Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Sintezä Tehnologicä Comparativä Privind Tehnologia de Cultivare A Plantelor Din Familia Solanaceae
Sintezä Tehnologicä Comparativä Privind Tehnologia de Cultivare A Plantelor Din Familia Solanaceae
INTRODUCERE
Din această grupă fac parte specii de plante legumicole, care se mai numesc şi legume
solano-fructoase, cu o mare importanţă alimentară şi economică care ocupă suprafeţe întinse de
teren. Cca. 3,5 milioane hectare sunt cultivate în ţările din sudul, sud-estul şi sud-vestul Europei,
cât şi în Asia şi în cele două Americi. (M.Dumitrescu şi colab., 1998). Speciile care aparţin acestei
grupe sunt: tomatele, ardeiul şi vinetele. Toate fac parte din familia botanică a Solanaceaelor şi
sunt plante anuale care au o perioadă de vegetaţie destul de lungă, până la obţinerea primei recolte
fiind necesare în medie 130 zile.
Plantele acestei grupe manifestă cerinţe ridicate faţă de factorii de mediu, în special faţă de
lumină şi căldură datorită originii lor din regiunile calde ale planetei.
Cultivarea lor se face în cea mai mare parte prin răsad, mai ales pentru obţinerea recoltelor
timpurii. Sunt şi situaţii când pot fi cultivate prin semănat direct în câmp cum este cazul tomatelor
de toamnă, cu producţie destinată industrializării.
Plantele au o creştere viguroasă ceea ce impune plantarea lor la distanţe mari între rânduri
şi pe rând, rezultând astfel desimi mici la unitatea de suprafaţă. Se creează astfel posibilităţi pentru
efectuarea mecanizată atât a lucrărilor de înfiinţare a culturilor, cât şi de întreţinere, inclusiv de
recoltare mecanizată la tomatele destinate industrializării, cât şi semimecanizată la vinete şi ardei.
Aceste specii de plante legumicole sunt considerate din punct de vedere al rotaţiei culturilor,
ca fiind bune premergătoare pentru majoritatea speciilor legumicole, datorită pretenţiilor lor de
fertilizare în anul culturii cu cantităţi însemnate de îngrăşăminte organice şi minerale.
Denumirea
Grupa de plante Specia Familia botanică
ştiinţifică
Lycopersicon
Tomatele
esculentum Mill.
Plante legumicole Pătlăgelele Solanum
Solanaceae
solanaceae vinete melongena, L.
Ardeiul Capsicum
annuum, L.
1
1. TOMATELE Lycopersicon
Lycopersicon esculentum MiII. - Familia Solanaceae
engleză - tomato, Iove apple; germană - Tomate, Paradiesapfel, Liebieesapfe;
franceză - tomate, pomme d'amour, pomme d'or; Alte denumiri româneşti cu
caracter regional: pătlăgele roşii, roşii, porodici, părădăi, părădaise etc.
2
Metionină g 0,006
Fenilamină g 0,027
Tirozină g 0,014
Treonină g 0,031
Triptofan g 0,008
Lizină g 0,040
Histidină g 0,014
Arginină g 0,028
Compoziţia chimică a fructelor este mult influenţată de soi şi de factorii externi. Acumularea de
substanţă uscată şi acid ascorbic în fructele maturate în august şi septembrie este cel mai puternic
influenţă de temperatură şi radiaţia solară. Sinteza glicogenului este sistată la 30° C.
Origine şi răspândire. Originea tomatelor este în America Centrală şi de Sud, Peru şi Ecuador,
specia de origine fiind Lycopersicon esculen-tum var. cerasiforme, care, în Mexic, a fost folosită, încă
din anul 200 î.e.n.. Centru de origine al tomatelor se află în jurul localităţilor Vera Cruz şi Pueblo, fiind
cunoscute cu sute de ani înainte de descoperirea Americii (Jenkins, 1948). Ele au fost semnalate de
Cristofor Columb, în anul 1498, dar mult timp au fost considerate plante ornamentale. în anul 1557
Matthi-ola le numeşte "Pomme d'arnour". Numele de tomate vine de la cuvântul "tomatei" aparţinând
limbii "nahua" vorbită de azteci (Nisen, 1993).
In anul 1581, Matthias de l'Obel spunea "aceste fructe sunt mâncate de nişte italieni ca pepenii
galbeni, dar gustul lor foarte rău dădea indicaţii suficiente despre nocivitatea lor". Această idee a
continuat multă vreme, mai ales ţinând seama de faptul că în familia Solanaceae şi alte plante, cum ar
fi mătrăguna, sunt toxice. Aceasta până în 1778 când tomatele sunt considerate în Franţa ca legume.
în Europa, tomatele s-au cultivat pentru prima data în Spania şi Portugalia sub denumirea de
„mere peruviene" (Brejnev, 1958), de unde au trecut în Italia. Spaniolii au răspândit tomatele în
insulele Filipine, de unde au trecut apoi în India (Luckwol, 1943). La sfârşitul secolului al XVI-lea
ajung în Anglia, unde au fost primite cu mare rezervă. în China şi Japonia tomatele au fost introduse în
secolul al XVI-lea, odată cu cartoful. In secolul al XVII-lea au apărut în Rusia, Siria, Arabia, Egipt şi
Etiopia, iar în estul Asiei, exceptând India de Est, au fost introduse în secolul al XVIII-lea. în America
de Nord, tomatele au fost introduse abia în secolul al XlX-lea. In ţara noastră tomatele încep să fie
cunoscute abia în secolul al XlX-lea.
Cultura comercială a tomatelor a început în Franţa în 1880, în Germania în 1914, iar în Belgia în
1904. De atunci, cultura tomatelor pe glob a cunoscut o extindere fără precedent. In anul 1997 se
cultivau în lume 3.169.236 ha, se obţinea o producţie de 84.641.000 t, cu o producţie medie de 27.212
t/ha (Anuar F.A.O., 1998). Producţia medie la ha este mult mai mare în unele ţări (Olanda - 466,6 t/ha,
Belgia - 333,3 t/ha, Finlanda -275,1 t/ha, Danemarca - 272,7 t/ha, Germania - 150,5 t/ha, Franţa - 86,9
t/ha, Italia - 44,1 t/ha, Anuar F.A.O., 1998).
În ţara noastră tomatele ocupă o suprafaţă de 44.000 ha din care în sectorul privat 40.200 ha.
Producţia medie este de numai 14,3 t/ha. Tomatele reprezintă cultura numărul unu în sere şi solarii.
4
Fig. 1.1 - Particularităţi botanice la tomate
A - frunze; B - inflorescenţe (a - neramificată; b - simplu ramificată; c - multiplu
ramificată; d - după natură); C - flori (1- stil mai lung ca anterele; 2- stil mai scurt ca
anterele); D - secţiuni în fruct ( 1- cu 2 loji; 2 - cu 3 loji, 3- cu mai multe loji)
In anumite cazuri ovarul poate produce un fruct iară seminţe (parte-nocarpic). Există mai multe
linii partenocarpice naturale semnalate în Germania, Italia, Rusia. Inducerea partenocarpiei se poate
realiza prin stimularea dinamică cu substanţe auxinice.
Fructul este o bacă cărnoasă de diferite forme, culori şi mărimi, în funcţie de soiul sau hibridul
cultivat.
Forma fructelor este dată de indicele de formă (If =I/D, în care, I = înălţimea; D=diametrul
fructului). Dacă indicele de formă este egal sau apropiat de 1, fructele sunt sferice. Dacă indicele de
formă este mai mic decât 1, fructele sunt turtite, Dacă indicele de formă este mai mare ca 1, fructele
sunt alungite.
Culoarea fructelor poate fi roşie, de diferite nuanţe, portocalie sau galbenă, roză etc. Culoarea
fructelor roşie şi roz se datoreşte pigmenţilor carotenoizi conţinuţi în pulpă (lycopenul care domină
beta-carotenul de până la 13 ori), peste care se suprapune epiderma fructului, galbenă sau incoloră.
Când fructele conţin mai mult betacaroten decât licopen, sunt de culoare galben-oranj (Petrescu C,
1992). înainte de coacere, culoarea fructelor este verde-deschis uniformă sau verde cu o nuanţă mai
închisă în jurul pedunculului. Persistenţa zonei de culoare galbenă-verzuie în jurul pedunculului şi
după coacere constituie un defect care depreciază calitatea fructului.
Mărimea fructelor se apreciază cel mai adesea prin greutate şi variază în limite foarte largi, de la
30 - 40 g la 300-500 g şi chiar 800 g, în funcţie de soi şi tehnologia de cultivare. Tomatele cireaşă au
5
fructele mici, de numai câteva grame. O tomată de 3,51 kg a fost obţinută în anul 1996 de Gordon
Graham, în Edmond, Oklahoma, S.U.A. (Bernard Lavery, 1995).
Fructele de tomate sunt acoperite de o pieliţă elastică. Pulpa reprezintă partea cea mai valoroasă a
fructului, fiind bogată în zaharuri, vitamine şi săruri minerale. Lojile seminale (2-7) conţin ţesutul
placentar în care sunt încorporate seminţele, în număr variabil (100-300 / fruct). In cazul folosirii
stimulatorilor, fructele prezintă goluri, ţesutul placentar este verde, cu o steluţă de culoare galbenă şi
nu prezintă seminţe.
Seminţele tomatelor sunt oval rotunjite, cu perişori care le dau o culoare argintie. Intr-un gram
sunt 300 - 370 seminţe. Hibrizii Fi au de obicei seminţe mai mici decât soiurile pure. Facultatea
germinativă este de 85 - 90 % şi se păstrează 5 - 6 ani.
Exigenţe ecologice. Tomatele cresc şi fructifică normal în condiţii de mediu asemănătoare cu cele
în care s-au format.
Luând în considerare cerinţele faţă de căldură, tomatele sunt considerate plante termofile, cu
cerinţe diferite în funcţie de fenofază (tab. 1.2).
Tabelul 1.2.
Temperatura minimă de germinare a seminţelor este de 10° C în funcţie de soi. Temperatura optimă
este de 24° C (Aung, 1979, citat de Petrescu C, 1992). La temperatura minimă germinaţia are Ioc în 10-
15 zile, iar la cea optimă în 5-6 zile.
