Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Erickson Milton Vocea Mea Te Va Insoti
Erickson Milton Vocea Mea Te Va Insoti
BUCUREŞTI, 2008
Descrierea CIF a Bibliotecii Naţionale a României
ERICKSON, MILTON II.
Vocea mea te va însoţi: povestiri didactice / de
Milton H. Erickson; trad: Nicoleta Radu; ed. Îngrijită şi comentarii: Sidney Rosen. — Bucureşti: Curtea Veche
Publishing, 2008
Bibiiogr.
ISBN 978-973-669-617-6
I. Radu, Nicoleta (trad.)
II. Rosen, Sidney (ed.)
133.9
Coperta: Griffon and Swans www.grifton.ro
MY VOICE WILL GO WITH YOU:
The Teaching Tales of Milton H. Erickson
Edited and with Commentary by Sidney Rosen
Copyright © 1982 by Sidney Rosen, M.D.
AII rights reserved.
© CURTEA VECHE PUBLISHING, 2007
pentru prezenta versiune în limba română
ISBN 978-973-669-617-6
Pentru Estelle, Jeff şi Joanna, cu toată dragostea
C U V Â N T Î N A I N T E
Povestirile didactice ale lui Milton Erickson – cele pe care le-a spus pacienţilor sau cele
relatate pelerinilor care au venit să se hrănească din învăţătura sa – sunt originale şi
încântătoare. Ele constituie exemple extraordinare de artă a persuasiunii. Unii ar putea spune
că sunt mult prea bune pentru a fi azvârlite neglijent pe raftul psihiatriei, căci, chiar dacă
intenţia lor a fost una terapeutică, sunt parte integrantă a unei tradiţii mult mai bogate: tradiţia
americană a înţelepciunii şi umorului, al cărei reprezentant prin excelenţă este Mark Twain.
Am aflat despre realizările uimitoare ale lui Milton
Erickson atunci când am început să lucrez ca scriitor şi redactor la Mental Research Institute
din Palo Alto, în 1963. Adunam material pentru cartea Techniques of Family Therapy
împreună cu Jay Haley. Haley, care înregistrase conversaţii de ceasuri întregi cu Milton
Erickson, mi-a spus nenumărate poveşti despre el, facându-mă să-l ascult ca în transă. Asta
făcea parte din activitatea mea de iniţiere în terapia de familie şi a avut asupra mea un impact
considerabil. Cu atât mai mult reprezintă o cinste pentru mine faptul de a mi se cere,
optsprezece ani mai târziu, să scriu cuvântul înainte ia compilaţia de povestiri didactice
ericksoniene realizată de Sidney Rosen.
Datorită modului neobişnuit în care Milton Erickson se situează undeva între statutul de
terapeut, cel de poet, de om de ştiinţă şi de bard, nu este deloc uşor să-i descriem activitatea.
Transcrierile şeminariilor sale, deşi uimitoare, sunt întrucâtva nesatisfacătoare. Cuvântul scris
nu poate reda pauzele, zâmbetele şi privirile scrutătoare prin care Erickson îşi marca
povestirile, nici nu poate surprinde măiestria vocii şi a tonului caracteristice lui. Pe scurt,
cuvântul scris nu poate da măsura felului în care Erickson se insinuează.
Sidney Rosen a rezolvat această problemă, deşi nu ştiu exact cum a reuşit. Erickson l-a
ales, în calitate de discipol, coleg şi prieten, să editeze acest volum. Ca de obicei, intuiţia lui
s-a dovedit corectă. Rosen are darul de a te lua de mână şi de a te insinua în prezenţa lui
Erickson. Pare să nu existe niciun obstacol. Am asistat o dată la un spectacol de înot
subacvatic în Florida. Publicul stătea într-un amfiteatru subteran, separat printr-un panou de
sticlă de un izvor calcaros. Apa era atât de limpede şi de transparentă, încât peştii care înotau
aproape de panou păreau că lunecă prin aer.
Lectura cărţii de faţă mi-a provocat o experienţă similară, poate pentru că Rosen ne face
să percepem intens domeniul relaţional care pentru Erickson însemna mediul lui natural.
Primul rând din Capitolul 1 este o remarcă pe care Erickson a facut-o în prezenţa lui Rosen, şi
se referă la natura subconştientului. Aşa cum Erickson introduce în povestirile sale
reminiscenţe, elemente din biografia personală, gânduri ciudate sau fapte neobişnuite, şi
Rosen introduce în comentariul său referiri la una sau la alta dintre întâlnirile cu Erickson,
asocieri cu o anumită povestire şi modul în care el însuşi a folosit aceste povestiri lucrând cu
pacienţii, oferind totodată, pe tot parcursul cărţii, explicaţii privind diversele tehnici ilustrate
în relatări. Comentariul constituie însuşi domeniul relaţional în care sunt proiectate
povestirile, în plus, Rosen ne lasă impresia că vorbeşte, nu scrie – o altă asemănare cu
Erickson –, iar stilul său este prietenos şi familiar. Un stil simplu. Intenţionat sau nu, Rosen
creează un cadru suficient de neutru pentru a scoate în evidenţă veridicitatea şi splendoarea
povestirilor. Cu toate acestea, impresia de ansamblu depăşeşte efectul fiecărui element luat
separat. Se acordă o atenţie deosebită fiecărei anecdote, iar un hipnoterapeut priceput şi
experimentat, care aplică el însuşi, cu măiestrie, tehnicile ericksoniene, ne oferă o carte care
este, de fapt, o povestire didactică despre alte povestiri didactice.
Daţi-mi voie sa exemplific modul în care comentariile se întreţes în fluxul povestirilor,
folosindu-mă de prima parte a Capitolului 3, intitulat „Să avem încredere în subconştient”.
Acest capitol începe cu o scurtă anecdotă despre un discurs pe care Erickson a trebuit să-l ţină
fără să fi fost anunţat din timp, drept pentru care şi-a spus că nu era necesar să se pregă ească,
fiindcă avea încredere în ideile şi experienţa adunate de-a lungul anilor. Rosen subliniază
această temă a încrederii în puterile stocate subconştient, şi inserează apoi o scurtă vinietă,
„Ninsoare slabă”, remarcabilă prin simplitatea ei, despre o amintire din copilărie şi despre
rememorarea momentului în care acea amintire a fost înregistrată. Povestirea este urmată de
alte două pe aceeaşi temă. Ultima este despre Erickson, care la patru ani încă nu vorbea, iar
mama lui le-a spus celor care se îngrijorau din pricina asta: „Când va veni vremea, o să
vorbească.” Rosen intervine scurt şi ne spune că această povestire este potrivită pentru a fi
folosită în cazul pacienţilor care abia învaţă să intre în transă.
Povestirea care urmează este pur şi simplu extraordinară. Se numeşte „Scărpinatul
porcilor”. Descrie perioada în care Erickson, tânăr fiind, vindea cărţi pentru a se întreţine la
colegiu. E vorba de momentul în care încearcă să-i vândă câteva unui fermier bătrân şi ursuz.
Bărbatul nu vrea să cumpere niciuna şi-i spune lui Erickson să-şi vadă de treabă. Fără să se
gândească, Erickson ia de pe jos nişte scândurele şi începe să scarpine pe spinare porcii pe
care-i hrănea ţăranul. Acesta se răzgândeşte şi accepta să-i cumpere cărţile, fiindcă, spune el,
„te pricepi să scarpini porcii”.
Povestirea este urmată de comentariul lui Rosen, care ne precizează şi împrejurarea în
care a auzit-o prima dată — după ce l-a întrebat pe Erickson de ce l-a ales pe el să-i scrie
prefaţa la volumul Hypnotherapy. După ce i-ă explicat care însuşiri ale lui Rosen l-au
determinat sa-i încredinţeze scrierea acelui cuvânt înainte, Erickson a adăugat: „îmi place
cum scarpini porcii.”
Acest fragment ne ajută să ne facem o idee despre bogăţia cărţii. Fiecare povestire este
privită ca un obiect preţios dintr-o colecţie, încărcat de amintiri, iar Rosen împărtăşeşte eu
cititorul sensurile diferite pe care acestea i le evocă, deopotrivă ca om şi terapeut. Dacă aş fi
şireată, ca acel ţăran, aş cumpăra cartea aceasta. Sidney Rosen se pricepe să scarpine porcii.
LYNN HOFFMAN
Institutul Ackerman de Terapie a Familiei
N O T A E D I T O R U L U I
Joi, 27 martie 1980, m-au sunat de la biroul meu din NewYork şi mi-au spus că Milton
Erickson murise. Mă aflam într-o vacanţă la schi în Snowbird, Utah. M-am gândit mai întâi la
Betty Erickson, şi i-am telefonat. Am aflat că Milton îşi încheiase, ca de obicei, săptămâna de
cursuri vineri, dăduse autografe pe douăsprezece cărţi, şi că sâmbătă se simţise oarecum
obosit toată ziua. Duminică dimineaţă încetase brusc să mai respire. Betty Erickson îi făcuse
respiraţie artificială, şi începuse din nou să respire. A fost ajutată de o echipă de paramedici
care l-au dus la spital, unde nivelul tensiunii arteriale sistolice a pacientului, înjur de
patruzeci, nu a putut fi ridicat nici prin injectarea de dopamina. S-a stabilit că Erickson
suferea de „şoc septic”. A fost diagnosticată o infecţie cu streptococul beta, care luase forma
de manifestare a unei peritonite. Pacientul nu mai reacţiona la dozele masive de antibiotice.
S-au reunit toţi membrii familiei Erickson, de pe tot cuprinsul Statelor Unite. Este vorba
despre o familie foarte unită şi numeroasă, constând din patru fii şi patru fiice, împreună cu
nepoţii şi strănepoţii. Toţi i-au fost alături în timpul stării semicomatoase. Potrivit relatărilor
lor, se pare că a murit aşa cum a spus mereu că-şi doreşte – cu zâmbetul pe faţă, înconjurat de
prieteni şi de familie. Avea şaptezeci şi opt de ani.
In ceea ce priveşte funeraliile, Betty Erickson a spus: „Nu te da peste cap să faci prea
multe, Sid. Va fi o reuniune restrânsă. Ştiu că sunt persoane care vor să organizeze
manifestări comemorative în diferite oraşe.” Din fericire, am putut să mă duc cu maşina până
la aeroportul din Salt Lake City şi să ajung în Phoenix după un zbor scurt. Liniştea şi căldura
acelei zile contrastau puternic cu frigul şi vântul din zona de munte de unde tocmai plecasem.
A fost într-adevăr o reuniune restrânsă. Trupul lui Erickson fusese incinerat, iar cenuşa
urma să fie împrăştiată în vânt de pe Squaw Peak. La slujba religioasă au vorbit patru oameni
—
Jeffrey Zeig, Robert Pearson, Kay Thompson şi Emest Rossi.
îmi amintesc comentariul final al lui Pearson: „Erickson şi-a asumat de unul singur
fundamentarea psihiatriei ca ştiinţă şi i-a depăşit pe toţi. Deşi ei nu ştiu încă asta…”
Recurgând la melodie şi la versuri, Rossi a povestit visul care l-a făcut sa se trezească
plângând chiar înainte de a primi telefonul din Phoenix cu vestea morţii lui Erickson.
După încheierea funeraliilor, Betty Erickson mi-a spus că are ceva pentru mine. Era vorba
despre un schimb de scrisori între Erickson şi Salvador Minuchin. Minuchin îl întâlnise pe
Milton doar cu o săptămână înainte ca acesta să moară.
Erickson nu mai apucase să citească ultima scrisoare, la care răspunsese, conştiincioasă, soţia.
Aceasta i-a cerut lui Minuchin permisiunea ca eu să folosesc corespondenţa lor în cartea de
faţă, iar Minuchin a avut amabilitatea să accepte.
lată cum începe ultima scrisoare: „întâlnirea mea cu dumneavoastră se înscrie în categoria
experienţelor fundamentale, în viaţa mea, am cunoscut doar câţiva oameni remarcabili —
dumneavoastră sunteţi unul dintre ci.”
Şi continuă: „Am fost extrem de impresionat de felul în care priviţi momentele simple şi
le descrieţi în toată complexitatea lor, ca şi de încrederea dumneavoastră în capacitatea
fiinţelor umane de a valorifica un stoc de experienţe pe care nu ştiu că le posedâ.”
în timpul vizitei mele în Phoenix, din 1979, am fost invitat sa dorm în cabana care se află
chiar lângă biroul lui Erickson. Am profitat de ocazie pentru a cerceta cărţile din biblioteca sa
şi am fost impresionat văzând că multe dintre ele îi fuseseră dăruite cu dedicaţie de autorii
lor, conţinând mesaje de recunoştinţă. Volumele abordau multe domenii —nu doar pe cele ale
hipnozei şi psihoterapiei. De exemplu, erau acolo cărţi despre Gurdjieff, despre planificarea
urbană şi despre literatură. Dedicaţiile autorilor pentru Erickson irizau adesea stări extatice –
cum era, de pildă, acel „Vă mulţumesc ca m-aţi învăţat diferenţa dintre cunoaştere şi simplul
fapt de a şti”
Pentru cei, asemenea mic, care urmăriseră lucrările lui Erickson încă din anii 1940 şi
1950, era o bucurie să afle că, pe măsură ce se apropia de optzeci de ani, era în sfârşit
recunoscut ca valoare de un public tot mai numeros şi că tehnicile şi strategiile sale vor fi de
folos unui număr din ce în ce mai mare de oameni. Desigur, în cercurile specialiştilor în
hipnoză, Erickson era de mult recunoscut ca lider. El întemeiase American Society of Clinical
Hypnosis. În anii ’50, a scris articolul despre hipnoză pentru Encyclopaedia Britannica.
Specialiştii îi solicitau adesea sfaturile cu privire la tehnicile hipnotice şi la stările de
conştienţă modificate. Tot în anii ’50, aplicase hipnoza în cazul lui Aldous Huxley, cu care
colabo rase apoi la elaborarea studiului despre stările de conştienţă modificate. Margaret
Mead a studiat sub îndrumarea lui peste patruzeci de ani, devenind membră în Society of
Clinical Hypnosis. În anii ’40, revista Life luase în discuţie activitatea lui Erickson. În 1952, a
fost un participant activ la Confe- rinţele Macy, unde autorităţi precum Gregory Bateson,
Margaret Mead şi Laurence Kubie, eminentul psihanalist, au dezbătut o serie de probleme ce
au condus la fundamentarea domeniului ciberneticii. Cu toate acestea, mulţi oameni care nu
erau specialişti, ba chiar şi mulţi psihoterapeuţi nu auzi- seră niciodată de el; când era
menţionat numele „Erickson”, obişnuiau să spună: „O, da, Erik Erikson?”
Interesul pentru Milion Erickson a fost stimulat de lucrările lui Jay Haley, care a studiat
cu Erickson timp de şaptesprezece ani şi a devenit apoi un nume de referinţă în dome niul
terapiei de familie. În ultimul timp, ideile lui Erickson au fost răspândite de lucrările şi
seminariile lui Richard Bandler şi John Grinder.
Exista o listă lungă de candidaţi care doreau să participe la întâlnirile de grup ţinute de
Erickson. Tuturor celor care l-au sunat pe Erickson în ultimul său an de viaţă li s-a spus că
lista de aşteptare era mai mare de un an şi că nu se mai făceau rezervări decât după Congresul
Internaţional despre HipnozaEricksoniană, care urma să aibă loc în Phoenix, în decembrie
1980.
Când îi prezentam activitatea în faţa unui public speciali- zat, cu demonstraţii asupra
hipnozei, apelând uneori la înre- gistrări video, constatam că multă lume dorea să-l viziteze
pe Erickson. Cum pentru cei mai mulţi acest lucru era imposibil, m-am întrebat ce aspect
particular al învăţăturilor sale ar fi putut să le ofere cel mai bine, lor şi altora, sentimentul
unui contact direct cu el, şi totodată să redea esenţa abordărilor sale terapeutice.
Mi-am amintit de o conversaţie din 1978 între Erickson şi unul dintre psihiatrii care
asistau la seminariile lui. La un moment dat, Erickson se întorsese către psihiatru şi, zâmbind
uşor, îl întrebase: „încă mai credeţi că terapia se rezumă la a spune poveşti?” Astăzi este
evident că, deşi terapia lui Erickson nu consta doar în „a spune poveşti”, relatarea a ceea ce
eu numesc „povestirile sale didactice” a reprezentat unul dintre elementele majore ale terapiei
sale.
In august 1979, Milton Erickson mi-a acordat permisiunea de a scrie o carte despre aceste
„povestiri didactice”. Până-n noiembrie acceptase să fie coautorul volumului respectiv, iar
contractul de publicare l-am semnat cu circa trei luni înainte de moartea lui.
„Povestirile didactice” sunt istorisiri pe care Erickson le-a spus pacienţilor şi studenţilor
săi de-a lungul anilor. În ultimii şase ani de viaţa, s-a întâlnit cu grupuri de psihoterapeuţi
aproape zilnic, în şedinţe care durau, fără întrerupere, patru sau cinci ore, şi în care discuta
despre hip- noză, terapie şi viaţă, folosind cu generozitate „povestirile didactice”.
Majoritatea numelor care apar în povestirile ce urmează au fost modificate, cu excepţia
celor ale membrilor familiei Erickson, care m-au asigurat că nu au nimic împotrivă să le
folosesc numele. În toată cartea, în afara cazurilor în care am specificat genul, am desemnat
pacientul sau studentul prin pronumele „el”, deoarece folosirea constantă a lui „el sau ea”
ar fi fost obositoare. Iată un caz în care pronumele englezeşti nu s-au aliniat încă la nivelul
ridicat al conştienţei noastre.
Adresez mulţumirile mele lui Elaine Rosenfeld, DavaWeinstein şi Joan Poelvoorde pentru
ajutorul oferit la obţi- nerea materialului; lui Ernest Rossi pentru sprijin şi încura- jare; lui
Jeffrey Zeig pentru generozitatea cu care mi-a oferit din timpul şi din ideile lui preţioase. Lui
Betty Erickson i se cuvin mulţumiri speciale – pentru încrederea că nu voi tri- vializa
activitatea soţului ei, pentru toate acele zile în care a revizuit manuscrisul şi poveştile de
familie şi pentru că a insis- tat asupra acurateţei, în cele mai mici detalii,. Orice abatere de la
standardele Domniei-Sale mi se poate imputa mie.
SIDNEY ROSEN, M.D.
New York, 1981
Şi vreau să alegi un moment din trecut când erai foarte, foarte mică. Iar vocea mea te va
însoţi. Vocea mea se va preschimba în vocea părinţilor tăi, a vecinilor, prietenilor, colegilor de
şcoală, tovarăşilor de joacă, profesorilor tăi. Şi vreau să te descoperi pe tine stând în sala de
clasă, o fetiţă care este foarte fericită dintr-un motiv anume, ceva ce s-a întâmplat cu multă
vreme în urmă, ceva ce ai uitat cu, multă vreme în urmă.
Milton H. Erickson
Un om a vrut să ştie mai multe despre minte, însă nu din natură, ci din marele său
computer personal. L-a întrebat (fără îndoială, în cel mai bun limbaj Fortran): „Procesezi că
vei ajunge vreodată să gândeşti ca o fiinţă umană?” Aparatul s-a pus pe treabă, pentru a-şi
analiza propriile deprinderi privind procesarea. În cele din urmă, a tipărit răspunsul pe o foaie
de hârtie, aşa cum fac aparatele de acest gen. Omul a dat fuga sa afle răspunsul şi a citit,
foarte îngrijit tipă- rite, următoarele cuvinte: „ASTA ÎMI ADUCE AMINTE DE O
POVESTE.”
Gregoiy Bateson, Mind and Nature
C A P I T O L U L I
Transformarea inconştientului
9
„Ceea ce nu înţelegi, Sid, este că cea mai mare parte din viaţa ta este determinată în mod
inconştient.” Când Erickson mi-a spus aceste cuvinte, am reacţionat ca mulţi dintre pacienţii
mei atunci când le spun acelaşi lucru. Intuiam că a vrut să spună că viaţa mea era predestinată
şi că nu puteam decât sa sper că voi ajunge să conştientizez tiparele incon- ştiente care erau
ferm stabilite. Ulterior însă, mi-am dat seama ca inconştientul nu este neapărat neschimbător.
Toate experienţele de astăzi ne afectează deopotrivă inconştientul şi conştientul. Dacă citesc
ceva ce ma inspiră, inconştientul meu a fost deja transformat. Dacă am o întâlnire cu o
persoană importantă pentru mine – inconştientul meu este transformai. De fapt, valoarea
pozitivă a oricărei psihoterapii se bazează, în mod evident, pe capacitatea unei persoane de a
se schimba, în mare parte ca rezultat ai întâlnirii cu o altă per- soană sau cu alte persoane.
In opinia mea, această transformare se. Produce în mod efi- cient şi este permanentă
atunci când terapeutul se concen- trează asupra modelării tiparelor inconştiente ale
pacientului, care includ adesea valorile şi cadrele de referinţă ale acestuia.
Erickson împărtăşea acest punct de vedere. Către sfârşitul vieţii, el a conceput o modalitate
foarte eficientă pentiu a realiza acest scop – seminariile sale didactice.
Ultima dată când ne-am întâlnit, mi-a explicat cum se con- turase această metodă de
abordare.
— Trebuia să petrec prea mult timp cu un singur pacient.
Preferam să învăţ mai mulţi oameni cum să gândească, cum să facă faţă problemelor cu care
se confruntă. Primeam teancuri de scrisori în care îmi spuneau: „Mi-aţi schimbat radical ma-
niera de a-mi trata pacienţii/4 Am mulţi pacienţi, dar îi vad mai rar. Tratez mai mulţi pacienţi,
şi îi tratez într-un timp mai scurt.
L-am întrebat:
— Şi ăsta este rezultatul faptului ca…?
Mi-a răspuns:
— Rezultatul faptului că ei vin aici şi mă lasă să le spun poveşti. După care se duc acasă
şi îşi schimbă maniera de abordare.
în mod evident, faptul că „ei vin aici şi mă lasă să le pun poveşti14 implică aşteptări şi
comunicarea pe multiple planuri.
De exemplu, probabil că oricine a petrecut ceva timp în com- pania lui Erickson a
experimentat niveluri diferite ale transei hipnotice. În stare de transa, cu aşteptări pozitive,
suntem deschişi la maximum pentru mesajele şi influenţele transmise de povestirile
ericksonienc. Erickson considera că, dacă ascul- tătorul „uită44 o poveste – dezvoltă o
amnezie în acest sens –, efectul ei poate fi şi mai puternic.
Atunci când „spunea poveşti14, fără îndoială că Erickson urma o tradiţie străveche. Din
timpuri imemoriale, poveştile au fost folosite ca mijloc de transmitere a valorilor culturale,
etice şi morale. O pilulă amară poate fi înghiţită mai uşor dacă este învelită într-o ciustă
dulce. O predică morală severa poate să fie respinsă, dar sfaturile şi îndrumările devin
acceptabile atunci când sunt incluse într-o povestire spusă într-o manieră provocatoare,
amuzantă şi interesantă. În acest scop, povestirile lui Erickson utilizează multe strategii nara-
tive eficiente, inclusiv umorul şi inserarea unor informaţii interesante, cum sunt unele aspecte
medicale, psihologice şi antropologice mai puţin cunoscute. Sugestiile terapeutice sunt
întreţesute în povestiri al căror conţinut se menţine la distanţă atât de neliniştile pacientului,
cât şi de insistenţa făţişă a terapeutului.
In opinia lui Erickson, transa este starea în care învăţarea şi deschiderea către schimbare
au cele mai mari şanse sa se producă. Ea nu se referă la o stare de somnolenţă indusă.
Pacienţii nu sunt „anesteziaţi” de către terapeut, nici nu sunt privaţi de capacitatea de
autocontrol şi conduşi de voinţa altei persoane. Transa este, de fapt, o stare naturală, pe care o
experimentăm cu toţii. Cele mai familiare experienţe ale noastre survin atunci când visăm cu
ochii deschişi, dar stări de transă pot sa apară şi atunci când medităm, ne rugăm sau practicăm
anumite exerciţii – ca joggingul, de pildă, care a fost numit şi „meditaţie în mişcare”. În astfel
de situaţii, sun tem conştienţi de acuitatea experienţelor lăuntrice mentale şi senzoriale, iar
stimulii externi, precum sunetele şi mişcarea, sunt mai puţin importanţi.
În transă, pacienţii înţeleg adesea, pe cale intuitivă, semnificaţia viselor, a simbolurilor şi
a altor forme de exprimare a inconştientului. Ei se apropie mai mult. De ceea ce Erickson a
numit „învăţare inconştientă”, care se ocupă în mai mică măsură de gânduri şi preocupări. Ei
pot să accepte sugestiile hipnoterapeutului cu un spirit critic diminuat, dar, dacă aceste
sugestii intra în conflict cu valorile pacientului, acceptarea nu se va produce sau va fi una
temporară. Amnezia poate să fie prezentă într-un moment al experienţei de transă sau pe tot
parcursul acesteia, însă reprezintă un aspect esenţial al transei.
Ajutând un pacient să intre în transă, terapeutul îi captează atenţia şi i-o direcţionează în
interior, conducându-l către autoanaliză şi reacţie hipnotică. Reacţia hipnotică, corelată
deopotrivă cu nevoile şi aşteptările pacientului şi cu îndru- marea terapeutului, derivă din
„vastul bagaj de învăţături” al pacientului. Pentru a obţine această reacţie, sugestiile tera-
peutice pot să fie indirecte, disipate într-o conversaţie obişnuită sau într-o povestire
interesantă. Câteva abordări utile, specifice, au fost descrise în Hypnotherapy, scrisă de
Erickson în colaborare cu Emest Rossi.
Terapeutul este atent la schimbările subtile care indică
„atenţia de reacţie” a. Pacientului. Ea include aplatizarea expresiei faciale, privirea fixă,
absenţa mişcărilor de clipire a pleoapelor şi o imobilitate aproape totală. Când se observă
acest ansamblu de elemente, terapeutul poate presupune, fără teama de a greşi, că pacientul a
intrat într-o transă uşoară.
Atunci poate să-i ofere o sugestie sau, pur şi simplu, să-i spună ceva de genul: „Asta e. Rămâi
aşa”, ştiind că, probabil, pacientul se confruntă cu un material din inconştient.
Povestirile’ urmează adesea tipare arhetipale, ca acelea din basme, din naraţiunile biblice
sau din miturile populare. Ca şi în mituri, multe dintre ele includ tema unei căutări. Poate că
îndeplinirea uneia dintre sarcinile trasate de Erickson nu are dramatismul eroic al mitului
Lânii de Aur, dar zbuciumul lăuntric şi sentimentul împlinirii sunt asemănătoare. În plus,
multe dintre povestirile sale au ceva tipic american, cu deose- bire cele care se referă la
propria familie. Din acest motiv Erickson a fost numit un erou popular american.
Cu toate acestea, cineva se poate întreba cum îl ajută pe un pacient ori pe un discipol
faptul că ascultă o poveste, chiar în stare de transă hipnotică. În multe privinţe, efectul este
simi- lar entuziasmului pe care îl simţim după ce am văzut un film bun. În timpul filmului,
mulţi dintre noi intră într-o stare de conştientă modificată. Ne identificăm cu unul sau mai
multe dintre personaje, şi plecăm trans-formaţi1. Acest sentiment este însă de scurtă durată –
zece, cel mult cincisprezece minute. În schimb, oamenii se trezesc, mulţi ani mai târziu, că-şi
amintesc de una dintre povestirile lui Erickson. Este posibil ca atitudinile şi comportamentul
lor să fi fost schim- bate pentru totdeauna.
Explicaţia lui Erickson pentru aceste schimbări perma- nente este că ele au survenit în
contextul „hipnozei”, pe care o defineşte ca fiind „evocarea şi utilizarea învăţăturilor sub-
conştiente”. Când terapeutul este capabil, cu sau fără a recurge la povestiri, să-şi ajute
1 Joc de cuvinte bazat pe omofonia dintre adjectivul transformed =
„transformat" şi sintagma trance-formed = „format prin transă" (n. tr. ).
pacientul să ia contact cu propriile sale resurse neutilizatc, respectivul pacient are toate
şansele să încorporeze în comportamentul său acele cunoştinţe uitate.
