Unitatea de învăţare 1.

POETICA

Cuprins

1.1. Obiectivele unităţii de învăţare..................................................................................

1.2. Accepţiile termenului şi obiectul disciplinei...............................................................
1.3. Poetica horaţiană. Epistola către Pisoni...................................................................

1.1. Obiectivele unităţii de învăţare 1

După parcurgerea unităţii de învăţare, studenţii vor fi capabili:
- să construiască acele contexte în care termenul poetică este pertinent;
- să explice cum se raportează poetica la literatură;
- să arate care sunt asemănările şi deosebirile între concepţia lui Platon despre
mimesis şi cea a lui Aristotel;
- să prezinte principalele idei ale artei poetice horaţiene.

1.2. Accepţiile termenului şi obiectul disciplinei

Poeticii nu i se poate da o singură definiţie, în primul rând pentru că are o istorie, un trecut
milenare, ceea ce contribuie la construirea unei identităţi plurivalente, deci nu poate fi privită
dintr-o unică perspectivă. Totuşi există un număr redus de teme care se circumscriu poeticii,
iar cea mai importantă dintre toate este referinţa la opera literară în calitatea sa de creaţie
artistică verbală, făcând deci parte din domeniul faptelor de limbaj.

1
 DEFINIŢIA 1
Într-un sens curent, poetica desemnează totalitatea principiilor estetice sau a concepţiilor
care definesc şi individualizează opera unui poet. Există însă şi ceea ce se numeşte poetica
unei şcoli sau curent literar (ex. poetica romantismului, simbolismului, naturalismului etc.)
şi în acest caz este vorba despre ansamblul de reguli căruia un scriitor i se afiliază.

DEFINIŢIA 2
Sensul mai tehnic al termenului de poetică este acela al unei discipline a cercetării literare
care-şi propune „studiul sistematic al literaturii ca literatură” (Benjamin Hrushovski). Adică
este vorba despre principiile, categoriile, funcţiile literaturii sau despre cercetarea legilor
generale care explică totalitatea operelor particulare. Deci poetica este o activitate
cognitivă, este gândire teoretică, abstractă, observând originea, natura, statutul şi funcţiile
literaturii.

Poetica nu trebuie confundată cu alte domenii ale cercetării literare sau umaniste precum:
 teoria literaturii, deşi unii pun semnul egalităţii între cele două. Dar după cum spune
Jean-Marie Schaeffer în Noul Dicţionar Enciclopedic al Ştiinţelor Limbajului, „există
tot atâtea teorii ale literaturii câte căi de abordare cognitivă a literaturii există, adică un
număr nedefinit” (p.127). Cât despre poetică, când nu ne referim la poeticile unor
scriitori diferiţi ci la sensul tehnic (vezi mai sus), nu pot exista mai multe poetici!
 retorica, interesată de ansamblul discursurilor, de efectele verbale şi nu de ceea ce e
specific artei literare;
 lingvistica, de la care poetica a împrumutat şi concepte şi terminologie, însă poetica e
interesată doar de limbajul artei nu de chestiunile care privesc studiul limbii în
ansamblul ei;
 critica urmăreşte originalitatea operei pe care o analizează, o evaluează şi nu pune în
primul rând accentul, ca poetica, pe chestiunile de ordin general, ale sistemului
literaturii;

Cum poetica propune concepte, principii, categorii generale (de exemplu, gen literar, mod, tip,
procedee literare etc.), se pune întrebarea dacă acestea au o valabilitate „eternă”, dincolo
de orice epocă şi orice literatură? Răspunsul este că, deşi aceste instrumente ale cercetării
literare se schimbă mai greu, ele suferă totuşi modificări şi chiar dispar când realitatea la
care trimit a dispărut şi ea din câmpul literaturii.

2
 Exemple
În secolul XX, poetica a impus cercetării literare concentrarea asupra naturii
verbale a operei literare şi asupra literaturii privită ca sistem. Consideraţiile
extrinseci obiectului, adică cele de ordin sociologic, psihologic, biografic (e
vorba de biografia scriitorilor), filosofice etc. au fost considerate ca irelevante şi
deci eliminate din discuţie.
Când folosim sintagma poetica lui Eminescu sau Arghezi sau orice alt poet,
ne referim la concepţiile care definesc şi individualizează opera respectivă, dar
avem în vedere şi alegerile pe care aceşti creatori le-au făcut dintr-o sumă de
posibilităţi stilistice, tematice, versificative.

1.3. Poetica horaţiană, Epistola către Pisoni

Despre perioada care-i separă pe Aristotel de Horaţiu, trei secole, nu ştim nimic, nu ni s-au
păstrat documente care să ateste în ce a constat activitatea teoretică, de reflecţie, cu privire la
literatură.
Quintus Horatius Flaccus, cunoscut pentru odele, satirele şi epistolele sale a compus la
senectute Epistola adresată Pisonilor (o familie de aristocraţi renumită pentru admiraţia sa
pentru arte). Este vorba de un mic manual al scrisului artistic (conţine 476 de versuri), pe care
mai târziu Quintilian l-a numit arta poetică horaţiană, denumire care s-a impus în tradiţie.
Principiile şi recomandările poeticii horaţiene adresate celor care doreau să se iniţieze în arta
poeziei:
 deşi nu se ştie dacă a cunoscut direct Poetica lui Aristotel, a promovat şi el principiul
mimesis-ului, recomandând însă în mod deosebit imitarea modelelor literare, grecii
mai ales;
 în orice compoziţie poetică trebuie să se împletească învăţătura, studium, cu talentul
personal, ingenium, deci meşteşugul, tehnica, cu înzestrarea naturală, inspiraţia;
 conţinutul şi forma poetice să se afle într-un raport armonios, evitându-se excesele de
orice fel;
 orice poet trebuia să respecte nişte exigenţe:
♦ să aibă o pregătire solidă, o cultură temeinică,
♦ să-şi aleagă subiectele pe măsura puterilor sale creatoare,
♦ să fie el însuşi virtuos, pentru a putea scrie despre fapte bune.