Pregerminarea seminţelor la 27° C, imersate în apă aerată continuu, are loc în 40-48 ore (Hung,
Lorenz şi Maynard, 1988). Tratamentul de osmoinducţie a seminţelor în soluţie de KNO3 1 % +
K3PO4 1 %, la 24° C, timp de 6 zile sau în PEG (polietilen glicol) 9,2 %, la 15° C, timp de 7 zile, duce
la uniformizarea răsăririi în cazul semănatului direct. Unii autori recomandă tratamente cu temperaturi
optime în alternanţă cu temperaturi scăzute de 1-2° C, având influenţă asupra germinaţiei la
temperaturi mai scăzute de 10°C (Petrescu C, 1992).
In perioada imediat următoare apariţiei frunzelor cotiledonare, răsadul de tomate este foarte
sensibil Ia temperatură. Ritmul de iniţiere al primor-diilor frunzelor este grăbit şi creşterea conţinutului
în substanţă uscată este mai mare Ia temperatura constantă de 25° C ziua şi noaptea, faţă de 18° C. La
15° C se formează mai puţine frunze decât Ia 25° C, dar dimensiunea apexului este de două ori mai
mare la 15° C faţă de 25° C şi plantele înfloresc mai timpuriu (Aung, 1979). Temperaturile de 14° C şi
20° C comparativ cu 26° C au dus la mai puţine noduri sub prima inflorescenţă şi formarea unui
număr mai mare de flori în prima inflorescenţă, iar înălţimea plantei a fost mai redusă.
Temperaturile sub 10° C sunt dăunătoare plantelor. Temperaturile scăzute de -1° C la 3° C, chiar o
perioadă scurtă de timp, provoacă îngheţul plantei. Recoltarea fructelor trebuie făcută înainte de
venirea brumelor. De asemenea, temperaturile prea ridicate sunt dăunătoare. Peste 30° C plantele nu mai
6
fructifică, deoarece polenul nu mai germinează. Dacă temperatura depăşeşte 35° C plantele îşi opresc
creşterea, iar peste 40° C, mor.
Temperatura optimă pentru germinarea polenului este de 21 - 26° C, iar pentru dezvoltarea
fructelor de 18-24° C.
Trebuie acordată atenţie deosebită celor două faze numite "senzitive", în cadrul cărora se produce
inducerea primei inflorescenţe pe tulpină şi a numărului de flori în cadrul acesteia. Aceste faze există
pentru fiecare inflorescenţă în parte. începutul, durata şi sfârşitul acestor faze depind de temperatură.
Faza senzitivă 1 începe din a 6-a zi, când temperatura este de 18-19° C. Atunci când temperatura este
de 24° C, această fază se încheie în a 12-a zi de la germinarea seminţelor. Efectul acestei faze se
materializează în inducerea mai devreme sau mai târziu a primei inflorescenţe, a celorlalte in-
florescenţe. Când temperatura în cadrul acestei faze va fi mai coborâtă se va face inducerea
inflorescenţei mai devreme, aceasta va apărea după un număr mai redus de frunze. Când temperatura
este mai mare, prima inflorescenţă va fi înserată după un număr mai mare de frunze. Nivelul tempe-
raturii pentru celelalte inflorescenţe în cadrul fazei senzitive 1 va determina inserarea inflorescenţelor
la un interval mai mare sau mai mic.
Faza senzitivă 2, care atunci când temperatura este mai coborâtă se apreciază că începe din a 6 - a
zi şi durează până în a 15 - a zi de la germinarea seminţelor, determină inducerea numărului de flori în
inflorescenţă. Când temperatura este mai ridicată (24° C), această fază începe în a 12-a zi şi nu se
încheie încă a 18 - a zi de la germinarea seminţelor. Dacă temperatura este mai coborâtă, în
inflorescenţe se formează un număr mai mare de flori, creşte procentul inflorescenţelor ramificate în
cazul unei temperaturi mai ridicate, în inflorescenţe vor fi mai puţine flori, iar acestea nu se mai
ramifică (Voican V, 1984). După depăşirea acestor faze senzitive, dirijarea temperaturii se va face în
strictă interdependenţă de intensitatea luminii.
In funcţie de temperaturile stabilite pentru cursul zilei, noaptea temperatura va fi mai scăzută cu 5
- 6° C. Ritmul de alungirea a tulpinii plantelor de tomate este mai mare când temperatura se menţine la
26,5° C ziua şi 19 - 20° C noaptea. Unele soiuri nu manifestă sensibilitate la alternanţa de
temperatură. Numărul, dimensiunea, vigoarea şi creşterea lăstarilor laterali diferă în funcţie de
temperatură, soi, elementele nutritive, fotoperioadă şi umiditate (Aung, 1979). Cel mai puternic
sistem radicular s-a dezvoltat la temperaturi de 26,5° C ziua şi 16 - 22° C noaptea.
Diferenţierea florală începe curând după expansiunea cotiledoanelor. Vemalizarea seminţei Ia 5°
C sau mai puţin nu are nici un efect asupra înfloririi tomatelor. Răsadurile de tomate sunt
termosensibile şi pot fi vernalizate, pentru a înflori mai timpuriu şi a produce un număr mai mare de
flori în inflorescenţă (Petrescu C, 1992).
Temperaturile de 14° C, în contrast cu cele de 25° C, 30° C, produc o creştere a numărului de flori
în inflorescenţă, în momentul expansiunii cotiledoanelor (Aung, 1979). Prima inflorescenţă apare Ia un
număr mai mic de frunze, iar anteza are loc mai devreme. Aceasta influenţează pozitiv recolta totală.
Temperaturile ridicate cu 3 zile înainte de antezis au un mic efect advers asupra dezvoltării
microsporilor (Aung, 1979), astfel încât fructificarea slabă poate fi atribuită diminuării aprovizionării
cu hidraţi de carbon a grăunciorilor de polen şi creşterea tubului polinic. Temperaturile ridicate produc
inducerea exerfiei stilare din conul anterial, care împiedică polenizarea şi dezvoltarea pistilului.
Stan N. (1975) a constatat ca temperaturile mai coborâte în faza de răsad determină o sporire a
numărului de muguri floriferi în inflorescenţă şi o scădere a numărului de frunze până la prima
inflorescenţă.
Dacă temperatura nocturnă ridicată este menţinută pe toata durata perioadei de vegetaţie, creşterea
vegetativă se face în detrimentul dezvoltării generative, ceea ce se traduce printr-un număr mai mic de
flori şi fructe în inflorescenţă, deci un randament total mai scăzut, dar mai timpuriu (Nisen A., 1993),
Este preferabil un anumit termoperiodism între zi şi noapte
(tabelul 1.3).
7
Tabelul1. 3
Diferite raporturi între temperatura de zi şi de noapte Ia tomate
(după Nisen A., 1993)
Situaţii Temperaturi
1- 2- 3- 4- 5- 6- 7- 8- 9-
Ziua 17 23 20 17 23 30 26 23 30
Noaptea U 11 14 17 17 17 20 23 22
Se poate constata formarea unui număr mai mare de frunze în condiţiile duratei de iluminare mai
mare.
Perioada când plantele necesită o iluminare mai puternică începe în a 8-10-a zi de la răsărire.
Insuficienţa luminii în această fază duce la alungirea tinerelor plante şi la obţinerea unor răsaduri
Calvert (1964, 1966) a constatat că în condiţiile unei luminozităţi ridicate are loc o creştere a
acumulării de substanţă uscată la răsaduri. Kristofersen (1963) a cercetat influenţa luminii în
corelaţie cu temperatura şi a stabilit o creştere maximă în primele 3 săptămâni la iluminarea de
16-18 ore/zi şi la temperatura de 23-25° C.
In perioada producerii răsadurilor pentru sere, ciclul I (octombrie -ianuarie), intensitatea
luminii este foarte slabă şi este necesară iluminarea suplimentară a acestora. Folster (1963) a
constatat că în lunile de iarna, iluminarea suplimentară, care să asigure durata zilei de 16 ore,
determină o acumulare de substanţă uscată de 25 % şi în consecinţă o creştere viguroasă a
răsadurilor.
în perioada fructificării insuficienţa luminii provoacă perturbări în metabolismul plantei, care au
efect negativ asupra producţiei. Cooper (1964) arată că în perioadele din an când durata de
iluminare este mai mică de 12 ore/zi, formarea primei inflorescenţe este oprită sau întârziată,
apărând fenomenul de avortare a florilor.
Clavert (1964) arată că în condiţiile iluminării necorespunzătoare, durata de timp până la
maturarea organelor florale este mai mare, iar fructificarea întârzie.
8
Sunt diferenţe între soiuri în ceea ce priveşte cerinţele faţă de lumină. Brejnev (1957) împarte
soiurile în 3 grupe: soiuri care înfloresc în condiţii de lumină cu durata scurtă a zilei, soiuri a căror
dezvoltare se accentuează în condiţii de iluminare intensă, soiuri indiferente.
După Geissler (1976), ritmul acumulării substanţei proaspete este în strânsă dependenţă de
intensitatea luminii, fiind mult mai mare la o intensitate luminoasă ce depăşeşte 5000 lucşi
(fig.1.2).
Greutatea totală
Greutatea fructelor
Acumularea subsknhi proaspete
200
Rezultatele obţinute la testarea mai multor hibrizi de tomate pentru sere, la o intensitate
luminoasă de 3000 şi 6000 lucşi scot în evidenţă că cel mai bun bilanţ de creştere la 3000 lucşi
poate fi considerat la Sonato Fi, faţă de Extavite şi Panase. La 6000 lucşi Sonato Fi şi Rondo Fi au
dovedit o capacitate asemănătoare (Voican V, 1979).
Ridicarea intensităţii luminoase duce la diminuarea semnificativă a numărului de noduri până la
prima inflorescenţă, indiferent de fotoperioadă
(Wittwer, 1968).
începutul recoltării tomatelor din ciclul I este
dependent de suma orelor de strălucire a soarelui
din ianuarie până în aprilie (fig. 1.3).