Rezultatul poate fi, de multe ori, un comportament mai constructiv şi asertiv.
In ce fel este acest proces diferit de „spălarea creierului”?
Poate că diferenţa fundamentală este că, în absenţa conso- lidării culturale, „spălarea
creierului” tinde să piardă teren. În timpul Războiului din Coreea, de pildă, mulţi prizonieri
americani supuşi acestei proceduri au fost determinaţi să accepte convingeri antiamericane.
Ba chiar au fost mii care voiau să rămână în China comunistă, în loc să se întoarcă acasă.
Totuşi, după ce au fost repatriaţi, se pare că cei mai mulţi dintre ei, dacă nu toţi, au revenit la
convingerile anterioare.
Intervenţiile lui Erickson aveau toate şansele să conducă la schimbări de natură asertivă,
care generau, la rândul lor, alte schimbări. Poate că acest lucru se întâmpla pentru că toate
aceste schimbări erau orientate în direcţia evoluţiei şi a„deschiderii”. Desigur, era de aşteptat
ca ele să fie mai eficiente într-o cultură care susţine filosofia lui Erickson – că individul este
important, că el se poate perfecţiona şi că fie- care dintre noi are posibilităţi unice de
dezvoltare.
Transformarea intrapsihică
Aşa cum am menţionat, inconştientul nostru poate fi influenţat de un imput pozitiv.
Colaborarea cu un psihoterapeut ca Erickson, care este tonic şi adept al schimbării, poate
constitui ea însăşi un imput pozitiv. Adăugarea „povestirilor didactice”întăreşte, îmbogăţeşte
şi direcţionează acest imput pozitiv.
Relatându-le, Erickson vine cu. Informaţii noi, evocă sentimente noi şi prescrie experienţe
noi. Unui pacient care se zbate de ani de zile într-o viziune despre viaţă îngustă şi împovărată
de vinovăţie îi poate fi prezentată, prin intermediul acestor po- vestiri, filosofia ericksoniană,
care celebrează viaţa şi este tole- rantă. Aceste perspective ajung la el pe multe planuri,
inclusiv prin inconştient. Ele îi pot fi prezentate pacientului deopotrivă în stare de veghe şi în
stare de transă. Pacientul descoperă astfel că nu e nevoie să se bazeze doar pe propriile tipare
de gândire, circulare şi fixe. El nu este nevoit „să se descurce” cu propria filosofie limitată şi
cu propriile tipare mentale limitate. În parte şi prin intermediul acestor povestiri, el devine
conştient de posibilităţile noi, pe care este liber să le accepte sau să le res- pingă atât în plan
conştient, cât şi inconştient.
Uneori, pacientul se va identifica cu un personaj dintr-o povestire sau cu Erickson însuşi –
maestrul care poate să facă faţă cu succes provocărilor dificile. Astfel, ajunge să trăiască un
sentiment de împlinire. Acest sentiment de împlinire îi permite să abordeze o situaţie cu mai
multă încredere. Un exemplu potrivit în acest sens îl constituie tratamentul dis- funcţiilor
sexuale, cum ar fi ejacularea precoce. Când un pacient este capabil să trăiască experienţa
satisfacţiei sexuale în stare de transă hipnotică, terapeutul adaugă setului său de amintiri
personale sentimentul succesului şi aşteptarea legată de succesele viitoare.
Desigur, nu toate povestirile lui Erickson, şi în mod cert nu toate părţile din toate
povestirile, îşi propun să adauge în inconştient astfel de imputuri pozitive. Unele au scopul de
a răscoli şi de a aduce la suprafaţa conştienţei sentimente pre- cum cel al apatiei, al unui
blocaj sau al lipsei de sinceritate.
Ascultătorul este astfel nevoit să-şi sondeze resursele incon- ştiente pentru a îmbunătăţi
situaţia. Sau poate să găsească susţinere emoţională şi intelectuală într-o altă povestire erick-
soniană.
Rememorarea unei singure fraze dintr-o povestire a lui
Erickson poate schimba starea de spirit a unei zile întregi.
Asta mi s-a întâmplat mie însumi în timp ce mă plimbam pe lângă o pajişte. Brusc, mi-a
răsunat în minte propoziţia:
„Ştiaţi că fiecare fir de iarbă are o altă nuanţă de verde?”, şi atunci m-am uitat cu atenţie la
iarbă. Într-adevar, aşa era!
Toata ziua aceea m-am plimbat pe acolo cu ochii mult mai deschişi decât de obicei.
Multe dintre povestirile lui Erickson par să implice inter- acţiuni şi chiar manipulări între
oameni. S-ar putea crede că el îi învaţă pe oameni cum să manipuleze alţi oameni. Or nu
aceasta este intenţia povestirilor, sau efectul lor, care se manifestă preponderent prin
transformări interioare. Mulţi oameni care au ascultat aceste povestiri descoperă că se
comportă mai liber şi mai creativ. Este evident că acest lucru se dato- rează transformărilor
intrapsihice. Putem înţelege mai bine aceste transformări dacă vedem povestirile şi
personajele din ele ca reprezentând structuri psihice interne. De pildă, părinţii din povestiri
pot reprezenta îndrumători, surse de dragoste şi sprijin, ori surse de îndrumare iraţională. De
multe ori, ei reprezintă surse ale forţei coercitive iraţionale. Un copil dintr-o povestire poate
sa reprezinte copilul din noi – lipsit de expe- rienţă, dornic să înveţe, dar neştiind cum,
spontan, dar igno- rant, cu un repertoriu de comportamente şi reacţii limitat.
Când cititorul se transpune în acest copil, există şanse ca el să se simtă plin de speranţă
auzind cum copilul depăşeşte bloca- jele care îl împiedicau să evolueze şi să se simtă liber.
Unele transformări intrapsihice pot să fie determinate de procesul de reparenting.
Erickson a folosit acest concept într-un sens mai amplu decât Jacqui Lee Schiff în cartea sa
Transactional Analysis of Psychosis. Erickson aplică terme- nul metodei sale de înlocuire a
interdicţiilor „parentale41 de odinioară cu idei noi, pe care le induce prin intermediul su-
gestiilor posthipnotice.
Aceste sugestii posthipnotice pot fi facilitate de o frază pe care Erickson o includea
adesea în inducţiile sale hipnotice:
„Şi vocea mea te va însoţi oriunde vei merge.” Această frază i-a permis să menţină contactul
cti pacientul aflat în transă, indiferent cât de profundă era regresia acestuia, servind totodată
drept indiciu pentru sugestiile posthipnotice. O altă expresie cu valoare de sugestie poate fi:
„Vei vedea o pată de culoare.” Ulterior, la mult timp după şedinţa terapeutică, de câte ori
pacientul vedea o pată de culoare, era de aşteptat ca el să reacţioneze la alte sugestii
posthipnotice corelate cu su- gestia „petei de culoare”. Aceste sugestii puteau să includă
interdicţii şi puncte de vedere, care erau apoi „auzite” (frec- vent prin vocea lui Erickson) ca
vocea unui părinte, prin introiecţie, sau a supraeului. Această introiecţie a vocii tera- peutului
se poate manifesta în orice tip de psihoterapie, dar este mai probabil să se producă atunci
când pacientul se află în transă hipnotică. O posibilă explicaţie pentru acest feno- men a fost
data de Lawrence Kubie la o întrunire a Asociaţiei Americane de Psihanaliză. Dr Kubie a
observat că în transa hipnotică diferenţa dintre psihoterapeut şi subiect este abolită. Subiectul
aude vocea hipnotizatorului ca şi cum ar veni dinlăuntrul capului său – ca pe vocea lui
interioară. Acest lucru era adevărat în cazul lui Erickson. Vocea lui devenea vocea ta, şi vocea
lui te însoţea, oriunde te-ai fi aflat.
Evident, cea mai bună modalitate de a surprinde impactul deplin al acestor povestiri ar fi
să le prezentăm pe bandă video sau cel puţin pe bandă audio. Oamenii ar înţelege mai bine
cât de importante erau la Erickson schimbările de voce, pauzele, poziţia corpului şi semnalele
nonverbale. Din păcate, în momentul de faţă dispunem de puţine înregistrări video.
Iar acurateţea înregistrărilor audio lasă de dorit. Apariţia po- vestirilor în forma tipărită ne
oferă însă avantajul că ele devin astfel mai uşor accesibile pentru a fi studiate şi analizate.
Interpretarea strategiilor terapeutice ale lui Erickson
Rapoartele de caz ale lui Erickson par să prezinte adesea soluţii magice, iar unii au
manifestat o reacţie de neîncredere faţă de ele. Alţii au impresia că sunt relatări fictive –
scrise şi prezentate într-o formă interesantă, dar totuşi fictive. Din ce am observat personal
privindu-i pe Erickson în timp ce lucra cu pacienţii, pot să confirm că cel puţin unele dintre
relatările sale nu sunt fictive. De fapt, cu sunt convins că toate sunt reale şi că au fost
publicate doar în vederea unei prezentări mai atrăgătoare şi poate mai spectaculoase decât se
obiş- nuieşte în majoritatea rapoartelor clinice. Unele persoane, care chiar cred că Erickson a
reuşit să inducă transformări reale şi spectaculoase în rândul pacienţilor, discipolilor şi al
altor terapeuţi, susţin totuşi că aceste rezultate au fost probabil obţinute datorită charismei
speciale a lui Erickson, care nu
Ie putea fi transmisă altor terapeuţi. Totuşi, în ultima vreme, s-au făcut încercări de a studia
strategiile sale de comunicare într-o manieră mai analitică.
în Uncommon Therapy, Jay Haley subliniază acest aspect strategic. El a definit „terapia
strategică*4 drept una în care
„terapeutul iniţiază ceea ce se petrece pe parcursul terapiei şi concepe o abordare specifică
pentru fiecare problemă”. Haley arată că Erickson nu foloseşte metaforele numai ca mijloc de
comunicare cu pacienţii, ci „intervine în metaforă pentru a determina transformarea”. El
observă că Erickson evită inter- pretările, deoarece consideră că „interpretările tipice «de
fineţe»
legate de ceea ce ne comunică subconştientul simplifică lucrurile până la absurd, ca şi cum ai
rezuma într-o frază o piesă de teatru a lui Shakespeare”. Haley a subliniat, de asemenea, că
printre caracteristicile principale ale terapiei cricksoniene. Se număra „încurajarea atitudinii
de rezistenţa”,
„furnizarea unei alternative mai proaste”, „încurajarea unui răspuns prin provocarea unor
frustrări”, „sădirea unor idei”,
„amplificarea unei deviaţii” şi „prescrierea simptomului”.
Bandler şi Grinder, cu abordarea lor „neurolingvistică”, au interpretat maniera de
comunicare cricksoniană până în cele mai mici detalii. Ei au remarcat, de pildă, tendinţa lui
Erickson de a „marca” sugestiile pe care le inserează într-o povestire.
Această „marcare” se face, de exemplu, prin pauze, prin schim- barea poziţiei sau a tonului.
Ea se poate realiza şi inserând numele pacientului înainte de sugestia „marcată”.
Emest Rossi, în Hypnotic Realities şi în Hypnotherapy, a împărţit inducţiile hipnotice şi
formele indirecte de sugestie utilizate de Erickson în cinci etape: (1) captarea atenţiei;
(2) dezactivarea cadrelor de gândire şi a sistemelor de con- vingeri obişnuite; (3) explorarea
inconştientului; (4) proce- sarea inconştientă şi (5) reacţia hipnotică. Fiecare etapă conduce la
următoarea. Rossi şi coautorul cărţii, Erickson însuşi, şi-au denumit abordarea „metodă
pentru utilizarea hipnotera- piei”. În cărţile menţionate, ca şi în lucrările lui Watzlawick,
The Language of Change şi Change, se discută teza potrivit căreia Erickson ar comunica
folosindu-se de emisfera dreaptă a creierului, cu tendinţa acesteia de a acţiona preponderent
în termenii proceselor primare, ai limbajului arhaic, ai emoţiilor, spaţiului şi formei (i.e.,
imagini).
Jeftrcy Zeig, în cartea Teaching Seminar with Milion H.
Erickson, menţionează câteva dintre avantajele folosirii anec- dotelor în terapie, după cum
urmează: (1) anecdotele sunt inofensive; (2) anecdotele obligă la reacţie; (3) anecdotele
promovează independenţa: individul trebuie să atribuie un sens mesajului şi apoi să ajungă la
o concluzie dedusă pe cont propriu sau la o acţiune întreprinsă voluntar; (4) anecdotele pot fi
folosite pentru a depăşi rezistenţa naturală la schim- bare; (5) anecdotele pot fi folosite pentru
a controla o relaţie;
(6) anecdotele modelează flexibilitatea; (7) anecdotele pot crea confuzie, încurajând reacţia
hipnotică; (8) anecdotele fixează o amintire – „ele conferă ideii prezentate un carac- ter
memorabil”.
Transpunerea povestirilor didactice în terapie
Una dintre cele mai importante şi mai utile strategii ale lui
Erickson s-ar putea numi „citirea minţii”. Observând cu atenţie pacientul şi oglindindu-i
comportamentul şi reacţiile, Erickson îi dă acestuia senzaţia ca îi sunt citite gândurile şi că el
îl cunoaşte cu adevărat. Acest tip de „cunoaştere” conduce la o relaţie foarte apropiată.
„Raportul”, care este imperios necesar în toate tipurile de psihoterapie, pare să se formeze
mai repede în terapia hipnotică decât în oricare alte forme de psihoterapie. (în acest sens, este
interesant faptul că Anton
Mesmer a fost primul care a folosit termenul „raport” cu referire la terapie). Majoritatea
terapeuţilor, indiferent de „şcoala”
din care provin, vor fi de acord că acest raport, „relaţia me- dic-pacient”, are o importanţă
covârşitoare. O relaţie terapeu- tică puternică îl face pe pacient să se simtă înţeles, în sigu-
ranţă şi protejat. Având acest sprijin, el se poate aventura deopotrivă în universul lăuntric şi în
cel exterior cu o mai mare încredere şi mai pregătit să-şi asume riscuri.
Tipul de „cunoaştere” la care ne referim aici este diferit de modul obişnuit în care un
terapeut analitic ajunge să aibă cunoştinţe „despre” pacient. De fapt, pentru Erickson nu era
necesar să strângă prea multe informaţii despre trecutul unui pacient sau chiar despre
simptomele acestuia. Există o oare- care doză de adevăr în teoria conform căreia cunoaşterea
sa era una de tip „intuitiv”, dar numai dacă înţelegem că intuiţia lui Erickson se întemeia pe
ani întregi de observare atentă şi minuţioasă. Observaţiile lui aveau în vedere nu doar
chestiuni simple, precum mişcările corpului, respiraţia şi pulsul (detectabil în zona gâtului), ci
şi reacţiile pacientului în timp ce asculta o povestire. De exemplu, dacă pacientul se încorda
într-un anumit moment al povestirii, era un indiciu că fusese atins un punct important.
Erickson putea apoi să recurgă la o altă povestire sau s-o dezvolte pe cea în curs într-o
manieră care sa amplifice reacţia pacientului. În felul acesta, povestirile nu au doar o funcţie
terapeutică, ci şi una de diagnosticare.
Povestirile didactice au fost întotdeauna folosite şi trebuie aplicate întotdeauna în
corelaţie cu alte principii ale terapiei cricksoniene. Printre aceste principii se numără cele
menţionate de Haley, dar şi altele, cum ar fi prescrierea simptomului, utilizarea rezistenţei şi
reîncadrarea. Sunt prescrise diverse activităţi, chiar sarcini dificile. Transformarea se produce
ca urmare a interacţiunii dintre aceste activităţi şi transferul psihic interior, în contextul unei
relaţii strânse şi bazate pe încredere între medic şi pacient.
Aşa cum se afirmă în lucrarea Hypnotherapy, Erickson a aplicat principiile de captare a
atenţiei pacientului prin intermediul surprizei, şocului, îndoielii şi confuziei, alături de uti-
lizarea din plin a implicaţiilor, întrebărilor, calambururilor şi umorului. Fiecare povestire are
o structură şi un subiect, adesea cu un final surprinzător. Povestirile converg spre un punct
culminant, urmat de un sentiment de uşurare sau de reuşită.
Folosirea povestirilor didactice demonstrează un principiu pe care Erickson l-a conturat în
Hypnotic Realities, şi anume:
„Când vă confruntaţi cu o problemă dificilă, daţi-i o reprezentare interesantă. Ulterior, vă
puteţi concentra asupra acestei reprezentări, ignorând eforturile istovitoare pe care le implică.
Mai întâi, identificaţi o reprezentare interesantă în reacţiile şi simptomele pacientului.
Selectaţi apoi una sau mai multe povestiri care vă pun la dispoziţie mai întâi un model analog
reprezentărilor pacientului, apoi o reprezentare mai bună. Sau, aşa cum îi spunea Erickson
nurorii sale, „Cookie”:
„Mai întâi, modelezi lumea pacientului. Apoi, modelezi lumea pacientului conform modelului
de viaţă. Următoarea pove stire, „Plăcere perversă, ne oferă un exemplu în acest sens.
Plăcere perversă
O femeie la vreo treizeci de ani a venit şi mi-a spus:
— Nu cred că vreţi să mă vedeţi.
l-am răspuns:
— Asta-i ceea ce presupuneţi dumneavoastră, vreţi să auziţi şi varianta mea?
— Ei, bine, a continuat ea, nu merit atenţia dumneavoastră. Când aveam şase ani, tata m-a
molestat sexual, şi de la şase până la şaptesprezece ani m-a folosit ca obiect sexual, cu
regularitate, de mai multe ori pe săptămână. Şi de fiecare dată când o făcea, eu eram copleşită
de frică. Eram paralizată de spaimă. Mă simţeam murdară, inferioară, penibilă, ruşinată.
La şaptesprezece ani, m-am gândit că am suficientă forţă ca să fug, am muncit şi m-am
întreţinut singură până am ter- minat liceul, crezând că asta îmi va readuce respectul de sine,
dar nu s-a întâmplat aşa. Apoi am sperat că o diplomă de licenţă va reuşi să facă asta. M-am
întreţinut singură la cole- giu. Mă simţeam ruşinată, inferioară, indecentă. Trăiam un
sentiment cumplit de dezamăgire. M-am gândit că, poate, o diplomă de maşter îmi va da
sentimentul de respect de sine, dar n-a fost aşa. Şi, cât au durat colegiul şi studiile postuni-
versitare, mi s-au tot făcut propuneri indecente. Ceea ce dovedea că nu meritam să mă bucur
de respect de sine. Apoi m-am gândit să mă înscriu la doctorat, dar bărbaţii continuau să-mi
facă propuneri indecente. Atunci am renunţat şi am devenit prostituată în toată regula. Numai
că asta nu e deloc bine. Iar un bărbat s-a oferit să mă lase să locuiesc cu el. Ei, bine, am fost
de acord, pentru că o femeie are nevoie de mâncare şi de un acoperiş deasupra capului.
Sexul a fost o experienţă cumplită. Un penis este atât de dur şi pare aşa de ameninţător.
Am ajuns iar paralizată de spaimă şi pasivă. Şi a fost o experienţă dureroasă şi oribilă.
Bărbatul acela s-a plictisit de mine, şi atunci am început să trăiesc cu altul. Şi tot aşa, iar
acum am venit la dumneavoastră. Mă simt ca un gunoi. Un penis în erecţie mă înspăimântă,
devin neajutorată, moale şi pasivă. Sunt atât de fericită când bărbatul termină.
Cu toate acestea, trebuie să trăiesc mai departe. Trebuie sa-mi cumpăr haine. Trebuie sa
am un adăpost; numai că nu merit toate astea.
l-am spus:
— E o poveste tristă; dar partea cu adevărat tristă e că sun- teţi proastă! Îmi spuneţi că vă
temeţi de un penis îndrăzneţ, în erecţie, întărit – ceea ce e o prostie! Ştiţi că aveţi vagin; şi eu
o ştiu. Iar un vagin poate primi cel mai mare, mai îndrăzneţ şi mai hotărât penis,
transformându-l apoi într-un obiect care atârnă neajutorat.
Iar vaginul dumneavoastră poate găsi o plăcere perversă în a-l reduce la nivelul unui
obiect, care atârnă neajutorat.
Schimbarea de expresie de pe faţa ei a fost remarcabilă.
Mi-a zis:
— O să mă întorc la Los Angeles, dar pot să trec iar pe la dumneavoastră peste o lună?
— Desigur, i-am răspuns.
A revenit după o lună şi mi-a spus:
— Aţi avut dreptate! M-am culcat cu un bărbat şi am găsit o plăcere perversă în a-l face
să se simtă neajutorat. Nu mi-a trebuit mult, şi mi-a plăcut la nebunie. Apoi am încercat cu
altul. S-a întâmplat acelaşi lucru. A urmat altul. Şi e de-a dreptul încântător! Acum vreau să-
mi iau doctoratul şi să mă specializez în consiliere, iar între timp o să aştept să apară bărbatul
alături de care să vreau să trăiesc.
O făcusem proastă. Aşa îi captasem cu adevărat atenţia. Şi apoi îi spusesem: „Plăcere
perversă.” Iar ea chiar nu putea suferi bărbaţii. Dar eu folosisem şi cuvântul „plăcere”.
Când Erickson mi-a relatat această povestire, eu am venit cu următorul comentariu:
„Felul în care ai descris penisul acela întărit l-a făcut să pară foarte atrăgător – şi provocator.
Fiindcă a fost vorba şi de seducţie verbală. E ca şi cum ai fi penetrat-o verbal şi în
imaginaţie.”
Prima parte a povestirii, care se termină cu „nu merit toate astea”, reprezintă o modelare a
lumii pacientului. Dacă această povestire îi este spusă unei paciente care a încercat fără suc-
ces să-şi depăşească ura de sine prin intermediul unor trans- formări exterioare (obţinerea
titlurilor academice, faptul ca s-a lăsat folosită de oameni) şi dacă femeia este ameninţată de
un stimul fobie (reprezentat, de exemplu, de „un penis întărit, ameninţător”), există şansa, cel
puţin la nivel inconştient, ca ea să recunoască existenţa unei asemănări între povestire şi
propriul său model despre lume.
Etapa a doua, „modelarea lumii pacientului conform mo- delului de viaţă”, se realizează
după ce Erickson reuşeşte să capteze atenţia pacientului. Cu siguranţă, dacă auzim pe cineva
relatând această povestire, atenţia ne va fi atrasă de introducerea spectaculoasă şi şocantă.
Atenţia e garantată prin folosirea unor cuvinte precum „vagin”, „penis îndrăzneţ, în erecţie,
întărit” şi „proastă”.
Modelarea conform modelului de viaţă nu se realizează doar prin conţinutul sugestiilor
ericksoniene, ci şi prin atitu- dinea lui relaxată şi plină de umor atunci când reformulează şi
reîncadrează problema şi prezintă apoi o modalitate reîn- cadrată de a lua în considerare
comportamentul afişat de pacientă, în încercarea acesteia de a „trăi”. Problema – teama de
bărbaţi şi ura de sine – este reformulată prin enunţul:
„îmi spuneţi că vă temeţi de un penis îndrăzneţ, în erecţie, întărit.” Cuvântul „temeţi” îi
concentrează frica, nu doar de bărbaţi, ci şi de viaţă. I se spune categoric că această frică este
„prostească” (iar ea este obişnuită să se perceapă ca fiind proastă). Propoziţia „Şi penisul
acela îndrăzneţ, întărit poate să vă penetreze vaginul” este o sugestie posthipnotică. Atunci
când va fi urmată, îi va reaminti pacientei o perspectivă oare- cum maternă, ludică asupra
penisului până nu demult ameninţător – acel „penis îndrăzneţ,. Întărit” pe care Erickson l-a
iro- nizat prin repetarea sintagmei.
Ultima etapă, una rafinată „a reîncadrării pentru pacient este exprimată prin enunţul: „Iar
vaginul dumneavoastră poate găsi o plăcere perversă în a-l reduce la nivelul unui obiect care
atârnă neajutorat.”
Pentru cititor, etapa finală a modelării conform modelului de viaţă o constituie hotărârea
de a se vindeca, pe care, în cazul de faţă, Erickson îi cere să o descrie. Când el sau alt- cineva
spune această povestire, ni se induce speranţa că pro- blemele de acest fel se pot rezolva. Aşa
cum am sugerat,
„problemele de acest fel” nu se limitează la aria dificultăţilor sexuale cauzate de incest, ci pot
să includă spaime fobice, situaţii generatoare de anxietate sau probleme legate de aser-
tivitate. Metaforele din această povestire furnizează multe
„cârlige” de care pot fi prinse problemele ce ţin de asertivitate, furie şi neajutorare.
„Plăcere perversă” este un excelent exemplu despre cum poate fi folosită reîncadrarea
pentru a transforma un sentiment de neajutorare pasivă într-unul de control activ. Ea
demonstrează totodată modul în care reîncadrarea poate fi utilizată pentru a ajuta pacientul să
treacă în postura de „superioritate”. Deşi pacienta şi-a subliniat teama şi neajutorarea,
Erickson a înţeles că ea avea şi resentimente puternice la adresa bărbaţilor. El a stabilit o
legătură între aceste resentimente şi un potenţial sentiment de plăcere, şi a creat sintagma
foarte sugestivă „plăcere perversă”.
După ce am citit această povestire, vom fi mai înclinaţi sa ne recunoaştem resentimentele
şi să ne asumăm responsabilitatea? Vom fi în stare să ajungem până la forţele pe care le
simţim că exercită o presiune asupra noastră şi să ne bucurăm de plăcerea procurată de
preluarea controlului şi de neutralizarea lor?
Un terapeut care utilizează povestirile didactice ale lui
EricksoR poate sa experimenteze o diminuare a propriei sale anxietăţi obişnuite. În felul
acesta, el va putea să se concentreze mai bine asupra problemei care i se prezintă – să-l ajute
pe pacient să fie mai deschis, să găsească soluţii originale şi cadre de referinţă noi. Simplul
fapt că deţine un reper- toriu de povestiri îi poate da terapeutului un sentiment de control, de
putere şi de competenţă. De asemenea, când citeşte sau spune o povestire de-a lui Erickson,
terapeutul poate intra el însuşi în transă, fie în urma asocierilor pe care le stabileşte între el şi
Erickson, fie datorită „efectului hip- notic” intrinsec al povestirii. În stare de transă,
terapeutul nu doar că va deveni mai puţin anxios „ci va fi mai deschis faţa de propriile
asocieri inconştiente. Prin urmare, va putea să-l ajute mai bine pe pacient să-şi domine
anxietăţile, să-şi exploreze potenţialul lăuntric şi să găsească modalităţi dife- rite de raportare
la situaţie.
Am descoperit că cea mai bună metodă prin care un terapeut poate selecta povestirile o
constituie propriile sale asocieri libere. Nu mă refer doar la asocierile libere de tip cognitiv, ci
şi la reacţiile corpului, la emoţii, percepţii şi, în mod deosebit, la asocierile de imagini, lată un
exemplu despre cum am folosit eu povestirile lui Erickson în tratarea a doi pacienţi diferiţi.
Primul dintre ei, un evreu hasidic în vârstă de treizeci de ani, venise la mine trimis de
soţia lui. Aceasta citise despre tehnicile de tratament ale lui Erickson şi credea că puteam să-l
ajut pe soţul ei să-şi depăşească incapacitatea pe termen lung de a se trezi la o oră rezonabilă.
