STEPHEN W.

HAWKING
VISUL LUI EINSTEIN şi ALTE ESEURI
CUPRINS:
Cuvânt înainte de G. Stratan…5
Prefaţă.13
1 Copilăria…17
2 Oxford şi Cambridge…28
3 Bolnav de scleroză laterală amiotrofică…35
4 Atitudini publice faţă de ştiinţă…41
5 O scurtă istorie a Scurtei istorii…45
6 Poziţia mea…51
7 Se întrevede sfârşitul fizicii teoretice…?57
8 Visul lui Einstein…76
9 Originea universului…91
10 Mecanica cuantică a găurilor negre…104
11 Găurile negre şi universurile-copii…117
12 Este totul predeterminat…?128
13 Viitorul universului…140
14 Un interviu: Discuri pe o insulă pustie…154

CUVÂNT ÎNAINTE într-un interval relativ scurt, Editura Humanitas a

publicat mai multe cărţi consacrate unei teme de mare interes pentru categorii
largi de cititori – originea şi evoluţia universului —, scrise fie din perspectivă
istorică (Arthur Koestler, Lunaticii, colecţia Istoria ideilor, 1995), fie în lumina
ştiinţei actuale (John D. Barrow, Originea universului, 1994, Paul Davies,
Ultimele trei minute, 1994 – ambele în colecţia Science Masters – şi Stephen
Hawking, Scurtă istorie a timpului, 1994).
Dintre aceste lucrări se detaşează Scurtă istorie a timpului, un bestseller
mondial care detronează celebra carte a fizicianului american Steven Weinberg,
laureat al Premiului Nobel, Primele trei minute ale universului (Ed. Politică, Idei
contemporane, 1984) de pe locul cărţii ştiinţifice cea mai bine vândută din
lume. Cum este şi firesc, toate aceste lucrări au multe puncte comune,
obligatorii pentru completitudinea expunerii unui atare subiect. Ele diferă însă
nu numai prin delimitările impuse de titluri, ci şi – mai ales – prin modalitatea
concretă de a prezenta publicului probleme ştiinţifice extrem de complicate. Din
acest ultim punct de vedere, Scurta istorie a timpului a lui Hawking se apropie
prin claritate şi accesibilitate de Primele trei minute a lui Weinberg, faţă de care
are avantajul reluării subiectului după progresele recente ale cosmologiei,
datorate inclusiv autorului englez.
Ce loc ocupă însă actuala carte a lui Hawking faţă de lucrările mai sus
amintite? Visul lui Einstein constituie o lucrare legată genetic de Scurtă istorie
a timpului. Hawking reia temele majore din prima carte, la care adaugă câteva
capitole cu caracter autobiografic, menite să răspundă interesului manifestat
de public faţă de autor după succesul uriaş al Scurtei istorii. Dar cartea de faţă
nu este scrisă în umbra bestsellerului precedent, ea nefiind rezultatul exclusiv
al reţetei de succes din prima carte. Cele două cărţi se completează reciproc.
Visul lui Einstein rămâne o carte de sine stătătoare, în multe privinţe chiar mai
reuşită decât punctul ei de plecare.
În pofida infirmităţii sale, despre care Hawking scrie cu realism şi
detaşare, descoperim în partea autobiografică a cărţii un om plin de vervă
intelectuală, posesorul unui umor… britanic, extins pe toată gama, de la
(auto)ironie, la sarcasm, preocupat de problemele sociale, de progresul
omenirii, de creşterea şi educarea copiilor săi, ca şi de comunicarea cu
studenţii şi colegii, în fine, uri om în adevăratul sens al cuvântului, căruia nu i-
au fost cândva străine nici delăsarea (până la lene), nici plictisul (britanic şi el)
şi nici experienţa alcoolului.
Autoportretul modest pe care şi-l face în carte lasă să se întrevadă totuşi
adevărata statură morală şi intelectuală a eroului; Hawking este un adevărat
erou al timpului nostru. O prejudecată răspândită ne face să-i căutăm pe eroi
doar printre reprezentanţii profesiunilor romantice sau „dure”: exploratori,
piloţi de încercare, astronauţi, oameni ai armelor etc. Tot atât de eroice, deşi cu
alte mijloace, pot fi însă şi profesiuni ca aceea de fizician, medic sau filolog.
Este relevant să evocăm aici cazul lui Pierre şi Mărie Curie, fizicieni de la
începutul secolului nostru, care, conştienţi de riscul la care se supuneau, au
prelucrat tone de minerale radioactive pentru extragerea poloniului şi radiului.
Fizicianul român Horia Hulubei avea oasele mâinilor decalcifiate de razele X cu
care efectua experimente, medicul Albert Schweitzer îi îngrijea pe leproşii din
Africa încă înaintea descoperirii remediilor care acum stopează boala, iar
Perpessicius, cu vederea tot mai slabă/cerceta cu lupa manuscrisele lui
Eminescu, cu riscul orbirii complete. Eroismul lui Hawking este de aceeaşi
natură: el trebuie să-şi învingă zilnic propria infirmitate şi să ducă o luptă
contra cronometru cu o boală necruţătoare, împotriva căreia fiecare zi în plus
este smulsă cu încordarea tuturor forţelor morale şi fizice. Cel de-al doilea front
pe care combate savantul britanic este necunoscutul, reprezentat aici de
procesele care stau la originea universului, pe calea lămuririi cărora ultimii ani
au adus progrese însemnate. Hawking se află în avanpostul acestei lupte cu
tainele naturii. Jurnalul ambelor fronturi se citeşte cu răsuflarea tăiată.
Traducerea cărţii lui Hawking pune câteva probleme în plus faţă de
lucrările obişnuite de popularizare a ştiinţei. Parcurgând paginile capitolelor
autobiografice, cititorul va afla că, pentru a intra în comunicaţie cu semenii săi,
Hawking se foloseşte de un calculator special programat. Chiar şi aşa, autorul
trebuie să facă eforturi considerabile, pe care încearcă să le evite printr-o
maximă economie de mijloace de expresie. După cum se ştie, limba engleză nu
evită repetiţiile sau stereotipurile, pe care le foloseşte de obicei chiar atunci
când limba română le evită. Autorul englez accentuează de nevoie această
caracteristică. Pe de altă parte, se întâlnesc destule formulări eliptice care
îngreunează înţelegerea şi traducerea unor pasaje. Aceste dificultăţi au fost
abordate în mod diferenţiat. In partea autobiografică a cărţii, traducătorul a
încercat respectarea cât mai fidelă a originalului, folosind pentru diversificarea
expresiei un minimum de sinonime româneşti. In partea ştiinţifică s-a urmărit
redarea cât mai transparentă a textului, intervenind modificări faţă de stilul
eliptic din original.
Cosmologia contemporană reprezintă un domeniu extrem de dinamic al
ştiinţei; ea înglobează rezultatele cele mai noi din matematică, fizică şi
astronomie într-o adevărată sinteză a cunoştinţelor despre natură acumulate în
ultimele decenii. Teoriile cosmologice au abordat cu îndrăzneală – şi cu real
succes – probleme considerate până de curând de apanajul exclusiv al teologiei
sau filosofiei; ştiinţa bate la porţile Creaţiei şi scrutează Apocalipsul. Odată cu
aparatul matematic al teoriilor, se elaborează noile concepte de bază ale
cosmologiei şi pătrund în limbajul ştiinţific şi profan noţiuni noi desemnate
prin cuvinte noi.
Reflectând o realitate a lumii contemporane, majoritatea noilor termeni
provin, din limba engleză, îh care sunt scrise articolele din literatura
internaţională de specialitate. Chiar atunci când termenii au o altă etimologie,
scrierea şi (sau) pronunţarea lor sunt influenţate de această limbă. Deoarece
ştiinţa are un caracter universal, există o adevărată presiune (exercitată
conştient sau instinctiv) din partea cercurilor ştiinţifice naţionale pentru
adoptarea terminologiei internaţionale în limba proprie. Sursa terminologiei
internaţionale nu constă numai din literatura de specialitate, unde apar
termenii deja consacraţi ori pe cale de consacrare. Termenii cei mai noi provin
din grupurile multinaţionale din care sunt formate marile centre de cercetare,
adevăratul creuzet al cercetării. Adopţia termenilor străini nu este însă
totdeauna fericită ori strict necesară; aproape mereu apar probleme pentru
soluţionarea cărora nu ajunge competenţa celor care îi vehiculează. In cercurile
de specialitate se poate auzi deseori un jargon hibrid, supărând auzul ca
gramatica lui Măcărescu pusă de Ion Creangă în gura lui Trăsnea.
