Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
INTRODUCERE
1
Capitolul VI: INDICATORI ŞI INDICI DE EVALUARE A
FUNCŢIONALITĂŢII PEISAJULUI ETNOGRAFIC
6.1. Indicele de naturalitate a peisajului
6.2. Indicele de naturalitate a peisajului etnografic
6.3. Indicele transformării peisajului etnografic
6.4. Densitatea populaţiei
6.5. Presiunea umană asupra peisajului prin modul de utilizare a
terenurilor
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
2
Capitolul I
Termenul de peisaj a fost folosit pentru prima dată de către pictorii Renaşterii,
definind un tablou în care natura observată de om este personajul principal. Din cele mai
vechi timpuri au existat două maniere de a înţelege pictura peisajului, fiind reflexe a două
principale arhetipuri culturale: cosmocentrismul ce caracterizează cultura orientală şi
antropocentrismul ce caracterizează cultura occidentală. Asocierea calificativului
peisagism cu arta grădinilor s-a realizat abia în secolul al XIX-lea, deşi cele mai vechi
preocupări în amenajarea naturii se situează în Antichitate.
Conceptul de peisaj este unul controversat atât ca definiţie cât şi ca apartenenţă
profesională. Termen inventat de pictură, peisajul reprezenta până în secolele XVII-
XVIII reproducerea cu precădere a naturii. Ulterior, i se atribuie utilizări şi sensuri
disputate de geografie, istoria artei, arhitectură, ecologie, etnologie, medicină etc., dând
naştere unor termeni noi: peisaj natural, peisaj antropic, peisaj cultural, peisaj urban etc.
Pentru pictor şi fotograf peisajul este inseparabil de spaţiul vizual din care se aleg doar
aspecte interesante care produc impresii şi emoţii estetice. Pictura de peisaj (Poussin,
Lorrain, Salvator Rosa, Ruisdael) conferă peisajului valori poetice: atmosfera, exuberanţa
unei naturi panice căreia omul i se supune. Turistul este cuprins de stări de linişte sau
relaxare. Literatul – arată G. Vâlsan – „face artă şi nu se supune decât regulilor artei sale.
Poate exagera, inventa, rezuma, interpreta după fantezia sa, işi poate permite toate
capriciile, dacă reuşeşte să realizeze frumosul. (...) Vede peisajul prin temperamentul său.
Şi cu cât acest temperament va fi mai personal, cu atât descrierea va fi mai originală, mai
reuşită din punct de vedere artistic” (apud Vert, 2001: 11).
Istoricul priveşte peisajul ca un rezultat al moştenirii culturale a civilizaţiilor
rurale anterioare, economistul ca pe o sursă de materii prime şi bunuri. Medicina este
interesată de studiul peisajului datorită potenţialului său terapeutic. Ecologul, ca pe un
3
suport al vieţii, diferit de condiţiile naturale iniţiale pe fundalul cărora omul a creat o
gamă largă de habitate care au făcut ca unele specii să apară şi să se adapteze noilor
condiţii iar altele să dispară. I. Zăvoianu şi Mihaela Alexandrescu (1994: 79) subliniau
rolul geografului în studierea peisajului menţionând că „dintre toţi specialiştii numai
geograful analizează peisajul în mod ştiinţific, ca rezultat al unui complex de factori
fizico-geografici şi economico-geografici căutând să lămurească relaţiile de
interdependenţă dintre componentele sale, să-i desprindă individualitatea şi atributele sale
fundamentale, obiective şi permanente”.
Pentru etnolog, peisajul etnografic privit de la distanţă seamănă cu un imens bazin
hidrografic, cu izvoare, pârâuri şi râuri care se varsă unele în altele şi, toate laolaltă, în
fluviul-matcă, cultura populară. În ultimii ani se remarcă folosirea termenului în situaţii
diferite: peisaj mediatic, peisaj publicistic, peisaj politic, peisaj tehnologic etc. Utilizarea
curentă a acestui termen sugerează imaginea unui întreg, peisajul antropic, alcătuit din
componente dinamice, fiecare având rolul său în contextul general.
Peisajul ca termen ştiinţific a fost introdus în geografie în secolul al XIX-lea de
către Al. von Humboldt (1769-1859), renumit naturalist, geograf şi explorator german,
care a clasificat peisajele în funcţie de omogenitatea asociaţiilor vegetale.
Până în prezent se pot individualiza trei discipline ştiinţifice care au ca obiect de
studiu peisajul:
Ecologia peisajului în disciplinele biologice sau Geoecologia în adaptarea
geografilor. La Congresul Mondial „Ecologia Peisajului” din anul 1991 din
Canada ca şi la seminarul de „Ecologia practica a peisajului în Europa” din
1991 (Germania) s-a desprins ideea că noul concept de peisaj integrează
componentele naturale si socio-economice si le focalizează spre rezolvarea
problemelor mediului: internalităţile şi externalităţile mediului regăsindu-se
în fizionomia si fiziologia peisajului. „Ecologia landschaftului studiază
relaţiile reciproce, în ansamblu, dintre ecosisteme din punct de vedere
geografic şi ecologic” (Guţuleac, 2003: 11). C. Troll (1971) a propus încă din
1939 termenul de ecologia peisajului, şi înţelege că se ocupă cu „studiul
reţelei generale complexe de cauză-efect dintre comunităţile vii dominante
4
într-o parte specifică a peisajului (...) şi condiţiile lor de mediu” (apud
Zavoianu, Alexandrescu Mihaela, 1994: 81);
Arhitectura peisajului, această formulare a apărut la mijlocul secolului al
XIX – lea şi aparţine arhitectului F. L. Olmsted (care a proiectat Central Park
din New York), primul promotor al primei mişcări protecţioniste a
patrimomiului natural. Îngemânarea celor doi termeni – arhitectură şi peisaj –
exprimă obiectul şi mijloacele acestei ştiinţe: „organizarea şi construirea după
anumite principii şi tehnici a spaţiilor exterioare prin asocierea elementelor
naturale de peisaj (teren, roci, ape, vegetaţie) cu elemente artificiale (circulaţii,
construcţii decorative şi utilitare, mobilier, ş.a.) în vederea îndeplinirii
anumitor funcţiuni ale acestor spaţii” (Iliescu Ana-Felicia, 2003: 14);
Geografia peisajului, peisajul integrează naturalul cu socialul, omul
modificând ori înlocuind bioecosistemele naturale în funcţie de nevoile sale,
de gradul de organizare şi dezvoltare al colectivităţii din care face parte.
„Peisajul geografic reprezintă rezultatul interacţiunii diverselor elemente şi
fenomene geografice care se condiţionează reciproc într-un ţinut oarecare”
(Mihăilescu, 1971: 4). În măsura în care „geografia îşi concentrază atenţia
asupra localizării fatelor, sesizării diferenţierii spaţiului terestru, comparării
ansamblurilor prin descoperirea dinamicii lor interne şi a relaţiilor reciproce
între componente, apare evidentă abordarea cunoaşterii prin prisma peisajului,
expresia sintetică a întregului teritorial unitar sub raport genetic” (Mac, 1990:
8). L. Drăguţ (2000: 14) definea peisajul ca fiind „o structură spaţială
exprimată printr-o fizionomie proprie, individualizată ca urmare a interacţiunii
factorilor abiotici, biotici şi antropici, care este valorificată în mod diferenţiat
în funcţie de modul în care este percepută”, considerând relieful, clima,
activitatea antropică, apele, solurile, vegetaţia şi fauna ca fiind factori de
structurare a peisajului geografic, primii doi fiind „principali”, iar ceilalţi
„derivaţi”.
Conceptul de peisaj cultural, la nivel european, este din ce în ce mai des
prezentat ca o împletire inseparabilă între natură şi cultură. Nevoia omului de a-şi
satisface cerinţele materiale şi spirituale a lăsat în peisaj urme de civilizaţie şi cultură de-a
5
lungul timpului. S. Mehedinţi în lucrarea sa Coordonate etnografice. Civilizaţia şi
cultura (1930: 57), explică aceste coordonate faţă de care trebuie să încercăm a raporta
ştiinţific toată viaţa omenirii: „civilizaţia se măsoară pe coordonata telurică, prin
numărul, calitatea şi originalitatea uneltelor; iar cultura se măsoară pe coordonata
superioară a creaţiunilor psihice, adică prin numărul, calitatea şi originalitatea produselor
sufleteşti”. Putem clasifica peisajul cultural astfel: peisajul etnologic, istoric, arheologic,
arhitectura peisajului etc.
6
În literatura ştiinţifică geografică română, termenul de peisaj, utilizat încă din
primele decenii ale secolului trecut, a pătruns pe filieră franceză.
În studierea calităţilor peisagistice ale unei regiuni, G. Vâlsan (1929), considera
că cea mai mare importanţă o au caracteristicile „spaţiale (situaţie şi direcţie - adică ceea
ce numim noi azi poziţie geografică şi limite, altitudine), fizice (climă, hidrografie, rocă,
sol), biologice (caractere de viaţă vegetală şi animală) şi psiho-sociologice (diverse
aspecte ale vieţii omeneşti)”.
Implicarea geografiei în cunoaşterea peisajului a fost subliniată în mod deosebit
de către S. Mehedinţi (1947: 18) în comunicarea ţinută la Academia Română pe 5
octombrie 1946. Marele geograf arăta că metoda geografică are nu numai implicaţii în
determinarea spaţială a fenomenelor analizate, ci şi a categoriilor „adică a punctelor de
vedere din care specialistul trebuie să privească acel fenomen”, dar şi „aflarea firului
cauzalităţii în explicarea formelor şi funcţiunilor în masa fenomenului de care e vorba şi
găsirea unor formule de convergenţă care să lege pe cât e cu putinţă suma efectelor, de
suma cauzelor, deoarece în natură agenţii nu lucrează izolat (...) ci înmănuncheaţi în
spaţiu şi sincronic”.
