Obiectul de studiu al sociologiei

Prof. univ. dr. Floare Chipea

This paper presents a short introduction in the study object of sociology.

Through many years, since sociology was recognized as a science, a lot of
theories were developed in this domain. Different authors defined the study
object of sociology taking into account their perspective on society and social
phenomena. The paper contents a brief presentation regarding: the
establishment sociology as a science, the study object and the major themes in
sociology, the roles of sociology and the fields in sociology.

I. Constituirea sociologiei ca ştiinţă

Sociologia este o ştiinţă relativ tânără. Ca demers ştiinţific al socialului, ea s-a născut doar
în a doua jumătate a secolului XIX, reprezentând un răspuns epistemic la intersecţia mai
multor serii de transformări de ordin economic, social, politic şi intelectual.
Termenul de sociologie a fost utilizat pentru prima dată de filosoful francez Auguste
Comte1 în anul 1939 după ce iniţial corpul de cunoştinţe despre societate era inclus în
disciplinele: istorie socială, statistică socială, fizică socială, etc. “Fizica socială” în sensul dat
de Quetelet (1869) este, în linii mari, studiul statistic al faptelor sociale. A. Comte consideră
că noua disciplină este menită să încununeze sistemul ştiinţelor care se constituiseră deja, şi
care în opinia sa urmează o serie ascendentă care nu poate fi modificată sau răsturnată,
începând cu matematica, astronomia, fizica, chimia şi încheindu-se cu biologia. La mijlocul
secolului al XIX-lea, considera A.Comte, această piramidă rămâne incompletă, deoarece ea se
opreşte doar la ştiinţele viului. În opinia lui, ştiinţa care trebuia să încheie această piramidă şi
să devină “regina ştiinţelor” va fi tocmai noua disciplină, pe care o denumeşte “sociologie”,
care va avea menirea de a realiza studiul “pozitiv” al faptelor umane.
În această perioadă era imperioasă trecerea de la speculativ la normativ, de la abstract
la concret şi descriptiv, explicativ şi predictiv, de la ceea ce ar trebui să fie la ceea ce este şi
este predictibil să fie, de la deducţiile pure despre om şi societate la cercetarea efectivă, la
observarea riguroasă, înregistrare şi măsurare. Deviza sub care ar trebui să acţioneze noua
disciplină, de altfel invocată frecvent în sociologie, exprimă părerea lui Comte privind rostul
sociologiei “savoir pour prevoir, prevoir pour pouvoir” (“ a şti pentru a prevedea, a prevedea
pentru a putea”). Prin urmare, încă de la începuturile sale sociologia îşi propune cunoaşterea
societăţii în scopul transformării ei.
Pornind de la etimologia cuvântului (latinescul “socius” = asociere, uniune, întovărăşire a
indivizilor şi grecescul “logos”= ştiinţă) sociologia este ştiinţa societăţii. Această definiţie
este cea mai generală şi mai cuprinzătoare, nefiind însă singura care i s-a dat disciplinei de-a
lungul istoriei sale. Unii cercetători au preferat să opereze în loc de “societate” cu termeni
care se referă numai la social şi care ar desemna elementele fundamentale ale socialului, al
căror studiu ar fi relevant pentru societate. Astfel disciplina a fost definită ca “ştiinţă a
faptelor sociale” (E. Durkheim); “ştiinţă a acţiunii sociale” (Max Weber şi Talcott Parsons);
“ştiinţă a relaţiilor interpersonale şi a proceselor sociale” (L. von Wiese); “ştiinţă a realităţilor
sociale “ (D. Gusti) etc .

