximativ 14 % din consumul american de zahăr;
actualmente el este fixat la 2 milioane de tone. Cantităţile importate în
numele contingentului beneficiază de un tarif vamal redus; toate
importurile peste cota fixată sunt afectate de un tarif vamal foarte ridicat,
ceea ce înseamnă că cumpărarea de zahăr în afara contingentului este zero.
 Cotele de comercializare interne sunt impuse industriilor
zahărului american din 1991, în situaţia în care previziunile importurilor de
zahăr sunt inferioare nivelului minim de 1,14 milioane tone. Aceste cote de
comercializare nu trebuie confundate cu cotele de producţie, care nu există
în SUA (ci numai în UE).
FAIR Act introduce următoarele modificări:
 Preţul de intervenţie la zahăr (loan rate) este îngheţat la
nivelul său actual, adică 505 $/t de zahăr rafinat, pentru zahărul din sfeclă
de zahăr. În acelaşi timp, o penalizare de 24 $/t este aplicată la zahăr când
se activează mecanismele de intervenţie.

85
  Regimul de intervenţie nu funcţionează decât dacă
contingentul tarifar de import de zahăr depăşeşte 1,36 milioane tone
(valoare brută). Atunci când cota de import la zahăr este inferioară acestui
prag, împrumutul de susţinere al CCC acordat transformatorilor devine
exigibil, ceea ce înseamnă rambursarea sa în monedă; el nu asigură deci
menţinerea preţului minim. Aceasta este singura măsură de liberalizare a
politicii zahărului conţinută de noua legislaţie.
 Cotele de comercializare interne sunt suprimate. Această
măsură a fost dorită extrem de mult de industria de zahăr.
 Cotizaţiile bugetare achitate de industria de zahăr după 1991
au crescut cu 25 %. Cotizaţiile asupra zahărului din sfeclă de zahăr cor
trece de la 1,18 % din loan rate actuală la 1,47 %.
C. Laptele
Laptele este, împreună cu zahărul, sectorul cel mai susţinut al
agriculturii americane. Dezbaterile asupra politicii laptelui au fost printre
cele mai dificile ale actualei legi agricole, având în vedere divergenţele
profunde dintre diferitele regiuni de producţie, pe de o parte, şi între
producători şi transformatori pe de altă parte. Filiera a ajuns de acord
asupra unui singur punct: necesitatea reformării sistemului actual de
susţinere, pentru flexibilizarea celor mai acute distorsiuni în vederea
situării SUA în poziţie avantajoasă la export.
Dispoziţiile FAIR Act reflectă un compromis între aceste interese
contradictorii. Ele marchează în acelaşi timp o etapă importantă în
evoluţiile politicii agricole americane, în dezamorsarea disfuncţionalităţilor
din sectorul laptelui:
 Preţul de susţinere al laptelui (începând din momentul
calculării preţurilor de intervenţie la produsele lactate), fixat de 228,2
$/tonă (cu 3,6 % materii grase), va scădea cu 3,3 $/t în fiecare an până la
218,2 $/t în 1999.

86
  Începând cu anul 2000, sistemul de intervenţie este înlocuit de
împrumuturi de susţinere exigibile acordate transformatorilor, la nivelul de
218,2 $/t (loan rate). Cum s-a văzut în cazul zahărului, împrumuturile
exigibile trebuie rambursate în monedă la CCC; transformatorul nu poate
să se exonereze abandonând producţia sa la CCC. Împrumuturile exigibile
nu garantează de loc obţinerea de preţ minimum. Producătorii aşteaptă de
la eliminarea preţurilor de susţinere ale produselor lactate o mai mare
competitivitate la export, şi o creştere a părţii SUA pe piaţa mondială a
laptelui praf.
 Taxele de coresponsabilitate achitate de producători pentru
finanţarea cumpărărilor de intervenţie (care reprezentau în momentul
dezbaterii asupra FAIR Act, aproximativ 1 % din preţurile de piaţă ale
laptelui) sunt suprimate imediat. De altfel, programul de promovare al
laptelui lichid, finanţat de transformatori, este prelungit până în 2002.
 Sistemul ordinelor de marketing a fost modificat. Acest sistem
fixează preţurile minime al laptelui de calitate superioară diferenţiat în
funcţie de utilizarea finală (consum sub formă lichidă, iaurt, unt etc.) şi pe
bazine de producţie. El este criticat în regiunile unde preţul laptelui este cel
mai scăzut (în special regiunea Midwest din Wisconsin). În virtutea FAIR
Act, USDA va trebui să reducă în trei ani numărul de ordine de marketing,
de la 33 acum la un număr cuprins între 10 şi 14. Această reducere ar trebui
să antreneze reducerea disparităţilor preţului mediu al laptelui între
diferitele bazine de producţie, în profitul regiunilor cele mai competitive.
 USDA poate autoriza cele şase state din Noua Anglie să creeze
un grup (acord inter state) pentru creşterea preţului la lapte şi a producţiei
deasupra nivelului specificat prin ordinele de marketing. Acest grup va fi
constituit spre finele anului 1999, odată cu punerea în practică a reformei
ordinelor de marketing.

87
  Subvenţiile la export din cadrul Dairy Export Incentive
Program (DEIP) trebuie a fi utilizate la suma lor maximă autorizată de
către GATT, pentru dezvoltarea accesului pe piaţa mondială.

4.3. Susţinerea exporturilor americane

SUA îşi ajută proprii exportatori, fie direct (prin utilizarea

subvenţiilor la export) fie indirect (graţie garanţiilor la credite, programelor
de ajutor alimentar şi o cofinanţare a acţiunilor de promovarea produselor
americane pe pieţele străine).
A. Subvenţiile la exporturi sunt de trei tipuri:
 Export Enhancement Program (EEP), creat în 1985, şi de care
beneficiază în mod esenţial grâul (cam 78 % în ultimii cinci ani) şi uleiurile
vegetale. EEP a fost în mod egal aplicat şi la numeroase alte produse
agricole (orez, orz, carne de pasăre şi de porc etc.).
 Dairy Export Incentive Program (DEIP), pus în operă în 1985
pentru susţinerea exporturilor de produse lactate.
 Sunflower Oil Assistance Program (SOAP) şi Cottonseed Oil
Assistance Program (COAP), rezervate uleiurilor de floarea soarelui şi de
bumbac.
Creditele bugetare incluse în EEP în cadrul legii agricole precedente
(1991/1995) au oscilat între 800 milioane dolari şi 1200 milioane dolari pe
an, dar cheltuielile reale au fost adesea inferioare creditelor înscrise. Din
cauze de economie bugetară şi din raţiuni legate de constrângerile
acordurilor cu GATT, FAIR Act reduce puternic ajutoarele din cadrul
programului EEP, care deja ajunsese la un maximum autorizat de GATT
până în 1999, la un nivel egal celui autorizat de GATT plecând din anul
2000. Creditele incluse în numele programului EEP pe perioada 1996-1999
(de aproximativ 410 milioane dolari pe an) sunt inferioare cu jumătate faţă

88
de suma definită în cadrul acordurilor Uruguay – deoarece legislativul a
estimat că preţul de piaţă în timpul acestei perioade trebuie să fie relativ
ridicat, şi necesarul de subvenţii la exporturi redus în aceeaşi măsură. În
revanşă, SUA beneficiază de un program EEP finanţat la “plin” începând
cu anul 2000, care, fără îndoială va duce la presiuni ale SUA faţă de UE în
cursul viitoarelor runde de negociere.
Ajutoarele din programul DEIP au crescut în ultimii ani (39 milioane
dolari în 1991 la 146 milioane dolari în 1995). În cadrul noii legi agricole
americane USDA are ca misiune maximizarea exporturilor subvenţionate
de produse lactate în limitele permise de către GATT.
Programele COAP şi SOAC sunt suspendate.
B. Garantarea creditelor pentru exporturi
Aceste programe create în 1985 privesc garanţiile la creditele pe
termen scurt (de la 6 luni la 2 ani) şi garanţiile la creditele pe termen
mediu (de la 3 ani la 10 ani). În fiecare din aceste cazuri, guvernul
american se angajează să ramburseze banii exportatorului american în caz
de defecţiuni de plată la banca importatorului străin. Garanţiile la creditele
pentru exporturi sunt acordate decât pentru ţări şi produse determinate.
Legea agricolă precedentă prevedea o sumă anuală de garanţie pentru
credite plafonată la 5 miliarde de dolari pentru creditele pe termen scurt şi
500 milioane de dolari pentru creditele pe termen mediu. FAIR Act realocă
aceeaşi suma globală a bugetului de garanţii pentru credite de 5,5 miliarde
de dolari anual, dar îmbunătăţeşte repartiţia între cele două programe. O
mai mare flexibilitate este introdusă în alegerea ţărilor beneficiare de
credite pe termen mediu şi în deschiderea ratei de penetrare a materiilor
prime de origine non americană (deschisă acum la 10 %) care pot să
conţină produse cu valoare adăugată mare, beneficiind de garanţii pentru
credite.

89
 Deschisă programelor de garantare a creditelor pentru exporturi
legislaţia americană anterioară acorda asistenţă tehnică şi financiară sub
formă de credite directe sau garanţii pentru credite la exporturi de 1,0
miliarde dolari pe perioada 1991-1995, destinate democraţiilor incipiente
(în special pentru TECO). Această măsură a fost reluată, realocând aceeaşi
sumă pentru perioada 1996-2002.
C. Ajutorul alimentar
Ajutorul alimentar pentru ţările în curs de dezvoltare este gestionat
conform Public Law 480 promulgată în 1954 care se prezintă sub trei
capitole: vânzări în condiţii preferenţiale (capitolul I), ajutor de urgenţă şi
donaţii alimentare ţărilor mai puţin dezvoltate (capitol II) şi finanţarea
proiectelor de dezvoltare (capitolul III). Importanţa PL 480 a fost foarte
mult diminuată la începutul anilor’60, perioadă în care el acoperea aproape
un sfert din exporturile agricole americane. Ajutorul alimentar reprezintă
astăzi mai puţin de 5 % din vânzările agricole în străinătate. El asigură în
acelaşi timp un debuşeu important pentru anumite produse, ca grâul.
FAIR Act readuce programele de ajutor alimentar (PL 480 şi altele)
până în 2002. Printre principalele modificări notăm extensia creditelor în
condiţii preferenţiale (în cadrul titlului I) sectorului privat din ţările în curs
de dezvoltare pentru cumpărarea de produse americane. Aceste credite erau
prevăzute înainte în rezervele guvernamentale.
D. Ajutoare pentru promovarea exporturilor
Sub precedenta lege agricolă americană (FACT Act.), Ministerul
agriculturii american gestiona două programe de ajutor pentru promovarea
exporturilor.
 Market Promotion Program (MPP), care viza cofinanţarea
acţiunilor de promovare (studii de piaţă, publicitate etc.) destinate
consumatorilor străini prin asociaţiile americane cu scop nelucrativ sau
companii private;

90
  Foreign Market Development Program (FMDP), distinct de
MPP în ceea ce priveşte principalele producţii brute şi în ceea ce priveşte
acţiunile cofinanţate împreună cu sectorul privat american adresându-se
fabricanţilor, importatorilor, distribuitorilor etc. din ţările vizate decât
consumatorilor propriu-zişi.
Noua lege agricolă americană reorientează MPP sub numele de
Market Acess Program (MAP). Plafonul cheltuielilor anuale ale MAP este
fixat la 90 milioane dolari contra 130 milioane dolari pentru MPP în 1995
(şi 200 milioane dolari în 1991).

4.4. Programele agro-mediu

(Programele de protecţia mediului înconjurător)

Sesizaţi de constrângerile mărite care apasă asupra politicii agricole

şi de necesitatea de a obţine votul legislativului de origine urbană cu
tendinţe legate de mediu, FAIR Act reîntăreşte propunerile existente de
protecţie a mediului şi avansează şi altele noi. Contrar tendinţei de reducere
a tuturor programelor agricole, creditele prevăzute pentru programele agro-
mediu cresc la 2,2 miliarde dolari în şapte ani.
 Condiţionarea acordării ajutoarelor de respectarea mediului
După 1986, ajutoarele directe pentru cultura mare sunt subordonate
respectării anumitor condiţii de mediu pentru agricultură. Aceasta trebuie
să pună în practică un plan de conservare a solurilor pe terenurile mai
fragile (chiar dacă acestea sunt cultivate), a ecosistemelor bogate în floră şi
faună sălbatică pe care se doreşte să le prezerve şi să nu dreneze zonele
umede. Aceste condiţii sunt menţionate în FAIR Act., dar regulile de
aplicare sunt atenuate pentru a da avantaje flexibilităţii agricultorilor.