V. Mihăilescu (1968:) definea peisajul ca „ansamblul caracterelor exterioare
specifice ale unui teritoriu şi arăta că geografia este descrierea şi explicarea ştiinţifică a
peisajelor”, iar V. Tufescu (1971: 4) afirmă că peisajul geografic „reprezintă rezultatul
interacţiunii diverselor elemente şi fenomene geografice care se condiţionează reciproc
într-un ţinut oarecare”.
Peisajul geografic este „un tot ce se dezvăluie cu ajutorul simţurilor (percepţie
geografică). Dacă dorim să-l cunoaştem atunci se impune dezvăluirea tuturor părţilor şi
relaţiilor cauzale instituite în acest complex viu” (Mac, 1990: 9).
Peisajul trebuie privit ca un canal de informaţii între natură şi om. Peisajul este o
parte a întregului teritoriu, fiind neomogen prin natura componentelor (abiotice, biotice,
antropice), însă omogen prin interrelaţia părţilor componente (morfo-structural).
Componentele peisajului sunt integrate într-un tot specific iar relaţiile dintre acestea îi
asigură o anumită structură (Dumitraşcu Monica, 2006).
Mai mulţi autori au subliniat câteva proprietăţi ale peisajului:
7
îi sunt specifice trei tipuri de trăsături: actuale, relicte şi progresive.
întregul are o funcţionalitate orientată spre menţinerea stabilităţii lui;
este nerepetabil în toate trăsăturile lui caracteristice;
este omogen, dar neomogen prin natura componentelor;
valoarea sa este variabilă în timp, în funcţie de contextul geografic, economic
şi social al fiecărei perioade (Avocat, 1982, Mac, 1990, Zăvoianu,
Alexandrescu Mihaela, 1994).
8
Una din cele mai cunoscute ierarhizări, de şcoala geografică, este realizată de
geograful francez G. Bertrand (1968), care separă şase nivele temporo-spaţiale: zona,
domeniul şi regiunea naturală (ca unităţi superioare), iar ca unităţi inferioare:
geosistemul, geofaciesul şi geotopul (apud Mac, 1990: 10).
Al. Roşu şi Irina Ungureanu (1977), disting trei nivele de ierarhizare a peisajului
şi mai multe tipuri: nivelul planetar ce cuprinde trei tipuri de peisaj – planetar, zonal,
domeniu; peisajele de ordin regional şi are ca subnivele - tipul regiunilor (Câmpia
Română), subregiunilor (Câmpia Olteniei), microregiunilor (Câmpia Romanaţi); nivelul
de organizare local, căruia îi corespunde ca treaptă taxonomică peisajul. Subsitemele
inferioare care alcătuiesc peisajul sunt: geofaciesul şi geotopul.
Putem spune, în concluzie, că există două mari categorii de peisaje: naturale şi
antropice. În funcţie de artificializarea naturalului, peisajul antropic este moderat
antropizat, în care omul a intervenit asupra peisajului natural întreţinându-l şi
modificându-l în mică măsură (peisajul rural în mare parte); puternic antropizat,
modificând în mare măsură peisajul natural (peisajul urban, industrial etc.).
Peisajul poate fi clasificat după o serie de criterii:
Relieful: peisaj de munte, de câmpie, de deal, de luncă etc.;
Vegetaţia: peisaj de pădure, de stepă, de preerie etc.;
Apa: peisaj marin, lacustru, litoral, glaciar etc.;
Activitatea omului: peisaj agricol, industrial, urban, rural, turistic etc. (Mac,
1990: 11).
Starea de echilibru: biostazie, rhexistazie (Bertrand, 1968) şi parastazie
(Tudoran, 1976);
Straturile identificate în structura sa, conţinând elemente fosile, relicte,
moştenite, actuale şi progresive;
Evoluţia în timp: dinamică diurnă, sezonieră, seculară, milenară (Drăguţ, 2000:
24, 25).
Stabilitate (autoreglare): normală, precară, artificială;
Starea peisajului: echilibru, dezechilibru (Vert, 2001: 20).
Gradul de permanentizare: peisaje rurale primare, secundare, derivate;
9
Relaţiile între peisaje: peisaje rurale bine individualizate, cu elemente de
interferenţă, rurale sau elemente ale peisajelor rurale incluse în alte categorii
(Dumitraşcu Monica, 2006: 26) etc.
Peisajul are o desfăşurare spaţială variabilă, repetabil la nivel planetar, dar
irepetabil sub toate aspectele lui caracteristice, având originalitatea sa (existenţa unui
element care imprimă o notă dominantă). Fiind un sistem omogen, deschis, există în
permanenţă schimburi de materie, energie şi informaţie între componentele acestuia,
ceea ce îi determină, într-un interval scurt sau lung de timp, o anumită fizionomie. Are o
latură structurală, rezultatul interacţiunii şi interrelaţiilor dintre componente, ceea ce
are ca feed-back latura observabilă (fig. 2), ce ne încântă în cele mai multe cazuri
privirea - peisaj montan, lacustru, carstic etc., dar pot exista şi peisaje dezolante – peisaj
industrial în paragină, peisaj cu teren erodat, peisaj forestier defişat în mare măsură etc.
P e is a j o b se r v a b il
energie
in
rie fo
ate rm
m aţi
e
Peisaj antropic
Peisaj geografic
Arhitectura peisajului
Spaţiu activităţile
Timp
omul omului Peisaj cultural
Ecologia peisajului
Peisaj natural etnologic
istoric
.........
componeta biotică
en
componenta abiotică
e
er
aţi
gie
m
or
i nf
materie
P e is a j s t r u c tu r a l
10
Capitolul II
În cultura populară contemporană, s-au păstrat până astăzi, ca într-o „arhivă vie,
nepreţuite valori materiale şi spirituale făurite” de om „de-a lungul veacurilor, rod al
talentului creator, al spiritului său de inventivitate” (Vlăduţiu, 1973: 11).
Termenul de etnografie derivă din grecescul ethnos – popor şi graphos –
descriere, ceea ce în traducere liberă înseamnă descrierea poporului. Este folosit pentru
prima dată în anul 1791, în titlul cărţii Ethnographische Bildergalerie, aparută la
Nurenberg. Termenul de etnologie apare mai târziu, în anul 1839, atunci când apare
Societatea Etnologică din Paris, fiind introdus de naturalistul Edward care a fost
nemulţumit cu caracterul mai mult descriptiv al etnografiei şi a căutat un termen „pentru
o ştiinţă raţională a popoarelor” (apud Vuia, 1930: 5). El derivă din termenii greceşti
ethnos – popor şi logos – ştiinţă.
Omul este parte dintr-un organism mai mare: popor, regiune, continent etc. O
nouă concepţie socială îşi face loc în ţara noastră şi odată cu ea, o ştiinţă nouă, aşa cum o
intitula G. Vâlsan (2001: 14) Etnografia, în conferinţa susţinută la Societatea Academică
Română din Berlin în anul 1911. El considera etnografia o ştiinţă care nu se opreşte doar
la descierea grupărilor etnice ci analizează geneza şi evoluţia lor, încearcă să le compare,
să le explice. Prin urmare, defineşte etnografia astfel „ştiinţa care dă icoană grupărilor
etnice de pe toată suprafaţa pământului, descurcă originile lor şi făgăduieşte să afle legile
după care evoluează aceste grupări” (Vâlsan, 2001: 18). Concepţia lui Vâlsan despre
etnografie, a influenţat gândirea etnografică în România.
Înţelesul cuvântului etnografie nu s-a mărginit la cultura materială ci tratează şi
partea spirituală sau cum spunea marele geograf „este disciplina care studiază fiinţa
poporului, în înfăţişarea sa fizică şi în însuşirile sale sufleteşti” (Vâlsan, 2001: 8). O
abordare asemănătoare o are şi întemeietorul geografiei româneşti S. Mehedinţi (1930:
11
56), în lucrarea Coordonate etnografice: civilizaţia şi cultura, în care civilizaţia priveşte
lumea materială şi cultura care este de natură sufletească.
S. Mehedinţi arată în lucrarea Ethnos. O introducere în studiul omenirii (coperta a
IV - a) că etnografia ne prezintă relaţiile dintre mediul geografic şi grupările etnice, astfel
ea „cercetează înfluenţa mediului geografic (atmosfera, hidrosfera, litosfera, biosfera)
asupra grupărilor etnice, precum şi reacţiunile acestor grupări asupre mediului geografic
însemând adaptarea tehnică (civilizaţia) şi cea psihică (cultura)”.
O contribuţie importantă în definirea şi determinarea domeniului etnografiei şi
etnologiei a avut-o R. Vuia, care stabileşte raportul dintre cei doi termeni: „scopul
etnologiei este stabilirea şi lămurirea condiţiilor generale în care se desvoltă viaţa
popoarelor şi civilizaţia lor, iar etnografia este ştiinţa despre grupările etnice cercetând
îndeosebi nota specifică şi comună din viaţa şi cultura fiecărei grupări. (...) Ca în
domeniul altor ştiinţe şi aici va trebui să facem deosebire între partea generală şi partea
specială a acelei sţiinţe: prima este etnologia, iar a două etnografia” (Vuia, 1930: 32).
Susţine că este vorba despre o singură ştiinţă care are o parte generală (etnologia) şi una
specială (etnografia) sau cum spunea I. Chelcea, etnografia faţă de etnologie stă „în
acelaşi raport cum spre exemplu s-ar afla Geografia României faţă de Geografia
Generală” (1943: 8).
O altă ramură a etnologiei este folclorul. M. Haberlandt afirmă: „folclorul –
Völkskunde – la rândul lui va trebui să îndeplinescă pentru cunoaşterea popoarelor
civilizate ale Europei, ceea ce a făcut etnologia pentru cunoaşterea popoarelor primitive
şi semicivilizate extraeuropene: adică să ne dea descrierea fidelă a etnicului” (apud Vuia,
1930: 13). Cuvântul folclor este de origine englez, folk – popor şi lore – ştiinţă,
cunoştinţă, adică cunoştinţele poporului.