În faţa unei astfel de situaţii, instituţiile academice din diferite ţări au
reacţionat în moduri diverse. Veghind la puritatea limbii franceze, Academia din
Hexagon a reuşit să impună o lege privind limitarea folosirii neologismelor de
extracţie engleză, reglementare care, prin stricteţea ei, a stârnit şi proteste, nu
numai ironii. Reacţia Academiei Române nu a urmat idiosrncrazia franceză,
fiind mai…
academică. Poziţia lingviştilor şi traducătorilor români faţă de acest
fenomen a fost exprimată recent printr-un ciclu de conferinţe ţinute sub cupola
Academiei. Dr. Mioara Avram a prezentat fenomenul îmbogăţirii vocabularului
pe seama importului de cuvinte din engleză, iar Prof. Mircea Flonta, problemele
traducerii filosofiei germane în română. Asemenea expuneri au rolul important
de a influenţa opinia specialiştilor, ca şi pe aceea a publicului, dar nu pot – şi
nici nu şi-au propus – să se substituie unor reglementări care să orienteze
absorbţia cuvintelor noi de origine străină, venite dinspre ştiinţe sau filosofie.
Până la apariţia unei metodologii unitare sau, în cazul în care aceasta nu este
posibilă, până la analizarea termen cu termen a vocabularului ştiinţific în curs
de formare, proliferează termeni dificil de încadrat în regulile gramaticale sau
de-a dreptul stranii. Există multe cazuri în care comoditatea sau (şi) absenţa
simţului limbii duc la adoptarea unor termeni străini pentru care există
termeni româneşti perfect valabili.
Lipsa de colaborare a lingviştilor cu oamenii de ştiinţă din domeniile
producătoare de termeni noi are drept consecinţă alterarea limbajului şi, pe
termen lung, poate avea efecte ireparabile: termenii greşiţi sau improprii au,
aşa după cum remarca Dr. Mioara Avram la conferinţa amintită, o vitalitate
ieşită din comun.
Din nefericire, astfel de procese de definitivare a situaţiilor anormale au
avut loc şi în trecut şi continuă şi în ziua de astăzi. Exemple găsim în multe
lucrări de ştiinţă şi filosofie, dar şi în dicţionare. în versiunea română a celebrei
lucrări a lui Thomas S. Kuhn, Tensiunea esenţială (Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1982), p. 99, găsim, de pildă, următoarele: „Galilei a descoperit
[…] frecarea în mişcarea pendulei.” Termenul adecvat este însă „pendul”, folosit
în fizică pentru dispozitivul respectiv (un corp greu, atârnat de un punct fix cu
ajutorul unui fir inextensibil. Pendula este orologiul cu un pendul rigid.
Aşadar se scrie corect (cf. Dicţionarului Enciclopedic Român) „legile
pendulului” şi nu „legile pendulei”. Dicţionarul general al limbii române al lui
Vasile Breban nu face însă distincţie între „pendul” şi „pendulă”, pe care le
consideră sinonime. Cuvântul din originalul englezesc este pendulum provenit
din latină, prin care se înţelege însă numai dispozitivul fizic oscilant, nu ceasul
(vezi Dicţionarul Webster, 1968). Confuzia pendul-pendulă provine probabil de
la faptul că în limba latină cuvântul este un adjectiv (atârnat) care are toate trei
genurile (vezi Dicţionarul Latin-Român al lui G. Guţu, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1983), englezii preferând forma neutră, folosită pentru acest
dispozitiv încă în lucrările scolastice.
Cazul pendulului este unul vechi, în care ar fi existat destul timp pentru
o reglementare. Cuvintele mai noi decât acesta din urmă, datând din secolul
nostru, din ultimele decenii, şi în special cele mai recente, se află într-o situaţie
mai neclară. Dacă un termen cum este adjectivul „cuantic”, folosit în sintagma
„mecanica cuantică”, a fost preluat din franceză (mecaniquc quantique),
aproape aşa cum sună în această limbă (şi nu din engleză, în care termenul
este Quantum Mechanics), dar cu o transcripţie adecvată limbii române, care
permite flexiunea cuvântului, cu totul altul este statutul substantivului care în
engleză se scrie quark (termen inventat în deceniul al şaselea de fizicienii
americani pentru a denumi o categorie de particule subnucleare). Forma
„quarc”, adoptată de Michaela Ciodaru în traducerea precedentei cărţi a lui
Hawking, se află la jumătatea drumului între preluarea directă (nemodificată) a
termenului englez, prezentă în multe lucrări româneşti de popularizare sau în
cursurile de specialitate în limba română, şi forma adoptată în traducerea
noastră. Forma nemodificată ridică probleme greu de soluţionat; cum trebuie
oare să se formeze pluralul: un quark, doi quarki, ori un quark, două quarkuri?
Dintre formele quark, quarc şi cuarc, aici s-a optat pentru ultima (deci un
cuarc, doi cuarci), propusă de traducător într-o serie de articole de popularizare
încă acum două decenii şi folosită consecvent în câteva traduceri inaugurate cu
cartea citată a lui Weinberg. în alegerea acestei variante, am pornit de la modul
în care a fost adoptat termenul de mecanică cuantică, unde qua = cua, iar que
= că.
Pentru termenii cei mai recenţi, ca şi pentru înţelegerea unor probleme
delicate de gravitaţie cuantică, traducătorul a primit ajutorul competent al Dlui
Dr. Mihai Vişinescu, cercetător principal gr. I la Institutul de Fizică Atomică,
unul dintre puţinii teoreticieni români cu lucrări în acest domeniu. De multe
ori, atunci când se traduce o carte cum este cea de faţă, nu ajunge calificarea
pe domeniul general de care ţine problematica lucrării, fiind necesar apelul la
specialişti care cunosc din propria lor activitate subiectele abordate. Această
împrejurare demonstrează încă o dată importanţa, şi din acest punct de vedere,
a cercetării ştiinţifice, fără de care este imposibilă până şi traducerea corectă a
unei cărţi adresate unui public larg, cum este cartea lui Stephen Hawking.
Gheorghe Stratan
4 mai 1997
PREFAŢĂ.
Acest volum conţine o colecţie de eseuri pe care le-am scris în perioada
1976-l992. Subiectele lor variază de la schiţe biografice, la filosofia ştiinţei şi la
încercări de a împărtăşi cititorilor atracţia pe care o resimt faţă de ştiinţă şi
univers. Volumul se încheie cu o transcriere a emisiunii intitulate Discuri pe o
insulă pustie, în care am apărut. Acest program este unul tipic britanic, în care
invitatul (sau invitata) este rugat(ă) să-şi imagineze că se află departe pe o
insulă pustie şi i se cere să-şi aleagă opt discuri cu care ar dori să rămână
până la salvare. Din fericire, n-am avut prea mult de aşteptat până să mă
reîntorc la civilizaţie.
Deoarece articolele din carte au fost scrise de-a lungul unei perioade de
şaisprezece ani, ele reflectă starea de atunci a cunoştinţelor mele, care, aşa
cum sper, au sporit între timp. Din acest motiv, am datat eseurile şi am
menţionat ocazia cu care au fost scrise. Cum fiecare dintre ele trebuia să fie de
sine stătător, există anumite repetiţii. Am încercat să le reduc, dar unele tot
mai rămân.
Câteva piese din acest volum au fost destinate expunerii orale. Vocea mea
era neclară, astfel că a trebuit să ţin lecţii şi seminarii printr-o altă persoană,
de obicei unul dintre studenţii care lucrau cu mine şi care mă înţelegeau sau
care puteau citi un text scris de mine. în 1985, însă, am suferit o operaţie care
m-a lăsat complet fără voce. Am rămas un timp fără vreun fel de mijloc de
comunicare. In cele din urmă, am fost echipat cu un sistem computerizat şi cu
un sintetizator de voce remarcabil. Spre surpriza mea, am descoperit că pot fi
un vorbitor cu succes la public, având acces la o largă audienţă. îmi place să
explic probleme de ştiinţă şi să răspund la întrebări. Sunt sigur că am încă
mult de învăţat ca să iasă totul mai bine, dar sper că sunt în progres. Puteţi să
decideţi singuri dacă aşa este, citind paginile cărţii.
Nu sunt de acord cu punctul de vedere că universul este un mister,
despre care am putea avea numai intuiţii, fără a-l putea însă analiza sau
înţelege vreodată în întregime. Cred că această opinie nedreptăţeşte revoluţia
ştiinţifică pornită cu patru sute de ani în urmă de Galilei şi desăvârşită de
Newton. Ei au arătat că, în cel puţin câteva regiuni, universul nu se comportă
în mod arbitrar, ci este guvernat de legi matematice precise. De atunci, după
ani şi ani, noi am extins opera lui Galilei şi Newton la aproape fiecare parte a
universului. Avem acum legi matematice care guvernează tot ceea ce
cunoaştem în mod obişnuit. O măsură a succesului nostru este faptul că acum
cheltuim miliarde de dolari pentru construirea unor maşini gigantice cu care
accelerăm particule la energii atât de mari încât nici nu ştim ce se va întâmpla
cu ele când se vor ciocni. Aceste particule de energii foarte înalte nu se produc
în situaţii normale pe pământ, astfel că alocarea unor mari sume pentru a le
studia ar putea să pară o treabă exclusiv academică şi inutilă. Dar în universul
timpuriu aceste particule au existat, astfel că, daca vrem să înţelegem cum a
apărut universul şi cum am apărut noi înşine, trebuie să aflăm ce se întâmplă
la astfel de energii.
