CUPRINS

LISTA ABREVIERILOR.............................................................................................................2

INTRODUCERE........................................................................................................................3-8

I. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND OMORUL......................................................9-21

1.1 Istoricul apariției și evoluției legislative penale privind reglementarea omorului...............9-17
1.2 Conceptul și caracterizarea infracțiunii de omor................................................................18-21

II. CARACTERISTICA ELEMENTELOR CONSTITUTIVE ALE VARIANTEI-TIP A

OMORULUI INTENȚIONAT (art.145 alin.(1) CP RM )..................................................22-47
2.1 Elementele constitutive obiective ale alin.1,art.145................................................................22
2.1.1. Obiectul infracțiunii........................................................................................................22-37
2.1.2. Latura obiectivă...................................................................................................................37
2.2 Elementele constitutive subiective ale alin.1,art145................................................................38
2.2.1. Latura subiectivă............................................................................................................38-40
2.2.2. Subiectul infracțiunii......................................................................................................41-47

III. ASPECTE DE DREPT COMPARAT PRIVIND INFRACȚIUNEA DE OMOR

INTENȚIONAT PREVĂZUT LA (art.145 alin.(1) CP RM )............................................48-56
3.1 Delimitarea vriantei tip de omor intenționat de unele infracțiuni similare........................48-51
3.2 Reglementări penale privind omorul în legislațiile penale a altor state.............................52-56

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI......................................................................................57-58

BIBLIOGRAFIE....................................................................................................................59-61

1
 LISTA ABREVIERILOR

C.P. – Cod penal;

R.M. – Republica Moldova;
C.S.J. – Curtea Supremă de Justiţie;
C.D. – Codul deontologic;
S.U.A. – Statele Unite ale Americii;
O.N.U. – Organizaţia Naţiunilor Unite;
O.M.S. – Organizaţia Mondială a Sănătăţii;
С.E.D.O. – Curtea Europeană pentru Drepturile Omului;
M.S. – Ministerul Sănătăţii;
art. – articol;
alin. – aliniat;
pct. – punct;
nr. – număr;
pag. – pagină;
gr. – greacă;
J. – jurnalul;
med. – medical.

2
 INTRODUCERE

Actualitatea temei și importanța problemei

Infracțiunea de omor ,cea mai gravă formă de manifestare a violenței impotriva ființei
umane.
Încălcarea dreptului de a trăi crează o stare de nesiguranță socială, un dezechilibru
periculos pentru însăși existența societății.
De aceea este și firesc ca astfel de acte de încălcare a legii penale, care vizează relațiile
sociale ce ocrotesc viața, bunul cel mai de preț al omului, să stea în atenția întregii colectivități
și, desigur, în primul rînd, în atenția organelor de drept, cărora le revine sarcina de a apăra
împotriva faptelor antisociale în vederea ocrotirii fizice și protecției juridice a vieții și
principalelor ei suporturi : integritatea corporală și sănătatea persoanei.
Un loc important în structura criminalității din Republică îl ocupă infracțiunile contra vieții
și sănătății persoanei. Frecvența cu care sunt ele întîlnite, pericolul social sporit determină
necesitatea de a efectua un studiu complex al acestei probleme de rezonanță în contextul actual al
societății noastre, care urmărește și cunoasterea diversității și complexității cauzelor săvîrșirii lor,
pentru a interpreta corect concluziile ce decurg din cazuistica existentă,unele chestiuni
particulare ce apar în procesul de calificare a faptelor supusă analizei și investigației știintifice.
În baza art.14 (1) CP al RM ,, infracțiunea este o faptă (acțiune sau inacțiune)
prejudiciabilă, prevăzută de legea penală săvîrșită cu vinovăție și pasibilă de pedeapsă penală”.
Deși art.15 al CP al RM prescrie în mod expres că gradul prejudiciabil al infracțiunii se
determină conform semnelor ce caracterizează elementele infracțiunii (obiectul, latura obiectivă,
subiectul, latura subiectivă) totuși ar fi mai corect după părerea mea, apelarea la existența unui
pericol social al infracțiunii, dar nu la gradul prejudiciabil.
În acest context am vorbi despre esența pericolului social, ca un element material al
infracțiunii, reieșind nemijlocit din daunele aduse valorilor sociale și relațiilor sociale ocrotite de
legea penală. Cele din urmă, adică valorile sociale și relațiile sociale apărate de legea penală în
vigoare formează categoria obiectului infracțiunii.
În art. 1 alin. 3 al Constituției se prevede că în Republica Moldova, ca stat de drept,
democratic, demnitatea omului, drepturile și libertățile lui, libera dezvoltare a personalității
umane, reprezintă valori supreme și sunt garantate. Garantarea tuturor acestor drepturi și libertăți
ale persoanei are loc juridic prin mijloacele Dreptului Penal, adică prin incriminarea ca
infracțiuni și sancționarea cu pedepse a faptelor vătămătoare sau periculoase pentru valorile
menționate. Legiuitorul a prevăzut în art. 2 al Codului Penal printre valorile de maximă

3
importanță, a căror apărare constituie scopul legii penale „persoana, drepturile și libertățile
acesteia” , subliniind în acest fel caracterul de valoare supremă a persoanei umane.
În corespundere cu Constituția RM “ statul garantează fiecărui om dreptul la viață și la
integritatea fizică și psihică”.
În fasciculul intereselor ocrotite de lege, persoana este titularul dreptului absolut la viaţă,
iar ceilalţi membri ai societăţii au obligaţia de a nu atenta în nici un mod la viaţa titularului
acestui drept.

Scopul și obiectivele cercetării

Prin lucrearea dată mi-am propus analiza și interpretarea omorului intenționat prin prisma
elementelor constitutive care-l caracterizează din punct de vedere juridico-penal în general și în
particular de a deduce anumite idei progresive vizînd interpretarea și aplicarea justă a normelor
penale în vigoare vizavi de subiectul propus și a constata anumite lacune, coliziuni, inexactități
referitoare la subiectul supus investigației știintifice, de a formula propuneri și recomandări.
Scopurile trasate și obiectivele cercetării, la care aș referi examinarea complexă a
următoarelor elemente de bază:
-Definirea noțiunii de omor
-Stabilirea cauzelor infractiunii de omor
-Determinarea locului omorului în cadrul sistemului de infracțiuni contra vieții.
-Analiza juridico-penală a elementelor constitutive care-l caracterizează.
-Aspecte de drept comparat privind infracțiunea de omor intenționat prevăzut la alin.1
art.145 Cod Penal al RM.
Normele penale avînd un caracter complex, implică în cadrul studiului lor atît analiza unor
probleme de ordin general (comune unui grup de infracțiuni) cît și a unor probleme cu caracter
special (proprii fiecării infracțiuni în parte). Aceasta se realizează cu ajutorul unui cumul de
metode și teorii. Teoria cunoașterii, metoda istorică, sistemică, gramaticală, logică, comparativă,
statistică. Din cauza unor imperfecțiuni legislative de multe ori legea este interpretată în mod
diferit. Astefel redînd diferite opinii contrare s-a argumentat poziția unor sau altor autori ori a
fost expus punctul de vedere pe care l-am considerat cel mai aproape de realitate și de
necesitățile actuale ale statului nostru. Lucrarea dată prezintă un studiu de drept penal privind
omorul intenționat (art.145, alin.(1) ) aspecte juridico-penale.

4
Metodele de cercetare
La elaborarea lucrării date am utilizat următoarele metode de cercetare ştiinţifică cum ar fi:
metoda empirică prin care am abordat diverse aspecte şi definiţii ale omorului intenționat.
Metoda istorică mi-a fost utilă la abordarea conceptul de omor printr-o analiză evolutivă a
conceptelor şi a reglementărilor, metoda comparativă prin care am încercat să abordăm noţiunile
şi conceptele dintr-o perspectivă a analizei dreptului şi legislaţiilor penale ale altor Țări.
Totodată, metoda sociologică, dar şi cea sistematică mi-au fost de asemenea utile la
elaborarea şi întocmirea respectivei teze de licenţă. Tot în acelaşi sens au mai fost utilizate
metoda raţională de interpretare (logic) care constă într-o abordare dintre cele mai complexe a
conţinutului normativ, presupunînd aflarea cauzei reale care a determinat delimitarea normei şi
scopului urmărit de legiuitor. Metoda tehnică în privinţa identificării unor imperfecţiuni în
legislaţie, realizarea unor formulări de “lege ferenda”, optimizarea legii penale autohtone.
Metoda literară pe care am folosit-o la stabilirea etimologiei cuvintelor.
Ca suport metodologic sau baza normativă folosită pentru cercetarea subiectului propus
este şi de documentare la elaborarea respectivei teze de licenţă mi-au servit legi şi convenţii şi
alte acte normative cum ar fi; Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994; Codul
Penal al Republicii Moldova; Codul de procedură penală al Republicii Moldova, adoptat la 24
martie 1961.
De asemenea pentru a răspunde cît mai eficace la obiectivele preconizate am apelat pe tot
parcursul dezvoltării temei la un larg spectru de surse ale autorilor atît din Republica Moldova,
cît şi din România şi Federația Rusă astfel utilizînd manuale didactice, monografii şi dicţionare
ale unor aşa autori cum ar fi: Sergiu Brînză,Vitalie Stati,Haha Vladimir, A.Boroi, A.Borodac
Constantin Bulai, V. Dobrinoiu .V. Dongoroz,Dobrinescu Ion, Sîmbrian T,Oancea I, Гаухман Л,
Д.НЙКИФОРОВ,С Cușnir, Carp S, Cojocaru R, Ursu V,Filipaș A,Mitrache C,Ion Dobrinescu,
A. Filipaş, R. Merte,A. Vitu, Gh. Scripcaru, M. Ierbancea, AntoniuC, R Stănoiu, A. Filipaş, C
Mitrache,V Papadopol,A. Kraus-Manolescu, I Preda,Vladirnir Beliş, N. Gonea,ș.a.

5
Prezenta lucrare este împărțită în mai multe părți disticte:
Introducere;
Cuprinsul Lucrării: trei capitole;
Concluzie și recomandări;
Bibliografie;

În primul capitol ,,Considerații generale privind omorul”. Din perspectiva temei cercetate,
am considerat necesar să includ un paragraf dedicat evoluţiei normelor juridice prin care se
apără principalele valori ale fiinţei umane. Pe accest temei în primul capitol din lucrarea data
am realizat un scurt istoric al dezvoltării conceptelor de protecție a valorilor umane de către
societate, pornind de la Legea Talionului, elemente de drept penal în Grecia Antică, Roma
Antică, Legiuirile romînești, Perioada modernă.Continuînd cu concepul și caracterizarea
infracțiunii de omor în al doilea paragraf în care legiuitorul se foloseşte de însuşirea obiectivă a
substantivului provenit dintr-un verb (uciderea) de a exprima în el descrierea acţiunii
(manifestarea de violenţă faţă de victimă), rezultatul imediat (moartea victimei) cît şi legătura de
cauzalitate dintre faptă şi rezultat şi de a exprima concludent aceste realităţi.
Este interesantă şi definiţia omorului dată de juristul englez I. Coke în sec. al XVII-lea
"cînd un om cu memoria sănătoasă şi la vîrsta la care răspunde de faptele sale ucide pe nedrept,
cu premeditare sau intenţionat orice fiinţă raţională" Definiție de asemenea ,,dintre cele mai
reușite cu ceva timp în urmă care era împărtășită și de doctrina noastră” este dată de autorii
Pobegailo E.F. și Mendelson G.A., identică la ambii, definiția evocă următoarele: “Omorul este
privarea ilegală, intenționată sau din imprudență, de viață a unei alte persoane”. Practic aceeași
opinie este împărtășită și de către savantul Roșca. K: “Omorul este lipsirea ilicită culpabilă de
viață a altei personae” După cum am menționat mai sus, definiția dată de Pobegailo și
Mendelson a fost împărtășită și de doctrina noastră pînă la intrarea în vigoare a Codului Penal
din 2002 după care din definiția dată a fost înlăturată sintagma sau din imprudență deoarece
conceptului de omor îi este caracteristic o conduită violentă, reprezentînd o formă de manifestare
a făptuitorului care a luat hotărîrea de a suprima viața unei personae și se folosește de mijloacele
apte să realizeze acest scop pe cînd în cazul lipsirii de viață din imprudență nu avem un act de
violență, ci o conduită greșită a făptuitorului într-o situație periculoasă, susceptibilă să producă în
anumite împrejurări, urmările prejudiciabile sub formă de moarte cerebrală a victimei
La finele acestui capitol, în concluzie putem menționa că definiția cea mai perfectă a
omorului este lipsirea ilegală și intenționată de viață a unei alte persoane.

6
 În cadrul celui de al doilea capitol „Caracteristica elementelor constitutive ale variantei-tip
a omorului intenționat(alin.1art.145 Cod Penal)” În baza art.14 (1) CP al RM ,, infracțiunea este
o faptă (acțiune sau inacțiune) prejudiciabilă, prevăzută de legea penală săvîrșită cu vinovăție și
pasibilă de pedeapsă penală”. Deși art.15 al CP al RM prescrie în mod expres că gradul
prejudiciabil al infracțiunii se determină conform semnelor ce caracterizează elementele
infracțiunii (obiectul, latura obiectivă, subiectul, latura subiectivă) totuși ar fi mai corect după
părerea mea, apelarea la existența unui pericol social al infracțiunii, dar nu la gradul
prejudiciabil.
În acest context am vorbi despre esența pericolului social, ca un element material al
infracțiunii, reieșind nemijlocit din daunele aduse valorilor sociale și relațiilor sociale ocrotite de
legea penală.
Cele din urmă, adică valorile sociale și relațiile sociale apărate de legea penală în vigoare
formează categoria obiectului infracțiunii. Elementul material al infracțiunii constă într-o acțiune
de ucidere, efectuata prin acte comisive sau omisive. In prima categorie, a actelor comisive, sunt
concentrate marea majoritate a acțiunilor de ucidere a unei persoane, caracterul ucigător putînd fi
identificat de magistrat prin examinarea modalităților de concepere si de înfăptuire a acesteia.
Vor imprima acțiunii caracter ucigător:
 mijloacele (instrumentele) alese și folosite de autor pentru executarea acțiunii,
mijloace care trebuie sa aibă aptitudinea de a provoca decesul unei persoane - arma de foc, cuțit,
otrava, funie, ciomag, topor etc;
 regiunea anatomică spre care este îndreptată acțiunea, regiune care trebuie să fie
din cele vitale cap, gît, torace, abdomen, ori in care se găsesc vase mari si importante de sînge;
 intensitatea (violența) cu care este purtată acțiunea sau repetabilitatea acesteia;
 gravitatea consecințelor provocate organismului prin acțiunea autorului
traumatisme cranio cerebrale, rupturi ale organelor interne, secționarea unor artere sau vase mari
și importante de sînge.
Elementul material se exprimă și prin acte omisive ca, de exemplu, expunerea victimei,
neputincioasă și sumar îmbrăcată, la o temperatura scăzută ori abandonarea într-o zona populată
de animate sălbatice omnivore sau intr-un loc necirculat, unde victima nu putea fi găsită cu
uşurință și transportată spre a i se acorda ajutorul medical trebuincios, ori prin abținerea autorului
de la a întreprinde ceva care ar fi evitat producerea morții victimei. Urmarea imediată constă în
decesul persoanei.
Între elementul material al infracțiunii acțiunea sau inacțiunea autorului și urmarea
imediată moartea unei persoane trebuie să existe o relație de la cauză la efect, o legătură de

7
cauzalitate, în alte cuvinte, este necesar a se dovedi prin probe că decesul victimei a intervenit
din cauza activității desfășurate de făptuitor.
Elementul subiectiv se exprimă la infracțiunea de omor exclusiv prin intenție,în ambele ei
modalități directă sau indirectă.
Vinovăţia autorului,ca și a celorlalți participanți la săvîrșirea infracțiunii, sub forma
intenției, rezultă ex re,adică din însăși materialitatea acțiunii inacțiunii acestora, așa cum s-a
reținut din expunerea teoretica a laturii obiective a infracțiunii, completată cu spețele acolo
prezentate.Este și logic si legic să fie așa, atîta vreme cît brațul legii ocrotește, fără discriminare,
toți indivizii societății, căci valoarea socială: viața – este egală și impersonală.

În al treile capitol din lucrarea dată „Aspecte de drept comparat privind infracțiunea de
omor intenționat prevăzută la art.145 alin.(1) CP RM ”.
Fiecare stat a avut și va avea mereu particularitățile sale de dezvoltare, de reglementare a
relațiilor care apar în societate, fapt datorat apartenenței acestuia la un anumit sistem juridic.
De aceea este și firesc ca legiuitorul statelor respective să folosească anumite modalități de
prevedere în legislație a procedeelor eficiente destinate menținerii ordinii publice, de exemplu: el
poate incrimina anumite fapte care după părerea lui atentează la valorile sociale apărate de legile
constituționale și poate dezincrimina altele. Acest fapt duce la diversificarea reglementărilor
penale.
Un exemplu elocvent în acest sens este incriminarea lipsirii de viață la dorința persoanei
(euthanasia) de Codul Penal al Republicii Moldova la art. 148 și neincriminarea acesteia de către
legiuitorul Olandez.
În legislația tuturor statelor infracțiunile contra vieții, integrității corporale sau sănătății
ocupă un loc prioritar.

8
CAPITOLUL I CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND OMORUL

1.1. Istoricul apariției și evoluției legislației penale privind reglementarea omorului

În pofida diversităţii de opinii politice, ideologice, sociale, omul este singura fiinţă
superioară din universul cunoscut. El creează valorile şi le transmite generaţiilor viitoare, iar
spiritul său continuu tinde la perfecţionare.
Totodată, omul, în exclusivitate, prin trăirea cu adevărat a tot ce este bun, frumos şi drept,
se impune în plan etic şi dă dovadă de personalitate, dominînd impulsurile inferioare. Anume de
aceea fiinţa superioară, socială – omul trebuie situat pe prim plan, iar asigurarea deplinei realizări
a acestora şi apărarea de la orice fel de atentări la viaţă, sănătate, libertate, demnitate umană
trebuie să devină un imperativ al timpului.
Viața omului apare ca o valoare primară și absolută.
În această privință, cu două milenii în urmă Titus Lucrețiu spunea că “Vitaque mancipio
nulli datur, omnibus usu” (viața nu este proprietatea nimănui, ci uzufructul tuturor).
Astfel, s-a accentuat atenția asupra importanței valorii persoanei sub aspectul succesiunii
generațiilor și a persoanei omului în lume”.1
Viața este bunul cel mai de preț al omului,însuși omul. Pe orice treaptă a dezvoltării
sale,omul și-a apărat viața individual sau în colectiv, anarhic sau sub rigorile legii,prin toate
mijloacele de care a dispus în acest scop.
Într-o lungă perioadă de la începutul istoriei omenirii, ocrotirea dreptului la viață se realiza
fie în modalități originare, fie potrivit unor cutume dintre cele mai diverse și nu rareori bizare
dacă sunt examinate prin logica și moralitatea prezentului.
Aceasta urma să fie protejată de prealabilele lezări care puteau să îi fie aduse, de aceea
ocrotirea persoanei contra faptelor prin care s-au adus atingeri vieții, integrității corporale sau
sănătății a fost principala preocupare a generațiilor întregi.
În orînduirea gentilică persoanele care suprimau viața unuia din membrii grupului social,
erau abandonate de trib, cu condiția că ele nu mai prezentau pericol pentru securitatea
comunității. Ei erau lăsați în voia soartei, fiind lipsiți de protecția pe care tribul le-o oferea,
izgonirea lor era considerată ca răzbunarea părților interesate. Măsurile împotriva aceluia care
ucidea o persoană ce aparținea aceleiași colectivități, nu erau axate pe ideea de vinovăție, ci pe
necesitatea conservării echilibrului indispensabil supravețuirii grupului.