În concluzie, putem spune că nicio ştiinţă nu dă denumiri distincte părţii
descriptive (observaţia, culegerea de material, descriere) şi celei interpretative (analiza,
compararea, clasificarea, ierarhizarea etc). Şi ramurile etnologiei – etnografia şi folclorul
– parcurg aceste etape în cercetările ştiinţifice.
Etnologia este ştiinţa socio-umană care observă, descrie, analizează, compară,
structurează, clasifică, ierarhizează şi formulează legi ale genezei, morfologiei,
12
dinamicii, funcţiunii şi fizionomiei sistemului de bunuri şi valori socio-istorice,
economice şi culturale.
Metode. Omul este încorporat prin diferite forme de legătură grupului etnic
respectiv, peisajului natural şi spiritual. I. Chelcea (1943: 9), arată că sunt patru concepţii
ce stau la baza disciplinei etnografice:
metafizică, datorăm filozofilor speculaţiile privitoare la popoare şi lume în
genere înainte ca ştiinţele obiective sau pozitice să-şi spună cuvântul;
a ştiinţelor naturale, care, în urma activităţii lui Darwin (1809-1882), se
extinde şi asupra societăţilor umane;
a ştiinţelor spiritului;
funcţionalistă, care tinde mai mult spre o împăcare a celorlalte două de mai
sus, socotite drept concepţii şi metode pozitive, în cercetările cu caracter
etnografic.
S. Mehedinţi (1947: 18, 19), dezvoltă metoda ilustrului său maestru Fr. Ratzel şi
stabileşte etapele metodei geografice în ştiinţele naturale şi sociale.
Cercetare etnologică este istorică, „materialul civilizaţiei populare este o ţesătură
ce se compune din elemente vechi tradiţionale şi adausurile zilnice” (Vuia, 1930: 43). R.
Vuia consideră că pentru studiul faptelor din trecut este necesară metoda istorică.
Temele abordate de etnologie s-au diversificat în ultimii ani de la unele aspecte
particulare ale culturii populare până la realizarea unor lucrări fundamentale, iar
metodelor clasice de cercetare li s-au adăugat metode noi, dintre care menţionăm
„ancheta, sondajul, eşantionarea, modelarea” (Vulcănescu, 1980: 27).
În anul 2003, după zeci de ani trudă, apare o „lucrare monumentală” (Geană,
Preda, 2008: 15) Atlasul Etnografic Român (AER) sub coordonarea prof. Ion Ghinoiu,
care constituie medodă şi instrument de lucru, devenind o adevărată şcoală de etnografie
unde s-au format şi se formează numeroşi specialişti în domeniu. Oltenia, 2005: XIII).
Aceste metode de cercetare ale etnologiei impun peisajul etnologic ca un
principiu metodologic care ne ajută să studiem cultura populară ordonat, ca unitate
teritorială, în spaţiu (atât etnic cât şi intra- şi interetnic pe un teritoriu delimitat geografic
şi identitar), în timp (etnogeneza şi etnoevoluţia), dar şi sub toate aspectele ei (patrimoniu
cultural): adăpost, ocupaţii, artă populară, obiceiuri etc.
13
2.2. Peisajul etnologic
14
Peisaj natural
componenta biotică
componenta abioti că
Peisaj antropic
Material şi spiritual
Peisaj etnologic
Timp
Peisaj etnografic
Peisaj folcloric
Arhitectura peisajului
Peisaj istoric
.........
Spaţiu
Fig. 3 Structura peisajului etnologic
15
Peisajul etnologic este parte componentă a peisajului cultural, care sintetizează
toate fenomenele şi procesele generatoare de cultură şi civilizaţie ale unei etnii.
El are două ramuri (fig. 3): etnografică şi folclorică. O cercetare etnologică
completă trebuie să cuprindă atât o abordare etnografică cât şi una folclorică. Nu putem
cerceta, spre exemplu, obiceiul înmormântării doar urmărind aspectele etnografice
(priveghiul, scalda rituală etc) ci şi aspectele folclorice (bocetele, cântecul bradului, zorile
etc.), sau diferitele ocupaţii, doar din punct de vedere etnografic (unelte, procedee etc. de
pescuit, de vânătoare, tipul de cultură, stâna etc.), ci şi folcloric (cântece, poveşti etc. de
vânătoare, ciobăneşti, pescăreşti etc) . Dacă cineva mă întreabă ce profesie am? Îi
răspund: sunt cercetător etnolog, de formaţie geograf pregătit la şcoala etnografică a
Atlasului Etnografic Român sub coordonarea d-lui profesor I. Ghinoiu.
16
Capitolul III
PEISAJUL ETNOGRAFIC
Termenul de peisaj etnografic este folosit în România, pentru prima dată în anul
1978, în două lucrări distincte: La contribution des géographes et des ethnographes á
l΄établissement d´une typologie de l΄habitat rural traditionnel en Roumanie autor I.
Ghinoiu şi Etnografia poporului român. Cultura materială autor Valer Butură.
I. Ghinoiu defineşte peisajul etnografic contemporan ca „o sinteză inedită la care
au contribuit spiritul inventiv al omului, creator de civilizaţie şi cultură, mediul geografie
şi timpul” (1981: 93). În peisajul etnografic, spunea V. Butură „se surprind trăsături
comune, datorate legăturilor strânse şi schimbului permanent de bunuri materiale şi
culturale. (...) De-a lungul timpului, oamenii au transformat peisajul natural, într-un peisaj
etnografic, numit de unii cercetători peisaj cultural, peisaj umanizat etc. Peisajul
etnografic s-a dezvoltat odată cu societatea” (1978: 9, 13).
T. Bănăţeanu foloseşte termenul de oikumenă sau regiune etnografică: „pe larga
arie culturală sud-est europeană, oikumena românească are caracterele sale specifice
etnologice, apare ca o distinctă, originală, bogată, variată şi bine conturată, unitară
regiune etnografică” (1985: 157).
Peisajul etnografic este mărturia durabilă a osmozei omului cu natura, a
creativităţii lui generatoare de cultură şi civilizaţie, portul cu care poporul a gătit
pământul pe care-l locuieşte, în funcţie de nevoile sale, de-a lungul mileniilor. Parte
componentă a peisajului etnologic, sintetizează latura materială şi spirituală a unei etnii,
are o fizionomie proprie fiind rezultatul interacţiunii şi interrelaţiilor dintre componente
şi posedă anumite caracteristici ce-i permit nu numai identificarea, dar şi delimitarea.
Cercetarea etnografică legată de peisaj, ne ajută se studiem fenomenele şi
procesele culturii populare după areale bine delimitate geografic şi identitar (local,
microzonal, zonal, etnic, regional, continental, planetar), urmărind atât geneza cât şi
17
dinamica componentelor acestuia. G. Vâlsan avea perfectă dreptate când aprecia că „un
etnograf cu serioase cunoştinţe geografice va avea de câştigat în lărgime de vederi, în
contactul cu pământul ţării şi cu realitatea complexă a vieţii unui neam şi nu va cădea
într-o specializare unilaterală” (2001: 9).
Dinamica peisajului etnografic de-a lungul timpului este semnul vieţii iar faţa
nefardată a sa îţi încântă atât privirea cât şi sufletul. Peisajul etnografic integrează
naturalul cu socialul, omul modificând ori înlocuind componentele naturale (biotice şi
abiotice) în funcţie de nevoile sale, de gradul de organizare şi dezvoltare al colectivităţii
din care face parte. Etnograful nu trebuie să studieze doar latura „frumoasă” a poporului,
ci aşa cum spunea tot Vâlsan „trebuie să caute caracteristicile vieţii şi sufletului popular,
de orice natură ar fi ele” (2001: 10).
Pentru a înţelege dinamica în timp şi spaţiu a peisajului, în general, a peisajul
etnografic, în special, vom analiza principalele caracteristici (trăsături) ale acestuia:
este mediul de viaţă prin care omul vine în contact cu natura
înconjurătoare. I Mac spunea că mediul de viaţă „este noţiunea care se referă la
partea naturii (în sens larg) care oferă şansă organismului viu ca el să apară şi să
trăiască printr-o strânsă conlucrare a componentelor sale. Este vorba nu doar de
un contact nemijlocit, ci de o relaţie intimă, în sensul că multe din atributele
acestui mediu intră în calităţile anatomice şi fiziologice ale organismului viu”
(2003: 23). Peisajul etnografic oglindeste căutările omului în ceea ce priveşte
locul său în natură – conştiinţa întâietăţii sau sentimentul de participare, uneori
neliniştea în faţa unei lumii străine;
este un patrimoniu care include valori naturale, sociale,
economice şi culturale. El poate fi un element de memorie colectivă a societăţii,
dintr-o anumită zonă, regiune, continent, planetă;
are o dezvoltare dinamică care îmbină armonios fenomenele arhaice, moştenite,
cu cele în formare şi progresive ceea ce-i determină continuitatea. El se compune
din elemente moştenite, dar şi din elemente construite şi transformate de-a lungul
timpului, acestea determinând aspectul şi starea de moment a peisajului
etnografic, dar şi evoluţia sa viitoare;
18
este nerepetabil în toate aspectele lui caracteristice, având originalitatea sa prin
existenţa unui element care imprimă o notă dominantă. De exemplu, peisajul
pastoral este întâlnit pe toată suprafaţa pământului, însă acesta diferă în funcţie de
anumite criterii: felul animalelor, laponii cresc cirezi de reni, păstorii tangak din
apusul saharei au numai oi şi capre, indienii şi areienii au cultul vacii iar dinka şi
hotentoţi au cultul boului; numărul lor, la început ierbivorele, trăiau în simbioză
cu omul, nu puteau fi decât puţine. Ulterior, când turmele au cerscut, nevoia
păscutului a determinat deplasarea lor la distanţe mari, numită transhumanţă;
vegetaţie, în munţii dimprejurul Mediteranei iarba de munte e mai azotoasă şi
cuprine mai puţină celuloză, în nordul Asiei, peste vara, tundra se acoperă de
verdeaţă etc. aşa cum spunea S. Mehedinţi (2008: 239);
este o resursă economică şi culturală. Resursele solului şi subsolului - lemn,
piatră, minereuri feroase şi neferoase, sare etc. – au constituit materia primă
pentru dezvoltarea ocupaţiilor, meşteşugurilor, comerţului (drumul sării, gazului
etc.), manifestărilor artistice şi spirituale;
are o valoare de identitate care permite locuitorilor săi să se situeze în timp şi
spaţiu, să se identifice cu o cultură proprie, cu o colectivitate umană. Este vorba
de o identitate culturală, o identitate etnică dar, şi o identitate spaţială sau
geografică care se referă atât la nivel intra- cât şi interetnic – locală, microzonală,
zonală, regională, continentală, terestră. Când vorbim de statele neomogene etnic
avem de-a face cu una sau mai multe identităţi etnice dar şi cu o identitate
naţională, statală; Identitatea etnică, spune Ofelia Văduva, desemnează „un
ansamblu lingvistic, cultural şi teritorial, deci funcţionează la nivelul unui grup, al
unei naţiunii, bazată fiind pe elemente ce unesc, ce aseamănă membrii grupului”
(Etnologie Românească I, 2006: 22), în schimb „identitatea culturală se referă
atât la trăsături comune unui grup, dar şi la acele trăsături care unesc mai multe
grupuri sau naţiuni (identitate culturală europeană, balcanică etc.)” şi o defineşte
astfel: „este un proces polivalent de formare a conştiinţei individuale şi colective,
în a cărui evoluţie intervin trei parametrii de bază: diferenţa, permanenţa şi
schimbarea (temporalitatea)” (idem: 24).
