Peisaj geografic – peisaj protejat.

1
Peisajul este o noţiune complexă, cu multe înţelesuri şi cu interpretări diferite, în
general fiind acceptată idea că acesta a apărut din interacţiunea în timp a omului cu mediul
său. Datorită schimbărilor, uneori radicale, înregistrate în evoluţia sa de-a lungul timpului,
importanţa peisajul a fost ridicată şi la nivel legislativ, fiind definit de legislaţia românească2
ca o parte din teritoriu cu caracteristici specifice rezultate din acţiunea şi interacţiunea
factorilor natural şi/sau antropici.
Peisajul geografic este un concept larg, interdisciplinar, cu factori de modelare naturali
şi socio-economici, ce cuprinde atât structura mediului (elementele naturale şi antropice) cât
şi funcţionalitatea acestuia, repectiv ecosistemul definit de Tansley (1935) - complex de
organisme/biocenoza 3 şi mediul lor de viaţă/ biotopul 4. Cu toate că mulţi autori consideră că
peisajul şi ecosistemul (prescurtare a termenului „ecological system”-„sistem ecologic”) sunt
concepte similare, între acestea există un raport de condiţionare reciprocă, astfel că, orice
modificare a mediului are impact asupra structurii şi fizionomii peisajului, iar orice modificare a
componentelor peisajului afectează relaţiile dintre cele două concepte. În cadrul peisajului,
ecosistemul natural a fost modificat de activitatea antropică dar şi de procesele şi fenomenele
naturale, fiind condiţionat de schimburile de energie şi materie, de stocare a energiei, de
circuitul biogeochimic (Dumitraşcu, 2006).
Dacă peisajul, ca noţiune, a fost folosit pentru prima dată în anul 1549 de către pictorii
Renascentişti pentru a deosebi tablourile realizate în natură de portrete, ca termen ştiinţific
peisajul a fost introdus în geografie în secolul al XlX-lea de către naturalistul Al. von
Humboldt, a cărui definiţie a constituit principiu de bază în analiza peisajului pentru mulţi
oameni de ştiinţă. De-a lungul timpului, în funcţie de momentul istoric şi de interesul
cunoaşterii, dar şi datorită complexităţii sale, conceptul de peisaj a fost abordat de numeroşi
cercetători, atât la nivel internaţional cât şi naţional, cu predominarea studiilor descriptive în
prima parte a secolului XX, după care conceptul a căpătat noi valenţe ce ţin cont de modul
său de abordare ca parte a mediului:
Passarge (1933): unitatea teritorială cu alcătuire şi dinamică extrem de complexe.
Bertrand (1968): selecţie a datelor după principiul ecologic, definind mediul global în raport cu omul.
Troll (1971): întreaga entitate vizuală a spaţiului ocupat de om, integrând geosfera, biosfera şi noosfera.
Deploux (1972): concret, material, palpabil, perceptibil direct pe teren, iar caracteristicile sale sunt mereu evidente
şi funcţionale.
Taillefer (1972): nu se reduce la ceea ce se vede, ci integrează o mulţime de date indivizibile în natură, care se
referă la regimul termic sau la raporturile socio-economice din ansamblul de fapte vizibile şi invizibile.
Forman şi Gordon (1986): un areal eterogen alcătuit dint-o grupare de ecosisteme care interacţionează între ele şi
care se repetă în acest fel peste tot.
Forman (1995): un mozaic în care amestecul ecosistemelor locale sau a diferitelor tipuri de utilizare a terenurilor
se repetă în mod asemănător la fiecare kilometru.