1
Dobrinescu Ion. Infracțiuni contra vieții persoanei.
Editura Academiei Republicii Socialiste Române.București 1987, pag.11.
9
 Schimbările care au intervenit pe parcursul dezvoltării omenirii au dus la limitarea
formelor de răzbunare existente.
Răzbunarea nelimitată a fost reglementată de Legea Talionului, potrivit acesteia, victima
sau familia ei nu puteau pricinui infractorului o pagubă mai mare decît cea generată de fapta lui.
O asemenea reglemetare o găsim în una din cele mai vechi legi, Codul lui Hammurabi
(1792-1749 î.e.n.), unde textul acestor legi este încrustat pe o piatră de diorit în partea superioară
a căreia este reprezentat zeul soarelui Samaș care îmînează textul legilor lui Hammurabi acest
desen simbolizînd proviniența divină a legislației unde legea talionului avea mai multe forme:
„ochi pentru ochi,(art.196)2 dinte pentru dinte, mînă pentru mînă, picior pentru picior, arsură
pentru arsură, vînătaie pentru vînătaie”. Legea Talionului reprezintă totuși un anumit progres în
comparație cu practicile anterioare. Hammurabi instituie talionul cu scopul de a îngrădi o
reminiscență foarte periculoasă a comunității gentilice cum este răzbunarea sîngelui.
În virtutea talionului, victima sau rudele ei nu puteau pricinui infractorului un rău mai mare
decît fapta comisă de către acesta. Talionul a fost limitat printr-un mod voluntar prin care
victima avea posibilitatea să renunțe la răzbunare în schimbul unui echivalent ( bănesc sau în
natură), însă acest mod nu a fost reglementat în Codul lui Hammurabi.
Infracțiuni contra persoanei erau prevăzute ca fiind: omorul soțului de către soție (art.153)
și omorul din imprudență (art.229). La perioada respectivă codul era o lege supremă care și-a
găsit elemente proprii și în alte legislații a popoarelor vecine. Dreptul barbar cunoștea răzbunarea
sîngelui, care ulterior era înlocuit cu o sumă de bani, ce urma să fie plătită de către ucigaș
familiei victimei.
Legile lui Moise – reprezintă vechiul drept ebraic, în care norma juridică se confundă cu
norma religioasă. Conţin reguli ce se referă la crime, desfăşurarea judecăţii, pedepse, legitima
apărare, circumstanţe atenuante.
În China, reglemetări în domeniu au existat în secolul al XXIII-lea î.e.n. în codurile Hia,
Sciun și Scian. Cel mai important cod de legi datează din secolul al XI-lea î.e.n. și este numit
Legile lui Manu.
Este surprinzător că legea vorbește puțin despre pedepsele capitale. Practic nu sunt descrise
componențele infracțiunilor de omor, cu toate că una dintre cele mai grave infracțiuni era
asasinarea unui brahman. Atît în China cît și în India, legile au avut un caracter religios, deoarece
se încerca de a se descoperi divinitatea prin atingerea unei trăiri interioare diferită de cea
exterioară.

2
Hanga Vladimir. Mari legiuitori ai lumii. Editura Știința
și Enciclopedică, 1997, pag.7.
10
 Pe parcursul anilor apare un interes: de a reglementa problemele juridice în mod precis,
fapt care a generat o tendință de a studia necesitatea unor reglemetări scrise, care urmau a fi
aplicate tuturor.
În acest sens, în jurul secolului al VII-lea î.e.n., în Grecia au fost aleși legislatorii
(persoane însărcinate cu elaborarea legilor scrise), printre care Solon și Dracon. Grecii îi
considerau ca fiind cei mai întelepți gînditori, care pledau pentru înăsprirea pedepselor”3.
Legislația lui Dracon (sec. VII î.Hr.) pentru prima oară face distincția dintre actul
premeditat și cel involuntar.
Se limita dreptul gentilic al Talionului și în cazul unor delicte minore se aplica pedeapsa cu
moartea. După legile lui Dracon omorul săvîrșit cu intenție era pedepsit cu izgonirea din cadrul
societății. Dreptul penal cunoaște noțiunea de tentativă, fază prepratorie (pregătirea), participația,
circumstanțe agravante și atenuante”4. Prin activitatea lor s-a anihilat arbitrariul cutumiar,
întărindu-se cadrul instituționalizat și rolul statului în domeniul penal, care deja intervine direct
în cazurile de omucidere. Cu privire la rolul pedepsei, anticii au formulat teoria utilitaristă
potrivit căreia pedeapsa este necesară pentru apărarea societăţii.
Astfel, Platon considera esenţial exemplul pe care-l oferă pedeapsa altor persoane;
Aristotel vedea în pedeapsă „leacul“ împotriva nedreptăţii şi relelor („iniguitatis et malorum
medicina est“). Seneca aborda acelaşi caracter utilitarist al pedepsei invocînd menirea ei de a
face pe ceilalţi mai buni („caeteros redat meliores“), de a distruge pe cei răi („ut sublatis malis“)
şi astfel a permite celor mulţi să trăiască în siguranţă („securiores caeter vivant“)
În Roma Antică, prima lege scrisă a fost Legea celor XII Table (sec. V î.e.n.), inspirată din
legea talionului în materie penală și care făcea distincție între crimen publica și delicta privata.
Cele mai importante legi din perioada respectivă erau instituțiunile lui Iustinian; Digestele;
Codexul Theodosianus; Codexul lui Iustinian și Novelae.
Infracțiunile în dreptul roman sunt desemnate prin noțiunea de delicte.
Infracțiunea de omor era considerat crimă publică şi avea denumirea specială de „parricidium“,
adică infracţiune care consta în suprimarea vieţii unei persoane libere din comunitate (termen
folosit în prezent pentru a indica omorul săvîrşit asupra soţului, soţiei sau unei rude apropiate).
Această faptă se judeca în complete speciale şi se pedepsea în general cu moartea, putîndu-se
totuşi aplica şi alte pedepse, cum ar fi amputarea mîinii condamnatului, flagelarea etc. De
exemplu, pedeapsa morţii civile, a cărei origine trebuie căutată în „capitis demimintio maxima“,

3
Boroi Alexadru. Infracțiuni contra vieții. Editura Națională,
București, 1996, pag35.
4
Haha Vladimir. Istoria generală a statului și dreptului.
De la origini la revoluțiile burgheze. București, 1985, pag72.
11
era prevăzută mai ales în legiuirile medievale, dar ea a existat în unele ţări pînă în secolul al
XlX-lea şi izolat, chiar pînă în zilele noastre, ea bazîndu-se pe ficţiunea că cel condamnat era „ca
şi mort“, încetînd a mai fi subiect de drepturi.
În perioada ,, veche asasinatul se pedepsea cu moartea. Ucidera unui sclav în perioada
veche nu atrăgea nici o sancțiune pentru autorul faptei.”5
În perioada imperială apare crima extraordinaria, cosiderată ca fiind infracțiune gravă sau
deosebit de gravă și care era urmărită din oficiu.
La romani vinovăția era grupată în două forme: dolus (intenție) și culpa (greșeală) și de ea
depindea tipul pedepsei aplicate (închisoarea cu caracter preventiv, pedepsele corporale,
pedepsele pecuniare).
În Evul Mediu, legile erau dominate de caracterul consu-etudinar, feudal şi economic. Una
dintre cele mai importante legi, Corpus Iuris Canonici (din anul 1140) a reglementat infracţiunile
sub un dublu aspect: al nesocotirii ordinii divine şi al leziunii aduse ordinii umane. Omorul era
pedepsit cu moartea, prin mijloacele cele mai crude. Pruncuciderea, de exemplu, se pedepsea cu
îngroparea de vie a femeii vinovate.
În general, nobilii se bucurau de privilegii, în sensul că, în cazul lor pedeapsa pentru omor
putea să fie convertită într-o pedeapsă mult mai uşoară, chiar o simplă amendă.
Perioada Renașteri elucidează întărirea puterii statului,ceea ce a dus la elaborarea unor legi
penale precise și unitare (ordonanțele cu dispoziții de drept penal și de procedură panală),
generatoare de noi codificări: Constituția Therisiană (1768), Constituția Piemonteză(1786, al lui
Iosif al II-lea (1787) și al lui Napoleon Bonaparte (1810).
Personalitatea umană și drepturile omului au constituit obiectului preocupărilor filosofilor,
juriștilor și politicienilor, fapt care a dus la adoptarea primului act care schițează elemente ale
unei protecții juridice a persoanei umane, consacră drepturile și libertățile persoanei – Magna
Carta Libertatum (Anglia, 15 iunie 1215, regele Ioan). Acest document a stat la baza elaborărilor
ulterioare în acest domeniu.
Astfel în 1776 apare Declarația Americană de Independență de la Philadelphia care
menționează că:“ toți oamenii au fost creați egali și sunt înzestrați cu drepturi inalienabile de
către creatorul lor, printre care se află și dreptul la viață.”Se cuvine a fi menționate și actele
constituționale engleze de la sfîrșitul sec. al XVII-lea ( Bill of Rights- Declarația drepturilor din
1689) și Constituția Statelor Unite din 1791.
Cel mai complet act în materia drepturilor omului îl constituie Declarația Universală a
Drepturilor Omului (10 decembrie 1948 de Adunarea Generală a ONU), care stipulează că:

5
Sîmbrian T. Drept privat roman. Craiova, 1993, pag.26.
12
 „ Orice om are dreptul la viață, la libertate și la inviolabilitate”. Adoptarea acestor acte
au implimentat o tendință de perfecționare a reglemetărilor privind consacrarea și apărarea
drepturilor omului, elaborîndu-se Pactul cu privire la drepturile civile și politice-1966 (“ dreptul
la viață este un drept inerent al persoanei umane, care trebuie ocrotit prin lege; nimeni nu poate
fi privat de viață în mod arbitrar”), Conveția europeană pentru protecția drepturilor omului și a
libertăților fundamentale (1950), Documentul Reuniunii de la Copenhaga și al Conferinței pentru
dimensionarea umană a C.S.C.E.”6.
Existența reglementărilor internaționale a determinat popoarele să-și conformeze
prevederile naționale în domeniu, ținîndu-se cont de accesul la anumite metode de apărare a
celor mai importante valori sociale viața și integritatea corporală a persoanei.
Legi scrise au existat și pe timpul lui Burebista, legile penale din toate perioadele istoriei
au incriminat şi sancţionat infracţiunile de omor, începînd cu legile aparţinînd statului geto-dac
unit de Burebista şi continuînd cu cele din epoca Ţării Româneşti, a Moldovei, a voievodatului şi
principatului Transilvaniei. Geto-dacii au beneficiat de legi scrise, dar acestea nu s-au păstrat.
Ele sunt amintite de Iordanes, care arată că regele dac Burebista şi-a luat ajutor pe Deceneu
care se bucura de o putere „aproape regească“ („pene regiam protestate“) şi a dat poporului dac
legi scrise („conscriptos“) potrivit cu noua structură a societăţii. Puterea judecătorească era
încredinţată preoţilor care o exercitau asemenea druizilor din Galia.
În această privinţă, Iordanes, vorbind despre marele preot Comosicus, urmaşul lui
Deceneu, îl arată pe acesta ca fiind cel mai mare judecător.
După înfrîngerea dacilor de către romani, regulile dreptului roman sunt extinse şi în noua
provincie a imperiului, Dacia, astfel încît locuitorii sunt judecaţi de guvernator sau de locţiitorul
său. El avea „jus gladii“, adică dreptul de a pedepsi cu moartea. Totuşi, cînd era vorba de un
fruntaş din rîndul popoarelor supuse („ex principalibus alicuius civitatis“) pedeapsa capitală nu
putea fi pronunţată decît de împărat.
Primele legiuiri româneşti sunt „Cartea românească de învăţătură de la pravilele
împărăteşti“, tipărită în 1646 la Mânăstirea Trei Ierarhi din Iaşi şi „Îndreptarea Legii“, tipărită în
1592, la Târgovişte.
În aceste legi, omorul era reglementat în spiritul dominant al vremii, cu asprime. Uciderea
unei persoane se pedepsea cu moartea prin spînzurătoare sau decapitare. Prima dispune:
„cercetarea ucigătorului nu este alta, numai moartea“, iar cea de-a doua: „cel ce va ucide pe tatăl
său sau pe mama sa prin cugetată răutate, să se arză cu focul“.

6
Boroi A., Infracțiuni contra vieții. Editura XXI,
București, 1996, pag.13.
13
 Tentativa era pedepsită mai blînd şi erau reglementate cauze care apără de pedeapsă
(nebunia, vîrsta, obiceiul locului, ordinul superiorului, legitima apărare) şi cauze care micşorează
pedeapsa (mînia, beţia, obiceiul locului, ignoranţa, somnambulismul, somnul, dragostea).
Omorul era considerat infracţiune gravă („faptă mare“) şi se judeca în prima epocă, de
căpeteniile de obştii, ulterior de către domn.
Se făcea deosebire între omorul intenţionat şi cel fără voie („cel ce ucide cu greşeală şi fără
voia lui, să nu se certe ca un ucigătoriu“), de asemenea se făcea deosebire între actul spontan de
ucidere („moartea grabnică“) şi actul premeditat („moartea veşnică“).
Paricidul consta în uciderea părinţilor, copiilor, fraţilor, soţiei sau soţului şi se pedepsea cu
„moartea mai cumplită“, judecătorii avînd latitudinea să aprecieze modalitatea de executare a
respectivei pedepse.
În timpul Feudalismului, au urmat o serie de legi ce protejau viața și integritatea corporală:
Cartea Românească de învățătură(1646), Îndreptarea Legii (1652), Legiunea Caragea (1818),
ultima fiind în vigoare pînă la adoptarea Codului penal al lui A.I.Cuza (1865). Situația se
schimbă o dată cu unirea principatelor în 1918, deoarece România Mare a fost supusă o perioadă
unor pluralități de legi penale; spre exemplu, în Basarabia se aplica legea Vechiului regat.
Diversificarea reglemetăilor care existau în Basarabia, Bucovina și Ardeal au determinat
adoptarea unui cod unic al României, care ar unifica legislațiile existente. Primul cod penal
român apare în 1937. Acest cod a constituit instrument juridic valoros pentru epocile respective,
nu numai pentru că a înlocuit vechile legiuiri cu dispoziţiile lor arhaice şi uneori confuze,
aducînd dispoziţii bine sistematizate, dar a introdus un spirit inovator, ştiinţific în abordarea
problemelor de drept penal.
În perioada sovietică influențele românești sunt înlăturate definitiv, aplicîndu-se legea
sovietică.
Apărarea drepturilor omului pune în sarcina organizațiilor internaționale obligația
proclamării lor. Prin consacrarea pe plan internațional a conceptului de “drepturi ale omului”, s-a
urmărit nu numai proclamarea și darea lor unei dimensiuni, ci și instituirea unui sistem de
control internațional asupra modului în care statele se achită de obligațiile de respectare,
garantare a drepturilor și libertăților fixate atît în actele internaționale acceptate de ele, cît și în
legislația lor internă, iar încălcările prealabile vor fi sancționate corespunzător.
Potrivit Dicționarului de terminologie juridică internațional, expresia “drepturile omului”
desemnează un ansamblu de prerogative bazate pe demnitatea persoanei umane a căror
respectare se înțelege a fi promovată în folosul tuturor oamenilor.
Codul penal incriminează faptele privitoare la viața și integritatea corporală în raport cu
calitatea subiectului, gravitatea urmărilor, motivul și modul în care au fost comise.
14
 Dreptul la viață este apărat prin urmare atît prin Constituție cît și de legea penală.
Viața este bunul cel mai de preț al persoanei, fără de care nu pot fi concepute nici celelalte
atribute ale acesteia, ca integritatea corporală, sănătatea, inviolabilitatea sexuală, libertatea,
onoarea și demnitatea.
’’Atentatele contra vieții persoanei pun în pericol nu numai existența individului izolat, dar
și a întregii societăți. Nu este posibil desfășurarea normală a relațiilor sociale fără ocrotirea vieții
persoanei.
De aceea apărarea acestei valori sociale constituie una dintre îndatoririle supreme ale
fiecărui stat.”7
Viața omului este apărată de normele de drept și, în special, ale dreptului penal, ca fiind un
drept absolut al individului, dar și o valoare socială pe care dreptul o ocrotește în interesul
întregii societăți.
Dreptul la viață, la inviolabilitatea persoanei sunt drepturi civile dîndu-se astfel expresie
celor mai nobile năzuințe ale omenirii și sunt consacrate într-o mulțime de de acte, cele mai
importante fiind:
 Declarația Universală a Drepturilor Omului, 10.12.1948, art.3: “ Orice om are
dreptul la viață, libertate și la inviolabilitatea persoanei”;
 Pactul privind drepturile economice, sociale și culturale, 16.12.1966, art.6 : “
Dreptul la viață este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu
poate fi privat de viață în mod arbitrar”;
 Convenția Europeană pentru protecția drepturilor omului și libertăților
fundamentale, 04.11.1950, Roma, art. 2 dreptul la viață8; cît și în Documentul Reuniunii de la
Copenhaga a Conferinței pentru dimensiunea umană a C.S.C.E.
 Convenția cu privire la drepturile copilului (1986);
Totalitatea acestor acte internaționale atestă importanța existenței unor mecanisme juridice
la nivel mondial pentru garantarea și apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
Actele internaționale devin obligatorii pentru procesul de elaborare a legislației interne a statelor
doar în măsura în care aceste state le-au ratificat.
În unele constituții, dreptul la viață nu apare expres formulat, deși aceste constituții prin
conținutul lor urmăresc tocmai ocrotirea vieții persoanei. Altele prevăd expres și explicit dreptul

7
Borodac A., Manual de drept penal. Partea specială
(pentru învățămîntul universitar), Chișinău, 2004, pag.47-48.
8
Republica Moldova a ratificat Convenția și protocoalele nr.1-8,11
prin Hotărîrea Parlamentului nr. 1298 din 24 iulie1997,
publictă în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.54-55
Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994.
15
la viață, fiind surprinse elementele esențiale ce-i caracterizează sensul fizic, abolirea pedepsei cu
moartea sau, cel puțin, aplicarea acesteia doar în cazurile infracțiunilor celor mai grave.
În 1994, se adoptă Constituția Republicii Moldova, care perevede și garantează pentru
prima dată în mod expres la art. 24 , trei drepturi fundamentale, care, deși sunt strîns legate între
ele, nu pot fi confundate din punct de vedere juridic.
Aceste drepturi sunt: dreptul la viață, la integritatea fizică și psihică, care sunt garantate de
către stat, adică persoana umană ocupă locul prioritar în erarhia valorilor sociale din sistemul
nostru de drept.
Articolul 24 al Constituției se referă la accepțiunea restrînsă a dreptului la viață, avîndu-se
în vedere că acest drept fundamental implică, în primul rînd, că nimeni nu poate fi privat de viață
în mod arbitrar. Ea protejează dreptul la viață a persoanei numai în sensul ei fizic, deoarece el
este garantat și de Codul penal al Republicii Moldova prin incriminarea infracțiunilor contra
vieții. Este, de fapt, o cerință de bază a unui stat democratic și de drept, unde demnitatea omului,
drepturile și libertățile lui, libera dezvoltare a personalității umane sunt privite ca valori supreme
și sunt garantate prin sancționarea faptelor periculoase ce atentează la ele.
Potrivit art.2 CP RM, legea penală apără împotriva infracțiunilor, printre alte valori sociale,
în primul rînd viața umană într-un cadru mai larg, acela al ocrotirii persoanei și a principalelor
atribute ale acesteia: viața, sănătatea, cinstea, demnitatea, etc. Apărarea vieții în reglemetările
penale rezidă în incrininarea anumitor fapte care constituie infracțiuni.
Dreptul penal, ca ramură a sistemului de drept, este alcătuit din două părți-partea generală
și partea specială, părți care, deși sunt strîns legate între ele, prezintă totuși anumite
particularități. Unii autori, îndeosebi cei francezi, pornind de la aceste particularități, sunt dispuși
să admită chiar existența unui drept penal general și a unui drept penal special. Un asemenea
punct de vedere nu a fost și nu este împărtășit în literatura noastra juridică, aceasta admițînd
numai diviziunea dreptului penal într-o parte generală și una specială, considerînd ansamblul
dreptului penal ca fiind o ramură de drept cu caracter unitar.
Nu ne vom opri asupra părții generale decît cu precizarea că aceasta cuprinde norme ce
reglementează în general lupta împotriva infracționalității prin intermediul mijloacelor de drept
penal.
Partea specială a Codului penal cuprinde norme care, spre deosebire de cele generale, nu
prevăd reguli ce se aplică la modul general, tuturor faptelor ce prezintă pericolul social al
infracțiunii, ci reglementează lupta împotriva infracționalității chiar prin stabilirea acestor fapte,
precum și prin stabilirea sancțiunilor aplicabile celor ce le săvîrșesc.

16
 Astfel, putem defini partea specială a dreptului penal ca fiind acea parte ce cuprinde
ansamblul normelor penale și în care sunt stabilite faptele de pericol social ce constituie
infracțiuni, precum și sancțiunile ce se aplică celor care le săvîrșesc.
Între partea specială și cea generală a dreptului penal există o strînsă legătură. Astfel,
ambele constituie părți ale aceleiași ramuri de drept și urmăresc aceeași finalitate apărarea unor
valori fundamentale în existența cărora societatea este interesată în mod vital: suveranitatea,
independența, unitatea statului, persoana și drepturile sale, dreptul de proprietate, precum și
întreaga ordine de drept.
Se observă că, primordială în actualul Cod Penal este apărarea siguranței statului.
De lege ferendă, se preconizează că infracțiunile contra persoanei să ocupe primul titlu al
viitorului Cod Penal, avînd în vedere o politică penală care să țină cont în primul rând de
siguranța persoanei, de viața acesteia, de sanătatea, integritatea corporală, libertatea și demnitatea
persoanei.
Fixînd cadrul legal al fiecărei fapte ce constituie infracțiune, normele penale speciale
înfăptuiesc principiile și regulile stabilite în partea generală a codului pe care astfel le
concretizează și cărora le dau prin aceasta, importanță practică.
Rolul deosebit de important al dreptului penal în ceea ce privește apărarea valorilor
fundamentale ale societății, se evidențiază cu mare pregnanță tocmai în partea specială.
Prevăzînd și sancționînd cu severitate faptele îndreptate împotriva persoanei, împotriva
atributelor esențiale ale ființei și personalității umane, ca și pe cele îndreptate împotriva
celorlalte drepturi și libertăți ale omului, normele penale speciale apără interesele care îi sunt
recunoscute și prin a căror atingere s-ar afecta grav un interes social general.
Părții speciale a științei dreptului penal, îi revine sarcina de a examina fiecare din faptele
prevăzute de normele penale speciale, precum și modul în care acestea sunt sancționate, pentru a
asigura înțelegerea justă și aplicarea lor uniformă de către toate organele judiciare, în strictă
concordanță cu voința legiuitorului.
Cu alte cuvinte, partea speciala a Codului Penal trebuie să înarmeze pe cei ce aplică
normele penale speciale, cu cunoștințele necesare și să le formeze aptitudinea de a face o corectă
încadrare juridică a faptelor, aceasta asigurînd legalitatea în realizarea sarcinilor justiției penale.