19
are o dezvoltare ciclică. Un cilcu poate dura o lună, un an, un secol, o eră etc., iar
exemplele întâlnite în cadrul peisajului sunt nenumărate. Punctez doar câteva
astfel de cicluri:
alături de teoria creaţionistă a Universului, teoria Big Bang-ului este cea
mai cunoscută în lume, dar şi recunoscută de mediile academice. Conform
acestei teorii, Universul a pornit de la o stare iniţială supradensă,
concentrată într-un volum mic, generând expansiunea sa în timp şi spaţiu.
S-a calculat că expansiunea Universului a început cu cca. 13-15 miliarde
de ani în urmă. El revine la forma iniţială prin găurile negre (stelele ajunse
la stadiul de îmbătrânire), care comprimă spaţiul şi timpul;
de la concepţie şi până la naştere fătul stă în casa copilului (placenta), apoi
trăieşte în casa părinţilor (copilăria), îşi întemeiează o casă (căsătoria) şi
moare, fiind îngropat în altă casă, mormântul sau cum spunea G. Vâlsan
„de la ursitorile care îţi ursesc soarta, când abia te-ai născut, până la bradul
împodobit care-ţi arată calea la mormânt” (2001: 21). Omul trăieşte astfel,
propriul ciclu şi locuieşte atât în casa timpului, cât şi în casa spaţiului:
locuinţa, gospodăria, uliţa sau strada, parte a satului (joseni, suseni, în
deal, în vale, peste apă, lângă apă, lângă pădure, sub pădure etc) sau
cartier, sat sau oraş, stat, regiune, continent, Terra, galaxie, roiuri de
galaxii, Universul;
pentru ţăran şi timpul calendaristic este ciclic, aşa cum spune prof. univ.
dr. Ion Ghinoiu (1997: 173), existând un scenariu ritual de înnoire a
timpului. Pe 1 ianuarie când este cap de an, Sânvasâi petrece, chefuieşte,
este vesel. Timpul trece iar Sf Gheorghe (23 aprilie) este tânăr, războinic,
aşa cum apare în picturile bisericeşti - pe cal cu suliţa. El este cunoscut în
Panteonul românesc ca Sângiorz, care închide iarna şi deschide vara
pastorală (idem: 172). Pe 26 octombrie Sf. Dumitru este matur (Sâmedru
cum este cunoscut în Panteonul românesc), încheie vara pastorală şi
desfrunzeşte codrul (ibidem: 172). Timpul îmbătrâneşte, ceea ce determină
apariţia moşilor: Andrei, Nicolae, Crăciun;
20
este omogen prin interrelaţia şi interacţiunea părţilor ce-l alcătuiesc, funcţionând
ca un sistem care se desfăşoară pe un anumit areal ce poate fi delimitat de o
discontinuitate în spaţiu. Cercetarea peisajului etnografic trebuie să urmărească
două aspecte: unul fizionomic (existenţa unui element ce imprimă o notă
dominantă) şi altul structural (relaţiile dintre componente). Subunităţile peisajului:
microzona şi satul, sunt din ce în ce mai omogene către nivelele inferioare;
este complex prin natura diferită a componentelor sale: relief, soluri, ape, habitat,
mijloace de subzistenţă, manifestări artistice, manifestări spirituale.etc. La o
primă vedere peisajele etnografice apar globale, însă la o analiză mai atentă se
observă unele discontinuităţi, generate de particularităţile componentelor sale.
Aceste discontinuităţi constituie rezultatul unei îndelungate evoluţii a peisajelor.
De altfel, după identificare şi analiza lor putem să le stabilim „scheletul” sau
structura peisajului originar. Peisajul forestier şi piscicol constituie peisajele
primare din care au derivat ulterior, prin defrişeri, desţeleniri, îndiguiri ş.a.
celelalte peisaje etnografice: pastoral, agrar, pomi-viticol.
este unitar. Omogenitatea peisajului determină unitatea componentelor, neputând
fi confundat întregul cu elementele sale. Această unitate a componentelor face ca
peisajul etnografic să fie diferit de zonele etnografice unde există unitatea doar a
unor elemente, aşa cum spunea T. Bănăţeanu (1985: 175) cca. 80 de zone sunt
delimitate după portul popular. V. Butură spunea că „unitatea vestigiilor
tradiţionale din domeniul culturii materiale se evidenţiază în peisajul etnografic
prin tipologia satelor, gospodăriilor şi caselor, ca şi în modul cum se înscriu,
alături de acestea, ocupaţiile” (1978: 29). Această unitate a peisajului este
rezultatul unităţii etnice, teritoriale, sociale, economice, lingvistice, religioase,
culturale etc. „Unitatea etnologică, de cultură populară se identifică cu specificul
etnic” (Bănăţeanu, 1985: 157). De exemplu, unitar în tot peisajul etnic românesc
este tipul de vatră cu coş, având adânci semnificaţii în viaţa ţăranului – vatra
casei, satului, stânii etc. sau cămaşa „carpatică”, cioarecii, cojoacele etc.;
funcţionează ca un sistem deschis, astfel funcţionalitatea îi asigură evoluţia,
dezvoltarea şi stabilitatea;
este, prin bogăţia fenomenelor şi proceselor etnografice, foarte variat.
21
3.2. Componente
Ca individ, omul are un organism format din membre pentru locomoţie; cap şi
creier pentru gândire; inimă pentru a pune corpul în mişcare şi o serie de organe care au
acelaşi rol, de a face organismul funcţionabil. El este integrat într-o societate condusă de
primar, prefect sau guvernator etc., preşedinte de stat, consiliu continetal (UE), consilii
planetare (G 8, G 20). Dar, omul, indiferent din care societate face parte, este adăpostit şi
hrănit de pământul locuit. Acţionând asupra mediului în care trăieşte, el îşi amenajează
adăpostul (casă, gospodărie, mormânt, sat etc.), îşi procură hrana prin practicarea
ocupaţiilor; îşi satisface nevoile spirituale şi artistice. Fără una din aceste componente,
rezultate din acţiunea omului asupra peisajului natural, sistemul nu poate funcţiona, omul
fiind supus pieirii.
În peisajul rural un impunator exemplu al intervenţiei umane este casa. Dar casa
ţărănească (a spaţiului românesc) este un exemplu perfect de integrare a arhitecturii în
natură. Acoperişul în două ape ne duce cu gândul la crestele munţilor iar cel în patru
pante întâlnit în toate formele de relief sugerează dealurile molcome, facilitând trecerea
de la volumul arhitectural spre spaţiul înconjurător. Şi casa, şi livezile, şi câmpurile
nesfârşite, şi muntele, şi stâna, şi izvorul, toate acestea poartă în ele istoria pământului, a
locuitorilor săi, a „veşniciei satului”.
Peisaj etnografic
Componenta
biotică şi abiotică Patrimoniu etnografic
Componenta culturală
Componenta socio-economică
habitatul
ocupaţiile
22
Fig. 3 Componentele peisajului etnografic
3.3. Ierarhizare
23
a. zona etnografică se suprapune peste formele de relief de ordinul III
(depresiuni intramontane, submontane, culoare de vale, dealuri
premontane, câmpii piemontane ş.a., în general suprapuse peste cele de
ordinul II - „ţări”);
b. microzona etnografică se suprapune peste anumite areale, reduse ca
extindere (cursul superior sau inferior al unei văi, microzone rurale ş.a.);
c. satul propriu-zis constituie baza constitutivă a peisajului etnografic şi
punctul de pornire a cercetătorului.
Sat
Microzona
etnografică
Zonă etnografică
Peisaj etnografic
24
c. planiglobul cultural, care corespunde civilizaţiei umane, fiind un imens
bazin de cultură şi civilizaţie: „de la colosalul Buddha de aur cel de
nemăsurată strălucire, şi de la lunguiaţa corabie cu cumpene a popoarelor
de navigatori din arhipelagul Bismark, până la monstruasele statui de lemn
ale negrilor din Africa, până la ciudatele păpuşi de hârtie de mătase ale
copiilor japonezi şi până la veşmântul tremurător, cusut cu pene mărunte,
galbene şi albastre, al Pieilor Roşii” (Vâlsan, 2001: 15). S. Mehedinţi
(1947: 23) menţiona: „e vădit că omenirea a ajuns, concret vorbind, o
unitate organică”.