Literatura românească studiază conceptul de peisaj mai ales în secolul trecut. Astfel,
G. Vâlsan, (1929) susţine importanţa caracteristicilor „spaţiale (poziţia geografică şi limite,
altitudine), fizice (clima, hidrografia, rocă-sol), biologice (plante şi animale) şi psiho-
sociologice” în studierea calităţii peisagistice, S. Mehedinţi, (1946) susţine importanţa metodei
geografice aplicată în cunoaşterea peisajului „adică a punctelor de vedere din care specialistul
1 ?
Mihaela Năstase, Teza de doctorat, Parcul Natural al Munţilor Maramureşului, Institutul de Geografie, 2012
2
Legea nr.451/2002 pentru ratificarea Convenţiei Europene a Peisajului, adoptată la Florenţa la 20 octombrie 2000
şi Legea nr.49/2011 pentru aprobarea OUG nr.57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea
habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice
3
“partea vie a ecositemului - diverse populaţii de plante, animale, microorganisme etc.” (Popescu et al., 2004)
4
“partea nevie a ecositemului (respectiv habitatul, staţiunea)” (Popescu et al., 2004)
trebuie să privească acel fenomen, dar şi aflarea firului cauzalităţii în explicarea formelor şi
funcţiunilor în masa fenomenului de care e vorba şi găsirea unor formule de convergenţă care
să lege pe cât e cu putinţă suma efectelor, de suma cauzelor, deoarece în natură agenţii nu
lucrează izolat (...) ci înmănuncheaţi în spaţiu şi sincronic”, iar V. Tufescu, (1966) susţine că
peisajul geografic nu este „o privelişte, un aspect de suprafaţă, ci rezultatul interacţiunii
diverselor elemente şi fenomene geografice care se condiţionează reciproc”.
Marele silvicultor M. Drăcea (1924b) susţine importanţa calităţii silviculturii în calitatea
peisajului unui popor „arhitectura pădurii unui ţinut şi a unei epoci este – în primul rând -
urmarea firească şi necesară a sistemelor de exploatare şi de cultură din trecut (...), impuse de
multe împrejurări sociale, economice, tehnice, culturale. Arhitectura pădurilor unei ţări (...)
este una din cele mai organice expresiuni ale condiţiilor în care trăieşte un popor (...) unul
dintre cei mai fini şi precişi indicatori ai culturii şi civilizaţiei unui popor” (Giurgiu, 2005).
Definirea conceptului de peisaj a continuat să îmbrace diferite forme, dar în marea lor
majoritate susţin că acesta reprezintă rezultatul interacţiunii omului cu natura, caracterizat de o
structură şi fizionomie proprie, fiind vizibilă doar o parte a acestuia:
Mihăilescu (1968): ansamblul caracterelor exterioare specifice ale unui teritoriu.
Roşu şi Ungureanu (1977): o entitate percepută, o rezultantă a reflectării raporturilordintre om şi natură.
Roşu (1977): parte vizibilă a complexului teritorial, proiecţia concretă a geosistemului în spaţiu şi înrădăcinarea sa
în substratul abiotic.
Donisă (1979): un sistem material deschis cu morfologie, structură şi funcţionalitate complexă, capabil de
autoreglare care îi asigură un echilibru dinamic.
Tufescu (1981): o porţiune omogenă dintr-un teritoriu cu o anumită structură internă în cadrul căreia apare o
anumită trăsătură dominantă care-1 caracterizează.
Zăvoianu şi Alexandrescu (1994): rezultatul unui complex de factori fizico-geografici şi economico-geografici
căutând să lămurească relaţiile de interdependenţă dintre componentele sale, să-i desprindă individualitatea
şi atributele sale fundamentale, obiective şi permanente.
M. Ielenicz (1995): o porţiune de la suprafaţa scoarţei terestre a cărei fizionomie şi alcătuire reflectă calitativ o
anumită etapă a evoluţiei raportului dintre elementele naturale şi antropice dintr-un sistem, acesta având
patru caracteristici importante: unicitatea, omogenitatea, caracterul dinamic, fizionomia.
Muică (1995): unităţi dinamice complexe, conturate în teritoriu datorită interacţiunii componenţilor fizico-
geografici cu îndelungata şi complexa activitate antropică.
Drăguţ (2000): o structură spaţială exprimată printr-o fizionomie proprie, individualizată ca urmare a interacţiunii
factorilor abiotici, biotici şi antropici, care este valorificată în mod diferenţiat în funcţie de modul în care este
percepută. Relieful, clima, activitatea antropică, apele, solurile, vegetaţia şi fauna sunt consideraţi factori de
structurare a peisajului geografic, primii doi fiind «principali» iar ceilalţi «derivaţi».
Dicţionarul de geografie fizică (1999): o porţiune a geosferei de mărime oarecare, caracterizată printr-o
structură omogenă şi o dinamică proprie a componentelor sale, reflectate într-un sistem geografic.
Dicţionarul de geografie umană (1999): un anumit aspect al interacţiunilor între componentele naturale
dintr-un teritoriu sau între acestea şi acţiunea antropică asupra teritoriului respectiv.