De când era elev în clasa a zecea la Yeshiva, nu putuse niciodată să se trezească mai devreme
de ora 11 sau 12. Din această cauză, nu-şi putuse păstra nicio slujbă, dar se adaptase destul de
bine ritmului unei afaceri familiale. Era căsătorit de aproximativ un an, iar soţia lui considera
incomod şi supărător faptul că trebuia să-şi petreacă o oră zilnic încercând să-l trezească în r
timpul primei noastre şedinţe, pacientul mi-a spus că fusese hipnotizat de mai multe ori de un
psihoterapeut renu- mit. Hipnoterapeutul era mulţumit că pacientul intra în transă, dar
pacientul nu era mulţumit. L-am supus unei proceduri standard de inducere a transei
hipnotice, folosind tehnicile de levitaţie a braţelor şi de fixare a privirii. A fost capabil să
obţină atât închiderea ochilor, cât şi senzaţia de greutate în braţ. Însă la sfârşitul şedinţei a
susţinut că nu era hipnotizat, că fusese mai degrabă cooperant, cu toate că eu îl prevenisem să
nu încerce să fie cooperant. După această primă şedinţă, mi-a dat un telefon. Mi-a spus că,
atunci când soţia lui a auzit despre procedura noastră hipnotică, s-a îndoit că ar fi destul de
„neobişnuită” pentru a fi considerată o tehnică erickso- niană standard.
La a doua şedinţă, i-am spus imediat pacientului: „Am stabilit deja ca nu puteţi fi
hipnotizat într-o manieră de care dumneavoastră să fiţi mulţumit, chiar dacă atât eu, cât şi
celălalt hipnoterapeut am crezut că am reuşit să vă hipnotizăm. Prin urmare, n-o să mai
pierdem timpul încercând să vă conving că puteţi fi hipnotizat.”
Pacientul a descris atunci istoricul unui caz despre care citise împreună cu soţia sa:
Erickson tratase un cuplu care suferea de enurezis spunându-le ca, în fiecare seară, să înge-
nuncheze pe pat şi să urineze intenţionat. Apoi să doannă în aşternuturile ude. Asta, susţinea
pacientul meu, însemna terapie „ecricksoniană”.
M-am lansat atunci într-o discuţie lungă şi fără şir despre valoarea inconştientului, în
timpul căreia pacientul s-a relaxat în mod vizibil şi a închis ochii, părând să fi intrat în transă
hipnotică. Nu l-am chestionat în legătură cu profunzimea transei. În timp ce vorbeam, am
început să fac asocieri cu povestirea despre cei doi enuretici, şi mi-am amintit de comentariul
pe care Erickson îl făcuse la sfârşitul altei pove- stiri. Iată ce spusese: „Vrei o tehnică
imbatabilă ca să trăieşti o viaţă lungă? Trezeşte-te în fiecare dimineaţă! Şi, ca să fii sigur că
într-adevăr te trezeşti în fiecare dimineaţă, bea multe lichide înainte de culcare, şi atunci vei
fi nevoit să te trezeşti —ca să mergi la baie să urinezi.”
I-am relatat pacientului meu această povestire, după care i-am sugerat să bea cel puţin un
litru de lichid în fiecare seara, cu o oră înainte de culcare şi, în decursul a două săptămâni, să-
şi amâne ora de culcare cu câte treizeci de minute. Până atunci se culca în jur de trei
dimineaţa şi se trezea pe ia 11, înainte de prânz, l-am sugerat să înceapă să se culce pe ia 2, la
1:30, la 1 şi, în cele din urma, la miezul nopţii, când se culca şi soţia lui. L-am mai spus să nu
lâncezească în pat după ce se trezeşte. Patul trebuie să fie asociat cu somnul sau cu sexul.
Dacă se trezea, trebuia să se dea jos din pat, să meargă în living şi să citească ceva sau să se
uite la televizor. Şi trebuia sa bea cel puţin un litru de lichid înainte să se culce.
L-am asigurat că astfel vezica lui se va umple în şase până la opt ore şi că va fi nevoit să
coboare din pat ca să urineze.
După ce urina, trebuia sa facă un duş, terminând cu apă rece, dacă era posibil. Apoi
trebuia să se îmbrace, să ia micul dejun şi să-şi vadă de treburi, fără să se mai întoarcă în pat.
Pacientul a obiectat, spunând că nu-i place să facă duş dimineaţa, că preferă sa facă seara.
Am insistat, din nou, că de acum încolo trebuia să facă duş dimineaţa – cel puţin până
rezolvam problema cu trezirea. Mi-a promis că aşa o să facă şi că mă sună peste două sau trei
săptămâni ca să-mi spună dacă pianul a funcţionat sau nu. După două săptămâni, m-a sunat şi
mi-a zis că nu mai avea probleme cu somnul sau cu trezirea.
A doua zi, a venit la consultaţie o femeie inteligentă şi rafinată care mă contactase iniţial
ca s-o ajut să depăşească problemele cauzate de o vezică dureros de inflamată, dar şi pe cele
legate de somn. La începutul şedinţei, nu mă gândeam în mod conştient la problema vezicii
inflamate. Ştiam că se pre- zentase în instanţă cu o săptămână înainte pentru a finaliza
procedurile de divorţ, dar părea destul de liniştită şi de veselă când a intrat în cabinet. Ştiam
că o interesau tehnicile terapeutice ale lui Eriekson, aşa că i-am povestit experienţa pe care o
avusesem cu evreul hasidic.
I-am povestit cum îl sfătuisem să bea apă înainte de culcare şi am încheiat reproducând
comentariului final al lui Eriekson când spusese povestirea: „Cu toţii începem să murim chiar
din clipa în care ne naştem. Unii o fac mai repede decât alţii. Tot ce putem face este să ne
bucurăm de viaţă.”
Pacienta mea a început să plângă în hohote. Am întrebat-o dacă vrea să-mi spună de ce
plânge. (Mă întrebam dacă, printr-o asociere, avea legătură eu problemele ei urinare şi cu
faptul că eu vorbisem despre urinare.) Mi-a spus că referirea la moarte o făcuse să simtă că
viaţa ei se terminase. Convingerea aceasta începuse să se formeze de ceva timp. Simţea că, în
ciuda suc- cesului profesional şi a faptului că reuşise să crească. Şi să educe doi copii, nu mai
avea niciun motiv să trăiască.
Ea atribuia acest sentiment faptului că părinţii ei nu divorţaseră, chiar dacă trăiau separat
de când ea avea unsprezece ani. Mama îi interzisese să păstreze legătura cu tatăl ei. Ar fi fost
considerat un semn de trădare faţă de mamă. În consecinţă, pacienta simţea că-i fusese refuzat
dreptul de a relaţiona cu tatăl. Avea sentimentul că, dacă părinţii ar fi divorţat, ea ar fi fost
liberă să-şi vadă tatăl. Tatăl ar fi avut dreptul să o viziteze, şi aşa mai departe, iar legătura
dintre ei nu s-ar fi rupt. În felul acesta, ea asocia propriul divorţ cu actul de a-şi elibera copiii.
În acelaşi timp, simţea că viaţa ei se terminase, odată ce făcuse acest lucru.
Asta m-a făcut să mă gândesc la o altă povestire, pe care i-am şi spus-o. După prima mea
întâlnire cu Eriekson, avusesem un vis. În vis, vizualizasem cuvintele: „Nu duci nimic până la
capăt, niciodată.” Şapte ani mai târziu, în timp ce ascultam nişte înregistrări cu Erickson în
Phoenix, am avut o revelaţie: „Cine spune că trebuie să duci ceva până la capăt? Nimic nu se
termină cu adevărat atâta timp cât continuăm să trăim.”
I-am relatat pacientei mele această povestire şi i-am sugerat că ar putea să-şi conceapă
viaţa ca o continuare a vieţii părinţilor ei, iar viaţa copiilor săi ca pe o continuare a vieţii ei. Şi
procesul va continua atâta timp cât există viaţă pe pământ. Acest gând i s-a părut dătător de
speranţă.
Esenţial la această trecere în revistă destul de amplă a două şedinţe, de terapie cu doi
pacienţi diferiţi este că nu am avut idei preconcepute atunci când am ales aceste povestiri, ele
au izvorât din propriile mele asocieri libere, care au fost influenţate de experienţele mele de
viaţă şi perfecţionate de peste treizeci de ani de experienţă clinică. Totodată, este important să
subliniez că procesul respectiv s-a desfăşurat în contextul unei bune relaţii terapeutice.
Pacienţii s-au oprit asupra acelor secvenţe care se aplicau în cazul lor. Nu a fost vorba
neapărat despre acele părţi pe care eu mă aşteptasem să le aleagă. Dar s-au dovedit a fi utile.
Când folosim aceste povestiri, ca şi atunci când recurgem la imaginaţie în general, există
riscul ca experienţa imaginară să devină un susbstitut pentru experienţa reală de viaţă. Dacă
cineva simte că a reuşit deja să-şi satisfacă necesităţile de trai, nu are de ce sa se mai dea jos
din pat dimineaţa. Desigur, atunci când un terapeut adoptă filosofia activismului, aşa cum a
făcut Erickson, el nu va încuraja niciodată un tip de viaţă „dolce far niente”. E puţin probabil
ca persoanele care îi ascultă povestirile să se retragă din viaţa activă.
Se întâmplă uneori ca pacienţii mei să observe că, deşi au o experienţă captivantă în
cabinetul terapeutului, fantazând şi chiar imaginându-şi rezolvări ale conflictelor, nu există o
continuitate. Ei se plâng că „nu s-a produs nicio transformare înăuntrul meu. După ce ies din
cabinet nu fac nimic diferit faţă de cum făceam înainte”. În astfel de cazuri, câteodată este
mai bine pentru pacient dacă păstrează tăcerea şi mă lasă sa-i relatez în linişte o povestire
ericksoniană. Poate să fie o poveste lungă şi plictisitoare despre dezvoltarea în copilărie.
La sfârşitul şedinţei, pacientul va declara că nu i s-a părut la fel de „bună” ca şedinţele de
până atunci şi va spune că preferă să fie mai activ. Poate să afirme că s-a plictisit. Atunci o să-
i explic că ceea ce încercăm noi să realizăm se petrece la nivel inconştient, şi că nu contează
ce face latura conştientă a minţii lui. Ulterior, poate să îmi spună că în viaţa lui au apărut
schimbări majore. A devenit, de. Pildă, mai încrezător în sine pe plan social, a stabilit o serie
de contacte noi său şi-a schim- bat locul de muncă. Cu alte cuvinte, activismul său se
manifestă în afara şedinţelor terapeutice. În timpul şedinţelor, eu sunt cel care îşi asumă
responsabilitatea în privinţa acţiunii.
Desigur, pot să existe pacienţi cărora nu le place să li se spună o povestire concepută de
altcineva decât terapeutul lor.
S-ar putea să prefere o abordare mai personalizată. O serie de cărţi, precum Therapeutic
Metaphors a lui David Gordon, inspirată de modul în care Erickson utiliza metaforele, vin în
ajutorul celor care doresc să folosească metoda generală ericksoniană pentru a-şi crea
metafore proprii.
Evident, este puţin probabil ca simpla citire sau relatare a uneia sau a mai multora dintre
aceste povestiri să determine o schimbare. Este de aşteptat ca schimbarea să se producă
atunci când receptorul, şi poate chiar transmiţătorul (aşa cum îl numesc eu pe terapeut), se
află într-o stare de receptivitate.
Aşa cum am menţionat, această stare de receptivitate se reali- zează adesea cel mai uşor şi
mai rapid prin inducerea unei transe hipnotice. Relaţia terapeutică optimă nu constă în ceea
ce, în mod frecvent, se numeşte „transfer pozitiv44. Dimpotrivă, este una în care există un
„raport44 între terapeut şi pacient. Numai atunci inconştientul pacientului şi cel al tera-
peutului pot interacţiona optim. Dacă cineva citeşte aceste povestiri în aşa-numita stare de
veghe, s-ar putea să le res- pingă, considerându-le „clişee44, „răsuflate44 sau „interesante, dar
irelevante44. În stare hipnotică însă, când tot ceea ce spune terapeutul îşi intensifică
semnificaţiile, o povestire sau chiar un singur cuvânt dintr-o povestire pot să inducă o
mmisatori —termenul Zen pentru iluminare.
C A P I T O L U L 2
Povestiri motivationale
Erickson a folosit adesea descrieri ale dez\oltării. Din prima copilărie – cum înveţi să-ţi
recunoşti propria mână, cum înveţi să stai în picioare, să mergi şi să vorbeşti – ca modalitate
de a construi simţul propriei evoluţii şi dezvoltări.
Când îmi spunea povestiri în care eram ghidat să mă întorc spre cele mai timpurii lecţii, eram
capabil – în stare de transă— să retrăiesc efortul imens şi frustrarea care interve- neau adesea
în procesul de învăţare a unei noi sarcini sau abilităţi. Eram totodată cât se poate de conştient
de faptul că reuşisem să învăţ aceste abilităţi. Puteam face faţă şi altor provocări din viaţa
mea prezentă.
Aşa cum afirmă Jay Haley în Uncommon Therapy, Erickson avea o viziune extrem de
clară asupra dezvoltării normale. Asta nu înseamnă că el încerca să îi vâre pe toţi indivizii în
acelaşi tipar, ci considera că în fiecare există un sâmbure de normalitate şi sănătate, ceva
similar, poate, cu ceea ce Haley numea „şinele adevărat”. Era conştient de nenumăratele
moduri în care evoluţia şi dezvoltarea pot fi deformate şi îndrumate pe o cale greşită, dar
simţea că sar- cina terapeutului este să readucă individul pe propriul său„drum adevărat”.
In acest sens, a spus o povestire despre un cal care rătă- cea prin curtea familiei, când era
el tânăr. Calul nu avea niciun însemn. Erickson s-a oferit să ia calul şi să îl ducă
proprietarilor. Pentru asta, pur şi simplu l-a încălecat, l-a condus până la drum, apoi l-a lăsat
să hotărască încotro voia să meargă. El intervenea doar atunci când calul ieşea de pe drum să
pască iarbă sau când o lua peste câmp. Când, în cele din urma, calul a ajuns la curtea unui
vecin care locuia la o depărtare de câţiva kilometri, omul l-a întrebat pe Erickson:
„De unde ai ştiut că a plecat de aici şi că e calul nostru?”
Erickson i-a răspuns: „Nu eu am ştiut – calul a ştiut. Eu nu am făcut decât să-l ţin pe drum.”
Atunci când începem un curs de terapie sau unul didactic, este foarte util să ne întoarcem
la începutul drumului adevărat. Un astfel de exemplu apare în povestirea didactică a lui
Erickson numită „Cum învăţăm să stăm în picioare”.
Cum învăţăm să stăm în picioare învăţăm foarte multe lucruri la un nivel
conştient, apoi uităm ce am învăţat şi folosim abilitatea respectivă. Vedeţi voi, comparativ cu
alţii, eu am avut un avantaj extraordinar.
Am suferit de poliomielită, eram complet paralizat, iar infla- maţia era atât de puternică, încât
îmi erau paralizate şi sim- ţurile. Puteam să-mi mişc ochii şi nu îmi fusese afectat auzul.
Mă simţeam foarte singur, să zac tot timpul în pat, incapabil să mişc altceva decât globii
oculari. Eram în carantină la fermă, împreună cu şapte surori, un frate, mama, tata şi o
infirmieră. Ce puteam să fac ca să-mi treacă timpul? Am început să studiez oamenii şi mediul
înconjurător. În scurt timp, am aflat că surorile puteau să spună „nu”, dar să gândească „da”.
Şi puteau să spună şi „da”, şi să gândească „nu”.
Puteau să-i ofere altei surori un mar, şi în acelaşi timp să îl păstreze pentru ele. Atunci am
început să studiez limbajul nonverbal şi limbajul corpului.
Aveam o surioară care tocmai începuse să înveţe să meargă de-a buşilea. Iar eu trebuia să
învăţ să mă ridic în picioare şi să merg. Vă puteţi imagina cu câtă încordare priveam cum
surioara mea depăşea faza mersului de-a buşilea şi învăţa sa se ridice în picioare. Voi nu ştiţi
cum aţi învăţat să vă ridicaţi în picioare. Nu ştiţi nici măcar cum aţi mers pe picioarele
voastre. Vă puteţi gândi că puteţi sa mergeţi în linie dreaptă cale de şase poşte – dacă nu
există pietoni sau trafic rutier. Nu ştiţi că nu puteaţi să mergeţi în linie dreaptă în ritm
constant.
Nu ştiţi ce anume faceţi atunci când mergeţi. Nu ştiţi cum aţi învăţat să staţi în picioare.
Aţi învăţat întinzând mâna şi trăgându-vă în sus. În felul acesta, mâinile voastre s-au încordat
– şi, din întâmplare, aţi descoperit că puteţi să vă aduceţi greutatea în picioare. Este un lucru
îngrozitor de complicat, pentru că genunchii voştri tind sa cedeze – iar dacă genunchii rămân
drepţi, cedează şoldurile. Atunci v-aţi încrucişat picioarele. Şi nu puteaţi să vă ridicaţi în
picioare pentru că cedau şi genunchii, şi şoldurile. Aveaţi picioarele încrucişate – şi în scurt
timp aţi învăţat să vă luaţi avânt şi să staţi în poziţie dreaptă –, şi vă trăgea. În sus, iar acum
trebuie să învăţaţi cum să vă ţineţi genunchii întinşi, întâi pe unul, apoi pe celălalt, şi după ce
învăţaţi asta, trebuie să învăţaţi cum să vă concentraţi pentru a vă ţine şoldurile drepte. Apoi
aţi des- coperit că trebuie să învăţaţi să vă concentraţi pentru a vă ţine şoldurile drepte şi
genunchii întinşi în acelaşi timp, şi picioarele depărtate! În sfârşit, acum puteaţi sta cu
picioarele depăr- tate, sprijinindu-vă în mâini.
Apoi a urmat lecţia în trei etape. Vă distribuiţi greutatea pe o mână şi pe ambele picioare,
mâna aceasta nu vă susţine deloc. Ridică mâna stângă. Fără îndoială, e o munca grea —
să înveţi să stai drept, cu şoldurile drepte, cu genunchii întinşi, picioarele depărtate, cu mâna
aceasta dreapta apăsând cu putere pe sol. Apoi descoperiţi cum să vă schimbaţi echilibrul
corpului. Vă schimbaţi echilibrul corpului întorcând capul, răsucind trupul. Trebuie să
învăţaţi să vă coor- donaţi toate schimbările în echilibrul corpului atunci când vă mişcaţi
mâna, capul, umărul, trupul – după care trebuie să învăţaţi toate astea din nou, pentru mâna
cealaltă. Apoi urmează sarcina teribil de grea de a învăţa să staţi cu ambele mâini ridicate şi
de a mişca mâinile în toate direcţiile, bazându-vă pe solidele suprafeţe de sprijin ale celor
două picioare, pe care le ţineţi depărtate. Şi să vă menţineţi şoldu- rile drepte – şi genunchii
drepţi, cu atenţia împărţită astfel încât să aveţi sub control genunchii, şoldurile, braţul stâng,
braţul drept, capul, corpul. Şi, în sfârşit, după ce aţi dobândit suficientă dexteritate, aţi
încercat să vă balansaţi pe un singur picior. O treabă fantastic de grea!
Cum vă controlaţi întregul corp, menţinându-vă şoldurile drepte, genunchii întinşi,
simţind totodată mişcarea mâinilor, mişcarea capului, mişcarea trupului? Apoi aţi dus un
picior înainte şi aţi schimbat centrul de greutate al corpului! Genunchii vi s-au îndoit – şi iată-
vă jos! V-aţi ridicat şi aţi încercat din nou. În cele din urmă, aţi învăţat cum să duceţi un
picior înainte, şi aţi făcut un pas, şi vi s-a părut că e bine.
Aşa că l-aţi repetat – era tare bine. A urmat al treilea pas —cu acelaşi picior –, şi v-aţi
răsturnat! A durat mult până aţi alternat picioarele, dreptul, stângul, dreptul, stângul, şi tot aşa.
Acum puteaţi să mişcaţi din braţe, să întoarceţi capul, să vă uitaţi în dreapta şi în stânga, şi
totodată să mergeţi, fără să mai fiţi deloc atenţi să vă ţineţi genunchii întinşi şi şoldurile
drepte.
Erickson vrea să ne spună că un handicap poate constitui un avantaj pentru o persoană,
„un avantaj extraordinar, comparativ cu alţii, el ne arată că învăţarea este una dintre cele mai
bune forme de petrecere a timpului. Când este com- plet paralizat, el se întreabă: „Ce pot să
fac ca să-mi treacă timpul?” în acest sens, ne descrie cum şi-a dezvoltat puterea de observaţie.
Apoi ne povesteşte despre plăcerea de a învăţa în continuare – de a învăţa lucrurile care în
mod normal sunt inconştiente – şi ne dă ca exemplu acţiunile şi mişcările pe care le facem în
mod inconştient. În timp ce mergem pe stradă.
Atunci când vorbeşte despre procesul efectiv de a învăţa să stai în picioare, el accentuează
conştienţa chinestezică, iar ascultătorul se va concentra probabil asupra propriului simţ
chinestezic interior. Stângăcia unui copilaş care încearcă să se ridice, să-şi ţină picioarele
depărtate şi aşa mai departe este similară stângăciei pe care o resimţim cu toţii atunci când
încercăm să învăţăm ceva nou.
Descriindu-ne experienţele plauzibile prin care un bebe- luş poate trece atunci când învaţă
să stea în picioare şi să meargă singur, Erickson îl încurajează pe ascultător să regreseze până
la nivelul unui copil mic. De fapt, aproape oricine ascultă această povestire va intra într-o
stare hip- notică, însoţită de regresie. În povestire, se pune accent pe învăţarea unei deprinderi
fundamentale, la început în mod conştient, şi pe transformarea ei în ceva inconştient. Când
această povestire este folosită pentru a induce hipnoza, ea încurajează regresia şi manifestarea
automatismelor. Este interesant de remarcat că enunţurile cu sens negativ ale lui Erickson (i.e.
„v-aţi răsturnat”) sunt la timpul trecut. El trece la timpul prezent pentru a întipări sugestii
pozitive („vă schimbaţi echilibrul corpului.
Această povestire despre „setul de învăţături la o vârstă fragedă” este utilă la începutul
oricărui program terapeutic pentru că aduce pacientul înapoi la o perioadă premergătoare
apariţiei problemelor de origine nervoasă, distrugând, cel puţin temporar, seturile mentale
fixe ale acestuia. De asemenea, i se reaminteşte astfel pacientului că învăţarea este sau a fost
dificilă, dar că va reuşi să înveţe, dacă perse- verează. La urma urmei, el ştie că acum poate să
meargă fără niciun efort.
Erickcson evidenţiază totodată faptul că dispunem de piesele de bază şi că vom duce cu
noi aceste piese de bază în viitor. Crescând la o fermă, Erickson trebuia să semene pentru a
recoltă ceva în viitor. În această povestire, el aşază una dintre piesele de bază pentru terapie,
vorbind despre modul în care învaţă oamenii. El face în aşa fel ca procesul învăţării să nu fie
ceva ameninţător, ci. Interesant. De asemenea, el începe să accentueze punctele la care va
reveni mereu în povestirile sale, şi anume faptul că cerceta lucrurile cu foarte mare atenţie. El
a învăţat privindu-i pe alţii. Mesajul implicat este: „Te ajli aici ca să înveţi”, Erickson
stimulând un “set de învăţare” – o deschidere faţă de învăţare. Paralizia te face neputincios,
iar un pacient trebuie să facă faţă unor lucruri care îi provoacă neputinţă. Erickson transformă
această paralizie în ceva util. Era singur şi nu se putea baza decât pe el însuşi, aşa că a început
să-i observe pe alţii.
Când Erickson spune că una dintre surori putea, să-i ofere altei surori un măr şi, în acelaşi
timp, să-l păstreze pentru ea, el vrea să spună că el poate să ofere un măr – învăţarea –, şi, în
acelaşi timp, să-l păstreze pentru el? Sau că voi înşivă puteţi să oferiţi ceva din voi şi, în
acelaşi timp, să păstraţi o parte pentru voi? El nu oferă unul sau altul dintre aceste mesaje, ci
un mesaj construit pe mai multe niveluri. Iar mărul ne face să ne gândim la Grădina Raiului –
începutul, Facerea Lumii.
„Vă puteţi imagina cu câtă încordare priveam.” Aici,Erickson pune accent pe cuvântul
„imagina”. Desigur, acti- vitatea lui hipnotică se va desfăşura în acest mod, folosind
imaginile, imaginaţia. În acelaşi timp, el începe să inducă şi săfocalizeze atenţia
ascultătorului.
Jeffzeig a făcut următorul comentariu la această poves- tire: „Erickson avea capacitatea să
se joace cu atenţia ta şi să se joace cu propria lui atenţie. Îşi spunea toate povestirile
chicotind. Era pus pe distracţie şi te invita şi pe tine să te joci.
Dacă nu voiai să te joci, era problema ta. El continua să te invite, dar nu se supăra dacă îl
refuzai. Noi ne aflăm încă la suprafaţa lucrurilor. Am senzaţia că am reuşit să înţeleg destul
de bine procesul lui Erickson, dar dacă am discuta cu el despre ceea ce face, am descoperi că
suntem abia la supra- faţă sau poate la primul nivel aflat dincolo de suprafaţă. El vedea cele
două sau trei niveluri atunci când a prezentat sim- bolul unui măr. Poate se referea la „Ce
gândeşte un copil mic despre un măr?” sau „Ce faci cu un măr atunci când eşti mic?” îi aduci
un măr învăţătoarei. Şi el devenea un simbol prin care încercai să te faci plăcut. Erickson
înţelegea inconştientul uman, deci ştia că, dacă prezentai acest tip de cuvânt sau simbol, te
puteai aştepta la aceste asocieri posibile. Privind persoana respectivă, îţi dădeai seama despre
asocierile pe care le face şi mergeai mai departe. Acest gen de profunzime este într-adevăr de
neegalat. Nu ştii, prin urmare, cum ai învăţat să te ridici în picioare. Dar dispui de acea
informaţie.”
Acesta era unul dintre principiile importante ale lui Erickson —faptul că oamenii au, în
propria lor istorie naturală, resursele de a rezolva problema pentru care caută aju- torul. În
această povestire, el le aminteşte oamenilor că dis- pun de resurse de care nu sunt deocamdată
conştienţi.
Când foloseşte fraze de genul: „în felul acesta mâinile voastre s-au încordat – şi, din
întâmplare, aţi descoperit că puteţi să vă aduceţi greutatea în picioare”, aceasta este
modalitatea prin care el ne transmite ideea utilizării în terapie a „întâmplărilor programate”.
Pui pacientul într-o situaţie, iar el este determinat astfel să descopere lucruri – chiar dacă nu o
face în mod conştient.
„Este ceva îngrozitor de complicat, pentru că genunchii voştri tind să cedeze – iar dacă
genunchii rămân drepţi, cedează şoldurile.” Aici, Erickson stimulează subconştientul prin
cuvinte precum „drepţi” şi „ridicare în picioare”. Mai târziu, când aceste cuvinte sau
sintagme sunt introduse în terapie, întregul set de învăţături şi atitudinea faţă de învă- ţare
sunt evocate în mod automat:
Băiatul moare până în zori
Am terminat liceul în iunie 1919. În august, am auzit cum trei medici, în camera alăturată,
îi spuneau mamei: „Băiatul moare până în zori.” Erickson a suferit prima infecţie cu
poliomielită la vârsta de şaptesprezece ani.
Fiind un copil normal, nu mi-a plăcut ce am auzit.
Medicul nostru de ţară chemase doi ţipi din Chicago, în calitate de specialişti, iar ei i-au
spus mamei că „Băiatul moare până în zori”.
Eram furios. Să-i spui unei mame că fiul ei moare până în zori! E ceva cumplit!
După asta, mama a intrat la mine în cameră, albă la faţă.
Credea că delirez, fiindcă i-am cerut insistent să mute scrinul cel mare, ca să fie la un unghi
diferit lângă pat. L-a aşezat lângă pat, într-o poziţie oarecare, dar eu am tot pus-o să-l mute
până m-am declarat mulţumit. Din cauza scrinului, nu puteam să văd pe fereastră – şi afurisit
să fiu dacă voiam să mor fără sa văd răsăritul de soare! Nu l-am văzut decât pe jumătate. Am
zăcut inconştient vreme de trei zile.