Numărul de frunze până la prima
inflorescenţă este influenţat de intensitatea
luminoasă şi de temperatură
(Dieleman L, Heuvelink E, 1992).
Astfel, la 15° C şi intensitatea luminoasă
mai mare, prima inflorescenţă se formează
mai repede comparativ cu temperatura de 25° C.
9
Numărul de zile până la iniţierea florală descreşte
prin creşterea intensităţii luminii (Kinet, 1977).
Lipsa luminii în perioada coacerii fructelor atrage
după sine întârzierea acestui proces.
Pentru obţinerea de producţii timpurii, tomatele
trebuie cultivate pe terenuri cu expoziţie sudică,
pe care se asigură suficientă lumină
(Dumitrescu M., 1998).
Umiditatea solului şi atmosferei prezintă o deosebită importanţă pentru creşterea şi
dezvoltarea tomatelor.
Tomatele au pretenţii moderate faţă de umiditate, deoarece coeficientul de transpiraţie este
redus (350 -550).
In cazul tomatelor semănate direct în câmp, sistemul radicular pătrunde mai adânc în sol şi
plantele se pot aproviziona cu apă din straturile profunde, motiv pentru care se apreciază că
tomatele rezistă destul de bine la secetă.
În cazul tomatelor cultivate prin răsad sistemul radicular este mai superficial, plantele nu se
pot aproviziona cu apă din straturile profunde ale solului, ceea ce presupune asigurarea apei prin
irigare.
în primele faze de creştere, nivelul umidităţii din sol este de 68-70 % din capacitatea de câmp,
iar în perioada de fructificare, începând cu creşterea intensă a fructelor din prima inflorescenţă, de
78-81 % (Andronicescu D. şicolab., 1970).
Consumul zilnic prin evapotranspiraţie este de 0,5 1 în zilele noroase şi de 2 1 în zilele cu cer
senin. Aceste date sunt utile pentru aplicarea irigării culturii.
Umiditatea în exces este dăunătoare răsadurilor, în mod deosebit în primele faze de creştere.
Trebuie ţinut seama că în faza de coacere a fructelor nu trebuie să oscileze perioadele de
secetă cu cele cu umiditate abundentă deoarece acestea crapă, iar conţinutul în substanţă uscată
este mai mic.
în culturile timpurii din câmp nu se recomandă irigarea abundentă, mai ales în prima parte a
vegetaţiei, pentru a nu se răci solul, cu efecte negative asupra precocităţii.
Un indicator care arată aprovizionarea cu apa a plantelor îl constituie concentraţia sucului
celular din frunze, care trebuie să fie de 8-9 % la nivel optim (Rubin B., 1970).
Umiditatea relativă este de asemenea foarte importantă pentru creşterea şi fructificarea
tomatelor, condiţionând transpiraţia şi ansamblul schimburilor gazoase ale plantei.
Dacă umiditatea relativă este ridicată plantele transpiră puţin, dar sto-matele rămân deschise şi
fotosinteza este activă, Pentru început, creşterea plantelor este stimulată, dar dacă aceste condiţii
se prelungesc, creşterea apicală se încetineşte, frunzele sunt mici şi tulpinile fasciate (Nisen A,
1993). O umiditate relativă ridicată (90 %) este defavorabilă eliberării şi viabilităţii polenului,
legării fructelor şi provoacă reducerea recoltelor, ca şi defecte de colorare.
In timpul iernii, în condiţii de umiditate ridicată, consumul de apă este redus, ceea ce
diminuează alimentarea fructelor în calciu şi predispune la necroze apicale.
Umiditatea relativă ridicată poate favoriza atacul unor boli ca: putregaiul cenuşiu,
cladosporioza, bacteriozele, mana etc. O umiditate atmosferică prea redusă poate să favorizeze
dezvoltarea unor boli sau paraziţi, în mod deosebit a acarienilor.
Umiditatea optimă pentru producţie se situează între 50 şi 60 %. In timpul verii trebuie evitat
ca umiditatea atmosferică să scadă sub 50 %. La o umiditate relativă sub 45 % apare fenomenul
de longistilie, stilul depăşind nivelul conului anterial înainte ca polenul să fie matur, ceea ce duce
la avortarea florilor (Cayne, 1970).
Regimul de nutriţie este foarte complex în cazul tomatelor. Se va ţine seama de consumul
specific care diferă cu soiul, faza de vegetaţie, sistemul de cultură etc. în câmp, la o producţie de 35
t/ha, pentru o tonă de fructe se consumă; 2,6 - 3,8 kg N; 0,4 - 1,0 kg P 2 05; 3,6 - 4,0 kg K20; 4 kg
CaO; 0,6 kg MgO.
în cazul culturilor din seră consumul specific este mai mare (tabelul 1.5).
10
Tabelul 1.5
Consumul specific de elemente la culturile de tomate (kg/t) (după Ghidia şi Lăcătuş, 1980; Roman,
1982)
Tipul de cultură Producţia kg/m2 N P K Cu Mg
Seră ciclul I 8-10 3,09 0,64 3,36 2,19 0,63
Seră ciclul I 5-7. 4,00 0,39 5,23 3,30 0,48
Solar 5-7 5,00 0,47 5,73 4,16 0,63
Prelevarea elementelor minerale depinde de faza de vegetaţie. Se pot distinge 4 faze.
- de la plantare la formarea primei inflorescenţe pentru dezvoltarea sistemului radicular: în
această perioadă, producţia de substanţă uscată este slabă, ca şi asimilaţia de elemente nutritive;
- de la începutul formării primei inflorescenţe până la formarea celorlalte inflorescenţe (13 la
număr): aceasta durează 9 săptămâni; fructele primei inflorescenţe sunt recoltate; producţia de
materie uscată este foarte intensă; asimilaţia magneziului şi calciului este slabă, cea de fosfor şi
azot puternică, iar cea de potasiu foarte puternică;
- de la formarea următoarelor inflorescenţe până la 85 % din recoltă, următoarele 5
săptămâni: producţia de substanţă uscată e foarte puternică, asimilarea potasiului e slabă, normală
pentru fosfor, puternică pentru azot, calciu şi magneziu;
- sfârşitul culturii, când s-a realizat 80 - 90 % din producţie: sinteza substanţei uscate se
opreşte, asimilaţia e nulă pentru azot, slabă pentru potasiu şi magneziu, normală pentru fosfor,
foarte ridicată pentru calciu; această perioadă durează două săptămâni (Nisen A., 1993).
Azotul are rol important în creşterea şi fructificarea tomatelor. în primele faze de vegetaţie
azotul în exces provoacă o creştere luxuriantă a plantelor, în detrimentul fructificării, mai ales în
condiţii de lumină redusă. Excesul de azot se evidenţiază prin răsucirea şi gofrarea frunzelor, iar
lipsa de azot prin aceea că tulpinile au vârful subţire, iar frunzele sunt mici. Excesul de azot
combinat cu deficienţa de fosfor şi potasiu favorizează deficienţele de colorare a fructelor.
Tomatele sunt sensibile în mod deosebit la excesul de azot amoniacal, care blochează asimilarea
azotatului de calciu, în special în sere ciclul I (Messiaen, 1975), în locul azotatului sau sulfatului
de amoniu.
Conţinutul optim al frunzelor în azot, corespunzător unei bune aprovizionări, este de 0,3 - 0,4
% (Krejbil şi Krauss, 1962). Un conţinut mai mare duce la scăderea fructificării, iar la peste 0,5 %
chiar la avortarea florilor. în aceste condiţii se remarcă o influenţă negativă asupra sistemului
radicular (Anstett, 1968).
Fosforul, deşi este consumat în cantităţi mai reduse, este important în asimilarea azotului, la
stimularea înfloritului şi fructificării. Are efect pozitiv asupra precocităţii, ca şi asupra sistemului
radicular.
Insuficienţa fosforului determină: un sistem radicular slab dezvoltat; avortarea florilor; apar
frunze cu nuanţe violacei; fructificarea este scăzută; fructele crapă în partea unde se prind de
peduncul (Davidescu D„ Davidescu Velicica, 1992).
Absorbţia fosforului este influenţată de lumină şi temperatură. In condiţii de seră, în intervalul
12 - 18° C, absorbţia fosforului se reduce cu 50 %. Pot apărea carenţe, chiar dacă solul este
aprovizionat, lucru constatat la plantările timpurii în câmp. In condiţiile unui pH cuprins între 6,0
şi 6,5, fosforul este disponibil în cantitate mai mare. Absorbţia fosforului prin frunze este mai
rapidă (Gapinski, 1966). La aplicarea extraradiculară scade conţinutul rădăcinilor în fosfor (Kazuko,
Tueva, 1966).
Potasiul are efect asupra calităţii fructelor (gust şi culoare), precum şi asupra rezistenţei la boli.
Tomatele consumă cantităţi mari de potasiu, contribuind la formarea şi transportul hidraţilor de
carbon şi a acidului ascorbic în fructe. Un raport favorabil K/N contribuie la creşterea sistemului
radicular. Lumina are un rol foarte important în asimilarea potasiului.
Carenţa potasiului se manifestă prin pete brune pe marginea frunzelor, începând cu cele bătrâne,
frunzele au o culoare mai deschisă, iar tulpina se lemnifică timpuriu. De asemenea, insuficienţa
potasiului determină pătarea fructelor în timpul maturării. Excesul de potasiu induce carenţa
magneziului.
11
Calciul are rol deosebit în creşterea sistemului radicular. Joacă rol important în menţinerea
integrităţii membranelor celulare şi acţionează ca un agent de cimentare ai pereţilor celulari sub
forma pectatului de calciu. Odată asimilat, translocarea calciului din frunze este foarte redusă,
deşi ţesuturile care au o creştere activă (vârfurile rădăcinilor şi lăstarilor, frunzele tinere în creştere
şi fructele în formare) sunt dependente de transportul calciului cu apa în xilen. In condiţii de
umiditate scăzută continuă, cea mai mare parte din această apă este condusă către frunzele mature
pentru menţinerea ratei transpiraţiei. Drept rezultat, foarte puţin calciu ajunge Ia celulele active ale
creşterii, producându-se deficienţa. în mod normal, umiditatea creşte în timpul nopţii, iar rata
transpiraţiei scade puternic, permiţând astfel apei şi calciului să ajungă în ţesuturile cu transpiraţie
nulă sau foarte redusă. Aceste procese par a fi controlate de către presiunea sevei din xilen care se
dezvoltă în mod normal noaptea datorită activităţii rădăcinii (Voican V., Lăcătuş V., 1998).