91
  Rezerva funciară pe termen lung, sau programul decenal de
conservare a solurilor (CRP) este reconsiderat dar plafonat la nivelul atins
în 1995. Condiţiile de ieşire din program au fost deasemeni atenuate.
 Programul de reabilitare a zonelor umede
Wetland Reserve Program (WRP) creat în 1990 a permis punerea în
rezervă sau în curs de reabilitare a suprafeţelor sensibile, beneficiind de
mijloacele de ajutorare ale Ministerului American al Agriculturii. WRP a
avut mai puţin succes pentru că rezerva funciară până în 1995 nu a înglobat
decât 80.000 ha din zonele umede, o suprafaţă de 5 ori inferioară
obiectivului iniţial al programului. FAIR Act prelungeşte WRP, plafonându-
l la 400.000 hectare.
 Alte propuneri agro-mediu
Printre alte dispoziţii agro-mediu ale noii legi americane a
agriculturii, cea mai importantă este fără îndoială Environmental Quality
Incentives Program (EQIP), sau programul de incitare la calitatea mediului.
Obiectivul EQIP – care regrupează în fapt mai multe măsuri existente
anterior – este de a ajuta fermierii să amelioreze protecţia resurselor
naturale, în special a apei contra poluării de origine agricolă (nitraţi,
produse fitosanitare etc.). Pentru aceasta USDA propune trecerea
contractului cu producătorii agricoli de la o durată de 5 ani la 10 ani,
contracte care constau în furnizarea asistenţei tehnice şi cofinanţarea
planurilor de conservare puse în practică în exploataţii (amenajarea
parcelelor, lupta integrată, construcţia instalaţiilor de stocare a dejecţiilor
animale etc.).
Ajutoarele cu titlu de EQIP sunt plafonate la 10.000 dolari pe
agricultor şi pe an şi 50.000 $ pe ansamblul perioadei acoperite în contract.
Asigurat cu 130 milioane de dolari în 1996, apoi 200 milioane dolari pe an
în timpul următorilor 6 ani, de EQIP vor beneficia, aproape cu jumătate din
sume – fapt nou – crescătorii de animale. Marile crescătorii de animale au

92
avut acces la asistenţa tehnică a USDA dar nu şi la ajutoarele de cofinanţare
a infrastructurii (instalaţii de gestionare a dejecţiilor animale etc.).

4.5. Programele sociale

În mod tradiţional, Farm Bill gestionează un mare număr de

programe, din care foarte multe nu au tangenţă cu agricultura productivă
(ajutoare sociale, produse, dezvoltare rurală etc.) sau tratează probleme
foarte largi (dezvoltare rurală, ajutor alimentar). Întra-adevăr, în cheltuielile
totale a USDA (56,7 miliarde dolari în 1994/1995) programele sociale au
cea mai mare parte (37,5 miliarde dolari, deci 60 %) faţă de măsurile de
susţinere a agriculturii (8,3 miliarde dolari, deci 15 %) şi faţă de dispoziţiile
agro-mediu (2,9 miliarde dolari, deci 5 %).
Principala măsură socială finanţată de departamentul american al
agriculturii este FOOD STAMP PROGRAM (25,5 miliarde dolari în
1994/1995), care oferă americanilor cei mai săraci bonuri, care le permit
cumpărarea de produse alimentare. De Food Stamp Program, creat în
1958-1961, beneficiază azi 26 milioane de persoane (din care jumătate
copii), fie o zecime a populaţiei. USDA gestionează acest program în mod
egal cu alte programe specifice pentru alimentaţia copiilor, în special pentru
centrele şcolare (7,5 miliarde dolari) şi pentru hrana femeilor şi a nou-
născuţilor (3,4 miliarde dolari).
Programele alimentare au făcut obiectul unor dezbateri aprige în
perioada de pregătire a Farm Bill, având în vedere cheltuielile bugetare şi
dorinţa majorităţii republicane de reducere a ansamblului ajutoarelor
sociale distribuite de către guvernul federal. Au fost proiecte de lege care
vizau dezangajarea Washington-ului de gestionarea “bonurilor alimentare”
în profitul statelor componente ale S.U.A. Ameninţarea unui veto
prezidenţial (care afecta astfel ansamblul noii legi agricole) şi reticenţele

93
guvernatorilor de state au obligat pe republicani să accepte un compromis,
fondat pe derularea numai pentru doi ani a Food Stamp Program. Viitorul
program, legat de reforma globală a ajutoarelor sociale care se doreşte a fi
pusă în practică, va trebui discutat în Congres, unde ei au majoritatea.

4.6. Consecinţele pentru agricultura americană

Dacă FAIR Act nu a îndeplinit dorinţele deputaţilor republicani cei

mai radicali, care doreau pur şi simplu eliminarea începând din 2003 a
programelor de susţinere a agriculturii, el totuşi înlătură filozofia
tradiţională care a inspirat intervenţia statului în acest sector în anii’30.
Liberalizarea politicii agricole fragilizează veniturile fermierilor, dar
permite ameliorarea competitivităţii exporturilor americane pe pieţele
mondiale. În deschidere el plasează SUA într-o poziţie ofensivă pentru
reluarea negocierilor comerciale multilaterale a OMC în 1999.
 O nouă filozofie a susţinerii agriculturii
Concepţia intervenţionistă a noii legi – statul ajută agricultorii care-şi
controlează producţiile, susţinerea veniturilor acestora prin bonificaţia
preţurilor garantate pe cultură – succede unei dorinţe de dezangajare
progresivă a puterii publice. Obiectivul pe termen este nu suprimarea
totală a subvenţiilor, ci o mai puţină ingerinţă (minimală) a statului în
formarea preţurilor şi a veniturilor agricole. Această ideologie, care a
susţinut acţiunea majorităţii republicane în Congres, este opusă concepţiei
mai tradiţionale a administraţiei democrate, preocupată serios de a asigura
un mare “grad de securitate” veniturilor fermierilor.
Deocamdată noua lege reduce considerabil rolul statului în
reglementarea agriculturii. Pe de o parte, eliminarea ajutoarelor pentru
cultura mare privează statul (puterea publică) de un instrument esenţial de
orientare a producţiei, acest rol fiind luat de evoluţia pieţei. Suprimarea

94
preţurilor obiectiv pe cultură, care serveau ca indicator al venitului pentru
conducerea politicii agricole, nu mai permite dimensionarea ajutoarelor
funcţie de evoluţia preţurilor de piaţă. Din contră, eliminarea creşte
transparenţa susţinerii şi favorizează o planificare riguroasă – la bază – a
cheltuielilor în favoarea agriculturii.
La fel, eliminarea programelor de pârloagă anuală şi a programului
de stocare pe termen mediu (completat prin reconsiderarea “marketing
loan”) reflectă renunţarea la politicile de ajustare a ofertei şi a cererii în
vigoare de prin anii ’70. Această ajustare este de acum încolo lăsată pe
seama pieţei, prin bonificaţiile ajutoarelor independente de producţie.
Recurgerea la împrumuturi exigibile, echivalentul înlăturării sistemului de
intervenţie în sectoarele zahăr şi lapte, stă mărturie efortului de schimbare
generală a politicii agricole în S.U.A..
 Reducerea garanţiilor referitoare la venitul fermierilor
Liberalizarea insuflată de FAIR Act, va afecta indubitabil şi nivelul şi
stabilitatea veniturilor producătorilor. Când este vorba de cultura mare,
trecerea de la un regim de plăţi compensatorii variabile, legate de preţurile
de piaţă la ajutoarele fixe, independente de curs şi degresive pot avea un
efect contrastant asupra veniturilor agricole. Dacă cursul la cereale în 2002
va cădea la nivelul preţurilor minime în vigoare în 1995, încasările globale
ale producătorilor de grâu şi porumb vor scădea cu aproximativ 20 % în
raport cu nivelul asigurat prin vechiul sistem de plăţi compensatorii. Invers,
menţinerea preţului relativ închis (având în vedere în special creşterea
prevăzută pentru cererea mondială) va antrena o creştere a încasărilor
producătorilor de grâu şi porumb la un nivel superior celui înregistrat în
cadrul regimului de susţinere precedent.
Impactul separării ajutoarelor în raport cu preţurile se adaugă celui
de suprimare a pârloagei anuale. După anumite proiecţii, care prevăd
menţinerea preţurilor de piaţă a cerealelor în timpul acestor şapte ani viitori

95
la niveluri apropiate de cele înregistrate în ultimii cinci ani, aceste efecte
pot favoriza menţinerea încasării globale a producătorilor de grâu în
perioada 1996-2002 în raport cu 1991-1995 şi chiar o uşoară creştere a
încasărilor acestor producători. Venitul brut de exploatare al agricultorilor
americani – toate produsele luându-se în calcul – va rămâne aproape
neschimbat în valoare reală.
Consecinţele FAIR Act. riscă a fi mai importante în ceea ce priveşte
stabilitatea veniturilor agricole. Încasările fermierilor vor fluctua mult mai
puternic în viitor datorită în special dispariţiei sistemului de plăţi
compensatorii, care asigură obţinerea de preţuri garantate la cereale
indiferent de evoluţia cursurilor. Alţi factori de instabilitate a veniturilor
sunt eliminarea instrumentelor de regularizare a pieţelor (pârloaga anuală,
programul de stocare pe termen mediu…) şi eliminarea ajutoarelor de
producţie, susceptibili de a induce modificări notabile ale recoltelor în
anumite regiuni. Variaţiile de preţuri la marile culturi au ele însele un
impact determinant asupra costurilor furajelor cumpărate de crescătorii de
animale.
Dezvoltarea probabilă a încheierii contractelor între exploatanţi şi
industriile din amonte şi din aval – pentru aprovizionarea cu intranţi,
comercializarea producţiei etc. – va antrena o integrare sporită a agriculturii
în sistemul complexului agro-alimentar. În cele mai multe cazuri, scăderea
independenţei producătorilor în raport cu “agribusiness” poate fi preţul
plătit pentru menţinerea viabilităţii exploataţiilor.
Puternicele variaţii ale încasărilor riscă să penalizeze în primul rând,
exploataţiile de dimensiuni medii, care nu dispun pentru subvenţionarea
necesităţilor lor nici de venituri nonagricole suficiente (ca micii
agricultori), nici de un volum de producţie adecvat (ca marile ferme) . Faţă
de această situaţie aplicarea FAIR Act, va duce la concentrarea agriculturii
americane şi accentuarea bipolarităţii între majoritatea fermelor care nu

96
reprezintă decât o parte infimă a producţiei agricole, dar care se bucură de
venituri nonagricole importante, şi o minoritate a marilor exploataţii
“profesionale” furnizând cea mai mare parte a livrărilor.
 Cucerirea pieţelor mondiale
Un obiectiv primordial al Congresului în pregătirea noii legi
agricole, era de “compensare” a reducerii ajutoarelor printr-o ameliorare a
competitivităţii agriculturii, pentru menţinerea sau creşterea veniturilor
producătorilor bunurilor destinate pieţei. Consumurile intermediare fiind
relativ saturate – şi nu cresc în ritmul creşterii demografice – prosperitatea
viitoare a agriculturii americane va depinde de capacitate de a exporta. Într-
adevăr, organizaţiile internaţionale prevăd o creştere substanţială a
schimburilor mondiale de cereale şi de carne în viitoarele decenii, având în
vedere cerinţele crescute ale Chinei şi ale altor ţări din Asia şi America
latină.
Este adevărat că o parte substanţială a producţiei agricole de peste
Atlantic este dusă deja în străinătate. SUA exportă mai mult de jumătate
din producţia lor de grâu şi orez, 40 % din recolta de soia şi 30 % din
producţia de porumb. De această mişcare de internaţionalizare a beneficiat
mai puţin sectorul de creştere a animalelor. Primi exportatori mondiali de
carne de pasăre, americanii au devenit exportatori de carne de porcine în
1995 şi vor probabil echilibrarea schimburilor de carne de bovine.
FAIR Act doreşte mărirea competitivităţii agriculturii americane, pe
de o parte crescând capacitatea de producţie (graţie suprimării pârloagei
anuale şi a flexibilităţii programelor de conservare a solului), iar pe de altă
parte favorizând o mai bună ajustare a ofertei şi cererii (graţie eliminării
ajutoarelor). Diminuarea progresivă a subvenţiilor la cultura mare, ca şi
eliminarea intervenţiilor directe pe piaţă pentru produsele lactate, evoluează
în acelaşi mod.