17
1.2. Conceptul și caracterizarea infracțiunii de omor

Omorul simplu săvârşit fără circumstanţe agravante şi atenuante, prevăzut de art.145

alin.(1) CP RM, poate fi comis din motive de gelozie şi din alte imbolduri josnice, cu excepţia
intenţiilor huliganice şi interesului material, din motive de răzbunare, pe baza de relaţii
personale, din cauza certurilor, în timpul unei bătăi, al efectuării unui experiment ştiinţific etc.
Din punct de vedere statistic, ucigașii sunt preponderent:
• persoane aflate în căutarea unui partener sexual
• bărbați (deoarece femeile sunt foarte pretențioase în alegerea unui partener, bărbații sunt
cei care concurează între ei pentru a-și găsi o parteneră, comportament întîlnit pe larg și la
animale);
• singuri (necăsătoriți, fără parteneră);
• șomeri (care nu dispun de resursele necesare atragerii unei partenere)
• între 20 și 30 de ani (la apogeul perioadei lor reproductive).
De asemenea, gelozia sexuală (întemeiată sau imaginară) este din punct de vedere statistic un
motiv important pentru uciderea de către un bărbat a partenerei sale, deoarece pentru bărbat este
greu de suportat ideea că-și irosește resursele pentru a crește copiii unui alt bărbat, acest lucru
fiind condiționat din punct de vedere evoluționar.
Omorul intenţionat se consumă o dată cu producerea rezultatului: moartea victimei.
În definirea omorului „legiuitorul se foloseşte de însuşirea obiectivă a substantivului
provenit dintr-un verb (uciderea) de a exprima în el descrierea acţiunii (manifestarea de violenţă
faţă de victimă), rezultatul imediat (moartea victimei) cît şi legătura de cauzalitate dintre faptă şi
rezultat şi de a exprima concludent aceste realităţi.”9
Este interesantă şi definiţia omorului dată de juristul englez I. Coke în sec. al XVII-lea
"cînd un om cu memoria sănătoasă şi la vîrsta la care răspunde de faptele sale ucide pe nedrept,
cu premeditare sau intenţionat orice fiinţă raţională".10
Aceste definiţii eliptice sunt tehnici pe care legiuitorul le foloseşte şi în cazul altor
incriminări (de exemplu: distrugerea, lipsirea de libertate etc.).Cu acest mod de exprimare
legiuitorul operează nu numai în definirea variantei simple a omorului dar şi a variantelor specie
(pruncuciderea, uciderea din culpă, determinarea şi înlesnirea sinuciderii).

9
A. Boroi, Aspecte teoretice şi practice privind infracţiunile de omor şi lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte,
Ed. M.I., 1991, Bucureşti, pg. 23
10
V. Dongorozşi colab., op. cit, pg. 180
18
 Legea penală acordă cea mai mare însemnătate ocrotirii omului, atît în ceea ce privește
însăși existența sa fizică și atributele fundamentale ale personalității lui, cît și în ceea ce privește
toate celelalte drepturi, libertăți și interese pe care societatea este datoare să i le asigure.
Acest fapt se datorează în manieră specifică Dreptului Penal, adică prin incriminarea
tuturor faptelor care, sub un aspect sau altul, aduc atingere ființei, drepturilor și intereselor
legitime ale omului.
Faptele sociale periculoase îndreptate împotriva omului sunt numeroase și variate. Făcînd
distincție între faptele îndreptate împotriva drepturilor absolute privitoare la existența fizică și la
principalele atribute ale ființei și personalității umane, pe de o parte, și faptele atribuite împotriva
altor drepturi și interese ale omului, pe de altă parte, legiuitorul le-a inclus pe cele dintîi într-o
categorie distinctă de infracțiuni, cu titlu Infracțiuni contra vieții și sănătății persoanei.
Dacă să ne referim la legislatia noastră, putem menționa că componențele de infracțiuni
contra vieții sînt concentrate în articolele 145-150 Cod Penal al Republicii Moldova.
Componenţa simplă în descrierea legislativă a acesteia sunt enumerate toate semnele de
componenţă a infracţiunii, date într-un mod unidimensional: un singur obiect, o singură acţiune,
o singură consecinţă, o singură formă de vinovăţie. Componenţa de infracţiune simplă, spre
exemplu, este prevăzută în alin. (1), art.145 CP al RM omorul intenţionat. Obiect al infracţiunii
date este viaţa altei persoane. Latura obiectivă se caracterizează printr-o singură faptă (acţiune
sau inacţiune) şi survenirea unei singure consecinţe - moartea persoanei. Latura subiectivă a
acestei infracţiuni se caracterizează printr-o singură formă a vinovăţiei intenţia
De aceea în cadrul lucrării date ne vom referi la articolul 145, alin.(1) Cod Penal al
Republicii Moldova omorul intenționat. Pentru început este necesar de a analiza noțiunea
conceptuală de omor care reprezintă un reper, un punct de sprijin care ne ajută să soluționăm
corect chestiuni particulare ce apar în procesul de calificare a faptelor, să cunoaștem semnele
individuale ale infracțiunilor comise și să verificăm conformitatea lor cu prevederile legii.
Sintetizînd semnele comune pentru toate formele și tipurile de omor la etapa finală a
analizei si ridicîndu-le la un tot întreg în limitele definiției stiințifice, vom ajunge la noțiunea
generală de omor. Evident , o asemenea componență de infracțiune poate fi privită doar în
calitate de construcție teoretică care are însă așa cum am menționat anterior, o însemnătate
deosebit de mare pentru practica aplicării normelor penale ce conțin semnele componenței de
omor.
Infracțiunea de omor implică întotdeauna aceleași caracteristici, și anume, existența unei
acțiuni (inacțiuni) comise cu intenția de a suprima viața unei personae, acțiune care are ca
rezultat moartea victimei.

19
 În realizarea sa concretă, acțiunea sau inacțiunea poate prezenta însă unele particularități,
după cum, în jurul faptei tipice (omorul simplu) se grupează diferite elemente care, fără a
schimba substanța faptei, îi dă o coloratură diferită, sporindu-i vădit gradul de pericol social.
Aceste împrejurări sînt valorificate de legiuitor și prevăzute ca elemente circumstanțiale în
conținutul infracțiunii de omor, reprezentînd o modalitate normativă agravată a infracțiunii de
omor. Așa dar, din punct de vedere al teoriei dreptului penal, omorul este definit ca lipsirea
ilegală și intenționată de viață a unei alte personae. Această definiție a noțiunii de omor este
aplicată tuturor infracțiunilor săvîrșite prin omor, prevăzute la art. 145-148 CP al RM.
Există însă și alte definiții ale acestui concept, astfel ,,potrivit unei opinii, omorul este
definit ca privarea ilegală, intenționtă sau din imprudență, de viață a unei alte personae, atunci
cînd cauzarea morții constituie temeiul răspunderii penale.”11 Referitor la această definiție,
Cuznețov A.V. critică pe bună dreptate partea finală a definiției date,menționînd că orice acțiune
sau inacțiune este considerată infracțiune doar cu condiția că ea este prevătută de lege în caliatate
de faptă socialmente pericoloasă și evaluează în calitate de temei al răspunderii penale, de aceea
o indicație specială asupra acestui semn este în plus. Același autor propune o altă formulare a
noțiunii de omor, și anume : omorul reprezintă fapta social periculoasă săvîrșită cu vinovăție și
prevăzută de legea penală, care atentează la viața altei persoane și-i cauzează acesteia moartea.
În fond aceeași noțiune o găsim și în una din lucrările autorului Borodin S.V.,, care susține
că omorul este fapta social periculoasă săvîrșită cu vinovăție, care cauzează moartea altei
persoane”.
În alte surse întîlnim definiții care nu conțin toate semnele necesare ale noțiunii de omor.
Astfel, potrivit unei opinii, omorul reprezintă o faptă ilegală ce cauzează moartea unei alte
personae. Și o altă definiție: omorul este privarea ilegală de viață a unei alte persoane.
Potrivit unei alte opinii, aspru criticată la timpul său, omorul este doar cauzarea
intenționată a morții unei persoane.
Anume această ultimă definiție o găsim în alin. (1) art. 105 al Codului Penal al Federației
Ruse pînă a fi modificat. La construcția acestei definiții, legiuitorul rus a omis un foarte
important cuvînt că această faptă este săvîrșită “ilegal “. Căci interpretarea literală a alin.(1)
art.105 CP al Federației Ruse face posibil de a atribui la fapta de omor cauzarea morții celui care
atacă, în condițiile legitimei apărări.
Însă această definiție ține de domeniul trecutului, deoarece a fost modificată anume în
legatură cu problema expusă mai sus.

Constantin Bulai. Curs de drept penal. Partea specială,

11

Vol. I. București.

20
 Astfel în prezent noțiunea de omor sună în felul următor ”privarea ilegală de viață prin
acțiune sau inacțiune “, însă și aici pot exista careva obiecții la faptul că nu este specificat modul
intenționat de comitere a infracțiunii date, ceea ce crează rezerve de interpretare în diferite feluri.
Definiție de asemenea ,,dintre cele mai reușite cu ceva timp în urmă care era împărtășită și
de doctrina noastră”12 este dată de autorii Pobegailo E.F. și Mendelson G.A., identică la ambii,
definiția evocă următoarele: “Omorul este privarea ilegală, intenționată sau din imprudență, de
viață a unei alte persoane”. Practic aceeași opinie este împărtășită și de către savantul Roșca. K:
“Omorul este lipsirea ilicită culpabilă de viață a altei personae”.
După cum am menționat mai sus, definiția dată de Pobegailo și Mendelson a fost
împărtășită și de doctrina noastră pînă la intrarea în vigoare a Codului Penal din 2002 după care
din definiția dată a fost înlăturată sintagma sau din imprudență deoarece conceptului de omor îi
este caracteristic o conduită violentă, reprezentînd o formă de manifestare a făptuitorului care a
luat hotărîrea de a suprima viața unei personae și se folosește de mijloacele apte să realizeze
acest scop pe cînd în cazul lipsirii de viață din imprudență nu avem un act de violență, ci o
conduită greșită a făptuitorului într-o situație periculoasă, susceptibilă să producă în anumite
împrejurări, urmările prejudiciabile sub formă de moarte cerebrală a victimei”13.
Astfel în urma constatărilor date s-a ajuns l-a concluzia că lipsirea de viață din imprudență
să fie incriminată într-un articol aparte (articolul 149 CP) deoarece gradul de pericol social al
acestei infracțiuni este mai redus în comparație cu cel al infracțiunilor săvîșite prin omor.
Deci în concluzie putem menționa că definiția cea mai perfectă a omorului este lipsirea
ilegală și intenționată de viață a unei alte persoane.

12
Sergiu Brînză. Infracțiuni contra vieții, sănătății, libertății și demnității persoanei.
Chișinău. Universitatea de stat din Moldova, Fac. De drept, 1999.
13
Universitatea de Stat din Moldova
Drept Penal. Partea Specială Volumul II, pag.83.
21
CAPITOLUL.II CARACTERISTICA ELEMENTELOR CONSTITUTIVE ALE
VARIANTEI-TIP A OMORULUI INTENȚIONAT ( art.145,alin.(1) CP RM )

2.1 Elementele constitutive obiective ale art.145, alin.(1) CP

2.1.1 Obiectul infracțiunii

Viaţa umană este ocrotită de legea penală într-un cadru mai larg, acela al ocrotirii
persoanei şi a principalelor atribute ale acesteia: viaţa, integritatea corporală, sănătatea,
libertatea, onoarea (obiectul juridic generic).
Fiecare din aceste însuşiri ale persoanei constituie valori pe care statul de drept are menirea
şi obligaţia să le ocrotească, să le asigure existenţa şi dezvoltarea.
Aceste valori nu reprezintă realităţi izolate, exclusiv individuale, ci au o importanţă
socială; în jurui şi pe baza lor se formează, se desfăşoară şi se dezvoltă relaţii interurbane,
conferind acestor valori caracterul de valori sociale, adică de valori în a căror existenţă este
interesată întreaga societate şi totodată, de valori al căror conţinut se relevă pe deplin numai în
cadrul relaţiilor sociale. Săvîrşirea oricăror infracţiuni contra persoanei, aducînd atingere uneia
din valorile sociale care reprezintă atribute, însuşiri ale persoanei, pune în pericol sau vătămează
însăşi relaţiile sociale care s-au format şi se desfăşoară pe baza acestor valori sociale.
Legea penală ocrotind, aşa dar, prin incriminarea faptelor care aduc atingerea persoanei,
valorile sociale legate de existenţa persoanei, apără, totodată relaţiile sociale care se nasc şi se
dezvoltă în jurul acestei valori. Săvîrşirea oricărei infracţiuni, pune în pericol social sau
vătămează o anumită valoare socială şi prin aceasta ameninţă sau aduce atingere relaţiilor sociale
a căror ocrotire depinde de apărarea valorilor sociale respective”14. Apărînd, de exemplu,
persoana omului ca valoare socială fundamentală împotriva faptelor susceptibile să o pună în
pericol sau să o vatămeze, legea penală ocroteşte implicit şi relaţiile sociale care se dezvoltă în
jurul persoanei şi a principalelor sale atribute.
Viaţa reprezintă principalul atribut al persoanei umane ca valoare socială fundamentală pe
care legea penală, ca expresie a voinţei societăţii, o apără nu ca bun individual, ci ca un bun
social, ca o valoare supremă pentru existenţa colectivităţii însăşi.
Viaţa, ca interes protejat de lege, se bucură de ocrotire ca relaţie între oameni, deoarece şi
dreptul penal se preocupă numai de raporturile între oameni şi între aceştia şi colectivitate şi nu

14
V. Dongoroz şi colab., op. cit., pg. 7
22
de acţiunile, chiar imorale, pe care individul le-ar putea comite faţă de propria persoană; dacă
acestea nu lezează colectivitatea, ele nu au relevanță juridică.”15
Obiectul juridic generic al infracţiunii de omor simplu trebuie neîndoielnic inclus în
obiectul juridic comun al subgrupului infracţiunilor contra vieţii şi anume, acel grup de relaţii
sociale care se formează şi se dezvoltă în jurul acestei valori sociale, viaţa omului, relaţii sociale
ocrotite prin incriminarea faptelor, care aduc atingere acestei valori sociale.
Obiectul juridic generic al infracţiunii de omor prevăzut şi pedepsit de art. 145 este comun
cu cel al tuturor infracţiunilor contra persoanei avînd în vedere faptul că la fel ca şi celelalte
infracţiuni care sunt incluse în categoria celor contra persoanei şi infracţiunea de omor simplu
are ca şi obiect juridic generic ansamblul relaţiilor sociale care se constituie şi se desfăşoară în
legătură cu apărarea persoanei privită sub totalitatea atributelor sale: viaţa, integritatea corporală,
libertatea, demnitatea şi inviolabilitatea sexuală.16
În baza art.14 (1) CP al RM ,, infracțiunea este o faptă (acțiune sau inacțiune)
prejudiciabilă, prevăzută de legea penală săvîrșită cu vinovăție și pasibilă de pedeapsă penală”.17
Deși art.15 al CP al RM prescrie în mod expres că gradul prejudiciabil al infracțiunii se
determină conform semnelor ce caracterizează elementele infracțiunii (obiectul, latura obiectivă,
subiectul, latura subiectivă) totuși ar fi mai corect după părerea mea, apelarea la existența unui
pericol social al infracțiunii, dar nu la gradul prejudiciabil.
În acest context am vorbi despre esența pericolului social, ca un element material al
infracțiunii, reieșind nemijlocit din daunele aduse valorilor sociale și relațiilor sociale ocrotite de
legea penală. Cele din urmă, adică valorile sociale și relațiile sociale apărate de legea penală în
vigoare formează categoria obiectului infracțiunii.
Reieșind din art.2 CP al RM ,,legea penală apără împotriva infracțiunii persoanei,
drepturile și libertățile acestea, proprietatea, mediul înconjurător, orînduirea constituțională,
suveranitatea, independența și integritatea teritorială a RM, pacea și securitatea omenirii, precum
și întreaga ordine de drept.”
O condiție indispensabilă privind respectarea legalității este că orice infracțiune concretă
săvîrșită de o persoană trebuie să corespundă conținutului unei infracțiuni din legea penală.”18
Componenţa de infracţiune constituie temeiul răspunderii penale, adică acel temei juridic
componentul, legitatea, condiţia necesară pentru calificarea oricărei fapte componenţa
prejudiciabilă comisă de o infracţiune concretă.”19

15
V. Manzini, op. cit., pg. 8
16
V. Dobrinoiu şi colab., Drept penal, partea generală, Ed. Atlas Lex, Bucureşti, 1994, pg. 90
17
Cod Penal al RM din 13 septembrie 2002, art 14 al.1
18
Oancea I.,, Curs de drept penal general, Vol I-III, București, 1954, pag.278
19
Гаухман Л.Д. Квалификация преступлений. Москва , А.О.’’ Центр Юринфор, “ 2003, pag32.
23
 Caracteristica juridico-penală a omorului se determină de componenţa de infracţiune. După
cum se cunoaşte, componenţa fiecărei infracţiuni, din punct de vedere structural, se
caracterizează prin patru elemente: obiectul şi subiectul infracţiunii, latura obiectivă şi subiectivă
a infracţiunii. Lipsa oricăruia dintre aceste patru elemente determină lipsa componenţei de
infracţiune în ansamblu.
În dreptul penal se consideră componenţă de infracţiune totalitatea elementelor şi semnelor
obiective şi subiective, stabilite de legea penală, care califică o faptă prejudiciabilă drept o
infracţiune concretă.
În sensul dat deci, nu orice faptă săvîrşită poate fi privită ca infracţiune, chiar şi dacă
conţine anumite semne ale acesteia. în primul rînd trebuie de determinat spectrul de valori
ocrotite de legea penală, care sunt periclitate, cu toate că, prejudiciul adus nu întotdeauna
mărturiseşte faptul că a avut loc o infracţiune. Se poate întîmpla, că acest prejudiciu este o
creaţie a naturii, şi nici într-un caz nu este legat de acţiunea sau inacţiunea omului.
Constatarea cauzalităţii unui astfel de prejudiciu descoperă mecanismul survenirii lui,
adică caracterul acestui mecanism. în procesul punerii în aplicare a acestuia urmează de a stabili
locul şi rolul omului în structura mecanismului dat. Cu alte cuvinte, cele întâmplate trebuie să fie
un rezultat produs de om. Totodată, afirmînd, că fapta infracţională este o acţiune sau inacţiune a
omului, trebuie de avut în vedere nu orice faptă (chiar dăunătoare) a lui, ci doar o astfel de faptă
care este produsă în rezultatul unei activităţi conştiente şi determinate. Pe deplin întemeiată este
ideea, că nu există infracţiune, în cazul comiterii acesteia de către o persoană iresponsabilă,
indiferent de urmările survenite.
Este evident, că pentru soluţionarea corectă a problemei privind existenţa sau lipsa în fapta
săvîrşită a semnelor unei infracţiuni urmează a stabili clar acel ansamblu de circumstanţe, care
generează temeiul de facto şi de iure al atragerii persoanei la răspundere penală, adică fapta
infracţională. în cazul dat este vorba de circumstanţele cu caracter obiectiv şi subiectiv, care sunt
reflectate în norma juridico penală respectivă, fiind necesare şi suficiente pentru atragerea celui
vinovat la răspundere penală.
Putem conchide, că ansamblul elementelor obiective şi subiective, care permit de a
recunoaşte o anumită faptă prejudiciabilă drept infracţiune, este nu altceva decît componenţa de
infracţiune.
O faptă poate fi recunoscută ca infracţiune doar prin prisma unei componenţe
corespunzătoare, în aceasta şi se ascunde natura sa juridico - penală.