Nu i-am spus nimic mamei. Nici ea nu mi-a spus mie.
Erickson mi-a istorisit această întâmplare emoţionantă în
1970, când venisem la el să mă ajute să-mi îmbunătăţesc memoria numelor şi să-mi
recuperez amintirile din copilărie.
Mi-am amintit imediat nişte lucruri din copilărie – despre propria mea bătălie cu o boală
febrilă, scarlatina. Insă do- rinţa mea de a-mi îmbunătăţi memoria numelor nu avea să se
realizeze. Abia mai târziu mi-am dat seama că el îmi sugera, într-un mod indirect, să accept
această limitare. Această sugestie mi-a fost transmisă tot printr- o povestire, despre ce
spusese tatăl său la înmormântarea mamei lui.
„Şi, la înmormântarea mamei, lata a făcut următoarea remarcă: «A fost plăcut să petrec
şaptezeci şi patru de ani- versări ale căsătoriei alături de aceeaşi persoană. Ar fi fost şi mai
plăcut dacă erau şaptezeci şi cinci, dar nu le poţi avea pe toate.»”
Prin această povestire şi prin cea precedentă, el ne spune, indirect, că suntem norocoşi
să fim în viaţă.
Prin referirea la scrin şi la răsăritul de soare, ne trans- mitea una dintre prescripţiile lui
preferate, să ne bucurăm de viaţă, poate chiar s-o prelungim! „întotdeauna trebuie să avem
un scop real în viitorul apropiat.” în acest caz, scopul său era să vadă răsăritul de soare.
Desigur, înainte ca acest scop să fie atins, era necesar să mute obstacolul. Cum
Erickson nu putea face acest lucru, avea nevoie de ajutorul mamei. Semnificativ este faptul
că el nu i-a spus de ce voia să mute scrinul. Nu întotdeauna este necesar să ne motivăm
acţiunile. Este însă necesar să avem scopuri – scopuri ime- diate şi care pot fi realizate.
Dilatatia
r
O plimbare pe stradă
i
Mergi pe stradă, la vârsta pe care o ai acum, încerci să mergi întins, fără să te abaţi din
drum, dar, întâmplător, îţi feste foame şi, din reflex, încetineşti pasul când îţi iese în calc j un
restaurant. Dacă eşti femeie, poate că te îndrepţi automat spre vitrina unui magazin de
bijuterii. Dacă eşti sportiv, te opreşti din reflex lângă vitrina unui magazin cu articole spor-
tive. Dacă ţi-ai neglijat dantura şi ştii că ar cam trebui să-ţi faci programare la dentist, dar nu
ai chef, iuţeşti automat pasul când treci pe lângă un cabinet stomatologic. I
67
Să avem încredere în inconştient
Mi-am găsit un loc de unde puteam să urmăresc femeile tinere care treceau prin dreptul
unei clădiri cu cabinete medi- cale. Dacă îşi modificau mersul într-un anumit fel, încetineau
pasul şi dădeau altfel din braţe, iar pe chip le apărea o expresie de mare blândeţe când treceau
pe lângă acea clădire, mă duceam la ele şi le întrebam: „Primul test de graviditate pe broaşte
ori iepuri a ieşit pozitiv?” Fără să se gândească, ele îmi răspundeau: „Primul, da, sau
nădăjduiesc că da.”
O tânără şi-a modificat mersul, legănatul braţelor şi expresia feţei. Se vedea că are o
reacţie de frică! Trebuia să ai grija – nu era măritată!
Fiecare persoană, bătrână sau tânără, încetineşte pasul în mod automat, de parcă aerul ar
deveni dens şi greu de stră- puns. Ştiţi în faţa cărei clădiri? — o brutărie! Acel stimul olfactiv
puternic te încetineşte automat.
Aici ni se dă un alt exemplu care ilustrează faptul că, în mare parte, comportamentul
nostru este determinat în mod inconştient. Erickson inserează, de asemenea, referinţe frec-
vente la comportamentul „automat”. Astfel, această pove- stire este utilă pentru a încuraja
un pacient să-şi îngăduie să răspundă automat în timpul unei transe hipnotice. Repetiţia din
povestire poate conduce foarte uşor la o transă hipnotică, mai ales atunci când cuvintele
sunt rostite ritmic.
Desigur, această povestire poate fi folosită şi pentru diag- nosticare. Putem urmări reacţia
pacientului atunci când menţionăm diverse elemente din povestire – magazinul de bijuterii,
magazinul cu articole sportive, cabinetul stomato- logic. Îngrijorarea legată de graviditate
poate apărea ca reacţie la partea care se referă la teama tinerei că ar putea fi însărcinată.
Comentariul despre brutărie poate foarte uşor să trimită un subiect la amintiri din prima
copilărie, care sunt asociate cu mirosul bucatelor pregătite la cuptor sau pe maşina de gătit.
M-am întrebat de ce Erickson a accentuat faptid că „fie- care persoană… încetineşte pasul
în mod automat’4 când trece pe lângă o brutărie. În cele din urmă, mi-am dat seama că
mesajul pe care mi-l transmitea era „încetineşte, Rosen”.
El le spune tuturor celor care îl ascultă să încetinească şi să-şi facă timp pentru a învăţa şi a
face asocieri senzoriale.
Dicteul automat
Se cuvine să fim atenţi la fiecare mişcare. De multe ori, scriind „da”, se poate răspunde la
întrebări. O fată poate să întrebe:
— Sunt cu adevărat îndrăgostită?
Iar eu o voi întreba:
— De cine crezi că eşti îndrăgostită?
— Păi, ar fi Bill, Jim, Pete şi George.
Şi atunci o întreb:
— De Bill?
Ea scrie „Da”.
— De George?
— Da.
— De Jim?
— Da.
— De Pete?
— Da
Dar dacă „da”-ul face o gaură, dacă creionul perforează hârtia, atunci acela este băiatul.
Dar ca nu vrea să ştie deo- camdată acest lucru.
Odată, la Universitatea Michigan, dr. Anderson ţinea o conferinţă despre hipnoză în faţa
celor din departamentul de psihologie – a întregului departament. Dr. Anderson m-a întrebat
dacă voiam să fac o demonstraţie. I-am spus că nu aveam un subiect şi că îmi trebuiau
voluntari. A chemat mai mulţi studenţi şi i-a întrebat dacă doreau să participe, şi au acceptat
destul de mulţi. Am ales o fată pe care o chema
Peggy. Printre altele, dr. Anderson voia să experimenteze scrierea automată. I-am spus lui
Peggy să se ducă la capătul unei mese lungi; iar noi, toţi ceilalţi, am rămas la celălalt capăt al
mesei.
l-am indus o transă lui Peggy. Era conştientă că noi ne aflam la un capăt al mesei lungi,
iar ea, la celălalt.
A scris ceva automat. Apoi, tot automat, a împăturit hârtia o dată, şi încă o dată, apoi a
vârât-o în poşetă. Ea nu a observat nimic din ioate astea. Noi, ceilalţi, am observat. Am adus-
o din nou în transă şi i-am spus ca, după ce se trezea, să scrie automat: „Este o zi frumoasă de
iunie.” Noi însă eram în aprilie.
A scris această propoziţie, iar când i-am arătat-o, mi-a zis că nu ea a scris-o şi că nu era
scrisul ei. Avea dreptate, nu era scrisul ei.
în septembrie, m-a sunat dintr-o altă localitate, din Indiana, şi mi-a spus:
— Azi mi s-a întâmplat un lucra ciudat, şi cred că are legătură cu dumneavoastră – aşa că
o să vă povestesc despre ce e vorba. Astăzi mi-am golit poşeta. Am găsit înăuntru o bucăţică
de hârtie. Am desfăcut-o, şi pe o parte scria, cu un scris ciudat: „O să mă mărit cu Harold?”
Nu era scrisul meu.
Nu ştiu cum a ajuns hârtia asta ia mine în poşetă. Dar am senzaţia că are legătură cu
dumneavoastră. Iar singura mea legă- tură cu dumneavoastră a fost la acea conferinţă pe care
aţi ţinut-o în aprilie, la Universitatea Michigan. Puteţi să-mi explicaţi prezenţa acelui bileţel?
— Am conferenţiat la acea universitate în aprilie, e adevărat, i-am spus. Erai cumva
logodită şi urma să te căsătoreşti în acea perioadă?
— O, da, eram logodită cu Bill.
— Aveai îndoieli în privinţa logodnei atunci? Am întrebat-o.
— Nu, nu aveam.
— Ai avut vreodată îndoieli în privinţa logodnei cu Bill?
— O, în iunie m-am despărţit de Bill.
— Ce s-a întâmplat de atunci?
— O, în iulie ra-ara măritat cu un tip pe care îl cheamă
Haroid.
— De când timp îl cunoşteai pe Haroid?
— O, îl cunoşteam din vedere, îl ştiam cam din semestrul al doilea, dar nu-l întâlnisem
niciodată. Nu l-ain cunoscut până când ne-am întâlnit din întâmplare, în iulie.
Atunci i-am spus:
— Ceea ce scria acolo, „O să mărit cu Harold?”, a fost scris de tine, în mod automat, în
stare de transă. Subconştien- tul tău recunoştea deja că o să te desparţi de Bill şi că Haroid era
de fapt bărbatul care te atrăgea.
Subconştientul ei a ştiut, cu câteva luni mai devreme, că ca avea să rupă logodna.
Împăturise bucata de hârtie pentru că, în mod conştient, nu putea să accepte acel fapt în luna
aprilie.
Prima dată când puneţi un pacient să facă un dicteu auto- mai, dacă nu reuşiţi să-l
convingeţi că va fi protejat, îi va fi greu să scrie liber, fiindcă intervine ceva personal din oul
lui, iar el nu este încă pregătit să accepte acest lucru. Deci dacă vreţi sa folosiţi dicteul
automat, lăsaţi pacientul să spună:
„Nu pot”, şi învăţaţi-l să-şi lase mâna să mâzgălească. Trep- tat, după mai multe mâzgâleii, va
plasa informaţii secrete într-o mâzgăleală care nu poate fi citită. După care va scrie alte
lucruri, cum ar fi: „E o zi frumoasă de iunie.” Apoi poate să se extindă şi să ofere informaţii
personale. Odată, mi-au trebuit şaisprezece ore ca să descifrez, cu multă greutate, o scriere
ilizibilă care, în cele din urma, mi-a spus o întreagă poveste – cred că e în „The Collccted
Papers2.3
Chiar tensiunea scrierii poate să transmită un mesaj important. A fost foarte relevant
Aţi văzut cu toţii pietrele mele şlefuite în urmă cu două sute de milioane de ani. Nepotul
meu, care are cincisprezece ani, mi-a zis:
— Pietrele astea au fost lustruite acum două sute de milioane de ani. Dar în felul ăsta se
elimină omul. Eu vreau să ştiu cum au fost lustruite. Nu mi-ai arătat o piatră modelată de apă.
Am trăit în Okinawa: ştiu cum arată pietrele lustruite de apă. Şi am văzut vulcani: nu e nici
piatră de la vulcani. Tu mi-ai arătat ceva neobişnuit de acum două sute de milioane de ani.
Ştiu că îmi arăţi ceva care îmi e cunoscut. Doar că trebuie să nu mă mai gândesc la nisip, apă,
gheaţă şi la om.
L-am lăsat să cugete şi i-am zis:
— Mai am o ghicitoare pentru tine. La ce se referă următorul enunţ: „Cum aş mai bea
ceva, alcoolic, desigur, după toate capitolele astea de mecanică cuantică!
— Habar n-am. Nu ştiu ce-i aia mecanică cuantică.
— Nici nu e nevoie să ştii. O să-ţi dau un răspuns pentru profani. Bate doi ţăruşi în
pământ la o jumătate de metru unul de altul. Între ţăruşi, aşază un panou suficient de lat încât
să depăşească ţăruşii cu doi centimetri, şi ai obţinut un răspuns pentru profani.
Au trecut câteva minute până când nepotul lui Erickson a exclamat: „E prima oară când
mă gândesc în felul ăsta!”
Poate că unii dintre cititori vor avea nevoie de şi mai mult timp ca să vizualizeze răspunsul
„pentru profani” ori să deseneze două linii verticale cu o linie orizontală deasupra
— N— simbolul pentru „pi”. Erickson ne mai dă un indiciu, care probabil că i-ar ajuta doar
pe studenţii la medicină şi pe medici. El spune: „Toţi medicii cunosc înşiruirea mnemonică
pentru nervii cranieni: «On Old Olympus ’ towering tops a Finn and German vend some
hops.» *” în felul acesta, în loc să spună „Ghicitoarea e mnemonică”, Erickson dă exemplul
unei alte înşiruiri mnemonice, lăsându-l pe cititor să facă singur legăturile.
Pietrele pe care Erickson i le-a arătat nepotului fuseseră în pipota unui dinozaur. Ele se
lustruiseră în timpul digerării hranei. Astfel, nepotul intuise bine că trebuia să nu se mai
gândească la nisip, apă, gheaţă sau ia om ca fiind sursa lus- truirii. Trebuia să iasă din tiparele
de gândire obişnuite pentru a rezolva această problemă. Erickson le spune celor care îl ascultă
ori îl citesc că trebuie să iasă din tiparele de gândire obişnuite. Ghicitoarea despre pietre nu
are legătură cu cealaltă, doar că ambele sunt ghicitori.
Dacă cititorul nu a făcut încă legătura, poate să încerce să numere câte litere sunt în
fiecare cuvânt din „How I want a drink…” Exact! Pi are valoarea 3,14159265358979…
Trecerea dintr-o cameră în alta
— Cum treci din camera asta în cealaltă? L-am întrebat pe un student.
Iar el mi-a răspuns:
— Mai întâi, te ridici în picioare. Apoi faci un pas…
L-am întrerupt:
— Spune-mi toate modurile posibile în care poţi ajunge din camera asta în cealaltă.
— Poţi să fugi, să mergi la pas; poţi să înaintezi în salturi;
poţi sări; poţi să faci tumbe. Poţi să ieşi pe uşa aceea, să te
Prin acest procedeu, se reţin mai uşor nervii cranieni (în engl.): olfactory, optic, oculo-
motor, trochlear, /rigeminal, «abducens, /fâcial, «uditory, glossopharingeal, vagus,. Vpinal
accessory, Ziypoglossal (/i duci în faţa casei, să intri pe alta uşă şi să ajungi în cameră.
Sau poţi să intri printr-o fereastră,. Dacă vrei…
— Âi vrut să enumeri toate posibilităţile, dar ai omis ceva extrem de important. Eu
obişnuiesc să exemplific spunând:
„Dacă aş vrea să intru în camera aceea din camera asta, aş ieşi pe uşa aceea, aş lua un taxi
până la aeroport, mi-aş cumpăra un bilet până la Chicago, New York, Londra, Roma, Atena,
Hong Kong, Honolulu, San Francisco, Chicago, Dallas, Phoenix, m-aş întoarce de acolo cu
limuzina, aş intra în curtea din spate, de acolo pe poarta din spate, apoi pe uşa din dos, şi de
acolo în cameră.” Plus că tu te-ai gândit doar la mişcarea înainte! Nu te-ai gândit să intri cu
spatele, nu-i aşa?
Şi nu te-ai gândit să intri târâş.
— Ori să intru alunecând pe burtă, a adăugat studentul.
Adevărul este că ne autolimităm îngrozitor de mult în gândirea noastră!
Eu câştig de fiecare dată campionate olimpice
L-am întrebat pe Erickson despre un pacient care e pianist concertant şi care se temea să
nu înţepenească în faţa clavia- turii şi să nu poală cânta din cauza artritei. Iată ce mi-a
răspuns Erickson:
Un pianist, indiferent cât de sufeiinde i-ar fi mâinile, ştie muzică. Şi ştie să compună. Iar
asta e ceva ce n-o să uite niciodată. Mâna poate să nu-l mai ajute, dar poate să com- pună, şi
chiar să compună mai bine. Dintr-un scaun cu rotile, eu câştig de fiecare dală campionate
olimpice.
Donald Lawrence şi medalia de aur
/
O femeie pe care o tratasem împotriva durerii a venit din nou la cabinet. Mi-a spus:
— De data asta, am venit pentru altcineva. E vorba de fiica mea. Are opt ani. O urăşte pe
sora ei; ma urăşte pe mine; îl urăşte pe tatăl ei; îi urăşte pe învăţătoare şi pe colegii de şcoală;
îi urăşte pe poştaş, pe lăptar, pe omul de la benzinărie — pur şi simplu, urăşte pe toată lumea.
Se urăşte şi pe ea. De multă vreme tot încerc s-o conving să meargă la vară în Kansas, la
bunici. Îi urăşte, cu toate că nu-i cunoaşte.
— De unde provine toată ura asta? Am întrebat-o.
— Are faţa plină de pistrui. Copiii de la şcoală au poreclit-o Pistruiata, şi urăşte grozav
pistruii ăştia.
— Unde e fata?
— E afară, în maşină, nu vrea să intre. Vă urăşte pe dumneavoastră fiindcă are pistrui.
I-am spus:
— Mergeţi şi aduceţi fata încoace, chiar cu forţa. Aduceţi-o aici, în camera asta.
Eu m-am aşezat la birou în camera alăturată. N-a fost nevoie ca mama sa folosească forţa.
Fata a intrat şi a rămas în prag, cu pumnii încleştaţi, cu maxilarul împins în afară, aruncându-
mi o privire feroce, gata de luptă.
Cum stătea acolo, m-am uitat la ea şi i-am spus:
— Eşti o hoaţă! Furi!
Mi-a zis că nu e hoaţă şi că nu fură. Putea să se bată pe tema asta.
— O, ba da, eşti hoaţă! Furi lucruri. Şi eu ştiu ce ai furat.
Am şi dovezi, că ai furat.
— Nu aveţi nicio dovadă. Eu nu am furat niciodată nimic, a protestat ea.
— Ştiu şi unde erai când ai furat ce ai furat, i-am zis.
Fata era furioasă rău pe mine. I-am zis:
— O să-ţi spun unde erai şi ce ai furat. Erai în bucătărie, aşezai masa. Stăteai la masa din
bucătărie. Te-ai întins spre borcanul cu prăjiturele, în care erau fursecuri cu scorţişoară, chec
cu scorţişoară, cornuleţe cu scorţişoară – şi ai vărsat pe tine un pic de scorţişoară – eşti o Faţă
de Scorţişoară.
Asta se întâmpla acum doi ani.
Ce a făcut ea a fost să reacţioneze emoţional, şi favorabil, la pistrui. Se afla în cadrul
mental de a reacţiona favorabil fiindcă îi intensificasem intenţionat ostilitatea şi furia, apoi îi
făcusem în minte, efectiv, un vid. Pentru că i-am spus că ştiu unde se afla când a furat, ştiam
şi ce furase. Şi aveam dovezi.
Prin urmare, se simţise uşurată de acuzaţia că e hoaţă când înţelesese că nu era întemeiată. Eu
glumisem cu ea, iar situaţia devenise una amuzantă. Ei îi plăceau comuleţele cu scorţişoară,
sau checul, sau fursecurile, şi îi botezasem altfel pistruii. Terapia o făcuseră emoţiile ei,
modul ei de gândire, reacţiile ei. Chiar dacă ea nu ştia lucrul acesta.
Mai târziu, Erickson a făcut următorul comentariu pe marginea povestirii „Faţă de
scorţişoară”: „Şi mai trebuie să învăţaţi că important nu este ce faceţi voi, ce spuneţi voi, ci
ceea ce face pacientul, ceea ce înţelege el.”
Am avut ocazia să văd o felicitare şi un bilet pentru dr.Erickson de la Faţă de
Scorţişoară. „Stimate domnule Erickson, astăzi m-am gândit la dumneavoastră. Citeam scri-
sorile acelea «aiurite» pe care mi le-aţi trimis. Ce mai faceţi?
O să încerc să nu uit să vă trimit o vedere de Sf. Valentin.
Anul acesta sunt în clasa a şasea. Probabil că nu vă amintiţi de mine aşa de bine, dar o să vă
amintiţi când o să vedeţi porecla mea. ÎNTOARCEŢI PE PARTEA CEALALTĂ. Mă numesc
B-H —(Faţă de Scorţişor) si acum nu mă mai deranjează. De la
Faţă de Scorţoşoară sic”
Felicitarea era imprimată în trei nuanţe diferite de violet, cu creioane colorate. Iar
bileţelul era însoţit, de fotografia color a unei fetiţe încântătoare cu părul şaten-roşcat şi faţa
acoperită de pistrui. Era toată numai un zâmbet.
Psoriazis
O tânără mi-a spus:
— De luni de zile încerc să-mi fac curaj să vin la dumneavoastră. După cum observaţi,
am guler înalt şi mâneci lungi, deşi e vară. Azi-noapte însă, când am văzut câtă mătreaţa era
pe covor, şi azi-dimineaţâ, câtă mătreaţă era în pat, m-am gândit: trebuie neapărat să mă vadă
un psihiatru.
Am psoriazis, nu are cum sa-mi facă ceva mai rău.
— Deci credeţi că aveţi psoriazis, i-am zis eu.
— N-aş suporta să-mi scot hainele. V-aţi uita la corpul meu, la braţe, la gât. S-ar putea să
las mătreaţă peste tot.
— Haideţi să mă uit la psoriazis. N-o să mă mor din asta, şi nici dumneavoastră nu muriţi.
Mi-a arătat. M-am uitat cu atenţie, apoi i-am zis:
— Nu aveţi decât mai puţin de o treime din psoriazisul pe care credeţi că îl aveţi.
Mi-a răspuns:
— Am venit la dumneavoastră pentru că sunteţi medic. Iar dumneavoastră îmi spuneţi că
am mai puţin de o treime din tot psoriazisul ăla, când eu văd cât de mult am, iar
dumneavoastră îl reduceţi la o treime.
I-am zis:
— Aşa este. Aveţi -multe emoţii. Aveţi un pic de psoriazis şi multe emoţii. Sunteţi vie,
aveţi emoţii; un pic de psoriazis şi multe emoţii. O mulţime de emoţii pe braţe, pe corp, dar
dumneavoastră le numiţi „psoriazis”. Prin urmare, nu puteţi să aveţi decât o treime din cât
credeţi că aveţi.
— Cât vă datorez? M-â întrebat.
I-am spus cât.
— O să vă scriu un cec, dar nu mai vin la dumneavoastră, mi-a zis.
Peste două săptămâni, m-a sunat şi m-a întrebat:
— Puteţi să-mi faceţi o programare?
— Da.
— Vreau să-mi cer scuze. Vreau să vin din nou la con- sultaţie.
— Nu aveţi de ce să vă cereţi scuze, pentru că eu v-am pus diagnosticul corect şi nu vreau
să mi se ceară scuze.
Mi-a zis:
— Presupun că aveţi dreptate. N-ar trebui să-mi cer scuze.
Ar trebui să vă fiu recunoscătoare că aţi pus diagnosticul corect. Nu mai am mătreaţă, şi
uitaţi-vă la braţele mele. Mai am câte un petic pe ici, pe colo, dar atât. La fel şi pe restul
corpului. Am fost furioasă pe dumneavoastră două săptămâni încheiate.
Când Erickson îi spune tinerei „Aveţi un pic de psoriazis şi multe emoţii”, el stabileşte o
legătură între psoriazis şi emoţii, sugerând că, dacă emoţiile sunt mai multe, psoria- zisul va
fi mai puţin, iar dacă psoriazisul e mai mult, vor fi mai puţine emoţii. Apoi îi oferă ocazia de
a-şi canaliza emoţi- ile către el. Când s-a înfuriat pe el şi a fost furioasă vreme de două
săptămâni, psoriazisul s-a împuţinat. A avut multe emoţii şi puţin psoriazis.
în felul acesta, Erickson îşi pregăteşte pacienţii să gă- sească un nou cadru de
referinţăprovocăndu-i, punându-i în încurcătură sau producăndu-le emoţii neplăcute.
Recadrarea este realizată în armonie cu seturile mentale şi cu convinge- rile persoanei în
cauză. În „Boabe şuierătoare”, el stabileşte mai întâi că pacienta se consideră religioasă.
Cu fetiţa din
„Faţă de Scorţişoară”, el adoptă o atitudine jucăuşă, potri- vită atunci când ai de-a face cu
un copil. Iar în cazul pacien- tei cu psoriazis stabileşte o legătură cu atitudinea anta- gonistă
şi tendinţa competitivă a acesteia printr-o provocare.
Pacienta cu psoriazis îşi dă seama că era într-adevăr furi- oasă. Ea recunoaşte faţă de sine
însăşi că Erickson a avut dreptate şi că ea chiar avea foarte multe emoţii. La nivel sub-
conştient, s-a stabilii că el trebuia. Să aibă dreptate şi în restul afirmaţiei pe care o făcuse –
şi anume că ea avea doar o treime din psoriazisul pe care credea că îl are. Corpul ei a
început să-i demonstreze acest lucru, iar erupţia a dispărut în mare parte.
Odată ce „Faţă de Scorţişoară” a zâmbit uşurată auzind că fusese botezată „Faţă de
Scorţişoară” în loc să i se spună că e hoaţă, a fost predispusă să zâmbească de fiecare dată
când se gândea la pistruii ei. În felul acesta, ura şi furia de la început au fost înlocuite cu un
sentiment uşor amuzant.
După cum explică Erickson, „situaţia devenise una amu- zantă”. Iar această situaţie
amuzantă a continuat şi după ce fetiţa nu s-a mai aflat în prezenţa lui Erickson.
În „Boabe şuierătoare”, situaţia este recadrată pentru pacientă, dintr-una în care ea se
simţea umilită din cauză să nu se putea controla într-una în care putea să aprecieze con-
trolul desăvârşit pe care îl avea de fapt – adică putea să emită doar gaze, dar să reţină în
rect materia lichidă şi mate- ria solidă. În fapt, ea a fost îndemnată să se bucure dansând
goală prin apartament pentru a exersa acest control. Desigur, la un nivel superficial,
Erickson îi permite să dea vânturi, şi este posibil ca acest lucru să fi şters mustrările
anterioare care condamnau un atare comportament. El îi respectă totuşi inhibiţiile, pentru că
nu îi sugerează să facă asia în public.
în mod incidental, -. Erickson ne arată că această povestire are şi o continuare. Faptul că
femeia şi-a acceptat corpul a determinat-o să accepte şi alte funcţii naturale; astfel, ea este
în stare să-şi expună sânul şi să-şi alăpteze copilul în timp ce discută cu Erickson, un an mai
târziu.
Nici măcar o erecţie
Eu încerc să croiesc terapia pe măsura fiecărui pacient în parte. Odată a venit la mine un
medic şi mi-a zis:
— Prima experienţă sexuală am avut-o într-un bordel. A
fost ceva dezgustător. Aşa încât în cei douăzeci de ani care au trecut de atunci nu am mai avut
nici măcar o erecţie. Am plătit femei, le-am dat bani grei şi le-am spus: „Ajutaţi-mă să am
erecţie.” Dar niciuna n-a reuşit.
Acum am găsit o fată cu care vreau să mă însor. Am încercat să mă culc cu ea. E foarte
drăguţă şi îndatoritoare, dar tot nu reuşesc să am erecţie.
I-am spus:
— Aduceţi fata să stea de vorbă cu mine, o să fie o discuţie privată între ea şi mine, după
care o să vorbesc cu amândoi.
I-am spus fetei:
— Culcă-te cu el în flecare scară, dar poartă-te ca o femeie rece. Nu-l lăsa să te atingă pe
sâni sau pe corp, sub riicio formă. Pur şi simplu îi interzici să facă asta. Este foarte important
să urmezi aceste instrucţiuni.
L-am chemat pe medic la mine şi i-am zis:
— L-am spus lui Mildred că trebuie să se culce cu dumneata în flecare noapte. I-am spus
să-ţi respingă orice încercare de a o săruta, de a o atinge pe sâni, pe părţile intime, pe corp.