97
 În perspectivă FAIR Act apare finalmente ca o armă suplimentară în
ofensiva liberalizării schimburilor SUA asupra pieţelor mondiale. În
această strategie, agricultura ocupă un loc special după cum demonstrează
şi Acordul de liber schimb nord american (ALENA) cu Canada şi Mexicul,
discuţiile din cadrul cooperării economice Asia-Pacific (APEC) sau
proiectul de Zonă a liberului schimb a Americilor, “din Alaska la Ţara de
foc”. Este la fel de adevărat că agricultura (inclusiv produsele alimentare)
este una din rarele poziţii excedentare ale comerţului exterior american, cu
un sold pozitiv de 25 miliarde dolari în 1996/1995, faţă de un deficit global
de 223 miliarde de dolari pentru alte mărfuri. După proiecţiile USDA, SUA
tinde să-şi sporească cu o treime exporturile lor agricole între 1996 şi 2005
(vezi fig. 4.7.).

Fig.4.7.

 O poziţie ofensivă în cadrul OMC

FAIR Act plasează SUA într-o poziţie ofensivă în reluarea
negocierilor din cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului în 2000 la
Seatle. Uniunea Europeană trebuie deci să se aştepte, la nivel global, la o
concurenţă din ce în ce mai puternică a SUA pe pieţele mondiale; dar
această constatare trebuie să fie nuanţată după natura producţiilor. Astfel,

98
de reducerea pârloagei anuale şi flexibilizarea asolamentelor puse în
practică prin noua legislaţie americană, într-un context de cerere internă şi
externă care privilegiază alimentaţia animală, poate beneficia în mod
esenţial porumbul şi într-o măsură mai mică soia – culturi pentru care SUA
au un net avantaj comparativ. Producţia americană de grâu va rămâne
probabil mai puţin stabilă în perioada celor şapte ani, producătorii de grâu
primind aceeaşi sumă de ajutoare directe indiferent de nivelul recoltelor lor,
ei putând să-şi “îngheţe” suprafeţele în viitor dacă preţurile de piaţă sunt
scăzute. Europa va fi incitată s-şi mărească specializarea în cultura de grâu,
în detrimentul porumbului şi soiei.
Guvernul american va căuta, într-adevăr, să-şi pună în valoare pe
plan internaţional eforturile sale de reducere a gradului de susţinere şi de
modificare a formelor de ajutor pentru agricultori şi cele de reducere a
distorsiunilor privind schimburile.
Vorbind de diminuarea susţinerii agriculturii, suntem obligaţi să
facem următoarele menţiuni:
- Cvasi-totalitatea reducerii ajutoarelor la cultura mare trebuie să fie
realizată plecând din anul 2000, cu alte cuvinte posterior redemarării
discuţiilor din cadrul OMC. Washingtonul îşi rezervă fără îndoială
posibilitatea de a reflecta asupra politicii agricole în faţa evoluţiei
negocierilor cu partenerii săi, în special U.E.
- Scăderea ajutoarelor la cultura mare nu se referă de loc la
subvenţiile care pot fi acordate cu titlu de “marketing loan” şi care nu sunt
incluse în acoperirile bugetare fixate pentru fiecare din anii 1996 până la
2002. Subvenţiile cu titlu “marketing loan” nu sunt limitate decât printr-un
plafon fix de 75.000 $ pe producător.
- Simpla prelungire a legii agricole din 1990 poate avea un cost mai
puţin ridicat pentru bugetul federal – menţinând intact “filetul de
securitate” al veniturilor – în măsura în care regimul plăţilor compensatorii,

99
subvenţiile sunt de asemenea mai scăzute (chiar nule) dacă cursurile rămân
închise. În toate cazurile, “supracostul” noii legi în raport cu precedenta
este deja cert pentru 1996, 1997, 1998 şi foarte probabil pentru 1999.
În ceea ce priveşte forma ajutoarelor SUA vor cere fără îndoială în
viitoarele negocieri o nouă reducere a subvenţiilor la export. Acest lucru
penalizează avantajul europenilor în măsura în care restricţiile comunitare
apasă cu o greutate mult mai mare în totalitatea susţinerii decât subvenţiile
americane din programul EEP. De altfel, ajutoarele cu titlu de “marketing
loan” sunt considerate de OMC ca ajutoare directe, nu ca subvenţii la
exporturi – cu toate că au acelaşi efect ca restituţiile comunitare asupra
părţii exportate a recoltelor. Americanii dispun astfel de un mijloc de a-şi
asigura competitivitatea la export fără să treacă prin furcile caudine ale
acordurilor internaţionale.
Statutul ajutoarelor din FAIR Act, în viziunea OMC, este cel ce pune
cea mai redutabilă problemă U.E. În acordurile Uruguay, plăţile
compensatorii americane şi ajutoarele compensatorii comunitare au fost
clasate ambele în “cutia bleu” a ajutoarelor parţial eliminate şi exceptate,
din această raţiune, până în 2002 în virtutea “clauzei de pace” din
angajamentele de reducere a susţinerii. Decuplajul radical al subvenţiilor la
cultura mare operate prin noua lege agricolă americană trebuie să permită
acestora de a reintra în “cutia verde” care regrupează ajutoarele autorizate
fără restricţii, pe motiv că ele nu au (sau au prea puţin) efect asupra
producţiei şi veniturilor.

100
 CAPITOLUL V

AGRICULTURA, GATT ŞI OMC

5.1. Prezentarea generală a GATT

După al doilea război mondial, conducătorii marilor puteri, începând

cu responsabilii americani, au putut înţelege că dezastrul războiului a
rezultat dintr-o insuficientă coordonare internaţională şi absenţa unui cadru
instituţional internaţional între cele două războaie mondiale. În iulie 1944,
acordurile de la Bretton Woods au stabilit principiile de reorganizare a
economiei mondiale. Negociatorii au admis că diferitele aspecte ale
relaţiilor economice formează un tot, că moneda şi aspectele financiare nu
se disociază în producţie şi schimb.
Noua ordine ar trebui să fie fondată pe trei piloni: FMI (Fondul
Monetar Internaţional) tratând probleme de monedă, Banca Mondială cu
finanţarea marilor proiecte şi Organizaţia Internaţională de comerţ,
producţie şi schimburi. Această ultimă organizaţie nu va vedea lumina zilei,
numai un acord tranzitoriu va fi aplicat sub forma GATT (General
Agreement on Tariffs and Trade), limitat strâns numai la relaţiile
comerciale internaţionale.
Agricultura este cuprinsă în acest acord general , dar apare ca un
sector cu prevederi derogatorii largi. Agricultura nu va cunoaşte mişcarea
de liberalizare a bunurilor manufacturiere, aşa că GATT nu va împiedica
proliferarea susţinerilor guvernamentale.

101
 GATT este prezentat în general ca o mare organizaţie de liber
schimb, controlând regulile care regizează marea majoritate a schimburilor
comerciale internaţionale. Este totuşi o prezentare mult prea schematică
(simplistă) care nu permite înţelegerea crizei acestei instituţii, care va
dispare în cele din urmă.
GATT s-a perenizat deci ca o organizaţie cu rol esenţial în
reglementarea comerţului internaţional. Împovărat de statute şi de reguli ale
majorităţii, toate deciziile trebuie luate prin consens, ceea ce împiedică
practic GATT de a impune sancţiuni ţărilor care încalcă hotărârile sale. La
origine, voinţa de promovare a unei ordini economice mondiale a răspuns
dorinţei de împiedicare a întoarcerii politicilor “egoismului sacru” din
perioada anilor 1930, considerate responsabile de criza economică a acelor
ani şi deci şi a celui de-al doilea război mondial. Keynes a întrevăzut bine
această stare de spirit: promovarea unui sistem internaţional cooperant care
să permită împiedicarea ca acţiunile fiecăruia să se realizeze în detrimentul
interesului general, contribuind astfel la derularea unei spirale depresive.
În opinia curentă, GATT reprezintă un liber schimb doctrinar,
inspirat din tradiţia ricardiană, incapabil de a sesiza constrângerile şi
specificitatea unei lumi complexe, imperfecte şi instabile. Liberalismul
“instrumental” mai mult decât doctrinal al GATT se explică prin
respingerea vechilor politici. Trebuie ca prin cooperare şi fixarea de reguli
internaţionale – multilateralism– să se evite situaţii ca “dilema
prizonierului”. Lumea ideală a GATT ar trebui să fie cea a suprimării
barierelor comerciale destinate să stimuleze comerţul internaţional şi,
printr-un efect multiplicator, creşterea economică şi a folosirii forţei de
muncă. Pentru aceasta, modificarea structurilor economice a naţiunilor nu
este indispensabilă. GATT-ul a fost prevăzut să funcţioneze ca o “maşină de
cooperare”, deci negociere. Dacă prioritatea a fost acordată tarifelor

102
vamale, este pentru că ele constituie un instrument transparent supus
negocierii.
Acordul general este dominat de trei mari principii:
- nediscriminarea între partenerii economici care se traduce în special
prin extensia “clauzei naţiunii cele mai favorizate” la ansamblul
partenerilor contractanţi;
- eliminarea restricţiilor cantitative în ceea ce priveşte schimburile şi
a celei mai mari părţi a subvenţiilor la export, reglementând practicile
neloiale (dumping, subvenţii);
- reducerea progresivă şi negociată la nivel multilateral (Round) a
barierelor vamale pe baza avantajelor reciproce consimţite şi nu pe baza
egalizării nivelurilor de protecţie.
În realitate, la ora actuală aceste mari principii nu sunt operaţionale
decât pentru o parte a rarelor conflicte arbitrate de către GATT. Acordul
însuşi prevede un anumit număr de excepţii. Aşa este articolul XXIV, care
recunoaşte că bunurile din zonele de liber schimb constituie o excepţie
importantă a aplicării clauzei naţiunii celei mai favorizate. Apoi, în
continuare, derogările au multiplicat excepţiile legale: acordurile multifibre
– care restaurează barierele cantitative şi bilaterale – sistemul generalizat
de preferinţe, multiplicarea codurilor de interpretare a aderării facultative…
Într-adevăr, tarifele vamale au fost în medie puternic diminuate, dar
au lăsat să continue un mare număr de “vârfuri”-uri, în special în
agricultură. Această mişcare este de altfel compensată prin multiplicarea
barierelor aşa zise nontarifare, cantitative, fitosanitare, administrative sau
de altă natură. Astfel, interdicţia barierelor cantitative este astăzi
nerespectată fără ca, pentru acestea, GATT-ul să intervină. Acordurile de
autolimitare a exporturilor, asimilabile cu cele de cote, acoperă astăzi cea
mai mare parte a sectoarelor deschise comerţului internaţional (agricultura,
textilele, automobilele, produsele electronice). Totodată, chiar dacă

103
intervenţia guvernelor se face practic la vedere, aceste acorduri sunt oficial
de natură privată.
Este inexact să afirmăm că acordurile GATT nu acoperă comerţul
agricol. Nici textele şi nici practica nu exclud acest sector. O mare parte din
arbitrajele GATT se referă la agricultură sau la ramurile care-i sunt
apropiate (pescuit, băuturi). Anumite dispoziţii de excepţie sunt conţinute
de Acordul general: autorizarea barierelor cantitative şi subvenţiile la
export.
Punerea în practică a Politicii Agricole Comunitare la începutul
anilor ’60 a influenţat în mod considerabil peisajul agricol mondial.
Instalarea unei protecţii comune la frontierele Comunităţii (care va fi
numită în continuare “preferinţa comunitară”), care prevedea reîntărirea
protecţiei pentru anumite produse faţă de alte ţări, a implicat articolul
XXIV.6 al GATT, negocierea de compensaţii. Problema a fost tranşată
atunci în Dillon Round din 1962. CEE a acceptat în contrapartidă,
liberalizarea unui anumit număr de produse agricole (oleaginoase,
produsele de substituire a cerealelor). În mod nediscriminatoriu, de aceste
măsuri a profitat în mod esenţial SUA. Aceste concesii au fost rediscutate
cu fiecare nouă lărgire a Comunităţii.
Criza profundă a GATT este legată de obiectivele sale: încadrarea
negocierilor şi aprecierea respectării acordurilor trecute. Instituţie cu
finalitate economică prin excelenţă, singura doctrină veritabilă a GATT este
…….. juridică. Concluziile grupurilor speciale ale GATT nu se bazează
deci pe criterii de eficacitate sau echitate economică, ci numai pe respectul
formal al Acordului general sau al textelor anexe (derogări, protocoale de
accedere, concesii mutuale negociate în Round-urile precedente, codurile
Round-ei Tokyo etc…). GATT consideră astfel că dacă acordurile trecute
nu satisfac părţile, nu rămâne altceva de făcut decât renegocierea în cadrul
unei noi Runde sau în cadrul procedurii de reglementare a divergenţelor.