În ideea că peisajul reprezintă acea porţiune de teren pe care ochiul uman îl percepe
într-o singură privire, putem afirma că peisajul este caracterizat prin trei straturi principale ale
sale, respectiv structurile bio-fizice majore (geologia, clima, geomorfologia, solul, hidrologia),
vegetaţia&modul de utilizare a terenurilor (cele mai rapide la transformările peisajului), peste
care se suprapun elementele culturale (aşezări, infrastructură, caracteristici istorice etc.) (fig.1).
În evaluarea corespunzătoare a peisajului este necesară şi analiza arealelor de mediu critic,
grefate atât de factorii naturali (procese geomorfologice actuale, inundaţii etc.), cât şi de
factorii antropici (halde de steril, iazuri de decantare etc.).
 Elemente culturale:
Aşezări
Infrastructură
Alte obiective construite de om

Vegetaţia&utilizarea ternurilor:
Pădurile
Terenurile agricole
Elemente liniare şi punctuale

Structuri bio-fizice majore:

Geologia/solurile
Topografia
Hidrologia

Fig. 1 Structura peisajului (Wascher, 2002, după Krause & Klöppel, 1996)
Pentru a înţelege organizarea temporală şi spaţială a interrelaţiilor dintre componentele
naturale şi om a apărut în anii ’80 „ecologia peisajului” sau „landscape ecology”, care după
Rougerie, Beroutchachville, (1991) citaţi de Dumitraşcu (2006), schiţează modelul de
organizare naturală a părţilor de teritoriu, îmbinate fizic, biologic şi de socializare a spaţiului
ocupat de comunităţile umane.
Cunoaşterea peisajului geografic constituie o problemă, fiind abordată atât la nivel local
cât şi global, deoarece el este esenţial pentru comunităţile umane în mediu lor de viaţă. Astfel,
peisajul constituie un patrimoniu şi o resursă, incluzând valori naturale, istorice, etnografice,
etc. dar şi o valoare de identitate, căci el permite omului să se identifice cu o cultură, în acest
sens Charbonneau (1973) afirma că „peisajul este haina cu care un popor, o colectivitate
a îmbrăcat pământul pe care-l locuieşte’’.
Cu timpul, conceptul de peisaj a evoluat, în prezent fiind luate în considerare în
analiza acestuia aspectele sociale, economice şi estetice, direcţionate spre rezolvarea
problemelor de mediu, care se găsesc de fapt în fizionomia şi fiziologia peisajului5. Cu înţelesul
de fizionomie a unui spaţiu ce poate fi cuprins cu vederea, noţiunea de peisaj este mult folosită
de diverse ştiinţe, dar de fiecare dată cu înţelesuri conforme specialităţii fiecăreia (Zăvoianu şi
Alexandrescu, 1994). Cu toate că geografiei îi revine un rol foarte important în analiza,
managementul şi protecţia peisajului, pentru rezolvarea problemelor complexe în contextul
dezvoltării durabile este necesară o abordare comună, interdisciplinară.
Peisajul protejat este de obicei definit în cadrul protecţiei naturii şi din perspectiva
conservării biodiversităţii şi a patrimoniului natural, iar peisajul cultural în principal din
perspectiva patrimoniului cultural şi protecţiei acestuia. În ultimul timp se pune foarte mult
accentul pe înţelegerea şi evaluarea peisajelor, ca sisteme dinamice transformate de procese
naturale şi societate. Reprezentând o parte de teritoriu perceput ca atare de către oameni, al
cărui caracter este rezultatul acţiunii şi interacţiunii factorilor naturali şi/sau umani, peisajul
influenţează calitatea vieţii, fiind factor esenţial în bunăstarea socială şi individuală, contribuind
la formarea culturii şi a identităţii locale. În consecinţă, peisajul este definitoriu în formarea
identităţii europene şi naţionale, fiind redat schematic astfel:
PEISAJ = Natură + Oameni

PEISAJ = Trecut + Prezent

Atribute fizice Valori asociative

PEISAJ = +
(natura, patrimoniu istoric) (sociale şi culturale)
(după A. Phillips, 2002)
Cu toate că peisajul este abordat conceptual (fig.2) şi spaţial (tab.1) în mod diferit, el
5
Congresul Mondial “Ecologia Peisajului”, (Canada, 1991); Seminarul de “Ecologia practică a peisajului din
Europa”, (Germania, 1991)
este perceput de fiecare dată ca rezultantă a interacţiunii factorilor naturali şi antropici.
Definiţia „peisajului” în cadrul Convenţiei Europene a Peisajului:
“un areal, aşa cum este perceput de oameni, al cărui caracter reprezintă rezultatul acţiunii şi interacţiunii
dintre factorii naturali şi/sau factorii umani“. (Consiliul Europei, 2000).

Definiţia „peisajului protejat” – caregoria V” de către IUCN:

„o arie protejată unde interacţiunea omului cu natura de-a lungul timpului a creat o arie cu trăsături distincte
cu semnificaţie ecologică, biologică, culturală şi peisagistică: unde menţinerea integrităţii acestei interacţiuni
este vitală pentru protejarea şi menţinerea ariei, conservarea naturii sale asociate şi a altor valori”.
(http://www.iucn.org).