Mai există încă o mulţime de lucruri despre univers pe care nu le ştim
sau pe care nu le înţelegem. Dar progresele remarcabile realizate mai ales în
ultimii o sută de ani trebuie să ne insufle încrederea că o înţelegere completă
nu poate să fie mai presus de puterile noastre. Nu putem fi condamnaţi să
orbecăim pentru totdeauna în întuneric.
Vom răzbate şi vom formula o teorie completă a universului, în acest caz,
vom fi cu adevărat Stăpânii lui.
Articolele ştiinţifice din acest volum au fost scrise cu convingerea că
universul este guvernat de o ordine pe care o putem percepe parţial acum şi pe
care o vom putea înţelege pe deplin într-un viitor nu prea îndepărtat. S-ar
putea ca această speranţă să nu fie decât un miraj; s-ar putea ca o teorie finală
nici să nu existe şi, chiar dacă ar exista vreuna, s-ar putea să n-o găsim. Dar
este cu siguranţă mai bine să ne zbatem pentru o înţelegere completă decât să
abandonăm disperării spiritul omenesc.
Stephen Hawking
31 martie 1993
COPILĂRIA*
M-am născut la 8 ianuarie 1942, la exact trei sute de ani de la moartea
lui Galilei.*
Totuşi, estimez că în aceeaşi zi s-au mai născut încă două sute de mii de
copii. Nu ştiu dacă vreunul dintre aceştia s-a ocupat mai târziu de astronomie.
Deşi părinţii mei locuiau la Londra, eu m-am născut la Oxford. A fost să fie aşa,
deoarece la Oxford era bine să te naşti în timpul celui de-al doilea război
mondial: nemţii obţinuseră o înţelegere conform căreia, dacă nu vor bombarda
oraşele Oxford şi Cambridge, englezii nu vor bombarda Heidelbergul şi
Gottingenul. Păcat că modul acesta civilizat de înţelegere nu a putut fi extins la
mai multe oraşe.
 Tatăl meu era din Yorkshire. Bunicul lui – străbunicul meu – a fost un
fermier bogat. El a cumpărat însă prea multe ferme şi, pe vremea crizei
agriculturii de la începutul acestui secol, a dat faliment. Evenimentul i-a lăsat
pe părinţii tatălui meu într-o situaţie dificilă, dar ei au reuşit să-şi trimită fiul la
Oxford, unde a studiat medicina. După studii, tata s-a ocupat cu cercetarea în
domeniul
* Acest eseu şi următorul sunt bazate pe o conferinţă ţinută la Societatea
internaţională de boli neuro-motorii la Zurich în septembrie 1987 şi a fost
combinat cu un material scris în august 1991.
* Se speculează mult pe tema unor astfel de coincidenţe. Galilei însuşi s-
a născut cu câteva zile înaintea morţii lui Michelangelo. Unul dintre elevii lui
Galilei a încercat să falsifice data naşterii maestrului său, pentru a face să
coincidă cele două date. Apoi, Newton s-a născut în anul morţii lui Galilei etc.
(N. t.) medicinei tropicale şi a plecat în 1937 în Africa de Est. Atunci când a
început războiul, el a întreprins o călătorie de-a latul Africii, pentru a lua un
vapor spre Anglia, unde s-a înscris voluntar în armată. I s-a spus însă că este
mai valoros pentru cercetarea medicală.
Mama s-a născut la Glasgow, în Scoţia, fiind a doua în familia unui
doctor cu şapte copii. Familia ei s-a mutat în sud, la Devon, când mama avea
doisprezece ani. Ca şi familiei tatălui meu, nici lor nu le mergea prea bine.
Totuşi, ei au reuşit să o trimită pe mama la Oxford. După studiile de la Oxford,
ea a avut mai multe ocupaţii, dintre care aceea de inspector al impozitelor, care
nu i-a plăcut. A părăsit acest serviciu ca să devină secretară. Aşa l-a întâlnit pe
tata în primii ani ai războiului.
Locuiam în Highgate, în nordul Londrei. Sora mea Mary s-a născut la
optsprezece luni după mine. Mi s-a spus că n-am primit cu bucurie venirea ei
pe lume. In tot timpul copilăriei a existat între noi o încordare, alimentată de
mica diferenţă de vârstă. Totuşi, mai târziu, în viaţa adultă, tensiunea a
dispărut, iar noi am apucat pe căi diferite. Ea a devenit medic, ceea ce i-a
plăcut tatei. Sora mea mai mică, Philippa, s-a născut când eu aveam cinci ani
şi când eram capabil să înţeleg ce se întâmplă. îmi amintesc cum aşteptam să
vină pe lume, astfel încât să fim trei copii la joacă. Ea era o fetiţă foarte
sensibilă şi cu un caracter deschis. I-am respectat totdeauna judecăţile şi
părerile. Fratele meu Edward s-a născut mult mai târziu, când eu aveam
paisprezece ani, astfel că de-abia a pătruns în copilăria mea. Era foarte diferit
de ceilalţi trei copii, fiind departe de cariera academică sau intelectuală. Asta a
fost, probabil, bine pentru noi. Era un copil dificil, dar nu puteai să nu-l
iubeşti.
Cea mai timpurie amintire a mea datează de la creşa de la Casa Byron
din Highgate, când plângeam ca ieşit din minţi. în jurul meu, toţi copiii se
jucau cu ceea ce mi se părea că sunt nişte jucării minunate. Doream să mă joc
cu ei, dar aveam doi ani şi jumătate şi era pentru prima dată când fusesem
lăsat cu oameni pe care nu-i cunoşteam. Cred că părinţii au rămas surprinşi de
reacţia mea, deoarece eram primul lor copil şi ei citiseră în manualele de
dezvoltare infantilă că relaţiile sociale ale copiilor încep de la doi ani. Aşa că m-
au luat acasă după dimineaţa aceea îngrozitoare şi nu m-au mai trimis la Casa
Byron decât după un an şi jumătate.
Pe atunci, în timpul războiului şi imediat după acesta, Highgate era o
zonă în care trăia un număr de oameni din mediul ştiinţific şi academic. într-o
altă ţară, aceştia ar fi fost consideraţi intelectuali, dar englezii nu au admis
niciodată că ar fi avut vreun fel de intelectuali. Toţi părinţii îşi trimiteau copiii
la şcoala de la Casa Byron, foarte progresistă pentru acea vreme. îmi amintesc
cum mă plângeam părinţilor că nu mă învaţă nimic. Dar ei nu aveau încredere
în ceea ce era pe atunci metoda acceptată de a-i turna cuiva ştiinţa în cap. în
locul ei, se presupunea că trebuie să înveţi să citeşti fără ca măcar să-ţi dai
seama că eşti învăţat să o faci. în cele din urmă, am învăţat totuşi să citesc, dar
nu înaintea frumoasei vârste de opt ani. Sora mea, Philippa, a fost învăţată să
citească prin metode mai convenţionale şi citea de la patru ani. Dar atunci ea
era în mod clar mai isteaţă decât mine.
Locuiam într-o casă victoriană înaltă şi îngustă, pe care părinţii mei au
cumpărat-o foarte ieftin în timpul războiului, când toţi credeau că Londra va fi
făcută una cu pământul de bombe. De fapt, o rachetă V2 a căzut la câteva case
de a noastră. Eram plecat cu mama şi sora, dar tata era acasă. Din fericire, n-a
fost rănit, iar casa n-a fost serios avariată. Ani de zile după aceea s-a mai
păstrat o groapă mai jos pe stradă, unde mă jucam de obicei cu prietenul meu,
Howard, care locuia trei case mai sus. Howard era pentru mine o revelaţie,
deoarece părinţii lui nu erau intelectuali, ca toţi părinţii celorlalţi copii pe care
îi cunoşteam. El mergea la şcoala comunală, nu la Casa Byron, şi ştia o groază
de lucruri despre fotbal şi box, sporturi pe care părinţilor mei nici nu le trecea
prin cap să le urmărească.
O altă amintire timpurie este primirea primului tren de jucărie. In timpul
războiului nu se fabricau jucării, cel puţin nu pentru piaţa internă. Eu eram
însă pasionat de modelele de trenuri. Tata a încercat să-mi construiască un
tren de lemn, dar acesta nu mă satisfăcea, deoarece eu voiam unul care să
meargă singur. Aşa că tatăl meu a găsit un tren cu arc, de ocazie, l-a reparat cu
ciocanul de lipit şi mi l-a dăruit de Crăciun, când aveam patru ani. Trenul nu
mergea însă prea bine. Imediat după război, tatăl meu a călătorit în America,
iar când s-a întors de acolo cu nava Queen Mary, i-a adus mamei ciorapi de
nylon, care nu se găseau pe atunci în Marea Britanie. Surorii mele, Mary, i-a
adus o păpuşă care închidea ochii când o culcai. Iar mie mi-a adus un tren
american, completat de un curăţitor de linie şi de o linie în formă de opt. îmi
aduc bine aminte şi acum emoţia cu care am deschis cutia.