Trebuie să te respingă total. Vreau ca acest lucru să se întâmple vreme de trei luni. După asta
veniţi să discutăm situaţia.
Pe la începutul lui martie, nu s-a mai putut stăpâni şi a
„violat-o”.
Mildred era o femeie foarte frumoasă, arăta foarte bine.
Când a fost nevoit sa se confrunte cu imposibilitatea venită din partea lui Mildred, nu din
partea lui, acest lucru a schim- bat cadrul de referinţă. Mildred era aceea care făcea imposibil
actul sexual, nu el.
Aşa că nu mai avea motive să se plângă de penisul lui flasc. Mildred făcea ca lucrul
acela sa fie imposibil pentru el.
întrucât prima experienţă sexuală avută într-un bordel îl dezgustase pe pacient, iar
încercările lui de a se vindeca singur, „plătind” femei, întărise tiparul de eşec al acestuia,
Erickson a stabilit că impotenţa lui era un rezultat al sexului uşor accesibil. Prin urmare,
Erickson, ajutat de iubita pacientului, a creat o situaţie opusă – una în care sexul era
interzis. În explicaţia pe care o dă celor întâmplate, Erickson foloseşte în mod expres
referinţe vagi. Când, în ultima pro- poziţie, spune „Mildredfăcea ca lucrul acela săfie
imposibil pentru el, noi (şi, probabil, şi pacientul) ne întrebăm care este„lucrul acela” care
este imposibil pentru el: actul sexual? Să se plângă de penisul lui flasc, adică să se
masturbeze fără erecţie? Să rămână impotent? Oricare ar fi răspunsul, el a reuşit să
transfere „inamicul” în afara pacientului. În felul acesta, în loc să fie supărat pe el însuşi şi
să-şi întărească astfel neputinţa de a avea o erecţie, pacientul putea să atace cauza
„imposibilităţii” aflate în afara lui, în Mildred. Şi face asta „violând-o După ce a avut
raporturi sexuale fără să se mai îngrijoreze dacă va avea erecţie, se presupune că va putea
săfacă dragoste fără să mai fie nevoie de acest puter- nic element de agresiune.
Pleosc, pleosc, pleosc
O fată de cincisprezece ani îşi sugea tot timpul degetul mare. Părinţii ei m-au sunat şi au
început să plângă şi să se tânguie. Mi-au spus că fata îi necăjea cât era ziua de lungă sugându-
şi degetul. Îşi sugea degetul cât timp mergea cu autobuzul şcolii, iar şoferul se considera
jignit. La fel şi cei- lalţi copii. Profesorii se plângeau de ea că îşi suge degetul.
I-au spus fetei că or s-o aducă la mine.
Fata a intrat în cabinet sugându-şi zgomotos degetul, cu obrăznicie. Părinţii erau în
camera alăturată şi nu auzeau ce-i spun.
— Vreau să îţi spun că eşti foarte proastă că-ţi sugi dege- tul, i-am zis.
— Vorbiţi ca părinţii mei.
— Nu, vorbesc inteligent. Accepţi faptul că părinţii tăi se simt uşor stingheriţi, că şoferul
de pe autobuz se simte uşor stingherit. Te afişezi în toată şcoala cu obiceiul de a-ţi suge
degetul. Câte mii de copii sunt în şcoală? Tu te afişezi în faţa tuturor. Dacă nu ai fi proastă,
dacă ai fi inteligentă, ţi-ai suge degetul într-un fel care chiar să-l scoată din pepeni pe tatăl
tău.
Am aflat de la tatăl tău şi de la mama ta ca după cină aveţi un program fix. Tatăl tău
citeşte ziarul. Se aşază şi îl citeşte, de la cap la coadă. I-am făcut pe părinţii tăi să-mi promită
că or să-şi ţină gura referitor la obiceiul tău de a-ţi suge degetul.
N-or să scoată o vorbă despre asta.
Aşa că te rog să iei un ceas. Diseară, după ce mâncaţi, aşază-te lângă tatăl tău şi suge-ţi
degetul cu plescăieli preţ de douăzeci de minute, iar pe mama, care e o persoană foarte
tipicară, las-o să spele vasele. Îi place să coasă cuverturi din petice. După ce spală vasele,
întotdeauna se aşază şi lucrează la cuvertură. După cele douăzeci de minute de stat lângă tatăl
tău, aşază-te lângă mama. Stai cu ochii pe ceas şi suge-ţi degetul – cu simţ de răspundere,
pleosc, pleosc, pleosc.
l-am pus pe părinţii tăi să-mi promită că n-or să spună nimic că-ţi sugi degetul. Aşa că
poţi să te joci în voie cu sentimentele lor. Pentru că ei nu au ce să facă.
Cât despre şoferul de pe autobuz – vă vedeţi doar de două ori pe zi. Pe copiii de la şcoală
îi vezi zilnic. Nu îi vezi nici pe şofer, nici pe copiii de la şcoală sâmbăta şi duminica.
Aşa că trebuie să te afişezi. De obicei, orice fată de şcoală nu poate să sufere un anumit băiat
sau o fată anume. Aşa că foloseşte-te de faptul ca sugi degetul. De câte ori se uită la tine
băiatul acela sau fata aceea, bagă-ţi degetul în gură. Şi suge-l pe bune. Nu există elev care să
nu aibă un profesor pe care nu-J suportă. Nu trebuie să-ţi sugi degetul fără rost în faţa
celorlalţi profesori. Când îl vezi pe profesorul respectiv, vâră-ţi degetul în gură şi suge-l cu
plescăieli.
în mai puţin de o luna, a descoperit că erau şi alte lucruri de făcut. Eu transformasem
suptul degetului într-o obligaţie, iar ea nu voia să fie obligată să facă un anumit lucru.
Când Erickson pune accentul pe „programul fix” al părinţilor, el atrage în mod indirect
atenţia fetei asupra caracterului coercitiv al propriului ei comportament referitor la suptul
degetului. El sugerează că ar putea să înceteze să mai fie „proastă” (adică să nu mai acţioneze
fără săfie con- ştientă de ceea ce face şi fără să aibă un scop). În schimb, ar putea, în mod
intenţionat, să-şi exprime ostilitatea mai efi- cient. Comportamentul ei privind suptul
degetului este reîn- cadrat. Acesta încetează să mai fie un „obicei ceva ce nu poate fi
controlat. Acum este o formă utilă de comunicare — de ostilitate.
În această povestire, ca în multe dintre cele care se ocupă de tratarea copiilor, Erickson
începe cu „Am trimis părinţii în altă cameră şi am stat de vorbă cu copilul”. La un nivel, el
respectăfiecare copil ca pe un individ, departe de părinţi.
La un alt nivel, el vorbeşte cu copilul care există în fiecare din noi. Părinţii, care adeseori
reprezintă constrângerea, nerăbdarea şi absenţa acceptării, sunt îndepărtaţi. Ei nu trebuie să
intervină în terapie. La acest nivel, Erickson ne spune să renunţăm la pretenţiile propriului
supraeu excesiv de rigu- ros, la toate acele „trebuie să” extrem de stricte, şi să lăsăm
potenţialul copilului să iasă la iveală şi să se dezvolte. Este posibil ca el să ne spună să nu ne
îngropăm impulsurile copilăreşti – spontaneitatea, curiozitatea, impetuozitatea,
expansivitatea, şi aşa mai departe —ci să canalizăm aceste impulsuri sau să le direcţionăm
„în mod inteligent”. Când, ca în cazul acestei fete, suntem în stare să vedem legătura dintre
ceea ce facem şi reacţia celorlalţi (de pildă, iritarea lor), putem hotărî să punem capăt
respectivului tip de comportament.
Acest tip de „prescriere a simptomului” poate fi considerai şi o punere în practică a
dictonului lui Alfredadler referitor la terapie. Adler a spus cândva: „Terapia este ca şi cum ai
scuipa în supa cuiva. Respectiva persoană poate să continue s-o mănânce, dar n-o să-i mai
placă.” Făcând din suptul degetului un lucru obligatoriu, Erickson „a scuipat în supa fetei”.
C A P I T O L U L 7
Să învăţăm din experienţă
Cum e să ai şase ani
Săptămâna trecută am primit o scrisoare de la nora mea, în care îmi scria că fiica ei
împlinise şase ani. A doua zi, fetiţa a făcut ceva pentru care mama a mustrat-o. Fetiţa i-a spus
mamei:
— E grozav de greu să ai şase ani. Eu am doar o zi de experienţă.
În vis
Noaptea, când mergi la culcare, te culci ca să dormi, poate şi ca să visezi. Iar în vis nu
intelectualizezi, ci experimentezi.
Nu am vrut să-i dau bomboane fiului meu Lance, l-am spus ca mâncase destule. A doua zi,
când s-a trezit, era foarte fericit.
— Am mâncat toată punga, mi-a zis el.
Când i-am arătat că mai erau bomboane în pungă, a crezut că mă dusesem şi cumpărasem
altele, fiindcă el ştia că le mâncase pe toate. Şi chiar le mâncase – în vis.
Altă dată, Bert îl necăjise pe Lance, iar Lance voia să-l pedepsesc pe Bert. Am refuzat. A
doua zi dimineaţă, Lance mi-a zis:
— Mă bucur că l-ai altoit pe Bert – dar nu trebuia să folo- seşti o bâtă de baseball aşa de
mare.
El ştia că deja îl pedepsisem pe Bert cu asprime. Îşi transformase sentimentul de
vinovăţie, pentru că îşi dorise ca tata să-l pedepsească pe Bert, într-o critică la adresa asprimii
pedepsei mele. Era clar că se întâmplase ceva cu el.
Mulţi subiecţi, care au tendinţa de a intelectualiza în loc să intre în transă, noaptea, când
se gândesc la alte chestiuni, visează că sunt în transă. Şi, în acea stare de transă din vis, ei vor
face anumite lucruri. A doua zi vin la tine şi îţi spun: „Am visat o rezolvare a problemei.”
Terapia este în principal o motivare a subconştientului pentru a-şi folosi toate cunoştin- ţele,
care sunt multe şi diverse.
Există tot soiul de experienţe, iar visul este un tip de expe- rienţă. În această povestire,
Erickson ne arată că, deşi hipnoza s-ar putea să nu funcţioneze, terapia va funcţiona. Adică
pa- cientul poate să meargă acasă şi să continue lucrarea în vis.
După ce i s-a spus aceastăpovestire, un pacient care intelectua- lizeazăpoate să meargă acasă
şi să viseze că se află în transă.
Inotul
Să înveţi din experienţă este mult mai educativ decât să înveţi în mod conştient. Poţi să
înveţi toate mişcările de înot stând pe burtă pe scaunul de la pian. Poţi sa stabileşti ritmu- rile,
respiraţia, mişcarea capului, mişcările braţelor, mişcările picioarelor, şi aşa mai departe. Când
intri în apă, ştii doar să înoţi câineşte. Trebuie să înveţi să înoţi în apă. După ce înveţi asta, ai
mai învăţat ceva.
Să înveţi din experienţă este lucrul cel mai important. Cu toţii am învăţat în perioada de
şcolarizare că trebuie să învă- ţăm conştient. Ai făcut lucrurile în mod inconştient, în raport
cu apa. Ai învăţat să-ţi roteşti capul, să vâsleşti cu mâinile şi să dai din picioare într-un anumit
ritm – în raport cu apa. Cei care nu sunteţi înotători nu ştiţi, nu puteţi să-mi descrieţi ce simţi
când ai picioarele în apă, cum simţi apa pe mâini, cum te absoarbe apa când îţi răsuceşti
corpul la dreapta şi la stânga în craulul australian, de pilda când înoţi pe spate, ştii toate astea.
Câtă atenţie acorzi jetului de apă de sub spinarea ta când înoţi înapoi? Dacă înoţi în pielea
goală, o sa descoperi cât de mult te îngreunează costumul de baie. Apa alunecă pe pielea ta
mult mai uşor atunci când eşti goi. Iar costumul de înot este în mod cert un handicap.
Nu mă preocupă cât învaţă oricare dintre voi despre hipnoză aici, în această cameră,
fiindcă ştiţi cu toţii, din când în când – în perioada când nu sunteţi nici aici, nici acolo, când
nici nu dormiţi, nici nu sunteţi treji –, că învăţaţi foarte mult, în această stare hipnagogică,
despre hipnoză. Obişnuiam să mă trezesc dimineaţa şi să cobor din pat imediat ce deschi-
deam ochii, pe când soţiei mele îi plăcea să mai stea cincisprezece sau douăzeci de minute şi
să se trezească încetul cu încetul. Rezerva mea de sânge îmi urcă instantaneu în cap.
Rezerva ei circulă foarte încet. Fiecare dintre noi are un tipar individual, numai al lui. De
câte ori e nevoie să intri în transă, poate de douăsprezece ori, până când nu te mai interesează
să urmăreşti tu însuţi această experienţă?
Aţi înotat vreodată în lacul Great Salt? Arată ca apa şi o simţi ca pe apa. Eu am ştiut
dinainte că nu pot să înot în el.
Mă întrebam ce s-ar întâmpla dacă aş încerca să înot. Înţele- geam cât se poate de bine că
lacul era suprasaturat cu apă sărată. Însă trebuia să trăiesc experienţa de a încerca să înot ca
sa-mi dau seama ce i s-ar întâmpla unui înotător care ar încerca să înoate acolo. Majoritatea
subiecţilor hipnotici vor să înţeleagă în timp ce trăiesc experienţa. Lăsaţi experienţa deoparte.
Pur şi simplu, lăsaţi lucrurile să se întâmple.
Erickson evidenţiază modul în care corpul conştientizează prin experienţă tactilă. Pe
măsură ce el menţionează diferite senzaţii, ritmuri, mişcări, ascultătorul rememorează instinc-
tiv experienţe asemănătoare. În loc să spună: „Aceia dintre voi care sunt înotători îşi amintesc
cum îţi simţi picioarele când eşti în apă”, Erickson formulează enunţul la modul negativ, şi
spune: „Cei care nu sunteţi înotători nu puteţi să descrieţi.” Mai târziu, el avansează sugestia
întrebând: „Câtă atenţie acorzi jetului de apă de sub spinarea ta când înoţi înapoi?” El implică
faptul că este bine şi util să-ţi concen- trezi atenţia asupra experienţei senzoriale.
Când Erickson spune: „Nu mă preocupă cât învaţă ori- care dintre voi despre hipnoză
aici, în aceasta cameră sub- linierea mea”, el ojeră o sugestie posthipnotică pe termen lung,
potrivit căreia ceea ce se învaţă despre hipnoză va continua şi în afara acestei camere. Apoi
dezvoltă, sugerând indirect că „această învăţare” se va petrece în diverse situaţii speciale, de
exemplu când te trezeşti din somn. El sugerează totodată că fiecare ascultător va ajunge la
„această învăţă- tură” potrivii propriului său „tipar individual”. El explică faptul că învăţătura
din experienţă se produce cel mai bine atunci când doar experimentezi, fără să analizezi
experienţa.
Apoi alunecă într-o altă sugestie posthipnotică – că acest lucru se va întâmpla după
douăsprezece experienţe de transă.
În comentariile ulterioare, Erickson insistă din nou asupra importanţei faptului de a nu
încerca să înţelegi experienţa în timp ce ea se produce. Acest principiu este valabil, desigur,
pentru toate experienţele, nu doar pentru experienţele hipno- tice. Dacă cineva doreşte să
înţeleagă experienţele, cel mai bine este ca examinarea, revizuirea şi analiza să fie lăsate
pentru mai târziu, când se va fi distanţat de respectiva experienţă.
O asemenea povestire se poate dovedi extrem de utilă în cazul pacienţilor implicaţi în
terapia sexuală. Ea constituie o bună introducere pentru descrierea exerciţiilor axate pe
simţuri, de pildă. Pentru pacienţii care au pierdut legătura cu propriile senzaţii, poate fi
eficient să se concentreze asupra senzaţiilor tactile.
Gustă un pic
Fiul meu, Bert, ar fi putut să ajungă un psihanalist foarte bun, dar a ales să se facă fermier.
Are şase băieţi şi o fată. Se temea ca ei să nu se apuce de tutun, alcool, droguri, şi aşa mai
departe. Prin urmare, chiar de la început, le arăta lucruri inofensive, dar care păreau
interesante, de pilda vaselina.
Atunci când copiii începeau să-i pună întrebări, el le zicea:
— De ce nu guşti un pic?
Sau lua o sticlă drăguţă:
— De ce n-o miroşi?
Şi nu e deloc plăcut să miroşi amoniac! Absolut toţi copiii au învăţat să aibă. Foarte multă
grijă ce pun în gură. A fost o modalitate bună de a le face educaţie.
Erickson îşi exprimă încă o dată convingerea, că modalitatea cea mai bună de a învăţa
este prin experienţă. Părin- tele, profesorul sau psihologul oferă oportunitatea expe- rienţei.
Beri nu are nevoie să ofere o experienţă efectivă cu tutun, alcool sau droguri, pentru că el şi-a
învăţat copiii, prin intermediul experienţei, „să aibă foarte multă grijă ce pun în gură”. În
perioada lor de formare, le-a pus la dispoziţie experienţe care să-i determine să aibă
discernământ. Odată ce au învăţat săfacă asta, ei vor decide singuri dacă să folo- sească tutun,
alcool sau droguri.
C A P I T O L U L 8
Să ne luăm viata în mâini
9
tal, apoi a trecut prin formalităţile de internare. După aceea a chemat un neurochirurg şi i-
a spus:
— N-am nevoie de anestezie.
Neurochirurgul a insistat, în mod politicos, să accepte să i se facă anestezie. Iar Bob i-a
spus anestezistului:
— Să pui pe hârtie tot ce se spune cât sunt sub anestezie.
După operaţie, Bob şi-a recăpătat cunoştinţa rapid şi i-a spus anestezistului:
— Chirurgul a spus asta, asta şi asta.
îşi amintea absolut tot ce se vorbise, iar chirurgul s-a îngrozit când a aflat că Bob îl auzise
discutând dacă sa-i pună sau nu o tijă de argint.
Apoi Bob i-a zis chirurgului:
— Miercurea viitoare asta se întâmpla într-o joi trebuie să fiu în San Francisco să prezint
o lucrare la congresul anual.
— O sa fii norocos dacă de azi într-o lună eşti în papuci de casă şi halal de baie, a replicat
chirurgul.
Dar Bob a continuat:
— Aş vrea să ajung la o înţelegere cu dumneavoastră.
Marţi, veniţi şi îmi faceţi un examen fizic complet. Dacă nu descoperiţi nimic în neregulă, mă
duc la San Francisco. Dacă descoperiţi că ceva nu este în regulă, rămân în spital.
Bob mi-a zis că respectivul chirurg s-a dat peste cap să-i găsească ceva la examenul fizic,
dar până la urmă n-a avut încotro şi l-a externat.
în San Francisco, l-am văzut pe Bob cu un bandaj pe frunte.
Şi-a dat jos bandajul şi m-a întrebat:
— Ce zici de asta?
— Cum te-ai zgâriat? I-am zis. Avea o cicatrice la linia frunţii.
— Mi-am fracturat craniul, mi-a răspuns Bob, şi mi-a povestit toată întâmplarea.
Această povestire, ca şi aceea despre crizele cardiace ale tatălui lui Erickson,
demonstrează puterea minţii de a depăşi traume fizice grave,. Pearson spune: „Aş face bine să
preiau controlul.” Această, idee este valabilă pentru noi toţi, iar
„preluarea controlului” poate să intervină în cazul unui peri- col extrem atunci când, în faţa
unei necesităţi imperioase, descoperim resurse interioare pe care nu ştiam că le avem.
Povestirea despre Pearson demonstrează faptul că, în general, ştim mai multe despre ceea
ce se întâmplă decât ne permitem să ştim. El este capabil să-şi amintească inclusiv ceea ce se
vorbise în timp ce fusese sub anestezie. Interesant este că el a fost capabil să facă nu doar
asta, ci şi să anticipeze că va face acest lucru, întrucât l-a rugat dinainte pe anestezist să
„punăpe hârtie tot ce se spune cât sunt sub anestezie”. Desigur, atunci când Pearson le dă
altora astfel de sarcini, el preia controlul asupra situaţiei, chiar şi în această situaţie
particulară, când noi, toţi, am fi pasivi şi neajutoraţi – sub anestezie.
O temă a acestei povestiri este faptul că rolurile obişnuite pe care ni le asumăm sunt
inversate. Pacientul preia controlul, iar chirurgul şi anestezistul se pun în slujba lui. De fapt,
acesta şi este rolul medicului. Însă majoritatea pacienţilor regresează atunci când se
îmbolnăvesc; îi atribuie medicului rolul părin- telui atotputernic, plin de forţă. Adevărata
menire a medicului este să folosească ceea ce ştie pentru a trata şi a vindeca ţinând seama de
nevoile şi dorinţele pacientului.
Bătături
Un muncitor în construcţii a căzut în gol patruzeci de etaje şi a paralizat complet, doar că
îşi putea folosi braţele. Nu se mai putea face nimic. Avea să rămână aşa toată viaţa. Voia să
ştie ce să facă în situaţia lui chinuitoare. I-am spus:
— Nu puteţi să faceţi prea multe. Puteţi să dezvoltaţi bătă- turi la nervii durerosi. În felul
ăsta, nu veţi mai simţi durerea aşa de rău.
Viaţa dumneavoastră o să fie foarte plictisitoare, aşa că rugaţi-vă prietenii să vă aducă tot
felul de caricaturi, cărţi cu benzi desenate, iar asistenta o să vă dea lipici şi foarfeci.
Faeeţi-vă albume cu desene decupate, anecdote şi maxime amuzante. Puteţi să vă distraţi
copios făcând aceste albume cu decupaje. De câte ori un coleg de muncă ajunge la spital,
trimiteţi-i un album cu decupaje.
Şi a făcut nu ştiu câte sute de astfel de albume cu decupaje.
La început, Erickson redirecţioneazăpreocuparea pacientului dinspre durere înspre
bătături – un lucru care îi era cunoscut pacientului, fost muncitor în construcţii. Apoi este
nevoie să îl redirecţioneze către ceva care să-l implice în viaţă, să-l facă să trăiască. Îi
menţionează truismul că viaţa o să fie foarte plictisitoare. Îl direcţionează pe pacient să se
implice într-o activitate socială – mai întâi, rugăndu-şi prietenii să-i aducă tot felul de
caricaturi şi benzi desenate, apoi oferind altora albumele cu decupajele pe care le va face. În
felul acesta, individul respectiv s-a implicat într-o activitate, fără să-şi dea seama că aşa va
păstra legătura cu oamenii. A devenit mai independent şi capabil să trăiască „în afara”
durerii care îl chinuia.
C A P I T O L U L 9
Să privim cu ochi inocenţe
Când ne gândim cum e să vezi lucrurile cu un ochi proaspăt, ca şi cum ar fi prima oară, ne
vin în minte câteva tehnici de meditaţie foarte răspândite. Jn Cartea secretelor,
Bhagwan Shree Rajneesh descrie o sutra în care tehnica este următoarea: „Să vezi ca şi cum
ai vedea pentru prima dată o persoană fermecătoare sau un obiect obişnuit.” El eviden- ţiază
faptul că ne obişnuim să nu mai vedem obiectele fami- liare, prietenii sau familia. „Se spune
că nimic nu este nou sub soare. În realitate, nimic nu este vechi sub soare. Doar ochii se
învechesc, se deprind cu lucrurile; doar aşa nimic nu este nou. Pentru copii, totul este nou; de
aceea pe ei totul îi entuzi- asmează…” Şi încheie capitolul astfel: „Priviţi cu un ochi proaspăt,
ca şi cum aţi privi pentru prima oară… în felul acesta, privirea voastră va căpăta prospeţime,
noutate. Ochii voştri vor deveni inocenţi. Şi ochii inocenţi sunt cei care pot să vadă. Ochii
inocenţi pot să pătrundă în lumea dinăuntru.”
Am văzut deja această metodă a „privirii proaspete” în mai multe povestiri ale lui Erickson.
În „Antrenarea ţintaşilor americani pentru a-i învinge pe ruşi”, Erickson îi instru- ieşte pe
sportivi să se gândească la fiecare lovitură pe care o trag la ţintă ca şi cum ar fi prima. În „Să
mergi pe gheaţă sti- cloasă”, subiectul este ghidat să lase deoparte asocierile anterioare,
întrucât el are ochii închişi şi nu ştie că merge pe gheaţă. În consecinţă, nu merge rigid,
pregătindu-se să cadă.
Poate să abordeze fiecare pas „cu inocenţă reacţionând în mod adecvat la simţul său
chinestezic şi având încredere în echilibrul pe care îl posedă. De fapt, în povestirile lui
Erickson se insistă în mod repetat cât este de important să te concentrezi asupra clipei
prezente. Cititorul poate să se gândească la o povestire cum ar fi „O plimbare pe stradă” chiar
atunci când merge efectiv pe o stradă. Când acest lucru se întâmplă, el nu poate să vadă altfel
ceea ce face decât cu un ochi proaspăt.
Necesitatea de a privi dintr-o perspectivă limpede, cu„deschidere”, este evidenţiată atât în
capitolul de faţă, cât şi în cel care urmează: „Să observăm: să remarcăm diferen- ţele
Principala deosebire este că povestirile din Capitolul 10 ilustrează o viziune limpede
„educată”, care utilizează experienţa pentru a interpreta datele.
Să gândim asemenea copiilor
Cum putem învăţa să gândim din nou asemenea copiilor şi să redobândim un pic de
creativitate?
Uitaţi-vă la copiii mici. Fiica mea mezină a făcut colegiul în trei ani, în al patrulea an de
colegiu şi-a luat masteratul, după care a terminat medicina în doi ani şi noua luni. Când era
mică, obişnuia să facă desene şi să remarce în timp ce desena.:
— E greu sa fac desenul asta. Sper să-i termin, ca să ştiu şi eu ce desenez.
Uitaţi-vă cum desenează copiii mici.
— E un grajd? Nu, e o vacă. Ba nu, e un copac.
Desenul este orice vor ei să fie.
Majoritatea copiilor mici au o bună imaginaţie eidetică, unii au tovarăşi dejoacă
imaginari. Pot să fie la un ceai undeva şi să schimbe petrecerea de acolo într-un joc în livadă.
După care pot să schimbe petrecerea din livadă într-o vânătoare de ouă de Paşti. Copiii sunt
extrem de ignoranţi, aşa că pentru ei posibilităţile de a schimba lucrurile din jur sunt infinite.
în stare de transă, ai la dispoziţie miliarde de celule cere- brale pe care nu le foloseşti de
obicei. În afară de asta, copiii sunt foarte sinceri. „Nu-mi place de tine.” Pe când tu ai spune:
„Mă bucur să te cunosc.”
Urmezi o rutină socială strictă fără să-ţi dai seama că în felul acesta îţi limitezi
comportamentul. În transa hipnotică, eşti liber, nestingherit.
Fantoma. Roger
Am avut un câine, un basset pe nume Roger. Când a murit, soţia mea a suferit foarte mult.
A doua zi, a găsit în cutia poştală o scrisoare pentru ea de la Fantoma Roger, trimisă din
marele cimitir aflat în apropiere.
Desigur, Fantoma Roger era prolifică la scris scrisori. Şi
Fantoma Roger a cules o mulţime de bârfe de la alte fantome, despre cum se comportaseră
copiii când erau mici. Nepoţii mei au citit acele scrisori şi au informaţii de la sursă despre
părinţii lor.
Copiii obişnuiesc să se joace cu cuvintele şi cu ideile. Cu imaginaţia lor eidetică, au peste
tot în jur câini şi pisici, doar că oamenii mari nu sunt în stare sa le vadă.
Când mergeam cu maşina din Michigan spre Wisconsin, să-mi văd părinţii, anticipam
cum avea să fie acolo. Obiş- nuiam să vorbesc despre cum o să mâncăm clătite. „Câtă claie
vrei să mănânci?”
Ajungeam la o claie de fân. „Uite o claie bună de mâncat.”
O claie de clătite, o claie de fân. În felul ăsta, am învăţat să jucăm o mulţime de jocuri.