24
 Noţiunea infracţiunii şi a componenţei de infracţiune nu sunt identice. Dacă infracţiunea
este o acţiune sau inacţiune concretă, săvîrşită într-o realitate obiectivă, atunci componenţa de
infracţiune apare sub forma unui model logic, unei categorii normative, care fixează semnele
tipice a unei anumite acţiuni sau inacţiuni, reflectînd esenţa sa infracţională.
Trebuie de menţionat, că componenţa de infracţiune este unicul temei juridic al răspunderii
penale. Ar fi greşit să predispunem, precum răspunderea penală este generată de două temeiuri
de sine stătătoare cel de fapt şi de drept. Aceştia se prezintă ca o calitate indivizibilă a acelui
fenomen care în dreptul penal se numeşte infracţiunea, şi sunt nişte caracteristici care oglindesc
natura juridică şi cea comportamentală a faptei infracţionale. De aceea, ştiinţa dreptului penal,
recunoaşte ca unicul temei juridico faptic al răspunderii penale fapta infracţională care conţine
toate elemente ale componenţei de infracţiune prevăzute de legea penală.”20
În caz contrar, urmărirea penală nu poate fi pornită, iar cea pornită urmează a fi încetată la
orice etapă a procesului penal. O persoană poate fi atrasă la răspunderea penală nu ca rezultat al
unei dorinţe a cuiva, ci doar în baza unui temei, despre care s-a vorbit mai sus. Cu alte cuvinte,
despre apariţia răspunderii penale mărturiseşte faptul săvîrşirii unei fapte prejudiciabile, iar
despre prezenţa în această faptă a semnelor necesare a componenţei de infracţiune numai sentinţa
de judecată intrată în vigoare. Săvîrşind infracţiunea, persoana vinovată înglobează în sine
rezultatul a trei fenomene interdependente cu caracter social juridic, şi anume : fapta
infracţională, componenţa de infracţiune şi răspunderea penală, care la rîndul său pun în acţiune
un mecanism destul de complicat al reglementării juridico - penale.
Cum deja s-a menţionat, componenţa de infracţiune este o totalitate de elemente şi semne
obiective şi subiective, care permit a califica o faptă prejudiciabilă drept infracţiune.
Teoria dreptului penal distinge noţiunile de «semn al componenţei de infracţiune» şi
«element al componenţei de infracţiune». Deşi acestea se află într-o legătura strînsă, ele nu sunt
identice.
Astfel, semnele componenţei de infracţiune reprezintă prin sine o caracteristică legislativă
a celor mai esenţiale trăsături ale faptei infracţionale. Ele sunt fixate în dispoziţiile normelor
Părţii speciale ale Codului penal. Semnele componenţei de infracţiune indică particularităţile
diferenţiate a fiecărei componenţe, şi permit a face delimitarea între ele. Cu alte cuvinte, semnele
date constau din trăsături concrete, specifice, calităţi inerente fiecărui element al componenţei de
infracţiune, adică caracterizează elemente.
Elementele componenţei de infracţiune reprezintă părţi componente ale unui sistem
integral. Fiecare element al componenţei, include un grup de semne, care caracterizează diverse
laturi ale faptei infracţionale.
20
Ibidem 4 pag115
25
 Structural, componenţa de infracţiune este compusă din patru elemente, sau cu alte cuvinte
din patru grupuri de semne, şi anume: obiectul, latura obiectivă, subiectul şi latura subiectivă.
Primele două grupe de semne se numesc obiective, celelalte două - subiective. La cele obiective
se referă semnele ce caracterizează obiectul infracţiunii şi manifestarea lui exterioară, care
reflectă latura obiectivă a infracţiunii. La cele subiective semnele ce caracterizează
particularităţile persoanei care a săvîrşit infracţiunea.
Orice faptă penală include în mod obligatoriu semne referitoare la toate cele patru
elemente ale componenţei de infracţiune.
Componenţa de infracţiune, se află într-o strînsă corelaţie cu instituţia calificării
infracţiunii, care în dreptul penal este nu numai una dintre cele mai dificile, dar şi una dintre cele
mai importante pentru practica urmăririi penale, precum şi a judecării cauzei.
Termenul „calificarea" este de origine latină: „qua-lis" calitatea şi „facere" a face,
semnificînd o apreciere calitativă a unui fenomen, proces, cunoaşterea unor trăsături esenţiale
prin corelaţia lor cu alte fenomene, importanţa socială a căror deja este cunoscută.
Calificarea infracţiunii este un proces logico-juridic, realizat la toate stadiile urmăririi
penale şi a examinării cauzei de către instanţa de judecată.
Importanţa social politică şi juridică a calificării infracţiunii constă în aceea, că în
rezultatul acestei activităţi se determină faptul existenţei într-o faptă prejudiciabilă concretă a
semnelor unei componenţe de infracţiune prevăzute de legea penală. Procesul calificării parcurge
careva etape:
l) determinarea circumstanţelor de fapt care reprezintă drept semne ale unei anumite
componenţe de infracţiune;
2) determinarea normei juridico-penale care era în acţiune la momentul săvîrşirii faptei
prejudiciabile;
3) aplicarea articolului cuvenit, al aliniatului sau literei acestuia sau a totalităţii de articole
în cazul săvîrşirii unui şir de infracţiuni;
4) suprapunerea circumstanţelor determinate pe un caz concret şi norma juridico-penală
aleasă, în scopul stabilirii corelaţiei între ele.
Realizarea suprapunerii date reprezintă cea mai responsabilă etapă a calificării, care se
realizează după o metodică determinată, aprobată de teoria şi practica dreptului penal precum şi a
dreptului procesual penal. Această suprapunere presupune depistarea într-o faptă prejudiciabilă a
tuturor semnelor (atît principale cît şi secundare) ale unei componenţe de infracţiune concrete.
Rezultatele procesului de calificare a unui caz concret sunt reflectate în principalele
documente procesuale, şi în primul rînd în rechizitoriul şi sentinţa de condamnare. în aceste
documente rezultatul calificării unei infracţiuni este fixat prin indicarea tuturor articolelor din
26
Codul Penal în conformitate cu care, persoana vinovată de comiterea infracţiunii este atrasă la
răspunderea penală.
Calificarea corectă a infracţiunii atrage după sine anumite urmări de natură juridico-penală
şi procesual penală stabilite de lege. Concluziile calificării despre prezenţa într-o faptă a
semnelor unei infracţiuni concrete, se prezintă în calitate de temei juridic al atragerii persoanei la
răspunderea penală, aplicării măsurilor de constrîngere, înaintării învinuirii şi stabilirii pedepsei
penale.
Nu în ultimul rînd calificarea corectă a infracţiunii contribuie la efectuarea unei statistici
criminologice obiective şi exacte, ceea ce are o mare valoare pentru elaborarea măsurilor
preventive şi de profilaxie a infracţiunilor.
Putem afirma, că importanţa instituţiei componenţei de infracţiune în realizare a
răspunderii penale este indiscutabilă. însă aceasta nu este unica sa funcţie, cu toate că e una de
bază, decisivă. Componenţa de infracţiune este chemată să soluţioneze şi alte funcţii, de o mare
însemnătate.Prin intermediul componenţei de infracţiune, devine posibilă delimitarea
infracţiunilor de diferite categorii, şi de asemenea delimitarea faptei infracţionale de celelalte
încălcări ale legii. Anume cu ajutorul componenţei, este posibilă şi determinarea limitelor
pedepsei penale.
Numai în cazul existenţei componenţei de infracţiune poate fi efectuat, deci, şi procesul de
calificare a infracţiunii, anume acesta, cum deja s-a menţionat se prezintă drept un etalon juridico
penal necesar, datorită căruia se poate de determinat norma penală corespunzătoare, care într-un
mod cel mai exact reflectă conţinutul şi proprietăţile faptei infracţionale săvîrşite.
Caracterizînd structura componenţei de infracţiune, trebuie de ţinut cont de legătura
indisolubilă dintre toate elementele ei constitutive.
Infracţiunea ca fapt concret al vieţii sociale există întotdeauna ca un tot unitar, ca un
fenomen indivizibil; ea reprezintă o unitate psihofiziologică a calităţilor ei obiective şi
subiective. Elementele infracţiunii sunt strîns legate între ele şi condiţionate reciproc. Fiecare
element al componenţei de infracţiune, luat în afara celorlaltor, rupt de ele, îşi pierde calitatea de
parte componentă a infracţiunii.
Oricare persoană, săvîrșind o faptă socialmente periculoasă sancționată în mod penal
cauzează prejudiciu societății și, evident relațiilor existente în această societate. Toate relațiile pe
care le apără legea penală, și sînt încălcate ca rezultat al săvîrșirii ifracțiunii, în teoria și practica
dreptului penal constituie obiectul infracțiunii. Oricare infracțiune săvîrșită, manifestîndu-se
printr-o anumită faptă socialmente periculoasă, constituie prin esența sa un atentat la o anumită

27
relație socială ocrotită de legea în vigoare. Legea penală nu prevede nici o infracțiune prin lipsa
obiectului de atentare.”21
Obiectul infracțiunii indică asupra conținutului, caracterului și gradului de pericol social al
ei. Teoria Dreptului Penal descrie ca obiect al infracțiunii acele relații sociale care sunt
recunoscute în societate și care corespund intereselor întregii societăți.
În ceea ce privește, însă, definirea unică a acestui obiect și a formelor de manifestare a lui,
corelația cu obiectul material, în literatura de specialitate s-au conturat mai multe idei.”22
Relațiile sociale iau nașterte în mod iminent în jurul și datorită anumitor valori sociale.
Obiectul infracțiunii permite cunoașterea sistemului de valori sociale ocrotite de sistemul de
drept și respectiv pune în evidență obțiunea politică cu privire la anumite valori pe care
legiuitorul le consideră fundamentale pentru funcționarea întregii orînduiri sociale și de stat,
determină esența formațiunii social-economice respective, adică prezentată în formă
generalizată, fiind o categorie strict socială, neconținînd nici un caracter material, asupra căruia
atentează infracțiunea în final.
În teoria Dreptului Penal se statuează că obiectul infracțiunii este determinat de relațiile
sociale existente, formele, condițiile materiale, legitățile de manifestare a lor. Anume aceasta
permite a asigura un comportament al membrilor relațiilor sociale precum și apărarea acestor
relații. La determinarea obiectului infracțiunii ca premisă inițială – trebuie luată în vedere
recunoașterea relațiilor sociale apărate de lege în general. Relațiile sociale există în mod obiectiv
și se reflectă ca interese.
În viziunea autorului L.D.Gauhman importanța obiectului infracțiunii constituie un criteriu
de structurare a Părții Speciale, determinat în mare măsură calificarea infracțiunii, asigură
delimitarea dintre anumite categorii de infracțiuni23.
Sunt cunoscute, astfel, categoriile de obiect juridic generic si obiect material, obiect juridic
generic si obiect juridic nemijlocit (special), obiect nemijlocit (special) principal si obiect
nemijlocit secundar (adiacent).24
În corespundere cu sistemul noului Cod penal al Federației Ruse din 1996, „repartizat nu
numai în capitole, dar și în titluri care conțin cîteva capitole, obiectul infracțiunii este necesar de
a-l repartiza în patru categorii : general, tipic, generic (special, de grup) și nemijlocit.”25

21
Borodac ,, Drept penal , Partea Generală ,, Chișinău 1994, pag.73-81
22
НЙКИФОРОВ Б.С. ,, Obiectul Infracțiunii după dreptul sovietic, Moscova 1960, pag 30.
23
Гаухман Л.Д. Квалификация преступлений. Москва , А.О.’’ Центр Юринфор, “ 2003 pag.78
24
Dobrinoi V., Pascal I., Lazar V., Nistoreanu Gh., Boroi A. Drept penal Partea generală , București 1992, pag.89-
93
25
Гаухман Л. Д., pag.78
28
 Obiectul general al infracțiunii îl constituie valoarea socială și relațiile sociale privitoare la
aceasta, apărate de legea penală prin încriminarea faptelor care aduc atingere ori le pun în
pericol.”26 Anume obiectul general ne dă posibilitatea de a determina conținutul social-politic al
dreptului penal, să stabilim caracterul faptelor săvîrșite și în unele cazuri, să deosebim
infracțiunile de alte încălcări de lege.”27 Pentru orice infracțiune prevăzută de legea penală
relațiile sociale și valorile ce corespund acestor relații apărate de lege au un caracter comun.
În consecință obiectul general al infracțiunii în ansamblu și în particular al infracțiunii
contra vieții și sănătății îl constituie acele relații sociale, proclamate și apărate de legea penală în
vigoare și care asigură ordinea de drept în R.M.
Obiectul generic (de grup), comparativ cu cel general, are un caracter mai restrîns. Acesta
este constituit dintr-un cumul de relații sociale formate în jurul și datorită unor valori
fundamentale al societății, cum sunt: persoana umană, proprietatea, securitatea și ordinea publică
etc.
Caracterul comun referindu-se numai față de un grup de infracțiuni. O legislație bine
sistematizată constituie un indicator ce reflectă faptul că forma de evaluare a normelor juridico-
penale este adecvată principiului sistemic al legislației în vigoare. Anume la sistematizare
pornește eficacitatea și legalitatea aplicării dispozițiilor normative.
În literatura de specialitate s-au conturat o serie de idei referitoare la problema obiectului
infracțiunii contra vieții și sănătății persoanei. Formarea statului de drept presupune asigurarea
drepturilor, libertăților și intereselor legale ale cetățenilor.”28 Faptele prin care se aduce atingerea
vieții, integrității corporale s-au sănătății au fost pedepsite din cele mai vechi timpuri, iar după
apariția statului, legile penale din toate orînduirile sociale le-au prevăzut , sancționîndu-le cu
pedepse variind după gravitatea urmărilor. Codul Penal incriminează faptele privitoare la viață,
integritatea corporală în raport cu calitatea subiectului, gravitatea urmărilor, mobilul și modul în
care au fost comise.
În analiza obiectului infracțiunii contra vieții și sănătății va trebui să distingem între
obiectul generic al infracțiunii contra persoanei, între obiectul juridic specific fiecăreia dintre
infracțiunile componențe ale acestei categorii și obiectul material al infracțiunii.29
Sub primul aspect, accentuează autorii români, se observă că infracțiunile contra persoanei
au ca obiect juridic generic ansamblu relațiilor sociale care se constituie și se desfăsoară în

26
Ungureanu Augustin, Drept Penal român Partea Generală, București, Lumina Lex, 1995, pag.74-75
27
Borodac A.,Drept penal.Partea Generală, Chișinau 1994, pag.73-81
A.Borodac, Drept penal,Calificarea infractiunilor,Chișinau 1996, pag.80-81
28
Nistoreanu Gh., Dobrinoiu V., Boroi A., Drept penal. Partea Specială. București, Editura „Continentont XXI”
1995
Pag. 89.
29
Ibidem
29
legatură cu apărarea persoanei privită sub totalitatea atributelor sale: viața, integritatea corporală,
inviolabilitatea sexuală, libertatea, demnitatea. Este cunoscut că aceste infracțiuni prezintă un
grad sporit de pericol social, determinat, pe de o parte de importanța valorilor sociale ce
constituie obiectul protecției penale și de gravele urmări pe care le pot avea pentru comunitate
săvîrșirea acestor infracțiuni, iar pe de altă parte, de faptul că infracțiunile contra persoanei se
realizează de regulă prin utilizarea unor mijloace s-au procedee violente și care au o influență
negativă mult mai pronunțată în raport cu alte categorii de infracțiuni.
Autorii români Gh.Nistoreanu, Al.Boroi ș.a, determinînd obiectul juridic generic al
infracțiunilor contra persoanei, pun accent pe relațiile sociale care privesc apărarea persoanei
incluzînd totalitatea atributelor sale (viața, integritatea corporală, inviolabilitatea sexuală,
libertate, demnitatea)30. Aceste valori nu reprezintă realități izolate , inclusiv individuale, ce au o
importanță socială.
În jurul și pe baza lor se formează, se desfășoară și se dezvoltă relații inter umane,
conferind acestor valori caracterul de valori sociale adică de valori în a căror existență este
interesată întreaga societate și totodată de valori al căror conținut se relevă pe deplin numai în
cadrul relațiilor sociale.”31 Săvîrșirea oricăror infracțiuni contra persoanei, aducînd atingerea
uneia dintre valorile sociale care prezintă atribute ale persoanei însăși, pune în pericol sau
vătămează și relațiile sociale care s-au format și se desfășoară pe baza acestor valori sociale.
Autorii ruși V.Cudreavțev, A.Naumov, V.Casepova, N.Vetrov remarcă că în cazul
săvîrșirii infracțiunii contra persoanei se atentează în mod generic (obiect generic) la
personalitate-persoană care apare în societate nu numai ca individ biologic,dar și ca membru al
societății- participant (subiect ) al relațiilor sociale. Anume în această calitate persoana capătă în
societate o protecție și este obligată să respecte regulile de comportament stabilite în societatea
respectivă.”32
Autorul Sergiu Brînză determină drept obiect generic al infractiunilor contra vieții
persoana, invocînd acele relații sociale care determină locul persoanei în societate.”33
Autorii ruși N. Vetrov și Iu.Leapunov subliniază că Capitolul 16 Cod Penal al Federației
Ruse conține două tipuri de componețe de infracțiune, cărora le corespunde, respective, obiecte
generice distinct-componențe de infracțiuni contra vieții și componențe de infracțiuni contra
sănătății.

30
Nistoreanu Gh., Boroi A., Drept penal, Partea Specială. Ediția II, București, Editura All Beck, 2002,pag. 57
31
Boroi A., Infracțiuni contra vieții, București, Editura All Beck.,1999 pag.3
32
Российское Ugolovnoe pravo. Osobenaia ceasti. V.N. Kudrevteva, A.V.Naumova. Moscva, 1997, pag.28.
33
Brînză S., Infracîiuni contra vieții, sănătății, libertății și deminității persoanei, Chișinău, Universitatea de Stat din
Moldova, 1999, pag.9.
30
 Aceste două genuri de infracțiuni, la rîndul lor pot fi divizate în infracțiuni care atentează
la viață; infracțiuni care atentează la sănătate; „infracțiuni care au caracter universal ce pun în
pericol și viața și sănătatea persoanei.”34
Relațile sociale privind dreptul la viață, „la itegritatea corporală și sănătate, la libertate și
demnitate, constituie obiectul juridic comun infracțiunilor contra persoanei.”35
De asemenea, subliniază autorul rus A.I.Rarog, obiectul generic al acestor infracțiuni este
determinat în dependență de locul plasării lor în sistemul incriminărilor cu caracter penal.
Astfel, infracțiunea de omor are ca obiect generic relațiile sociale a căror existență și
normală desfășurare sunt condiționate de apărarea vieții și sănătății persoanei; infracțiunile
contra libertății onoarei și demnității persoanei relațiile sociale a căror formare, desfășurare și
dezvoltare normală implică respectul libertății, onoarei și demnității persoanei și al normelor care
o ocrotesc, care obligă pe fiecare individ să se comporte astfel încît să nu lezeze drepturile celor
din jur.”36
Susțin pe deplin această opinie și este de menționat faptul că obiectul generic al
infracțiunilor este o categorie cu caracter teoretic necesar la determinarea valorilor sociale și
relațiilor sociale la care atentează un grup anumit de infracțiuni, specificat de legiuitor în
contextul normativității penale. Este cazul să menționăm că relațiile sociale care apără
personalitatea în ansamblu (cu toate atributele sale) se protejează nu numai prin incriminările
analizate, de multe ori personalitatea omului identificindu-se în obiectul juridic și al altor
infractiuni.
Deci, drept obiect generic al infracțiunii de omor ne apare acel cumul de relații sociale a
căror existență și normală desfășurare sunt condiționate de apărarea vieții persoanei și relațiile
sociale intervenite în legătură cu această valoare.
Drept obiect juridic nemijlocit (special) al infracțiunilor contra vieții persoanei se relevă
viața persoanei ca valoare supremă și relațiile sociale a căror desfășurare normală nu poate fi
concepută fără apărarea dreptului fundamental al omului la viață.
Evident că această constatare este caracteristică tuturor infracțiunilor contra vieții
(omuciderilor), însă delimitarea între componențele analizate va fi făcută cu ajutorul altor semne
ale conținutului normativ.
Dreptul la viață are un caracter absolut, el aparține fiecărei persoane și este opozabil
tututror, în sensul că toți ceilalți membri ai societății sunt ținuți să respecte acest drept, adică să

34
Ugolovnoe pravo. Ceasti obseaia i osobenaia. N.I.Vetrova, Ii.Liapunova. Moscva, 2001, pag. 267-268.
35
BujorV., Șleanițchi V., Omorul și vătămarea gravă a integrități corporale, Chișinău, 2003, pag.6.
36
Cușnir V., Carp S., Cojocaru R., Ursu V.,Studiu selective în materia de drept penal, Chișinău, 2004, pag. 20-23.
31
se abțină de la orice acțiune sau să îndeplinească orice acțiune pentru a evita orice atingere adusă
acestui drept.”37 Legislația apără viața oricărei persoane independent de vîrstă și stare a sănătății.
Faptul că infracțiunea de omor are ca obiect viața omului îi conferă acesteia un profil
specific în cadrul fenomenului infracțional, atrage asupra ei atenția întregului grup social,
sensibilizează totdeauna conștiința colectivă, opinia publică. Ea prezintă în variantele ei de
incriminare, cel mai înalt grad de pericol social.”38
Omul este singura ființă care crează valori și le transmite generațiilor viitoare. Viața
omului apare, astfel, ca valoare primară și absout indispensabilă manifestării în sine și, ceea ce
este mai important, condiție a continuității biologice a grupului social. Dar, mai presus de toate,
este un fenomen social, o valoare socială, adică acea relație socială care, reglementată juridic,
constituie dreptul absolut la viață al persoanei umane.
Ceea ce caracterizează în principal pericolul social al acestor infracțiuni, îl constituie
lezarea valorilor sociale ce privesc existența și securitatea fizică a persoanei. Această atingere
poate avea ca urmare cosecința cea mai gravă, adică stingerea vieții, deci desființarea fizică a
persoanei.
Obiectul infracțiunii de omor îl constituie „viața persoanei”39 ca mijloc de existență bio-
socială. Referitor la punctul de vedere expus în literatura de specialitate, precum că obiectul
nemijlocit și cel generic în cazul infracțiunilor de omor coincid nu sunt de acord, remarcînd că
obiectul generic are un caracter mai amplu și corespunde acelor relații sociale și valori sociale pe
care se pretinde a fi protejate prin incriminarea unui grup de infracțiuni. Obiectul nemijlocit în
cazul omorului se conturează în relațiile sociale, a căror formare, desfășurare și dezvoltare
normală implică respectul valorii vieții umane. Deci anume acea valoare socială concretă la care
se atentează prin comiterea actului infracțional și constituie obiectul nemijlocit al infracțiunii,
astfel ca obiect nemijlocit în cazul omorului se prezintă relațiile sociale care asigură viața
persoanei.
Ar fi incorect de a reduce noțiunea de viață a omului numai la procesul biologic, deoarece
omul este în primul rînd membru al societății. Din aceasta reiese că viața omului poartă un
caracter social, iar necesitatea protecției se determină reieșind din relațiile care sunt supreme în
cadrul societății. Viața omului este indisolubil legată de relațiile sociale, de aceea obiectul
atentării infracționale în cazul omorului este și viața omului și relatiile sociale, al căror subiect
această persoană apare. Odată cu moartea se întrerup și relațiile sociale legate de protecția
personalității lui, se întrerupe și protecția juridico-penală a vieții persoanei respective.