Trenurile cu arc erau bune, dar ceea ce doream eu cu adevărat era un
tren electric. Obişnuiam să petrec ore întregi privind un model de trenuleţ la un
club din Crouch End, de lângă Highgate. Visam la uit tren electric. In sfârşit,
odată, pe când amândoi părinţii erau plecaţi, m-am folosit de ocazie ca să scot
de la banca oficiului poştal toată suma modestă de bani primită de la diverse
persoane cu ocazii speciale, cum ar fi de pildă botezul. Am folosit banii ca să
cumpăr un trenuleţ electric, dar, spre dezamăgirea mea, acesta nu mergea
bine. Astăzi ştim bine care sunt drepturile cumpărătorului. Ar fi trebuit să
restitui trenuleţul şi să cer magazinului sau producătorului să mi-l înlocuiască,
dar pe atunci prevala atitudinea că a cumpăra ceva este un privilegiu şi că în
cazul în care ceva nu merge este ghinionul tău. Aşa că am plătit pentru
reparaţii, dar trenuleţul nu a mers prea bine niciodată.
Mai târziu, după vârsta de treisprezece ani, am construit aeromodele şi
navomodele. N-am fost niciodată foarte îndemânatic, dar lucram împreună cu
prietenul meu de la şcoală, John McClenahan, care se descurca mult mai bine
şi al cărui tată avea un atelier acasă. Ţelul meu a fost totdeauna să construiesc
modele care să funcţioneze şi pe care să le dirijez. Nu mă interesa cum arată.
Cred că era vorba de aceeaşi pasiune care m-a împins să inventez împreună cu
un alt prieten, Roger Ferneyhough, o serie de jocuri foarte complicate. Era un
joc cu fabrici, cu unităţi diferit colorate, cu drumuri şi căi ferate pe care erau
transportate produsele şi cu o bursă de valori. Mai era şi un joc de-a războiul,
desfăşurat pe o planşetă cu patru mii de pătrăţele, şi chiar un joc feudal în care
fiecare jucător reprezenta o întreagă dinastie, cu arborele genealogic al familiei.
Cred că aceste jocuri, la fel ca şi trenuleţele, vaporaşele şi avioanele, veneau din
nevoia de a şti cum funcţionează lucrurile şi cum trebuie dirijate. De când mi-
am început teza de doctorat, această nevoie mi-a fost împlinită de cercetarea
cosmologică. Dacă ştii cum funcţionează universul, îl controlezi într-un fel.
În 1950 tatăl meu s-a mutat cu lucrul de la Hampstead, aflat lângă
Highgate, la noul Institut Naţional de Cercetări Medicale de la Mill Hill, la
marginea nordică a Londrei, în loc să călătorească de la Highgate, părea mai
convenabil să se mute în afara Londrei şi să facă naveta în oraş. Părinţii au
cumpărat deci o casă în orăşelul St. Albans, reşedinţa episcopală, la circa zece
mile de Mill Hill şi la douăzeci de mile la nord de Londra. Era o casă victoriană
încăpătoare, elegantă şi cu un anume farmec. Părinţii mei nu erau prea bogaţi
când au cumpărat-o şi au avut multe de făcut ca să se poată muta acolo. După
aceasta, tatăl meu, ca unul născut în Yorkshire, a refuzat să mai plătească
pentru vreo reparaţie. în schimb, a făcut totul ca să continue cu reparatul şi
zugrăvitul de unul singur, dar era o casă mare, iar el nu era îndemânatic la
asemenea treburi. Casa era aşa de bine construită, că a rezistat acestor
neglijenţe. Părinţii mei au vândut-o în 1985, când tatăl meu era foarte bolnav
(avea să moară în 1986). Am revăzut recent casa. Nu părea să mai fi lucrat
cineva la ea, dar arăta aproape la fel.
Casa fusese destinată unei familii cu servitori, iar în oficiu exista un
pupitru indicând de unde suna clopoţelul. Desigur că noi nu aveam servitori,
iar primul meu dormitor a fost o cămăruţă în formă de L, care fusese probabil
camera bonei. Am cerut-o la sfatul verişoarei mele, Sarah, care era ceva mai
mare decât mine şi pe care o admiram mult. Mi-a spus că o să ne distrăm
grozav acolo. Una dintre atracţiile camerei era că puteai urca de pe fereastră pe
acoperişul sub care stăteau bicicletele şi, de aici, puteai coborî în curte.
Sarah era fata lui Janet, sora cea mai mare a mamei. Ea urmase
medicina şi era măritată cu un psihanalist. Locuiau într-o casă asemănătoare
la Harpenden, un sat aflat la cinci mile mai la nord. Acesta era unul dintre
motivele pentru care ne mutasem la St. Albans. Pentru mine era un avantaj
grozav să fiu aproape de Sarah şi luam deseori autobuzul spre Harpenden. St.
Albans se afla lângă ruinele vechiului Verulamium, care fusese cel mai
important oraş roman din Britania, după Londra. în Evul Mediu, acolo fusese
cea mai bogată mănăstire din Britania, construită lângă capela Sfântului
Alban, un centurion roman despre care se zicea că ar fi fost prima persoană din
Britania executată pentru credinţa sa creştină. Tot ce rămăsese din abaţie era
biserica, mare şi cam urâtă, şi vechea clădire de la intrare, acum parte
componentă a şcolii din St. Albans, pe care am frecventat-o mai târziu.
Comparat cu Highgate sau cu Harpenden, St. Albans era un loc plicticos
şi conservator. Părinţii mei nu şi-au prea făcut prieteni acolo. în parte era vina
lor, deoarece erau foarte retraşi, mai ales tata. Dar aceasta reflecta şi faptul că
erau deosebiţi de ceilalţi locuitori; cu siguranţă, niciunul dintre părinţii
colegilor mei de la şcoala din St. Albans nu putea fi descris ca intelectual.
La Highgate, familia noastră păruse destul de normală, dar la St. Albans
eram fără discuţie priviţi ca nişte excentrici. Această percepţie era întărită de
comportarea tatălui meu, căruia nu-i păsa deloc de convenienţe, dacă astfel
putea economisi ceva bani. în tinereţe, familia lui fusese foarte săracă, iar
această situaţie a lăsat urme durabile asupră-i. El nu suporta să cheltuiască
bani pentru propriul său confort, chiar atunci când, după mulţi ani, ar fi avut
de unde. Tata a refuzat să introducă încălzire centrală, chiar când suferea rău
de frig. Purta în schimb mai multe pulovere şi un halat de casă deasupra
îmbrăcămintei normale. Era totuşi foarte generos faţă de ceilalţi.
În anii '50, el a considerat că nu poate să-şi permită o maşină nouă, aşa
că a cumpărat un taxi dinaintea războiului şi a construit un adăpost militar tip
Nissen drept garaj. Vecinii s-au indignat, dar nu ne-au putut opri. Ca mai toţi
băieţii, eu simţeam nevoia să mă conformez şi eram incomodat de părinţi. Dar
nu i-am supărat niciodată.
La sosirea la St. Albans, am fost trimis la gimnaziul de fete, care, în
pofida numelui, primea băieţi până la vârsta de zece ani. Am urmat acolo un
trimestru. Apoi, tatăl meu a plecat într-una din vizitele sale anuale în Africa, de
data* aceasta pentru o perioadă mai lungă, de patru luni. Mama n-a dorit să
rămână singură atâta vreme şi ne-a luat pe toţi trei, pe cele două surori şi pe
mine, ca s-o viziteze pe Beryl, colega ei de şcoală, care era măritată cu poetul
Robert Graves. Ei locuiau într-un sat numit Deya, pe insula spaniolă Mallorca.
Trecuseră numai cinci ani de la război, iar dictatorul Spaniei, Francisco Franco,
fostul aliat al lui Hitler şi Mussolini, era încă la putere. (Avea să mai rămână la
putere încă două decenii.) Şi totuşi, mama, care fusese înainte de război
membră a Ligii tineretului comunist, a plecat spre Mallorca împreună cu trei
copii mici cu trenul şi cu vaporul. Am închiriat o casă în Deya şi am petrecut
acolo zile minunate. Aveam acelaşi meditator cu William, fiul lui Robert.
Meditatorul era protejatul lui Robert şi se preocupa mai mult de scrierea unei
piese pentru festivalul de la Edinburg, decât de lecţii. Prin urmare, el ne punea
să citim un capitol din Biblie pe zi şi să scriem o compunere pe tema lecturii.