în hipnoză, cred că cel mai bun lucru este să te foloseşti de tot ce poţi. Este posibil să aibă
legătură cu copilăria persoanei respective.
De ce căraţi bastonul acela?
Am ţinut o prelegere pentru un grup mare de medici, iar la sfârşit unul dintre doctori mi-a
spus:
— Mi-a plăcut prelegerea dumneavoastră, v-am urmărit desenele de pe tablă, ilustraţiile şi
explicaţiile. Nu înţeleg însă un lucru. De ce nu aţi folosit arătătorul de la tablă? De ce căraţi
după dumneavoastră bastonul pe care-l folosiţi ca arătător?
— Car cu mine un baston fiindcă şchiopătez. Şi e bun şi ca arătător, i-am răspuns
— Dar nu şchiopătaţi deloc, s-a mirat el.
A aflat că mulţi dintre ceilalţi medici, care asistaseră la prelegere, nu observaseră, nici ei,
că şchiopătez. Ei crezuseră că e o poză, că umblam cu bastonul în buzunar şi că îl folo- seam
ca arătător.
Am intrat în multe case, şi câte un ţânc îmi zicea imediat:
— Ce ai la picior?
Copiii observă astfel de lucruri. Mintea unui copil e des- chisă. Adulţii au tendinţa de a se
limita. Orice prestidigitator îţi va spune:
— Nu lăsaţi copiii să vină prea aproape, altfel or să-şi dea seama care e scamatoria.
Adulţii au mintea închisă. Ei cred că observă totul. De fapt, nu e de ioc aşa. S-au obişnuit
să privească într-un anumit fel.
Spectacole de magie
Am plătit un iluzionist ca să dea un spectacol de magie pentru copiii mei. L-a pus să stea
cât mai departe de el. Pe mine m-a lăsat să mă apropii. Mi-a arătat un iepure într-o cutie de
carton din altă cameră, iar eu l-am; urmărit cu atenţie.
Nu trebuia să mă uit decât la mâinile lui. Nu era mare lucru.
Când a ieşit din camera aceea, eu ştiam că nu luase iepurele cu el. Ceva mai târziu, în timpul
spectacolului, ne-a arătat o pălărie din care a scos iepurele. Eu fusesem foarte atent, ca să mă
asigur ca mâinile lui nu deschid cutia aceea de carton ca să scoată de acolo iepurele. După
vreo jumătaţe de oră de spectacol, iepurele a apărut brusc la el în pălărie. Am aflat mai târziu
că îmi distrăsese atenţia preţ de o clipă, cât durase ca să scoată iepurele din cutie şi să-l vâre
într-un buzunar al pelerinei cu care era îmbrăcat. Eu nu văzusem iepurele zvâr- colindu-se în
pelerină. Iluzionistul îşi scosese pălăria, mi-o arătase, şi era un iepure înăuntru.
Unul dintre copiii mei, care stătea în colţul opus al came- rei, a exclamat:
— L-ai scos din pelerină!
C A P I T O L U L 1 0
Să observăm:
să remarcăm diferentele
9
In acest capitol, Erickson face mai mult decât să ne arate cât este de important să
observăm şi să remarcăm diferen- ţele; el ne oferă o serie de exemple despre modul în care
creează situaţii, astfel încât să existe fenomene pe care să le obsewe şi din care să poată
obţine informaţii importante. Cu alte cuvinte, dacă pacientul nu dovedeşte un comportament
cooperant, prin care dezvăluie informaţii (aşa cum face pacientul din „Psihiatrul potrivit”),
Erickson creează o si- tuaţie care încurajează un astfel de comportament. În gene- ral, noi
numim situaţiile pe care le creăm „teste”. Erickson exact asta face atunci când testează un
copil de doi ani pentru a afla dacă e surd. Intr-un mod mai puţin direct, în cazul pe care eu l-
am denumit „Strănutul”, el introduce o între- bare-test care conduce la informaţii importante.
În povestirile care urmează, observarea are legătură cu judecata şi experienţa.
Psihiatrul potrivit
Când îi ascultaţi pe oameni vorbind, auziţi toate posibili- tăţile. Fiţi comprehensivi şi
nerestrictivi în gândire, şi faceţi mai mult decât să încercaţi sa aplicaţi rândul trei, pagina
patru din cartea lui Cari Roger, oricare ar-pacientul vostru. Gândiţi comprehensiv.
O femeie tânără şi frumoasă a venit la mine la cabinet, s-a aşezat pe scaun, şi-a cules o
scamă de pe mânecă, apoi mi-a zis:
— Ştiu că nu mi-am făcut programare la dumneavoastră, doctore Erickson. Am fost în
Baltimore şi m-am văzut cu toţi prietenii dumneavoastră de acolo, fim fost la New York şi m-
au consultat alţi prieteni de-ai dumneavoastră; am fost în Boston şi în Detroit, dar niciunul nu
era psihiatrul potrivit pentru mine. Acum am venit în Phoenix ca să văd dacă dumneavoastră
sunteţi psihiatrul potrivit pentru mine.
— N-o sa dureze mult, i-am zis.
I-am notat numele, vârsta, adresa, un număr de telefon, i-am mai pus câteva întrebări,
apoi i-am spus:
— Doamna, sunt psihiatrul potrivit pentru dumneavoastră.
— Nu sunteţi cam îngâmfat, doctore Erickson?
— Nu, eu doar constat un fapt. Sunt psihiatrul potrivit pentru dumneavoastră.
— Mie mi se pare că sunteţi grozav de îngâmfat.
— Nu e vorba de îngâmfare aici, i-am zis. E o realitate —
şi, dacă vreţi să vă dovedesc, o să vă dovedesc – adresându-vă o întrebare. Gândiţi-vă bine,
fiindcă eu nu cred că vreţi să vă adresez acea întrebare.
— Ba nu, daţi-i drumul, întrebaţi-mă.
— De când vă îmbrăcaţi în haine femeieşti? I-am zis.
— Cum v-aţi dat seama? S-a mirat doamna.
Chiar eram psihiatrul potrivit. Dar cum de mi-am dat seama? Aveţi dreptate. Din felul
cum îşi culesese scama de pe mânecă. Ca bărbat, eu nu fac niciodată „ocoluri”. Nu am ce să
ocolesc. Dar femeile au ce. El şi-a îndepărtat scama Iară să ocolească. Numai bărbaţii fac aşa.
Fetele învaţă să facă lucrul ăsta când nici nu au început să le mijească sânii. Privindu-le pe
fetele mele, am descoperit că asta se întâmplă în jurul vârstei de zece ani. De pildă, când
Betty Alice avea cam zece ani şi a trebuit să ia ceva de pe bibliotecă ori de pe aparatul de
radio, şi-a ridicat braţul aşa (ca şi cum ar fi vrut să evite un sân mare). I-am spus doamnei
Erickson:
— Când Betty Alice face baie, sa te uiţi la sânii ei. Iar doamna Erickson a venit şi mi-a
spus:
— Încep să se vadă mici schimbări la sfârcuri.
O fată cu apucături de băiat aleargă ca băieţii, aruncă min- gea ca băieţii. Apoi, brusc,
vine o zi în care începe să alerge ca fetele, să arunce mingea ca fetele. Aleargă ca băieţii
pentru că pelvisul ei are aceleaşi dimensiuni ca pelvisul unui băiat. Dar într-o bună zi îl
depăşeşte cu un milimetru pe cel al unui băiat, şi atunci fata începe să alerge ca fetele.
Băieţii trec printr-o fază când se uită tot timpul în oglindă.
Au un motiv întemeiat. Când îşi pipăie obrazul, simt cum pielea se îngroaşă. De fapt, se
îngroaşă suficient cât să-şi lase perciuni. Numai că trebuie să se îngroaşe mai mult ca să
poarte perciuni. În plus, pielea mai groasă se simte altfel.
Băiatul observă că obrazul lui arată altfel. Ce naiba mai e şi asta? Şi surorile lui, care îl fac
înfumurat fiindcă se uită toată ziua în oglindă!
Cum testezi un copilaş de doi ani?
Când i-am examinat pe copiii de la orfelinat, a trebuit să-i aleg pe cei care nu vedeau
bine, care aveau deficienţe de auz, handicapuri de învăţare. Dar cum testezi un copilaş de un
an sau de doi ani ca să afli dacă aude? Cum testezi un copilaş de doi ani care e complet surd?
Cum descoperi asta? Ca să nu mai zic că pentru el eşti un străin. Copilul nu te-a văzut
niciodată până atunci.
îngrijitorii de! A orfelinat au crezut că nu sunt întreg la minte, l-am pus sa-l aducă pe copil
mergând de-a-ndăratelea, iar îngrijitorul care îl însoţea să meargă tot aşa. În spatele biroului,
pregătisem o farfurie de tablă. I-am dat drumul pe podea. Îngrijitorul s-a uitat în jur, iar
copilul surd s-a uitat la podea. Simţise vibraţiile din podea. Ei bine, dacă eu am putut să mă
gândesc la asta, voi de ce să nu puieţi? Când vreţi să aflaţi lucruri despre pacienţii voştri,
observaţi-i! Observaţi-le comportamentul!
Cereale Pablum
Când un bebeluş de şase luni hrănit cu cereale Pablum se uită la chipul mamei, iar aceasta
gândeşte: „Ce chestie oribilă —
miroase urât”, copilul citeşte gândul pe chipul mamei şi scuipă mâncarea.
Nu trebuie decât să vă uitaţi la copiii mici cum studiază chipul mamei, sau al tatălui. Ştiu
exact când să se oprească înainte de a fi mustraţi. Şi ştiu de câte ori trebuie să ceară bom-
boane ca să li se dea. Nu contează de câte ori li se spune „nu”.
Ei aud cum „nu”-ul slăbeşte în intensitate. Ştiu când „nu” ’-ui este foarte slab, şi dacă cer
atunci, imediat, li se va spune „da”.
Erickson ne spune că atunci când eram mici ne dădeam seama de tonalitate şi de alte
metamesaje care însoţesc cuvintele. El ne reaminteşte că eram influenţaţi de atitudinile şi
gusturile părinţilor într-o perioadă când nu puteam să le testăm singuri. Acest tip de influenţă
este esenţial nu doar fiindcă ne determină obiceiurile, valorile şi gusturile, ci şi pentru că, din
păcate, adoptăm spaimele, prejudecăţile şi fobiile părinţilor.
Când le-a spus această povestire psihologilor, eu cred că le-a mai spus: „De ce nu sunteţi
cu adevărat atenţi la aceste mesaje extraverbale, acum?” În paranteză, fie spus, folosirea
repetată a cuvintelor „ştiu” şi „nu vera caracteristică. Este posibil ca Erickson să-i sugereze
pacientului că poate să
„ştie” că poate să spună „nu” unui simptom, de exemplu. El încheie povestirea într-o notă
optimistă, cu un „da”. Mesajul indirect sau ascuns este, în cele din urmă, că „nu”-urile,
refuzurile, vor pierde treptat în intensitate, iar pacientul va rămâne cu o realizare pozitivă, a
reuşitei sau a uşurării – cu un „da”.
Câte căi diferite?
Am avut un student de la universitate, care în liceu fusese căpitan al echipei de baseball
şi, tot în liceu, fusese şi căpitan al echipei de fotbal. Voia să intre la ASU (Arizona State
University). S-a descoperit însă că avea o diferenţă de 2,5 cm, de altfel normală, între
lungimea antebraţelor. Era distrus. A
venit la mine şi mi-a zis:
— Dumneavoastră nu înţelegeţi ce înseamnă să fii infirm.
Nu putea să înveţe, nu putea să muncească, nu putea să mai facă sport. Antebraţul mai
scurt îl schilodea. Medicii i-au expli- cat mamei cum stăteau lucrurile şi că tânărul era
preschizoid.
Ei bine, de fiecare dată când un pacient îmi spune că nu înţeleg durerea şi că nu înţeleg
curn e sa fii infirm, presupun că se înşală. Exact asta fac eu. Dar pot să le arăt foarte clar cum
faptul că am paralizat după absolvirea liceului nu m-a stânjenit câtuşi de puţin. Iar eu nu
puteam sa mişc nicio parte a corpului, cu excepţia globilor oculari. Am învăţat limbajul
trupului.
La colegiu, când eram îri anul întâi, l-am văzut pe Frank
Bacon în Lightning (Fulgerul). A devenit star rostind, pe par- cursul piesei, cuvântul „nu” cu
şaisprezece înţelesuri diferite.
În seara următoare, m-am dus din nou, şi am numărat acele înţelesuri diferite.
Erickson evidenţiază, probabil, diferenţa dintre remarca- rea utilă a diferenţelor şi
concentrarea obsesivă sau ipohon- drică asupra diferenţelor minime, de pildă diferenţa
normală dintre lungimea antebraţelor unei persoane.
O altă nuanţă de verde
L-am trimis pe unul dintre pacienţii mei, care este depen- dent de heroină, să stea pe
peluză, până când a făcut o desco- perire senzaţională! Era alergolog şi avea o fenomenală
percepţie a culorilor. După aproximativ o ora şi jumătate de stat pe peluză, a intrat vauvârtej
în casă şi mi-a zis:.
— Ştiaţi căfiecare fir de iarbă are o altă nuanţă de verdel
Şi le-a ordonat de la foarte deschis până la foarte închis.
Era grozav de mirat! Cantitatea de clorofila din fiecare frunză este diferită. Clorofila diferă în
funcţie de sezon, daca e plo- ios sau nu, de fertilitatea solului.
Altă dată l-am pus să stea pe peluză cu faţa spre răsărit. A venit şi mi-a spus:
— Chiparosul de pe parcela de vizavi se înclină spre soare, spre sud. M-am întors şi eu şi
m-am uitat, şi am văzut că aveţi pe peluză cinci chiparoşi, toţi înclinaţi spre sud.
I-am zis:
— Am descoperit lucrul ăsta prima dată când am venit în
Phoenix şi am colindat oraşul, ca să verific dacă e aşa. Prima oară când am văzut un copac
heliotropic am fost foarte uimit, în general, te gândeşti că pomii cresc drept în sus. Un copac
heliotropic! Floarea-soarelui poate să îţi spună ce ora e.
Aţi auzit vreodată despre ceasurile florale? Bunica avea un astfel de ceas floral. Rochiţa
rândunicii se deschidea dimi- neaţa, alte flori se deschideau la ora şapte, altele la opt, altele la
nouă, altele la zece şi altele la prânz. Şi mai erau primulele, de pildă. Şi cactuşii de noapte se
deschid cam la zece şi jumă- tate, unsprezece noaptea.
Alergologul, calificat să distingă între diferite colorituri ale pielii, dezvoltase şi o abilitate
generalizată de a percepe diferenţe fine de nuanţă şi culoare. Desigur, în timp ce vor- beşte
intenţionat despre observarea fenomenelor naturale,
Erickson interpune sugestii despre „deschidere”. Comentari- ile lui au rolul unor sugestii
posthipnotice, astfel încât, de fie- care dată când ascultătorul se uită la copaci heliotropici sau
la primule, el să facă asocieri cu „deschiderea în conse- cinţă, este de aşteptat ca el să
reacţioneze printr-o deschidere nu doar în ceea ce priveşte percepţiile, ci şi emoţiile.
In străinătate
O nouă pacientă se aşezase deja când am ajuns eu. I-am notat numele, adresa şi celelalte
date, apoi am întrebat-o de ce venise la mine.
Mi-a zis:
— Am o fobie – e legală de avioane.
— Doamnă, când am intrat în cabinet, v-am găsit stând pe scaun. Vă rog să mergeţi în
sala de aşteptare, să intraţi din nou aici şi să luaţi loc pe scaun.
Nu prea i-a convenit, dar m-a ascultat.
— Bun, i-am zis.
— Care spuneaţi ca e problema?
— Soţul meu mă duce în septembrie în străinătate
(„a-broad”), numai că pe mine avioanele mă sperie de moarte.
— Doamnă, când un pacient vine la psihiatru, el nu trebuie să ascundă nicio informaţie.
Eu ştiu ceva despre dumneavoastră. O să vă pun o întrebare neplăcută. Fiindcă pa- cienţii nu
pot fi ajutaţi dacă ascund informaţii. Chiar dacă aceste informaţii par să nu aibă legătură cu
nimic.
— Bine, întrebaţi-mă, mi-a zis ea.
— Soţul ştie despre relaţia extraconjugală pe care o aveţi?
— Nu, dar dumneavoastră cum v-aţi dat seama?
— Mi-a spus-o limbajul trupului dumneavoastră.
îşi ţinea gleznele încrucişate. Eu nu pot să le ţin aşa. Avea piciorul drept trecut peste cel
stâng, şi talpa piciorului răsu- cită în jurul gleznei. Era complet imobilizată. Din experienţa
mea, orice femeie căsătorită care are o relaţie extraconjugală despre care nu vrea să se ştie se
imobilizează în felul acesta.
Spusese „a-broad”, nu „abroad” – într-un cuvânt. Făcuse o pauză între „a” şi „broad”. L-a
adus la mine şi pe amant.
Erau împreună de mai mulţi ani. După care a venit la mine doamna, ca să-mi spună că se
desparte de el. Amantul venise
Ia mine fiindcă avea o migrenă cumplită, în fiecare zi. Avea anumite probleme de cuplu cu
soţia lui şi copiii, aşa că am cerut s-o văd pe soţie l-am spus că vreau să-i văd şi pe copii.
Soţia a venit şi s-a imobilizat.
— Aşadar, aveţi o relaţie extraconjugală, i-am zis.
— Da, v-a spus soţul meu?
— Nu, am aflat din limbajul trupului dumneavoastră. Acum ştiu de ce suferă soţul
dumneavoastră de migrene.
— Chiar el mi-a sugerat să am o relaţie extraconjugală —
acum câţiva ani, mi-a explicat doamna. Am descoperit că era foarte plăcut. Apoi dumnealui s-
a trezit că nu mai vrea să continui. Nu ştiu sigur dacă şi-a dat seama că eu nu am pus capăt
acestei relaţii, dar câteodată am impresia că ştie.
în stare de transă, l-am întrebat pe soţ dacă îşi sfătuise soţia să-şi ia un amant.
— În perioada aceea eram foarte ocupat, dar nu credeam că îmi neglijez obligaţiile de soţ.
Peste puţin timp, am început să fiu gelos şi i-am cerut să înceteze. Mi-a spus că aşa o să facă,
numai că tot observ lucruri care îmi spun ca ea continuă relaţia – iar eu nu vreau să ştiu că ea
continuă.
— Iată explicaţia pentru migrenele dumneavoastră. Cum vă gândiţi să rezolvaţi asta? L-
am întrebat.
— Rămân cu migrenele.
Fusese cândva capul Partidului Democrat în Arizona.
Renunţase la funcţie ca să-i dea mai multă atenţie soţiei —
numai că era prea târziu.
Există oameni care păstrează durerea pentru că nu vor să ştie anumite lucruri. Ca să nu se
gândească la ceva anume.
Erickson observă că pacienta spune cuvântul „a-broad”
într-un anumit mod. După câte se pare, ea se numeşte pe sine
„broad”, „muiere”, fiindcă este infidelă. De asemenea, tera- peutul remarcă vizual că pacienta
stă într-un fel anume.
Ca în majoritatea povestirilor sale, Erickson a folosit-o şi pe aceasta în mai multe scopuri.
La sfârşit, el face o remarcă foarte importantă— că oamenii au dreptul să aleagă să păs- treze
un simptom dacă pierderea acestuia le-ar provoca o durere şi un disconfort şi mai mare. În
acest caz, soţul ar suferi mai mult dacă i-ar fi rănit orgoliul decât suferă de pe urma
migrenelor. Când a renunţat la funcţia de „cap” al
Partidului Democrat pentru a-şi restabili poziţia de „cap” al familiei, era prea târziu. Durerea
din cap poate să reprezinte în mod simbolic faptul că, la un anumit nivel, el realizează că a
fost „decapitat”. În plus, aceeaşi durere îl împiedică să-şi înfrunte situaţia. Dacă ar recunoaşte
deschis că ştie că soţia lui îl înşală, fie s-ar simţi obligat să se despartă de ea, fie s-ar simţi
impotent şi nepriceput. El alege să păstreze migrena.
Strănutul
O femeie mi-a spus:
— Am fost la douăzeci şi şase de medici pentru un examen. Unul m-a internat în spital
două săptămâni, să-mi facă nişte investigaţii. Altul m-a ţinut în spital o săptămână şi mi-a
făcut tot felul de analize. Până la urmă, cu toţii mi-au spus:
„Ar fi bine să mergeţi la un psihiatru, aţi ameţit de atâtea examene fizice/’
Femeia mi-a spus povestea asta.
— Ce lucru neobişnuit făceaţi la fiecare examen fizic şi îl întrerupeaţi pe doctor? Am
întrebat-o.
S-a gândit vreme îndelungată, apoi mi-a spus:
— Păi, strănutam de fiecare dată când începeau sa-mi examineze sânul drept.
— Aveţi patruzeci şi opt de ani şi strănutaţi de fiecare dată când ei va palpează sânul
drept. Le-aţi spus acestor medici că în tinereţe aţi suferit de gonoree şi sifilis, şi strănutaţi
când vi se atinge sânul drept, iar ei se opresc din examinarea sânului.
— Aşa este.
— Ei bine, o sa vă trimit la un ginecolog, şi puteţi să ascul- taţi ce am să-i spun la telefon,
i-am zis.
L-am sunat pe ginecolog şi i-am spus:
— Am în cabinet o femeie de patruzeci şi opt de ani. Cred că are un nodul la sânul drept.
Nu ştiu dacă este benign sau malign. Există anumite indicii psihologice. Vă trimit femeia la
cabinet şi vreau sa-i faceţi un examen amănunţit la sânul drept. Dacă găsiţi ceva în neregulă,
s-o trimiţi direct la spital, fiindcă e genul de pacient care dă bir cu fugiţii.
Ginecologul i-a examinat sânul drept. A dus-o imediat la spital. A operat-o de un nodul
mamar malign.
Pacienţii scot la iveală spaimele pe care încearcă să le ascundă. Erickson le spune
psihoterapeuţilor să observe nu doar ceea ce se poate vedea, ci să caute lucrurile pe care
pacientul încearcă să le ascundă. După cum ne arată el, de multe ori pacienţii dezvăluie aceste
lucruri în mod indirect, încercând să distragă atenţia de la ele.
El i-a demonstrat pacientei că, deşi nu se ferea să vor- bească despre bolile venerice de
care suferise, ea distrăgea atenţia de la sânul drept. Implicaţia consta în aceea că era îngrozită
ca nu cumva să afle că avea cancer la sân. Pe bună dreptate, Erickson se temea că spaima ei
de a-şi înfrunta diagnosticul (un diagnostic pe care ea şi-l pusese deja) pro- babil că o
determina să evite şi operaţia.
Magie, supranatural şi percepţie extrasenzorialâ
Ca şi Houdini, Erickson a respins aşa-numitele experienţe supranaturale şi percepţia
extrasenzorialâ, considerând că ele se bazează pe trucuri, iluzii sau pe capacităţi de observare
foarte dezvoltate. Atitudinea lui a fost rezumată într-o scrisoare către dr. Ernest E Pecci,
datată 8 iunie 1979, în care scria:
„Cred că se cuvine să vă aduc la cunoştinţă faptul că, în opinia mea, domeniul
parapsihologici nu este fondat din punct de vedere ştiinţific, şi mai cred că aşa-zisele dovezi
care ar atesta existenţa acestor facultăţi se bazează pe o lo- gică matematică falsă, pe
interpretarea eronată a datelor, ignorarea semnalelor senzoriale minimale, interpretarea
părtinitoare şi, adesea, pe fraudă făţişă. Eu lucrez de peste cincizeci de ani pentru a disocia
studiul hipnozei de conotaţi- ile mistice şi neştiinţifice.”
În povestirile care urmează, Erickson ne oferă câteva exemple amuzante despre propria sa
abilitate de a-i păcăli pe ghicitori, ştiind că ei au învăţat să observe şi să interpreteze mişcările
corporale minimale, inclusiv cele ale buzelor, gâtului (în zona corzilor vocale) şi ale feţei.
Apoi ne dezvăluie o metodă pe care a folosit-o pentru a localiza „magic” obiecte ascunse.
Mai departe, ne spune o povestire, pe care îi plăcea s-o repete, despre modul în care l-a
păcălit pe J. B. Rhine şi l-a făcut să creadă că poseda puteri colosale de percepţie
extrasenzorială. În toate aceste situaţii, Erickson are grijă să demonstreze că nu trebuie să
recurgem la explicaţii „supra- naturale”. Majoritatea evenimentelor legate de „percepţia
extrasenzorială” descrise de el pot fi explicate prin mijloace perfect „normale Comunicările
se realizează prin simţurile văzului şi ale pipăitului. În fiecare situaţie, „magicianul” nu a
făcut decât să se antreneze pentru a observa „semnalele senzoriale minime” pe care cei mai
mulţi dintre noi le ignorăm.
Prezicători
Orice explicaţie simplă, care te scuteşte să mai gândeşti, este acceptată rapid. O să vă
povestesc o experienţă personală.
Un bun subiect hipnotic s-a dus la un prezicător. Şi respectivul prezicător i-a relatat detalii
intime despre familia lui. Harold a fost teribil de impresionat. Fără ca Harold să ştie – în plus,
Harold cunoştea foarte bine familia mea –, am scris pe o hâr- tie câte un nume fals pentru
tata, mama, pentru cei opt fraţi şi surori, şi câte un loc de naştere greşit pentru fiecare. Am dat
multe detalii false. Le-am băgat pe toate într-un plic şi i l-am dat lui Harold, să şi-l pună în
buzunarul interior al hainei.
După care m-am dus cu Harold la prezicător. Spre mirarea lui Harold, prezicătorul mi-a
spus că pe tata îl cheamă Peter, pe mama, Beatrice, şi a continuat, spunându-mi toate numele
şi toate locurile false; mi-a dat toate informaţiile greşite. Lui
Harold nu i-a acordat deloc atenţie, presupun că se gândea că expresia de uluire de pe chipul
lui Harold însemna că este impresionat. Aşadar, ne-a dat toate acele informaţii false, după
care am plecat.
— Dar pe tatăl dumneavoastră îl cheamă Albert. De ce aţi spus că-l cheamă Peter? M-a
întrebat Harold.
— M-am gândit întruna „Peter „Peter, Peter” şi „Beatrice,
Beatrice, Beatrice”, i-am explicat eu.
Şi Harold a încetat să mai aibă încredere în prezicător.
în New Orleans, un prezicător a venit şi i-a ghicit corect viitorul unui prieten medic şi al
iubitei lui. Apoi i-a spus soţiei mele, Betty, că până la urmă are să se îndrăgostească de mine.
l-a spus ce nume o să alegem pentru copiii noştri. Betty şi cu mine, când am văzut că vine
prezicătorul, am convenit să-i dăm toate datele de care avea nevoie. În felul ăsta, prietenul
meu şi iubita lui aveau să fie grozav de impresionaţi. I-am dat prezicătorului datele printr-un
limbaj subliminal. Nu aţi văzut cum unii oameni numără şi dau din buze în timp ce numără?
Sau oameni care citesc şi îşi mişcă buzele? Or, buzele mele sunt aşa de rigide şi de umflate pe
dinăuntru, că nu pot să fac asta, şi prezicătorii se zăpăcesc.
In ambele situaţii, descrise mai sus, prezicătorul a putut să facă o „citire a minţii”,
descifrând limbajul subliminal sau subvocal. Erickson şi-a perfecţionat şi el această abilitate,
ceea ce a contribuit probabil la reputaţia lui de cititor al gândurilor şi magician.
Citirea mintii
r
La Corneli se iscase mare zarvă din pricina unui idiot savant care putea să înmulţească
numere de şase cifre. Era capabil să-ţi spună aproape instantaneu rădăcina pătrată, rădăcina
cubică pentru numere din şase sau opt cifre. Şi mai avea încă un truc. Spunea cuiva să
ascundă un ac cu gămălie undeva în clădire, oriunde. După care se învârtea pe acolo şi, prin
con- tact al mâinii, citea mintea acelei persoane, zicea el.