1
A. Comte, “ Cours de philosophie pozitive”, Bachelier, Paris, 1830

1
 Eduard Shils1 consideră că în prezent sociologia este “un grup nesistematic de cunoştinţe
dobândite prin studiul societăţii ca întreg şi a părţilor sale”.
Traian Herseni2 aprecia că definiţia conform căreia sociologia este ştiinţa societăţii este
suficientă din punct de vedere logic, din punct de vedere istoric însă, ea este nesatisfăcătoare
pentru că sociologia nu este singura ştiinţă care studiază societatea.
În afară de sociologie societatea omenească este studiată de grupe întregi de ştiinţe,
dintre care cele mai numeroase sunt numite sociale, altele antropologice, culturologice,
umaniste, etc.
Concret societăţile omeneşti sunt studiate, în afară de sociologie, de ştiinţele istorice,
demografice, etnografice, economice, politice, juridice, culturale, lingvistice,pedagogice, etc.
Unele din aceste ştiinţe se deosebesc foarte uşor de sociologie întrucât nu studiază
societatea ca atare, ci doar activităţi sau produse sociale particulare, de unde şi numele de
ştiinţe sociale particulare (demografia, economia, ştiinţele politice, juridice, culturale,
etc.)
Probleme de delimitare de sociologie ridică în special acele ştiinţe care se ocupă cu studiul
întregii societăţi, cum sunt ştiinţele istorice, antropologice precum şi filosofia socială şi
filosofia istoriei.
Prin urmare deosebirea dintre sociologie şi celelalte ştiinţe trebuie operată din mai multe
puncte de vedere.
În funcţie de obiectul de studiu, sociologia se deosebeşte de celelalte ştiinţe întrucât ea
studiază societatea, deci materia organică, în timp ce ştiinţele naturale studiază materia
anorganică.
Deosebirea între sociologie şi celelalte ştiinţe sociale este de punct de vedere, de
perspectivă. Pentru sociologie este caracteristic faptul că ea se ocupă de totalitate, utilizează
deci o perspectivă globală asupra societăţii, în timp ce ştiinţele sociale particulare izolează
anumite aspecte sau componente ale societăţii (economia, politica, morala etc.) studiindu-le
mecanismele şi legităţile lor specifice. În ceea ce priveşte istoria, folcloristica etc., acestea se
orientează preponderent spre concret, spre individual şi unic, pe când sociologia năzuieşte
spre universal, spre generalizare.
Referindu-se la originea şi evoluţia sociologiei, majoritatea istoricilor sociologiei
opinează că iniţial această disciplină, desprinzându-se din filosofie, prin pozitivare a avut un
caracter preponderent teoretic, filosofic, în sens de activitate teoretică, speculativă,
desfăşurată pe baza unor analize foarte adânci şi foarte întinse prin simpla meditaţie şi
judecată, adesea împotriva faptelor şi a evidenţei oferite de realitate.
Alături de această preocupare teoretică, încă din antichitate s-au desprins două
preocupări referitoare la realităţile sociale, din perspective cu totul deosebite:
• Prima grupă de preocupări născută din curiozitatea oamenilor faţă de propria lor viaţă
socială sau comparativ cu alte popoare au avut mai ales un caracter empiric şi au dus la
constituirea unei sociologii istorice şi a unei sociologii etnografice, sau împreună la o
sociologie bazată pe observaţie, pe fapte empirice constituita în secolele XIX şi XX.
• A doua grupă de preocupări, de esenţă politico-administrative au început prin operaţii
simple de recensământ, fie în scopuri fiscale, fie militare. Aceste preocupării s-au
ampificat continuu ducând spre constituirea unei sociografii, a unei sociologii concrete,
empirice, iar sub formele ei puternic materializate, cu tendinţe de teoretizare, la o
socilogie statistică, matematică. Din aceste preocupări s-a născut în zilele noastre o
sociologie aplicată, menită să studieze mijloacele cele mai moderne de rezolvare a

1
Shils Ed “Sociology, în The Social Science Encyclopedia, Ed. Kuper A., Kuper I., 1989 London & New- York,
Routledge p. 799
2
Herseni T.- “Sociologie” , Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1982, p. 37