Peisaj
etnografic
Regiune
culturală
Spaţiul
cultural
Planiglobul
cultural
25
Zonarea etnografică a preocupat, de-a lungul timpului, pe mulţi specialişti, însă
studiile teoretice s-au înmulţit în ultimele decenii ale secolului al XX – lea.
Zona etnografică, subunitate a peisajului etnografic, este „ţară” istorică de
identitate zonală, nucleu de concentrare şi continuitate demografică, culturală,
economică, lingvistică (graiurile), suprapusă peste formele de relief de ordinul III
(depresiuni intramontane, submontane, culoare de vale, dealuri premontane, câmpii
piemontane ş.a., în general suprapuse peste cele de ordinul II), Multe dintre ele fiind
vechi organizaţii locale autohtone, asociaţii de obşti de unde şi denumirea de „ţară”
coroborat şi cu cadrul lor de viaţă – căldările depresionare, culoare de vale etc.
26
Capitolul IV
4.1. Relieful
27
etnografice, de la cele agrare şi piscicole din câmpie, la cele pomiviticole din zona
deluroasă şi pastorale şi forestiere din zona montană.
Prin aceste caracteristici specifice, relieful influenţează clima, reţeau hidrografică,
solurile, vegetaţia şi fauna. Principalele forme de relief de ordinul II sunt: munţii (peste
800-1000 m), dealurile şi podişurile (200-400 m şi 800 m) şi câmpiile (sub 200-400 m).
4.2. Apele
4.3. Solurile
28
folosinţe. Marea diversitate a solurilor, de la cele specifice climatului arid
(kastanoziomuri) la cele caracteristice climatului umed şi rece (podzoluri), se datorează
diversităţii formelor de relief, climei, rocilor genetice şi unor condiţii naturale locale. Gh.
Munteanu-Murgoci, remarca în 1911 că „România este o ţară muzeu de soluri în care
apar toate solurile Europei pe o distanţă mică între Marea Neagră şi Munţii Carpaţi”
(apud România. Spaţiu, Societate, Mediu, 2005: 162).
În afară de peisajul piscicol care este strict legat de existenţa apei, celelalte peisaje
etnografice sunt dependente de feritilitatea solului, astfel în peisajul agrar predomină
molisolurile, argiluvisolurile, vertisolurile, hidrosolurile, protisolurile; în peisajul
forestier şi în peisajul pastoral - umbrisolurile, cambisolurile, spodosolurile, andosolurile,
histisolurile; în peisajul pomiviticol - argiluvisolurile, cambisolurile, vertisolurile,
antrisolurile.
Ţăranul trecea la semănatul culturilor agricole în funcţie de înfloritul unuor plante
sălbatice, de sosirea păsărilor migratoarea, de echinocţiul de primăvară, dar şi în funcţie
de condiţile climatice locale şi de fertilitatea solului: „grâul pe locul cel mai bun, pe vale.
Secara pe loc ridicat, nisipos, pietros, pe dealuri. Orz, ovăz pe dealuri. Porumbul pe vale,
pe deal. Cânepa, inul, pe loc gras, pe vale, lângă pârâu; Pentru cereale terenul putea fi
oricare, se cultivau prin rotaţie. Plantele tehnice, legumele, se cultivau în crivini, pe locuri
bune, aproape de apă. Pe locuri se punea bălegar” (Peştişani, Valea cu Apă, judeţul Gorj,
DER, Ocupaţiile, vol I, Oltenia, coordonator I. Ghinoiu, subtipar).
4.4. Clima
29
umezeală mare vara şi ierni geroase; pontice în sud-est cu veri călduroase şi secetoase, cu
vânturi periodice tip briză; de tranziţie în sudul ţării, cu precipitaţii care scad în
intensitate de la vest la est.
4.5. Vegetaţia
4.6. Fauna
30
Sub aspect zoogeografic, situaţia de răscruce a teritoriului României se reflectă în
întrepătrunderea faunei central-europene cu cea pontică, peste care se suprapun, în sud,
elemente meridionale.
Modificările altitudinale, impuse de Munţii Carpaţi, ale climei şi vegetaţiei impun
formarea etajelor faunistice: etajul pajiştilor alpine şi al tufărişurilor subalpine se
caracterizează prin numărul redusul al specilor datorită condiţiilor vitrege de viaţă
(zăpadă mari, ierni lungi, temperaturi scăzute etc.). Amintim: capra neagră, şoarecele de
zăpadă, chiţcanul de munte, fâsa de munte etc; etajul pădurilor de conifere unde întîlnim
şoarecele vărgat, cocoşul de munte, cucuveaua încălţată, gaiţa de munte, vipera comună,
şopârla de munte, ursul, căprioara, lupul, vulturul etc.; etajul pădurilor de foioase este
specifică următoarelor animale: râsul, mistreţul, pârşul de alun, jderul de pădure,
turturica, miela, piţigoi, ciocănitoarea, şoimul etc (Geografia României I, 1983: 460-463).
31
Capitolul V
32
astfel în peisajul agrar predomină - cernisoluri (cernoziom), luvisoluri, vertisoluri,
hidrisoluri, protisolurile; în peisajul pastoral şi forestier - cambisoluri, spodisoluri,
umbrisoluro, cernisoluri (rendzină), andosolul, iar în peisajul pomicol şi viticol -
luvisoluri, cambisoluri, cernisoluri (faeoziom - pseudorendzina).
Peisajul etnografic este clasificat având drept criteriu general modul de utilizare al
terenurilor, dar şi două criterii secundare relieful şi ocupaţiile tradiţionale. Relieful, prin
caracteristicile sale, determină diversitatea solurilor dar şi dispunerea peisajelor
etnografice în funcţie de formele de relief: pastoral, forestier în zona de munte; pomicol,
viticol în zona de deal şi podiş şi agrar în zona de câmpie. Peisajul piscicol este întâlnit,
în special, în zona de câmpie – Dunărea şi Delta, iazurile din Câmpia Moldovei şi
Transilvaniei, dar şi de podiş – Marea Neagră. Ocupaţiile principale ale sătenilor
determină cu exactitate peisajul etnografic specific. De exemplu, în Culoarul Rucăr –
Bran întâlnim peisajul pastoral şi forestier. În satul Şirnea, Măgura, Peştera ocupaţia
principală a locuitorilor este creşterea animalelor iar în satele Rucăr, Podul Dâmboviţei
lucrul la pădure. Un alt exemplu îl constituie satele de la Dunăre din Câmpia Română,
care în funcţie de ocupaţia principală întâlnită în sat acesta poate fi încadrat în peisajul
piscicol sau agrar. În cazul în care ocupaţiile principale ale locuitorilor au ponderi
aproximativ egale, atunci întâlnim peisaje mixte.
33
Amintirea civilizaţiei lemnului este păstrată în toate domeniile de viaţă materială
(adăpost, ocupaţii, meşteşuguri şi instalaţii tehnice populare, alimentaţie) şi spirituală
(credinţe, obiceiuri, folclor, mitologie).
34
podgorenilor şi pomicultorilor şi altele. În cea mai compactă zonă pomicolă a României
(Subcarpaţii Olteniei şi Munteniei) locuinţa a suferit modificări însemnate: casa la nivelul
solului a fost înălţată pentru a lăsa, la parter, loc pivniţei – spaţiu necesar depozitării
fructelor şi butoaielor cu ţuică. Peisajul pomi-viticol are, de asemenea, implicaţii în
dezvoltarea unor meşteşuguri (dogăritul sau văsăritul), în sistemul de alimentaţie, în
folclor, obiceiuri şi tradiţii. Satele sunt de tip răsfirat devin, în podgoriile mai importante,
de tip adunat.
35
icrelor pentru înmulţire, pescarii nu ieşeau la pescuit, ajunau sau prindeau un peşte
mic, îl descântau şi îl mâncau crud.
5.3.1. bine individualizate. Un peisaj bine individualizat l-a generat pădurea care a
oferit de-a lungul timpului adăpost, hrană, îmbrăcăminte, materii prime, dar
şi o temă majoră în spiritualitatea românească;
5.3.2 cu elemente de interferenţă moştenite sau împrumutate Lemnul, de pildă
este întâlnit în componentele celorlalte peisaje: pastoral, piscicol, agrar,
pomiviticol. De la materialul de construcţie pentru case, unelte, instalaţii şi
36
până la mijloacele de transport (barcă, car etc.), motive ornamentale ş.a.
lemnul este indispensabil pentru om şi, ca urmare, prezent în toate peisajele.
Prin vechimea locuirii şi activităţilor umane într-un peisaj, acesta capătă patina
timpului şi poate fi numit precum omul: bătrân, matur, tânăr (Ghinoiu, 2005: 330). Din
punct de vedere al evoluţiei, ele pot fi:
5.4.1. primare. Cercetarea peisajului etnografic trebuie să urmărească două
aspecte: unul fizionomic şi altul structural. În funcţie de elementul care dă
notă dominantă s-au individualizat cele cinci peisaje etnografice. La o primă
vedere aceste peisajele etnografice apar globale, însă la o analiză mai atentă
se observă unele discontinuităţi care constituie rezultatul unei îndelungate
evoluţii a peisajelor. Astfel, după identificare şi analiza lor putem să le
stabilim „scheletul” sau structura peisajului originar. Peisajul forestier,
pastoral şi piscicol constituie peisajele primare. Aşa cum se poate observa şi
pe harta tipurilor de soluri favorabile vegetaţiei forestiere ca şi pe harta
realizată de M. David (1939) se pare că biotopul forestier ocupa 60-70 %
din suprafaţa ţării. Restul teritoriului este acoperit de ape sau păşuni (zona
de stepă şi silvostepă). I. Ghinoiu (2007) identifică peisajele dezvoltate pe
soluri cu vegetaţie forestieră, niciodată cultivate de om (pădurea, păşunea
alpină, Delta Dunării).