37
Bulai C.,Filipaș A.,Mitrache C.,Instituții de drept penal. Ediția a II-a, București, Editura Trei, 2003, pag. 282.
38
Ibidem pag. 282.
39
Borodac A., Manual de drept penal. Partea specială, Chișinău, 2004, pag.47-48. Bujor V., Șleantițchi V.,Omorul
și vătămarea integrității corporale, Chișinău, 2003, pag.6.
32
 Dreptul la viață și sănătate este apărat prin Constituția Țării.
Viața constituie bunul cel mai de preț al persoanei, față de care nu pot fi concepute nici
celelalte atribute ale acesteia, ca integritatea corporală, sănătatea, inviolabilitatea sexuală,
libertatea, onoarea și demnitatea.
Atentatele contra vieții persoanei pun în pericol nu numai existența individului izolat, dar
și a întregii societăți.
Se poate concluziona că nu este posibilă desfășurarea normală a relațiilor sociale fără
ocrotirea vieții persoanei. De aceea apărarea acestei valori sociale constituie una dintre
îndatoririle supreme ale fiecărui stat”.40
Pentru infracțiunea de omor un al doilea aspect poate fi considerat cel al expresiei
corporale a vieții persoanei, adică a ansamblului de funcții și procese organice care asigură
individului prezența biologică și care, odată distruse, suprimă calitatea de ființă vie sau de
integritate corporală a acesteia.”41Acest aspect formează categoria obiectului material al
infractiunii.
Infracțiunea de omor are ca obiect material întotdeauna corpul victimei,42 privit ca o
entitate materială, ca o totalitate de fucții și procese organice care mențin o persoană în viață, ca
o unitatea anatomică și fiziologică, fizică și psihică.43 Este indiferent dacă acest corp aparține
unei persoane tinere sau în vîrstă ori dacă persoana este sau nu în plenitudinea facultăților fizice
sau psihice.44
Este necesar ca persoana respectivă să fie în viață, iar făptuitorul să acționeze asupra
corpului acesteia și nu asupra propriului corp (în aceste din urmă situații, de regulă, faptele nu au
relevanță penală, decît dacă se aduc concomitent atingere și altor valori, spre exemplu, în cazul
automutilării spre a se sustrage de la serviciul militar).45
Obiectul material al omorului constă din corpul unui om în viaţă, indiferent de vîrstă (copil
sau nou-născut, tînăr sau adult şi bătrîn), sex (bărbat sau femeie), starea sănătăţii (sănătos,
bolnav, muribund) sau a normalităţii bio-antropologice (normal, anormal, viabil sau neviabil, cu
malformaţii sau monstruozităţi anatomice sau antropologice etc).
Viaţa este un fenomen complex ca formă de mişcare; ea are la bază procese biologice şi
psihice care subordonează procesele inferioare (chimice, fizice, mecanice).46

40
Borodac A.,Manual de drept penal. Partea specială, Chișinău 2004, pag.46-47.
41
Dobrinescu I., Infracțiuni contra vieții persoanei, București, 1987, pag.21-22.
42
Borodac A., Manual de drept penal. Partea Specială, Chișinău, 2004, pag.47-48.
43
Avram M., Popovici T., Cobîșneanu V., Cercetarea infracțiunilor contra persoanei, Chișinău, Editura ARC, 2004,
pag.19; Boroi A., Infracțiuni contra vieții, București, ALL BECK, 1999, pag.6.
44
Bujor V.,Șleanițchi V., Omorul și vătămarea gravă a integrității corporale, Chișinău 2003, pag.6-7.
45
Nistorean Gh., Dobrinoiu V., Molnar I.,Boroi A., Drept penal. Parte specială. București, Editura ALL BECK,
2002, pag.57.
46
V. Beliş, Medicina legală, Ed. Teora, 1992, pg. 18
33
 Dacă încetează viaţa în sens biologic, încetează şi viaţa ca valoare socială, ca relaţie
socială; implicit relaţiile legate de ea. De aceea, ne interesează nu numai aspectul social al vieţii
dar şi cel biologic.
Ceea ce este obiect material (corpul uman) nu se confundă cu subiectul pasiv care este
persoana și viaţa căreia i s-a suprimat ori s-a încercat să i se suprime viaţa. După consumarea
omorului, persoana pierde calitatea de subiect pasiv şi devine o victimă; din subiect pasiv devine
numai obiect material al infracţiunii, în acest caz, obiectul material al infracţiunii este corpul
lipsit de viaţă al persoanei ucise, în caz de tentativă însă, persoana continuînd să trăiască,
trăsăturile sale, ca subiect pasiv, se confundă în totul cu cele ale obiectului material.”47
În problematica definirii obiectului material al infracţiunii de omor, doctrina şi practica
judiciară au relevat un aspect care este din ce în ce mai mult dezbătut şi în alte ţări şi anume:
considerarea ca tentativă de omor a unei situaţii care, cel puţin în dreptul nostru penal de pînă
acum, era considerată un fapt putativ. Altfel spus, în analiza valorii concrete protejate de
legiuitor (obiectul material) a infracţiunii de omor. S-a ridicat chestiunea dacă reprezintă sau nu
o condiţie în sine faptul că subiectul pasiv să fi fost în viaţă în momentul în care s-a comis asupra
lui elementul material al faptei.”48
Problema este, în primul rînd, ridicată de practică şi ea, avînd în vedere faptul că ea
prezintă un interes cert.
Spre exemplu, două autovehicule trec succesiv peste acelaşi individ la un interval foarte
scurt (de ordinul secundelor), primul distrugîndu-i victimei creierul, iar al doilea cordul,
întrebarea este dacă cel de al doilea şofer a comis sau nu infracţiunea de omor? De rezolvarea
problemei profită şi situaţia în care faptele sunt comise din culpă. Sau, într-o altă speţă,
făptuitorul, fără a-şi da seama că ţinta atacului său este o persoană care decedase cu puţin timp
înainte, îl împuşcă mortal. S-ar putea afirma că în toate aceste cazuri fapta săvîrşită este
infracţiunea de omor? Este evident că răspunsul afirmativ la această întrebare se bazează pe
faptul că autorii nu ştiau că victima decedase anterior acţiunii lor şi că, prin urmare, din punct de
vedere penal, vinovăţia lor este sinonimă cu aceea a unor autori care comit fapta asupra unei
persoane aflate indubitabil, în viaţă.”49

47
Ion Dobrinescu, Infracţiuni contra vieţii persoanei, Ed. Academiei, 1987, Bucureşti, pg. 21
48
A. Filipaş, Despre convertirea faptului putativ în tentativă în materia infracţiunii de omor - Rev. Dr. Penal nr.
2/94, pg. 54
49
G. Antoniu, C. Bulai, R. Stănoiu, A. Filipaş, C. Mitrache, V. Papadopol, Practica judiciară penală, voi. l, II, III,
IV, Ed. Academiei Române, 1988-1993, Bucureşti
34
 Spre o asemenea soluţie este înclinată mai ales jurisprudenţa, în dorinţa ei de a nu lăsa
nesancţionată o atitudine deosebit de periculoasă pentru societate, atitudine care s-a şi obiectivat.
Această tendinţă a jurisprudenţei conduce la includerea faptului putativ în sfera represiunii
penale. Jurisprudenţa franceză oferă un exemplu în acest sens: la un interval de cîteva secunde,
doi oameni trag asupra aceleiaşi victime, dar medicul legist a stabilit că victima era deja moartă
atunci cînd al doilea glonţ a fost deja tras; numai aparenţele 1-au făcut să creadă, pe cel de-al
doilea trăgător, că victima scăpase de primului foc. Încadrarea juridică a fost aceea de tentativă la
omor.”50
Această concepţie care îşi desprinde argumentele din latura subiectivă a infracţiunii şi din
necesitatea protejării eficiente şi oportune a ordinii sociale şi a valorilor pe care ea se întemeiază
conduce la reţinerea tentativei infracţiunii de omor în toate exemplele mai sus citate. Trebuie
recunoscut că, este destul de dificil de a considera că cel de-al doilea trăgător, în exemplul
menţionat, nu a săvîrşit decît un fapt putativ, din moment ce el s-a manifestat deja în unul dintre
cele mai periculoase moduri pentru ordinea de drept.
Admiterea însă, a unei atare soluţii ar avea valoare de principiu şi acest lucru se crede că ar
fi de natură să conducă la departajarea faptului penal de cel nepenal, folosindu-se cu
preponderenţă, criteriul laturii subiective. Gîndind astfel, am ajunge la o "spiritualizare" a
obiectului represiunii penale, deoarece acesta nu se va mai adresa exclusiv unui fenomen
obiectivat, care a produs în realitate urmarea prevăzută de lege, ci a purei gîndiri, exteriorizată
ceea ce ar constitui doar o parte din structura unei infracţiuni.
Legea noastră penală nu acordă nici o relevanţă consimţămîntului victimei; de asemenea,
stabilirea timpului cît persoana ar mai fi trăit dacă nu era ucisă este lipsită de orice relevanţă sub
aspectul existenţei infracţiunii.
Viaţa este ocrotită de legea penală din momentul apariţiei şi pînă la încetare.
Momentul de început al vieţii persoanei este cel al naşterii. Deşi s-ar părea că determinarea
acestui moment este simplă, în realitate nu este aşa. Naşterea persoanei, implicit a vieţii, fiind un
proces format din mai multe etape, în literatura de specialitate s-au exprimat mai multe păreri
asupra momentului în care se poate considera că un om este în viaţă.
După o opinie mai veche, omul era considerat în viaţă din momentul în care fătul a
dobîndit, prin naştere, existenţa extrauterină independentă, moment pe care-l marchează
respiraţia copilului.”51
Sub Codul Penal anterior, în literatura română de specialitate, s-a exprimat şi punctul de
vedere potrivit căruia, despre un om în viaţă se poate vorbi nu neapărat din momentul respiraţiei

50
R. Merte, A. Vitu, Trăite de droit criminal. Droit penal special, pg. 55
51
V. Dongoroz şi colab., op. cit., pg.81
35
copilului, ci chiar din momentul în care copilul se angajează în procesul naşterii, prin urmare
înainte ca acesta să fie expulzat şi să-şi înceapă existenţa sa extrauterină.”52
Acest punct de vedere a fost reafirmat de unii autori şi după intrarea în vigoarea a Codului
penal din 1968, desprinzîndu-se concluzia că suprimarea copilului după ce s-a declanşat procesul
naşterii, chiar după expulzarea acestuia nu a avut încă loc, constituie omor, adică o infracţiune
contra vieţii.”53
Împotriva acestei păreri s-a susţinut că, dreptul la viaţă implică existenţa vieţii; ori, despre
aceasta se poate vorbi nu din momentul începerii procesului fiziologic al naşterii naturale, ci abia
din momentul cînd acest proces, luînd sfîrşit, copilul este expulzat şi îşi începe viaţa sa
extrauterină.
Există şi opinia după care nu ar fi posibil să se fixeze teoretic şi în abstract, momentul
apariţiei vieţii şi, implicit, a dreptului la viaţă al copilului, acest moment fiind condiţionat de
particularităţile procesului naşterii în fiecare caz în parte.”54
Împotriva acestei păreri s-ar putea susţine că oricîte particularităţi ar prezenta procesul
naşterii unui individ sau altul criteriul după care viaţa începe odată cu existenţa autonomă a
copilului şi cînd acesta s-a desprins de viaţa intrauterină rămîne valabil mai departe, fiind impus
de procesul natural al apariţiei vieţii.
Momentul cînd se sfîrşeşte viaţa, de asemenea, constituie o problemă care nu a fost pe
deplin elucidată, în ciuda aparenţelor şi cu excepţia unor cauze rare, moartea persoanei nu
constituie un fapt instantaneu, viaţa nu părăseşte deodată întreaga emisferă cerebrală şi cu atît
mai puţin celelalte organe sau ţesuturi.”55
Există situaţii de tranziţie ale dispariţiei vieţii, caracterizate prin şoc, colaps, sincopă,
comă, agonie, moarte aparentă, cînd trecerea spre moartea definitivă se desfăşoară în etape, ca o
succesiune de stări care îngreunează surprinderea momentului morţii.”56
În morţile violente, prin leziuni traumatice sau diencefalice, agonia poate lipsi, ca şi unele
morţi subite, în alte cazuri însă, cum sunt asfixiile, intoxicaţiile cu cianură, agonia este de scurtă
durată, iar în altele cum sunt bolile cronice, ca tuberculoza, cancerul şi unele intoxicaţii, ea este
de lungă durată.
În raport cu acest spectru larg de situaţii concrete în care se desfăşoară procesul morţii unei
persoane, este dificil de adoptat reguli absolute; totuşi medicii iau în considerare două situaţii
distincte şi anume: moartea clinică, determinată de încetarea funcţiilor aparatului respirator şi ale

52
Gr. Râpeanu, Manual de drept penal al R.P.R., Partea specială, Bucureşti, 1960, pg. 73
53
O.A. Stoica, Drept penal. Partea specială, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1976, pg.64
54
I. Dobrinescu, Infracţiuni contra vieţii persoanei, Ed. Academiei, Bucureşti, 1987, pg. 23
55
Gh. Scripcaru, M. lerbancea, Patologia medico-legală, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1978, pg.33
56
A. Kraus-Manolescu, l. Preda, Tanatologie medico- legală, Ed. Medicală, 1967, pg.63
36
aparatului circulator şi moartea cerebrală sau biologică, care se instalează ceva mai tîrziu, după o
stare de comă cu o durată mai lungă sau mai scurtă, în funcţie de cauza morţii.57
Între aceste două momente, deşi funcţiile sistemului nervos central, respirator şi circulator
sunt oprite, se poate încă interveni în unele cazuri prin metodele de reanimare ca viaţa să fie
salvată,58 aceasta nu mai e posibilă după ce a intervenit moartea cerebrală sau biologică, în acest
sens sunt şi prevederile Legii nr. 3/1978 privind asigurarea sănătăţii populaţiei; legea fixează ca
moment al decesului moartea biologică.

2.1.2 Latura obiectivă

Elementul material al infracţiunii de omor simplu, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 145
Cod Penal, se realizează, din punct de vedere obiectiv, prin uciderea unei persoane, adică prin
orice activitatea materială care are ca rezultat moartea unui om.
Elementul material poate consta dintr-o acţiune (comisiune) sau dintr-o inacţiune
(omisiune); în oricare din ipotezele menţionate, acestea se referă la incriminare nu la fapta
concretă, fiind vorba de un act care să posede, o anumită forţă distructivă, adică, să fie apt
obiectiv, să provoace moartea persoanei în condiţiile date.
O asemenea forţă distructivă exercitată asupra victimei se poate manifesta sub forma unor
acţiuni fizico-mecanice (sugrumare, lovire, tăiere, împuşcare, înţepare, electrocutare etc.), acţiuni
chimice (otrăvire), acţiuni psihice (şocuri psihice) etc.
Aceeaşi forţă distructivă este prezentă şi în cazul inacţiunii, atunci cînd făptuitorul avea
obligaţia (legală, contractuală, socială etc.), de a face sau a îndeplini acţiunea prin care s-ar fi
putut împiedica sau înlătura desfăşurarea unor procese de natură să provoace moartea victimei
(de exemplu, prin nehrănirea intenţionată a copilului, a unui bolnav sau neputincios, prin lăsarea
lor în frig, prin neadministrarea medicamentelor, neaplicarea tratamentului necesar unui bolnav
etc.), s-a dat posibilitatea să acţioneze procesele naturale care au condus la moartea victimei.
Acţiunea ucigătoare poate fi săvîrşită în mod direct sau nemijlocit asupra victimei sau în
mod indirect, mijlocit: prin folosirea sau antrenarea unor forţe sau energii neanimate sau animate
(de exemplu asmuţirea unui cîine, folosirea unui animal sălbatic, a unei reptile veninoase etc.),
sau chiar prin folosirea energiei fizice a victimei, constrînsă fizic sau moral la aceasta (să se
împuşte, să se înjunghie, să se arunce de la înălţime etc.)

57
A. Kraus-Manolescu, l. Preda, op. cit., pg.65
58
Vladirnir Beliş, Curs de medicină legală, 1997, pg. 13
37
2.2 Elementele constitutive subiective ale art145,alin.(1) CP RM

2.2.1 Latura subiectivă

Omorul se săvîrşeşte cu intenţia de a suprima viaţa unei persoane adică, fie cu intenţie
directă, atunci cînd făptuitorul a prevăzut rezultatul acţiunii sale (moartea victimei) şi a urmărit
producerea acestuia, fie cu intenţie indirectă cînd făptuitorul a prevăzut rezultatul acţiunii sale şi
fără a-1 urmări, a acceptat totuşi posibilitatea survenirii acestuia.
În practica judiciară, deşi se reţine just existenţa intenţiei de omor, nu se face o distincţie
clară, în raport cu probele administrative, între săvîrşirea faptei cu intenţie directă ori cu intenţie
eventuală, considerîndu-se, probabil, că, producînd efecte juridice identice, nu ar apărea necesară
o motivare specială privind stabilirea acestor modalităţi ale intenţiei, ele putîndu-se substitui una
celeilalte.
De regulă, unii practicieni folosesc motivarea că inculpatul "chiar dacă nu ar fi urmărit
producerea rezultatului, aflat în reprezentarea sa, dacă 1-a prevăzut şi acceptat, există intenţia de
omor".
Dominaţi de exigenţele încadrării juridice corecte a faptelor, s-ar putea reproşa acestei
practici că, nestrăduindu-se în fiecare cauză să stabilească modalitatea intenţiei cu care s-a
săvîrşit omorul, instanţa competentă nu are posibilitatea să valorifice aceste deosebiri în justa
individualizare a răspunderii penale.”59
Dar o asemenea delimitare ar fi necesară şi pentru o aplicare unitară şi consecventă a
dispoziţiilor legale care diferenţiază conţinutul celor două modalităţi ale intenţiei, definindu-le în
art. 19 Cod Penal în mod distinct.
Ar fi greu de admis că, de exemplu, o faptă constînd din aplicarea mai multor lovituri cu
cuţitul în regiuni vitale ale vieţii omului şi au intensitate, să fie încadrată în legea penală, ca
infracţiune de omor săvîrşită cu intenţie indirectă, iar alteori ca infracţiune de omor săvîrşită cu
intenţie directă, deşi cunoaşterea activităţii materiale exterioare desfăşurată impune diferenţieri
evidente în plan subiectiv.
În practica judiciară, intenţia de ucidere se deduce din materialitatea actului (dolus ex re)
care, în cele mai multe cazuri, relevă poziţia infractorului faţă de rezultat.
Rezultatul, constînd din moartea victimei poate fi produs şi ca urmare a contribuţiei unor
procese naturale care se petrec în corpul victimei; avem în vedere transformările din organismul
victimei în momentul săvîrşirii faptei; pentru bătrîni, copii, femei, bolnavi, infirmi sunt suficiente
acte minime de violenţă, pentru producerea rezultatului mortal; ca urmare, intenţia de a ucide se
59
Al. Boroi,op.cit., pg.73
38
relevă şi din modul de a acţiona al făptuitorului cunoscînd starea victimei asupra căreia
acţionează. Astfel, trebuie relevat faptul că, inculpatul care loveşte pe socrul său în vârstă de 75
de ani cauzîndu-i o hemoragie meringo-cerebrală, exteriorizează intenţia de a ucide, nu de
vătămare corporală; faptul de a lovi doar cu palma pe o fetiţă de două luni, dar în mod repetat
ceea ce a provocat fractura bolţii craniene şi moartea ei, constituie infracţiunea de omor şi nu cea
de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.
Atît în literatura de specialitate, cît şi în practica judiciară, s-a arătat că poziţia psihică a
făptuitorului trebuie stabilită în fiecare caz, în raport cu împrejurările concrete şi îndeosebi în
raport cu instrumentul folosit de făptuitor (instrument apt sau nu de a produce moartea), cu
regiunea corpului lovită (o zonă vitală sau nu), cu numărul şi intensitatea loviturilor (o simplă
lovitură sau mai multe lovituri, aplicate cu mare intensitate), raporturile dintre infractor şi
victimă, anterioare săvîrşirii faptei (raporturi de duşmănie sau raporturi de prietenie), atitudinea
infractorului după săvîrşirea faptei (a încercat să dea un prim ajutor victimei sau a lăsat-o în
starea în care a adus-o).”60 De asemenea, s-a subliniat că este necesară luarea în considerare a
tuturor acestor împrejurări şi nu numai a unora, deoarece, chiar dacă unele împrejurări par
concludente, privite în mod izolat, pot duce totuşi la o încadrare juridică greşită a faptei.
Astfel, de exemplu, împrejurarea că făptuitorul a folosit un cuţit, deci armă aptă de a
produce moartea victimei, nu este suficientă pentru determinarea intenţiei de a ucide, deoarece
cu un astfel de instrument se poate realiza şi intenţia de a produce numai vătămări corporale.
Dacă acestei împrejurări i se adaugă şi altele, de exemplu, lovirea victimei în zona inimii,
în mod repetat şi cu mare intensitate se va reține, fără nici o dificultate, că făptuitorul a acţionat
cu intenţia de a ucide.”61
Latura subiectivă a omorului nu include cerinţa săvîrşirii faptei dintr-un anumit mobil.
Aceasta înseamnă că infracţiunea există, chiar dacă nu s-a stabilit mobilul săvîrşirii faptei. Cu
toate acestea, instanţa de judecată va fi preocupată ca să stabilească, în fiecare caz, mobilul
faptei, deoarece aceasta influenţează gravitatea faptei şi prin urmare, poate contribui la realizarea
unei juste individualizări juridice a pedepsei.
Omorul nu este condiţionat, în forma sa simplă nici de săvîrşirea faptei într-un anumit
scop. Chiar dacă scopul urmărit de făptuitor constă, de exemplu, în curmarea suferinţelor fizice
ale victimei, care suferă de o boală incurabilă, fapta va constitui infracţiune. Astfel că, legislaţia
s-a situat ferm pe poziţia pedepsirii omorului, chiar în condiţiile eutanasiei.