2
 problemelor sociale, de înlăturare a disfuncţionalităţilor constatate în diverse domenii ale
socialului.
Aşa cum precizează T. Herseni 1, în zilele noastre asistăm tot mai mult la o mişcare
puternică de convergenţă şi de unificare a socilogiei, în sensul că teoria sociologică ţine
seama tot mai mult de rezultatele sociologiei istorico-etnografice şi a celei empirice, aplicate,
iar acestea din urmă, la rândul lor fac încercări tot mai susţinute de generalizare şi teoretizare,
până la stabilirea unor principii şi legităţi de valoare tot mai extinsă.
Analizând sociologia clasică, cea constituită la sfârşitul secolului XIX şi începutul
secolului XX, Raymond Boudon2 evidenţiază marea diversitate a concepţiilor privitoare la
sociologie, reliefând caracterul descriptiv impus de sociologie, în special prin tradiţia iniţiată
în Franţa de Fr. Le Play, cel explicativ-comprehensiv promovat mai ales prin opera
sociologului german Max Weber, dar şi a “părintelui sociologiei ştiinţifice”, francezul E.
Durkheim şi caracterul aplicativ al sociologiei americane, în contextul căruia multe cercetări
au fost inspirate de necesitatea de a “soluţiona” “probleme sociale” cu care s-a confruntat
această societate, probleme ca: sărăcia, delincvenţa, şomajul, perfecţionarea metodelor de
negociere a conflictelor etc.
R. Boudon subliniază şi tendinţa de apropiere a paradigmelor manifestată în special “în
cei treizeci de ani glorioşi” (despre care a vorbit Fourastie) când aproape pretutindeni
sociologia şi-a manifestat vocaţia de inginerie socială, sau la mijlocul anilor şaizeci, când
aproape pretutindeni s-a dezvoltat o sociologie critică, de esenţă neomarxistă. Sentimentul că
s-a ajuns la utilizarea unei paradigme (model explicativ al realităţii) comune a fost repede
risipit, „astăzi s-a revenit la pluralism, mai potrivit cu tradiţiile disciplinei noastre. Avem de-a
face cu o sociologie mai senină, mai eliberată de pasiuni ideologice şi de iluzii”.1
În prezent, când sociologia s-a construit ca o disciplină închegată, de sine stătătoare ea se
confruntă cu o serie de fenomene şi procese de diferenţiere şi diviziune interioară.
În primul rând datorită complexităţii extraordinare a domeniului său de studiu, care este
societatea, din corpul sociologiei generale s-au desprins şi se desprind un număr impresionant
de ramuri ale sociologiei: sociologia economică, politică, administrativă, juridică, a religiei, a
artei, a literaturii, a modului de trai, a delincvenţei etc.
Un alt fenomen, de dată şi mai recentă (secolul XX) este scindarea întregii sociologii, a
tuturor ramurilor ei, în două nivele bine distincte de cercetare; unele de natură elementară,
referitoare la relaţiile interpersonale, la grupurile mici, cuprinse sub denumirea de
“microsociologie” şi altele de de natură complexă, preponderent instituţională şi
organizaţională care privesc grupurile mari, denumită “macrosociologie”.
Tot un fenomen modern îl reprezintă diferenţierea sociologiei pe ţări sau naţiuni cu
efecte pozitive, dar şi negative.
- Dacă în antichitate a predominat spiritul eclectic, în evul mediu cel creştin occidental,
cultura bisericească de limba latină ceea ce a făcut ca intelectualii de diverse naţionalităţi să
utilizeze aceeaşi limbă şi, prin urmare informaţiile să fie accesibile tuturor, din secolele XVII-
XVIII au început scrierile filosofice şi ştiinţifice în limbile naţionale.
- În mod similar, în prezent, în lume, există pe lângă o sociologie comună, cunoscută mai
mult sau mai puţin în toate ţările civilizate şi sociologii naţionale, care nu sunt la fel de
cunoscute.
Pe de altă parte, după modelul practicat în special în filosofie, s-a manifestat şi se mai
manifestă şi în sociologie ambiţia de a elabora sisteme personale de sociologie (vezi sistemul
teoretico-metodologic al lui Max Weber, Talcott Parsons, Dimitrie Gusti etc.), la această

1
Herseni T. –op.cit., p.44
2
Buudon R.- “Tratat de sociologie”, (sub coordonarea lui R. Boudon), Bucureşti Ed. Humanitas, 1997 p.p. 7-22
1
R. Boudon, op. cit. p. 16

3
tendinţă se adaugă şi orientările aplicative care se angajează în soluţionarea problemelor de
interes specific, naţional, fără a avea în vedere realităţile similare din alte ţări.
Toate aceste procese constituie surse de diferenţiere neîncetată a sociologiei, de fărâmiţare
a ei pe domenii, pe ţări, chiar pe teme şi probleme specifice.