! Horaţiu a conceput o artă poetică în care funcţia morală şi cea educativă erau
prioritare. A împăcat astfel cerinţele etice platoniciene cu încrederea lui Aristotel în valoarea
reală a poeziei.

3
Drama în viziunea horaţiană:
 acest gen este privilegiat de Horaţiu, deşi în epoca în care a trăit, cea a lui
Augustus, era mai degrabă trecut cu vederea;
 regula de aur (în Renaştere şi clasicism) a respectării structurii de cinci acte i se
datorează lui Horaţiu;
 dacă un autor de drame nu mai avea inspiraţie în crearea de personaje noi, i se
recomanda să apeleze la fondul de personaje legendare;
 poetul trebuia să respecte veridicitatea caracterelor, fiind important să ştie cum
vorbesc şi se comportă oameni diferiţi, cu statut, vârste şi ocupaţii diverse
(există discursuri potrivite fiecărei situaţii, precum şi metru potrivit –
decentem);
 poetul trebuia să acorde atenţie şi logicii acţiunii, să construiască în mod coerent
intriga şi deznodământul, la fel cum trebuia să creeze o ordine, ordo, a
cuvintelor şi a componentelor însele ale dramei.
Concluzii:
 arta poetică horaţiană a exercitat o influenţă deosebită (chiar mai importantă decât
concepţia aristoteliană) asupra reflecţiei poetice din Evul Mediu şi Renaştere;
 discutând despre principiile care trebuie să guverneze drama, Horaţiu a stabilit,
fără să ştie, setul de reguli pentru mai târziu;
 unul din principiile horaţiene memorabile este acela al egalei importanţe acordate
conţinutului şi expresiei în poezie.

Să ne reamintim...
 Horaţiu a exercitat o influenţă covârşitoare asupra poeticii din Evul
Mediu şi din Renaştere;
 principiile care trebuiau aplicate dramei au fost urmate mai târziu,
pentru că în epoca lui Horaţiu nu exista un interes deosebit pentru acest
gen al dramaturgiei;
 Horaţiu a fost preocupat de cizelarea personalităţii artistice a poeţilor în
formare;

4
 Unitatea de învăţare 2. POETICA DIN EVUL MEDIU
PÂNĂ ÎN SECOLUL XIX

Cuprins

2.1. Introducere..................................................................................................................
2.2. Obiectivele unităţii de învăţare...................................................................................
2.3. Poetica în Evul Mediu şi Renaştere............................................................................
2.4. Poetica în secolul XVIII..............................................................................................
2.5. Rezumat......................................................................................................................

2.1. Introducere
Unitatea de învăţare 2 conţine două subcapitole în care este prezentată, în linii
generale, evoluţia poeticii în lumea occidentală. Importanţa acestei discipline
este evidenţiată de studierea ei în şcoală, însă, adeseori pe parcursul secolelor, a
fost şi confundată, chiar şi numai parţial cu discipline înrudite, ca de exemplu
retorica sau gramatica. Poetica a moştenit din Antichitate un concept foarte
important, acela de mimesis; vom vedea ce se va întâmpla cu el pe măsură ce
contextul cultural şi artistic se modifică în timp.

2.2. Obiectivele unităţii de învăţare 1

După parcurgerea unităţii de învăţare, studenţii vor fi capabili:
- să arate care sunt aspectele definitorii ale poeticii în Evul Mediu şi Renaştere;
- să identifice noi teme, care apar în dezbaterile poeticienilor şi care nu
avuseseră cum să fie luate în considerare în Antichitate, de exemplu, raportul
dintre poezie şi Scriptură;
- să arate ce înseamnă poetică normativă şi când a funcţionat ea;
- să ştie care sunt semnele care prefigurează, în secolul XVIII, transformările
care vor afecta poetica;
- să înţeleagă corect ce presupunea norma similarităţii cu lumea şi care erau
dificultăţile pe care aceasta le implica.

2.3. Poetica în Evul Mediu şi Renaştere

Deşi a continuat să se predea ca materie de învăţământ, poetica nu s-a numărat printre cele
mai importante discipline, ea intrând în sfera de influenţă a altor domenii precum gramatica

5
sau retorica. În secolul XII, de exemplu, obiectul de studiu al poeticii era reprezentat doar de
metrică şi de prozodie.

Poezia şi Scriptura

Dezbaterile umaniste ale secolului XV aduc în prim plan un subiect ce nu mai fusese discutat:
raportul dintre poezie şi adevărul Scripturii. Boccaccio, de exemplu, propunea conceptul de
theologia poetica, pentru că el credea în misiunea aproape sacră a poeziei:
 la fel ca teologia sau filosofia, poezia e deţinătoare de adevăruri,
 adevărurile poetice nu sunt la îndemâna oricui ci presupun un efort iniţiatic din
partea autorilor, dar şi a cititorilor, deci sunt adevăruri secrete ce aşteaptă să fie
revelate,
 poetul cu adevărat valoros se află pe o treaptă superioară faţă de semenii săi (aşa
cum se afla, considera Boccaccio, şi Dante), este un adevărat poeta vates, adică
un vizionar capabil să vadă adevărul ascuns al lumii.

Doctrina similarităţii

Secolul XVII se remarcă printr-un interes sporit pentru arta cuvântului, dat fiind faptul că sunt
atestate multe poetici generale sau specializate pe genuri, sub formă de pamflete, prefeţe,
scrisori etc.
Doctrina similarităţii cu lumea, devenită un imperativ pentru literatură, a reprezentat o
versiune a mimesis-ului aristotelian şi simptomul poeticii normative.

DEFINIŢIE
Poetica normativă a apărut în Renaştere şi a cunoscut maxima afirmare în neoclasicismul
secolului XVII. Ea implica formularea de legi şi de norme deduse din structura
capodoperelor însele, pe care scriitorii trebuiau să le respecte în creaţiile lor.