60
V. Dobrinoiu, N. Gonea, Cauze penale comentate. Partea specială, Ed. M.I., 1987, pg. 93
61
V. Papadopol, Culegere de practică judiciară penală pe anii 1990,1991,1992, Casa de Editură şi Presă "Şansa"
SRL, 1992 şi 1993
39
 Întrucît scopul, ca şi mobilul, influenţează periculozitatea socială a faptei şi a făptuitorului,
instanţa de judecată va fi preocupată să-1 stabilească în fiecare caz, tot în vederea unei juste
individualizări judiciare a pedepsei. Un anumit scop care, potrivit aprecierii legiuitorului, conferă
un grad de pericol social mai ridicat, este prevăzut ca circumstanţă agravantă (art.145, lit. g,h).
După cum mențiomează unii autori, eroarea asupra persoanei victimei nu are nici o
influenţă asupra vinovăţiei făptuitorului şi nu înlătură răspunderea sa penală, deoarece această
eroare nu are caracter esenţial, adică nu se referă la o împrejurare de care depinde caracterul
penal al faptei. Se susţine că legea penală apără viaţa oricărei persoane, în genere, astfel că
eroarea făptuitorului asupra identităţii victimei nu are relevanţă penală.”62
Într-o altă viziune se susţine că eroarea asupra subiectului pasiv n-are relevanţă decît atunci
cînd infractorul acţionează cu voinţa de a ucide orice persoană pe care ar întîlni-o.
În acest caz, nu va interesa persoana victimei asupra căreia s-a manifestat voinţa generică
de a ucide a subiectului; tot astfel, dacă infractorul(agentul) a acţionat cu intenţia indirectă
acceptînd riscul să ucidă orice altă persoană în locul aceleia pe care, nemijlocit, urmărea să o
ucidă, în aceste cazuri, se poate vorbi despre existenţa unui dol impersonal.63
Dacă în compunerea procesului psihic care a condus la decizia infractorului(agentului) de a
atinge un anumit rezultat (uciderea unei persoane), intră uneori trăsăturile unei persoane "în
general" pe care urmăreşte să o suprime, n-ar putea exista şi situaţii în care infractorul(agentul)
să urmărească suprimarea vieţii unui subiect bine identificat; tocmai trăsăturile specifice ale
acestuia, relaţiile sale cu subiectul, să fie cele care să determine, hotărîtor, pe făptuitor(agent) de
a acţiona violent pînă la suprimarea vieţii victimei. ideea uciderii unei persoane "în general" n-ar
putea fi factor dinamizator al voinţei făptuitorului (agentului) decît în cazuri rare şi numai la
persoane la care uciderea a devenit o obişnuinţă sau o profesie; în toate celelalte cazuri, el îşi
concentrează eforturile sale pentru a comite un fapt istoric determinat (să ucidă o anumită
victimă) şi nu să producă un rezultat echivalent celui tipic, prevăzut în norma de incriminare; ca
urmare, el n-ar putea răspunde decît pentru suprimarea, intenţionată a acestei persoane.64
S-ar putea susţine că intenţia infractorului(agentului) trebuie să fie concretă, să se refere la
un obiect individualizat după trăsături obiective, ea nu se poate referi ca categorii de obiecte.

62
V. Dongorozşi colab., op. cit. pg. 185
63
G. Antoniu, Sistemul cauzelor care înlătură vinovăţia, Revista de Drept Penal nr. 2/1994
64
G. Antoniu, op. cit., pg. 597
40
 2.2.2 Subiectul infracțiunii

Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană deoarece existenţa infracţiunii nu este
condiţionată de vreo calitate specială a subiectului, în consecinţă, infracţiunea poate fi săvîrşită
de orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale psihofizice ale răspunderii penale.
Omorul poate fi comis de o singură persoană ori prin contribuţia conjugată a două sau mai
multor persoane (coautor, instigator, complici). Este vorba de o cooperare a mai multor persoane
care contribuie, fiecare într-o măsură mai mare sau mai mică, cu o poziţie subiectivă identică sau
diferită (la participaţia improprie), la realizarea infracţiunii, întrucît problema este deosebit de
importantă dat fiind fapt săvîrşirea frecventă a acestei infracţiuni în participaţie, apare justificată
ideea dezbaterii mai pe larg a unor chestiuni specifice pe care le ridică participaţia penală în
cazul omorului şi a corectei încadrări juridice a contribuţiei fiecărui participant la săvîrşirea
infracţiunii.
Astfel, în cazul coautorului, în literatura juridică se subliniază necesitatea unei contribuţii
nemijlocite la faptă a coautorului (faptă consumată ori faptă tentată).
Există o asemenea contribuţie nemijlocită a coautorului cînd acesta săvîrşeşte acte care
aparţin acţiunii tipice, specifice laturii obiective a infracţiunii date descrise sau indicate de
verbum regens din norma incriminatoare, în cazul omorului vor fi, deci, astfel de acte orice
activitate susceptibilă să producă moartea unei persoane, să realizeze activitatea de ucidere.
Dar chiar atunci cînd actele materiale ale unui coautor nu îndeplinesc aceste cerinţe, ele ar
putea constitui acte de coautorat dacă sunt săvîrşite în anumite condiţii.
Astfel, în practica judiciară s-a decis că există coautorat dacă mai multe persoane au lovit
victima cu un instrument apt de a ucide (cuţit, topor, briceag, ciomag etc.), chiar dacă, numai
lovitura unuia dintre participanţi a fost mortală; acţionînd simultan, cu aceeaşi intenţie de a ucide
şi completîndu-se unul pe altul, inculpaţii sunt coautori.
În sprijinul acestei soluţii s-ar mai putea susţine că, acţionînd cu intenţia de a omorî şi în
legătură nemijlocită cu acţiunile celorlalţi coautori, coinculpaţi, chiar acei care n-au aplicat
victimei o lovitură mortală, au contribuit, implicit, la reducerea posibilităţilor acesteia de a se
apăra, la slăbirea forţelor fizice şi psihice ale victimei, consecinţe care s-au înscris în procesul
cauzal care a condus la moartea acesteia.
Sub acest aspect, loviturile nemortale aplicate victimei de unii coinculpaţi nu pot fi
desprinse de ansamblul acţiunilor agresive la care a fost supusă victima, neputîndu-se delimita

41
măsura în care, o lovitură sau alta, obiectiv nemortală, a împiedecat victima să se apere, i-a
diminuat capacitatea de ripostă faţă de toţi coinculpaţii.”65
Tot astfel s-a considerat că reprezintă o contribuţie nemijlocită la fapta de omor şi actele
persoanei care înlătură obstacolele din faţa autorului. Astfel, din analiza practicii judiciare s-a
reţinut că sunt coautori la omor atît aceia care lovesc mortal victima, cît şi cei care o
imobilizează ori încearcă să o dezarmeze, sau împiedică pe altul să intervină în apărarea victimei,
ori conduce cu viteză vehiculul, pentru a împiedica victima pe care celălalt coinculpat o lovea cu
cuţitul, să se salveze, sau dacă loveşte cu pumnul în faţă victima, împiedicînd-o să pareze
lovitura de topor pe care se pregătea să i-o aplice celălalt inculpat.”66
Această comportare a coautorului este de natură să exercite o presiune psihică asupra
victimei, o dezarmează în faţa agresorilor, îi insuflă ideea neputinţei şi a imposibilităţii oricărei
rezistenţe.
De aceea, pe drept cuvînt în asemenea situaţii, fapta coautorului a fost asimilată cu a
aceluia care acţionează direct şi nemijlocit asupra corpului victimei, lovind-o concomitent şi cu
instrumente apte să producă moartea.
Coautoratul la omor presupune, de asemenea, o intenţie comună a participanţilor de a
săvîrşi fapte de omor; această hotărîre comună poate fi luată anticipat sau concomitent cu
săvîrşirea faptei. De asemenea, înţelegerea poate fi explicită sau tacită, în lipsa unei asemenea
înţelegeri, fiecare persoană care loveşte victima răspunde pentru fapta proprie în calitate de
autor.
De exemplu, dacă după ce a lovit-o pe aceasta în mînă cu un cuţit cauzîndu-i leziuni care
puteau fi vindecate în 3-4 zile a intervenit alt inculpat care, i-a aplicat victimei o lovitură de cuţit
în inimă, în urma căreia aceasta a decedat, neexistînd o înţelegere prealabilă, şi deci, o cooperare
subiectivă a celor doi inculpaţi în vederea uciderii victimei, fapta primului inculpat se încadrează
în infracţiunea de vătămare, iar a celuilalt inculpat în infracţiunea de omor .
Intenţia coautorilor este diferită de aceea specifică complicităţii, în timp ce coautorul
implică realizarea în comun a uciderii victimei, fiecare acţionează conştient că participă ca autor
în comun cu ceilalţi la producerea rezultatului, fiind răspunzător pentru faptă în întregul ei,
implicit şi pentru partea realizată de ceilalţi coautori; la complicitate, făptuitorul urmăreşte să
ajute sau să înlesnească acţiunea unuia sau mai multor făptuitori, el acţionează conştient că ajută,
înlesneşte săvîrşirea faptei, în acest sens, în practica judiciară s-a reţinut situaţia victimei care
fiind lovită cu pumnul de către unul dintre inculpaţi, s-a retras într-o curte. Fiind înconjurată de

65
V. Papadopol, Culegere de practică judiciară penală pe anii 1990, 1991, 1992, Casa de Editură şi Presă "Şansa"
SRL, Bucureşti, 1992-1993.
66
V. Papadopol, op. cit., pg. 69
42
încercat să sară gardul, în acest moment a fost ajunsă de celălalt inculpat care i-a aplicat o
lovitură cu toporul.”67
În aceste condiţii faptele inculpaţilor nefiind concordante sub aspectul intenţiei la omor,
este exclusă existenţa coautorului.
Există instigare la omor, cînd o persoană a determinat cu intenţie o altă persoană să
săvîrşească o asemenea faptă. Activitatea instigatorului la omor, cel mai adesea, ia forma unui
îndemn insistent, a unei sugestionări insidioase, menite să substituie voinţei celui instigat voinţa
instigatorului, făcîndu-1 pe instigat să accepte şi să realizeze voinţa instigatorului.
Instigarea implică, aşadar caracterul determinant al îndemnului, în sensul că îndemnul
trebuie să aibă un rol esenţial în luarea deciziei celui instigat de a ucide victima. Pericolul faptei
instigatorului constă în aceea că utilizează slăbiciunea altuia, acţionează din umbră, perfid,
uneori prin metode dificil de sesizat, provocînd o mutaţie esenţială, de ordin negativ în conştiinţa
instigatului.
Anterior intervenţiei instigatorului, cel instigat se află inactiv, indiferent sau nedecis,
pentru ca, ulterior (şi ca urmare a intervenţiei instigatorului), să se decidă să săvîrşească o faptă
atît de gravă cum este omorul.”68
În practica judiciară s-a decis că răspunderea unei persoane pentru instigare la omor
implică existenţa unui îndemn la săvîrşirea omorului şi împrejurarea că executantul a fost
determinat la luarea rezoluţiei infracţionale din acest îndemn.
Procesul instigării nu constă numai din contribuţii cu caracter imaterial, deoarece
instigatorul întreprinde adesea şi o activitate fizică, materială (acte de convingere a celui instigat,
procurarea de informaţii), prin care acesta îşi exteriorizează intenţia de instigator şi îşi realizează
scopul urmărit. Deşi instigatorul exercită, sub un anumit aspect, o influenţă puternică asupra
celui instigat, aceasta nu poate fi asimilată unei constrîngeri psihice (morale) din partea
instigatorului, deoarece, în final, hotărîrea de a acţiona pe care o ia autorul, chiar sub influenţa
instigatorului, este rezultatul propriei sale voinţe; de aceea, el va răspunde ca autor al infracţiunii.
Dacă se exercită acte de constrîngere fizică sau morală asupra celui instigat, acesta din
urmă nu va răspunde penal, răspunderea revenind aceluia care a exercitat constrîngerea.
Voinţa de a instiga la omor, nu presupune existenţa unui acord al părţilor şi nici nu
cuprinde, în mod necesar, comunicarea intenţiei de instigare către cel instigat; făptuitorul poate fi
instigat şi din umbră, fără ca acesta să-şi dea seama de influenţa exercitată asupra lui, devenind,
fără să ştie, un executant docil al voinţei altuia.

67
V. Dobrinoiu, N. Gonea, Cauze penale comentate, Partea specială, Ed. Ml, 1987, pg. 74
68
Al. Boroi, op. cit., pg. 63
43
 În cazul instigării există, de regulă, identitate între fapta prevăzută de legea penală aflată în
reprezentarea autorului şi fapta aflată în reprezentarea instigatorului, deoarece autorul nu face
decît să execute fapta a cărei săvîrşire a fost, iniţial, hotărîtă de instigator. Dacă însă, autorul a
săvîrşit o infracţiune mai gravă, excesul acestuia nu se va răsfrînge asupra situaţiei instigatorului.
Astfel, în cazul în care instigatorul îndeamnă pe autor numai să lovească victima şi îi pune
la îndemînă, în acest scop, o bîtă, neacceptînd ideea unei posibile ucideri a victimei, el va
răspunde nu ca instigator la infracţiunea de omor săvîrşită de autor, ci la aceea care ar fi putut fi
comisă folosind o bîtă, adică la infracţiunea de loviri şi vătămări cauzatoare de moarte. Dacă
executantul luase deja hotărîrea de a ucide, îndemnul instigatorului echivalează cu întărirea
rezoluţiei infracţionale şi astfel este vorba despre complicitate morală.
Simultaneitatea îndemnului la executarea unei fapte cu realizarea ei, nu constituie altceva
decît un ajutor intelectual dat pentru consolidarea rezoluţiei delictuoase deja formate.
Fapta unuia dintre inculpaţi de a striga către ceilalţi coinculpaţi care în acel moment loveau
victima că aceasta "trebuie omorîtă" nu constituie instigare la omor, deoarece nu a avut efect
determinant pentru declanşarea agresiunii, ci complicitate morală.
De asemenea omorul nu reprezintă un îndemn din partea acelei persoane la săvîrşirea
omorului şi cu atît mai puţin un îndemn determinant în sensul instigării.
În ceea ce priveşte complicitatea, aceasta există în cazul cînd persoana, cu intenţie,
înlesneşte sau ajută în orice mod pe altul la săvîrşirea unei fapte de omor.
Este, de asemenea, complice persoana care promite, înainte sau în timpul săvîrşirii faptei,
că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă, după săvîrşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită.
Există complicitate la omor atunci cînd complicele săvîrşeşte acte specifice de pregătire,
care constau în crearea condiţiilor necesare pentru ca o altă persoană (autorul) să-şi desfăşoare
activitatea lui de ucidere.
Contribuţia complicelui are caracter secundar (accesoriu) faţă de activitatea autorului la
omor care săvîrşeşte actul de ucidere şi faţă de activitatea instigatorului la omor care determină
pe altă persoană să ucidă victima.
Acest caracter secundar este deosebit de important, pe de o parte, pentru că nu se poate
concepe complicitatea în lipsa unei activităţi principale de executare a omorului, iar pe de altă
parte, pentru că aportul complicelui la rezultat apare ca o activitate indirectă şi imediată spre
deosebire de cea a autorului, care este directă şi imediată.
Dacă fapta autorului nu este pedepsită, pentru că a rămas în faza actelor preparatorii, ori
acesta s-a depistat de la executarea uciderii, complicele nu se pedepseşte, dimpotrivă complicele
se pedepseşte dacă autorul este achitat pentru legitimă apărare sau oricare din cauzele care
înlătură caracterul penal al faptei (participaţie improprie), în caz de deces al autorului există fapta
44
principală şi deci, complicele răspunde în limitele contribuţiei sale la fapta aceea; de asemenea,
complicele rămîne răspunzător, chiar şi în caz de nepedepsire a autorului, pentru actele săvîrşite
de el, dacă acestea constituie infracţiune distinctă (de exemplu, deţinerea de arme fără
autorizaţie, mînuirea sau procurarea de materiale explozive sau radioactive).”69
Sprijinul dat de complice poate fi material sau moral.
Constituie complicitate materială, activitatea de ajutare, înlesnire efectivă sau sprijinire
materială la pregătirea sau executarea faptei săvîrşite de autor.
Actele de complicitate materială la omor constau, în general, din procurarea mijloacelor de
ucidere (arme, instrumente, otravă, aparate explozive, vehicule ori bani pentru procurarea lor sau
a altor bunuri materiale care servesc autorului pentru aducerea la îndeplinire a faptei sale); din
înlăturarea piedicilor din calea săvîrşirii actului de ucidere; din înlăturarea riscurilor ca autorul să
fie prins, ori din orice asemenea acte, care relevă contribuţia expresă şi substanţială a complicelui
la uciderea unei persoane.
Specific complicităţii morale este activitatea desfăşurată de complice, prin care se ajută,
din punct de vedere moral, la pregătirea sau executarea unei infracţiuni de omor.
În practica judiciară sunt caracterizate ca acte de complicitate morală la omor, acele acte
care au o anume rezonanţă în mintea persoanei căreia i se adresează (îi înlătură ezitările, o
încurajează prin diverse promisiuni de bani sau avantaje, îi oferă sfaturi, instrucţiuni care să-i
asigure scăparea şi îi menţin perseverenţa infracţională). Spre exemplu, fapta unei persoane de a
se fi înarmat cu o bîtă şi de a fi mers apoi, împreună cu alte persoane înarmate cu furci şi topoare
la casa victimei, cu scopul de a comite împotriva ei o agresiune pentru a se răzbuna în urma unui
conflict anterior şi de a se fi aflat la locul faptei fără a săvîrşi ea însăşi vreun act material de
lovire, în timp ce însoţitorii săi au ucis victima prin lovirea ei repetată cu furcile şi topoarele,
constituie complicitate morală la infracţiunea de omor. Prin prezenţa sa, înarmat la locul
agresiunii, inculpatul a contribuit, în mod conştient, la săvîrşirea infracţiunii, prin încurajarea
celorlalţi inculpaţi sub forma unui sprijin moral la comiterea faptei ; de asemenea, promisiunea
făcută anterior săvîrşirii infracţiunii de omor autorului, de a pune un revolver lîngă cadavrul
victimei, pentru ca autorul să poată invoca legitima apărare, chiar dacă promisiunea nu s-a
realizat; fapta celui care, avînd cunoştinţă despre intenţia inculpaţilor de a ucide victima le-a
întărit intenţia aceasta prin sfaturi şi îndemnuri repetate, insuflîndu-le ideea că trebuie să scape
de victimă, omorîndo, constituie complicitate morală la infracţiunea de omor.
Complicele trebuie să-şi dea seama de semnificaţia faptei, adică de contribuţia pe care o
aduce la săvîrşirea omorului de către altă persoană. Aceasta presupune că, în momentul în care
complicele săvîrşeşte actele de ajutor sau înlesnire a uciderii persoanei, el să fi cunoscut ce urma
69
I. Dobrinescu, Cu privire la raportul cauzal în maten'e de complicitate, "Justiţia nouă" nr. 1,1965.
45
să întreprindă autorul şi să voiască să-1 ajute pe acesta, în lipsa acestor elemente cumulativ
cuprinse în intenţia de complicitate, răspunderea penală nu subzistă.
În practica judiciară elementul cunoaşterii de către complice a faptei ce urmează să fie
săvîrşită de autor este obţinută uneori, prin referire la înţelegerea prealabilă sau concomitentă ce
a avut loc între autor şi complice, ceea ce evident, înlătură dubiile. Cum însă proba unei
asemenea înţelegeri nu este uşoară şi ceea ce se cere, sub aspect subiectiv nu este înţelegerea ca
atare, ci voinţa complicelui de a-1 ajuta pe autor, dorind sau acceptînd rezultatul infracţiunii,
instanţele recurg atunci la analiza actelor materiale, încercînd să stabilească concordanţa între
actele săvîrşite de complice şi cele ulterioare ale autorului, metodă care poate fi considerată
suficientă, îndeosebi dacă este susţinută şi de alte probe din dosar.
Sub aspect general, subiectul pasiv al infracţiunilor contra vieţii este persoana împotriva
căreia se îndreaptă acţiunea (inacţiunea) de ucidere; aceasta poate fi orice persoană, în cazul
celorlalte infracţiuni contra vieţii, legea cere existenţa unei anumite calităţi a subiectului pasiv
(de exemplu, calitatea de copil nou-născut în cazul pruncuciderii); alteori calitatea subiectului
pasiv constituie o agravantă a infracţiunii (de exemplu calitatea de soţ sau rudă apropiată la
infracţiunea de omor calificat).”70
După săvîrşirea faptei, subiectul pasiv devine victima infracţiunii. Aceasta din urmă, poate
avea un rol semnificativ în producerea rezultatului infracţional, studierea rolului victimei în
provocarea faptei ilicite nu constituie, însă, o preocupare a dreptului penal, ci a criminologiei, iar
în cadrul acesteia a victimologiei.
În cazul infracţiunii de omor, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 145 Cod Penal, subiectul
pasiv este persoana ucisă ca urmare a activităţii făptuitorului, deci cea care suferă răul cauzal
prin comiterea infracţiunii. Pentru existenţa subiectului pasiv al infracţiunii de omor este
suficient să se constate că persoana titulară a valorii ocrotite penal, a suferit răul produs prin
săvîrşirea infracţiunii, adică moartea sau punerea în pericol a vieţii.
După consumarea omorului, subiectul pasiv nu mai este o persoană ci o victimă. De aceea
pentru existenţa infracţiunii de omor, se cere condiţia esenţială ca subiectul pasiv al acestei
infracţiuni să fi fost o persoană în viaţă în momentul săvîrşirii faptei, avînd în vedere faptul că
este exclusă infracţiunea de omor cînd subiectul pasiv este fătul ori un cadavru.”71
În literatura de specialitate, s-a subliniat, pe drept cuvînt, că nu trebuie confundat subiectul
pasiv al infracţiunii, adică persoana vătămată, cu subiectul pasiv de drept civil al infracţiunii,
adică cu persoana care a suferit paguba din infracţiune.”72