II. Obiectul şi temele majore ale sociologiei

Definirea sintetică a sociologiei ca ştiinţă a societăţii, a socialului, chiar dacă este
completată de ideea privind perspectiva globală utilizată de sociologie în abordarea socialului
spre deosebire da alte ştiinţe nu este suficientă, dacă nu este completată de dimensiuni
analitice. Pe de altă parte o circumscriere precisă şi explicită a obiectului de studiu şi a
temelor sociologiei este o operaţie destul de dificilă având în vedere complexitatea
extraordinară a vieţii sociale, a coexistenţei aspectelor sale obiective, observabile şi
măsurabile cu cele subiective, interioare, greu de surprins şi de măsurat.
Încercând o definiţie analitică a sociologiei Achim Mihu1consideră că “sociologia
este în mod esenţial, studiul explicativ şi comprehensiv al realităţii sociale în totalitatea ei,
adică a unei realităţi sui-generis, precum şi a unor părţi, fenomene şi procese ale acestei
realităţi în legăturile lor multiple, variate şi complexe cu întregul ”. Definiţia menţionează
perspectiva globală cu care ştiinţa sociologiei operează asupra realităţii sociale, pe care o
consideră ca o realitate sui-generis, adică o realitate specifică, diferită de suma indivizilor
care o compun, precum si de alte domenii. Abordarea ştiinţifică a societăţii ca întreg se
impune a fi subliniată spre a deosebi demersul sociologiei de al celorlalte ştiinţe sociale, chiar
dacă acest obiectiv este mai mult o tentaţie şi declaraţie decât realizări ferme. Aşa cum
menţionează P. Iluţ2, se poate evidenţia în acest sens un paradox globalitate-exactitate, în
sensul că pe măsură ce ne apropiem de o abordare globală (holistică) a socialului scade
precizia şi cantitativul, şi creşte speculativul şi vagul şi cu cât suntem mai exacţi cu atât
fragmentarul, în unele situaţii asociat cu nesemnificativul, este prezent.
Un alt aspect surprins în definiţie vizează faptul că sociologia cuprinde în studiul
său şi diferite părţi ale realităţii sociale, respectiv diferite subsisteme ale socialului
(economic, politic, juridic, etc.), surprinzând modul în care acestea interacţionează între ele
şi cu sistemul societal global.
Sociologia explorează deci atât macrosocialul (clasele şi straturile sociale,
economia, politica, societatea în ansamblul său etc.), cât şi nivelul mediu al socialului
(grupurile mijlocii, organizaţiile, instituţiile), precum şi nivelul microsocial (grupurile mici,
actorii sociali etc.).
Prin sublinierea caracterului explicativ-comprehensiv al demersului sociologic
definiţia atinge problema metodei de studiu a sociologiei, la rândul ei mult discutată şi
controversată în literatura de specialitate.
Pornind de la natura complexă a obiectului de studiu al sociologiei, care implică
atât aspecte obiective cât şi subiective, (realitatea socială ca “interpretat-constuit1 ”) în
sociologie s-au afirmat două puncte de vedere în încercările de a rezolva această problemă:
monismul şi dualismul metodologic.
Primul punct de vedere a generat dezvoltarea unei sociologii naturaliste care s-a
străduit să elaboreze o metodologie axată pe modelul ştiinţelor exacte în general şi al ştiinţelor
naturii, în care se acordă o mare importanţă nu numai observaţiei, dar şi experimentului şi
calculului matematic, adică tuturor metodelor obiective, cantitative sau cuantificante în
detrimentul metodelor calitative, participative, comprehensive, hermeneutice, semiotice,
considerate ca antro-pomorfice şi, deci condamnate sub raport epistemologic
1
Mihu Achim, “Introducere în sociologie”, 1992, Cluj Napoca, Ed. Dacia, p. 11.
2
Iluţ P., Tentaţia globalităţii exacte”, 1985, în cunoaştere şi acţiune (coord.Marga A.), Cluj Napoca, Ed. Dacia.
1
Rotariu T Iluţ P. (coordonatori) “Sociologie” , 1986, Cluj Napoca, Ed. Mesagerul, p.16.