Norma asemănării (similarităţii) însemna că operele de artă aveau obligaţia să semene naturii
care le inspira! Privită din perspectiva contemporană, o astfel de normă pune următorele
probleme cu care s-au confruntat, probabil, şi creatorii de artă din secolele XVII şi XVIII
nevoiţi să le respecte:
 artistul nu avea o libertate adevărată, pentru că trebuia să „copieze” întocmai
modelul, iar arta sa avea puţine şanse să concureze natura perfectă;
 artistul trebuia să cunoască natura la fel de bine ca un om de ştiinţă pentru a o
putea copia?
 cine hotăra că reprezentarea artistică se aseamănă suficient de mult cu obiectul

6
 real reprezentat?
Putem remarca faptul că norma asemănării implica destul de multă imprecizie!

Constantele reflecţiei teoretice din Evul Mediu şi până în secolul XVIII:

 legătura artei cu realitatea şi cu adevărul;
 imitarea modelelor literare;
 statutul poetului inspirat.

Exemple
În secolele XIV şi XV idealul poetic a fost constituit din împletirea eticului
şi a utilităţii lecţiilor de morală cu frumosul, esteticul (e vorba de principiul
horaţian utile dulci). Se credea că acest ideal putea fi atins, cel mai bun exemplu
constituindu-l capodoperele lui Dante.
Au existat şi excepţii de la norma similarităţii. Sir Philip Sidney, un
teoretician al vremii, susţinea că invenţia poate să ducă la crearea în artă a unor
lucruri mai bune decât acelea din natură. Această opinie a reprezentat o
adevărată sfidare la adresa normei similarităţii.

2.4. Poetica în secolul XVIII

Specifică pentru acest secol a fost ezitarea între perpetuarea normelor şi a canoanelor, pe care
literatura trebuia să le respecte, şi refuzarea acestora, pentru că artiştii şi-au cerut tot mai mult
dreptul de a fi liberi să creeze. Deşi în această epocă nu se poate vorbi despre o poetică sau o
estetică în adevăratul sens al cuvântului, secolul XVIII anunţă marile mutaţii ale modernităţii:
 creşte interesul pentru individualitatea umană;
 Antichitatea nu mai e privită ca o „culme” ce trebuie atinsă în literatură;
 raţiunea nu mai reprezintă „obiectul” exclusiv al mimesis-ului, ci se impun şi
emoţia şi pasiunile pentru a fi „imitate”.

Goethe şi teoria sa mimetică

Goethe nu a fost doar un scriitor foarte important ci şi un teoretician remarcabil al secolului

XVIII. El respecta încă teoria clasică a mimesis-ului, totuşi a adus şi unele contribuţii
personale la aceasta. În studiul său din 1789, Einfache Nachahmung der Natur, Manier, Stil,

7
Goethe prezintă trei posibilităţi de imitare artistică a realităţii:
 artistul imită cât mai corect şi atent natura;
 o treaptă superioară faţă de cea dinainte o reprezintă prezenţa „manierei” în artă,
ceea ce însemnă că artistul a ales, a selectat din natură ceea ce imaginaţia personală
(supusă totuşi raţiunii) i-a dictat;
 „stilul” reprezintă apogeul artei; pentru a-l atinge artistul trebuie să treacă prin
„imitaţie” şi „manieră”, dar să le depăşească; „stilul” presupune pentru Goethe să
treci dincolo de efemerul aparenţelor şi să pătrunzi în esenţa lucrurilor!

! Teoria mimetică rămâne în liniile ei generale aceeaşi, totuşi se insinuează şi ideea

că nu mai e vorba doar de imitarea unui model existent în sensul de model vizibil, ci şi
de imitarea unei realităţi ideale, a unui adevăr care nu e observabil de către oricine;
artistul genial are capacitatea de a-l sesiza (aşa cum remarca Goethe).

Teme de filosofia artei în vogă în secolul XVIII

Au continuat dezbaterile între filosofi, cu privire la subiecte care treziseră interesul şi în trecut:
 importanţa adevărului moral în artă – persistă, deci, teoria platoniciană a
esenţelor şi ideea lui Platon că arta trebuie să prezinte doar subiecte în care
adevărul moral este central;
 chestiunea filosofică a frumosului – întrebarea foarte presantă şi provocatoare
de polemici era dacă frumosul este subiectiv, deci depinde de conştiinţa umană
sau el se află în mod obiectiv în lume, fără să fie nevoie de un punct de vedere
subiectiv care să înregistreze existenţa sa;
 gustul – esteticienii şi-au pus problema dacă există o lege a gustului sau dacă el
poate fi educat, pentru că, după toate aparenţele, este înnăscut, deci e un fapt
subiectiv, arbitrar, care n-ar avea cum să fie controlat prin raţiune şi voinţă.

Concluzia: În secolul XVIII, preocuparea centrală a poeticienilor şi a esteticienilor a

continuat să fie conceptul de mimesis, însă acesta a început să înregistreze schimbări, mai
mult sau mai puţin vizibile sau semnificative. Creatorii, dar şi teoreticienii au devenit tot mai
preocupaţi de subiectivitate şi de actul artistic ca fenomen inefabil, greu de definit.

Comparaţi concepţia despre mimesis a secolelor XVII şi XVIII cu aceea a

secolelor anterioare şi, mai ales, cu concepţiile aristoteliană şi horaţiană.

8
Să ne reamintim...
Cuvintele-cheie ale acestor două subcapitole sunt:
 adevărul poeziei şi adevărul Scripturii;
 poetica normativă;
 similaritate;
 frumos;
 gust.

Exemple
 Goethe este autorul modelului organic în ştiinţa literaturii. Pentru că a fost
atras nu numai de poezie şi de estetică, ci şi de studiul naturii, el s-a oprit asupra
morfologiei (în ştiinţele exacte, teoria formării corpurilor organice din părţi
individuale), convins fiind că operele de artă au „o natură organică”,
asemănându-se cu natura vie. Astfel, poetica morfologică a insistat foarte mult
pe ideea paralelei între lumea plantelor şi literatură, aceasta din urmă fiind
asemănată cu un organism viu care, după ce apare, evoluează, ajunge la apogeu
şi apoi dispare. Această paralelă a mai fost făcută inclusiv în secolul XX, ceea ce
înseamnă că a avut o longevitate deosebită. Totuşi, aşa cum corect observa
Adrian Marino, „viaţa” artei nu are de fapt nimic în comun cu „viaţa” vieţii!