Definiţia „peisajului cultural” de către UNESCO:

„peisajele culturale sunt proprietăţi culturale şi reprezintă „opere combinate ale omului şi naturii”. Ele sunt
ilustrative pentru evoluţia societăţii umane de-a lungul timpului, sub influenţa ca arii naturale distincte unde
procesul de evoluţie se supune legilor naturii, a constrângerilor fizice şi/sau oportunităţile prezentate de mediul
lor natural şi a forţelor succesive sociale, economice şi culturale, atât externe cât şi interne.
(UNESCO, Ghidul Operaţional 2008, Anexa 3, citat de Bratina-Jurkovič, 2011).

Definiţia „peisajului protejat” – legislaţia naţională

„peisajul protejat - parc natural” - „o arie naturală protejată a cărei scop este protecţia şi conservarea unor
ansambluri peisagistice în care interacţiunea activităţilor umane cu natura de-a lungul timpului a creat o zonă
distinctă, cu valoare semnificativă peisagistică şi/sau culturală, deseori cu o mare diversitate biologică.
(Legea 49/2011 privind regimul ariilor naturale protejate, a habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice).
Fig. 2 Abordarea conceptuală a peisajului
Iniţiativa Aplicare Caracterul Arii acoperite Obiective principale
geografică peisajului afectat de iniţiativă
Convenţia Peisajului Cultural şi Global -valoare universală -orice arie adecvată - protejarea valorilor
Patrimoniu Mondial excepţională patrimoniului
Convenţia Europeană a Peisajului European - toate peisajele - oraş şi ţară - protecţia, managementul şi
planificarea peisajului
Categoria V IUCN arii protejate: Naţional - peisaje care - arii rurale şi costale - întărirea valorilor naturale şi
Peisaj Protejat deservesc protecţiei culturale

Tab. 1 Abordarea spaţială a peisajului (după A. Phillips, 2002)

Analiza peisajului solicită integrarea unitară şi coerentă a rezultatelor obţinute la nivelul
fiecărui component, evidenţiind legăturile cauzale dintre procesele şi fenomenele geografice,
ponderea şi ierarhizarea spaţio-temporală, caracteristicile proprii, tendinţele de evoluţie, precum
şi gradul de favorabilitate pentru diferite activităţi (Dumitraşcu, 2006).
În România, ratificarea diferitelor Convenţii şi Directive Europene, precum şi elaborarea
legislaţiei de mediu, a strategiilor de dezvoltare regionale, amenajarea teritoriului etc. creează
premise pentru studierea peisajului, deoarece acestea solicită o serie de obligaţii, cum sunt cele
prevăzute de Convenţia Europeană a Peisajului (Florenţa, 2000), ce reprezintă de fapt cel mai
important instrument care tratează în mod special peisajul, respectiv:
• recunoaşterea juridică a peisajului ca o componentă esenţială a cadrului de viaţă pentru populaţie, ca expresie a
diversităţii patrimoniului comun cultural şi natural şi fundament al identităţii acesteia;
• stabilirea şi implementarea politicilor peisajului care au ca scop protecţia, managementul şi amenajarea acestuia;
• stabilirea procedurii de participare la definirea şi implementarea politicilor peisajere pentru publicul larg,
autorităţi regionale şi locale, precum şi pentru alţi factori interesaţi;
• integrarea peisajului în politicile de amenajare a teritoriului, de urbanism şi în cele culturale, de mediu, agricole,
sociale şi economice, precum şi în alte politici cu posibil impact direct sau indirect asupra peisajului.
 • conştientizarea societăţii civile, a organizaţiilor private şi autorităţilor publice în ceea ce priveşte valoarea
peisajelor şi rolul transformării lor;
• formarea specialiştilor în cunoaşterea intervenţiei asupra peisajelor;
• crearea de programe pluridisciplinare de formare în politica, protecţia, managementul şi amenajarea peisajului;
• identificarea şi evaluarea stării peisajelor;
• monitorizarea transformările peisajelor pentru a prognoza costurile renaturării şi reabilitării lor..
Sursa: Legea nr.451/2002 pentru ratificarea Convenţiei Europene a Peisajului

Politica peisajului desemnează principiile generale, strategiile şi liniile directoare care

permit adoptarea unor măsuri specifice ce au drept scop protecţia, managementul şi amenajarea
peisajului:
Protecţia peisajului – acţiuni de conservare şi menţinere Managementul peisajului – acţiuni durabile de
a aspectelor semnificative sau caracteristice unui peisaj, întreţinere a peisajului în scopul direcţionării şi
justificate prin valoarea sa patrimonială derivată din armonozării transformărilor induse de evoluţiile
configuraţia naturală şi/sau de intervenţia umană. sociale, economice şi de mediu.