70
V. Dongorozşicolab., Explicaţii teoretice, voi. l, Ed. Academiei, 1969, Bucureşti, pg. 54
71
V. Dobrinoiu şi colab., Drept penal, partea generală, Ed. Atlas lex, Bucureşti 1994, pg. 115
72
Al. Boroi, op. cit., pg. 64
46
 Distincţia este importantă fiindcă, dacă de cele mai multe ori, persoana vătămată este în
acelaşi timp şi persoana păgubită, prin infracţiune, există şi cazuri în care cineva poate fi subiect
pasiv deci persoană vătămată, fără să fie însă şi persoana păgubită (de exemplu copiii victimei
unei infracţiuni de omor au calitatea de persoane ce au suferit o pagubă prin infracţiune, însă nu
au calitatea de persoane vătămate, această calitate avîndo victima.

47
CAPITOLUL.III ASPECTE DE DREPT COMPARAT PRIVIND INFRACȚIUNEA DE
OMOR INTENȚIONAT PREVĂZUT LA art.145,alin.(1) CP RM

3.1 Delimitarea vriantei tip de omor intenționat de unele infracțiuni similare

Este discutabil în practica judiciară modul de delimitare a tentativei de omor de

infracţiunea de vătămare corporală. Opinia dominantă este în sensul că actele de punere în
executare a omorului, comise pînă în momentul intervenţiei evenimentului întrerupător, trebuie
să releve, prin natura lor şi în raport cu împrejurările în care au fost săvîrşite, că infractorul a
avut intenţia specifică de omor, nu intenţia generală de a vătăma sau de a săvîrşi o infracţiune
nedeterminată, împrejurarea constatată medical că victima a suferit leziuni care necesită un
număr de zile pentru îngrijiri medicale nu este convingătoare pentru încadrarea faptei în
vătămare corporală şi nu în tentativă de omor.
În asemenea situaţii, instanţa de judecată, pe baza analizei circumstanţelor concrete ale
speţei, ar trebui să stabilească gravitatea ipotetică a actului de violenţă şi anume, dacă vătămarea
corporală ar fi evoluat sau nu spre producerea morţii victimei şi dacă făptuitorul a avut în
reprezentarea sa această evoluţie, ceea ce ar releva că făptuitorul a acţionat cu intenţia de a ucide,
nu de a vătăma integritatea corporală sau sănătatea victimei.”73
Suntem în prezenţa tentativei de omor şi nu a vătămării corporale ori de cîte ori făptuitorul
acţionează, în aşa mod, încît provoacă leziuni la nivelul organelor vitale ale organismului
victimei, ori foloseşte instrumente sau procedee specifice uciderii, moartea victimei
neproducîndu-se din motive independente de voinţa acestuia. Nu are relevanţă timpul necesar
pentru îngrijiri medicale, deoarece acesta este caracteristic infracţiunilor de vătămare corporală şi
exprimă dinamismul interior al actului.
Astfel, relevă intenţia de ucidere şi nu de vătămare corporală: aplicarea unei lovituri
puternice în abdomen regiune vitală a corpului cu un cuţit care a cauzat o plagă înjunghiată
penetrantă abdominală, paraombilicală cu hemiperitoneu masiv, ce a necesitat operaţie de
urgenţă; posibilităţile mai mari de vindecare, create la un moment dat de cuceririle ştiinţei
medicale, nu constituie un factor care ar putea să influenţeze încadrarea juridică esenţial fiind
caracterul activităţii desfăşurate de făptuitor(agent) şi ceea ce şi-a reprezentat acesta. Spre
exemplu: răspunde de tentativă de omor inculpatul care loveşte victima şi aceasta cade într-un
loc prăpăstios, rămînînd acolo în nesimţire şi dacă inculpatul nu acordă nici un ajutor victimei,

73
Vasile Papadopol - Tentativa în reglementarea noului cod penal - Revista Română de Drept, nr. 4/1969
48
lăsînd-o în frig pradă animalelor sălbatice; mai mult, împiedică şi pe altă persoană să-i acorde
ajutor.
În cadrul actelor de violenţă cu caracter repetat, cînd infractorul este dezarmat sau
imobilizat înainte de a realiza rezultatul cel mai grav, este evident că, pentru determinarea
intenţiei, nu se iau în considerare exclusiv actele de violenţă săvîrşite pînă în momentul
întrerupător al acţiunii, căci acestea singure nu oferă un răspuns concludent cu privire la intenţia
de a vătăma sau intenţia de a ucide. Trebuie să se adauge încă un element, cu caracter perspectiv,
şi anume să se stabilească pînă la ce limită ar fi continuat infractorul să repete actele sale de
violenţă.
S-a decis astfel, că fapta inculpatului de a aplica victimei cu un cuţit două lovituri, fără a
reuşi să continue agresiunea, deoarece a fost dezarmat şi imobilizat, constituie tentativă de omor.
De asemenea, în situaţia în care datorită intervenţiei unui terţ şi a modului de apărare a
victimei, loviturile nu au mai putut fi continuate, există tentativă de omor.
Anumite stări ale făptuitorului ori defectuozitatea mijloacelor folosite de el în executarea
actului nu au relevanţă în sine.
Intenţia de omor se deduce din modul în care s-a acţionat, nu din elemente exterioare. Spre
exemplu, existenţa unui discernămînt diminuat nu justifică concluzia că inculpatul a săvîrşit
infracţiunea de vătămare corporală gravă, iar nu pe aceea de tentativă de omor.
Unele împrejurări legate de comportarea victimei nu pot să fie invocate în favoarea
inculpatului, în situaţia în care victima nu stă pasivă, ci se apără, reuşind să atenueze forţa
loviturilor de cuţit, aplicate de infractor, care au penetrat totuşi cavitatea toracică, fapta se
consideră săvîrşită cu intenţia de a ucide nu de a vătăma.
În alte situaţii, materialitatea violenţelor este ascunsă, dar ea apare din examenul de
ansamblu al datelor cauzei. Astfel, s-a decis, că inculpatul care, înarmat, a pătruns cu forţa în
locuinţa victimei şi aceasta, de spaimă s-a aruncat pe geam de la etajul IV, suferind o fractură de
coloană vertebrală, care a necesitat pentru vindecare 70-75 zile îngrijiri medicale, răspunde
pentru tentativa de omor, nu pentru infracţiunea de vătămare corporală gravă.
Dacă este pusă în primejdie viaţa unei persoane, fapta poate fi calificată vătămare
corporală gravă, potrivit art. 151 Cod Penal.
Atunci însă, cînd făptuitorul a pus în primejdie viaţa unei persoane, reprezentînduşi, că prin
aceasta s-ar putea produce şi moartea, dacă a urmărit sau acceptat acest rezultat, fără ca moartea
să se fi produs din cauze independente de voinţa sa, fapta va constitui tentativă la infracţiunea de
omor.

49
 Dacă făptuitorul, punînd în mod obiectiv în pericol viaţa persoanei vătămate, nu a avut
reprezentarea morţii victimei sau, chiar dacă şi-a reprezentat această posibilitate, nu a urmărit-o
sau a acceptat-o, fapta constituie infracţiune de vătămare corporală gravă.
Este, de asemenea, discutabilă deosebirea dintre infracţiunea de omor şi cea de loviri sau
vătămări cauzatoare de moarte, astfel că se impune evidenţierea diferenţelor. O primă deosebire
rezultă chiar din însăşi terminologia folosită de legiuitor, în cazul infracţiunii de omor se
foloseşte expresia ‚”uciderea unei persoane”, ceea ce denotă că acţiunea (infracţiunea) ce a
condus la decesul victimei (ar putea reprezenta nu numai cauza primară declanşatoare, ci şi
cauza conexă, dar nu în mod necesar), în alte condiţii sau împrejurări, este aptă a produce prin ea
însăşi rezultatul letal.
În cazul lovirii sau vătămării cauzatoare de moarte, legiuitorul foloseşte expresia „dacă
vreuna din faptele prevăzute a avut ca urmare moartea victimei”, deci avem, pe de o parte, o
lovire (vătămare, cu caracteristicile prevăzute, care nu provoacă, în mod obişnuit, prin ea însăşi,
rezultatul letal), iar pe de altă parte moartea condiţie specifică de existenţă a acestei infracţiuni
elementul său circumstanţial.
Un criteriu distinctiv se desprinde şi din specificul raportului cauzal. La infracţiunea de
omor, procesul cauzal este liniar, în sensul existenţei unei legături imediate de la cauză primară
la efect; în cazul concurenţei unor cauze echivalente (de natură violentă şi de natură patologică),
dacă în determinismul decesului fiecare cauză, luată independent, ar putea produce rezultatul
letal, fapta va trebui încadrată la infracţiunea de omor şi nu la cea de loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte. Se poate spune că, în acest caz, efectul primar (vătămarea) este absorbit în
mod natural de efectul mai grav care este efectul secundar, urmînd ca fapta inculpatului să fie
încadrată la omor intenţionat, neputîndu-se reţine culpa, în cazul unui astfel de raport de
cauzalitate, făptuitorul(agentul) nu s-ar putea prevala de preexistența ori apariţia unor elemente
pe care nu le-a prevăzut, deşi trebuia şi putea să le prevadă sau, prevăzîndu-le a socotit, fără
temei, că nu se vor produce, pentru simplul fapt că ele nu mai ajung să îndeplinească vreun rol
de cauză sau condiţie, de exemplu, în ipoteza survenirii morţii ca urmare a unei puternice lovituri
la cap, generatoare de traumatisme craniuo-cerebrale cu dilacerare, este irelevant faptul că
victima era în vîrstă şi suferindă, eventual şi sub influenţa alcoolului, aceste elemente fiind
extrinseci raportului cauzal, deoarece lovitura prin intensitatea ei ar fi avut acelaşi efect dacă ar
aplicată la o persoană mai tînără şi viguroasă.”74

74
Tiberiu Dianu, Loviturile sau vătămările cauzatoare de moarte, cap. 2, Ed. Lumina Lex, 1996, pg. 20
50
 Repartizarea psihică a infractorului pentru vătămare se va extinde, în mod necesar, în
situaţia de mai sus şi asupra ultimului efect (rezultatul letal) sub forma putinţei de a prevedea
potenţialul rezultat mortal al acţiunii iniţiale; aici trebuie de avut în vedere nu numai ipoteza
morţii produse prin vătămarea unui organ vital, ci şi a unei regiuni a corpului nevitale, unde am
constatat o anumită eterogenitate a jurisprudenţei.
Astfel, cînd leziunile sunt potenţiale, apte a produce în mod nemijlocit moartea, deşi au
afectat organe nevitale (braţ, coapsă, antebraţ, gambă, deget, falangă), tendinţa dominantă este de
a încadra fapta la loviri sau vătămări cauzatoare de moarte atunci cînd moartea s-a produs sau la
vătămare corporală (gravă) atunci cînd rezultatul letal nu a intervenit O a doua tendinţă este în
sensul reţinerii intenţiei de a ucide cînd, în urma lezării unor organe nevitale, victima a decedat,
în funcţie de producerea sau neproducerea morţii, fapta fiind încadrată ca omor consumat.
Se va reţine infracţiunea de omor şi nu cea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte şi
în cazul cînd moartea survine ca urmare a activităţii de vătămare a unei persoane imature (copil
mic sau nevîrstnic). Astfel, inculpatul, aplicînd fiicei sale, în vîrstă de numai doi ani şi jumătate,
multiple lovituri cu palma peste cap din care cauză i-a produs un traumatism cranio cerebral, cu
fractură de boltă, hematom subdural şi hemoragie meningee i-a provocat moartea.
Faţă de intensitatea loviturilor, de locul de unde au fost aplicate şi de gravitatea leziunilor
produse, precum şi de împrejurarea că, în raport cu vîrsta fragedă a victimei, era evident că orice
lovitură mai puternică aplicată într-o regiune vitală putea cauza moartea acesteia, se impune
concluzia că inculpatul care în plus a şi împiedicat luarea victimei pentru a i se da ajutor necesar
a prevăzut rezultatul faptei sale şi chiar dacă nu 1-a dorit, a acceptat producerea lui.”75
Mai mult chiar, intenţia de a ucide se va reţine şi în cazul cînd se constată că acţiunea
făptuitorului de a fi lovit o altă persoană provocîndu-i căderea şi rostogolirea într-un loc
prăpăstios în munte de a fi împiedicat pe însoţitorul său să-i dea ajutor şi de a fi lăsat-o acolo în
nesimţire, iarna, pe timp de noapte, cu conştiinţa existenţei a două pericole ce i-ar fi putut
determina decesul temperatura scăzută şi animalele sălbatice în vederea, prin însăşi materialitatea
ei, intenţia indirectă de a ucide, concretizată în prevederea şi acceptarea morţii victimei, ca
rezultat eventual al întregii sale activităţi.
Această urmare neproducîndu-se în cauze independente de voinţa făptuitorului căci
victima, fiind găsită a doua zi în stare gravă, a fost transportată la spital, salvîndu-i viaţa.
Ar fi de remarcat, de asemenea, că nu întotdeauna se lămureşte poziţia psihică a
infractorului în momentul săvîrşirii faptei.

Ibidem pag 25
51
3.2 Reglementări penale privind omorul în legislațiile penale a altor state

Fiecare stat a avut și va avea mereu particularitățile sale de dezvoltare, de reglementare a

relațiilor care apar în societate, fapt datorat apartenenței acestuia la un anumit sistem juridic.
De aceea este și firesc ca legiuitorul statelor respective să folosească anumite modalități de
prevedere în legislație a procedeelor eficiente destinate menținerii ordinii publice, de exemplu: el
poate incrimina anumite fapte care după părerea lui atentează la valorile sociale apărate de legile
constituționale și poate dezincrimina altele. Acest fapt duce la diversificarea reglementărilor
penale.
Un exemplu elocvent în acest sens este incriminarea lipsirii de viață la dorința persoanei
(eutanasia) de Codul Penal al Republicii Moldova la art. 148 și neincriminarea acesteia de către
legiuitorul Olandez.
În legislația tuturor statelor infracțiunile contra vieții, integrității corporale sau sănătății
ocupă un loc prioritar. Infracțiunile contra vieții sunt clasificate diferit în țări diferite.
În Codul Penal francez din 1992 la diferențierea acestora de alte infracțiuni s-a stabilit
criteriul material, adică gravitatea faptei, infracțiunile contra vieții persoanei fiind incluse în
cadrul crimelor (art. 111-1 CPF). Astfel, în titlul II se denumesc faptele care prefigureză
persoana umană, incriminează faptele contra vieții în două secțiuni distincte prevăzute în
capitolul I și anume :faptele voluntare contra vieții (S-1) și faptele involuntare contra vieții (S-2).
În prima secțiune este incriminat omorul (221-1), omorul agravant (221-2), omorul cu
premeditate (221-3), omorul comis în alte circumstanțe agravante (221-4), atentatul la viața
persoanei prin otrăvire (221-5).
În secțiunea a doua este incriminat omorul involuntar (22-6), răspunderea din culpă a
persoanelor morale (221-1). Capitolul II cuprinde și reglementări cu privire la faptele prin care se
aduce atingere integrității fizice sau psihice a persoanei după cum acestea sunt voluntare: actele
de tortură și cele de barbarie (221-9) în formă simplă și apoi forma agravantă, violențele simple
și agravante, amenințările art. 222-16 sau involuntare în art. 222-19.
Criteriul material de clasificare a infracțiunilor existat deja la acel moment în Dreptul
Penal englez. Conform lui pînă în 1967 infracțiunile erau împărțite în juridico-materiale și
juridico-procedurale, iar cele contra vieții se încadrau în infracțiunile juridico-materiale grave,
numite pe atunci felonii. După 1967, conform legii din 21 iunie a aceluiași an, ele se atrubuie la
“alte infracțiuni” (infracțiunile de atunci și pînă azi se grupeză în două categorii: trădarea și alte
infracțiuni).

52
 În conformitate cu dispozitiile legislative ale dreptului penal al SUA, infracțiunile contra
vieții se încadrează în felonii (se pedepsesc cu privațiunea de libertate pe un termen mai mare de
un an).
Codul Penal al SUA incriminează în art. 210-1 omuciderea (homicide), sistematizînd
materialul astfel: în art. 210-1 este incriminat omorul (crima de gradul I-murder), cînd fapta este
comisă cu intenție,cu bună știință, din interes material (la comandă), din nepăsare sau dintr-o
extremă indiferență manifestată față de viața umană; în art. 210-3 omorul din imprudență (crimă
de gradul II-monslaugher), cînd fapta este comisă cu temeritate; în art.210-4 omuciderea din
neglijență (crimă de gradul III-neglijent homicide), cînd fapta este comisă din neglijență; art.210-
5 este incriminată infracțiunea de determinare sau ajutor dat victimei să se sinucidă.76
Codul Penal german reglementează infracțiunile contra vieții în capitolul XVI, unde sunt
incriminate uciderea unei personae în condiții agravante (paragraful 211); inclusive la
comandă;uciderea unei persoane în condiții neagravante (paragraful 212); uciderea unei persoane
în condiții atenuante (paragraful 213); omorul la cererea victimei (paragraful 216); pruncuciderea
(paragraful 217);întreruperea sarcinii (paragraful 218). În capitolul XVII sunt incriminate faptele
contra integrității corporale.77
Codul Penal spaniol cuprinde în Titlul VIII, Cartea a ll-a, infracţiunile contra persoanei:
Capitolul I: Paricidul (art. 405), Asasinatul (art. 406), Omorul simplu (art. 407); Capitolul II:
Pruncuciderea (art. 410); Capitolul III: Avortul (art. 41).
Codul Penal italian reglementează infracțiunile contra vieții, integrității corporale sau
sănătății în capitolul I, Titlul XII, cartea a II-a, iar cel spaniol-în Titlul VIII, cartea a II-a: în
capitolul I patricidul (art.405), asasinatul la comandă (art.406) , omorul simplu (art.407), În
capitolul II pruncuciderea (art.410), în capitolul III vătămările.
În Codul Penal al României, infracțiunile contra vieții sunt prevăzute în capitolul I ,
secțiunea I, intitulată “Omuciderea”, care cuprinde art.174-179, sunt incriminate: omorul
(art.174), omorul calificat (art.175), omorul deosebit de grav (art.176), pruncuciderea(art.177),
uciderea din culpă (art.178), determinarea sau înlesnirea sinuciderii (art.179)
Legiuitorul din Federatia Rusă a inclus infracțiunile contra vieții în Codul Penal din 1996
în capitolul VII, Titlul 16- “Infracțiuni contra vieții și sănătății”. Acesta cuprinde: omorul simplu

Boroi A., op.cit.,pag91.