104
Astfel GATT, instituţie unde singurele texte de reglementare ţin loc de
statute, nu are de ales. El pierde toată legitimitatea sa nerespectând
propriile sale texte.
Organizarea de cicluri de “negocieri comerciale multilaterale” –
Rounds – la iniţiativa părţilor contractante, constituie una din misiunile
GATT-ului. Runda Uruguay, deschisă în 1986, este cea de-a 8-a după
negocierile de la Geneva (1947), Annecy (1949), Torquay (1950-1951),
Geneve (1955-1956), Runda Dillon (1961-1962), Runda Kennedy (1963-
1967), Runda Tokyo (1973-1979).
Aceste runde au cunoscut o serie de evoluţii istorice:
- prelungirea duratei de negociere, de la câteva luni la 2 ani, 4 ani, 6
ani şi apoi 7 ani pentru runda Uruguay;
- lărgirea sferei de negocieri la probleme nontarifare, ca cele legate
de codul “anti dumping” (Runda Kennedy) şi multiplicarea diferitelor
coduri şi aranjamente ale Rundei Tokyo;
- o concentrare de concesii privind produsele neagricole. Astfel,
Runda Dillon, axată asupra consecinţelor comerciale ale creerii CEE nu a
repus în discuţie protecţia agricolă globală. Negocierile ulterioare nu au
marcat nici o mişcare semnificativă a liberalizării în agricultură.
Redeschiderea unei noi runde de negocieri multilaterale răspunde
la o problemă reală: criza multilateralismului. Multiplicarea zonelor gri
(acordurile de autolimitare a exporturilor) persistenţa derogărilor ascunse,
consolidarea barierelor netarifare, generalizarea conflictelor pentru cauze
de neloialitate (subvenţii, dumping), funcţionarea inadecvată a GATT şi
insuficienţele statutare, cer repunerea lor în discuţie.
Punerea în discuţie a politicilor agricole este fără îndoială riscantă,
dar nu lipsită de un anumit bun sens. Inadecvarea vechilor regimuri
derogatorii sau speciale a fost deja demonstrată. Astfel, după cum am
văzut, franciza acordată în 1962 de CEE importurilor de oleaginoase şi de

105
produse de substituire a cerealelor a devenit incoerentă cu excedentul
cerealier al Comunităţii pentru că produsele sunt substituibile în alimentaţia
animală. La fel, legitimitatea derogărilor americane, negociabile în Runda
Uruguay, pot fi puse în discuţie.
Agricultura se pretează bine logicii multilateralismului în special în
domeniul subvenţiilor la export în măsura în care cresc costurile de
intervenţie, anulând astfel efectele subvenţiilor. Cadrul multilateral ar putea
permite tratarea problemelor fundamentale, până acum ignorate, ale
repercusiunilor politicilor agricole asupra ţărilor din lumea întreagă şi a
unei organizaţii necesare de producţie şi de pieţe agricole.
Dar SUA ca şi CEE îşi urmăresc obiectivele lor proprii în
continuare, nu se împiedică de efectele lor asupra marilor pieţe agricole de
export. Comunitatea Europeană a reuşit până în prezent să armonizeze
interesele divergente ale ţărilor membre referitoare la baza politicilor de
susţinere ridicate, favorabile ţărilor unde agricultura este mai puţin
competitivă, dar şi susţinerea exporturilor, dând astfel satisfacţie ţărilor cu
agricultură excedentară, în special Franţei. Reformele PAC-ului au deplasat
acest echilibru, susţinerea veniturilor compensând scăderea preţurilor, iar
practicarea sistemului de pârloagă a pământurilor exploatabile vizând
stăpânirea excedentelor.
Dar privilegiind, în final, reducerea susţinerii exporturilor şi accesul
pe piaţa comunitară , se aduce atingere intereselor Franţei care a devenit
astfel ţinta presiunilor americane. Pentru alte ţări din Comunitate (ex.
Germania) un eventual acord care practic nu pune în discuţie susţinerea
directă a agricultorilor va deveni acceptabil.

106
 5.2. Runda Uruguay

Istoria negocierilor agricole din cadrul Rundei Uruguay se prezintă

astfel:
1986: deschiderea oficială a Rundei Uruguay;
Iulie 1987: prezentarea planului american care prevede eliminarea
progresivă pe o perioadă de 10 ani a tuturor subvenţiilor agricole, aici
intrând şi subvenţiile la export; eliminarea progresivă a obstacolelor
referitoare la importuri, angajând unele acţiuni şi în ceea ce priveşte
normele sanitare. Această “opţiune zero”, cum a fost calificată la ora aceea,
viza deci eliminarea tuturor formelor de ajutor ale statului, cu excepţia
veniturilor directe sau alte plăţi separate de producţie. Acest program viza
ansamblul produselor agricole, incluzând şi produsele forestiere, peştele şi
produsele din peşte.
Octombrie 1987: contra proiectului american se prezintă proiectul
grupului Cairns şi al Canadei. Grupul Cairns, care grupa atunci 13 state
(Argentina, Australia, Brazilia, Canada, Chile, Columbia, Ungaria,
Indonezia, Malaezia, Noua Zeelandă, Filipinele, Thailanda, Uruguay),
răspunde destul de bine logicii programelor americane, care viza eliminarea
obstacolelor la importuri prin consolidarea unor taxe vamale reduse sau
chiar zero, reglementarea ajutoarelor de la stat, “îngheţarea” imediată a
nivelurilor de acces pe pieţele interne şi a subvenţiilor. Canada a propus
definirea şi cuantificarea măsurilor care dau naştere unor distorsiuni în
privinţa schimburilor CEE, fără să se pronunţe direct asupra dispoziţiilor
americane şi adoptarea de măsuri imediate pentru zahăr, cereale şi produse
lactate, propunând şi o reducere concertată a susţinerilor, însoţită şi de o
reaşezare a măsurilor de protecţie exterioare;
Decembrie 1988: reuniunea de la Montreal constată persistenţa
dezacordurilor profunde în agricultură, în special referitoare la obiectivul

107
eliminării tuturor subvenţiilor care au efecte de distorsiune, La această
reuniune s-a difuzat ideea după care încheierea unu acord în ceea ce
priveşte agricultura constituie un element indispensabil pentru acordul
general, ceea ce a contribuit la polarizarea negocierilor asupra problemelor
agricole. Declaraţia finală integrează în negociere susţinerea veniturilor şi
ajutorul alimentar, ceea ce nu apărea evident în propunerile americane.
Toate ţările (cu excepţia celor în curs de dezvoltare) se angajează să
“îngheţe” imediat susţinerea agriculturii lor;
Octombrie-decembrie 1989: sunt formulate noi propuneri
americane având ca obiectiv transformarea tuturor barierelor la importuri în
tarife de vamă consolidate (“tarificarea”), reduse sau chiar nule, ceea ce
implică dispariţia sistemului de prelevări – restituţii al CEE. Derogările şi
excepţiile prevăzute în Acordul general vor fi suprimate. Statele Unite
propun să se distingă trei tipuri de susţineri interne: cele care influenţează
schimburile şi care trebuie eliminate; politici de susţinere a veniturilor
nelegate de producţie sau de comercializare care vor fi autorizate şi
ansamblul celorlalte măsuri care vor fi subordonate unei discipline stricte.
CEE reafirmă ataşamentul său la sistemul preţurilor duble şi se pronunţă
pentru o reducere regulată şi echilibrată a susţinerilor. Plecând de la
diferitele propuneri, negocierile s-au articulat atunci în jurul următoarelor
trei puncte: clasificarea susţinerilor (autorizată ? interzisă ? reglementată ?),
clasificarea tarifară, volumul şi sistemul de diminuare al susţinerilor.
Primele două urmăresc propunerile americane, cea de-a treia se apropie de
punctul de vedere al CEE atunci când el marchează abandonul “opţiunii
zero”;
Decembrie 1991: în faţa impasului negocierilor, directorul general al
GATT, Arthur Dunkel, prezintă un proiect de act final care reprezintă
situaţia concesiilor realizate şi tranşate asupra cazurilor în suspensie. Acest
raport prezintă patru categorii de susţineri :”cutia verde” care grupează

108
susţinerile autorizate care nu includ distorsiuni; “cutia galbenă” care este
dedicată susţinerilor ce urmează a fi reduse progresiv; “cutia roşie” care se
aplică susţinerile interzise şi în sfârşit “cutia bleu” care cuprinde susţinerile
acceptate temporar. El propune o reducere cu 24 % a volumului
exporturilor subvenţionate şi cu 20 % cea a susţinerii interne;
Noiembrie 1992: urmare a dorinţelor părţilor contractante, SUA şi
Comisia comunităţii europene finalizează la 20 noiembrie acordul zis şi
Acordul de la Casa Albă, deblocând negocierile agricole şi prezentând şi
starea discuţiilor referitoare la celelalte domenii. Aranjamentele precizează
păstrarea subvenţiilor la export: acordul vizează reducerea cu 21 % la
fiecare produs a volumului de exporturi subvenţionate (în raport cu media
pe perioada 1986-1990) şi de 35 % începând cu 1999 (în raport cu aceeaşi
perioadă 1986-1990). Acordul prevede un acces minimal pe piaţa internă
pentru un volum de importuri reprezentând 3 % apoi 5 % din consumul
intern. Calculul ecartului dintre preţul interior şi preţul mondial va permite
calcularea sumei globale de susţinere care va trebui redusă cu 20 % în 1999
în raport cu nivelul său din 1986-1988. Sunt excluse din aceste susţineri
ajutoarele acordate pentru “îngheţarea” suprafeţelor cultivate sau cele
referitoare la ieşirile la pensie şi cheltuielile referitoare la protecţia
mediului (“cutia verde”). Susţinerile neproporţionale cu volumul
producţiei (“cutia bleu”) sunt în mod egal excluse, dar nu definitiv. Franţa
consideră acest acord ca fiind incompatibil cu PAC reformulată;
14-15 decembrie 1993: acordul final de închidere a negocierilor
Rundei Uruguay. Acordul de la Blair House este amendat şi precizat.
Perioada de referinţă pentru reducerea exporturilor subvenţionate şi a
subvenţiilor la export va putea în anumite condiţii, să fie mai recentă ca
media 1986-1990 prevăzută iniţial. Accesul minimal pe pieţele interne va fi
calculat pe grupe de produse. Clauza de pace trece de la 6 la 9 ani.

109
 În cadrul Rundei Uruguay (1986-1993) au avut loc ultimele
negocieri ale GATT-ului. Ele au sfârşit prin semnarea Tratatului de la
Marrakech (15 decembrie 1994).
După 1995 Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) a succedat
GATT-ului, urmând ca în 2000 să înceapă o nouă rundă de negocieri pentru
care cei doi parteneri (lideri în domeniul agriculturii dar nu numai) SUA şi
UE şi-au pregătit “temele”, abordând astfel din timp mai mult
problematica complexă a agriculturii (vezi Agenda 2000 şi Legea agricolă
americană din aprilie 1996).

110
 CAPITOLUL VI

POLITICA DE INTEGRARE A ŢĂRILOR

DIN E.C.O. ÎN STRUCTURILE UE
(INTEGRAREA AGRICOLĂ)

Extinderea Uniunii Europene cu ţările din Europa Centrală şi

Orientală (TECO), hotărâtă în principiu la şedinţa Consiliului European de
la Copenhaga (iunie 1993), este percepută ca un obiectiv politic major
pentru întărirea păcii şi a securităţii în Europa, pentru consolidarea
recentelor democraţii din aceste ţări şi pentru accederea lor la dezvoltare
economică. Această propunere pentru extindere este prima care se referă la
ţări în tranziţie spre economia de piaţă cuprinzând zece noi state din fostul
lagăr socialist. Noua propunere de lărgire a U.E. regrupează ţări cu situaţie
extrem de heterogenă privind condiţiile naturale, nivelul de dezvoltare, cu
diferenţe considerabile faţă de U.E. referitor la dezvoltarea economică (este
suficient să amintim numai puterea de cumpărare, care în medie reprezintă
numai 25 %, din cea a Uniunii Europene).