4
 Dualismul metodologic este un punct de vedere care consideră că există două categorii
de ştiinţe, egal legitime, ştiinţe ale naturii şi ştiinţe ale culturii, ale spiritului sau ştiinţe ale
realităţii obiective sau subiective, ale realităţii legate de viaţă, semnificaţii, finalităţi şi valori,
ştiinţe ale realităţii vii, teleologice, semiotice, axiologice, etc. În această accepţiune sociologia
este o ştiinţă culturală, noologică, diferită calitativ, împreună cu altele, de ştiinţele naturii.
Dualismul metodologic a consacrat specificitatea studiului sociologic ca un studiu
al faptelor semnificate. Această viziune presupune în esenţă că:
-Indivizii, actorii sociali acţionează sub impulsul unor motivaţii, care nu se reduc doar la
trebuinţele de bază, fundamentale (hrană, somn, îmbrăcăminte, etc.), ci implică şi trebuinţele
superioare, de tipul trebuinţelor de autorealizare a personalităţii, de ataşament faţă de anumite
valori superioare (de cinste, dreptate solidaritate etc.).
-Pe lângă motivaţii trebuinţe, scopuri, subiectivitatea presupune că indivizii nu se
raportează direct la realitate, la lume, la ceilalţi indivizi, ci prin intermediul simbolurilor, a
codurilor (de la limba unei culturi la simbolurile şi codurile organizaţiilor, instituţiilor etc.).
-Indivizii interpretează continuu micro şi macrosocialul, comportamentul lor şi al altora,
modul în care ei acţionează depinzând în mare măsură de felul în care percep şi interpretează
realitatea. Altfel spus, actorii sociali, în calitate de indivizi, de grupuri, popoare, naţiuni,
construiesc mereu prin interacţiune, atât realitatea subiectivă cât şi cea obiectivă.
Prin urmare, studiul faptelor “semnificante” naşte obligativitatea “înţelegerii” acestor
fapte şi apoi a explicării lor prin interpretare.
O sinteză între aceste două puncte de vedere a încercat să realizeze sociologul german
Max Weber1, pentru care sociologia trebuie să fie o ştiinţă a “înţelegerii” (comprehensivă), cât
şi una cauzală (explicativă).
În accepţiunea lui Weber legătura dintre comprehensiune şi explicaţie poate fi realizată
prin interpretare. Aceasta poate fi motivaţională, constând în a “imputa” actorului social
anumite motive care rezultă din “trăirea empatică” a actului său de către sociolog sau
observator, sau cauzală, care impută actorului cauze obiective ale acţiunii lui, prin
generalizarea empirică a acestei acţiuni (ideal- tipuri) şi compararea acţiunii concrete cu
acestea.
Criticând “joncţiunea” dintre comprehensiune şi explicaţie cauzală prin intermediul
interpretării, Alfred Schutz2 dezvoltă o sociologie fenomenologică al cărei obiectiv
metodologic principal l-a constituit depăşirea relaţiei dintre înţelegere şi explicaţie prin
intermediul instituţiei fenomenologice de sorginte husserliană.
Astfel, A. Schutz consideră că dificultatea “joncţiunii” metodologice dintre
comprehensiune şi explicaţie cauzală prin interpretare s-ar datora faptului că actul “imputării”
(motivţionale sau cauzale) actorului nu este produsul doar al observaţiei ştiinţifice
realizate de sociolog, ci şi a celorlalţi actori sociali. Dacă produsul observaţie ştiinţifice îl
constituie tipologiile sociologiei, produsul celorlalţi observatori, “profani” constă în
“tipificaţiile acţiunii” pe care sociologul le ia ca fapte, pe când ele nu sunt decât interpretări
ale faptelor.
În perspectiva fenomenologiei metoda sociologiei ar fi interpretarea prin intuiţie a
tipificaţiilor pentru construirea unor tipologii fenomenologice.
Din cele prezentate rezultă că sociologul este obligat să opteze între diferitele alternative,
care nu sunt numai metodologice, ci şi epistemologice (de teoria ştiinţei), gnoseologice (de
teoria cunoaşteri) şi ontologice (de teoria existenţei).
Temele majore ale sociologiei
Pornind de la diversitatea extraordinară a paradigmelor şi preocupărilor sociologilor
contemporani, cercetătorii, în special cei americani, au organizat o anchetă printre sociologi,
1
Drăgan I. (coordonator)- Sociologie (îndrumar teoretic şi practic), Bucureşti, 1985, Univ. Bucureşti, p.p.24
2
Idem, p.25

5
urmărind să extragă temele comune, ceea ce a dus la o adevărată “tablă a materiei”, o
problematică acceptată de cei investigaţi. În concepţia lui Alex Inkeles (1964)1 o astfel de
“tablă de materii” ar cuprinde următoarele probleme (care pot fi considerate temele majore
ale sociologiei ca ştiinţă):
1. Analiza sociologică (Cultura umană şi societatea; Perspectiva sociologică; Metoda
ştiinţifică în ştiinţa socială);
2. Unităţi primare ale vieţii sociale (acte sociale şi relaţii sociale; personalitatea
individuală; grupurile - inclusiv cele etnice şi clasele; comunităţii urbane şi rurale;
asociaţiile şi organizaţiile; populaţia; societatea);
3. III. Instituţiile sociale de bază (Familia şi rudenia; Economia; Politica şi dreptul;
Religia; Educaţia şi ştiinţa; Recreaţia şi bunăstarea; Arta şi expresia;)
4. IV. Procese sociale fundamentale (diferenţierea şi stratificarea; cooperarea,
acomodarea, asimilarea; conflictele sociale- inclusiv revoluţia şi războiul;
comunicarea , inclusiv formarea opiniei publice, exprimarea şi schimbarea;
socializarea şi îndoctrinarea; evaluarea socială- studiul valorilor; controlul social;
devianţa socială; schimbările sociale).
Urmărind această problematică se constată că, în linii mari, sociologia cuprinde
capitole referitoare la: analiza structurală a societăţii, în sens de alcătuire, de anatomie a
societăţii; analiza funcţională, în sens de activităţi sau manifestări şi analiza evoluţională,
de schimbare şi dezvoltare a societăţii în ansamblu dar şi a părţilor, a subsistemelor sale, a
relaţiilor sociale.