 În secolul XVIII s-au auzit şi voci care au „îndrăznit” să critice doctrina

mimesis-ului. Astfel, Edward Young considera imitaţia o „maimuţăreală”, un
simplu exerciţiu de şcoală. Herder susţinea că lumea este alegorică, simbolică,
în consecinţă şi arta ar trebui să fie preocupată mai mult de ceea ce poate să facă
imaginaţia decât imitaţia. În plus, tot Herder îşi exprima indignarea că geniul era
restricţionat prin tot felul de norme literare şi reguli, când de fapt ar fi trebuit
încurajată libertatea acestuia.

2.5. Rezumat
Unitatea de învăţare 2 prezintă aspecte legate de situaţia poeticii în Evul Mediu,
Renaştere, dar şi în secolul XVIII. De observat este faptul că, în continuare,
mimesis este un concept central, el fiind promovat de o poetică normativă. Prin
aceasta se impuneau reguli artei, ca de exemplu norma, destul de greu de înţeles
astăzi, a obligaţiei similarităţii operei de artă cu natura. Totuşi, în secolul XVIII
se fac simţite semnele schimbărilor majore care se vor petrece în romantism şi
apoi în modernism în domeniul poeticii.

9
 Unitatea de învăţare 3. POETICA INOVAŢIEI

Cuprins

3.1. Introducere.................................................................................................................
3.2. Obiectivele unităţii de învăţare...................................................................................
3.3. Teoria romantică occidentală.....................................................................................
3.4. Wordsworth şi Coleridge, precursori ai poeticii moderne.........................................
3.5. Rezumat.......................................................................................................................

3.1. Introducere
Unitatea de învăţare 3 conţine două subcapitole dedicate problemelor care i-au
preocupat pe teoreticienii perioadei romantismului, perioadă caracterizată prin
schimbări majore în ceea ce priveşte viziunea despre artă. Scriitorii n-au mai fost
atât de încorsetaţi de reguli, pe care trebuiau să le respecte în creaţiile lor, pentru
ca acestea să fie considerate demne de a fi citite. În aceste două subcapitole vom
urmări în ce constă instituirea unui nou tip de poetică, poetica inovaţiei.

3.2. Obiectivele unităţii de învăţare 3

După parcurgerea unităţii de învăţare, studenţii vor fi capabili:
- să prezinte câteva caracteristici ale doctrinei romantice germane şi franceze;
- să arate, în linii generale, care sunt cele mai importante idei cu privire la arta
poetică ale lui Wordsworth;
- să enumere câteva dintre concluziile extrem de moderne pentru acea dată ale
lui Coleridge;

10
 3.3. Teoria romantică occidentală

Între anii 1760 şi 1860 se produc două mari revoluţii care atrag după ele schimbări importante
în societăţile europene, dar apoi şi peste ocean: Revoluţia Franceză şi Revoluţia Industrială
din Anglia. O nouă clasă socială se afirmă, mai întâi la nivel economic, apoi şi politic:
burghezia. Aceasta aduce cu sine propriile valori, liberalismul, raţionalismul, iar la scară
macrosocială naţionalismul.

DEFINIŢIE
Sensibilitatea şi arta romantice preţuiesc subiectul şi unicitatea vocii artistului, nu obiectul,
aşa cum se întâmplase până atunci. Spontaneitatea, pasiunea, geniul şi libertatea acestuia
devin valori care trebuie să caracterizeze creaţiile artistice.

Emblematice pentru estetica romantismului sunt câteva culturi. Mai întâi cea germană; mulţi
dintre scriitorii reprezentativi de aici au avut şi aptitudini de poeticieni, de exemplu Novalis,
Schlegel sau Hoffmann. Printre subiectele preferate de discuţie s-au numărat:

 frumosul pe care îl considerau relativ, precum în idealismul kantian;

 imaginaţie şi ponderea ei în actul artistic;
 simbolul şi aluzia în artă;
 enigma şi misterul ca teme artistice.

Cel mai important rol în popularizarea romantismului l-a avut în Franţa Doamna de Staël. În
anul 1800 ea publica lucrarea De la littérature în care compara cultura franceză, prea tributară,
considera ea, tradiţiei greco-latine, cu cea germană, dar şi engleză, mai apropiate de
romantism. Şi ea pleda pentru libertatea imaginaţiei, pe care o considera mai importantă într-o
operă literară decât raţiunea.

11
 Exemplu
Novalis, care era în asentimentul majorităţii romanticilor, considera poezia
nu o simplă creaţie, de care poţi să faci abstracţie dacă doreşti, ci o activitate
esenţială, o stare a fiinţei noastre.
 Prefaţa la Cromwell semnată de Victor Hugo reprezintă un moment simbolic
în afirmarea ideologică a romantismului francez. Aici scriitorul se declară
vehement împotriva modelelor şi a tradiţiilor. Geniul modern, susţinea el pe
drept cuvânt, are caracteristici diferite de cele ale geniului antic, deci nu are de
ce să se supună unor reguli nepotrivite lui, ci potrivite mai degrabă
Antichităţii.