6.1. Contextul general de integrare în structurile U.E.

Anul 1989 marchează sfârşitul unei epoci. Regimurile comuniste ale

ţărilor din Europa Centrală şi Orientală, subminate de o criză profundă
economică şi socială, destabilizate prin căderea zidului Berlinului şi a
mişcării de liberalizare din URSS, au dispărut rapid. Noile guverne de
tranziţie, rezultat al voinţei populare sau câteodată al compromisului

111
politic, au angajat în mod inevitabil ţările din această zonă spre calea
libertăţii politice şi a economiei de piaţă.
Multipartidismul şi ţinerea de alegeri libere au fost menite să permită
atingerea primului obiectiv. Abandonarea planificării centralizate şi a
proprietăţii socialiste asupra tuturor mijloacelor a fost impusă, de realizarea
celui de-al doilea obiectiv, cel de tranziţie spre economia de piaţă.
Agricultura, componentă esenţială a economiei în ţările foste
socialiste, s-a situat în primele rânduri în cadrul procesului de reformă. Au
trebuit reorganizate (eliminate) exploataţiile colectiviste şi fermele de stat
neperformante, pentru revenirea la exploataţii viabile şi la proprietatea
privată asupra mijloacelor de producţie. Obiectivul a fost comun ţărilor din
Europă Centrală şi Orientală, calea aleasă însă este diferită.
Ţara noastră, Bulgaria şi Albania, ţări considerate ca “aparţinând”
Europei Orientale au hotărât restructurarea radicală a sectorului agricol,
punând în practică o adevărată revoluţie agrară.
Ţările din Europa Centrală, dorind să-şi menajeze muncitorii
agricoli, cooperatorii şi structurile de producţie, s-au angajat într-un proces
de restructurare graduală a agriculturii lor.
În România şi Bulgaria, unde colectivizarea brutală a fost
responsabilă de situaţia dezastruoasă a agriculturii, ţăranii şi-au manifestat
dorinţa de a rupe cu acest sistem de producţia şi de a reveni rapid la
proprietatea privată asupra pământului. Au fost votate legi, poate puţin prea
precipitat şi în condiţii de mari confuzii, ceea ce a ridicat ulterior grave
probleme.
Această reacţie a fost mult mai puţin radicală în Polonia, unde 80 %
din terenuri erau deja private, de asemenea şi în Ungaria şi în Ungaria,
Slovacia, Republica Cehă, pentru că situaţia agriculturii din aceste ţări era
mai puţin dramatică ca în Europa Orientală, şi unde noii conducători,
conştienţi de jocurile economice şi sociale, au ales prudenţa.

112
 În acelaşi timp, indiferent de calea aleasă, restructurarea a avut un
ritm lent în toate ţările, din cauza problemelor puse de revendicările foştilor
proprietari. Decolectivizarea a fost întârziată, la fel punerea în practică a
pieţelor de vânzare şi de arendare a terenurilor datorită unor dezbateri lungi
şi inutile, în organele legislative şi reglementărilor care au trebuit să fie
votate şi confuziei juridice care a apărut în unele cazuri.
Două lucruri importante trebuie rezolvate: ce formă vor lua
despăgubirile foştilor proprietari funciari, restituirea sau acordarea unei
indemnizaţii ; care vor fi structurile agricole în viitor, şi dacă o anumită
socializare a lor va mai exista . Răspunsurile au fost diferite, funcţie de
ţară: România, Bulgaria şi Polonia s-au orientat spre exploataţia privată de
tip familial, în timp ce Ungaria a dorit conservarea structurilor fermelor de
stat şi a cooperativelor agricole, transformate în societăţi pe acţiuni. La
primele probleme, România, Bulgaria şi Cehia au răspuns prin restituirea
terenurilor către foştii proprietari în anumite limite. Ungaria a ales
indemnizaţia. În Polonia, problema se pune cu mai puţină acuitate, cea mai
mare parte a terenurilor fiind în proprietate privată şi în perioada socialistă.
Ţările Europei Centrale şi Orientale se găsesc actualmente angajate
în tranziţia “plan-piaţă”, care trebuie să asigure trecerea de la economia
planificată la economia de piaţă. Tranziţia funcţională, începută în anii
1989, a determinat alunecarea acestor ţări într-o criză profundă de
adaptare. Suprimarea subvenţiilor şi liberalizarea preţurilor au avut ca efect
într-o primă etapă creşterea deficitului şi a gradului de îndatorare a
exploataţiilor agricole. Paralel aceste ţări (TECO) au cunoscut o creştere a
stocurilor de produse agricole datorită scăderii consumurilor interne şi a
dezmembrării pieţei preferenţiale constituite pentru ex-URSS, purtând sigla
CAER-ului. Acesta este contextul crizei funciare şi excedentare a
agriculturii în care TECO au abordat a doua fază a tranziţiei “plan-piaţă”.

113
 Toate forţele politice au exprimat voinţa privind restructurarea rapidă
în agricultură; problemele de bază fiind modul în care se poate organiza în
condiţii de echitate privind reconstituirea proprietăţii private şi care
structuri agrare să fie promovate. Reîntoarcerea la situaţia din 1938 era
irealizabilă, în ţările noastre registrele cadastrale au rămas incomplete sau
au fost distruse. Se poate pune întrebarea dacă un asemenea demers este şi
de dorit ? Restructurarea funciară reprezenta mai degrabă ocazia de a pune
în practică structuri moderne, mai bine adaptate ca cele ale marilor domenii
din 1938, parţial distruse deja prin reformele de la începutul acestui secol.
Nu se putea face din această mutare o nouă şansă pentru ţările TECO ?
Conducătorii TECO au abordat în final problema restructurării
agriculturii de o manieră tehnică, în faţa absenţei unor modele de referinţă
incontestabile, au adoptat strategii minimale, promovând legi care au
permis privatizarea fără a da o orientare politică reală acestora, piaţa şi
constrângerile sale fiind puse fără a fi percepute, după sfaturile experţilor
Băncii Mondiale şi FMI.
Extinderea U.E. spre ţările din Europa Centrală şi Orientală este
considerată ca o şansă pentru Europa, pentru securitatea sa, pentru
economia sa, pentru cultura sa, pentru locul său în lume. Aplicarea la scara
întregului continent european a modelului de integrare pacifistă şi voluntară
este un gaj de stabilitate. Extinderea Uniunii cu mai mult de 100 milioane
de noi cetăţeni va favoriza schimburile şi activitatea economică, va da un
nou elan dezvoltării şi integrării economiei europene în ansamblul său.
Diversitatea culturală a Europei va constitui o sursă de creativitate şi de
bogăţie. Adeziunea noilor state membre va creşte greutatea şi influenţa
Uniunii Europene pe scena internaţională.
Însăşi numărul de candidaţi şi marile diferenţe de dezvoltare
economică şi socială cu care ele vin, plasează Uniunea în faţa unor
dificultăţi instituţionale şi politice fără precedent. Ţările asociate din

114
Europa Centrală şi Orientală pentru a deveni membrii U.E. trebuie să
îndeplinească următoarele criterii economice şi sociale stabilite în iunie
1993 la Copenhaga:
 instituţii stabile care să garanteze democraţia, statul de drept,
drepturile omului, respectul minorităţilor şi protecţia lor;
 existenţa unei economii de piaţă viabile, capabilă să facă faţă
presiunii concurenţiale şi forţelor de piaţă din interiorul U.E.;
 capacitatea de a-şi asuma obligaţiile care rezultă din aderare şi în
special capacitatea de subscriere la obiectivele Uniunii politice, economice
şi monetare.
Consiliul European de la Madrid din decembrie 1995 a menţionat
necesitatea, în contextul strategiei de preaderare, a creării condiţiilor unei
integrări progresive şi armonioase a ţărilor candidate în special prin:
- dezvoltarea economiei de piaţă;
- adaptarea structurilor lor administrative;
- crearea unui mediu economic şi monetar stabil.
Una dintre cele mai importante probleme o constituie evaluarea
impactului extinderii atât asupra UE cât mai ales asupra ţărilor candidate,
ceea ce vom face în continuare.

6.2. Integrarea ţărilor din Europa Centrală şi Orientală

văzută din interiorul U.E.

Pe de o parte este interesant de văzut lărgirea UE cu cele 10 ţări din

TECO din punctul de vedere al Bruxelului şi al experţilor săi şi de
asemenea şi din punctul de vedere al agricultorilor europeni şi al
organizaţiilor lor profesionale, iar pe de altă parte, concepţiile care însoţesc
politica de integrare angajată de autorităţile din TECO, ca de altfel şi
aptitudinile agricultorilor din aceste ţări de a adera la regulile de piaţă şi la

115
normele unei Europe agricole, modelată după mai multe decenii de practici
comune. Aceste puncte de vedere extrem de diferite după cum este şi firesc,
pot ele converge într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat spre o
voinţă comună ?
Principiul de aderare a ţărilor asociate a fost adoptat fără a fi
precedat de studii asupra “fezabilităţii” şi impactului lărgirii asupra politicii
comunitare. Acestea au fost întreprinse şi realizate ulterior în cursul celor
doi ani care s-au scurs între Summit-ul de la Copenhaga şi cel de la Madrid.
Au fost elaborate diverse rapoarte de expertiză precum şi un
“document al strategiei agricole” pregătit de câte o comisie pentru a fi
supus atenţiei Consiliului European din decembrie 1995. Analiza
conţinutului acestor rapoarte, realizate la cererea, pe de o parte a Direcţiei
generale a agriculturii (D.G.VI) şi pe de altă parte de Direcţia generală a
relaţiilor externe (D.G.I) a Comisiei Europene, demonstrează în mod clar
că jocurile esenţiale ale membrilor UE se poartă (se fac) asupra
conceptului de evoluţia a PAC la orizontul anului 2000. Foarte multe teze
sunt în plină actualitate atunci când repun problema fundamentală a
viitorului reformei PAC.
O primă abordare a fost exprimată în raportul Nallet – Van Stolck
(iunie 1994) care, plecând de la criza agricultorilor din ţările ECO, arată că
ele nu constituie o ameninţare pentru producţiile europene, şi că, din
contră, UE trebuie să contribuie la redresarea lor în această perioadă
tranzitorie. Autorii preconizează punerea în practică a unui sistem de
stabilizare a preţurilor la produsele agricole şi adoptarea unei politici
agricole compatibile cu PAC reformată, un fel de “mini PAC”,
pronunţându-se în acelaşi timp pentru un real proces de convergenţă.
Ca răspuns la această concepţie de apropiere DGI a comandat unor
experţi independenţi o serie de patru studii care acompaniază evaluarea
costului bugetar a extensiei PAC în cele 10 ţări asociate. Concluziile

116
acestor studii apar foarte defavorabile continuării PAC reformate în cazul
aderării ţărilor E.C.O. Ele subliniază efectele inflaţioniste pentru
economiile ţărilor E.C.O. prin aplicarea PAC, riscurile de a le vedea
devenind exportatoare nete de produse agricole şi dificultăţile enorme de
întâmpinat în vederea respectării angajamentelor luate faţă de GATT.
Bazându-se pe extensia asupra ţărilor din E.C.O. a plăţilor compensatorii şi
a ajutoarelor directe, introduse prin reforma PAC, aceste studii fac să apară
costuri bugetare prohibitive, care după unele estimări variază între 13,5
miliarde ecu (raportul Mahe) şi 32 miliarde ecu (raportul Tarditi). Pentru
mediile apropiate profesiunii agricole, în special în Franţa, aceste
estimaţiuni bugetare insuficient fundamentate servesc de argument
partizanilor liber-schimbului pentru a justifica reforma radicală a PAC
(scăderea preţurilor la nivelul preţurilor mondiale, suprimarea cotelor,
plăţile compensatorii independente de volumul producţiei, liberalizarea
schimburilor).
De altfel, DG VI a procedat la analiza situaţiei şi a perspectivelor
agriculturii în ţările din E.C.O., la care au fost asociaţi şi experţi din cele 10
ţări candidate. Pornind de la aceste lucrări, Comisia a pregătit “documentul
strategiei agricol”, cunoscut mai ales sub denumirea de Cartea albă, a cărei
publicare a intervenit în 29 noiembrie 19951.
Conţinutul acestei Cărţi albe este mai relevant asupra dezbaterii
politice interne în ceea ce priveşte viitoarele orientări ale PAC decât asupra
extinderii propriu-zise spre estul continentului. În concluziile acestui
studiu, Comisia se pronunţă fără ambiguitate pentru o continuare a reformei
angajate în 1992. Această opţiune calificată ca intermediară, demarcându-
se de reforma radicală, a reuşit să primească asentimentul
____________________
1 . Commission des Communautes Europeennes, Etude sur differentes strategies puvant etre
suivies pour developper les relations entre l’Union Europeenne et les pays associees dans le domaine de
l’agriculture, dans la perspective de l’adhésion future de ces pays, 1995, 41 p.