Ideea era să ne familiarizeze cu frumuseţile limbii engleze. înainte de
reîntoarcere, am reuşit să parcurgem toată Geneza şi o parte din Exod. Unul
dintre lucrurile cele mai importante pe care le-am învăţat cu acest prilej a fost
să nu încep o frază cu şi. Am remarcat că aproape toate frazele din Biblie încep
cu şi, dar mi s-a spus că, de la regele James, engleza s-a schimbat. Atunci, am
întrebat eu, de ce ne pune să citim Biblia? Dar a fost în zadar. Pe vremea aceea,
Robert Graves era pasionat de simbolismul şi misticismul Bibliei.
La întoarcerea din Mallorca, am fost trimis pentru un an la altă şcoală,
după care am susţinut examenul care se chema „unsprezece plus”. Era vorba
despre un test de inteligenţă la care erau supuşi toţi copiii care doreau să
urmeze şcoli de stat. Proba a fost acum abolită, în special deoarece un număr
de copii din clasa de mijloc nu o treceau şi erau trimişi la şcoli speciale. Dar, de
obicei, eu mă prezentam mult mai bine la teste şi la examene decât la cursuri,
astfel că am luat „unsprezece plusul” şi am obţinut un loc la şcoala locală din
St. Albans.
La treisprezece ani, tata a vrut să încerc să intru la Şcoala Westminster,
una dintre cele mai importante şcoli „publice” – adică private. Exista pe atunci
o diviziune foarte marcată între diversele categorii de învăţământ. Tatăl meu
avea impresia că lipsa unei poziţii şi a relaţiilor îl dezavantajase în favoarea
unora cu mai puţine merite, dar cu o prezenţă mai bine cotată în societate.
Deoarece părinţii mei nu erau bogaţi, trebuia să obţin o bursă. Eram sătul de
atâtea examene şi pe acesta nu l-am luat. Am rămas deci la şcoala din St.
Albans. Am învăţat acolo la fel de multe lucruri, dacă nu mai multe, decât aş fi
învăţat la Westminster. Nu am socotit niciodată că lipsa abilităţilor sociale ar fi
constituit vreun handicap pentru mine.
Învăţământul englez era foarte ierarhizat pe atunci. Nu numai că şcolile
erau împărţite în cele academice şi cele neacademice, dar până şi şcolile
academice erau divizate în continuare în serii paralele: A, B şi C. Totul era în
ordine pentru cei din seria A, dar lucrurile nu stăteau aşa de bine pentru cei
din seria B şi era rău pentru cei din seria C, care se simţeau descurajaţi. Pe
baza rezultatelor de la examenul „unsprezece plus”, eu am fost pus în seria A.
Dar, în fiecare an, toţi cei care se clasificau mai jos de cel de-al douăzecilea din
clasă erau retrogradaţi în seria B. Era o prăbuşire atât de teribilă în încrederea
lor faţă de ei înşişi, încât nu-şi mai reveneau niciodată. în primele mele două
trimestre de la St. Albans, m-am clasificat al douăzeci şi patrulea şi al douăzeci
şi treilea, dar în cel de-al treilea trimestru, am ajuns al optsprezecelea şi astfel
am scăpat la limită.
N-am fost niciodată mai sus de jumătatea clasei. (Era o clasă strălucită.)
Temele mele de acasă arătau foarte neîngrijite, scrisul meu era disperarea
profesorilor, dar colegii m-au poreclit Einstein, dovadă că ei vedeau probabil
semne de mai bine. Când aveam doisprezece ani, unul dintre prieteni a pariat
cu altul pe o pungă cu dulciuri că nu va ieşi nimic din mine. Nu ştiu dacă
pariul a fost dus până la capăt, iar dacă da, nu ştiu cine l-a câştigat.
Am avut şase sau şapte prieteni, iar cu majoritatea am rămas în contact.
Aveam de multe ori discuţii îndelungate şi dispute despre orice, de la modelele
teleghidate până la religie şi de la parapsihologie la fizică. Un subiect de
discuţie era originea universului şi dacă acesta a avut nevoie de un Dumnezeu
care să-l creeze şi să-l pună în mişcare. Auzisem că lumina de la galaxiile
îndepărtate se deplasează spre capătul roşu al spectrului şi că aceasta oferea o
indicaţie privind expansiunea universului. (O deplasare spre violet ar fi indicat
o contracţie.) Eram însă sigur că trebuia să existe o altă explicaţie pentru
abaterea spre roşu. Poate că lumina oboseşte şi devine mai roşie în drum spre
noi. Un univers esenţial neschimbat şi veşnic părea să fie mult mai natural.
Numai după doi ani de cercetări în cadrul doctoratului am înţeles că n-aveam
dreptate.
Ajungând în ultimii doi ani de şcoală, am dorit să mă specializez în
matematică şi fizică. Aveam un profesor de matematică plin de inspiraţie, dl
Tahta, iar şcoala tocmai construise o clasă nouă de matematică, pe care grupul
de matematicieni o luase în stăpânire. Dar tatăl meu a fost categoric împotrivă.
El credea că matematicienii nu vor avea alt debuşeu decât învăţământul. Lui i-
ar fi plăcut să urmez medicina, dar pe mine nu mă interesa deloc biologia, care-
mi părea prea descriptivă şi nu îndeajuns de fundamentală. Mai avea şi un
statut nu prea favorabil în şcoală. Băieţii cei mai străluciţi urmau matematica
şi fizica, iar cei mai modeşti – biologia. Tatăl meu ştia că nu voi urma biologia;
m-a făcut să urmez chimia şi numai în mică măsură matematica. El credea că
în acest fel îmi va păstra deschise opţiunile. Acum sunt profesor de
matematică, dar n-am primit nici un fel de lecţii sistematice de matematică de
când am absolvit şcoala din St. Albans, la vârsta de şaptesprezece ani. A trebuit
să dobândesc singur pe drum toată matematica pe care o ştiu. Obişnuiam să
supervizez studenţii de la Cambridge şi învăţam cursurile cu o săptămână
înaintea lor.
Tatăl meu se ocupa cu cercetarea în domeniul bolilor tropicale şi avea
obiceiul să mă ia cu el în laboratorul lui de la Mill Hill. Mie îmi plăcea acolo, şi
mai ales să mă uit la microscop. Mă mai ducea şi în camera insectelor, unde
ţinea ţânţarii infectaţi cu boli tropicale. îmi era frică, deoarece mi se părea
mereu că împrejur zboară câţiva ţânţari liberi. Tata lucra foarte mult şi cu
abnegaţie. Era necăjit simţind că alţii, care nu erau aşa de buni ca el, dar care
aveau altă origine şi relaţii mai bune, i-o luaseră înainte. De obicei mă avertiza
împotriva unor astfel de persoane. Eu cred însă că fizica este oarecum diferită
de medicină.
Nu contează de la ce şcoală vii sau cu cine eşti rudă. Contează ce faci.
M-a interesat mereu cum funcţionează lucrurile şi obişnuiam să desfac
totul în părţile componente ca să aflu cum merg, dar nu eram în stare să le
montez la loc. Aptitudinile mele practice nu se ridicau niciodată până la nivelul
interogaţiilor mele teoretice. Tatăl meu mi-a încurajat interesul pentru ştiinţă,
ba chiar m-a îndrumat în matematică atâta timp cât i-au permis cunoştinţele.
Cu această pregătire, şi ţinând seama de profesia tatălui, mi s-a părut firesc să
intru în cercetarea ştiinţifică. Atunci când eram mai mic, nu făceam distincţie
între un fel de ştiinţă şi altul. Dar, la vârsta de treisprezece sau paisprezece ani,
ştiam deja că doresc să fac cercetare în fizică, deoarece era ştiinţa
fundamentală prin excelenţă. Şi aceasta în pofida faptului că, fiind atât de
uşoară şi de la sine înţeleasă, fizica era obiectul cel mai plictisitor din şcoală.
Chimia era mult mai distractivă, datorită lucrurilor neaşteptate care se
întâmplau mereu, cum ar fi exploziile. Dar fizica şi astronomia ofereau speranţa
de a înţelege de unde venim şi de ce suntem aici. Voiam să sondez adâncimile
universului. Poate că am reuşit într-o mică măsură, dar mai sunt încă atât de
multe lucruri pe care vreau să le ştiu.
 OXFORD ŞI CAMBRIDGE.