3.4. Wordsworth şi Coleridge, precursori ai poeticii moderne

Chiar dacă Wordsworth şi Coleridge, importanţi poeţi romantici englezi, nu sunt autorii unui
sistem critic bine articulat, ei sunt totuşi consideraţi teoreticieni ai romantismului. Astfel,
reţine atenţia Prefaţa semnată de ei la volumul comun de poezii Lyrical Ballads, din 1798.
Reeditat în 1800, volumul a beneficiat de o Prefaţă, văzută ca primul „program” al
romantismului englez, însă această prefaţă era scrisă doar de Wordsworth, iar Coleridge nu a
mai fost de acord cu ea.
Wordsworth
Printre temele discutate de teoretician se numără:
 întoarcerea la natură, pe care o propusese şi Rousseau (deci nu era ceva nou),
importantă pentru Wordsworth întrucât, spunea el,
♦ era cea mai directă cale de a susţine sensibilitatea ameninţată de
fenomenele industrializării şi ale urbanizării,
♦ viaţa simplă, rurală, aproape de natură reprezenta o salvare,
♦ emoţiile şi trăirile profunde, pure puteau fi revelate prin comuniunea
cu natura.
 cultivarea imaginaţiei poetice – care nu se opune raţiunii, cum se credea în mod
greşit, ci o completează – deoarece
♦ prin intermediul ei poetul, fiinţă cu o sensibilitate excepţională,
înţelege lumea.
 preţuirea poeziei, despre care avea o viziune destul de clasică, dat fiind faptul că
o considera o activitate raţională şi nu rezultatul unei inspiraţii haotice, poezia

12
 fiind „începutul şi sfârşitul oricărei cunoaşteri”, vizând adevărul general despre
care vorbise şi Aristotel.
 limbajul poetic să fie inspirat de limbajul cotidian, evitându-se totuşi
banalitatea, pentru că poezia neoclasică, ce se scria pe atunci, folosea un limbaj
artificial ce nu transmitea nicio emoţie cititorului.

Coleridge
Posteritatea îl consideră autorul uneia dintre cele mai importante teorii romantice ale
limbajului poetic şi pentru că a abordat teme care mai târziu, în secolul XX, vor fi de maxim
interes. De pildă:
 a comparat limbajul poetic cu limbajul ştiinţei, iar concluzia la care a ajuns e
valabilă şi astăzi → în cazul poeziei este dominantă funcţia estetică, ceea ce
diferenţiază poezia de alte tipuri de limbaj;
 frumosul nu este propriu doar modelelor fonice sau tropilor în poezie, el apare şi
la nivel semantic, deci acolo unde sunt temele, motivele literare;
 nefiind de acord cu sugestiile lui Wordsworth pentru poeţi, adică să idealizeze
rusticul şi să poetizeze obişnuitul conversaţional, pentru că n-ar exista diferenţe
semnificative între vorbirea uzuală, proză şi, pe de altă parte, poezie, Coleridge
separă hotărât, în special ca valoare, limbajul prozei de limbajul poeziei,
susţinând superioritatea acestuia din urmă.
Biographia Literaria, apărută în 1817, reprezintă revanşa lui Coleridge faţă de Prefaţa din
1800 a lui Wordsworth. Această lucrare are un caracter mai degrabă eteroclit, autorul vorbind
despre:
 propria devenire intelectuală,
 tezele lui Wordsworth pe care le analizează în detaliu,
 chestiuni de estetică, poetică şi filosofie,
 imaginaţia poetică, facultate superioară, mai presus de fantezie (care e doar o
modalitate a memoriei) şi care reprezintă atuul poetului demiurg, dând forţă
imaginilor poetice, reconciliind contrariile – generalul cu concretul, ideea cu
imaginea, judecata cu entuziasmul – într-o viziune superioară, unificatoare,
capacitate pe care proza nu o deţine.
Există o formulă foarte cunoscută, pentru că a fost adeseori citată, şi care-i aparţine lui
Coleridge: în creaţia poetică (mai ales cea care se bazează pe ficţiune) cititorul

13
experimentează „suspendarea voluntară a principiului incredulităţii” – willing suspension of
disbelief – ceea ce presupune că, odată ce începe lectura, cititorul nu-şi mai pune întrebări în
legătură cu adevărul celor citite, nu mai este incredul, şi asta pentru că e conştient că e vorba
de ficţiune, deci nu e cazul să mai pună la îndoială veridicitatea a ceea ce se prezintă!

DEFINIŢIE
Wordsworth şi Coleridge se numărără printre iniţiatorii poeticii inovaţiei care presupune
revolta împotriva regulilor, canoanelor, într-un cuvânt împotriva limitărilor de orice fel ale
artei. Această poetică e preocupată de valorizarea individualismului, a libertăţii creatoare şi
a noutăţii, a imaginaţiei.

Să ne reamintim...
Cuvintele-cheie ale acestor două subcapitole sunt:
 estetica romantismului;
 imaginaţie;
 frumos;
 geniu;
 natură;
 poezie;
 limbaj poetic.

3.5. Rezumat
Unitatea de învăţare 3 prezintă alte etape ale reflecţiei teoretice, poetice asupra
artei literare. Odată cu romantismul, concepţia despre cum trebuie făcută arta se
schimbă radical. Poetica inovaţiei presupune abrogarea regulilor care
reglementaseră secole de-a rândul creaţie artistică. În această epocă se vorbeşte
mult despre importanţa libertăţii pe care trebuie s-o aibă artistul şi despre
imaginaţia care este o calitate esenţială, nu o abatere nedorită de la raţiune. Se
impun şi noi surse de inspiraţie, iar scriitorului nu i se mai cere să fie foarte
cultivat pentru a-i imita cât mai exact pe clasici. I se cere mai degrabă să fie
spontan, să înţeleagă natura, dar şi societatea, care avea nevoie de sensibilitatea
lui şi de înţelegerea sa mai profundă a lucrurilor. Wordsworth şi Coleridge nu
renunţă complet la tradiţia teoretică, însă o îmbină în mod vizionar cu teme de
reflecţie şi idei care vor fi intens dezbătute în secolul XX.

14
 Unitatea de învăţare 4. FORMALISMUL RUS ŞI
STRUCTURALISMUL

Cuprins

4.1. Introducere..................................................................................................................
4.2. Obiectivele unităţii de învăţare...................................................................................
4.3. Poetica modernă.........................................................................................................
4.4 Formalismul rus..........................................................................................................
Concepte cheie ale formaliştilor
4.5.
ruşi..........................................................................
Structuralismul...........................................................................................................
4.6.
.
4.7. Rezumat.......................................................................................................................