5.4.2. derivate. Din peisajele primare au derivat ulterior, aşa cum indică toponimia
locurilor defrişate (poiană, curătură, arşiţă, pleaşă, runc, seciu, secătură,
jarişte ş.a., DER, Habitatul, Vol. I, Oltenia, coordonator I. Ghinoiu, 2005:
17, 18), prin desţeleniri, îndiguiri ş.a. celelalte peisaje etnografice: agrar,
pomi-viticol. I. Ghinoiu (2007) identifică peisajele secundare, dezvoltate pe
soluri defrişate de pădure, desecate de ape, desţelenite de vegetaţia spontană.
37
Ponderea peisajelor etnografice primare pe teritoriul României
5% 20% Legendă
peisajforestier
peisajpastoral
peisajpiscicol
75%
sursa: harta arealului forestier,
Legendă
arabil
21,40% păşuni,fâneţe
vii,livezi
pd
ăuri
altesuprafeţe
2,40%
64,80%
sursa: D. Teaci
38
Structura fondului funciar pe teritoriul României (1750)
7,10% 14,30%
Legendă
arabil
păşuni,fâneţe
vii,livezi
pd
ăuri
altesuprafeţe
40,50%
35,70%
sursa: D. Teaci
2,40%
6% sursa: D. Teaci
25%
20,38%
39
5.5. Tipuri de peisaje etnografice diferenţiate după straturile
culturale identificate în structura sa
40
slavă, precum şi acoperişul cu sleme. Acoperişul cu căpriori pare a fi
de origine germană (ibidem: 52). Curtea cu ocol întărit (bazinul
Petroşani, Ţara Bârsei) sau pătrat (ibidem: 44) a existat în antichitate
la greci sau romani, iar mai recent el a fost răspândit în Danemarca,
sudul Suediei, Bulgaria, Belgia, Franţa, Boemia, Slovacia ş.a. Piesele
de îmbrăcăminte aparţinând atât „stratului vechi şi mai recent slav
sunt: izmeane, cojocul, opregul, zadia, zavelca, preştelca şi vâlnicul”
(ibidem: 58). Un alt exemplu îl constituie îmblăciul, instrument pentru
scuturat seminţele din spicele de grâu, care este un dar al civilizaţiei
romane.
5.3.2. evoluţie:
5.5.1.1. arhaic a fost creat şi s-a desfăşurat în trecut, după care şi-a încetat
existenţa, având valoare informaţională de document. „Era obiceiul
ca la urcarea la stâne, primăvara, primul foc să se facă, nu cu
chibriturile sau nici chiar cu amnarul – care probabil e o unealtă
preistorică, - ci prin frecarea a două lemne atât de mult şi cu atât
meşteşug până ce aceste lemne se aprind. Obiceiul există la
popoarele cel mai primitive şi s-a păstrat la noi azi numai în Munţii
Bucovinei, unde a fost descris în ultimii ani de părinte Marian. Dar
de ce nu s-a mai păstrat, şi ceea ce face interesul special al acestui
antic obicei, e faptul că acest foc viu nu putea fi aprins decât de un
tânăr fecior, care nici în vis nu a fost atras de gânduri şi de pofte
trupeşti. Acest fecior – vestală, singur, putea aprinde focul viu, pur
ca şi sufletul lui, şi el, singur, trebuia să păzească să nu se stingă
cumva până la coborârea stânei spre câmpie. De la acest foc viu şi
nestins se aprindeau toate focurile stânei” (Vâlsan, 2003: 23).
Bordeiul, este un alt exemplu, răspândit în Muntenia, Oltenia, dar
şi în Transilvania constituind tipurile vechi de locuinţe îngropate la
români;
5.5.1.2. relict s-a dezvoltat în anumite perioade istorice, ulterior
continundu-şi existenţa şi evoluţia în condiţiile actuale, diferite faţă
41
de cele de geneză, având un areal restrâns fiind pe cale de
dispariţie. În satele din sudul Culoarului Rucăr – Bran, în prima
noapte după înmormântare, există obiceiul să se aprindă de către
rudele mortului un foc pe mormânt. Ei aprind acest foc pentru a
proteja mortul de spiritele pământului, însă acest foc ritual este de
fapt o incinerare simbolică, ritul funerar de incinerare a divinităţii
adorate, fiind specific indo-europenilor, inclusiv tracilor. Un alt
exemplu îl poate constitui Târgul de fete de pe muntele Găina.
Aceste târguri de două sau trei ţări, la care participă locuitorii
satelor, din apropiere dar şi de la mari depărtări, şi stânelor se
numesc în Munţii Apuseni târguri, iar în restul Carpaţilor nedei.
„Forma cea mai interesantă e a nedeilor de pe culmile munţilor,
cum e cea de pe Găina, care se ţine la altitudinea de 1744 m. Acest
târg vestit e singurul care a mai rămas viu” (Vâlsan, 2001: 412).
Casa cu cămară „s-a păstrat ca relict în două regiuni izolate: Ţara
Haţegului, inclusiv Ţinutul Pădurenilor şi în Munţii Apuseni (Vuia,
1975: 49)”;
5.5.1.3. moştenit s-a format tot în perioade diferite faţă de cele actuale,
adaptarea lui la noile condiţii realizându-se prin redimensionarea.
Marele geograf român G. Vâlsan ne arată că „suntem în miezul
unei vechi civilizaţii – care a fost numită tracică – şi se pare că
reprezentăm partea ei cea mai caracteristică” (2001: 10).
Prelucrarea produselor agro-alimentare s-a situat încă din cele mai
vechi timpuri în centrul ocupaţiilor casnice. Astfel, preocupările
pentru uşurarea muncii au dus la descoperirea instalaţiilor folosite
în acest scop, morile, pivele etc. Tipul iniţial al morilor de apă a
fost moara cu roată orizontală, numită moara cu ciutură, etc.
Având o capacitate redusă de măcinat, acest tip de moară a fost
înlocuit de moara cu roată verticală, al cărei angrenaj de roţi cu
măsele sau palete, sporeşte capacitatea de măcinat. Putem vorbi de
arta ceramicii din neolotic şi transmisă din generaţie în generaţie
42
până în prezent, ca şi motivele în formă de spirală sau şarpele în
relief. Un alt exemplu îl poate constituii căciula cu fundul lat
întâlnită în părţile Sibiului, în Culoarul Rucăr-Bran şi a văii Jiului
seamănă cu „cunoscutele figuri din neolitic de la Butmir,
reprezentând capete de bărbaţi cu căciula cu fundul lat şi plete
lungi” (Vuia, 1975: 54);
5.5.1.4. contemporan este cel caracteristic perioadei actuale şi are un
caracter calitativ bine determinat. Oierii români au un calendar
pastoral împărţit numai în două anotimpuri, iarna patronată de
Sâmedru (26 octombrie), reprezentare mitică care desfrunzeşte
codrul, şi vara patronată de fratele acestuia, Sângiorz (23 aprilie),
care înfrunzeşte codrul. Focul lui Sumedru, unul din formele
concrete de manifestare a ceea ce etnologii numesc focuri rituale, a
fost atestat de cercetările efectuate pentru Atlasul Etnografic
Român în satele fostului judeţ Muscel, în nordul judeţelor vecine
cu Muscelul (Argeş, Vâlcea şi Dâmboviţa) şi în satele din Moldova
întemeiate de musceleni (Coţofeneşti - jud. Bacău; Soveja - jud.
Vrancea şi altele). Sâmedru este o importantă sărbătoare a
calendarului popular şi zi de soroc a anului, când expira
înţelegerile făcute la Sângiorz şi se încheiau altele noi, se angajau
ciobanii prilej de adălmaşuri şi veselie. Nerespectarea înţelegerilor
vechi aducea însă şi neplăceri, de unde şi zicala: La Sângiorz se
încaieră câinii (la formarea turmei, stăpânii de oi aduceau şi câini
de pază) / La Sâmedru se bat stăpânii! (Ghinoiu, 1997: 225).
Obiceiul constă în împlântarea unui par, gros de 20-25 cm şi înalt
de 10 m, în poziţie verticală şi îmbrăcarea lui cu cetină verde,
operaţiune numită gătitul focului (foto. ). În linişte, cuprinşi de
emoţie, copiii, ajutaţi de feciori, aprind, la lăsatul serii de 25
octombrie, Focul lui Sumedru. când flăcările încep să lumineze
cerul (foto. ), copiii strigă în cor, cât îi ţin puterile: Hai la Focu lui
Sumedru! În dimineaţa zilei de Sf Dumitru (26 decembrie), femeile
43
iau, la plecare, cenuşă şi cărbuni aprinşi pentru fertilizarea
grădinilor, păşunilor şi livezilor, pentru spor şi rod bogat în noul
an. La rândul lor, fetele împrăştie cenuşă şi cărbuni la răspântii sau
în grădina feciorilor pe care îi doresc. Desfăşurarea întregului
ceremonial sprijină ipoteza conform căreia peste data de celebrare
a unui mare zeu indo-european părinţii bisericii creştine au
suprapus pe Sf Mare Mucenic Dimitrie de la Tesalonic. Deşi
numele zeului uzurpat s-a pierdut de-a lungul timpului, elemente
ale cultului său au fost preluate de Sumedru, reprezentarea mitică a
calendarului popular. Păstorii românii au preluat numele Sfântului
creştin Dimitrie, de la care au derivat numeroase nume de familie
(Dumitru, Dumitrache, Dumitran, Dumitraş, Dumitraşcu, etc.), dar
şi scenariul morţii şi renaşterii zeului uzurpat care continuă să-l
jertfească, prin tăiere, şi apoi să-l readucă la viaţă, printr-un rit
funerar de incinerare. Sub pavăza divinităţii renăscute, oamenii din
Carpaţi încep la 1 ianuarie un nou an civil, iar la 26 octombrie un
nou an pastoral (David);
5.5.1.5. progresiv, există sau apare în peisajul actual şi este în curs de
dezvoltare. Locuinţele sunt de două tipuri: permanente şi
temporare. Cele permanente sunt semiîngropate şi de suprafaţă.