III. Funcţiile sociologiei

Funcţia descriptivă, expozitivă
Sociologia prezintă, descrie realitatea socială în plină desfăşurare. În acest sens
sociologia începe prin a descrie faptele, fenomenele şi procesele sociale, dar nu rămâne la
acest nivel elementar, pur descriptiv şi expozitiv.
Pornind de la necesitatea descrierii faptelor sociale, ca prim pas, s-a născut chiar o
ramură a sociologiei, sociografia. Oricum, sociologia nu poate fi redusă la acest prim pas,
nici chiar operele care se intitulează şi îşi propun descrierea socialului nu rămân la acest
nivel.(Ex. “Descriptio Moldaviae “- D. Cantemir).
Funcţia explicativă şi interpretativă
Descriind fenomenele şi structurile sociale, realitatea în general, sociologia urmăreşte
descoperirea legăturilor esenţiale care formează regularităţile vieţii sociale într-o anumită
societate şi într-o perioadă istorică mai lungă sau mai scurtă. Nefiind numai o ştiinţă a
fenomenelor sociale, sociologia trebuie să pătrundă în esenţa societăţii, ceea ce presupune
descoperirea raporturilor lăuntrice, inerente, fundamentale dintre procesele şi fenomenele
vieţii sociale (de ce s-au produs). Ea trebuie să caute în multitudinea variabilelor, a formelor
mereu noi, sub care se prezintă viaţa socială, invarianţii, adică acele raporturi esenţiale şi
constante dintre procesele sociale, pe baza cărora se poate merge mai departe, la formularea
legilor societăţii.
Explicaţia în domeniul sociologiei urmăreşte descoperirea raporturilor esenţiale dintre
procesele şi fenomenele sociale, a cauzelor care determină faptele şi procesele sociale.
Explicând geneza fenomenelor sociale, sociologul poate sesiza tendinţele de dezvoltare a
proceselor şi fenomenelor istorice. Interpretarea tendinţelor de dezvoltare a fenomenelor şi
proceselor sociale, precum şi a rolului pe care îl îndeplinesc în dezvoltarea socială constituie
premisa stabilirii semnificaţiei şi valorii lor social-istorice.