117
miniştrilor agriculturii, dar consensul apare fragil ţinând cont de abordările
referitoare la reforma PAC care au reuşit să îndepărteze membrii Uniunii
unii de alţii. Irlanda, Spania, Grecia şi Portugalia, foarte ataşate “aux
acquis communautaires”, se apără, căci eventuala lărgire să nu fie pretextul
unei demontări a PAC şi doresc ca perioada de tranziţie să fie cât mai lung
posibilă (de cel puţin 10 ani). La polul opus, adepţii liber-schimbului,
Regatul Unit şi Suedia, continuă să susţină ideea unei reforme radicale.
Franţa, prin vocea ministrului său al agriculturii (Philipe Vasseur) a
propus cinci condiţii pe care ţările din E.C.O. trebuie să le îndeplinească
pentru a fi primite în U.E.: convergenţa preţurilor agricole, punerea în
practică a dispozitivelor (a instrumentelor) de stăpânire cantitativă a
producţiei, apropierea protecţiei tarifare, instaurarea, în aşteptarea
rediscutării complete a PAC, de mecanisme provizorii, de control al
schimburilor între ţările E.C.O. şi U.E., controlul cheltuielilor bugetare. În
realitate, poziţiile referitoare la extinderea U.E. rămân ambigui după cum
indică şi decizia luată la iniţiativa Germaniei de ce limita la 5 % creşterea
contingentelor tarifare prevăzute de Acordurile de asociere în cursul
următorilor cinci ani.
Consiliul European de la Madrid din decembrie 1995 a reafirmat că
deciziile necesare pentru lansarea negocierilor cu ţările candidate la aderare
la U.E. vor fi luate în următoarele şase luni, după următoarea conferinţă
inter-guvernamentală, ţinând cont de rezultatele acesteia. Consiliul a invitat
Comisia să trimită avizele sale asupra diferitelor candidaturi cât mai repede
după conferinţa interguvernamentală şi să purceadă la pregătirea unui
document cu problematica lărgirii de ansamblu a Uniunii Europene.
Astfel, Comisia europeană a prezentat încă din 1997 comunicarea
cunoscută de acum sub denumirea de “Agenda 2000”. Ea descrie într-un
cadru unic marile perspective de dezvoltare ale Uniunii Europene şi ale
politicilor sale din zorii secolului viitor, problemele orizontale legate de

118
extindere şi viitorul cadru financiar începând din anul 2000 în perspectiva
unei U.E. lărgite. În raport cu problemele financiare din trecutul nu prea
îndepărtat al UE, extinderea joacă în “Agenda 2000” un rol mult mai
important, prezentându-se un riguros cadru financiar al reformelor politice
de absorbţie al noilor state, mult mai numeroase, mai diversificate şi
viitoare beneficiare nete.

6.3. Starea agriculturii celor 10 ţări din E.C.O.

prin prisma programatică a “Agendei 2000”

Agricultura poloneză
În perspectiva aderării şi a respectării criteriilor definite la Consiliul
Europei de la Copenhaga, Comisia consideră că Polonia îndeplineşte la
nivel global criteriile politice şi că în privinţa criteriilor economice, există o
economie de piaţă viabilă, recomandând deschiderea negocierilor cu
această ţară.
Totodată , agricultura trebuie să fie modernizată. Cu toate progresele
semnificative care au fost realizate, rămân totuşi multe lucruri de făcut în
vederea alinierii la experienţa comunitară, prin: definirea unei politici de
dezvoltare rurală coerente pentru tratarea problemei structurilor agricole,
aplicarea dispoziţiilor veterinare şi fitosanitare în vederea satisfacerii
normelor comunitare şi a efectuării controalelor la frontierele exterioare a
Uniunii; reîntărirea structurilor administrative pentru asigurarea punerii în
practică a PAC, restructurarea şi ameliorarea competitivităţii sectorului
agroaliemntar.
Sub rezerva unei ameliorări a competitivităţii sale, Polonia poate
să-şi dezvolte producţia, în special în sectoarele în care UE este deja
suprasaturată sau un important exportator. Dar şi consumul intern (mai ales
pentru furajarea animalelor) poate absorbi marea majoritate a creşterii

119
producţiei de cereale şi de oleaginoase, exporturile la cereale putând
creşte. Pe termen mediu, Polonia poate deveni exportator net de cereale.
Noile legi votate în aceşti ultimi ani reiau principalele elemente ale
PAC. Instituţiile administrative sunt aproape identice cu cele din Statele
membre (intervenţia, gestiunea rezervelor, plăţi pentru pensionare, plăţi
sociale), rămânând totuşi mari diferenţieri între politicile poloneze şi cele
ale U.E. Pentru anumite produse esenţiale (cereale, produse lactate, porc,
carne de bovine) principalele instrumente ale politicii de piaţă sunt identice
cu cele din U.E.: preţuri garantate (preţ minim, preţ de intervenţie) şi
regimurile de importuri şi exporturi. La nivel naţional există o Agenţie de
intervenţie a statului (A.I.S.) care se doreşte să aibă activităţi comerciale şi
funciare pe pieţele agricole, plecând de la rolul presupus pasiv al agenţilor
de intervenţie din cadrul PAC, în special cumpărările pentru rezerve de stat.
Anumite instrumente ale politicii de piaţă aplicate în U.E. nu sunt
aplicate în Polonia: cotele de lapte, schemele directoare ale suprafeţelor
arabile (suprafaţa de bază), retragerea din circuitul agricol, plăţi
compensatorii şi primele din sectorul de creştere a animalelor.
Nivelul preţurilor sunt inferioare celor din Uniunea Europeană, la
cereale foarte apropiate de preţul mondial din perioada 1993-1995; la
carnea de porc preţurile reprezintă 83 % din cele ale Uniunii Europene;
preţul indicativ la laptele de vacă reprezintă 50 % faţă de cel din U.E., iar
preţul la carnea de bovine 46 % (anul de referinţă pentru UE este 1995).
Agricultura consumă 9 % din bugetul Poloniei din care mai mult de
70 % este destinat regimului de securitate socială al exploataţiilor agricole.
Este dificil de a prevedea în acest stadiu care va fi evoluţia preţurilor
agricole garantate în Polonia în timpul perioadei de preaderare; ele vor
depinde de foarte mulţi factori şi în mod special de cei ai economiei
interne, de situaţia de pe pieţele de export şi evident de evoluţia nivelurilor
de susţinere a agriculturii U.E

120
 Agricultura poloneză
 Valoarea producţiei agricole:
– 5,39 % din cea a Uniunii Europene
 Ponderea agriculturii în PIB:
– 6,6 %
 Ponderea populaţiei agricole în populaţia totală activă :
- 27 %
 Suprafaţa agricolă:
- 19 milioane hectare (60 % din suprafaţă)
 Structuri:
- 80 % mici exploataţii private;
- 20 % vechi ferme de stat şi cooperative
 IAA (industriile agro-alimentare):
- 1/5 din producţia industrială (productivitate scăzută)
 Balanţa comercială deficitară
 Produsele agricole:
- 10,3 % din exporturi;
- 9,5 % din importuri
 UE este primul partener agricol:
– 47 % din exporturile poloneze (30 % din exporturi cu
ţările din ex-URSS);
– 46 % din importurile poloneze
 ESP (gradul de susţinere a producţiei conform GATT):
- 21 % ; (în UE este 49 %)
Sursa: Agenda 2000, Commission Europeenne, juillet 1997

Agricultura ungară
Agricultura ungară devine din ce în ce mai competitivă graţie
condiţiilor sale climatice, structurii exploataţiilor sale, restructurării relativ
avansate a industriei alimentare şi capacităţii de a atrage investiţiile străine.
În ceea ce priveşte politica agricolă există o reglementare directă
pentru grâu, porumb, porcine şi bovine, laptele de vacă (preţuri de
producţie legate de cantităţi maximale garantate) şi o reglementare
indirectă pentru sfeclă de zahăr, floarea soarelui, zahăr şi izoglucoză
(reglementări pentru importuri, subvenţii de la buget).
Nivelul preţurilor de susţinere este inferior celui din Uniunea
Europeană (30 faţă de 50 % în 1995/1996). Preţurile cu ridicata se apropie
la anumite produse de cele ale U.E.: carnea de porc, carnea de pasăre,

121
oleaginoase. Diferenţe de preţuri dintre cele mai importante întâlnim la
cereale, lapte, carne de vită care rămân net inferioare celor din U.E.
În cadrul măsurilor de susţinere globală (în concepţia GATT)
susţinerea internă este principalul element care nu trebuie să depăşească
33.808 milioane forinţi (272 milioane ECU în 2000). Acest instrument
reprezintă 10 % din valoarea producţiei agricole ungare faţă de 39 % pentru
U.E. Ungaria este angajată acum în plafonarea subvenţiilor la export la
14.318 milioane forinţi (115 milioane ECU), exporturile cele mai
subvenţionate fiind păsările (3514 milioane forinţi), porcii (3031 milioane
de forinţi) şi grâul (1315 milioane forinţi). În 1995 Ungaria a depăşit
angajamentele sale din cadrul GATT care a limitat subvenţiile la export la
21 miliarde forinţi (169 milioane ECU).

Agricultura ungară
 Valoarea producţiei agricole în 1995:
– 1,97 % din cea a Uniunii Europene
 Ponderea agriculturii în PIB:
– 7,2 %
 Ponderea populaţiei agricole în populaţia activă totală:
- 8,6 % (variabilitate mare după regiuni de le 2,3 % la
17,1 %)
 Suprafaţa agricolă:
- 6,1 milioane hectare (4,3 % din suprafaţa UE));
- 1,7 milioane hectare păduri;
- 4,7 milioane hectare arabil;
- pajişti naturale: 1,15 milioane hectare;
- culturi perene: 260.000 hectare
 Structură:
- cooperative mari şi ferme colective
- exploataţii individuale:
Guvernul ungar este interesat în revederea regimului de subvenţii
şi în analizarea rolului pe care-l pot juca măsurile de dezvoltare
rurală şi structurală
 I.A.A.:
– privatizare aproape totală
 Exportator net de produse agricole şi forestiere. Exporturi
agricole şi agro-alimentare:
– 21 % din exporturile totale
– Importuri: – 6,7 % din importurile totale
 Sold pozitiv în UE principalul partener agricol
 Exporturi agro-alimentare spre ţările ECO şi ex-URSS:
– 40 % din exporturile agricole

122
  ESP (gradul de susţinere a producţiei conform GATT:
– 16 % (în UE 49 %)
Sursa: Agenda 2000, Commission Europeenne, juillet 1997

Organismul public care garantează şi administrează agricultura este

Ministerul Agriculturii care regrupează totodată agricultura, industria
alimentară, silvicultura, vânătoarea şi pescuitul. Comerţul cu produse
agricole este plasat în responsabilitatea Ministerului Comerţului. În cadrul
Ministerului Agriculturii, se află Oficiul pentru organizarea pieţelor
agricole, care coordonează şi supervizează toate lucrările referitoare la
organizarea pieţelor. Două zeci şi opt de birouri răspunzătoare de afacerile
agricole sunt implantate în teritoriu pentru a furniza ministerului informaţii
de bază şi date statistice asupra regiunilor pe care le acoperă şi au de
asemenea o misiune de control (utilizarea terenurilor, subvenţii) şi ţin
legătura cu organizaţiile agricole din regiune.

Agricultura cehă
Ţinând cont de importanţa relativ limitată a agriculturii în ansamblul
economiei, sectorul agricol nu este o prioritate absolută printre politicile
guvernului ceh. În privinţa politicilor agricole, acestea au patru mari
principii: stabilitatea preţurilor, securitatea alimentară, calitatea mediului;
accesul pe pieţele străine. Politica din domeniul agriculturii este relativ
liberală, măsurile de reglementare (intervenţii directe pe piaţă şi subvenţiile
la export) nu cuprind decât câteva produse de bază: orz, produse lactate.
Preţurile sunt inferioare celor din U.E.: la produsele vegetale cu
15 % până la 20 % mai mici; la produsele animaliere mai mici cu 30 % (la
păsări şi carne de porc diferenţa este totuşi mică sau inexistentă).
Cea mai mare parte a asociaţiilor şi organizaţiilor agricole,
reprezentanţi ai industriilor de producţie, de transformare şi de distribuţie
alimentare sunt regrupaţi în cadrul Camerei Naţionale a Agriculturii, care a

123
fost pusă în practică în 1993, beneficiind de o bază juridică şi de susţinerea
financiară a statului.