Casele de suprafaţă sunt în prezent: casa pe un rând şi casa pe
două rânduri sau cu două caturi. Casa pe un rând s-a dezvolatat din
două tipuri iniţiale: casa cu cămară şi casa cu tindă. Casa pe două
caturi a apărut mai ales în zonele pomicole şi viticole, unde spaţiul
pentru păstrarea fructelor şi vinurilor s-a obţinut prin înălţarea
caselor pe temelii de piatră şi amenajarea unei pivniţe, răcoroase
vara şi nu prea friguroase iarna. În cele mai multe părţi temelia s-a
înălţat la nivelul unui parter. Alături de pivniţă a apărut adeseori o
încăpere folosită ca bucătărie de vară sau odaie de locuit. În ultimii
ani a început să se extindă locuinţa pe două nivele sau casa de tip
vilă. Acoperişul mai înalt, se multiplică în numeroase pante de
44
scurgere, foişorul şi prispa se fărâmiţează în balconaşe, verande,
marchize, pivniţa se reduce ca spaţiu pentru păstrarea şi
depozitarea alimentelor şi se sapă, sub o parte din locuinţă iar
planul de construcţie este puternic influenţat de locuinţa urbană.
Prin adoptarea planului cu 4 – 6 camere de locuit, cu funcţii
diferenţiate, casele se deosebesc destul de puţin de cele urbane. Un
alt exemplu îl poate constitui rariţa, plugul vechi, alcătuit în
întregime din lemn. Acest plug străvechi a evoluat de-a lungul
timpului în plugul din metal care ară una sau două brazde, iar în
prezent se folosesc pluguri acţionate de tractor şi pot ara un număr
mare de brazde.
45
sat riscă ca în scurt timp să fie lipsit de populaţie. Odată cu dezvoltarea
turismului în zonă, 2000-2004, au apărut numeroase pensiuni care au
personal venit din Braşov, deoarece populaţia tânără deţine un procent
scăzut. Practicarea turismului fără să ţină cont de specificul zonei –
peisajul pastoral, va determina trecerea acestui peisaj regresiv într-un
peisaj instabil datorită inserţilor urbane. Un alt caz îl constituie aşezările
rurale strămutate din cauza condiţiilor naturale: alunecări de teren,
inundaţii controlate (construcţia de baraje) sau naturale, incendii etc.,
astfel acel peisaj etnografic cristalizat în urma unei vechi locuiri dispare
sau este degradat în mare parte;
5.4.2. instabil, atunci când inserţile exterioare (urbane în special sau din alte
peisaje) provoacă dezechilibre ale componentelor. Peisajul pastoral (cca.
20 % din suprafaţa ţării) s-a restrâns treptat din zonele de câmpie şi podiş,
având în prezent cea mai mare extindere în zona montană. Şi creşterea
animalelor s-a diminuat ca ocupaţie, o mare parte din populaţie, care au
urmat drumul oraşului sau aşezările rurale cu potenţial economic, fiind
ocupată în industrie, servicii etc. În cadrul peisajului instabil putem
include şi aşezările rurale cu un grad ridicat de urbanizare, care determină
atât o degradare a componentelor cât şi o modificare funcţională a
acestora;
5.4.3. stabil apare atunci când există o capacitate de autoreglare la inserţile
exterioare naturale sau antropice. Este cazul peisajului piscicol şi
pomiviticol şi al aşezărilor mijlocii şi mari ca număr de locuitori;
5.4.4. progresiv apare atunci când peisajul este într-o continuă dezvoltare şi
extindere, cum este cazul peisajului agrar (terenurile arabile ajungând la
aproximativ 40 % din suprafaţa ţării). Amintim aici şi aşezările rurale
turistice care s-au dezvoltat în special după anul 1995 fără să modifice
componentele peisajului, păstrând specificul etnografic al zonei, cu puţine
inserţii urbane.
46
Peisajele etnografice pot fi diferenţiate şi după valoarea culturală, în elaborarea
acestei clasificări s-a luat în calcul atât valoarea calitativă a elementelor etnografice dar şi
cadrul natural. Astfel, peisajul etnografic este: spectaculos, amintim gospodăriile cu ocol
întărit din bazinul Petroşani, Ţara Bârsei, porţile maramureşene, satele crâng din Munţii
Apuseni, satele pastorale din Mărginimea Sibiului şi Culoarul Rucăr-Bran, satele
meşteşugăreşti specializate în ceramică: Horezu, Marginea ş.a. Predomină zonele
montane şi deluroase dar şi unele zone din Delta Dunării; plăcut este specific pentru
marea majoritatea zonelor montane, deluroase, de câmpie, piscicole, unde elementele
etnografice n-au suferit modificări însemnate; degradant, în zonele unde elemente
etnografice au dispărut sau au fost modificate, din cauze economice, în mare măsură iar
cadrul natural corespunde terenurilor folosite pentru exploatarea diferitelor resurse de
subsol (miniere, aurifere etc.) sau degradate.
47
Capitolul VI
INDICATORI ŞI INDICI DE EVALUARE A
FUNCŢIONALITĂŢII PEISAJULUI ETNOGRAFIC
48
49
Indicele de naturalitate a peisajului etnografic
52,24 % Legendă
(%) - peisaje cu un echilibru:
Botoşani
<20- totalafectat
Satu Mare Maramureş 20,1- 35-foarteputernicafectat
Suceava 35,1- 50-puternicafectat
Bistriţa- Iaşi 50,1- 65-slabafectat
Sălaj Năsăud >65,1- foarteslabafectat
Bihor Neamţ
Cluj
Mureş Vaslui
Harghita Bacău
Arad
Alba
Covasna
Timiş Sibiu Vrancea Galaţi
Hunedoara Braşov
Argeş Buzău
Caraş-
Severin Vâlcea Prahova Brăila Tulcea
Gorj
Dâmboviţa Ialomiţa
Mehedinţi
Olt Călăraşi
Dolj Giurgiu Constanţa
Teleorman
20 0 2040Km
Argeş Buzău
Caraş-
Severin Vâlcea Prahova Brăila Tulcea
Gorj
Dâmboviţa Ialomiţa
Mehedinţi
Olt Călăraşi
Dolj Giurgiu Constanţa
Teleorman
20 0 2040Km
50
Presiunea umană asupra peisajului
prin suprafaţa forestieră
0,31 ha/loc
Botoşani
Argeş Buzău
Caraş-
Severin Vâlcea Prahova Brăila Tulcea
Gorj
Dâmboviţa Ialomiţa
Mehedinţi
Olt Călăraşi
Dolj Giurgiu Constanţa
Teleorman
20 0 2040Km
Argeş Buzău
Caraş-
Severin Vâlcea Prahova Brăila Tulcea
Gorj
Dâmboviţa Ialomiţa
Mehedinţi
Olt Călăraşi
Dolj Giurgiu Constanţa
Teleorman
20 0 2040Km
51
Presiunea umană asupra peisajului
prin livezi şi vii
0,02 ha/loc
Botoşani
Argeş Buzău
Caraş-
Severin Vâlcea Prahova Brăila Tulcea
Gorj
Dâmboviţa Ialomiţa
Mehedinţi
Olt Călăraşi
Dolj Giurgiu Constanţa
Teleorman
20 0 2040Km
Argeş Buzău
Caraş-
Severin Vâlcea Prahova Brăila Tulcea
Gorj
Dâmboviţa Ialomiţa
Mehedinţi
Olt Călăraşi
Dolj Giurgiu Constanţa
Teleorman
20 0 2040Km
Prelucrare după datele statistice, INS 2006
52
Presiunea umană asupra peisajului
prin utilizarea arabilă a terenurilor
0,43 ha/loc
Botoşani
Argeş Buzău
Caraş-
Severin Vâlcea Prahova Brăila Tulcea
Gorj
Dâmboviţa Ialomiţa
Mehedinţi
Olt Călăraşi
Dolj Giurgiu Constanţa
Teleorman
20 0 2040Km
Argeş Buzău
Caraş-
Severin Vâlcea Prahova Brăila Tulcea
Gorj
Dâmboviţa Ialomiţa
Mehedinţi
Olt Călăraşi
Dolj Giurgiu Constanţa
Teleorman
20 0 2040Km
53
Presiunea umană asupra peisajului
prin suprafaţa acvatică
0,039 ha/loc
Botoşani
Argeş Buzău
Caraş-
Severin Vâlcea Prahova Brăila Tulcea
Gorj
Dâmboviţa Ialomiţa
Mehedinţi
Olt Călăraşi
Dolj Giurgiu Constanţa
Teleorman
20 0 2040Km
Argeş Buzău
Caraş-
Severin Vâlcea Prahova Brăila Tulcea
Gorj
Dâmboviţa Ialomiţa
Mehedinţi
Olt Călăraşi
Dolj Giurgiu Constanţa
Teleorman
20 0 2040Km
54
Capitolul VII
DEZVOLTAREA DURABILĂ A PEISAJULUI
ETNOGRAFIC
Satul şi oraşul, cele două lumi deosebite ca mod de viaţă: unul fiind promotorul
inovaţiilor, celălalt păstrătorul. Pe când unul distruge formele mai vechi de viaţă, celălat
suportă pasiv sau acceptă inovarea, iar peisajul etnografic necorupt de civilizaţia modernă
este o zestre a satelor.
Satul turistic redă specificitatea şi originalitatea etno-folclorică locală sau zonală a
ţării şi de aceea trebuie sã fie promovat ca produs turistic global. Este corect ca
promovarea satelor turistice să fie făcută menţionând peisajul etnografic sau zona
etnografică şi nu judeţul.
Turismul rural constituie o şansă pentru zonele defavorizate, prin crearea unui
sistem de servicii care includ şi oferta de produse autohtone ce duc la noi surse de
venituri. Prin dezvoltarea acestuia, se stopează exodul populaţiei săteşti spre oraş, se va
îmbunătăţi infrastructura (drumurile, comunicaţiile etc.), va creşte confortul la cazare şi
se vor valorifica pe plan local produsele autohtone (artizanat, legume, fructe, lactate,
vinuri, preparate din carne etc.).