1
apud T. Hersein, op. cit. , p. 47

6
 Funcţia critică
Cea mai importantă funcţie a sociologiei este funcţia critică. Sociologul nu se poate
mărgini nici la a expune viaţa socială, nici numai la a explica şi a interpreta. El trebuie să
examineze critic fenomenele sociale, să prezinte concluziile acestei analize şi sinteze critice.
Fără o critică socială, întreaga sociologie este mult diminuată în rolul şi funcţionalitatea sa Ea
trebuie să semnaleze dificultăţile, contradicţiile vieţii sociale în toate societăţile.
Sociologia, deşi în multe situaţii are acest caracter, nu trebuie să fie apologetică de dragul
menţinerii unui anumit sistem social; atunci nu mai este ştiinţă, devine ideologie. Caracterul
său ştiinţific este conferit mai ales de poziţia critică faţă de realitatea socială.
Referitor la funcţia critică se discută şi de “vocaţia umanistă a sociologiei”. Punându-
se în slujba umanităţii, sociologii acţionează nu ca nişte servitori rutinaţi, adulatori de meserie
sau fabricanţi de vise populiste, ci ca incoruptibili autentici, demistificatori, reporteri ai
adevărului şi clarificatori tenace ai unor probleme opace. Există deosebirea între viziunea
umanistă şi cea pozitivistă ( vezi in acest sens Mihu Achim, op. cit. )
Funcţia prognotică, prospectivă
Critica realităţii sociale nu are valoare în sine, ci ea se realizează în scopul
prognozării, prospectării viitorului. De aceea, o altă funcţie a sociologiei este cea prognotică,
prospectivă. Sociologia este aceea care trebuie să dea seama de sensul în care se dezvoltă
societatea. Analizând contradicţiile sociale, căile de lichidare a acestora, ea trebuie să prezinte
sensul de dezvoltare, alternativele de dezvoltare ale societăţii. În cadrul aceluiaşi făgas de
evoluţie căile sunt diferite; chiar dacă în viaţa socială cunoaştem sensul dezvoltării generale a
societăţii, modul, calea concretă trebuie examinată şi studiată concret (metode de prognoză).
Funcţia aplicativă
Derivând din funcţia anterior prezentată, o altă funcţie importantă a sociologiei este
funcţia aplicativă. Rolul sociologiei nu este acela de a da soluţii definitive, ci de a elabora
anumite propuneri, ipoteze, să schiţeze anumite rezolvări (scenarii posibile).
Aceste propuneri, aceste soluţii schiţate devin hotărâri după ce sunt examinate de
conducerea politică, de factorul de decizie politică. Deci deciziile depăşesc cadrul sociologiei.
Relevant pentru înţelegerea caracterului aplicativ al sociologiei este şi faptul că în
prezent se accentuează preocupările practice ale sociologului, această disciplină fiind frecvent
tratată şi apreciată ca „inginerie socială”, în sensul concentrării spre rezolvarea unor probleme
sociale concrete care să contribuie la creşterea eficienţei economice. Evident, sociologia, după
cum am mai arătat, nu se reduce la această preocupare, funcţie, deşi aceasta este unul din
aspectele importante ale ei.
De altfel, însăşi sociologia ca ştiinţă s-a născut dintr-o necesitate practică, aceea de a
cunoaşte, interpreta şi explica societatea şi, funcţie de aceste elemente, de a depista tendinţele
de dezvoltare, de a prospecta viitorul şi de a propune factorului politic căi, soluţii de rezolvare
a problemelor.
În perspectiva angajării umaniste, în cercetarea sociologică se apreciază în prezent că
oamenii de ştiinţă din domeniul ştiinţelor socio-umane au o misiune aparte şi anume aceea de
a contribui prin activitatea lor la îmbunătăţirea vieţii umane, la perfecţionarea întregii realităţi
sociale: drepturile omului; idealul naţional (“militantismul lui Gusti”).
Funcţia educativă
În lume, în general, cea mai mare parte a sociologilor activează în instituţii
educaţionale. Cursurile de sociologie răspund scopurilor generale ale educaţiei. Ele conferă
cunoştinţe sistematice despre ansamblul relaţiilor sociale, despre un domeniu sau altul al
acestei realităţi, raportate întotdeauna la ansamblul ei. În felul acesta sociologia oferă o
imagine globală explicativ-interpretativă despre lumea socială. În acelaşi timp, profesorii ca
dascăli se afirmă ca persoane avizate (ca experţi) în interpretarea evenimentelor sociale ce se

7
petrec într-o situaţie socială locală sau internaţională. Prin aceasta ei exercită o influenţă
mediată, dar neîndoielnică asupra studenţilor care se pregătesc în afara sociologiei.
Cursurile de sociologie sunt fundamental consonante cu valorile pluralismului şi
democraţiei. Mai mult, ele dezvăluie legătura intimă dintre structura logică a societăţii şi
pacea socială, natura şi varietăţile puterii, deosebirile dintre totalitarism şi democraţie,
procesele ce se petrec în acţiunile sociale, grupuri şi organizaţii, tipuri de societăţi etc.
Predarea sociologiei dezvăluie necesitatea apărării statului de drept, înţeles ca o stare
naturală (în care drepturile omului stau deasupra oricăror reglementări pozitive), normală şi
firească a societăţii moderne, ca structurare funcţională, bazată pe separaţia puterilor, opusă
nerespectării legilor autentice şi normelor etice ca şi destructurării sau anomiei generalizate.
Sociologia cultivă receptivitatea faţă de noutate în domeniul social, faţă de
problematica schimbării sociale, mai ales în societăţile aflate în tranziţie. Totodată, contribuie
la formarea personalităţii autonome, liberă să-şi aleagă opiniile şi acţiunile politice, creatoare,
inclusiv prin promovarea metodei dialogului.