75
Lașcu M., Pop O., Aspecte de teorie și practică judiciară în materia infracțiunii de lovire sau vătămari
Cauzatoare de moarte, Chișinău, 2001, pag.13.
Ibidem, pag.15.
77
Борзенова Г.Н., Камисарова В.С., Курс уголовново права. Особенная
Часть, Том Ш., Москва, Зершало-М, 2002, pag.101.

53
(art.105, alin.1), omorul agravat (art.105,alin.2), pruncuciderea (art.106), omorul în stare de
afect(art.107), omorul în urma depășirii limitelor legitimei apărări (art.108, alin.1), omorul în
urma depășirii măsurilor necesare pentru reținerea infractorului (art.108, alin2), cauzarea morții
din imprudentă (art.109), determinarea la sinucidere (art.110).
Legea penală italiană, incriminează omorul intenționat: „acela care cauzează în mod
voluntar, moarte altuia”. Doctrina consideră că este vorba de un dol generic, fiind suficiente
conștiința și voința autorului de a ucide. Altfel spus, autorul trebuie să aibă reprezentarea ca
moartea victimei constituie o consecință a acțiunii sau inacțiunii sale și să voiască acest rezultat
(dol direct) ori să voiască oricare dintre alternativele aflate în reprezentarea sa (dol indirect
alternativ) ori să voiască rezultatul ca o eventualitate, acceptînd riscul producerii morții victimei
(dol indirect eventual).Teza dolului eventual este acceptată de majoritatea doctrinei italiene și de
jurisprudență.
În doctrina italiană s-a exprimat și punctul de vedere după care dolul eventual nu ar fi
suficient pentru existența infracțiunii de omor, ci ar trebui ca, întotdeauna autorul să voiască
producerea rezultatului, nu numai să accepte producerea lui. Acest punct de vedere, deși a fost
consacrat și printr-o decizie a Curții de Casație italiene (decizia din 10 decembrie 1971), a rămas
izolat.
Prin numeroase alte decizii, Casația italiană a hotărît că, pentru existența infracțiunii de
omor este suficient dolul eventual (decizia din 27 ianuarie 1979).Astfel, răspunde pentru omor cu
titlu de dol eventual, acela care, pentru a scăpa de arestare, își face scut dintr-un ostatic care este
rănit mortal de polițiștii care au deschis focul asupra inculpatului. În acest caz, uciderea
ostaticului a fost un rezultat previzibil și acceptat de cel care a procedat astfel; acesta a admis
riscul ca ostaticul sa fie rănit mortal.
În doctrina franceză, răspunderea penală pentru săvîrșirea infracțiunii de omor, presupune
doua elemente: voința de a comite o atare faptă aflată în reprezentarea autorului și concomitența
între intenție și acțiune (pentru a distinge dolul generic de premeditare).
Legea penală germană incrimineaza omorul săvîrșit cu intenție sau din culpă. Constituie
elemente circumstanțiale agravante, omorul comis dintr-un anumit mobil (din plăcerea de a
ucide, din lăcomie sau din alte motive josnice) ori pentru realizarea unui anumit scop
(satisfacerea pornirilor sexuale ori pentru a înlesni sau a ascunde săvîrșirea unei alte infracțiuni).
În doctrina engleza se face deosebirea între omor (murder), noțiune care nu este definită
în lege, ci în common law,ca reprezentînd „uciderea unei persoane cu premeditare”, din
răutate-malice aforethought și omorul spontan, săvîrșit cu voință (voluntary manslaughter) sau
comis fără voință (involuntary manslaughter).

54
 În cazul omorului (murder), latura subiectivă (mens rea), constă din intenția premeditată de
a omorî sau de a provoca serioase vătămări corporale victimei.Autorii englezi subliniază faptul
că instanțele socotesc că există omor și cînd autorul nu a acționat cu răutate. De exemplu, dacă a
săvîrșit omorul din motive de milă, compasiune (eutanasie). Dar și condiția unei deliberări, a
unei hotarâri anticipate, nu este cerută întotdeauna.
Dacă există intenția evidentă de a omorî sau de a provoca serioase vătămări corporale
victimei, se va reține infracțiunea de omor, chiar dacă făptuitorul a comis fapta sub imperiul
momentului (on the spur of the moment). Mai mult chiar, instanțele admit că poate exista omor
săvîrșit atât cu intenție directă, cît și cu intenție indirectă (oblique intention).
Există intenția directă de omor cînd autorul dorește în fapt rezultatul care se produce și se
stăruie să-l realizeze (de exemplu, făptuitorul, în mod voluntar îndreaptă arma spre victimă,
dorește să o ucidă și o împușcă).
Intenția indirectă există atunci cînd inculpatul nu dorește un rezultat anume, însă
acționează ca și cum l-ar dori, acceptînd riscul ca rezultatul să se producă.
În cazul omorului se pronunța obligatoriu pedeapsa cu închisoarea pe viață (the mandatory
life sentence).
În toate cazurile când nu exista condițiile infracțiunii de omor (murder), fapta va fi
considerată manslaughter. Această formă de omucidere poate fi voluntară sau involuntară.
Omuciderea este voluntară cînd, deși actus reus (conduita făptuitorului), ca și mens rea
(poziția lui subiectivă) sunt similare infracțiunii de omor, fapta se comite în anumite
circumstanțe atenuante care determină o răspundere mai puțin gravă a făptuitorului. Aceste
circumstanțe, potrivit legii penale engleze, sunt:
- provocarea, cînd prin lovituri sau injurii din partea victimei, făptuitorul își pierde brusc
și temporar autocontrolul, atitudine evaluată în raport cu reacția unei personae raționale; autorii
englezi critică reglementarea existentă în materie de provocare, deoarece creează o discriminare
între femei și bărbați, în sensul că femeia nu poate invoca această circumstanță, dacă își ucide
soțul ca urmare a bătăilor repetate suferite, decît dacă reacționează spontan, imediat, la
agresiunea soțului. S-a relevat însă, ca reacția femeii la provocare nu este similară cu a
bărbatului, de regulă, femeia reacționînd mai tîrziu.
- responsabilitatea diminuată ca urmare a unor stări anormale psihice datorate
privațiunii de libertate sau dezvoltării întîrziate a creierului sau altor cauze, cum ar fi o boală sau
o vătămare corporală, constituie o altă circumstanță care convertește omorul cu premeditate în
omor atenuat (manslaughter).
- existența unui pact de sinucidere reciprocă între coparticipanți,constituie ultima
astfel de circumstanță.
55
 În cazul omuciderii de tip manslaughter, săvîrșită involuntar, fapta se comite din
neglijență gravă sau prin neindeplinirea unei obligații de diligență sau printr-o conducere
periculoasa pe drumurile publice.
Autorii englezi propun în perspectivă, abolirea distincției între murder și
manslaughter,creîndu-se o singură infracțiune de omucidere voluntară, ca și abolirea
obligativității de a se pronunța o sentință cu privațiune de libertate pe viață, în caz de omor. S-a
argumentat, sub acest din urmă aspect, că nu se poate pune pe același plan omorul săvîrșit în
mod sălbatic, cu sînge rece sau de către elemente teroriste, cu omorul comis fața de personae
grav suferinde de o boală incurabilă, din milă și pentru curmarea suferințelor.
De altfel, o comisie a Camerei Lorzilor a propus înca din 1989 abolirea acestor dispozitii,
sugerînd să se lase la aprecierea instanței aplicarea pedepsei și în caz de omor. Autorii englezi
discută, de asemenea, situația culpei cu previziune (reckless), dacă aceasta este o formă de
omucidere involuntară sau este o formă specifică de manslaughter.
Legislația și doctrina nord-americană clasifică, de asemenea, formele de omucidere tot în
raport cu poziția subiectivă a făptuitorului, în: omor, omor atenuat (manslaughter) și omucidere
din neglijență.”Constituie omucidere criminală, fapta ce cauzează, cu știință, cu temeritate sau
din neglijență, moartea altei ființe umane”.Deci, omorul înseamnă uciderea unei personae anume
sau cu știintă sau cu temeritate sau în circumstanța care dovedesc o totală indiferență față de
valoarea vieții umane. O atare indiferență și temeritate sunt prezumate, dacă făptuitorul se
angajează, ca autor sau complice, „să comită sau să încerce să comita un omor, sau după
comitere sau după încercarea de a-l comite, săvîrșește un jaf, răpirea de femei, relații sexuale
anormale prin forță sau prin amenințare cu forța, comite o faptă de incendiere, spargere, răpirea
de copii sau evadare”.Manslaughter presupune săvîrșirea faptei cu temeritate sau sub influența
unei tulburări mintale sau emoționale, pentru care exista o explicatie rațională sau o scuză, din
punct de vedere al unei personae raționale care s-ar afla în situația autorului și ăn circumstanțele
în care aceasta acționează.

56
 CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

Concluzionînd cele expuse în lucrare, remarcăm că pe parcursul întregii lucrări ne-am

străduit să realizăm obiectivele propuse chiar de la început: efectuarea unui studiu în domeniul
omorului intentionat contra persoansei, să oferim unele explicaţii teoretice, înlesnind
interpretarea şi aplicarea corectă a dreptului, contribuind la ridicarea nivelului de cultură şi
conştiinţă juridică.
Din cele relatate anterior în contținutul lucrării date putem menționa faptul că infracțiunea
de omor,cea mai gravă formă de manifestare a violenței împotriva ființei umane.Aceasta din
urmă denotă actualitata temei date acest pericol social sporit ma determinat de a efectua un
studiu complex al acestei probleme de rezonanță în contextul actual al societății noastre atrăgînd
atenția asupra următoarelor elemente de bază:
1. Legiuirile penale din toate timpurile și toate orinduirile sociale au recunoscut gradul de pericol
social deosebit de ridicat pe care îl prezintă infracțiunile contra vieții, uciderea unei persoane
constituind una dintre cele mai grave fapte.
2. Concept si caracterizare infractiunii de omor .În acest context, omorul intenţionat (sau pur şi
simplu omorul) este lipsirea ilegală şi intenţionată de viaţă a unei alte personae. Această definiţie
a noţiunii de omor este aplicabilă tuturor infracţiunilor săvîrşite prin omor, prevăzute la art.145-
148 CP al RM.Există mai multe moduri în care se poate săvîrși omorul:
• prin acțiune directă, cînd autorul provoacă moartea victimei prin împușcare, otrăvire,
sufocare, lovire etc.
• prin acțiune indirectă, cînd autorul pune în mișcare o forță materială (asmute un animal
periculos asupra victimei) ori expune victima la situații periculoase.
• prin inacțiune, cînd autorul nu îndeplinește un act la care era obligat prin lege.
3. Definirea omorului.În definirea omorului legiuitorul se foloseşte de însuşirea obiectivă a
substantivului provenit dintr-un verb (uciderea) de a comprima în el descrierea acţiunii
(manifestarea de violenţă faţă de victimă), rezultatul imediat (moartea victimei), cît şi legătura de
cauzalitate dintre faptă şi rezultat şi de a exprima concludent aceste realităţi. O asemenea tehnică
mai foloseşte legiuitorului şi în cazul altor incriminări (de exemplu: distrugerea, lipsirea de
libertate etc.)
4. În materia omorului, practica judiciară a jalonat o linie de gîndire clară şi constantă asupra
participaţiei sub forma coautoratului la săvîrșirea acestei infracțiuni, linie distanțată, oarecum, de
aceea, clasică", incidenţa în alte zone ale Codului penal condițiile coautoratului atunci cînd
autorii faptei au acționat concomitent, în cadrul unei activități indivizibile și în realizarea

57
intenției de a ucide, chiar dacă viața persoanei a fost suprimată prin acțiunea exclusivă (concreta,
individuală) a unuia dintre participanți.
5. Elementul material al infracțiunii constă într-o acțiune de ucidere, efectuată prin acte comisive
sau omisive. În prima categorie, a actelor comisive, sunt concentrate în marea majoritate a
acțiunilor de ucidere a unei persoane, caracterul ucigător putînd fi identificat de magistrat prin
examinarea modalităților de concepere si de înfăptuire a acesteia.
Elementul material se exprimă și prin acte omisive ca, de exemplu, expunerea victimei,
neputincioasă și sumar îmbrăcată, la o temperatura scăzută ori abandonarea într-o zona populată
de animate sălbatice omnivore sau într-un loc necirculat, unde victima nu putea fi găsită cu
uşurință și transportată spre a i se acorda ajutorul medical trebuincios, ori prin abținerea autorului
de la a întreprinde ceva care ar fi evitat producerea morții victimei. Urmarea imediată constă în
decesul persoanei.
6. Elementul subiectiv se exprimă la infracțiunea de omor exclusiv prin intenție,în ambele ei
modalități directă sau indirectă.
7. Vinovăţia autorului,ca și a celorlalți participanți la săvîrșirea infracțiunii, sub forma intenției,
rezultă ex re,adică din însăși materialitatea acțiunii, inacțiunii acestora, așa cum s-a reținut din
expunerea teoretica a laturii obiective a infracțiunii, completată cu spețele acolo prezentate.
Pe final aș vrea să menționez faptul că se comit greşeli la delimitarea omorului intenţionat
de componenţele de infracţiuni conexe, în special, de lipsirea de viaţă din imprudenţă (art.149
CP RM), de vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, care a provocat
decesul victimei (art.151 alin.(4) CP), precum şi la delimitarea tentativei de omor de cauzarea
vătămărilor intenţionate ale integrităţii corporale sau ale sănătăţii.
Într-un şir de cazuri, respingînd concluzia cu privire la tipul de intenţie de săvîrşire a
omorului, instanţele judecătoreşti reies numai din datele care demonstrează că persoana nu avea
intenţia directă de a curma viaţa şi nu apreciază în mod cuvenit circumstanţele care permit de a
constata că făptuitorul avea intenţie indirectă.
Una din deficienţele esenţiale o constituie faptul că numeroase instanţe judecătoreşti nu
clarifică datele care se referă la persoana vinovatului şi la persoana victimei, precum şi la relaţiile
dintre ele, la comportarea victimei în timpul comiterii infracţiunii.Nu toate instanţele iau măsuri
pentru elucidarea cauzelor şi condiţiilor care au contribuit la săvîrşirea omorurilor.

58
 BIBLIOGRAFIE

Acte Normative

1. Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994

2. Codul penal al Republicii Moldova din 18 aprilie 2002, nr.985-XV
3. Codul de procedură penală al Republicii Moldova MO 235-240/03.12.10
4. Уголовный Кодекс Российской Федерации принят Государственной Думой 24 мая 1996
г., одобрен Советом Федерации 5 июня 1996 г. и подписан Президентом России 13
июля1996 г. Вступил в силу 1 января 1997 г

Literatura de specialitate

5. Sergiu Brînză., Infracțiuni contra vieții, sănătății, libertății și deminității persoanei, Chișinău,
Universitatea de Stat din Moldova, 1999
6. Sergiu Brînză,Vitalie Stati Drept penal partea specială vol.I Chișinău Universitatea de Stat din
Moldova 2011
7. Haha Vladimir. Istoria generală a statului și dreptului. De la origini la revoluțiile burgheze.
București, 1985
8. Boroi A., Infracțiuni contra vieții. Editura XXI, București, 1996
9. Boroi A, Aspecte teoretice şi practice privind infracţiunile de omor şi lovirile sau vătămările
cauzatoare de moarte, Ed. M.I., 1991, Bucureşti
10. Borodac A,, Drept penal , Partea Generală ,, Chișinău 1994
11. Borodac A., Manual de drept penal. Partea specială (pentru învățămîntul universitar),
Chișinău, 2004
12. Borodac A, Drept penal,Calificarea infractiunilor,Chișinau 1996
13. Constantin Bulai. Curs de drept penal. Partea specială, Vol. I. București
14. V. Dobrinoiu şi colab., Drept penal, partea generală, Ed. Atlas Lex, Bucureşti, 1994
15. V. Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice, vol. I, Ed. Academiei, 1969, Bucureşti
16. Dobrinescu Ion. Infracțiuni contra vieții persoanei. Editura Academiei Republicii Socialiste
Române.București 1987
17. Hanga Vladimir. Mari legiuitori ai lumii. Editura Știința și Enciclopedică, 1997
18 Sîmbrian T. Drept privat roman. Craiova, 1993
19. Oancea I., Curs de drept penal general, Vol I-III, București, 1954,
20. НЙКИФОРОВ Б.С. ,, Obiectul Infracțiunii după dreptul sovietic, Moscova 1960,
59
21. Гаухман Л.Д. Квалификация преступлений. Москва , А.О.’’ Центр Юринфор, “ 2003
22. Ungureanu Augustin, Drept Penal român Partea Generală, București, Lumina Lex, 1995
23. Șleantițchi V.,Omorul și vătămarea integrității corporale, Chișinău, 2003
24. Dobrinescu I., Infracțiuni contra vieții persoanei, București, 1987,
25. Gr. Râpeanu, Manual de drept penal al R.P.R., Partea specială, Bucureşti, 1960,
26. O.A. Stoica, Drept penal. Partea specială, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1976,
27. Dobrinoi V., Pascal I., Lazar V., Nistoreanu Gh., Boroi A. Drept penal Partea generală ,
București 1992,
28. Nistoreanu Gh., Dobrinoiu V., Boroi A., Drept penal. Partea Specială. București, Editura
„Continentont XXI” 1995
29. Nistoreanu Gh., Boroi A., Drept penal, Partea Specială. Ediția II, București, Editura All
Beck, 2002
30. Ugolovnoe pravo. Ceasti obseaia i osobenaia. N.I.Vetrova, Ii.Liapunova. Moscova, 2001,
31. BujorV., Șleanițchi V., Omorul și vătămarea gravă a integrități corporale, Chișinău, 2003
32. Nistorean Gh., Dobrinoiu V., Molnar I.,Boroi A., Drept penal. Parte specială. București,
Editura ALL BECK, 2002,
33. Avram M., Popovici T., Cobîșneanu V., Cercetarea infracțiunilor contra persoanei,
Chișinău,1996
34. Cușnir V., Carp S., Cojocaru R., Ursu V.,Studiu selective în materia de drept penal,
Chișinău, 2004
35. Bulai C.,Filipaș A.,Mitrache C.,Instituții de drept penal. Ediția a II-a, București, Editura Trei,
2003.
36. Ion Dobrinescu, Infracţiuni contra vieţii persoanei, Ed. Academiei, 1987, Bucureşti,
37. A. Filipaş, Despre convertirea faptului putativ în tentativă în materia infracţiunii de omor
Rev. Dr. Penal nr. 2/94,
38. R. Merte, A. Vitu, Tratate de drept. Drept penal special,Bucuresti 2003
39. Gh. Scripcaru, M. lerbancea, Patologia medico-legală, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1978
40. Antoniu, C. Bulai, R. Stănoiu, A. Filipaş, C. Mitrache, V. Papadopol, Practica judiciară
penală, voi. l, II, III, IV, Ed. Academiei Române, 1988-1993
41. V. Beliş, Medicina legală, Ed. Teora, 1992.
42. A. Kraus-Manolescu, l. Preda, Tanatologie medico- legală, Ed. Medicală, 1967
43. Vladirnir Beliş, Curs de medicină legală, 1997
44. V. Dobrinoiu, N. Gonea, Cauze penale comentate. Partea specială, Ed. M.I., 1987
45. V. Papadopol, Culegere de practică judiciară penală pe anii 1990,1991,1992, Casa de Editură
şi Presă "Şansa" SRL, 1992 şi 1993
60
46. G. Antoniu, Sistemul cauzelor care înlătură vinovăţia, Revista de Drept Penal nr. 2/1994
47. V. Dobrinoiu, N. Gonea, Cauze penale comentate, Partea specială, Ed. Ml, 1987
48. I. Dobrinescu, Cu privire la raportul cauzal în maten'e de complicitate, "Justiţia nouă" nr.
1,1965
49. V. Dobrinoiu şi colab., Drept penal, partea generală, Ed. Atlas lex, Bucureşti 1994
50. Vasile Papadopol - Tentativa în reglementarea noului cod penal - Revista Română de Drept,
nr. 4/1969
51. Tiberiu Dianu, Loviturile sau vătămările cauzatoare de moarte, cap. 2, Ed. Lumina Lex,
1996,
52. Lașcu M., Pop O., Aspecte de teorie și practică judiciară în materia infracțiunii de lovire sau
vătămari Cauzatoare de moarte, Chișinău, 2001
53. Борзенова Г.Н., Камисарова В.С., Курс уголовново права. Особенная Часть, Том Ш.,
Москва, Зершало-М, 2002.

61