Când s-a discutat despre asta la Corneli, le-am sugerat:
„De ce nu ascundeţi un ac într-o clădire oarecare? Nu e nevoie să-mi spuneţi dacă l-aţi ascuns
la etajul doi, la etajul unu sau unde anume, o să ne ţinem de mână cu toţii şi o să dăm ocol
campusului, iar eu o să găsesc acul.”
Am găsit acul la etajul doi, înfipt în rama unui tablou. Nu trebuie decât să te ţii de mână,
să mergi pe acolo, iar persoana respectivă se trage uşor înapoi când te apropii de ac. Aşadar,
imediat ce am simţit o retragere minimă la apropierea de nişte trepte, sigur că am urcat. Când
ajungi în capătul scărilor, din nou apare tensiunea. În ce direcţie o iei? O iei într-o parte, şi
mâinile se relaxează. O iei în cealaltă parte, şi mâinile se ten- sionează. Aşa ca te învârti în
cerc!
Trucuri magice
Am învăţat câteva trucuri de magie cât am fost intern şi apoi rezident special la psihiatrie
ia spitalul de psihopatie din
Colorado. Tocmai înfiinţaseră o clinică pentru recuperarea delincvenţilor juvenili, şi fiecare
membru de la spitalul de psihopatie trebuia să se ducă acolo, lucru care nu le convenea deloc
băieţilor. Fiecare angajat trebuia să lucreze acolo două săptămâni, şi toată lumea era îngrozită
din pricina asta. Era un adevărat supliciu, fiindcă băieţii erau foarte recalcitranţi.
Când mi-a venit rândul mie, şi a intrat băiatul, aruncându-mi priviri duşmănoase, m-am
apucat să fac un truc simplu de magie. M-am îndepărtat de el, ca să nu vadă şmecheria. Ime-
diat mi-a arătat că nu era cine ştie ce, şi mi-a cerut să-i dez- vălui şi lui şiretlicul. Apoi a
trebuit să fac încă unul. Am sfâr- şit prin a ne împrieteni la cataramă. Aşa că am învăţat vreo
câteva trucuri, zvonul a început să circule şi toţi băieţii voiau să ma vadă. Voiau ceva de la
mine, şi în felul ăsta am obţinut ce voiam eu de la ei. Soluţia a fost pur şi simplu să-i faci să
se joace cu tine fără să-şi dea seama că tu te joci cu ei.
„Soluţia a fost pur şi- simplu să-i faci să se joace cu tine fără să-şi dea seama că tu te
joci cu ei.” Acest enunţ rezumă unul dintre cele mai importante principii ale lui Erickson —
cel al trezirii interesului pacientului în vreme ce psihotera- peutul, adesea prin folosirea
sugestiilor subliminale, „se joacă” cu subconştientul său. Asta înseamnă că psihotera-
peutul evocă o „muzică” din partea pacientului sub forma învăţămintelor şi a cunoştinţelor
dobândite în trecut şi care până atunci îi fuseseră inaccesibile. La început, majoritatea
pacienţilor trebuie să trăiască experienţa că sunt ei înşişi nişte instrumente muzicale şi să-i
permită terapeutului să „cânte”
pe ei. Prin experienţă, ei pot învăţa să „cânte” pe ei înşişi.
Experienţă extrasenzorială cu J.B. Rhine
Rhine era la o masă cu alţi subiecţi, ca participant la o demonstraţie de experienţe
extrasenzoriale. La o altă masă, stăteam cu şi alte câteva persoane, foarte neîncrezători în ce
făcea Rhine. Ne-am făcut mici pe scaune, ca să vedem mai bine cărţile de joc. Era noapte, iar
pe masă erau veioze. Căr- ţile de joc erau aşezate pe masă, iar Rhine întorcea una. Noi ne
coboram capetele şi vedeam lumina care cădea oblic deasupra cărţii. Şi vedeam steluţa,
rombul, aşa cum se întrezărea prin cartea de joc. Cărţile originale erau imprimate prin ştan-
ţare. Acea imprimare uşoară de pe spatele cărţii reflecta lumina în mod diferit, iar dacă îţi
coborai capul la unghiul potrivit, puteai s-o vezi. Te uiţi la ceva şi vezi că e neted, apoi întorci
acel obiect şi vezi umbra de la rugozitate. Aşa că
Gilbert, Watson ceilalţi prezenţi la masă şi cu mine ne-am oferit ca subiecţi – Rhine a crezut
că are trei subiecţi perfecţi, fiindcă toţi trei i-am citit la perfecţie toate cele douăzeci şi cinci
de cărţi de joc.
Aşa cum exemplifică Erickson, nu este necesar să fii un observator instruit pentru a
remarca diferenţe precum ştanţa- rea de pe spatele cărţilor de joc. În unele cazuri, este
suficient să priveşti lucrurile dintr-un unghi diferit sau dintr-o perspectivă diferită.
În povestirea care urmează, el ne relatează despre un tânăr care îmbina observarea
atentă cu o memorie foarte dezvoltată pentru a efectua un lucru remarcabil.
O scamatorie cu cărţi de joc
Unul dintre subiecţii mei hipnotici de la Worcester mi-a spus:
— Nu-mi place să fac scamatoria asta. Mă apucă o durere de cap îngrozitoare. Totuşi,
cred că dumneavoastră trebuie să ştiţi despre ce e vorba.
A continuat:
— Duceţi-vă la. O drogherie şi cumpăraţi un pachet de cărţi de joc. Desfaceţi-l. Scoateţi
afară toţi jokeri şi toate cărţile suplimentare. Amestecaţi pachetul bine, de şase ori, apoi tăiaţi-
l şi amestecaţi-l din nou.. Împărţiţi cărţile, cu faţa în sus, una câte una, apoi întoarceţi-le cu
faţa în jos. Apoi adunaţi cărţile, amestecaţi-le din nou şi împărţiţi-le iar cu dosul în sus.
Şi a numit cărţile în ordinea exactă cu dosul în sus. Le aşezase cu faţa în sus, apoi le
întorsese.
După asta mi-a arătat. Cumpărai un pachet de cărţi de joc care aveau pe spate linii
încrucişate şi pătrăţele. Pătratele nu sunt trasate cu precizie. Mi-a zis:
— Nu a trebuit decât să-mi amintesc că aici lipseşte un sfert de pătrat, iar dincolo, pe o
altă carte, lipseşte alt sfert.
Tot ce am făcut a fost să ţin minte cincizeci şi două de cărţi.
Şi de fiecare dată mă apucă o durere de cap cumplită – am exersat la greu, multă vreme, până
am reuşit să fac asta!
Cu scamatoria asta se întreţinuse la şcoală. Câştigase mulţi bani astfel.
E cu adevărat uimitor câte lucruri pot face oamenii. Numai că ei nu ştiu de ce sunt în
stare.
CA PTO LU L I I
Cum tratăm pacienţii psihotici
Când s-a ocupat de psihotici, Erickson nu a încercat să rezolve toate problemele
pacientului. Ca şi în cazul altor tipuri de pacienţi, el s-a străduit să inducă schimbări mici care
să conducă la schimbări mai mari, de anvergură. Întru- cât persoanele cu reacţii psihotice
reacţionează în general într-o manieră extremă, „negru sau alb”, intervenţiile lui
Erickson asupra lor sunt adesea foarte evidente, iar rezul- tatele imediate. Primele experienţe
psihiatrice ale lui
Erickson s-au petrecut într-un spital pentru bolnavi psihici, prin urmare este posibil ca el săfi
pus bazele câtorva dintre importantele sale principii de terapie lucrând cu pacienţi care
sufereau de psihoze. În mod cert, aşa s-a întâmplat cu două dintre dictoanele lui preferate: „să
vorbeşti pe limba pacientului” şi „să te alături pacientului”.
În situaţii în care alţii ar fi insistat în încercarea de a
„obţine un istoric al bolii” ori de a convinge pacientul „pe cale raţională”, Erickson
introducea adesea un element neaşteptat. După cum vom vedea în „Pacientul care s-a ridicat
în picioare” şi în „Herbert”, el obişnuia să-l aducă pe pacient într-un punct în care acesta era
forţat să întreprindă ceva în mod direct şi să facă o alegere.
În această secţiune, vom vedea exemple care demonstrează acest lucru, precum şi alte
abordări terapeutice, inclusiv folosirea manipulărilor şi a reîncadrării eficiente.
De-a-ndoaselea
La Worcester am avut un pacient care îţi întorcea întot- deauna salutul. Dacă îl întrebai
ceva, te privea cu seninătate.
Era blând, docil, foarte liniştit. Se ducea în sala de mese, mergea la culcare, era ordonat, nu
avea nimic de comentat.
Spunea „Bună” sau „La revedere”.
Am obosit tot încercând să-l chestionez. Voiam să-i aflu istoricul. Era limpede că trăieşte
într-o lume desprinsă de realitate. Mi-a trebuit ceva timp până mi-am dat seama cum pot sa
pătrund în lumea lui.
Intr-o zi, m-am dus la el şi i-am spus:
— Bună.
Mi-a răspuns:
— Bună.
Apoi mi-am scos haina, am întors-o pe dos şi am îmbră- cat-o de-a-ndoaselea.
L-am dezbrăcat şi pe el de haină, i-am întors-o pe dos, l-am îmbrăcat cu ea de-a-
ndoaselea, şi i-am zis:
— Aş vrea să-mi spui povestea ta.
Am. Obţinut istoricul bolii. Alătură-te pacientului.
Erickson a pătruns, în mod simbolic, în lumea „desprinsă de realitate” a pacientului, o
lume „pe dos” şi „de-a-ndoase- lea”, atunci când şi-a întors haina pe dos şi a îmbrăcat-o
de- a-ndoaselea. Apoi l-a făcut pe pacient să i se alăture folosind aceeaşi „limbă”. Când
amândoi s-au aflat în aceeaşi „lume”
(întoarsă pe dos şi de-a-ndoaselea), au putut să stea de vorbă unul cu celălalt.
întâmplător, faptul că: pacientul „îţi întorcea întotdeauna salutul” a fost un bun indiciu
că era de aşteptat ca el să imite comportamentul psihoterapetitului.
Pacientul care stătea mereu în picioare
Am cunoscut un pacient care a stat în picioare în salonul spitalului vreme de şase sau
şapte ani. Mergea la cantină. Se întorcea de acolo, se culca atunci când i se spunea, se ducea
la baie când avea nevoie. Dar îşi petrecea cea mai mare parte a timpului stând în picioare.
Puteai să-i vorbeşti ceasuri întregi, nu avea nicio reacţie, într-o zi, m-am asigurat că o să
primesc o reacţie din partea lui. M-am apropiat de el cu un lustruitor de podele. Un lus-
truitor de podele e făcut dintr-o bară de lemn, lungă de apro- ximativ un metru, care are ataşat
de ea un mâner lung.
Bara este învelită într-o cârpă veche şi, mişcând-o înainte şi înapoi, lustruieşti podeaua.
I-am dus un astfel de lustruitor de podele şi i-am pus degetele pe mâner. El continua să
stea în picioare. În fiecare zi, îi spuneam:
— Mişcă lustruitorul de podele.
Aşa că a început să-l mişte câte doi centimetri, înainte şi înapoi. În fiecare zi, creşteam
distanţa pe care trebuia să îm- pingă lustruitorul, până când l-am făcut să parcurgă tot salo-
nul, ore întregi. Şi a început sa vorbească. A început sa mă acuze că îl maltratez, fiindcă îl pun
să lustruiască podeaua cât e ziua de lungă.
I-am spus:
— Dacă vrei să faci altceva, n-am nimic împotrivă.
Atunci s-a apucat să facă paturile. Şi a început să vor- bească, să-şi spună istoricul bolii,
să-şi exprime maniile. În scurt timp, am putut să-i permit să iasă în curte.
Se plimba prin curtea spitalului. Un an mai târziu, a fost în stare să se întoarcă acasă şi să
muncească, iar la spital mai venea din când în când, şi rămânea o săptămână, două săptă-
mâni, trei săptămâni, o lună.
Suferea în continuare de psihoză, dar s-a putut acomoda la lumea exterioară.
Erickson ilustrează aici principiul de a iniţia o schimbare mică şi de a extinde treptat
respectiva schimbare. Am văzut asta în multe situaţii, în special în maniera sa de a trata
pacienţii cu fobii. Totodată, el demonstrează că îndrumă un pacient până când acesta e
capabil să se descurce singur.
L-am auzit pe Erickson când îi spunea unui pacient: „Până o să faci tu, fac eu.” în acest caz,
pacientul a fost îndrumat până când a sfârşit prin a rupe tăcerea şi a început să se plângă că
e maltratat. Când a fost capabil să „facă singur”, adică să vorbească, Erickson i-a oferit „o
alternativă”.
Capacitatea de a face alegeri a fost primul indiciu real că pacientul se însănătoşea.
Doi lisus Hristos
Aveam în secţie doi indivizi care se credeau lisus Hristos.
Toata ziua şi-o petreceau explicând:
— Eu sunt lisus Hristos.
Cum te prindeau, cum începeau să-ţi explice:
— Eu sunt adevăratul lisus Hristos.
Prin urmare, i-am aşezat pe John şi pe Alberto pe o bancă, şi le-am zis:
— Staţi acolo. Fiecare dintre voi îmi spune că este lisus
Hristos. Bun, John, vreau să-i explici lui AJberto că tu, nu el, eşti lisus Hristos. Alberto,
spune-i lui John că tu eşti adevăra- tul lisus Hristos, nu el; tu eşti.
Şi i-am ţinut pe acea banca, explicându-şi zile întregi că flecare era adevăratul lisus
Hristos. După vreo lună, John mi-a spus:
— Eu sunt lisus Hristos, dar nebunul de Alberto zice că el este lisus Hristos.
— Ştii, John, tu spui acelaşi lucru pe care îl spune şi el, i-am zis eu. Iar el spune acelaşi
lucru pe care îl spui tu. Ei bine, eu cred că unul dintre voi e nebun, fiindcă există un singur
lisus Hristos.
John s-a gândit la asta vreme de o săptămână. Apoi a venit şi mi-a zis:
— Eu spun acelaşi lucru ca nebiinul ăla. El e nebun, şi eu spun ce spune el. Înseamnă că
şi eu sunt nebun; iar eu nu vreau să fiu nebun.
— Păi, eu nu cred că tu eşti lisus Hristos. Şi tu nu vrei să fii nebun. O să te trimit să
lucrezi la biblioteca spitalului, i-am spus.
A lucrat acolo câteva zile, după care a venit la mine şi mi-a zis:
— E ceva în neregulă, rău de tot: fiecare carte are pe fiecare pagina numele meu.
A deschis o carte, şi mi-a arătat JOHN THORNTON;
găsise numele lui pe fiecare pagină.
I-am spus că avea dreptate, apoi i-am arătat cum apărea pe fiecare pagină MILTON
ERICKSON. L-am rugat să mă ajute să găsim numele dr. Hugh Carmichael, Jum Glitton,
Davc
Shakow. De fapt, pe pagina respectivă am găsit orice nume care i-a venit în minte.
— Literele astea nu aparţin unui nume; aparţin acelui cuvăntl a exclamat John.
— Aşa este, am acceptat eu.
John a continuat să lucreze la bibliotecă. Peste şase luni, s-a externat şi a plecat acasă,
eliberat de identificările lui psi- hotice.
Erickson nu se bazează pe metode obişnuite de „convin- gere”, ci – în ambele exemple –
îl plaseazăpe John în situaţii în care să descopere singur că ideile lui sunt maniacale.
Erickson se bazează pe tehnica „oglindirii” comportamentului pacienţilor. În primul
exemplu, Erickson face în aşa fel încât mania să fie oglindită de către alt pacient, care, în
mod convenabil, se întâmplă să sufere de aceeaşi manie. În cea de-a doua situaţie, Erickson
însuşi oglindeşte comportamentul, găsind pe pagină propriul său nume. Această abordare
bazată pe „oglindire” este utilizată de Robert Lindner în povestirea sa
„Canapeaua cu propulsie”. Erickson mi-a spus odată că
Lindner fusese studentul lui şi se consultase cu el înainte să-şi publice cartea Ora de
cincizeci de minute, în care apare şi această povestire. Povestirea vorbeşte despre un
psihoterapeut al cărui pacient trăia în lumi iluzorii. Când terapeutul îşi asal- tează pacientul
cu povestiri emoţionante despre propriile sale
„călătorii” şi experienţe în acele lumi, când i se alătură pa- cientului în iluziile acestuia,
pacientul îşi asumă rolul psihote- rapeutului şi încearcă să-i arate că tipul de gândire în care
s-au cufundat amândoi este, într-adevăr, unul iluzoriu.
Herbert
Prima dată când am fost Ja spitalul de stat din Rhode îsland, am lucrat în secţia pentru
bărbaţi, şi era acolo un pacient pe care îl chema Herbert şi care se afla în acel loc de aproape
un an. Înainte de internare, Herbert cântărea 110 kilo- grame, era muncitor manual şi îşi
petrecea timpul jucând cărţi sau muncind. Trăia ca să muncească şi să joace cărţi.
Căpătase o depresie, o depresie foarte gravă. A început să slăbească şi, până la urmă, l-au
internat la spitalul de stat din
Rhode îsland unde, pentru cel puţin patru luni, a cântărit patruzeci de kilograme. Era hrănit
prin tub cu 4 000 de calorii pe zi, dar nu lua în greutate.
Bineînţeles, l-am preluat eu pe Herbert ca pacient, ceilalţi doctori se săturaseră să-l tot
hrănească prin tub. Eu eram un medic nou, tânăr, aşa că îmi pasau mie lucrurile neplăcute.
Prima dată când l-am hrănit pe Herbert prin tub, i-am redus hrana la 2 500 de calorii. M-am
gândit că era destul pentru cineva de patruzeci de kilograme.
Când l-am hrănit prin tub, Herbert mi-a zis:
— Eşti la fel de nebun cum sunt ceilalţi doctori? Ai de gând să faci şmecheria aia oribilă
pe care au făcut-o toţi, pre- facându-se că mă hrănesc prin tub? Ştiu că îmi aduceţi hrană
pentru tub; o văd. Numai că sunteţi cu toţii scamatori, nu ştiu cum, dar o faceţi să dispară,
parcă aţi fi Houdini! Şi nu mă hrăniţi niciodată cu nimic! Doar îmi vârâţi tubul în nas şi
spuneţi că mă hrăniţi prin tub, dar, de fapt, nu mă hrăniţi, fiindcă eu nu am stomac.
L-am ascultat pe Herbert. Depresia îl făcuse să aibă o vi- ziune despre viaţă posacă, acidă,
sardonică. Când mi-a spus că el nu are stomac, i-am zis:
— Eu cred. Că ai stomac.
— Eşti un ţăcănit, ca toţi ceilalţi doctori! A izbucnit el. De ce au doctori ţicniţi la casa de
nebuni? Poate că ăsta e cel mai bun loc pentru doctorii ţicniţi, la casa de nebuni.
Şi, timp de o săptămână, de câte ori îl hrăneam prin tub, îi spuneam lui Herbert:
— Săptămâna viitoare, luni dimineaţă, o să-mi dovedeşti că ai stomac.
Mi-a spus:
— Nu te mai faci bine. Eşti mai nebun decât toţi pacienţii de aici. Crezi că o să-ţi
dovedesc că am stomac, când eu nu am niciun fel de stomac.
Luni dimineaţă, am pregătit hrana pentru tubul lui Herbert—
jumătate lapte, jumătate smântână, ouă crude, bicarbonat de sodiu, oţet şi ulei crud din ficat
de cod. Ei bine, când hrăneşti pe cineva cu tubul, îi împingi în stomac o coloană de aer de
lungimea tubului respectiv. De aceea torni încontinuu, ca să nu împingi în stomac alte
coloane de aer.
L-am hrănit, dar i-am împins în stomac multe coloane de aer. Am scos tubul şi am rămas
acolo, în aşteptare, iar Herbert a râgâit şi a zis:
— Peşte stricat.
— Tu ai spus-o, Herbert, am intervenit eu. Tu ştii că ai râgâit; tu ştii că a fost peşte stricat.
Ai putut să râgâi numai pentru că ai stomac, deci mi-ai dovedit că ai stomac prin fap- tul că ai
râgâit.
Iar Herbert râgâia în continuare!
Mi-a zis:
— Te crezi deştept, nu?
I-am spus că da.
În plus, Herbert dormea în picioare. Nu ştiam că un om poate să doarmă în picioare, dar l-
am verificat. Infirmierilor le era frică să-l pună în pat, fiindcă Herbert se lupta cu furie;
l-au lăsat să facă ce vrea. Am coborât la ora unu, apoi la două, la trei dimineaţa, şi l-am găsit
pe Herbert dormind adânc, în picioare, în salon.
Atunci, i-am spus lui Herbert în fiecare zi, timp de o săptă- mână:
— Herbert, o să-mi dovedeşti că poţi să dormi culcat.
— Eşti de groază, m-a apostrofat Herbert. Ai atâtea manii de nu poţi să le duci.
Şi săptămâna următoare, zi de zi, l-am întrebat pe Herbert dacă făcuse vreodată baie sau
duş. Herbert a considerat între- barea mea de-a dreptul insultătoare. Bineînţeles că făcuse
baie; şi duş făcuse. Orice om sănătos la cap face baie:
— Ce-i cu tine, de nu ştii toate astea?
— M-am gândit şi eu să te întreb, i-am zis.
— Şi trebuie să mă întrebi în fiecare zi?
— Păi, nu se poate altfel, fiindcă tu crezi că nu poţi să dormi culcat, şi trebuie să-mi
dovedeşti că poţi să dormi culcat.
— Chiar că nu te mai faci bine, a constatat Herbert.
Prin urmare, săptămâna următoare, într-o seară, l-am dus pe Herbert în sala de hidro
terapie şi l-am pus sa se întindă în cada continuă. Este vorba despre o cadă cu un hamac din
pânză groasă. Ţi se unge corpul cu vaselină, te întinzi, după care cada este acoperită cu o
prelată. Îţi rămâne doar capul deasupra prelatei. Stai lungit în cadă, iar apa, la temperatura
corpului, curge încontinuu peste trupul tău. Când se întâmplă asta, adormi! Nu poţi să faci
altceva.
A doua zi dimineaţa, l-am trezit pe Herbert şi i-am spus:
— Herbert, ţi-am spus că o să-mi dovedeşti că poţi să dormi culcat.
— Îţi place să o faci pe deşteptul, mi-a întors-o Herbert.
I-am zis:
— Şi puteai să dormi şi în pat.
De atunci înainte, Herbert a dormit în pat.
Când i-am adus greutatea corporală la cincizeci şi cinci de kilograme, i-am spus:
— Herbert, m-am săturat să te tot hrănesc prin tub. Săptă- mâna viitoare o să-ţi bei hrana
pentru tub.
— Nu pot să înghit; nu ştiu cum, a replicat Herbert.
— Herbert, săptămâna viitoare, luni, o să fii primul la uşa sălii de mese. O să loveşti în
uşă, urlând la lucrătorii de acolo:
„Deschideţi uşa!”, fiindcă o să vrei un pahar cu lapte, un pahar cu apă. Eu o să pun pe o masă
apa şi laptele, iar tu o să le vrei cu adevărat.
— Cred că tu nu-ţi mai revii niciodată! Păcat, un tip tânăr ca tine într-un spital de stat, cu
oameni nebuni. Şi eşti aşa de tânăr. Şi aşa de nebun.
Timp de o săptămână, i-am spus că avea să lovească în uşa sălii de mese strigând că vrea
un pahar cu lapte, un pahar cu apă. Iar Herbert credea cu tărie că m-am scrântit la cap.
Sâmbătă noaptea, Herbert s-a dus la culcare. L-am pus pe infirmier să-i întindă braţele şi
picioarele şi să i le lege, ca să nu se poată da jos din pat. Când îl hrănisem prin tub seara, îi
pusesem foarte multă sare fină în mâncarea lichidă.
în timpul nopţii, lui Herbert i s-a făcut sete – foarte, foarte sete. Când l-au dezlegat
dimineaţa, s-a repezit la ţâşni- toarea de apă, dar apa era închisă. S-a dus glonţ la baie, să bea
din vasul de toaletă, dar apa fusese închisă. A luat cu asalt uşa sălii de mese şi a început să
lovească în uşă şi să urle la cei de acolo:
— Deschideţi uşile! Trebuie să beau apa aia! Trebuie să beau laptele ăla!
Le-a băut.
Când am venit în vizită, Herbert mi-a zis:
— Te crezi deştept.
— Mi-ai mai spus-o. Ţi-am dat dreptate atunci, şi îţi dau şi acum, i-am spus.
Herbert bea lapte şi supa. Dar susţinea că nu putea să înghită hrană solidă. Când a ajuns la
cincizeci şi şapte de kilo- grame, i-am spus:
— Săptămâna viitoare o să înghiţi mâncare solidă.
— Eşti mult mai nebun decât credeam. Eu nu pot să înghit mâncare solidă, a protestat
Herbert.
— Săptămâna viitoare o să poţi.
Ei, bine, cum l-am făcut să înghită mâncare solidă?
Ştiam că Herbert fusese copil cândva. Ştiam că şi eu fuse- sem. Ştiam că toţi oamenii au
fost cândva copii şi că toţi au o natură umană. Am apelat la natura umană. Cu toţii ştiţi câte
ceva despre natura umană. Voi cum l-aţi face pe Herbert să înghită mâncare solida?
L-am aşezat pe Herbert la o masă şi i-am pus dinainte o farfurie plină cu mâncare. De o
parte şi de alta a lui Herbert era câte un pacient deranjat la minte. Ei nu mâncau niciodată din
farfuriile lor. Întotdeauna mâncau din farfuriile altora. Iar
Herbert ştia că farfuria lui era a lui. Dar nu putea să şi-o păs- treze decât dacă înghiţea ce e pe
ea! Nu voia ca toţi nebunii şi nerozii ăia să mănânce mâncarea luil Asta e natura umana.
După ce a mâncat prima masă cu hrană solidă, l-am între- bat pe Herbert dacă îi plăcuse
mâncarea.
— Nu mi-a plăcut, dar am fost nevoit s-o mănânc. Era a mea.
— Eu ţi-am spus că poţi să înghiţi hrană solidă.
— Te crezi deştept, a insistat Herbert.
— Herbert, i-am spus, te repeţi. Ţi-am dat dreptate de două ori până acum, şi îţi dau şi de
data asta.
Herbert a plecat, înjurându-mă.
Când a ajuns să cântărească şaizeci de kilograme, i-am spus.
— Herbert, mănânci mâncare solidă, ai început să iei în greutate.
Herbert mi-a răspuns:
— Mănânc doar fiindcă sunt nevoit. Fiindcă, dacă nu mănânc, mă pui iar să stau lângă
idioţii aia doi.
— Aşa este.
— Nu am deloc poftă de mâncare. Nu-mi place ce trebuie să înghit. Dar sunt nevoit sa
înghit; ca să nu-mi fure mâncarea idioţii ăia.
I-am spus:
— Ei bine, Herbert, în curând o să afli că ai poftă de mâncare şi că şi ţie ţi se face foame.
Acum, în Rhode Island e ianuarie. Afară e frig. Te pun să te îmbraci cu haine potrivite.
O să te trimit la ferma spitalului, fără mâncare. E acolo un stejar gros de patru metri, şi vreau
ca tu să-l dobori şi să-l faci surcele. În felul ăsta, ai să-ţi faci poftă de mâncare.
— O să subînchiriez contractul ăsta, mi-a spus Herbert.
— Chiar şi aşa, o să stai la fermă toată ziua, fără mâncare la tine. Seara, când te întorci, o
să descoperi că îţi este foame.
— Chiar că eşti visător, mi-a aruncat Herbert.
După ce l-am trimis pe Herbert la fermă, m-am dus la bucătăreasa-şefa şi i-am zis:
„Doamnă Walsh, dumneata cân- tăreşti 175 de kilograme. Îţi place mâncarea pe care o faci.