IV. Disciplinele sociologiei. Ramurile sociologiei

Obiectul de studiu al sociologiei generale cuprinde o arie de probleme de o mare
complexitate şi diversitate; studiul acesta s-a diferenţiat şi s-a aprofundat, conturându-se un
sistem de discipline sociologice care s-au extins treptat, atingând în sociologia contemporană
un număr impresionant (cca. 100 de discipline). Dintre acestea enumerăm: sociologia
activităţilor umane (industrială, economică, agrară), sociologia opiniilor, sociologi valorilor,
sociologia populaţiei (demografia socială), sociologia comunicării (mass-media ), sociologia
cunoaşterii, sociologia vieţii morale, sociologia religiei , sociologia artei, sociologia culturii, a
literaturii, sociologia dreptului, sociologia muzicii, sociologia educaţiei, sociologia
comportamentului deviant etc.
Domeniile de cercetare ale sociologiei s-au diferenţiat în funcţie de clasificarea
fenomenelor şi proceselor care au loc în viaţa socială. Din această perspectivă, I. Szczepanski
consideră că în sociologia contemporană putem distinge următoarele domenii de cercetare şi
discipline particulare:
a) Disciplina sociologie care studiază instituţiile sociale, cum ar fi : familia,
instituţiile de educaţie, instituţii politice, juridice, economice, industriale,
religioase etc.
b) Discipline sociologice care studiazã fenomene şi procese intra şi interpersonale,
intra şi intergrupale; procese privind geneza şi structura , organizarea şi dinamica
grupurilor; adaptarea şi integrarea socială; mobilitatea socială; inovaţiile şi
transformările sociale; mişcarea socială şi dezvoltarea socio-umană. Ca fenomene
speciale, se au în vedere şi cele de “anomie socială”- respectiv fenomenele de
inadaptare şi devianţele comportamentale. Tipologia fenomenelor şi proceselor
sociale constituie baza diferenţierii unor domenii de specializare în interiorul
acestor discipline sociologice.
Sociologia generală reprezintă domeniul fundamental cu rol integrator în sistemul
disciplinelor sociologice particulare şi aplicative, reprezentând fundamentele teoretice şi
metodologice ale acestora. Rolul specific al sociologiei generale este de a stabili conceptele şi
teoriile, legităţile cele mai generale care privesc ansamblul fenomenelor şi proceselor sociale,
diferitele domenii ale vieţii sociale în unitatea lor.
La rândul lor, ramurile sociologiei, prin studiul aprofundat al domeniilor particulare
ale socialului contribuie la îmbogăţirea tezaurului conceptual şi metodologic al sociologiei
generale.

8
 BIBLIOGRAFIE:
• *** Dicţionar de sociologie, Seria Larousse, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti,
1996
• Aluaş I. şi Drăgan I. (coord.), Sociologia franceză contemporană, Antologie, Ed.
Politică, Bucureşti, 1971
• Andrei, Petre, Opere sociologice, vol.III, Sociologie generală, Ed.III A, Ed.
Academiei R.S.R., Bucureşti, 1978
• Bădescu Ilie (coord.), D.Dungaciu, R.Baltasiu, Istoria sociologiei - teorii
contemporane, Editura Eminescu,1996
• Bădescu Ilie, Istoria sociologiei, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1994
• Berger, L., Peter, Luckmann, Thomas, Construirea socială a realităţii, Tratat de
sociologia cunoaşterii, Ed.Univers, Bucureşti, 1999
• Boudon R. (coord.), Tratat de sociologie, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997
• Comte, Auguste, Cours de philosophie pozitive, Ed. Bachelier, Paris, 1830
• Drăgan Ioan (coord.), Sociologie (îndrumar teoretic şi practic), Univ. Bucureşti,
Bucureşti, 1985
• Durkheim E., Regulile metodei sociologice, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1974.
• Durkheim, Emile, Despre sinucidere, Iasi, Institutul European, 1993
• Giddens A., Sociologie, Ed. All – Central European University Press, Bucureşti, 2000
• Goodman, Norman, Introducere în sociologie, Bucureşti, Editura Lider, 1998
• Herseni, Traian, Sociologie, Teoria generală a vieţii sociale, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982
• Iluţ Petru, Tentaţia globalităţii exacte, în Cunoaştere şi acţiune (coord.Marga A.),
Cluj Napoca, Ed. Dacia, 1985
• Lallement, Michael, Istoria ideilor sociologice, vol. I-II, Bucureşti, Ed. Antet, 1997-
1998
• Mihăilescu Ioan, Sociologie generală. Concepte fundamentale şi studii de caz, Ed.
Polirom, Iaşi, 2005
• Mihu Achim, Introducere în sociologie, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1992
• Mills Wright, Imaginaţia sociologică, Bucureşti, Ed. Politicăsau ediţiile ulterioare,
1975
• Rotariu T. şi Iluţ P. (coord.), Sociologie, Ed. Mesagerul, Cluj-Napoca, 1996
• Shils Ed., Sociology, în The Social Science Encyclopedia, Ed. Kuper A., Kuper I.,
London & New- York, Routledge, 1989
• Ungureanu I., Paradigme ale cunoasterii sociologice, Editura Humanitas,1990
• Weber M., Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995
• Zamfir C. şi Vlăsceanu L. (coord.), Dicţionar de sociologie, Ed. Babel, Bucureşti,
1993