Tatăl meu dorea cu ardoare ca eu să intru la Oxford sau la Cambridge. El
însuşi studiase la University College de la Oxford, astfel că se gândea să mă
înscriu acolo, deoarece aş fi avut şanse mai mari de intrare. Pe atunci,
University College nu avea studenţi în matematică, ceea ce a constituit pentru
el încă un motiv ca să urmez chimia: aşa aş fi putut încerca obţinerea unei
burse în ştiinţe ale naturii, mai degrabă decât în matematică. Restul familiei
fusese în India pentru un an, dar eu a trebuit să rămân acasă, pentru a obţine
nivelul A şi a intra la universitate. Dirigintele meu considera că eram prea mic
pentru a încerca la Oxford, dar în martie 1959 am mers acolo pentru examenul
de bursă împreună cu doi colegi mai mari cu un an decât mine. Eram convins
că m-am prezentat rău şi eram foarte deprimat când, în timpul examenului de
lucrări practice, lectorii universitari veneau să discute cu alţii, dar nu şi cu
mine. Apoi, după câteva zile de la întoarcerea de la Oxford, am primit o
telegramă care mă anunţa că am obţinut bursa.
Aveam şaptesprezece ani, iar cei mai mulţi dintre studenţii din anul meu
aveau serviciul militar satisfăcut şi erau mult mai vârstnici. In primul an, ca şi
într-o parte din cel de-al doilea, m-am simţit singur. De-abia în cel de-al treilea
an am fost cu adevărat fericit. Atitudinea predominantă de la Oxford era atunci
complet nefavorabilă muncii. Se presupunea sau că eşti strălucit fără efort, sau
că trebuie să-ţi accepţi limitele şi să obţii notele corespunzătoare nivelului
patru. Dacă lucrai din greu ca să obţii calificative mai bune, erai privit ca un
om cenuşiu, cel mai rău epitet din vocabularul de la Oxford.
În acea vreme, cursul de fizică de la Oxford era astfel rânduit, încât să fie
deosebit de uşoară evitarea eforturilor. Am dat un examen la intrare, apoi am
făcut trei ani cu numai un singur examen final la capătul lor. Am calculat o
dală că, în cei trei ani cât am fost acolo, am lucrat o mie de ore, adică o medie
de numai o oră pe zi. Nu sunt mândru de această inactivitate. Descriu numai
atitudinea mea de atunci, împărtăşită de cei mai mulţi dintre colegii mei: o
atitudine de plictis total şi simţământul că nimic nu merita vreun efort. Un
rezultat al bolii mele a fost schimbarea întregii situaţii: atunci când eşti
confruntat cu perspectiva unei morţi premature, realizezi că viaţa merită să fie
trăită şi că vrei să faci o mulţime de treburi.
Din cauza lipsei de antrenament am plănuit să iau examenul final făcând
probleme de fizică teoretică şi evitând subiectele care pretindeau cunoaşterea
faptelor. N-am reuşit să dorm în noaptea dinaintea examenului, astfel că nu m-
am prezentat foarte bine. Eram pe muchie între primul şi cel de-al doilea nivel
de apreciere şi trebuia să mai fiu chestionat de examinatori pentru o decizie. Ei
m-au întrebat şi despre planurile mele de viitor. Le-am răspuns că doream să
fac cercetare. Dacă mi-ar da primul nivel, aş merge la Cambridge. Dacă l-aş
obţine numai pe cel de-al doilea, aş rămâne la Oxford. Atunci ei mi-au dat
primul nivel.
Înţelegeam că existau două domenii posibile de fizică teoretică
fundamentală în care aş fi putut face cercetări. Unul era cosmologia, studiul
universului în mare. Celălalt era fizica particulelor elementare, studiul
universului în mic. Am considerat că particulele elementare erau prea puţin
atrăgătoare, deoarece, deşi oamenii de ştiinţă găseau o mulţime de particule
noi, nu exista încă o teorie adecvată.
Tot ce se putea face era aranjarea particulelor în familii, ca în botanică.
Pe de altă parte, în cosmologie, exista o teorie bine definită, teoria relativităţii
generale a lui Einstein.
La Oxford nu lucra rumeni în cosmologie, dar la Cambridge era Fred
Hoyle, cel mai distins astronom britanic al vremii. Am cerut aşadar să-mi fac
doctoratul cu Fred Hoyle. Cererea mea de a efectua cercetări la Cambridge a
fost acceptată, dat fiind că obţinusem primul nivel, dar, spre neplăcerea mea,
conducătorul meu era nu Hoyle, ci o persoană pe nume Denis Sciama, de care
nu auzisem. La sfârşit, întâmplarea s-a dovedit foarte favorabilă. Hoyle
călătorea foarte mult peste graniţă, astfel că nu prea aş fi avut parte de el. Pe
de altă parte, Sciama era acolo şi era totdeauna foarte încurajator să discuţi cu
el, chiar dacă deseori nu eram de acord cu ideile sale.
Cum nu făcusem multă matematică la şcoală şi la Oxford, am găsit la
început teoria relativităţii generale relativ dificilă şi nu progresam prea repede.
Am observat în timpul primului meu an la Oxford că devin greoi în mişcări.
Curând după venirea la Cambridge, mi s-a pus diagnosticul de SLA, scleroză
laterală amiotrofică, sau maladia neuronilor motori, cum este cunoscută în
Anglia. (în Statele Unite, aceasta este denumită de asemenea boala lui Lou
Gehrig.) Medicii nu pot oferi nici remedii, nici asigurări că boala nu va merge
mai rău.
La început, maladia părea să progreseze destul de rapid. Nu avea prea
mult sens să lucrez la tema mea de cercetare, deoarece nu speram să trăiesc
destul ca să-mi termin doctoratul. Dar, cu trecerea timpului, boala părea să se
tempereze. Am început totodată să înţeleg teoria relativităţii generale şi să fac
progrese cu lucrarea. Dar faptul cu totul deosebit era că mă logodisem cu o fată
pe care o chema Jane Wilde, pe care am întâlnit-o pe când fusesem
diagnosticat bolnav de SLA. Acest fapt îmi oferea un motiv ca să trăiesc.
Dacă ne căsătoream, trebuia să-mi găsesc un serviciu, iar ca să-mi
găsesc un serviciu, trebuia să-mi termin doctoratul. Am început deci să
muncesc pentru prima dată în viaţă. Spre surpriza mea, am văzut că-mi place.
Poate că nu este corect să numesc asta muncă. Odată cineva a spus că oamenii
de ştiinţă şi prostituatele primesc bani pentru ca să facă treburi care le plac.
Am făcut cerere pentru o bursă de cercetare la Colegiul Gonville şi Caius
(se pronunţă Keys). Speram că Jane îmi va bate cererea la maşină, dar când a
venit în vizită la mine la Cambridge, avea braţul în ghips. Trebuie să recunosc
că am compătimit-o mai puţin decât ar fi trebuit. îşi rupsese totuşi doar mâna
stângă, astfel că a reuşit să îmi scrie cererea după dictare, iar eu am găsit pe
altcineva să mi-o bată la maşină.
Trebuia să menţionez în cerere numele a două persoane care puteau da
referinţe despre lucrările mele. Conducătorul meu mi-a sugerat să-l rog pe
Hermann Bondi să fie unul dintre referenţi. Bondi era profesor de matematică
la Kings Kollege de la Londra, fiind un expert în relativitatea generală. îl
întâlnisem de câteva ori, iar el a supus discuţiei o lucrare pe care o scrisesem
pentru a fi publicată în Proceedings ofthe Royal Society. I-am cerut acest lucru
după o lecţie pe care a ţinut-o la Cambridge, iar el, privindu-mă distrat, mi-a
spus că, desigur, o va face. Desigur că nu şi-a mai amintit de mine, deoarece,
atunci când Colegiul i s-a adresat pentru referinţă, el a răspuns că nu auzise
de mine. Astăzi există atât de mulţi solicitanţi pentru burse de cercetare, încât,
dacă unul dintre referenţii candidatului scrie că nu-l cunoaşte, şansele lui de
reuşită sunt zero. Dar atunci vremurile erau mai liniştite. Colegiul mi-a
anunţat răspunsul incomod al referentului, conducătorul meu s-a dus la Bondi
şi i-a reamintit cazul. Atunci Bondi a scris un referat care era probabil mult
mai bun decât meritam. Am obţinut suportul financiar şi am rămas la Colegiul
Caius până în momentul de faţă.
Bursa însemna că Jane şi cu mine puteam să ne căsătorim, ceea ce am şi
făcut în iulie 1965. Ne-am petrecut luna de miere în Suffolk, singurul loc pe
care ni-l puteam permite. Am mers apoi la o şcoală de vară de relativitate
generală la Universitatea Corneli din statul New York. A fost o eroare. Am stat
într-un dormitor plin de perechi cu copii gălăgioşi, ceea ce a produs o tensiune
în cuplul nostru. în alte privinţe, şcoala de vară mi-a fost totuşi de folos,
deoarece am întâlnit mulţi lideri din domeniul în care lucram.