Carenţa în calciu se remarcă prin stagnarea creşterii plantelor, apariţia pe frunze a unor zone
internerviale galbene, marginile devin brune, vârfurile de creştere mor, iar în jurul punctului stilar
al fructelor se formează o pată neagră, conducând la "putregaiul apical". Dacă se aplică în exces,
calciul conduce la cloroza frunzelor tinere, oprirea din creştere şi avortarea florilor. Se blochează
fierul şi magneziul.
Studii olandeze au arătat că tomatele au cerinţe foarte ridicate faţă de sulfat şi carenţa se poate
manifesta în absenţa îngrăşămintelor sulfatice.
Magneziul influenţează calitatea fructelor, rezistenţa la transport şi păstrare (Windsor, 1961).
In cazul insuficienţei magneziului apare aspectul marmorat al frunzelor din zona mediana şi
inferioară a plantei. Nervurile principale rămân verzi.
Microelementele au un rol deosebit în creşterea şi fructificarea tomatelor.
Borul şi manganul influenţează sinteza hidraţilor de carbon şi evoluţia organelor de
fructificare. Sinteza clorofilei şi vitaminelor este determinată de mangan şi fier, iar zincul are rol în
sinteza auxinelor şi în procesele respiratorii.
Carenţa borului se manifestă prin mortificarea celulelor din zona diviziunii rapide, în special la
mugurele apical şi zona cambială şi căderea mugurilor florali. Carenţa de fier se manifestă prin
cloroza frunzelor începând cu cele tinere, iar cea de mangan determină cloroza frunzelor la în-
treaga plantă.
Diagnosticarea dezechilibrelor nutritive este foarte dificilă datorită asemănărilor dintre
simptomele unora dintre carenţe sau excese provocate de diferitele elemente minerale. Identificarea
se face prin eliminare, după o revizuire critică a circumstanţelor şi factorilor relevanţi: lumina,
temperatura, regimul de apa, reacţia solului etc. (Voican V., Lăcătuş V., 1998).
Complexitatea fenomenelor este evidenţiată de interrelaţia dintre elemente şi simptomele de
carenţă sau toxicitate apărute la nivelul diferitelor părţi ale plantei (fig. 1. 4).
12
În cazul în care planta nu arată simptomele obişnuite ale dezechilibrului vreunui element sau,
dimpotrivă, acestea suferă datorită dereglării a două sau mai multe elemente, este necesară o
analiză chimică a plantei (diagnoză foliară).
Tomatele reacţionează favorabil la fertilizarea cu gunoi de grajd, dar pentru a evita excesul de
azot nu trebuie să se depăşească 40 t/ha.
Solurile recomandate pentru tomate sunt cele mijlocii. Terenurile nisipoase (uşoare) sunt
recomandate pentru culturi timpurii cu condiţia asigurării elementelor minerale şi apei. Solurile
grele, argiloase sunt improprii pentru cultura tomatelor.
Tomatele cresc şi rodesc bine pe un sol bine lucrat, afanat, bogat în substanţe fertilizante, cu
conţinut ridicat în humus (5-6 %), permeabil pentru apa şi aer şi care se încălzeşte uşor.
Sunt indicate terenurile plane, uşoare, cu expoziţie sudică, cu posibilităţi de irigare, nivelare,
cu apă freatică la adâncimea de 3-4 m, neinfestate cu boli şi dăunători, lipsite de buruieni, cu pH-
ul cuprins între 6 şi 6,5.
Faţă de salinitatea solului tomatele se situează printre plantele cu toleranţă moderată.
Salinitatea solului diminuează creşterea vegetativă a tomatelor în favoarea înfloririi.
Aerul are o mare însemnătate pentru cultura tomatelor. Dioxidul de carbon se află Ia baza
sintezei substanţei organice prin procesul de foto-sinteză.
Cercetările efectuate în sere au condus Ia concluzia că tomatele înregistrează o creştere şi
dezvoltare superioară atunci când concentraţia de C02 creşte de la 0,03 % până la 0,09 - 0,14 %
(Daunicht, 1967; Kvetch-man, 1967). Cultura tomatelor într-o atmosferă de 0,18 % CO2 a
realizat un spor de recoltă de 22 %. Apar diferenţe între diferitele soiuri sau hibrizi cultivaţi
(Nilwik şi colab., 1982).
Cercetări mai recente au condus Ia concluzia că prin creşterea concentraţiei de CO2 la 450-500
ppm se obţin sporuri de producţie de 20 % la tomate (Vermeulen şi Beek, 1991).
Unele gaze, precum bioxidul de sulf, amoniacul sunt dăunătoare pentru plantele de tomate.
Etilena în concentraţie de \%o stimulează maturarea fructelor în câmp înainte de căderea
brumelor timpurii de toamnă, sau a celor din sere, la încheierea ciclurilor de producţie.
Acetilena are un efect asemănător cu cel al etilenei.
13
Cultivare
Soiurile şi hibrizii de tomate aparţin speciei Lycopersicum esculen-tum. Cele cu creştere
nedeterminată corespund subspeciei vulgare, iar cele cu creştere determinată subsepciei validum.
După unii autori, tomatele cultivate aparţin speciei L. esculentum, var. esculentum. Mai sunt şi alte
specii şi varietăţi care au importanţă în procesul de ameliorare, pentru crearea soiurilor şi hibrizilor
rezistenţi la boli şi dăunători. Mai răspândite sunt: L. esculentum, var. cerasiforme (Dun.) Gray., L.
pimpinelifolium (Jus.) Mill., L. cheesmanîi Riley, forma chesmanii, forma minor (Hook) Mull.,
originară din Insulele Galopos, L. hirsutum Humb x Boupl., forma hirstum, forma glabratum Mull.,
L. pennelii (Corr). D' Arcy, var. pennelii, var. puberulum (Corr) D' Arcy, L. chielewskii Rice, Kes, L.
parviflorum Rick, Kes, L. peruvianum (L) Mill, var. peruvianum, var. humifusum, L. chilense Dun.
Sunt numeroase soiuri şi hibrizi care se găsesc în cultură. în ţara noastră sunt omologate peste 40
de soiuri. Pe plan mondial se cunosc peste 500 soiuri de tomate.
Există diverse moduri de clasificare a soiurilor de tomate. în funcţie de condiţiile geografice
există grupe ca cea sud-americană, vest-euro-peană etc.
După locul de cultură: soiuri pentru câmp (consum în stare proaspătă; industrializare); soiuri
pentru sere, solarii, tunele şi răsadniţe etc.
După perioada de vegetaţie: soiuri timpurii (95-120 zile), soiuri semi-târzii (120-130 zile),
soiuri târzii (peste 130 zile). Acest ultim criteriu se foloseşte cel mai mult în ţara noastră.
Principalele soiuri recomandate pentru cultura în câmp sunt redate în tabelul 1.6.
Pentru cultura în sere şi solarii se folosesc hibrizi Fi, cu numeroase rezistenţe la boli şi
dăunătorii, adaptaţi la condiţiile de lumină mai slabă din unele perioade, cu precocitate pronunţată,
cu fructe uniforme ca formă şi mărime, colorate uniform şi cu rezistenţă la transport.
Sortimentul este în continuă schimbare, marile firme producătoare de seminţe realizând noi
hibrizi cu caracteristici superioare. Foarte bune rezultate în cultură, s-au obţinut cu hibrizii
olandezi ai firmei Syngenta: Monika FI, Delfine FI, Thomas FI, Marilyn FI, Crea 5 FI, Prisca FI
distribuiţi în România de către firma SC AGROSEL SRL.
Tehnologia culturii tomatelor
Tehnologia culturii tomatelor este diferenţiată în funcţie de sistemele de cultură practicate. In
vederea asigurării producţiei proaspete pe o perioadă cât mai lungă din an, tomatele se cultivă în
câmp (cultură timpurie, de vară şi de toamnă), în sere-solarii (ciclul scurt şi ciclul lung), în sere
(ciclul I şi ciclul II) şi în răsadniţe
14
Tabel 1..6
Cultivare de tomate (după Dumitrescu M, 1998)
Soiul Precocitate Potenţial de Creş- Planta Caracteristicile fructului Rezistenţă Rezistenţe
producţie tere
t/ha Tipul Forma Culoare Greutate Nr. Fermitate Crăpare Păstrare
g/buc de
loje
1 2 3 4 5 j 6 1 7 8 9 10 11 12 13
a. Cultivare pentru consuni în stare proaspătă
Argeş 1 01 40-60 I.D. Creştere Rotund-turtită Roşu- 40-60 4-5 B R - -
FI viguroasă cu cărămiziu
talia de 110-
130 cm
Buzău 03 70-90 I.D. Viguroasă cu talia Rotund- Roşu- 190-260 3-4 B R - -
1600 de 90-I10cra globulos uniform
Carolina 03 40-55 I.D. Creştere vigu- Globuloasă Galben- 90-100 4-5 B R M -
roasă cu talia de uşor ovoidală portocaliu
100-125 cm
Export II 01 60-80 I.D. Vigurozitate Rotund- Roşu- 70-90 4-5 F.B R - Tolerant la
FI medie, talie globulos turtit uniform boli
90-100 cm specifice
Ioana FI 01 70-75 I.D. Viguros cu Slobulos turtit Roşu-închis 75-80 4 B R - -
posibilităţi mari
de lăstărire
Işalniţa 01 60-80 I.D. F. viguros, tufă Rotund-glo- Roşu-intens 100-110 4-5 B R - -
50 FI bogată bulos cu pată
verde
Laura 03 70-80 I.D. Creştere viguroa- Globuloasă cu Roşu-aprins 100-110 4 B R B Vd.Sl
să, frunziş bogat ({»de 5,2-7,2 cm uniform
Mara 03 100-110 I.D. F. viguros Rotund-turtit Roşu-închis 185-230 3-4 B R M Tolerant la
uniform uniorm boli specifice
15
Tabel 1..6 (continuare)
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13
b. Cultivare pentru consum în stare proaspătă şi industrializare
Ace Royal 03 40-60 [.D. Viguros cu tufa Rotund-turtit Roşu-aprins 80-120 3-4 F.B R M -
compactă strălucitor
Argeş 428 32 50-70 D Vigoare mijlocie, Rotund-turtit Roşu-aprins 200- 4-5 B R M -
talie 80 cm 300
Buzău 22 03 70-80 D Vigoare mijlocie Sferic, uşor turtită Roşu-intens 120- 3-4 -.B R M Tolerant la boli
200 specifice
Cluj 80 01 60-80 D F. viguros cu talia Mare, sferic cu <]) de Roşu-intens uniform 75-80 2-5 B R M -
de 95-125 cm 6 cm
Diana 33 50-70 D Viguros cu talia Globulos turtit Roşu-uniform 120- 7-8 B R M Tolerant la boli
de 60-70 cm neted 140 specifice
Precoce de 31 70-75 D F. viguros cu frunziş Globulos-ovoidal Roşu-deschis cu pată 120- 4-5 B R M -
Someşeni bogat verde 150
Roxana 32 60-75 D Rotund puţin turtit Roşu-intens uniform 120 4-5 B R B Tolerant la boli
specifice
Timpurie de 32 90 ID Vigoare medie, Globulos turtit Roşu-intens 48-56 4-5 B R - As.Xv.