4.1. Introducere
Unitatea de învăţare 4 conţine patru subcapitole dedicate unor importante orientări
teoretice şi critice ale secolului XX, formalismul rus şi structuralismul. Poetica
modernă le datorează foarte mult, dat fiind faptul că au schimbat radical felul în
care era înţeleasă literatura de către poeticieni şi modul în care se realiza cercetarea
literară. Aşa încât, de la diletantism s-a trecut la analiza sistematică şi la voinţa de
abordare ştiinţifică a obiectului de studiu.

4.2. Obiectivele unităţii de învăţare 4

După parcurgerea unităţii de învăţare, studenţii vor fi capabili:
- să explice ce sunt formalismul şi structuralismul;
- să arate care sunt poziţiile critice şi teoretice ale formalismului rus cu privire la
fenomenul literar ;
- să definească noţiunile de sistem şi de structură;
- să ştie în ce a constat noutatea adusă de formalism şi de structuralism;
- să înţeleagă corect ce înseamnă viziunea relaţională pe care o implică
structuralismul.

15
 4.3. Poetica modernă

Aşa cum dezvoltarea fără precedent a ştiinţei şi a tehnologiei a determinat în secolul XX o

adevărată revoluţionare a scării de valori în societatea occidentală şi schimbări importante în
mentalitatea acesteia, şi cercetarea literară, poetica, în special, a suferit schimbări radicale. La
sfârşitul secolului XIX critica de tip impresionist – punând accentul în comentarea operelor pe
elementele biografice, psihologice sau istorice – a fost contestată.

Esteticului i s-a cerut să se elibereze de dependenţa de alte domenii şi să se concentreze

strict asupra operei şi nu asupra legăturilor ei cu exteriorul. Cercetarea literară s-a vrut
din ce în ce mai mult activitate „ştiinţifică”, obiectivă.

Rolul constitutiv al limbajului

 Reforma poeticii a fost determinată şi de transformarea limbajului, în multe teorii

moderne şi mai ales în filosofie, în problemă principală de discuţie. Mulţi au fost de
acord cu ideea că limbajul e important în chiar structurarea intelectuală a lumii.
 Cercetările deosebit de fructuoase din domeniul lingvisticii ( vezi în special cursul
lui Saussure, dar şi stilistica lingvistică a lui Bally) au bulversat multe domenii,
inclusiv poetica, disciplină tot mai preocupată de analiza profesionistă a
potenţialului expresiv al limbajului, după modelul pe care îl oferea lingvistica.

DEFINIŢIE

Plecând de la etimologia termenului poetică – poiein implică ideea de „facere” – Valéry

sugera, fără a fi singurul care spunea acest lucru, ca această disciplină să nu mai dicteze tot
felul de reguli de urmat, ci să studieze mai degrabă specificitatea propriu-zisă a operelor,
modul în care sunt alcătuite, organizate.

Poetica modernă este cu totul diferită de cea clasică, este descriptivă şi nu prescriptivă !

Exemplu
Matei Călinescu se întreba în cartea sa, A citi, a reciti. Către o poetică a
(re)lecturii, dacă nu s-ar putea vorbi, la începutul secolului XX, despre un Zeitgeist
(un „spirit al timpului”) mai larg, observând similitudini între studiile formaliştilor

16
 ruşi şi New Criticism sau ideile lui Valéry, chiar dacă susţinătorii acestor teorii nu
aveau cunoştinţă unii de alţii.

4.4. Formalismul rus

Se consideră că formalismul marchează naşterea poeticii moderne. Este vorba despre o orientare
critică şi teoretică apărută în Rusia între anii 1915-1930 şi care s-a manifestat în cadrul:
 Cercului lingvistic de la Moscova – câţiva din membrii de frunte fiind Roman
Jakobson, Osip Brik, Boris Tomaşevski, Iuri Tînianov,
 OPOIAZ-ului (Societatea pentru studierea limbajului poetic de la Petrograd) – din
care au făcut parte Viktor Şklovski sau Boris Eichenbaum.

Inovaţii aduse de formalism

 Formaliştii au refuzat pozitivismul literar, sociologismul şi psihologismul în

cercetarea literară, adică intruziunea unor elemente care ţin de relaţiile externe ale
operei în sine, precum contextul social şi istoric, personalitatea autorului etc.
 studiul operei implică la formalişti atenţia acordată calităţilor intrinseci ale
materialului literar şi concentrarea asupra organizării interne a acestuia, ceea ce
duce la → autonomia ştiinţei literare, care trebuie să se axeze pe fapte de limbă,
nu pe serii culturale,
 din această perspectivă, operele literare apar ca obiecte autonome şi autotelice,
adică având propriile legi şi fiind dotate cu scopuri interne, însă,
 autonomia nu presupune izolarea creaţiei, aceasta fiind văzută ca un sistem
înglobat într-un alt sistem, literatura!

Formele literare şi modul cum evoluează acestea în concepţia formalistă

Deşi au fost acuzaţi că privilegiază prea mult forma literară (de aceea au şi fost numiţi în mod
ironic formalişti), tinerii cercetători ruşi au încercat, de fapt, să anuleze arbitrara dihotomie
dintre conţinut şi formă!
Forma
 nu mai e văzută de ei ca un simplu „înveliş”, ci ca un întreg dinamic, cu o valoare
proprie, comparabilă cu cea a conţinutului,
 este adevărata purtătoare a specificului literar,
 nu înregistrează o mare diversitate, adică formele literare sunt în număr limitat, sunt

17
 numite procedee de către formalişti şi constituie elementele de bază ale sistemului
literar.
Evoluţia sistemului literar în accepţia lui Iuri Tînianov
Deşi unii formalişti susţin ideea că sistemul literar funcţionează după acelaşi principiu după care
funcţionează şi opera literară, adică e format(ă) din părţi care se îmbină într-un tot armonios,
organic, Tînianov are o altă părere, potrivit căreia nu există armonie, ci „luptă şi înlocuire” în
seria literară, deci lupta formelor unele cu altele şi înlocuirea celor aflate în centru cu altele aflate
la periferie. În studiul Faptul literar, Tînianov îşi expune teoria:
 atunci când apar rutina şi clişeul în literatură, elementele dominante sunt înlăturate,
iar noile forme nu decurg din cele anterioare, aşa cum se întâmplă cu evoluţia din
natură, de exemplu;
 sistemele literare ce se impun în faţă altora sau ce urmează altora se formează din
elemente luate din viaţa cotidiană, dar şi din „rudimentele” unor sisteme literare mai
vechi, dezintegrate.