Agricultura cehă
 Valoarea producţiei agricole:
– 1,79 % din cea a Uniunii Europene
 Ponderea agriculturii în PIB:
– 5,2 %
 Ponderea populaţiei agricole în populaţia activă totală:
- 6,3 %
 Suprafaţa agricolă:
- 4,5 milioane hectare;
- 2,6 milioane hectare păduri;
- 50 % cooperative transformate (medie 1600 ha);
- 15 % alte întreprinderi private (medie 600 ha)
 I.A.A. – restructurare inadecvată
 Importator net de produse agroalimentare
 UE este prima piaţă la export ( 36,4 %); şi la import
(46,7 %); a doua este Slovacia
 ESP (gradul de susţinere a producţiei conform GATT:
– 14 % 1995 (faţă de 49 % în UE)
Sursa: Agenda 2000, Commission Europeenne, juillet 1997

Agricultura estoniană
Producţia şi randamentele în sectorul cerealier pot să-şi regăsească,
pe termen mediu, nivelurile apropiate de autoeficienţă; Estonia dispune de
un potenţial care-i permite creşterea productivităţii sale animale.
Cheltuielile agricole reprezintă 3,4 % din bugetul total. Politica
agricolă este foarte liberală, există o mică susţinere pe produse;
instrumentul principal este Casa de credit a agricultorilor şi a vieţii rurale.
Singura intervenţie publică este constituirea de către stat a unui stoc
naţional de cereale (58.000 tone) echivalentul a şase luni de consum uman
(care nici nu a fost realizat). Nu există de asemenea o veritabilă politică de
dezvoltare rurală.
Preţurile agricole nu sunt reglementate, dar sunt net inferioare celor
din U.E.: la grâu 73 % din preţul UE; carnea de bovine 38 %, carnea de
porc 86,6 %; lapte 41 %. Industria agro-alimentară reprezintă 34 % din

124
producţia industrială totală. Nivelul de calitate al anumitor centre de
producţie agroalimentară trebuie să fie ameliorat, în special cele de
transformare a cărnii.

Agricultura estoniană
 Valoarea producţiei agricole:
– 0,13 % din cea a Uniunii Europene
 Ponderea agriculturii în PIB:
–7%
 Ponderea populaţiei agricole în populaţia activă totală:
-7%
 Suprafaţa agricolă:
- 1,5 milioane hectare;
- 2,0 milioane hectare păduri;
 Structură:
- 30 % întreprinderi mari;
- 70 % exploataţii familiale parcelate
 I.A.A. – privatizarea este aproape terminată
 Importator net de produse agricole
 Produse agro-alimentare:
– 16,6 % importuri;
- 14,3 % exporturi; 65 % din exporturi merg spre
ex –URSS şi
- 29 % spre UE
 ESP:
- 3 % (în UE 49 %)
Sursa: Agenda 2000, Commission Europeenne, Juillet 1997

Agricultura slovenă
Valoarea producţiei agricole reprezintă aproximativ 0,56 % din cea a
UE. Principalele sectoare excedentare sunt vinul, hameiul, carnea de
pasăre, produsele lactate. Slovenia rămâne un importator net de produse
agro-alimentare (o autosuficienţă globală de 84 %).
Partea cheltuielilor bugetare consacrate agriculturii este de 2 %.
După 1991, accentul se pune pe dezvoltarea rurală şi agricolă durabilă,
ţinând cont de aspectele ecologice şi sociale. Unul din principalele
obiective ale guvernului sloven este realizarea unei reforme structurale în
special în zonele montane defavorizate. Slovenia pune în practică deja un

125
anumit număr de măsuri destinate a apropia politica sa agricolă de PAC; ea
nu va trebui să aibă dificultăţi majore în adaptarea la această politică.

Agricultura slovenă
 Valoarea producţiei agricole:
– 0,56 % din cea a Uniunii Europene
 Ponderea agriculturii în PIB:
– 4,3 %
 Ponderea populaţiei agricole în populaţia activă totală:
-7%
 Suprafaţa agricolă:
- (70 % zone colinare şi montane);
- 2,0 milioane hectare
 Păduri:
- 50 %
 Structură:
- 92 % exploataţii private;
- 8 % de stat
 Schimburile agricole:
– 4 % exporturi;
- 9,2 % din importuri
 Importator net de produse agricole şi agro-alimentare
 Vechea Iugoslavie absoarbe 53 % din exporturile agro-
alimentare. UE reprezintă 30 % din exporturi şi 55 % din
importurile slovene
 I.A.A. – în curs de privatizare

Sursa: Agenda 2000, Commission Europeenne, juillet 1997

Principalele măsuri de susţinere: controlul preţurilor pentru câteva

produse (lapte, zahăr, grâu, făină), subvenţionarea intranţilor, facilităţi la
credit şi la investiţii, protecţia la frontiere, ajutoare la export. Un anumit
număr de sectoare nu sunt reglementate decât prin protecţia la frontieră. O
revizuire a politicii agricole este în curs pentru apropierea de PAC şi
introducerea progresivă a plăţilor directe (măsuri pentru dezvoltarea
rurală), susţinerea veniturilor (exemplu producţia de lapte în zonele
colinare şi montane).

126
 Preţurile agricole slovene sunt în general superioare preţurilor cele
mai scăzute din UE şi de asemenea superioare celorlalte ţări din E.C.O.
(exemplu cel al grâului este mult mai mare decât în UE, grâul panificabil
fiind susţinut cel mai mult).

Agricultura slovacă
Pe termen mediu, Slovacia va dispune de excedente pentru export în
sectoarele cerealier, al plantelor oleaginoase, al zahărului, al cărnii de porc
şi de pasăre.
Cheltuielile bugetare pentru agricultura sunt consacrate în proporţie
de 53 % pentru plăţi directe în regiunile defavorizate şi vărsămintelor
pentru calitatea laptelui, în proporţie de 18 % subvenţionarea intranţilor, 8,5
% măsurilor de regularizare a pieţelor (aici intrând şi subvenţiile la export).
Susţinerea preţurilor este asigurată prin intervenţii directe pe piaţă,
cote, subvenţii la export. Există preţuri minime garantate pentru cereale,
bovine, carnea de porc (acoperind 90 % din costurile de producţie şi
corectate atunci când preţurile intranţilor cresc cu mai mult de 5 %). Pentru
lapte există un preţ fix garantat şi un regim de cote de lapte stabilit la nivel
regional şi repartizat între producătorii individuali. Legea prevede
subvenţionarea exporturilor pentru numeroase produse: cereale, zahăr,
carne de bovine, de peşte, de pasăre, produse lactate, fructe şi legume.
Există de asemenea în mod egal şi subvenţionarea intranţilor: seminţe,
îngrăşăminte.
În sectorul viti-vinicol, o nouă lege viticolă apropiate de legislaţia
comunitară a fost adoptată. Ea va antrena schimbări în structura şi în
sistemul de înregistrare, de clasificare şi de control. Organismele de control
în domeniu trebuiesc reîntărite. Slovacia este membră a OIV (Organizaţia
Internaţională a Viei şi Vinului).

127
 Se înregistrează importante diferenţe de preţ pentru produsele
agricole faţă de cele din Uniunea Europeană după cum urmează: 56-64 %
pentru cereale, 63 % pentru lapte ( compararea a fost făcută cu preţurile de
la producător).
Dispoziţiile comerciale ale Acordului european cu Uniunea
Europeană se aplică din 1992, dar anumite cote nu au fost îndeplinite
datorită scăderii producţiei (cote care favorizează Slovacia).

Agricultura slovacă
 Valoarea producţiei agricole:
– 0,68 % din cea a Uniunii Europene
 Ponderea agriculturii în PIB:
– 5,8 %
 Ponderea populaţiei agricole în populaţia activă totală:
-7,5 %
 Suprafaţa agricolă:
- 2,4 milioane hectare
 Păduri 40 % din suprafaţa totală
 Structură:
- 69 % exploataţii transformate;
- 9 % exploataţii individuale, exploataţii sub formă
societară;
-22 % exploataţii de stat
 I.A.A. – privatizarea este aproape finalizată
 Importator net de produse agricole şi alimentare (8 % din
importurile totale; 6,2 % din exporturile totale). Republica
Cehă rămâne principalul partener comercial
 ESP – 25 %, faţă de 49 % în UE
Sursa: Agenda 2000, Commission Europeenne, juillet 1997

Agricultura română
În perspectiva aderării şi a respectării criteriilor definite de Consiliul
European la Copenhaga, Comisia consideră că România trebuie să-şi
consolideze instituţiile sale pentru ca criteriile politice să fie îndeplinite. În
ceea ce priveşte criteriile economice, cu toate că România a făcut progrese
considerabile pentru trecerea la economia de piaţă, ea întâmpină dificultăţi
serioase pe termen mediu pentru a face faţă presiunii concurenţiale şi

128
forţelor de piaţă din interiorul Uniunii Europene. În aceste condiţii, comisia
estimează că negocierile de aderare vor putea fi deschise cu România
atunci când aceasta va face progresii suficiente pentru satosfacerea
condiţiilor de aderare (ulterior acest punct de vedere s-a schimbat, România
fiind invitată alături de celelalte ţări din E.C.O. la începerea negocierilor).
Cu toate că producţia agricolă şi-a regăsit nivelul său din 1989 (la
modul global), ea rămâne în continuare fragilă şi cunoaşte importante
fluctuaţii de la un an la altul (scăderea utilizării de îngrăşăminte, probleme
cu sistemele de irigare…). Situaţia din sectorul animal rămâne heterogenă:
producţia de carne de porc şi pasăre rămâne inferioară celei din 1989. Cea
de lapte şi carne de bovine a progresat destul de sensibil.
De la începutul anului 1997, autorităţile române au demarat procesul
de liberalizare a economiei agricole căutând limitarea consecinţelor
imediate asupra producţiei agricole şi asupra industriei din amonte şi aval,
întârziind astfel restructurările necesare. Creditele cu o dobândă mai
scăzută şi măsurile de susţinere a producătorilor pentru procurarea de
seminţe şi îngrăşăminte, au permis o uşoară redresare a producţiilor
vegetale. Pe termen mediu România va regăsi poziţia de exportator
(cereale în special). Totodată, menţinerea acestei politici, nu poate fi avută
în vedere, în măsura în care ea generează deficit public şi consolidează
structurile statului de distribuire şi comercializare.
Privatizarea industriilor agro-alimentare a fost luată în calcul târziu,
întreprinderile de stat continuând să beneficieze de susţineri directe şi
indirecte. Greşit restructurate, rezultatele lor economice continuă să se
degradeze fără ca să apară veritabili operatori economici privaţi.
Pentru produsele “de importanţă naţională” (grâu, lapte, carne de
porc, de pasăre) preţurile minime de cumpărare garantate au fost fixate la
80 % din preţul mondial mediu din anul precedent. Acest preţ constituie de
fapt preţul oferit producătorilor de organismele de stat sau mandatate de

129
stat. Pentru toate celelalte produse, preţurile sunt liberalizate pe piaţa
internă românească.
Subvenţii pentru intranţi sunt acordate cu prioritate exploataţiilor
care livrează total sau o parte din producţia lor organismelor de stat la un
preţ inferior celui de pe piaţa liberă. Producătorii agricoli care
comercializează produsele lor pe piaţa liberă nu beneficiază decât de o
susţinere redusă. Întreprinderile de stat au de altfel o fiscalitate lejeră,
împrumuturi guvernamentale cu dobândă bonificată şi câteodată şi ajutoare
directe.
Transferurile de resurse ale statului spre agricultură reprezentau 4 %
din PIB în 1996. Aproape 50 % se compune din transferuri bugetare directe
(bonificarea dobânzilor, prime pentru producători) restul reprezentând
transferuri parafiscale realizate prin intermediul creditelor dirijate şi
finanţate de Banca Naţională.
Sistemul preţurilor minime garantate nu au efecte similare sau
comparabile cu regimurile prevăzute de PAC pentru produsele specificate
(grâu, lapte, carne de porc şi pasăre). Nu există actualmente în România,
nici un preţ instituţional care poate fi comparat direct cu preţurile
instituţionale comunitare.
Principalele instrumente de gestionare a pieţelor şi de susţinere a
agriculturii în vigoare în U.E. nu există în România şi nici măsuri care
vizează dezvoltarea rurală. Preţurile tuturor produselor agricole au fost
totalmente liberalizate urmare a “ programului de relansare a economiei
naţionale” expus în februarie 1997, după negocierile cu FMI şi Banca
Naţională. Politica agricolă este pusă la punct de Ministerul Agriculturii;
România nu are organisme de intervenţie comparabile cu cele existente în
statele membre ale Uniunii Europene .
Acordul european relativ la schimburile de produse agricole cu
Uniunea Europeană a intrat în vigoare din 1995. România are statut de ţară

130
în curs de dezvoltare, ceea ce permite o perioadă de tranziţie mai lungă în
îndeplinirea angajamentelor sale cu OMC. România nu a precizat
angajamentele sale în materie de susţinere, dar se găseşte în calitate de ţară
în curs de dezvoltare, în situaţia de a limita cheltuielile de subvenţionare la
10 % din valoarea producţiei.