Argeş talie 110-120 cm
Unirea 32 105- D Vigoare mijlocie cu Sferic-turtit Roşu-cărămiziu 63-86 4-5 B M
110 talie de intens
60-70 cm
c. Cultivare pentru industrializare
Brăila 405 01 35-40 D. F. viguros Globulos-alungit Roşie fără pată 45-50 3-4 -.B R B -
Buzău 47 32 50-70 D Viguros cu talie 60-70 Globulos simetric Roşu-uniform ?0-100 5-6 B R B Tolerant la boli
cm specifice
Dacia 33 90-100 D Tufe semierecte cu 4-6 Sferic turtit Roşu-intens 110- 3-4 ~.B R M As.Pt.Xv.
lăstari 120
16
Tabel 1.6 (continuare)
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13
FakeI )2 56-65 D. F. viguros Globulos turtit Roşu-intens 60-70 3-4 F.B R B Tolerant la
uniformă boli specifice
Monor X) 44-52 D Vigoare mijlocie Rotund-turtit spre Roşu-intens 60-70 3-5 F.B: L B Vd.F
cu frunze puţine globulos strălucitor
RomaVF )3 55-60 ID Viguros port Alungit ovoid Roşu-intens 40-70 34-4 F.B R B Vd.F
semi erect uniformă
Romec 554 J )3 70 D Vigoare mijlocie Ovoid, ovoid-pătratic Roşu-strălucitor 50-60 2-35 F.B R B PtX.v
cu talie 60-70 cm uniform
Sincron Dl 40-45 D Vigoare medie, Globulos-turtit Roşu-gălbui 50-80 7-48 B R B -
port culcat
Vidra 60 )1 33-43 D Vigoare mijlocie Globulos-uşor turtit Roşu-gălbui 40-60 2-3 B R B -
talie 55-60 cm
Vidra 533 D 47 D Port aproape erect Piriform-alungit Roşu-strălucitoare 60-65 2-3 F.B R B -
2 50-60 cm
Vitamina )1 50-60 D Port aproape erect Globulos, uşor turtit Roşu uniformă 90-100 6-7 F.B R M Tolerant la
50-60 cm boli specifice
Campbell 1327 )3 40-50 D F.viguros cu tufe Rotund-turtită Roşu-intens fără 100- 4-5 B R M -
compacte pată 130
Early Pearson yi 40-50 D F. viguros, port Globulos-înalt Roşu-închis 50-60 4-5 F.B R R VF
VF-36 culcat uniform
Roma A 45-50 ID Alungit ovoid Roşu-intens 4 F.B R F.B.
n Vigoare me-
die.port semierect
Tolerant la
boli specifice
17
NOTA: Precocitate 00 - foarte timpuriu - Rezistenţă la crăpare R - rezistent
01 - timpuriu L - nerezistent
02
03
04
Rezistenţa la boli: As -
Pt-
Xv-
- semitimpuriu
- semitardiv - Rezistent la păstrare
- tardiv în câmp după coacere: M: - rezistenţă medie
Aîternaria solani Vd – Verticillium dahliae
Pseudomonas tomato F – Fusarium oxisporum
- Xanthomonas vesicatoria S1 – Septoria lycopersici
18
Tehnologia culturii tomatelor în câmp
I
100 cm 100 cm 100 cm
23
transportate la fabricile de conserve. Recoltarea se poate face şi manual, în mai multe etape.
Primele recoltări se fac în iulie,
apoi se recoltează eşalonat în funcţie de epoca de semănat şi precocitatea soiurilor, până
la începutul lunii octombrie. Producţia oscilează între 40 şi 70 t/ha.
Răsadurile se produc în sere înmulţitor, se seamănă pe strat sau direct în ghivece, în decada
a treia a lunii octombrie, folosind 200 - 250 g sămânţă pentru un hectar de cultură. După 8 - 1 2
zile, răsadurile se repică în cuburi nutritive cu latura de 10 cm, confecţionate din turbă roşie 34
%, turbă neagră 33 % şi compost forestier 33 %, sau în ghivece din plastic cu volumul de 1 litru,
folosind acelaşi amestec. Vârsta răsadului este de 80-100 zile. Pentru ciclul II semănatul se face
în prima decadă a lunii iunie. Vârsta răsadului este de 30 - 35 zile.
Lucrările de îngrijire a răsadurilor constau în: dirijarea atentă a factorilor de vegetaţie,
dirijarea temperaturii în funcţie de luminozitate, fiind cuprinsă între 20 şi 22° C în zilele senine
şi 16-18° C în cele noroase, iar noaptea 14-16° C; rărirea ghivecelor la 20 de zile de la repicat;
fertilizarea cu soluţii de îngrăşăminte complexe sau foliare; asigurarea umidităţii, aerisirea
periodică, tratamente cu Cycocel 0,1 % când plantele au 3-4 frunze adevărate; combaterea
bolilor şi dăunătorilor. Pentru ciclul I folosirea iluminării suplimentare permite reducerea
timpului necesar pentru obţinerea răsadurilor, dar este costisitoare.
26
înfiinţarea culturilor pentru ciclul I are loc în intervalul 1 ianuarie-15 martie (tabelul 1.9), în
funcţie de posibilităţile asigurării energiei. Pentru ciclul doi plantarea are loc în jurul datei de
15 iulie.
Tabelul 1.9
Corelarea epocii de plantare cu densitatea şi numărul de inflorescenţe pe plantă
(după Voican V., Lăcătuş V., 1998)
Cultura în: Epoca de plantare Densitatea Numărul de inflorescenţe Perioada de Recolta
pl/m2 pe plantă pe m2 recoltare kg/m2
Sere 1.01-15.02 3-4 10......12 30.......48 iv - vm 10- 12
15.02-15.03 ■ 4-5 5........6 25.......30 IV - VII 6-7
Solarii 15.03-15.04 4-6 3........5 16.......36 vi - vin 4-6
Perioada Raportul N : P : K*
Culturi în sere** Culturi în solarii
Plantare 1:0,4-0,7:2,1-3,6 1:0,6-1,0:1,8-2,8
înflorirea inflorescenţei I 1:0,4-0,6:2,0-3,0 1:0,5-0,7:1,6-2,5
înflorirea inflorescenţei a 111-a 1:0,3-0,6:1,8-2,5 1:0,4-0,6:1,4-2,0
Creşterea fructelor 1:0,3-0,5:1,7-2,0 1:0,2-0,4:1,2-1,8
începerea recoltării 1:0,2-0,3:1,5-1,8 1:0,4-0,6:1,4-2,0
Recoltarea intensă 1:0,1-0,2:1,8-2,0 1:0,1-0,2:1,6-2,2
Declinul culturii 1:0,2-0,3:1,5-1,8 1:0,2-0,4:1,2-1,5
Aprecieri în extras apos (EA) 1:5 (g/g) pentru sere şi 1:2,5 pentru
solarii ** Culturi înfiinţate în perioada 1 ianuarie -1 martie
După plantare se pune accent pe conţinutul de fosfor şi potasiu al solului din sere,
apoi cresc cerinţele faţă de azot, iar în perioada recoltării intense se acordă atenţie potasiului,
pentru asigurarea unei calităţi comerciale corespunzătoare.
în sere rezultate bune dau şi îngrăşămintele foliare de tipul F 231 sau F 411,
administrat sub formă de soluţie în concentraţie de 0,3 - 0,5 % în cantitate de 500 -1000 l/ha.
Pentru culturile din sere şi solarii se întocmesc programe speciale de fertilizare
(tabelul 1.12).
O atenţie deosebită se acordă aerisirii. Când plantele sunt mici, volumul de aer din
seră este suficient, la ciclul H fiind necesară ventilarea pentru reducerea temperaturii. La început
se aeriseşte numai în zile însorite. Pe măsură ce plantele cresc se intensifică aerisirea. O bună
aerisire se realizează prin ventilaţie forţată şi distribuirea aerului prin conducte perforate din
folie de polietilenă. Prin aceste conducte se poate distribui şi dioxid de carbon în concentraţie de
0,18 % care contribuie la obţinerea unui spor de producţie de 18-22 %.