DEFINIŢIE
„Definirea” literaturii poate fi analizată numai în evoluţie. Cu această ocazie vom descoperi că
proprietăţile literaturii care ni se par fundamentale, primare, se schimbă încontinuu şi nu
caracterizează literatura ca atare (...) Se dovedeşte a fi o calitate trainică ceea ce ni se pare
înţeles de la sine şi anume că literatura este o construcţie verbală, înregistrată tocmai ca o
construcţie, cu alte cuvinte literatura este o construcţie lingvistică dinamică.” (Tînianov)

Să ne reamintim...
Cuvintele-cheie ale acestor două subcapitole sunt:
 limbaj;
 obiectivitate;
 sistem literar;
 formă literară;
 formalism.

Exemple
 Unul din exemplele de care se foloseşte Tînianov pentru a-şi susţine teoria este
următorul: dacă o epocă preferă poemul de mari dimensiuni, este foarte posibil ca
următoarea epocă să opteze pentru specii poetice de mici dimeniuni, cum este, de
18
 pildă, sonetul. Deci exact opusul formei anterioare!
 Comentând ideea lui Tînianov de evoluţie în literatură, Mihail Bahtin observa şi
el „nu există nicio legătură de succesiune între veriga predecesoare şi succesoare.
Cea succesoare nu izvorăşte câtuşi de puţin din cea predecesoare”.

4.5. Concepte cheie ale formaliştilor ruşi

Deşi formalismul rus a avut o existenţă scurtă şi a trecut mai bine de un secol de când a fost
activ, unele din conceptele pe care le-a propus sunt încă utilizate în teoria literară.

Literaturnost, literaritatea, adică „ceea ce face dintr-o operă o operă literară”

Roman Jakobson este cel care lansează această noţiune care va face o adevărată carieră în teoria
literară. Cum s-a ajuns la conceptul respectiv? Formaliştii au dorit să demonstreze că literatura se
deosebeşte de alte tipuri de discurs. Pentru că dintre toate modalităţile literare versul apare ca
cea mai evidentă abatere de la norma vorbirii cotidiene, multe studii (în special ale lui Brik şi
Jakobson) au căutat să configureze o teorie a versului tradiţional bazat pe ritm, rimă, metru.

Proza folosea, în viziunea formaliştilor, limba uzuală, idee cu care teoreticienii nu mai sunt de
acord azi, de aceea nu se studia acest limbaj din perspectivă artistică.

! Obiectul de studiu preferat al poeticii a devenit ansamblul de procedee care

particularizează textul literar, adică tocmai literaritatea.

Fabula şi subiectul

Proza nu prezenta interes pentru formalişti din punctul de vedere al limbajului, dar acest lucru nu
înseamnă că nu a fost şi ea atent studiată, însă din perspectiva elementelor structurale ale
povestirii. Astfel, se făcea o distincţie importantă între:
 fabulă (a nu se confunda cu specia literară fabulă!), adică materia primă pentru
naraţiune, totalitatea evenimentelor a căror evoluţie presupune trecerea de la o
situaţie la alta,
 subiect, structurat după regulile de construcţie ale epicului, o „combinaţie literară”,
19
 implicând „distribuirea evenimentelor” din materialul pe care îl oferă fabula.

Fabula poate fi un eveniment real sau un eveniment semănând cu unul real, pe când subiectul
este un construct literar, modelarea şi uneori alterarea materialului faptic şi a ordinii naturale
reprezentate de fabulă, pentru punerea lor în formă artistică.

Să ne reamintim...
Cuvintele-cheie ale acestui subcapitol sunt:
 literaritate;
 fabulă;
 subiect.

Exemple
 Pentru formalişti, studiul sunetelor versurilor a constituit un obiect de studiu
privilegiat pentru că ele contribuiau la construirea unui tip de discurs calitativ
diferit de cel al prozei şi al vorbirii comune.
 Paralelismele din naraţiuni, digresiunile, întreruperea acţiunii, condensările,
omisiunea unor episoade care nu pot lipsi din cursul întâmplărilor reale,
întoarcerile în timp, divergenţele cronologice, faptul că o naraţiune oarecare poate
începe cu deznodământul acesteia reprezintă tot atâtea libertăţi pe care şi le poate
lua scriitorul alcătuind subiectul.
 Inspirat de cercetările formaliştilor, Vladimir Propp publica în 1929 un studiu
fundamental, Morfologia basmului, care va constitui unul din pilonii naratologiei
moderne. Căutând să descopere legile care guvernează în structura basmului, el a
redus o sută de poveşti populare ruseşti la şapte sfere de acţiune şi la treizeci şi una
de trăsături invariante, numite funcţii sau situaţii tip. Graţie acestor funcţii, basmul
devine o structură uşor de formalizat, o schemă care poate să stea la baza unor
subiecte diferite.