Un rol important în practicarea unui turism rural durabil îl constituie formarea şi
pregătirea ţăranului, care să desfăşoare activităţi turistice dar în acelaşi timp să protejeze
patrimoniul etnografic:
- protejarea şi conservarea specificului etnografic. Ţăranul trebuie instruit să-şi
amenajeze cel puţin o cameră în mod tradiţional, fără să folosească elemente din alte
peisaje sau zone etnografice. Meşterii locali trebuiesc încurajaţi să-şi deschidă centre
meşteşugăreşti în care să-şi vândă o parte din produsele lor şi ofere posibilitatea turistului
să vadă şi să cunoască tehnica de realizare a produselor.
- modalităţi de valorificare turistică a potenţialului etnografic. Turistul, în funcţie
de sejurul pentru care a optat, trebuie să viziteze şi să cunoască toate obiectivele
55
importatnte ale zonei. În acest caz, ţăranului îi revine rolul de-ai oferi un itinerariu care să
cuprindă pe lângă vizitarea unor muzee, elemente ale cadrului natural, situri arheologice
ş.a. şi elemente ale patrimoniului etnografic: gospodării având o arhitectură tradiţională,
centre meşteşugăreşti ş.a. Benefică este implicarea şi participarea turistului la diferite
sărbători şi obiceiuri, nedei, târguri ş.a.
- crearea unor obiective turistice: muzee etnografice săteşti, care să intre în
administraţia primăriei. Ele vor reda specificul etnografic al satului respectiv. Va trebui
realizată o broşură care să conţină o caracterizare geografică şi etnografică a acestuia,
realizată de către intelectualii satului. Pe cât posibil această broşură va trebui să fie
însoţită de casete audio, video şi CD care să conţină muzică populară locală, anumite
obiceiuri şi sărbători, meşteşuguri locale ş.a.
Cursurile de formarea a ţăranilor trebuiesc făcute de către specialişti din domeniul
economiei, geografiei, etnografiei ş.a., dar trebuiesc implicaţi şi intelectuali locali pentru
o mai bună informare a populaţiei rurale.
Crearea unui cadru legislativ şi instituţional (consultând specialiştii) care să
protejeze patrimoniul etnografic. Va trebui revizuită Ordonanţa Guvernului din 24 august
1994 în care termenii de pensiune turistică şi fermă agroturistică să fie corect definiţi: să
apară termenul de gospodărie, nu locuinţă, să apară sursa alimentelor (din surse proprii şi
locale), să figureze un număr rezonabil de camere (maxim 10 camere). De asemenea, va
trebui să apară obligativitatea ca ţăranul să-şi amenajeze în mod tradiţional (să fie în
conformitate cu specificul local, nu să folosească kitchuri) cel puţin o cameră iar turişti să
fie informaţi despre specificul etnografic (să cunoască nu numai bucătăria tradiţională
locală, ci şi anumite obiceiuri, ocupaţii şi meşteşuguri ş.a.).
Inevitabil, după modul cum au evoluat aşezările rurale în ultimul secol, satul
tradiţional va dispare în scurt timp. Sarcina noastră este să încercăm să “artificializăm”
acest patrimoniu etnografic, prin crearea acestor muzee etnografice săteşti. Rămâne de
văzut dacă aceste sate turistice vor mai fi peste 20 de ani aşezări rurale sau vor deveni
mici orăşele şi dacă vom şti să-i învăţăm şi pe ţărani cât de important este să protejem
acestă bogăţie a noastră: cultura populară?
56
CONCLUZII
Termenul de peisaj a fost folosit pentru prima dată de către pictorii Renaşterii,
definind un tablou în care natura observată de om este personajul principal.
Până în prezent se pot individualiza trei discipline ştiinţifice care au ca obiect de
studiu peisajul: Ecologia peisajului, Arhitectura peisajului şi Geografia peisajului.
Conceptul de peisaj cultural, la nivel european, este din ce în ce mai des
prezentat ca o împletire inseparabilă între natură şi cultură.
Peisajul are o desfăşurare spaţială variabilă, repetabil la nivel planetar, dar
irepetabil sub toate aspectele lui caracteristice, având originalitatea sa (existenţa unui
element care imprimă o notă dominantă). Fiind un sistem omogen, deschis, există în
permanenţă schimburi de materie, energie şi informaţie între componentele acestuia,
ceea ce îi determină, într-un interval scurt sau lung de timp, o anumită fizionomie. Are o
latură structurală, rezultatul interacţiunii şi interrelaţiilor dintre componente, ceea ce
are ca feed-back latura observabilă, ce ne încântă în cele mai multe cazuri privirea -
peisaj montan, lacustru, carstic etc., dar pot exista şi peisaje dezolante – peisaj industrial
în paragină, peisaj cu teren erodat, peisaj forestier defişat în mare măsură etc.
Peisajul natural constituie suportul de manifestare a etnicului, având ca rezultat o
anumită morfologie şi fizionomie a peisajului etnologic.
Peisajul etnologic este parte componentă a peisajului cultural, care sintetizează
toate fenomenele şi procesele generatoare de cultură şi civilizaţie ale unei etnii.
Dinamica peisajului etnografic de-a lungul timpului este semnul vieţii iar faţa
nefardată a sa îţi încântă atât privirea cât şi sufletul. Peisajul etnografic integrează
naturalul cu socialul, omul modificând ori înlocuind componentele naturale (biotice şi
abiotice) în funcţie de nevoile sale, de gradul de organizare şi dezvoltare al colectivităţii
din care face parte.
Peisajul etnografic este mărturia durabilă a osmozei omului cu natura, a
creativităţii lui generatoare de cultură şi civilizaţie, portul cu care poporul a gătit
pământul pe care-l locuieşte, în funcţie de nevoile sale, de-a lungul mileniilor. Parte
componentă a peisajului etnologic, sintetizează latura materială şi spirituală a unei etnii,
57
are o fizionomie proprie fiind rezultatul interacţiunii şi interrelaţiilor dintre componente
şi posedă anumite caracteristici ce-i permit nu numai identificarea, dar şi delimitarea.
El are o serie de caracteristici: este mediu de viaţă, patrimoniu, are o continuitate,
este resursă, original, are valoare identitară, are o dezvoltare ciclică, este omogen,
complex, unitar, funcţional, variat.
Componentele sale sunt: biotică şi abiotică, socio-economică şi culturală.
Criteriile ierarhizării peisajului etnografic sunt următoarele: geografic, identitar
(cultural, a colectivităţilor umane, psihic), fizionomic, funcţional, dinamic, tipologic,
morfologic.
Unităţile peisajului etnografic sunt: intraetnice: zona etnografică, microzona
etnografică şi satul propriu-zis şi interetnice: regiunea culturală, spaţiul cultural şi
planiglobul cultural.
Zona este subunitate a peisajului etnografic generată de o comunitate istorică de
tip „ţară”, nucleu de concentrare şi continuitate demografică, culturală, economică,
lingvistică (graiurile), suprapusă peste formele de relief de ordinul III. Multe dintre ele
fiind vechi organizaţii locale autohtone, asociaţii de obşti de unde şi denumirea de „ţară”
coroborat şi cu cadrul lor de viaţă – căldările depresionare, culoare de vale etc.
Peisajul etnografic poate fi clasificat folsind următoarele criterii:
• modul de utilizare a terenurilor: forestier, pastoral, piscicol, pomicol, viticol,
agrar şi mixt;
• interacţiunea elementelor provenite din diferite peisaje: bine individualizate şi
cu elemente de interferenţă moştenite sau împrumutate;
• evoluţie: primare şi derivate;
• straturile culturale identificate în structura sa:
• origine: autohtone, asimilate;
• evoluţie: arhaice, relicte, moştenite, contemporane, progresive;
• starea peisajului: regresiv, instabil, stabil şi progresiv;
Dezvoltarea durabilă este dezvoltarea care satisface nevoile generaţiei actuale fără a
compromite şansele viitoarelor generaţii de a-şi satisface propriile nevoi.
58
Protecţia socio-economică a dezvoltării durabile nu se înregistrează numai la
nivelul comunităţilor locale, ci şi în strategiile de management al diferitelor peisaje la
nivel regional (judeţean), naţional şi internaţional.
Principalele elemente ce trebuie luate în considerare pentru a asigura o dezvoltare
durabilă sunt:
• promovarea satului turistic menţionând peisajul etnografic, zona
etnografică şi nu judeţul;
• practicarea unui turism rural (de preferat este agroturismul care afecteză
mult mai puţin peisajul etnografic) astfel încât să fie protejat şi conservat
specificul etnografic prin: folosirea arhitecturii locale; amenajarea cel
puţin a unei camere (din cadrul pensiunii) în mod tradiţional, fără să
folosească elemente din alte peisaje sau zone etnografice; folosirea
alimentelor locale, naturale – brânzeturi, lactate, preparate din carne etc.
Turistul să cunoască nu numai bucătăria tradiţională locală, ci şi anumite
obiceiuri, ocupaţii şi meşteşuguri ş.a prin implicarea şi participarea lor
directă.;;
• încurajarea meşterilor locali să-şi dschidă centre meşteşugăreşti în care să-
şi vândă o parte din produsele lor şi să ofere posibilitatea turistului să vadă
şi să cunoască tehnica de realizare a produselor;
• crearea unor obiective turistice: muzeele etnografice săteşti, care să intre
în administraţia primăriei. Ele vor reda specificul etnografic al satului
respectiv. Va trebui realizată o broşură care să conţină o caracterizare
geografică şi etnografică a acestuia, realizată de către intelectualii satului.
Pe cât posibil această broşură va trebui să fie însoţită de casete audio,
video şi CD care să conţină muzică populară locală, anumite obiceiuri şi
sărbători, meşteşuguri locale ş.a.;
• formarea şi pregătirea ţăranului, de către specialişti din domeniul
economiei, geografiei, etnografiei ş.a. , care să desfăşoare activităţi
turistice dar în acelaşi timp să protejeze patrimoniul etnografic;
• exploatarea resurselor solului şi subsolului fără să distrugă sau să producă
dezechilibre în cadrul peisajelor etnografice.
59