Tabelul 1.12
Programe de fertilizare a culturii de tomate în sere şi solarii - kg/ha
(după Voican V., Lăcătuş V., 1998)
Cultura Momentul optim Azotat de Superfosfat Complex Complex Sulfat de Sulfat de
amoniu concentrat 16.48.0 13.26.13 potasiu magneziu
(33-34%N) (36-40% P20) (45-49% (14-16%
K20) MgO)
ÎN Ciclul:iarnâ-vară 0-100 300-500 100 - 400-600 0-100
SERE (I) 100 100 100 150 50 50
A. De bază 100 200 100 50
B. în vegetaţie 100
15-30 z.d.p.* 100
31-60 z.d.p.* 100
61-90 z.d.p.* 100
91-120 z.d.p.*
121-150 z.d.p.*
150-180 z.d.p.*
28
A. De bază B. 200 100
în vegetaţie 10-
20 z.d.p.* 21-50
z.d.p.* 51-80
z.d.p.* 81-
110z.d.p.*
31
2. ARDEIUL Capsicum annuum L. - Familia Soianaceae
Tabelul 2.2
Conţinutul în vitamina C şi substanţă uscată la ardeiul cultivat în sere şi câmp
(după Angeli, citat de Somos, 1984)
Tulpina este ramificată simpodial, dar există o mare diversitate de ramificare şi formare a
lăstarilor (fig. 2.3).
34
Fig. 2.3 - Tipuri de ramificare la ardei (Kormos, 1956)
35
La culturile din câmp neprotejat tulpina atinge
înălţimi de 40 - 70 cm, în funcţie de varietate, în sere,
mai ales în ciclul prelungit, plantele ating înălţimi de
peste 2 m, necesitând susţinerea.
Dacă plantele sunt tăiate la 1-4 cm deasupra coletului şi
aşezate în condiţii favorabile de mediu, se formează
noi lăstari din mugurii laterali care înfloresc (fig. 2.4)
şi fructifică (Popescu V., 1977). Ramificaţiile tulpinii sunt
foarte fragile, de aceea lucrările de îngrijire şi de
recoltare trebuie făcute cu multă atenţie.
Frunzele sunt simple, peţiolate, cu limbul cordiform sau lanceolat, colorat în verde de diferite
nuanţe. Numărul de frunze pe plantăprezintă variaţii importante. Forma şi mărimea fructelor se corelează
pozitiv cu forma şi mărime frunzelor. Florile sunt hermafrodite, alcătuite pe tipul 5, solitare sau
dispuse câte două Ia locul de ramificare a tulpinii. Se pot întâlni flori cu 6 sau 7 petale. Numărul
staminelor este cuprins între 5 şi 8. Ardeiul se caracterizează prin heterostilie clar pronunţată (Maier
I, 1969, Popova D., 1973).
Fig.2.4. – Plante de ardei gras regenerate, ajuns fructificare
(original)
Polenizarea la ardei este în general autogamă, totuşi se semnalează şi cazuri de polenizare
străină, care pot ajunge până la 75 % la soiurile cu fructe mici. Pe o plantă se formează mai mult de
100 de flori. Legarea florilor depinde de numărul de fructe formate pe plantă. Avortarea florilor este
frecventă la ardei, fiind dependentă de nivelul temperaturii, intensitatea luminii, dereglările ce apar
în sinteza, distribuirea şi acumularea substanţelor organice în plantă, dereglările la nivelul sintezei
şi distribuirii energiei (Popescu V. şi colab., 1983).
Fructul de ardei este o baca de forme şi dimensiuni foarte diferite, în funcţie de varietate şi
soi. Poziţia fructelor pe tufa poate fi erectă sau pendulă.
Fructele se formează mai întâi pe tulpina principală şi apoi pe ramurile laterale (Kato şi
Tanaka, 1971). La maturitatea tehnică culoarea poate fi verde sau galbenă, cu diferite nuanţe, în
funcţie de soi. Pericarpul fructelor de ardei are grosimi cuprinse între 1 şi 8 mm (fig. 2.5). La
maturitatea fiziologică fructele devin roşii sau portocalii. Gustul poate fi dulce sau picant.
Tabelul 2.3.
Schimbări în ce priveşte procentul greutăţii fructelor din totalul greutăţii plantelor în funcţie
de perioadă, varietatea cecei edes (după Somos A, 1984)
Mulţi cercetători au opinia că prin expunerea plantelor în faza cotiledonală la temperatură mai
scăzută se favorizează creşterea vegetativă şi înflorirea. De Donato (1966) a ţinut plantele tinere în
faza cotiledonală timp de 14 zile, noaptea (15 ore) la 6°C. Plantele au crescut mai viguros şi au
format mai multe flori comparativ cu plantele ţinute noaptea la 14°C. înainte de deschiderea florilor
temperatura optimă este cuprinsă între 21 şi 27°C, iar după aceea de 10 - 16°C (Ghaleb, 1967). în
cazul culturii în sere, producţia cea mai ridicată s-a obţinut la temperatura din aer de 25°C ziua şi
20°C noaptea, iar temperatura din sol de 25°C (Somos A., 1984). Temperatura solului trebuie ţinută
Ia 25°C atât ziua, cât şi noaptea (tabel 2.4).
Tabelul 2.4
Influenţa temperaturii aerului şi solului asupra producţiei de ardei cultivat în sere
(după Filins, citat de Somos, 1984)
Temperatura în aer0 C încălzirea Producţia, kg/m2
Ziua Noaptea solului 1965 1966
37
25 25 + 2,09 2,93
25 ++ 1,95 2,72
20 + 2,49 3,95
20 1,92 3,06
15 2,33 3,08
15 0,84 2,37
10 0,23
10 0,03
20 25 + - 3,25
25 ++ 2,64
20 3,49
20 2,87
15 2,63
15 1,86
38
Intensitatea luminii are un efect deosebit şi asupra creşterii şi dezvoltării sistemului radicular
(Popescu V., 1977).
Calitatea luminii influenţează dezvoltarea plantelor de ardei. Cultivat în sere acoperite cu
plastic de culoare roşie, verde, galbenă, albastră şi verde colorată, ardeiul a suferit modificări
importante (Pal, 1974) în ce priveşte înălţimea (mai mare la albastru), mărimea frunzelor (mai mare
la albastru), greutatea plantelor (mai mare la galben) şi greutatea proaspătă a fructelor (mai mare la
galben) (fig. 2.9).
Cerinţele ardeiului faţă de apă sunt ridicate. Insuficienţa apei duce la avortarea unui număr
mare de flori, fructele în aceste condiţii cresc încet, sunt diforme şi lipsite de turgescenţă. Consumul
de apă al plantelor diferă în funcţie de faza de vegetaţie. Acesta se poate aprecia după valoarea
coeficientului de transpiraţie, care este de 500 în primele faze, 550 în timpul înfloririi şi de 750 la
fructificare (Voinea şi colab., 1977). Plafonul de umiditate din sol trebuie să fie de 65-71 % din
capacitatea de câmp Ia începutul vegetaţiei şi de 80-90 % în perioada fructificării (Dumitrescu M. şi
colab., 1972).
Consumul de apă de către plantele tinere (de la 8 la 60 g greutate) calculat Ia 1 dm2 suprafaţă
foliară este foarte ridicat. Mai târziu consumul scade (Pochand şi Serieys, 1974, fig. 2.10).
Evapotranspiraţia este cea mai mare în luna august, fiind cuprinsă între 120 şi 600 g apă pe zi
plantă (tabelul 2.5).
Tabelul 2.5 Evapotranspiraţia plantelor de ardei crescute în vase de vegetaţie cu nisip (g pe plantă şi vas)
Producţia cea mai mare se obţine atunci când în sol se menţine o umiditate de 65 % din
capacitatea de câmp pentru apă a solului, după datele obţinute de Girodini şi Pimpini, 1970 (fig.
2.11).
Baer şi Smeet (1978) au studiat dezvoltarea plantelor de ardei în relaţie cu umiditatea relativă, în
fitotron, la temperatura de 20°C ziua şi 16°C noaptea. La o umiditate relativă de 95 % plantele au fost
cele mai înalte şi fructele mai mari.
Temperatura apei de udare este foarte importantă, mai ales la cultura în sere, unde producţia cea
mai mare s-a obţinut atunci când apa de udare a avut temperatura de 25-270C (Somos A,1967)
40
Solurile cele mai potrivite pentru ardei sunt cele mai uşoare, nisipo-lutoase, aluviale, cu reacţie
neutră sau uşor acidă (pH = 6,8).
Ardeiul are pretenţii ridicate faţă de aer, în mod deosebit în sere, în perioada fructificării, când
plantele cer aer proaspăt. Este sensibil la curenţii reci de aer.
Mărirea concentraţiei de C02 în sere de la 0,03 % la 0,1-0,15 %, corelată cu nivelul temperaturii
şi al luminii, a condus la obţinerea unor sporuri importante de producţie (până la 35%, Vijverberg,
1976) şi la mărirea precocităţii (Zatyko, 1973).
Cultivare
în cultură se găsesc numeroase soiuri şi hibrizi, în funcţie de varietate şi sistemul tehnologic
practicat.
După Heiser şi Smith (1953), Filov (1956), există patru specii de ardei cultivat: C. annuum; C,
futescens; C. pendulum; C. pubescens. Primele două specii sunt mai răspândite.
După Tergo (1965), varietăţile de ardei aparţin la trei convarietăţi: convar. annuum; convar.
longum; convar. grossum.
Există, de asemenea, numeroase specii sălbatice şi altele mai mult sau mai puţin cultivate, cu un
rol important în lucrările de ameliorare.
în Olanda se cultivă soiurile de ardei gras: Spartacus, Samenta, Evident, Plutona, Delgo, Locus.
Nisen (1993) recomandă soiurile Cadice, Gedeon, Esterel etc.
Cultivarele de ardei recomandate pentru cultură în ţara noastră sunt
prezentate în tabelele 2.6............2.9.
41
Tabelul 2.6
Cultivare de ardei gras (după Dumitrescu M., 1998)
Soiul Precocitate Potenţial de Planta Forma Caracteristicile fructului
producţie înălţimea Tipul Lungimea Diametrul Nr.de Grosimea Culoarea Greutatea Rezistenţa
(t/ha) (cm) (cm) (cm) lobi pulpei (g/buc.)