4.6. Structuralismul

A început să se afirme în anii 60 ai secolului trecut, în special în Franţa, având reprezentanţi

celebri precum:
♦ Roland Barthes,
♦ Claude Bremond,
♦ Gérard Genette,

20
 ♦ Tzvetan Todorov,
♦ antropologul Claude Lévi-Strauss, considerat fondatorul curentului şi care:
 a studiat miturile indienilor sud-americani ca sisteme de opoziţii, transformări
şi medieri, deducând de aici reguli generale de constituire ale semnelor şi ale
sistemelor simbolice;
 a arătat că mitul poate fi văzut ca o formă de limbaj şi că el are o dublă structură:
istorică, pentru că se referă la evenimente petrecute cu mult timp în urmă şi
anistorică, pentru că are în vedere valori care nu au vârstă;
 a constatat că, deşi miturile sunt foarte variate, ele sunt totuşi construite pe un număr
relativ redus de teme;
 a discutat despre regulile care guvernează combinarea elementelor pentru
constituirea unui mit, acestea fiind un soi de gramatică a mitului, valabilă oriunde
şi oricând, pentru că la baza ei stau operaţii mentale universale;
 a subliniat faptul că în mituri subiectul individual îşi pierde relevanţa, importantă
fiind gândirea colectivă – aceasta fiind una din ideile esenţiale ale structuralismului
în ansamblul său!
În America, structuralismul:
 a fost anticipat de Northrop Frye, important reprezentant al criticii mitice, autor al
celebrei cărţi Anatomy of Criticism (1957) care a dorit să restaureze prin cercetările
sale spiritualitatea reprezentată de mituri, ritualuri şi poveşti;
 a fost reprezentat de teoreticieni precum Robert Scholes, Michel Rifaterre, Jonathan
Culler, Claudio Guillen, Gerald Prince.

! Aşteptările faţă de acest curent de gândire au fost foarte mari, s-a crezut că
structuralismul poate şi trebuie să revoluţioneze toate ştiinţele umaniste.

Sursele structuralismului

 formalismul rus, care a acordat atenţie (precum critica structuralistă mai târziu) doar
textului şi relaţiilor interne ale acestuia,
 structuralismul Şcolii de la Praga,
 lingvistica lui Hjelmslev şi, mai ales,
 lingvistica lui Saussure în care:
♦ se recomanda studiul în sincronie al limbajului, observându-se că acesta este un sistem de

21
semne în relaţie şi că niciun semn nu are înţeles dacă este izolat de celelalte,
♦ se punea accentul pe dimensiunea socială a limbajului şi nu pe cea individuală, pe langue şi
nu pe parole, pe gramatică şi nu pe punerea ei în practică.

Sistem
- În cartea sa Antropologia structurală, Claude Lévi-Strauss stabilea un reper în
identificarea ştiinţelor structurale, caracterul lor de sistem →
- Fiecare ansamblu ale cărui elemente nu pot fi modificate fără a atrage apoi modificări ale
celorlalte elemente din respectivul ansamblu poate fi considerat un sistem.

Structură
- Este un concept al impersonalului şi al supraindividualului, fără legătură cu aspectele
psihologice sau subiectiv-emoţionale şi desemnează →
- „Un tot format din elemente solidare, în care fiecare depinde de toate celelalte şi nu poate
fi ceea ce este decât în şi prin ele” (Lalande).
Concluzii: Structuralismul se evidenţiază prin viziunea sa relaţională şi prin antiumanismul lui
(care lua locul antropocentrismului dominant până atunci), ceea ce înseamnă că pe primul plan al
interesului general nu se mai află individul sau societatea, ci forţele transpersonale precum
limbajul, considerat o adevărată vedetă, întrucât el ar avea capacitatea de a „produce” realitatea,
nu de a o reflecta, aşa cum se considerase până atunci.

Să ne reamintim...
Cuvintele-cheie ale acestui subcapitol sunt:
 sistem;
 structură;
 viziune relaţională.

Exemple
 Orice fenomen, biologic, logic, economic, istoric, literar, antropologic etc. a fost
văzut de structuralişti ca o reţea de elemente şi de legături între ele, elemente care
nu au însemnătate decât în măsura în care intră în conexiune unele cu altele.
 Cea mai celebră analiză de tip structuralist este cea a poeziei lui Baudelaire
Pisicile, realizată în anul 1962, de către Roman Jakobson în colaborare cu Claude
Lévi-Strauss. Cei doi au vrut să scoată în evidenţă existenţa unor corespondenţe
între elemente fonetice, metrice, morfematice şi sintactice pe de-o parte şi structura
semantică a respectivei poezii, pe de altă parte. Prin analiza lor extrem de
scrupuloasă au fost marcate nu numai conexiunile dintre nivele şi diferitele
elemente structurale, dar şi contrastele.

22
 În cartea sa Mirajul lingvistic, Toma Pavel identifica trei direcţii ale mişcării
structuraliste, în funcţie de modul în care aceasta s-a raportat la lingvistică.
Structuralismul moderat a dominat în deceniile şapte şi opt ale secolului XX, i-a
avut ca reprezentanţi pe Jean Rousset, Paul Zumthor, J.P. Richard, a fost interesat
de lingvistică, însă nu i-a folosit metodele şi conceptele. Structuralismul scientist,
în schimb, cel practicat de Lévi-Strauss, Barthes, A.J. Greimas, a apelat mult la
lingvistică, întrucât o considera „cea mai evoluată dintre ştiinţele sociale”. În fine,
structuralismul speculativ cu nuanţe filosofice a fost ilustrat de Foucault, Derrida şi
şcoala de psihanaliză întemeiată de Jacques Lacan.

4.7. Rezumat
Unitatea de învăţare 4 prezintă două mişcări teoretice în ştiinţele umaniste,
formalismul şi structuralismul, care au marcat renaşterea veritabilei poetici. Din
Antichitate şi până în secolul XX, poetica nu a mai avut o dezvoltare vizibilă, certă
aşa cum se întâmplă graţie celor două. Şi multe dintre curentele şi orientările din
cercetarea literară a secolului XX vor continua munca şcolii ruseşti, care-şi
propusese să înţeleagă natura literaturii, sistemul literar, surprinzând cu deosebire
specificitatea limbajului artistic şi aspectele diferenţiatoare ale acestuia, faţă de alte
forme de discurs. Cât despre structuralism, pe lângă influenţa certă asupra
„ştiinţelor semnului”, adică antropologia, psihanaliza şi filosofia, el a revoluţionat
şi studiile literare, cunoaşterea lui fiind esenţială pentru înţelegerea evoluţiei
poeticii în secolul XX.

23