Ei bine, doamnă Walsh, vreau să sari peste micul dejun şi peste masa de prânz. Vreau să ţi se
facă foame. Vreau ca pentru cină să găteşti din felurile preferate de două ori mai mult decât
poţi mânca. Şi poţi să aştepţi cu nerăbdare să te ghiftu- ieşti cu toate bucatele care îţi plac. Şi
să fii foarte, foarte ge- neroasă. Fă de două ori mai multă mâncare decât poţi sa mănânci. O
să-ţi spun eu unde să aşezi masa.
Herbert s-a întors de la fermă. L-am trimis într-un colţ şi am aranjat să se aşeze o masă în
faţa lui. Am spus să se aducă la masă două scaune. De o parte a mesei era doamna Walsh.
Herbert se uita la ea şi la masă. Doamna Walsh a adus mâncarea în castroane mari, pline-ochi.
A început să mănânce cu o foame de lup.
Herbert se uita la ea cum mănâncă şi i se făcea din ce în ce mai foame. Într-un târziu, a
spus:
— Puteţi să-mi daţi şi mie puţin?
— Cum sa nu, s-a oferit doamna Walsh.
Herbert a mâncat, fiindcă îi era foame. Fetele mele, când luăm masa în familie, ies mereu
afară şi dau oase la câini. De fiecare dată, ele spun:
— Când văd cum rod câinii la oase, îmi lasă gura apă. Şi vreau să rod şi eu oasele alea.
Bietul Herbert. Îi lăsase gura apa uitându-se la doamna
Walsh.
Seara, în secţie, Herbert mi-a zis:
— Chiar eşti deştept.
I-am răspuns:
— În sfârşit, ai descoperit şi tu! Ei bine, Herbert, o să mai fac ceva pentru tine. Tu
obişnuiai să joci cărţi. Eşti în spital de aproape un an, dar nu ai jucat cărţi niciodată. Nimeni
nu a putut să te convingă să joci cărţi. Ei, diseară o să joci cărţi.
— Eşti mai nebun ca niciodată! Nu mai există nicio spe- ranţă pentru tine, a răbufnit
Herbert.
I-am zis:
— Există speranţă pentru tine, Herbert; diseară o să joci cărţi.
— S-o văd şi pe-asta!
Seara, doi infirmieri înalţi şi zdraveni l-au încadrat şi l-au condus la o masă cu patru
jucători de cărţi, care erau foarte deranjaţi la minte. Unul juca pocher. Unul juca bridge. Unul
juca piinacle. Împărţeau cărţile şi trăgeau, pe rând, câte o carte. Unul zicea:
— O iau pe aia de colo; am un ful.
Altul zicea:
— Tai cu un atu.
Următorul anunţa:
— Cu ăsta, fac treizeci de puncte.
Şi au jucat cărţi încontinuu, toată ziua.
Herbert era forţat să stea colo, între cei doi infirmieri, şi să urmărească jocul de cărţi. În
cele din urmă, a spus:
— Luaţi-mă de lângă idioţii ăştia. Joc un pocher cu voi dacă mă duceţi de aici. Nu suport
să vad ce fac ăştia cu cărţile.
Mai târziu, în cursul scrii, am venit în secţie şi l-am văzut pe Herbert jucând cărţi..
— Ai câştigat şi de data asta, mi-a zis Herbert.
— Tu ai câştigat, am insistat eu.
Peste câteva luni, Herbert a fost externat din spital. Şi-a redobândit greutatea corporală,
din câte ştiu a ajuns la 90 de kilograme, şi muncea în fiecare zi., Eu nu am făcut decât să-i
corectez simptomele. L-am pus într-o situaţie în care el şi-a corectat simptomele.
Erickson foloseşte modalitatea şi decorul unui spital de psihiatrie pentru a ne comunica
modalităţi de a-i determina pe oameni să dorească să facă anumite lucruri.
Ideea este fie să forţezi subiectul să continue o situaţie, adeseori repetându-i întocmai
cuvintele, fie, ca în cazul lui
Herbert, să foloseşti legături psihologice mult mai complexe.
Erickson i-a demonstrat, că avea concepte care nu erau corecte, l-a dovedit lui Herbert că
avea stomac, forţându-l să râgâie. I-a demonstrat că putea să doarmă culcat, nu doar în
picioare, vârându-l într-o cadă continuă. I-a dovedit că putea să înghită, făcându-l să-i fie
aşa de sete, încât a fost nevoit să bea lichide şi să insiste ca să le primească. I-a dovedit că
putea să mănânce de bună voie hrană solidă punându-l să stea între doi pacienţi deranjaţi la
minte care îi furau mâncarea din farfurie – dacă Herbert nu o mânca. I-a dovedit că avea
poftă de mâncare, aranjând ca doamna Walsh să mănânce hulpav de faţă cu el. În sfârşit, i-a
stârnit lui Herbert dorinţa să joace cărţi forţându-l să-i urmărească pe nişte pacienţi
deranjaţi mintal, până când Herbert a promis: „Joc un pocher cu voi dacă mă duceţi de aici.
Nu suport să văd ce fac ăştia cu cărţile.” În felul acesta, Erickson l-a ghidat pe
Herbert să descopere că el, Herbert, chiar voia să vadă oameni care ştiu să joace cărţi
corect. Cu alte cuvinte, Herbert a învăţat că avea o dorinţă pentru jocul de cărţi jucat bine.
Erickson, modest, rezumă totul spunând: „Eu nu am făcut decât să-i corectez simptomele.
L-am pus într-o situaţie în care el şi-a corectai simptomele.” De fapt, corectând simpto-
mele, unul câte unul, Erickson a evocat tipare de comporta- ment, modalităţi de gândire şi de
reacţie care l-au condus pe
Herbert să recunoască faptul că avea poftă şi de viaţă, şi de mâncare. Şi, odată ce a început
să joace cărţi, nu a putut să nu admită că avea un simţ social şi o dorinţă de a inler- acţiona
cu alţi oameni.
Cum a forţat Erickson oamenii să reacţioneze în modurile dorite de el? Cu Herbert, e
clar că şi-a folosit cunoştinţele despre reacţiile obişnuite ale oamenilor – spiritul de com-
petiţie, tendinţa de a imita (ca atunci când i s-a făcut poftă de mâncare văzând cum cineva
înfulecă lacom). În plus, a folo- sit abordări „cognitive”, ca atunci când l-a forţat pe Herbert
într-o situaţie în care să nu poată să nu admită, cognitiv, că trebuie să aibă stomac – ca să
râgâie.
Sigur că Herbert a fost tratat într-un spital de psihiatrie, unde Erickson putea să exercite
un control aproape absolut asupra comportamentului său. Chiar şi aşa, Erickson ilus- trează
modul în care a folosit legătura psihologică. În legă- tura psihologică, la fel ca în legătura
fizică, pacientul este pus într-o situaţie care va conduce inevitabil la rezultatul dorit. În acest
caz, Herbert a reacţionat, aşa cum se prevă- zuse, la fiecare situaţie cu care a fost provocat.
Ca şi cum
Erickson juca biliard şi anunţa scorul. În felul acesta, pa- cientul nu avea cum să nu fie
impresionat de capacitatea psihoterapeutului de a-l ajuta.
În acest tratament, Erickson se ocupă de fiecare simptom în parte. Începe dintr-o zonă
relativ periferică, şi după ce face o schimbare în acel simptom, trece la simptome situate mai
aproape de centru. Fiecare reuşită este prezisă pe baza faptului că a existat o reuşită
precedentă.
C A P I Ţ O L U L 1 2
Manipulare şi orientare viitoare în remarcabilul discurs pe care l-a
prezentat la Congresul
Internaţional despre Abordările Ericksoniene ale Hipnozei şi Psihoterapiei, pe 7 decembrie
1980, Jay Haley a spus:
„Erickson se descurca foarte bine cu puterea. După cum ştim, a existat o perioadă când
oamenii credeau că e ceva în neregulă cu puterea, dar el nu împărtăşea acest punct de
vedere. Nu îl deranja să o preia sau să o folosească. Îmi amintesc cum a spus o dată că era
pe un panou, iar «Acolo nu era deloc putere, aşa că mi-am însuşit panoul». Cu încli- naţia sa
de a prelua şi a folosi puterea, cred că e un noroc că a fost un om binevoitor. Dacă genul de
influenţă pe care o avea ar Ji fost îndreptat spre scopuri distructive, ar fi fost regretabil. Nu
numai că era binevoitor, ci şi ajuta permanent oamenii, în cabinet sau în afara cabinetului…
Nu m-am îndoit niciodată de moralitatea ori de bunele sale intenţii, şi nu m-am gândit că ar
putea să exploateze pe cineva pentru a obţine un avantaj personal.”
Este important să luăm în calcul „bunăvoinţa” lui
Erickson atunci când vorbim despre cât de mult îi plăcea să facă glume. Glumele sunt
folosite adesea pentru a exprima ostilitatea abia mascată, dar în familia lui Erickson
„victima”
se amuza la fel de mult ca „făptaşul”. Este clar că victimei
nu i se întâmplă nimic rău, deşi pot să existe dispute referitoare la cine este victima. Nu
există însă nimic care să indice că vreuna dintre glumele lui Erickson şi-ar avea originea în
ceva ostil sau ar exprima ostilitatea.
În acest capitol, povestirile sunt spuse ca modele pentru a
„institui” situaţii care să conducă la un scop planificat. În multe cazuri, anecdotele şi
povestirile comice pot fi văzute ca prototipuri ale schemei terapeutice a lui Erickson. Atunci
când practica terapia, ca şi atunci când spunea sau înscena anecdote, Erickson cunoştea
sfârşitul. El începea cu un scop în minte – acela de a. Schimba reacţiile pacientului de la
„nesănătoase” ori autodistructive la „mai sănătoase” ori constructive. Ca psihoterapeut, el
manipula situaţia pentru a-şi realiza scopul. Multe tehnici erau folosite pentru a men- ţine şi
a consolida interesul şi motivaţia pacientului – pro- vocări, stimularea curiozităţii, tactici
diversioniste şi umorul.
Elementul esenţial al anecdotelor lui Erickson nu era ostilitatea, ci surpriza. Şi în terapia
practicată de el pacien- tul era adeseori surprins, atât de „prescripţii”, cât şi de propriile
reacţii. Şi, la fel cum ascultătorul simte o uşurare când aude poanta după construirea
suspansului, pacientul era uşurat să audă o prescripţie clară.
Erickson considera că şocul şi surpriza erau utile pentru a sparge tiparele mentale
rigide. Surpriza nu trebuia să fie administrată într-o manieră sofisticată. La prima mea
vizită, în toiul conversaţiei, a vârât mâna într-un sertar şi a scos de acolo un claxon mic de
tricicletă. A strâns mingiuţa de trei- patru ori – ti, tit, tit – şi a făcut următorul comentariu:
„Surpriza ajută întotdeauna.” Atunci mi s-a părut o copi- lărie, şi am crezut că nu a avut
niciun efect asupra mea.
Acum însă, privind retrospectiv, cred că a contribuit la atmosfera generală care mi-a permis
să intru în transă hip- notică şi să reacţionez la sugestiile lui. M-a ţinut în dezechili- bru şi a
introdus un element din copilărie pe care l-a folosit probabil pentru, a-mi. Evoca amintirile
pe care încercam să le rememorez.
„Orientarea viitoare” a fost inclusă fiindcă pare să se potrivească planului şi
„manipulării”, în sensul în care
Ericskon foloseşte acest cuvânt. În prima povestire, „manipu- larea” este folosită acolo unde
altcineva ar putea folosi con- cepte precum „autoritate”, „acţiune eficientă” sau „ges-
tionare”. O atitudine pozitivă faţă de viitor este cel mai bun antidot împotriva depresiei sau a
gândirii obsesive – acest lucru este adevărat deopotrivă în ceea ce priveşte antici- parea
amuzamentului în punctul culminant al unei anecdote şi perspectiva că, în timp, se vor
înregistra progrese.
Manipularea
Am fost acuzat că manipulez pacienţii şi iată cum răspund eu la această acuzaţie: fiecare
mamă îşi manipulează copilul —
dacă vrea ca el să trăiască. De fiecare dată când te duci la magazin, îl manipulezi pe vânzător
ca să-ţi onoreze cererea.
Când mergi la restaurant, manipulezi chelnerul. La şcoală, învăţătorul te manipulează ca să
înveţi să citeşti şi să scrii. De fapt, viaţa însăşi este o mare manipulare. Manipularea ultimă
este că eşti trecut pe linie moartă. Şi asta e tot o manipulare.
Trebuie să coboare sicriul, apoi să tragă afară funiile —
toate astea sunt manipulări.
Manipulezi creionul – ca să scrii, să consemnezi gânduri.
Şi te manipulezi şi pe tine însuţi atunci când ai la tine arahide
Planters, sau ţigări, sau bomboane Life Savers. Una dintre fiicele mele le-a botezat
„bomboane mentă de Savers Life”.
Tot ea zice „tufluri” şi „verde pepene”. Acum aşteaptă un copil şi locuieşte în Dallas.
l-am trimis o scrisoare în care i-am spus că o să fie simplu să aleagă un nume pentru
copil. Dacă e băiat, nu trebuie decât să-l boteze „Dallas”. Dacă e fată, poate să-i zică „Alice”.
Soţul ei susţine că în Dallas trebuie să ai două nume. El vrea
*
Faceti-i să deraieze
r
a
măsură de psihiatrie, am întocmit o listă cu circa patruzeci de referinţe din afara programei
şcolare, pe care să le citească, iar pentru cei pe care psihiatria îi interesează destul de mult,
am pregătit o listă cu circa cincizeci de referinţe pe care să le citească. Pentru cei care sunt cu
adevărat interesaţi, am o listă de circa şaizeci de subiecte suplimentare.
După asta, le-am cerut tuturor să scrie o recenzie pentru o anumită expunere despre
psihiatrie şi să mi-o aducă lunea următoare.
Luni, studentul care ura psihiatria era, şi el, aşezat la coadă. Fiecare student mi-a înmânat
recenzia. Studentul res- pectiv mi-a întins o foaie de hârtie pe care nu scria nimic.
l-am zis:
— Fără să-ţi citesc recenzia, văd că ai făcut două greşeli:
nu ai trecut data şi nu ai semnat-o. Mi-o aduci din nou lunea viitoare. Şi, ţine minte, recenzia
unei cărţi e precum citirea lamelelor de microscopie patologică.
Am primit una dintre cele mai competente recenzii de carte din toată viaţa mea.
Iar decanul m-a întrebat:
— Cum Dumnezeu ai reuşit să transformi un păgân într-un creştin?
L-am luat complet prin surprindere.
Erickson ar fi putut să considere foaia nescrisă o încercare de a-l insulta, iar el a spus
întotdeauna: „Nu acceptaţi niciodată să fiţi insultaţi.” Fapt este că, refuzând să consi- dere
comportamentul studentului drept o insultă, Erickson l-a luat prin surprindere. Indicându-i
„două greşeli”, el şi-a menţinut poziţia ca autoritate. Iar ghidându-l pe student să caute
similitudini între recenzia unei cărţi şi citirea lamelelor de microscopie patologică, el a
aplicat câteva principii fun- damentale de predare – stabilirea motivaţiei şi conectarea
cunoştinţelor noi la cele vechi. Prefăcându-se căfoaia nescrisă era de fapt o recenzie de
carte, Erickson ne demonstrează un alt principiu, „alătură-te pacientului”. Acelaşi principiu
este aplicat, la mpdul propriu, în povestirea care urmează.
Ruth
La spitalul Worccster, administratorul a făcut într-o zi următoarea remarcă:
— Tare aş vrea sa existe cineva care să găsească o moda- litate de a o îmblânzi pe Ruth.
M-am interesat cine era Ruth, o fetiţă de doisprezece ani, foarte drăguţă, cu un fel de a fi
care te cucerea. Nu aveai cum să n-o placi. Se purta tare frumos. Şi totuşi, când venea o
infirmieră nouă, toate celelalte o avertizau:
— Stai departe de Ruth. O să-ţi sfâşie rochia, o să-ţi rupă mâna sau piciorul!
Infirmierele nou-venite nu credeau asta despre Ruth, care era o scumpă, o dulceaţă de
copil. Iar Ruth o implora pe infir- miera cea nouă:
— O, vă rog; îmi aduceţi şi mie un cornet de îngheţată şi nişte bomboane de la magazin?
Infirmiera îi aducea şi, după ce lua bomboanele şi îi mul- ţumea cu glas mieros, cu o
singură lovitură de karate, Ruth îi rupea infirmierei braţul sau îi sfâşia rochia, îi dădea un şut
în tibie, ori sărea pe piciorul ei. Un comportament standard, obişnuit pentru Ruth. Ruth se
distra. În plus, îi plăcea să dea jos tencuiala de pe pereţi, şi o făcea cu regularitate.
I-am spus administratorului că aveam o idee şi l-am între- bat dacă îmi dădea voie să mă
ocup de cazul ei. Mi-a ascultat ideile, apoi mi-a zis:
— Cred că o să meargă, şi ştiu exact infirmiera dispusă să vă ajute.
într-o zi, am primit un telefon.
— Ruth a luat-o razna iar.
M-am dus în secţie. Ruth cojise tencuiala de pe pereţi. Eu am sfâşiat aştemuturile. Am
ajutat-o să distrugă patul. Am ajutat-o să spargă ferestrele. Înainte să mă duc în secţie,
vorbisem cu mecanicul de întreţinere de la spital; afară era frig.
Aşa că i-am sugerat:
— Ruth, hai să smulgem contorul de la căldură şi să îndoim ţeava.
M-am aşezat pe podea şi am început amândoi să tragem de el. Am scos contorul de pe
ţeavă.
Mi-am rotit privirea prin cameră şi i-am zis:
— Aici nu mai avem nimic de făcut. Hai să mergem în altă cameră.
— Sunteţi sigur că se cuvine să faceţi asta, doctore
Erickson? M-a chestionat Ruth.
— Sigur, e distractiv, nu?! Eu cred că este.
în drum spre altă cameră, pe coridor, am dat de o infirmieră.
Când ne-am apropiat de ea, am făcut un pas înainte şi i-ani sfâşiat uniforma şi juponul,
lăsând-o numai în chiloţi şi sutien.
— Doctore Erickson, n-ar trebui să faceţi aşa ceva, m-a apostrofat Ruth.
S-a dus fuga în cameră, a luat aştemuturile rupte şi a înfăşurat-o cu ele pe infirmieră.
După acest incident, a fost fată cuminte. I-am arătat cum era comportamentul ei în
realitate. Desigur, infirmiera în cauză era o infirmieră cu experienţă şi se distrase la fel de
bine ca mine.
Celelalte infirmiere erau îngrozite. Întregul personal era oripi- lat de comportamentul meu.
Numai administratorul şi cu mine am fost de acord că mă comportasem aşa cum trebuie.
Ruth mi-a plătit poliţa: a fugit din spital, a rămas gravidă, a făcut copilul şi l-a dat spre
adopţie. După care s-a întors de bună voie în spital şi a fost o pacientă bună. Peste câţiva ani,
a cerut să fie externată, s-a angajat ca ospătăriţă, a cunoscut un tânăr, s-a măritat cu el, a
rămas însărcinată. Din câte ştiu, a avut o căsnicie fericită, din moment ce făcuseră doi copii.
Ruth a fost o mamă bună şi un cetăţean responsabil.
De multe ori, un pacient poate fi scos dintr-un context comportamental greşit cu ajutorul
unui şoc. E valabil şi pentru nevrotici, şi pentru psihotici.
Salamalecuri în primul meu an ca profesor la facultatea de medicină
Wayne State, s-au întâmplat două lucruri importante. În clasa mea era o fată care, în liceu,
întârziase la toate orele. Pro- fesorii o chemau la cancelarie, şi de flecare data ea promitea că
data viitoare n-o să mai întârzie. Şi îşi cerea, iertare în modul cel mai sincer. Întârziase la
toate orele din liceu, dar fusese o elevă de zece pe linie. Întotdeauna se scuza, făcea
promisiuni în care lumea credea.
A întârziat la toate orele din colegiu, muştruluită de toţi instructorii şi de toţi profesorii.
De flecare dată, îşi cerea fru- mos scuze, cu sinceritate, şi de fiecare dată promitea că pe viitor
o să se poarte mai bine – dar continua să întârzie. Şi în colegiu avusese numai note de zece.
După care a intrat la facultatea de medicină, unde întârzia la fiecare curs, la fiecare
prelegere, la fiecare oră de labora- tor. Colegii o înjurau fiindcă întârzia şi îi ţinea pe loc cu
lucrările de laborator. Iar ea, cu veselia-i obişnuită, se scuza şi promitea că n-o să se mai
întâmple.
Cineva de la facultatea de medicină, care ma cunoştea, a spus, aflând că urma să predau
acolo:
— Să vedeţi când dă de cursul lui Erickson! O să fie o explozie colosală! O să se audă în
toata lumea!
în prima zi, am ajuns la şapte treizeci, ora începea la opt, şi toată clasa mă aştepta,
inclusiv Anne, întârziata.
La ora opt eram cu toţii în sala de curs, în afară de Anne.
Pe fiecare parte a sălii era un interval. Era un interval în fun- dul sălii, şi un interval pe partea
vestică. Studenţii nu erau atenţi la prelegerea mea. Stăteau cu ochii la uşă. Eu îmi continuam
expunerea, nestingherit, iar când uşa s-a deschis, foarte uşor şi fără cel mai mic zgomot, şi-a
făcut apariţia Anne, cu douăzeci de minute întârziere. Toţi studenţii au smucit din cap şi s-au
uitat la mine. M-au văzut cum le fac semn să se ridice în picioare, şi au înţeles cu toţii
mesajul meu.
Am întâmpinat-o pe Anne cu salamalecuri, în timp ce ea se îndepărta de uşă, traversa
spaţiul din faţa sălii, ajungea în spatele clasei, trecea în partea opusă şi se aşeza la locul ei,
undeva pe coridorul din mijloc. Şi în tot timpul asta toată clasa se ploconise în faţa ei. La
sfârşitul orei, au început să se îmbulzească la ieşire. Anne şi cu mine am fost ultimii care am
plecat din sală. Eu vorbeam despre vremea din Detroit, sau ceva de genul ăsta, şi, mergând pe
coridor, un om de serviciu s-a ploconit în faţa ei, fără să-i spună un cuvânt; mai mulţi studenţi
care treceau pe coridor i-au făcut şi ei plecăciuni, tot pe tăcute; decanul a ieşit din birou şi i-a
făcut o plecăciune.
Secretara decanului a ieşit şi s-a ploconit în faţa. Ei; toată ziua, oamenii i-au făcut plecăciuni
bietei Anne.
A doua zi, a fost prima în clasă – şi a continuat sa fie prima până la sfârşit. Rezistase la
reproşurile decanilor, la reproşurile profesorilor, dar a cedat când lumea a început să-i facă
plecăciuni, pe tăcute.
Dacă ceilalţi profesori încercaseră să schimbe comporta- mentul lui Anne, disciplinând-
o, metoda adoptată de Erickson a fost aceea de a o felicita pentru puterea ei. Plecăciunile
erau un mod de a dovedi supunerea. Astfel, Erickson i-a arătat că îşi folosea puterea în sens
invers. Când a fost capabilă să înţeleagă acest lucru, a putut să hotărască să-şi folo- sească
puterea în mod constructiv.
Alţi oameni încercaseră să o controleze prin mijloace ver- bale, dar ea dovedise că nu
poate fi controlată verbal. Erickson a folosit o abordare nonverbală, care a determinat-o să
înţe- leagă că îşi folosea controlul într-o manieră în care îşi făcea rău singură. Atunci a
putut să-şi direcţioneze tendinţele de a controla oamenii pe rute mai constructive. Ca în toate
cazu- rile, puterea de schimbare i-a aparţinut ei. Erickson a insti- tuit o situaţie în care
această schimbare să se poată produce.
Atitudinea lui Erickson ilustrează credinţa lui că putea să facă faţă, în mod incisiv,
oricărei situaţii ivite. Dacă situaţia impunea confruntarea, el ştia că putea să facă acest
lucru.
Dacă impunea blândeţe, putea să fie blând. Dacă situaţia impunea sarcasm, ştia că poate
săfie sarcastic. Mesajul sub- liminal pe care ni-l transmite Erickson este că el avea încre-
dere în capacitatea lui de a se descurca în orice situaţie. Sun-
Oferind un imput din care un copil poate să dezvolte o conştiinţă sănătoasă, se cuvine să
remarcăm că Erickson evită interdicţiile, „trebuie să”, şi regulile. El evidenţiază, ca
îniotdeauna, valoarea învăţării. Ca şi în povestirea prece- dentă, cel care disciplinează nu
este furios, mai mult, el îşi prezintă învăţătura într-o manieră amuzantă. În toate poves- tirile
în care vorbeşte despre disciplinare, Erickson este ferm, dar nu pedepseşte, chiar dacă pot să
existe cititori care con- sideră că modul lui de abordare este unul punitiv sau un război al
voinţelor. În realitate, scopul lui este să-l ajute pe copil să-şi dezvolte o voinţă şi o autonomie
proprie.
În cazul de faţă, al unui copil deja etichetat drept clep- toman, Erickson nu se ocupă de
„dinamica” cleptomaniei. El decide, în schimb, că acest copil are nevoie de un supraeu pe
care să-l interiorizeze şi, prin intermediul unei scrisori con- cepute astfel încât să atragă un
copil, el îi oferă un protector, un gardian lăuntric.
Scrisori de la Iepuraşul de Paşte
O mamă a venit la mine cu fetiţa ei de şapte ani şi mi-a zis:
— Fraţii ei mai mari au convins-o să nu mai creadă în Moş
Crăciun – dar ea continua să creadă cu tărie în Iepuraşul de
Paşte. Iar eu aş vrea să mai creadă în Iepuraş încă un an, fiindcă la opt. Ani n-o să mai creadă,
dar acum vrea să creadă în el.
I-am scris fetiţei o scrisoare ca din partea Iepuraşului, i-am povestit acolo cât îmi e de
greu, cum fac bube la picioare de atâta ţopăit, încercând să găsesc oul de Paşte care a fost
fiert cel mai tare din toată lumea, M-am gândit că fetiţa merita asta. I-am scris: „Numai că nu
am calculat bine dis- tanţa când am sărit peste un cactus, şi mi-au intrat nişte ţepi, şi m-a
durut. Era cât pe ce sa mă muşte un şarpe cu clopoţei.
Am călărit pe spatele unui măgăruş sălbatic. Eră un măgăruş de treabă, dar grozav de prost.
M-a dus în direcţia greşită, aşa ca a trebuit să fac cale-ntoarsă, ţopăind întruna. Altă dată,
prostia mea m-a făcut să încalec un iepuroi, care a început să fuga cu mine ca nebunul, m-a
dus în direcţia greşită, şi am fost nevoit să fac cale-ntoarsă, ţopăind întruna/1
Şi am continuat: „Am hotărât să nu mai apelez la ajutorul nimănui. Cred că e foarte rău să
faci autostopul.11
Fetiţa a dus scrisoarea de la Iepuraş la şcoală, la ora intitu- lată „Descrie obiectul11, iar de
Paşte a primit cel mai fiert ou din lume – un ou de onix!
i-o v: t- i-’i 3’
t:
— T\-
u
’. *J
M”
:
IC
O
O
. iv
S*
9-’
3â
S
u
C.k
5’
a.
a
:rj
rr
&
e
.C
l”
u.
îi jt*
ch
CL .
e*
iţ
i îi: C i s-
r: o
V; -- !S U, u
— . S
’ji- e;
V-. fe i;.. f &H —T .’ /
*1 il’ — ’~5 g *’ — C.
/ t îr Vo v;
F w *
ti e. * — O. ? Y ic .; ; S -5
— în V* 3 B. î- — «;
’i. u. W 93 i f;
«v. ;
bT
q ’
? L. Î*
3 ’H
,T t
— T-
V…
,
: n a cn cm a a cm cin a a cn cn a cm