(mm)
Aroma 02 40-50 50-55 Compactă cu Tronconică şi 10,4 7,5 3-4 7,4-7,5 Galbenă- 160-180 V.D.,
3-4 ramificaţii piramidală deschis, V.M.T.
roşu
Export 35-50 50-60 Compactă Conic 9-11 7 3-4 7-8 Galbenă, 80-120 -
viguroasă trunchiată roşu
Galben 02 30-50 55-60 Viguros Ascuţit 8-10 6,5-7 3-4 7,5-8 Galbenă, 100 -
superior tronconic roşu
Jeni 02 45-50 50-55 - Tronconic 8-9 6-7,5 4 6,5-7 Galbenă- 120-130 -
închis, roşu
Mihaela 02 50-55 55-60 Compactă Tronconică cu 9 7,5 3^1 6,2 Galbenă, 100-110 V.D.
viguroasă 3-4 muchii roşu
Miniş 27 01 3040 55-60 Compactă Tronconic 9 7,2 4 7,5 Verde- 100 -
fviguroasă albicios,
roşu
De Siria 01 40-50 60-70 Compact cu Conic-ascuţit 8,5 5,5 3-* 5,6 Galbenă, 60-80 -
creştere roşu
uniformă
Uriaş de 04 40-50 65-70 Aproape Tronconică cu 11 9 4 5,6 Verde- 80-150 TMV
California compactă 4 muchii închis, roşu
NOTĂ: 01 - timpuriu Rezistenţe: Verticillium dahlie - V.D.
2 - semitimpuriu Virusul mozaicului tutunului - V.M.T.
3 - semitârziu
4 - târziu
42
Tabelul 2.7
Cultivare de ardei gogoşar (după Dumitrescu M, 1998)
Soiul Precocitate Potenţial de Planta Forma Caracteristicile fructului
producţie înălţimea Tipul ^ungimea diametrul Nr.de Grosimea Culoarea Greutatea Rezistenţa
(t/ha) (cm) (cm) (cm) lobi pulpei (g/buc.)
(mm)
Carmin 02 50-55 , 45-50 Compactă Rotundă 3,8-5,3 6,9-8,5 3-4 8-13 Roşu-aprins 90-160 V.D.
cu 2-3 turtită
ramificaţii
Globus 02 40-42 50-55 Compactă - 4,1-4,5 7,2-9,3 4 8-9 Roşu-aprins 85-90 V.M.T.
lucios
Mădălin 03 45-50 55-60 Tufă strânsă Rotundă 3,8-4,1 7,8-9,1 3-4 9-11 Roşu cu 100-120 -
cu 3-4 turtită, plat luciu intens
ramific.
Rubin 02 40-45 45-50 Compactă Rotundă- 3,3-4,9 6,2-8,6 3-4 10-12 Roşu-aprins 90-120 V.D.
36-40 cu 2-3 uniformă strălucitor
ramificaţii
Simultan 01 40-45 36-40 Lax, cu 4-5 Rotundâ- 3,2-4,2 5,4-6,2 3-4 5-8 Roşu-aprins 40-55 V.D.
ramificaţii turtită strălucitor
Splendid 03 50-55 40-45 Răsfirat, cu - 2,7-5,1 7-10,6 3-4 8-11 Roşu-intens 100-140 V.D.
3-4
ramificaţii
Superb 03 40-50 15-55 Compact - 2,8-3,2 7,2-9,5 3-4 9-11 Roşu-lucios 150 V.M.T.
viguros
Timpuriu 01 35-40 60-70 Tufă vigu- Rotundă- - 6-8 - 5-6 Roşu-aprins 100-120 -
de roasă cu turtită
Bucureşti ramificaţii
Titan 01 50-55 45-50 Compactă Rotundă- 4,3 10,5 3,5 10-12 Roşu-închis 140-300 V.M.T.
cu 2-3 turtită lucios
ramificaţii
NOTĂ: 01 - timpuriu Rezistenţe: Verticillium dahlie - V.D.
2 - semitimpuriu Virusul mozaicului tutunului - V.M.T.
3 - semitârziu
4 - târziu
43
Tabelul 2.8
Cultivare de ardei lung (după Dumitrescu M., 1998)
Soiul Precocitate Potenţial Planta Caracteristicile fructului
de
înălţimea Tipul Lungime Diametru Nr. Grosimea Culoare Forma Greutate Rezistenţa
producţie
(cm) (cm) (cm) de pulpei (g/buc.)
(t/ha)
lobi (mm)
Arad 5 B 01 10-16 35-65 Creştere 12-14 1,9 - 1,5-2 Verde- Conic 25-40
determinată închis, alungit
Roşu-
închis
Cosmin 04 40-45 55-60 Creştere 14-18 4-7 2-3 4,8-5,8 Verde- Teacă 70-110 VMT.
viguroasă închis, alungită VMC.
cu 2-3 Roşu- VD
ramificaţii închis
Lung 01 30-35 65-75 Creştere 18-22 3,6-4,4 - 2-2,5 Galbenă- Conic, 55-65 -
românesc viguroasă verzuie, mult VD
cu 3-4 Roşu- alungit
ramificaţii intens
Zlaten 02 30-40 60-70 Creştere 18-22 4-4,5 3,5^ 3,5-4 Verde, Alungită 40-50 -
Medal uniformă Roşu cao teacă
44
Tabelul .2.9
Cultivare de ardei iute (după Dumitrescu M., 1998)
Soiul Precocitate Potenţial Planta Forma Lungime Caracteristicile fructului Culoare Greutate Rezistenţa
de (cm)
producţie
(t/ha) Diametru Nr. Grosimea "
înălţi- Tipul (cm) de pulpei
me lobi (mm)
(cm)
45
În procesul de ameliorare se pune accentul pe crearea de soiuri productive, cu însuşiri calitative
superioare, rezistente la boli şi dăunători, rezistente Ia accidente climatice, specializate pe diferite
sisteme de cultură.
Firma olandeză Syngenta distribuie în România prin SC AGROSEL SRL hibrizii timpurii de
ardei gras pentru sere şi solarii: Blondy FI, Danubia FI, Karpatia FI, ca şi hibridul de ardei iute
Spitfire FI pentru câmp şi solarii.
Cultura ardeiului prin semănat direct în câmp s-a încercat în Ungaria şi în ţara noastră la
I.C.L.F. Vidra. Sistemul acesta de cultură, deşi permite eliminarea fazei de răsad (costisitoare), nu
a căpătat extindere.
Cultura prin semănat direct prezintă o serie de avantaje: se face economie de forţă de muncă
cu producerea răsadului şi plantarea, rădăcinile pătrund mai adânc, plantele folosesc mai bine apa
şi elementele nutritive, cheltuielile sunt mai mici, posibilităţile de mecanizare sunt mai mari,
densitatea poate fi mult mai mare (Zatyko, 1979). Ca dezavantaje, menţionăm obţinerea unor recolte
mai târzii şi mai reduse, ca şi limitarea arealului de cultură.
Alegerea soiului este esenţială. Se preferă soiurile timpurii şi cu dezvoltare rapidă, care
formează mai multe fructe în acelaşi timp. De exemplu soiul Feher ozon a dat rezultate bune în
Ungaria.
Amplasarea culturii se face pe terenuri cu textură nisipo-lutoasă, care să nu formeze crustă.
înainte de semănat este necesară tăvălugirea terenului. Erbicidarea se face cu Cobex 25 EC -
1,5-2 l/ha sau Devrinol 50 WP -3-4 l/ha înainte de modelarea terenului şi încorporarea în solă la
4-5 cm. Imediat după semănat se aplică Galex 500 EC - 6 l/ha (Dumitrescu M. şi colab., 1998).
Semănatul se face când în sol temperatura se menţine la 13-14°C, adică în jurul datei de 10 mai
în sudul ţării. Sunt necesare 2-3,5 kg sămânţă la hectar (Somos A., 1984).
Calitatea semănatului este foarte importantă. înainte de semănat sămânţa se dezinfectează ca la
producerea răsadurilor. Se preferă seminţele drajate, deoarece nu toate seminţele germinează
(uneori doar 60 %) şi că la un ha se aşteaptă să răsară 400.000 - 500.000 plante.
în S.U.A. se face pregerminarea seminţelor de ardei în săculeţi de tifon, prin umectarea în apă
aerisită timp de 84 ore la temperatura de 26°C. Când seminţele au radicula de 1-2 mm se amestecă
cu gel (Laponit sau Liqua-gel) în concentraţie de 1-1,5 % şi se seamănă cu semănători speciale
(fluid drilling). In felul acesta plantele răsar mai repede, mai uniform, cresc mai viguros şi se obţin
producţii mai ridicate şi mai timpurii (Schulteis R. J., Cautliffe I. D., 1988).
Se seamănă două rânduri pe stratul înălţat la 70 cm, folosind SPC - 6 sau semănătoarea Nisen,
la adâncimea de 1,5-2 cm. Este bine ca sămânţa de ardei să se amestece cu sămânţa de salată, 50 g/l
kg, ca plantă indicator, pentru a permite efectuarea de "praşile oarbe". Se recomandă aplicarea de
îngrăşământ Stuber, respectiv superfosfat 100 -150 kg/ha.
Lucrări de îngrijire
După semănat cultura se udă prin aspersiune cu jet fin cu 150 m3/ha, pentru a asigura răsărirea.
Atunci când plantele au 2 - 3 frunze normale se face răritul manual, la 13-15 cm pe rând la
ardeiul lung, 15-20 cm la ardeiul gras şi 20-25 cm la gogoşar.
Prăşitul, fertilizarea fazială, combaterea bolilor şi dăunătorilor se fac la fel ca la cultura prin
răsad.
Irigarea se aplică de 9-12 ori, cu norme moderate de 200-250 m 3/ha, la intervale de 7-10 zile,
având grijă ca apa sa nu băltească pe teren.
Recoltarea începe mult mai târziu şi se face pe o perioadă mai scurtă, iar producţiile sunt mai mici
decât la culturile prin răsad. La densităţi mari recoltarea se face când 75 - 85 % din fructe au ajuns la
maturitatea de consum.
Cultura este rentabilă numai dacă se obţine o producţie de 11 t/ha (Erdesz, 1979).