Până în anul 1970, eu studiasem cosmologia, care se ocupă de universul
pe scară mare. Lucrarea mea cea mai importantă din această perioadă era
despre singularităţi. Observaţiile efectuate asupra galaxiilor îndepărtate indică
faptul că acestea se depărtează de noi: universul se extinde. Deci galaxiile
trebuie să fi fost mai aproape una de alta în trecut. Apare atunci o problemă: a
existat vreun moment în care toate galaxiile erau una peste alta, cu densitatea
universului infinită? Sau a existat o fază preliminară de contracţie, în care
galaxiile au evitat să se ciocnească una de alta? Poate că au trecut una pe
lângă alta şi apoi s-au depărtat din nou. Pentru a răspunde la această
întrebare, erau necesare noi tehnici matematice. Ele au fost dezvoltate între
1965 şi 1970, cu precădere de Roger Penrose şi de mine. Penrose era atunci la
Colegiul Birkbek de la Londra; acum este la Oxford. Noi am folosit aceste
tehnici pentru a arăta că, dacă teoria relativităţii generale este corectă, atunci
în trecut trebuie să fi existat o stare cu densitate infinită.
Această stare cu densitate infinită este denumită singularitatea big bang
(marea explozie). Dacă teoria relativităţii generale este corectă, înseamnă că
ştiinţa nu poate prevedea cum începe universul. Totuşi, lucrările mele mai
recente arată că este posibil să se prevadă cum începe universul dacă se ia în
considerare teoria cuantică, la scara cea mai mică a universului.
Relativitatea generală prezice că stelele masive colapsează atunci când îşi
epuizează combustibilul nuclear. Lucrarea pe care Penrose şi eu însumi am
scris-o arată că stelele colapsează până ce se atinge o singularitate cu
densitatea infinită. Această singularitate ar fi sfârşitul timpului, cel puţin
pentru stea şi pentru orice s-ar afla pe ea. Câmpul gravitaţional al singularităţii
ar fi atât de puternic, încât lumina n-ar mai putea scăpa din regiune, fiind
trasă înapoi de câmpul gravitaţional. Regiunea din care nu se mai poate scăpa
de atracţie se numeşte gaură neagră, iar limita sa este numită orizont. Orice
sau oricine nimereşte în interiorul orizontului, ajunge la sfârşitul timpului, la
singularitate.
 Într-o noapte a anului 1970, la puţin timp după naşterea fiicei mele Lucy,
mă gândeam la găurile negre pe când mă duceam la culcare. Brusc, am înţeles
că multe dintre tehnicile dezvoltate de Penrose şi de mine pentru a demonstra
singularităţile puteau fi aplicate găurilor negre. în mod particular, suprafaţa
orizontului, graniţa găurii negre, nu putea descreşte cu timpul. Iar atunci când
două găuri negre se ciocnesc şi se contopesc pentru a forma o singură gaură
neagră, aria orizontului găurii finale va fi mai mare decât suma ariilor găurilor
negre iniţiale. Acest fapt pune o limită importantă cantităţii de energie care ar
putea fi emisă în urma ciocnirii. Eram aşa de excitat, că n-am reuşit să dorm
prea mult în acea noapte.
Din 1970 şi până în 1974, am lucrat mai ales în domeniul găurilor negre.
Dar, în 1974, am făcut probabil cea mai surprinzătoare descoperire. Găurile
negre nu sunt complet negre! Atunci când se ia în considerare comportarea
materiei la scară mică, particulele şi radiaţia se pot scurge în afara găurii
negre. O gaură neagră poate emite radiaţie ca şi când ar fi un corp fierbinte.
Din 1974, am combinat relativitatea generală şi mecanica cuantică într-o
teorie consistentă. Unul dintre rezultate a fost propunerea făcută în anul 1983
împreună cu Jim Hârtie, de la Universitatea din California de la Santa Barbara,
că şi timpul, şi spaţiul au o extensie finită, dar nu au nici o graniţă sau
margine. Ele ar fi ca suprafaţa pământului, dar cu două dimensiuni în plus.
Suprafaţa pământului are o arie finită, dar nu are nici o margine. în toate
călătoriile mele, n-am reuşit să cad dincolo de marginea lumii. Dacă
presupunerea noastră este corectă, atunci n-ar mai exista singularităţi, iar
legile ştiinţei ar fi valabile peste tot, inclusiv la începutul universului. Modul în
care a început universul ar fi determinat astfel de legile ştiinţei. Aş fi reuşit
astfel să-mi realizez ambiţia de a descoperi cum s-a născut universul. Dar încă
nu ştiu de ce s-a născut.
BOLNAV DE SCLEROZĂ LATERALĂ AMIOTROFICĂ*
Sunt deseori întrebat ce simt eu în legătură cu faptul că am SLA?
Răspunsul meu este că nu simt prea multe, încerc să duc o viaţă pe cât posibil
normală şi să nu mă gândesc la situaţia mea sau să tânjesc după lucrurile pe
care boala mă împiedică să le fac şi care nu sunt chiar aşa de multe.
Am avut un şoc foarte puternic când am descoperit că sufăr de maladia
neuro-motorie. în copilărie, n-am fost niciodată prea bine coordonat fizic. Nu
eram bun la jocurile cu mingea şi poate că din această cauză nu mă preocupam
de sport sau de activităţile fizice. Dar lucrurile păreau că se schimbă atunci
când am sosit la Oxford. Am început să vâslesc şi să fac pe cârmaciul. Nu eram
destul de bun pentru nivelul Regatei, dar l-am atins pe acela al întrecerii dintre
colegii.
În cel de-al treilea an la Oxford, am observat totuşi că devin oarecum mai
neîndemânatic şi am căzut o dată sau de două ori fără vreun motiv aparent.
Dar numai în anul următor, când am ajuns la Cambridge, mama a observat
faptul şi m-a dus la doctorul de familie. El m-a trimis la un specialist şi, la
scurt timp după împlinirea vârstei de douăzeci şi unu de ani, am fost internat
în spital pentru diagnostic. Am rămas acolo două săptămâni, timp în care am
făcut multe analize. Mi-au luat o probă de muşchi din
 * Discurs rostit la Asociaţia Britanică de boli neuro-motorii, la
Birmingham, în octombrie 1987.
braţ, mi-au introdus nişte electrozi, mi-au injectat un lichid opac la
radiaţii în măduva spinării şi l-au observat cu raze X cum se deplasează în sus
şi în jos când basculau patul. După toate acestea, ei nu mi-au spus ce am, ci
doar că nu e vorba de scleroză multiplă şi că sunt un caz atipic. Am dedus că
se aşteptau să-mi meargă tot mai rău şi că nu era nimic de făcut, cu excepţia
tratamentului cu vitamine. Mi-am dat seama că nu se aşteptau ca vitaminele
să aibă mare efect. Nu eram dispus să cer şi alte detalii, deoarece acestea îmi
erau desigur nefavorabile.
A fost un şoc să înţeleg că am o boală incurabilă care mă putea ucide în
câţiva ani. Cum de mi s-a putut întâmpla aşa ceva tocmai mie? De ce trebuia
să fiu secerat astfel? Totuşi, în timp ce eram în spiţa], am văzut un băiat pe
care îl cunoşteam vag murind de leucemie în patul opus mie. Nu a fost un
spectacol plăcut. Era evident că se aflau aici şi oameni în situaţii mai grave
decât mine. Cel puţin eu nu mă simţeam bolnav. Ori de câte ori mă simt
înclinat către autocompătimire, îmi amintesc de băiatul acela.
Neştiind ce se va întâmpla cu mine, sau cât de repede va progresa boala,
nu ştiam ce să fac. Doctorii mi-au spus să mă întorc la Cambridge şi să-mi
continui cercetările de-abia începute în domeniul relativităţii generale şi
cosmologiei. Dar eu nu progresasem prea mult, deoarece nu aveam destulă
pregătire matematică şi, oricum, s-ar fi putut să nu trăiesc destul până la
obţinerea doctoratului. Mă simţeam ca un personaj tragic. M-am apucat să
ascult muzică de Wagner, dar reportajele de prin reviste după care m-aş fi
apucat să beau vârtos sunt exagerate. Necazul este că, odată ce într-o revistă
se spune ceva, atunci şi alte articole copiază ştirea, deoarece astfel povestea e
mai rotundă. Iar tot ce a apărut tipărit de mai multe ori trebuie să fie adevărat.
Visurile mele erau puternic perturbate. înainte de diagnosticarea bolii,
eram foarte plictisit de viaţă. Nimic nu părea să merite vreun efort. Dar, curând
după ieşirea din spital, am visat că urmează să fiu executat. Am înţeles dintr-
odată că există o mulţime de lucruri care merită să fie făcute şi pe care le-aş
putea face dacă aş fi fost păsuit. într-un alt vis pe care l-am avut de câteva ori,
se făcea că îmi sacrific viaţa ca să-i salvez pe alţii. La urma urmei, dacă tot
aveam să mor, barem să fi făcut un bine.