Amenajarea peisajului - acţiuni de dezvoltare, restaurare sau creare de peisaje.

Sursa: Legea nr.451/2002 pentru ratificarea Convenţiei Europene a Peisajului

În timp ce peisajul este peste tot, el îmbracă multe forme care dau caracter distinct
locurilor. Peisajul este moştenit din trecut, dar trebuie gestionat pentru viitor, iar gestionarea lui
este importantă pentru conservarea naturii, cu valoroase habitate şi specii rare a căror existenţă
poate depinde de modul tradiţional de utilizare al terenului. Protecţia peisajului şi a modului de
viaţă în cadrul acestuia este esenţială pentru menţinerea diversităţii biologice şi culturale, fiind
parte integrantă a strategiilor de arii protejate, conservarea biodiversităţii şi dezvoltare durabilă.
Datorită valorii estetice a peisajului din anumite areale ale ţării, o serie de asociaţii
vegetale sau forme de relief au fost puse sub protecţie, fiind declarate rezervaţii peisagistice,
prin conservarea cărora se urmăreşte păstrarea integrităţii frumuseţilor naturale, cum sunt:
Codrii de Aramă, Pădurea de Argin, Muntele Tâmpa, Făgetul Clujului, Pădurea Dumbrava,
Lacul Ighiel, Tăul fără Fund, Cheile Bistriţei Ardelene, Canaralele Hârşova etc.
Evaluarea stadiului de trecere de la natural la antropic, redă de fapt gradul de
artificializare a mediului, care înregistrează de-a lungului timpului perioade de expansiune, din
ce în ce mai evidente în ultimii ani. Având în vedere că peisajul a fost influenţat în mod
deosebit de evoluţia activităţilor economice, la care se adaugă creşterea demografică, bazată pe
o exploatare excesivă a resurselor naturale, modificarea acestuia reprezintă un indicator
împortant al deteriorării mediului înconjurător.
Având în vedere cerinţele actuale ale unei dezvoltări durabile, referitoare la calitatea
managementului şi protecţia corespunzătoare a peisajului, se impune cunoaşterea tipurilor de
peisaje ale unui teritoriu, calitatea acestora şi identificarea celor degradate în vederea aplicării
unor măsuri de reconstrucţie ecologică.
Cum evaluarea peisajului a devenit un element central pentru dezvoltarea durabilă şi
gestionarea terenurilor, în anul 1995 a fost adoptată Strategia Pan-Europeană pentru
Biodiversitate şi Peisaj care prevede printre altele şi elaborarea unei Hărţi a Peisajului
Eoropean, dezvoltarea criteriilor de evaluare a peisajului şi analiza SWOT a acestuia (Vervloet
& Spek, 2002). Astfel că, în anul 2002 a început dezvoltarea prin intermediul tehnologiei a unui
cadru conceptual pentru clasificarea peisajului european (Mücher et al., 2006). În acest sens au
fost utilizate o serie de date cheie în delimitarea principalelor unităţi fizico-geografice ale
peisajului, rezultând în final Harta Europeană a Peisajului – LANMAP2, la scara 1:2.000.000
(fig.3), ce furnizează câmpuri de aplicare pentru o serie de proiecte şi iniţiative politice
europene, cum sunt: ELCAI (The European Landscape Character Initiative); ENRISK
(Environmental Risk Indicators for Agriculture); BIOPRESS (Pressures on biodiversity);
SENSOR (pentru profilul mediului); ELC (European Landscape Convention); OECD (Agri-
environmental landscape indicator process) (www.alterra.wur.nl).
 Fig. 3 Harta Peisajului European (http://www.alterra.wur.nl)
Pentru a sublinia importanţa salvării peisajelor în cadrul Convenţiei Europene a
peisajului, nu atât pentru valoarea estetică, cât, mai ales, pentru calitatea vieţii umane şi
naturale, conceptul de peisaj european a fost lărgit printr-o serie de studii avansate realizate de
organizaţia Lanscape Europe care a lansat în dezbatere noţiunea de Euroscape 2020 şi
Leisurescape 2020 ca ţintă pentru populaţia europeană în anul 2020, aceasta fiind pusă în
discuţie pe agenda politică a guvernării UE (NBSAP, 2010).