Pentru ciclul I se seamănă între 15.X şi 15.XI răsadul având la plantare 100-110 zile, iar
pentru ciclul II, în perioada 1-10 a V-a, Ia plantare răsadul având vârsta de 50-60 zile. Se folosesc 0,5
- 0,6 kg sămânţă pentru un ha. Pentru repicat se folosesc ghivece cu volumul de un litru.
Serele şi terenul se pregătesc ca Ia cultura tomatelor. Deoarece ardeiul necesită în sol o
temperatură mai ridicată, când nu se dispune de încălzirea tehnică a solului, se recomandă
amenajarea de straturi încălzite biologic. Se foloseşte gunoi de grajd sau compost forestier,
amenajându-se trei biloane de-a lungul traveei, late la bază de 30-35 cm, la partea superioară de 20
- 25 cm şi înalte de 15-20 cm (fig. 13.2.15). Compostul forestier, în cantitate de 200 t/ha, are un
aport termic biologic, permiţând menţinerea în substrat a unei temperaturi de 18°C.
Pe travee se plantează 4 rânduri la distanţa de 80 cm, iar pe rând la 52 cm, pentru a realiza o
densitate de 24.000 pl/ha. Când se amenajează biloane, se plantează 3 rânduri pe travee, Ia distanţa
de 100 cm, iar pe rând 39 cm, realizând aceeaşi densitate (fig. 2.14).
Experienţele întreprinse au scos în evidenţă
3. VINETELE (PĂTLĂGELE
VINETE)
Solanum melongena L. - Familia Solanaceae
engleză - eggplant; germană - Eierfrucht;/rawceză – aubergine
Origine şi răspândire. Pătlăgelele vinete sunt originare din India şi Birmania unde cresc în
stare sălbatică. Cultivarea lor ca plante legumicole a început spre sfârşitul secolului al XV-lea. In
Europa au fost introduse în cultură în secolul al XVII-lea, la început în Grecia şi Italia, apoi şi în
alte ţări din sudul şi răsăritul Europei. în America se cultivă de la începutul secolului al XlX-lea. Se
cultivă pe suprafeţe foarte mari în India, China, Japonia, Filipine.
Vinetele se cultivă pe glob pe o suprafaţă de circa 720.000 ha şi se obţine o producţie de circa
12.000 t (Anuar F.A.O, 1998). în Africa se cultivă mult în Egipt, în Asia în China, Indonezia Filipine,
Japonia, iar în Europa mari cultivatoare sunt Ucraina, Spania şi Italia.
La noi în ţară, pătlăgele vinete se cultivă din secolul al XVIII-lea, dar o răspândire mai mare au
cunoscut după primul război mondial. Se cultivă pe circa 5.000 ha, în zonele mai călduroase şi se
obţin circa 100.000 t anual, ceea ce asigură un consum mediu pe cap de locuitor de 4,5 kg.
Seminţele sunt mici, turtite, glabre, lucioase, de culoare galbenă-cenuşie. Diametrul seminţelor
este circa 2,8 mm, iar grosimea este de 0,6 -0,9 mm. Greutatea a 1000 de seminţe este 3,5 - 5 g.
Numărul de seminţe Ia un gram este de 200-300. Facultatea germinativă este de 75 - 85 % şi
durează 4-5 ani.
Exigenţe ecologice. Din grupa legumelor solano-fructoase vinetele au pretenţiile cele mai mari
faţa de factorii de vegetaţie.
Vinetele au pretenţii ridicate faţă de căldură. Temperatura minimă de germinare este de 14 -
15°C, iar cea optimă de germinare este de 27-30°C. Plantele vegetează şi fructifică bine la
temperaturi de 27-32°C, în funcţie de fenofază şi în strânsă corelaţie cu ceilalţi factori de vegetaţie,
mai ales luminozitatea. Plantele suportă temperaturi de 38-40°C, în schimb sunt foarte sensibile la
temperaturi scăzute. Creşterea încetează la temperaturi sub 14°C, de asemenea polenizarea nu mai
are loc, iar florile avortează şi cad. Menţinute mai mult timp la 1-3°C, plantele pier.
Vinetele sunt foarte pretenţioase faţă de lumină. Pentru o înflorire şi o bună legare a fructelor,
necesită o intensitate a luminii optimă, cuprinsă între 20 şi 40 mii lucşi, iar pentru fructificare
necesitând un minimum de 8-10 mii lucşi. La intensităţi ale luminii de 800-3.000 lucşi, viabilitatea
polenului este de numai 4,9-6,3 %, iar la 31.000 lucşi ajunge la 72,6 % (Negrilă Adriana, 1978).
Insuficienţa luminii determină scăderea viabilităţii polenului, avortarea florilor, stagnarea în creştere
a plantelor, fructele legate rămânând mici. Vinetele se comportă ca plante de zi scurtă, necesitând 12-
13 ore/zi de lumină. Umbrirea reciprocă dintre plante (la densităţi prea mari) poate provoca
avortarea florilor. Se aleg terenuri bine expuse la soare.
Faţă de umiditate pretenţiile sunt de asemenea mai ridicate în comparaţie cu celelalte legume din
grupa solano-fructoase (tomate, ardei), necesitând 70-80 % din I.U.A., la adâncimea de 30-40 cm şi
o umiditate atmosferică de 80-85 %. Insuficienţa apei din sol provoacă căderea în masă a butonilor
florali, a florilor şi chiar a fructelor deja formate. Fructele legate rămân mici, în asemenea condiţii şi
se deschid Ia culoare.
Rezultate bune se obţin pe soluri fertile (cu cel puţin 5 % humus), bine structurate şi drenate, care
se încălzesc uşor, cu pH cuprins între 6,5 şi 7.
Vinetele au pretenţii ridicate faţă de elementele nutritive. Consumul de elemente nutritive
depinde de faza de vegetaţie şi de producţia realizată (tabelul 3.1).
Tabelul 3.1
Consumurile şi ritmul de absorbţie la vinete cultivate în sere
(după Cornillon, 1971)
Specificare Elemente (kg/ha)
N P2O5 K20 CaO MgO
18 martie-înfiinţare 1,5 0,3 1,5 0,4 0,2
24 mai-prima recoltare 120 40 20 65 17
29 iimie-30 ^a 355 77 378 155 42
12 august-65 t/ha 492 105 405 233 56
Pentru o tona de produs consumă 2,2 N, 1,7 kg P2O5 şi 7,5 kg K2O. Absorbţia elementelor este
slabă până la apariţia primelor fructe şi ridicată în perioada de fructificare. Vinetele sunt sensibile la
carenţele magnezice (Odet, 1989).
în sere trebuie evitat excesul de azot, care determină o creştere luxuriantă în detrimentul
fructificării. Reacţionează foarte bine la fertilizarea cu îngrăşăminte organice.
Curenţii de aer dăunează culturi de vinete, iar vânturile puternice provoacă deprecierea fructelor
prin rărirea acestora. Experienţele întreprinse în Olanda, la Staţiunea din Naoldwijk cu două niveluri
de C02 (413 şi 663 ppm) au condus la concluzia că producţia timpurie a fost mai mare cu 10 %, iar cea
totală cu 24 % la nivelul mai ridicat de CO2. Greutatea medie a fructelor şi numărul de fructe pe m
au fost mai ridicate cu 6 % la producţia timpurie şi cu 16 % la cea finală la nivelul mai ridicat de
CO2. Nivelul de CO2 nu a influenţat timpul până la înflorire şi recoltare şi nici calitatea fructelor
(Nederhoff E.M. şi colab., 1991).
Cultivare
Cele mai răspândite soiuri şi hibrizi de vinete sunt prezentate în tabelul 3.2.
Rezultate foarte bune se obţin cu soiurile Black Beauty, Long Purple şi hibridul Linda FI ai
firmei daneze Daehnfeldt, distribuiţi în România de către SC AGROSEL SRL.
Se aplică 2-3 fertilizări faziale, în principal cu îngrăşăminte foliare tip F. Prima fertilizare se face
la 15-20 zile de Ia plantare cu F 411 - 0,5 %, iar a doua la 10-15 zile după prima, cu F231 - 0,5 %, în
cantitate de 10001 soluţie/ha.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor se face cu multă atenţie. Frecvent pot apărea boli ca: pătarea
brună (Alternaria dauci f. sp. solani), pătarea brună a frunzelor şi fructelor (Didymella lycopersici),
putregaiul cenuşiu {Botrytis cinerea), putregaiul fructelor {Phytophtora parasitică), vertici-Ioza
(Verîicillium dahliae) şi fuzarioza (Fusariutn oxysporurm d.sp. melon-genae) şi dăunători ca:
păianjenul roşu (Tetfanychus urticae), păianjenul lat {Polyphagolarsonemus latus), păduchele verde al
solanaceelor (Macro-siphon euphorbiae), musculiţa albă (Trialeurodes vaporariorum), tripsul comun
(Thrips tabaci), gândacul din Colorado (Leptinotarsa decemli-neata), omida fructelor (Helicoverpa
armigera), coropişniţa (Gryllotalpa grylloialpa).. Firma CROMPTON EUROPE BV (UNIROYAL
CHEMICAL) -ROMÂNIA distribuie o serie de produse care asigură o protecţie foarte bună în
cultura vinetelor, cum sunt: Demitan 200 SC pentru combaterea păianjenului roşu comun (0,05%) şi
Omite 570 EW împotriva acarianului lat şi a păianjenului roşu comun (0,1%).
Copilitul se practică mai rar, de obicei în regiunile mai răcoroase şi umede, înlăturându-se
lăstarii fără rod.
Cârnitul la culturile timpurii se face în cursul vegetaţiei cu scopul de a limita numărul de fructe,
iar la restul culturilor se aplică toamna cu 15-20 zile înaintea primei brume. Copilitul şi cârnitul se
fac cu foarfecele sau cu briceagul.
Recoltarea fructelor se face la maturitatea de consum, când au culoare specifică soiului şi sunt
elastice la apăsare, la interval de 5 - 6 zile.
Producţia obţinută variază în funcţie de soi şi tehnologia aplicată, fiind cuprinsă între 30 şi 40
t/ha.