Agricultura română
 Valoarea producţiei agricole:
– 4,93 % din cea a Uniunii Europene
 Ponderea agriculturii în PIB:
– 20 %
 Ponderea populaţiei agricole în populaţia activă totală:
- 34,,4 %
 Suprafaţa agricolă:
- 14,8 milioane hectare (62 % din suprafaţă)
 Al 2-lea rang ca mărime a suprafeţei irigate în Europa
 Zone montane:
- 30 %
 Păduri: (lemnul rămâne una din resursele principale la
export)
– 28 %
 Structuri:
- exploataţii de tip asociativ;
- companii comerciale neprivatizate;
- exploataţii individuale
 I.A.A.:
– 20-25 % din activitatea industrială (în curs de
privatizare)
 Balanţa comercială deficitară:
- importuri agricole: 8,4 %
- exporturi agricole: 6,5 din ansamblul exporturilor

Sursa: Agenda 2000, Commission Europeenne, juillet 1997

Agricultura bulgară
Politica agricolă se caracterizează prin măsuri pe termen scurt
(credite bonificate, măsuri vamale temporare). Începând din martie 1997,
cu excepţia grâului, a făinii de grâu, a pâinii şi uleiului alimentar, preţurile
tuturor produselor au fost liberalizate.
Pieţele sunt reglementate prin măsuri restrictive în privinţa
comerţului cu produse agricole: interdicţii temporare la export, restricţii

131
cantitative fixe. Există preţuri minime de cumpărare numai pentru grâu,
tutun, porumb şi sfeclă de zahăr. Din 1997 preţul de vânzare/cumpărare
pentru grâu nu trebuie să fie mai mic de 80 % din preţul mondial pentru
producătorii care au luat un împrumut pentru producţie şi care au acceptat
să livreze o parte din producţie prin contract; un sistem similar va fi pus în
practică pentru floarea soarelui.
Nivelul preţurilor de producţie sunt în general inferioare celor
mondiale. În medie, diferenţa de preţ faţă de UE este de 50 %. Pentru
tomate această diferenţă este 11 %, pentru grâu (preţ controlat) 44 % iar
pentru porumb (fără preţuri controlate) 57 %.

Agricultura bulgară
 Valoarea producţiei agricole:
– 1,29 % din cea a Uniunii Europene
 Ponderea agriculturii în PIB:
– 12,6 %
 Ponderea populaţiei agricole în populaţia activă totală:
- 22 %
 Suprafaţa agricolă:
- 6,2 milioane hectare
 Suprafaţa cultivată:
- 4,0 milioane hectare
 Structură: (restituire nefinalizată):
- Cooperative; exploataţii individuale;
- Terenuri sub controlul statului; loturi familiale
 I.A.A. – privatizare lentă nefinalizată
 Exporturi agricole:
- 21 % din exporturile totale
 Importuri agricole:
- 7,5 % (provenind în special din UE)

Sursa: Agenda 2000, Commission Europeenne, juillet 1997

O creştere a producţiei agricole este posibilă dar este foarte dificil în

stadiul actual de a prevedea în ce ritm va putea interveni în cursul viitorilor
ani. Procesul de reformă agrară şi de privatizare a exploataţiilor este
departe de a fi finalizat; nu există încă o piaţă funciară dinamică; în sfârşit,

132
este imperios necesar să dezvolte o infrastructură financiară şi bancară în
mediul rural.
Agricultura lituaniană
Valoarea producţiei agricole este de aproximativ 0,12 % din cea a
UE. Agricultura păstrează un loc important în economia ţării. Lituania îşi
asigură autosuficienţa pentru numeroase produse (lapte, carne de bovine,
legume), dar rămâne deficitară în cereale şi carne de porc.
O reorientare a politicilor agricole a intervenit la sfârşitul anului
1996. Principalele reforme privesc eliminarea progresivă a subvenţionării
preţurilor la consumator (actualmente vărsate industriilor agroalimentare) şi
susţinerea veniturilor agricole (preţuri de susţinere pentru principalele
produse, vărsăminte directe şi facilităţi pentru investiţii). Din debutul
anului 1997 fondurile disponibile pentru susţinerea agriculturii au fost
concentrate în Fondul de susţinere rurală. În 1995 aproximativ 10 % din
bugetul ţării a fost consacrat agriculturii, din care 50 % a fost afectat
susţinerii preţurilor la lapte, cereale, carne de bovine şi porcine.
Agricultura lituaniană
 Valoarea producţiei agricole:
– 0,12 % din cea a Uniunii Europene
 Ponderea agriculturii în PIB:
– 11,4 %
 Ponderea populaţiei agricole în populaţia activă totală:
- 24 %
 Suprafaţa agricolă:
- 3,5 milioane hectare
 Suprafaţa cultivată 84 % milioane hectare
 Structură:
- exploataţii individuale;
- întreprinderi agricole
 I.A.A.:
– 30 % rămâne în proprietatea statului
 Schimburi agroalimentare:
– 18 % din schimburile totale
UE este principalul partener comercial: 61 % din importuri;
30,5 % din exporturi
La nivelul exporturilor, Rusia rămâne principalul debuşeu
 ESP:
– 3 % faţă de 49 % în UE

133
 Sursa: Agenda 2000, Commission Europeenne, juillet 1997

Preţurile agricole sunt sensibil inferioare preţurilor comunitare. În

1995 preţul la carnea de bovină şi la lapte reprezenta 30-35 % din preţul
mediu comunitar, în timp ce preţul grâului şi cel al cărnii de porc era
aproximativ de 70-80 % din preţurile practicate în UE.

Agricultura letonă
Reforma agrară şi procesul de privatizare sunt aproape finalizate;
înregistrarea oficială a titlurilor de proprietate este în întârziere. Nu există
încă o veritabilă piaţă a terenurilor agricole, ceea ce frânează adaptările
structurilor necesare.

Agricultura letonă
 Valoarea producţiei agricole:
– 0,11 % din cea a Uniunii Europene
 Ponderea agriculturii în PIB:
– 9,9 %
 Ponderea populaţiei agricole în populaţia activă totală:
- 18 %
 Suprafaţa agricolă:
- 2,54 milioane hectare
 Terenurile arabile – 1,7 milioane hectare (67 % din suprafaţa
totală)
 Păduri:
– 2,9 milioane hectare
 Structură:
- mari exploataţii familiale (47 %);
- mici exploataţii parcelate (32 %);
- asociaţii (17 %)
 Importator net de produse agricole
 Schimburi agricole:
- 9,7 importuri; 5,7 % exporturi
 Lemn:
- 26 % din exporturi totale
 Balanţa comercială agricolă negativă cu UE pentru Letonia
dar pozitivă cu Statele din ex-URSS
 I.A.A.:
– privatizate (fără cereale), tendinţă de subutilizare

134
  ESP:
– 3 % faţă de 49 % în UE

Sursa: Agenda 2000, Commission Europeenne, juillet 1997

Obiectivul politic este susţinerea exploataţiilor agricole şi crearea de

noi pieţe agricole. Susţinerea acordată cuprinde subvenţii la exporturi,
bonificaţii la dobânzi şi facilitarea creditelor (fondul de promovare a
zahărului şi fondul de ajustare regional al cerealelor). Cheltuielile bugetare
pentru agricultură reprezintă 5,9 % din buget şi sunt în creştere.
Preţurile sunt în mod sensibil mai scăzute decât cele ale UE: grâu
85,5 %, orz 46,5 %, carne de bovine 49 %, lapte 47 %. Preţurile la carnea
de porc sunt superioare cu 24,5 % celor din UE. Nu există mecanisme de
susţinere a pieţei (ca preţurile de intervenţie din PAC). Protecţia la frontiere
este principalul instrument de reglementare a politicii comerciale.

135
 BIBLIOGRAFIE

1. R. Badauin – Economie rurale, Armand Colin, Paris, 1971.

2. J. Blanchet, C. Chereau, J.C. Debar, A. Revel – La Revolution
agricole americaine, ED. Economica, Paris, 1996.
3. I..M. Boussard – Economie de l’agriculture, Economica, Paris,
1987.
4. I.M. Boussard - Introduction a l’economie rurale, Economice,
Paris, 1993.
5. Bold I., Crăciun A. – Structuri agrare în lume, Ed. Mirton,
Timişoara, 1996.
6. Bulgaru M. – Dreptul de a mânca, Ed. Economica, Bucureşti,
1996.
7. Dona I. – Economie rurală, AMC – USAMV Bucureşti, 1994.
8. Dona I. – Politici agricole şi agroalimentare, Note de curs,
USAMV Bucureşti, 1998.
9. D. Gavrilescu – Economia agroalimentară, Editura Expert,
Bucureşti, 1995
10.Ch. Iacob, L. Iacob, - Modernizare Europeană, Ed. Universităţii
A.I. Cuza, Iaşi, 1995
11.M. Lesourd şi colab. – Crises et mutations des agricultures et des
espaces ruraux, Ed. Du Temps, Paris, 1997.
12.Malassis, L. – Economie agroalimentaires, Ed. Cujas, Paris, 1979
13. Miclet, E. – Politiques agricoles et environnement. Elements

136
 d’analyse economique et application au cas de la PAC, ENSA
de Montpellier, 1991.
14. A.Murzakova, I. Pârgaru – Extinderea PAC asupra agricultorilor
din Europa Centrală şi de Est – o şansă pentru dezvoltarea
acestora ?, The Romanian Economic Journal no 2., July, 1998.
15. P.I. Otiman – Agricultura României la cumpăna dintre mileniile
II şi III, Ed. Helicon, Timişoara, 1994
16. P.I. Otiman – Dezvoltarea rurală în România, Agroprint,
Timişoara, 1997.
17. Parpală, O. – Economia agriculturii sau Politica agrară la
români, Bucureşti, 1995.
18. Pierre Le Roy – La Politique Agricole Commune, Ed.
Economica, Paris, 1994.
19. Socrieru, C. – Economia agrară, Ed. Universităţii Al.I. Cuza,
Iaşi, 1993.
20.Dominique Vermersch – Economie politique agricole et morale
sociale de l’eglise, Economica, Paris, 1997.
21.* * * - Conturile Naţionale 1994 – 1995. Comisia Naţională
pentru Statistică
22.* * * - Agenda 2000 – Pour une Union plus forte et plus large,
Bulletin de l’Union Europeenne – Suplement 5/97.
23.* * * - Avis de la Commission sur la demande d’adhesion de la
Hongrie a l’Union Europeenne , Bulletin de l’Union
Europeenne – Suplement 6/97.
24.* * * - Avis de la Commission sur la demande d’adhesion de la
Pologne a l’Union Europeenne, Bulletin de l’Union
Europeenne – Suplement 7/97.
25.* * * - Avis de la Commission sur la demande d’adhesion de la
Roumanie a l’Union Europeenne, Bulletin de l’Union

137
 Europeenne – Suplement 8/97.
26.* * * - Avis de la Commission sur la demande d’adhesion de la
Slovaquie a l’Union Europeenne , Bulletin de l’Union
Europeenne – Suplement 6/97.
27.* * * - Avis de la Commission sur la demande d’adhesion de la
Lettonie a l’Union Europeenne , Bulletin de l’Union
Europeenne – Suplement 10/97.
28.* * * - Avis de la Commission sur la demande d’adhesion de
l’Estonie a l’Union Europeenne , Bulletin de l’Union Europeenne
– Suplement 11/97.
29.* * * - Avis de la Commission sur la demande d’adhesion de la
Lituanie a l’Union Europeenne , Bulletin de l’Union
Europeenne – Suplement 12/97.
30.* * * - Avis de la Commission sur la demande d’adhesion de la
Bulgarie a l’Union Europeenne , Bulletin de l’Union
Europeenne – Suplement 13/97.
31.* * * - Avis de la Commission sur la demande d’adhesion de la
Republique Tcheque a l’Union Europeenne , Bulletin de
l’Union Europeenne – Suplement 14/97.
32.* * * - Avis de la Commission sur la demande d’adhesion de la
Slovenie a l’Union Europeenne , Bulletin de l’Union
Europeenne – Suplement 15/97.
33.* * * - La loi agricole americaine d’avril 1996, Economie
rurale, 244, Mars-Avril, 1998.

138