Dar n-am murit. De fapt, deşi viitorul era sumbru, am descoperit cu
surpriză că în acel moment mă bucuram de viaţă mai mult decât înainte. Am
început să fac progrese în cercetare, m-am logodit şi m-am căsătorit şi am
obţinut o bursă de cercetare la Colegiul Caius de la Cambridge.
Bursa de la Caius mi-a rezolvat imediat problema locului de muncă. Am
avut noroc să-mi aleg fizica teoretică drept domeniu, deoarece era unul dintre
cele câteva în care condiţia mea nu constituia un handicap serios. Am fost
totodată norocos că reputaţia mea ştiinţifică era în creştere, pe măsură ce
condiţia mea fizică se înrăutăţea. Aceasta însemna că oamenii erau pregătiţi să-
mi ofere o serie de posturi în care aveam de îndeplinit numai o activitate de
cercetare, fără să ţin lecţii.
 Am avut noroc şi cu locuinţa. Când ne-am căsătorit, Jane era încă
studentă la Colegiul Westfield de la Londra, astfel că trebuia să meargă acolo în
timpul săptămânii. Aceasta însemna că trebuia găsită o locuinţă în care să mă
pot descurca singur, aşezată central, deoarece nu puteam merge mult. Am
cerut sprijin la colegiu, dar economul mi-a spus că ajutorul în problema caselor
nu figura printre obligaţiile instituţiei. Ne-am înscris deci pe lista de închirieri
pentru un grup de apartamente care se construiau în piaţă. (După mai mulţi
ani, am descoperit că apartamentele erau proprietatea colegiului, dar nu mi s-a
spus acest lucru.) La întoarcerea la Cambridge, după vara petrecută în
America, am descoperit că apartamentele nu erau gata. Ca o mare favoare,
economul ne-a oferit o cameră în căminul pentru absolvenţii primului ciclu. El
ne-a spus: „în mod normal, noi cerem doisprezece şilingi şi şase pence pe
noapte pentru această cameră. Totuşi, deoarece veţi fi doi, vă vom taxa cu
douăzeci şi cinci de şilingi.”
Am rămas acolo numai trei nopţi. Am găsit apoi o căsuţă la circa o sută
de paşi distanţă de facultate. Ea aparţinea unui alt colegiu, care o închinase
unuia dintre membrii săi. Acesta se mutase recent într-o casă din suburbie şi
ne-a subînchiriat-o pentru cele trei luni rămase pe contractul lui. în aceste trei
luni, am găsit o altă casă neocupată, pe aceeaşi stradă. Un vecin a chemat-o pe
proprietăreasă din Dorset şi i-a spus că este un scandal să rămână casa liberă,
când nişte oameni tineri caută locuinţă, aşa că ne-a închiriat-o. După ce am
locuit acolo câţiva ani, am vrut s-o cumpărăm, aşa că am apelat la colegiu
pentru o garanţie. Colegiul a făcut o expertiză şi a decis că nu merită să rişte.
Aşa că, la sfârşit, am obţinut o garanţie de la o societate de construcţii, iar
părinţii mei ne-au dat bani ca să facem aranjamentul.
Am mai locuit acolo patru ani, până când mi-a fost prea greu cu scările.
Intre timp, la colegiu eram apreciat mai mult şi venise un alt econom. Mi s-a
oferit deci un apartament la parter, într-o casă a colegiului. îmi convenea casa,
deoarece avea camere mari şi uşi largi. Era şi destul de centrală ca să pot
ajunge la facultate sau la colegiu cu căruciorul meu electric. Era bine şi pentru
cei trei copii ai noştri, deoarece casa era înconjurată de o grădină îngrijită de
grădinarii colegiului.
Până în anul 1974 eram capabil să mă hrănesc singur, să mă culc şi să
mă scol singur din pat. Jane reuşea să mă ajute şi să crească primii doi copii
fără ajutor din afară. Apoi lucrurile au început totuşi să devină mai dificile,
astfel că am primit la noi în casă unul sau doi studenţi de-ai mei. în schimbul
cazării şi mesei gratuite, ca şi al atenţiei mele, ei mă ajutau să mă culc şi să mă
ridic din pat. în 1980 am apelat la un sistem de infirmiere publice şi private,
care veneau acasă pentru o oră sau două dimineaţa şi seara. Lucrurile au
rămas aşa până în 1985, când m-am îmbolnăvit de pneumonie. A trebuit să
suport o operaţie de traheotomie, iar de atunci încoace am avut nevoie de
îngrijire medicală douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, ceea ce a fost
posibil cu ajutorul mai multor fundaţii.
Înainte de operaţie, vocea mea devenise din ce în ce mai confuză, astfel că
numai cei care mă cunoşteau bine mă puteau înţelege. Dar puteam cel puţin să
comunic. Scriam lucrări ştiinţifice dictând secretarei şi ţineam seminarii printr-
un interpret care îmi repeta cuvintele mai clar. Traheotomia mi-a anihilat
complet vocea. Un timp, singura mea posibilitate de comunicare a rămas
scrierea cuvintelor literă cu literă prin ridicarea sprâncenelor atunci când
cineva îmi indica litera corectă pe un carton cu alfabetul. Este foarte dificil să
conversezi astfel, darămite să mai şi scrii o lucrare ştiinţifică. Totuşi, un expert
în computere din California, Walt Woitosz, mi-a auzit păsul. El mi-a trimis un
program de calculator numit Equalizer. Programul îmi permitea să selectez
cuvinte dintr-o serie de meniuri care apăreau pe ecran, prin apăsarea pe un
contact ţinut în mână. Programul putea fi controlat şi prin mişcări ale capului
sau ochilor. După ce complineam ce doresc să spun, puteam trimite mesajul
sintetizatorului de vorbire.
La început, am rulat programul numai pe un computer de birou. Apoi,
David Mason de la Adaptive Communications din Cambridge a adaptat la
căruciorul meu un mic computer personal şi un sintetizator de vorbire. Acest
sistem îmi permite să comunic mult mai bine decât înainte. Pot forma
cincisprezece cuvinte pe minut. Pot rosti ce am scris sau salva pe disc. Pot apoi
să tipăresc textul sau să-l rostesc frază cu frază. Folosind acest sistem, am
scris două cărţi şi un număr de lucrări ştiinţifice. Am ţinut de asemenea câteva
comunicări ştiinţifice şi conferinţe de popularizare. Acestea au fost bine primite.
Cred că succesul este în mare parte datorat calităţii sintetizatorului fabricat de
compania Speech Plus. Vocea este ceva foarte important.
Dacă ai o voce nedesluşită, oamenii te tratează ca pe un deficient mintal.
Acest sintetizator este de departe cel mai bun dintre câte cunosc, deoarece are
mai multe intonaţii şi nu vorbeşte ca în desenele animate. Singurul necaz e că
îmi dă un accent american. Totuşi, acum mă identific cu vocea lui. Nu aş
schimba-o nici chiar dacă mi s-ar oferi o voce care ar suna britanic. M-aş simţi
ca şi când aş fi devenit o altă persoană.
Am suferit de maladia neuro-motorie practic toată viaţa mea de adult.
Totuşi, acest fapt nu m-a împiedicat să am o familie foarte atrăgătoare şi să
repurtez succes în profesie. Am reuşit mulţumită ajutorului primit de la soţie şi
copii şi de la un mare număr de alte persoane şi organizaţii. Am fost norocos că
boala mea a progresat mult mai încet decât este cazul de obicei, ceea ce arată
că nu trebuie niciodată să ne pierdem speranţa.
ATITUDINI PUBLICE FATĂ DE ŞTIINŢĂ*
Chiar dacă ne place sau nu, lumea s-a schimbat mult în ultimii o sută de
ani şi se pare că se va schimba şi mai mult în următorii o sută de ani. Unii
oameni ar dori să oprească aceste schimbări şi să revină înapoi, la ceea ce ei
consideră nişte vremuri mai curate şi mai simple. Dar, aşa cum ne arată
istoria, trecutul nu a fost atât de minunat. El era ceva mai bun doar pentru o
minoritate privilegiată, deşi şi aceştia trebuiau să se descurce fără medicina de
azi, iar naşterile erau foarte riscante pentru femei. Dar pentru marea majoritate
a populaţiei, viaţa era rea, urâtă şi scurtă.
Oricum, chiar dacă s-ar dori, ceasul nu mai poate fi dat înapoi la o epocă
trecută. Cunoştinţele şi tehnologiile nu pot fi pur şi simplu uitate. Nici
progresele viitoare nu pot fi evitate. Chiar dacă toţi banii pentru cercetare ar fi
tăiaţi (iar guvernul actual face tot ce poate în acest sens), forţa concurenţei tot
ar conduce la dezvoltarea tehnologiei. Mai mult, este imposibil să opreşti
spiritul cercetător al oamenilor să gândească despre ştiinţa fundamentală,
indiferent dacă aceştia sunt plătiţi sau nu pentru aşa ceva. Singura cale pentru
a stopa orice dezvoltare viitoare ar fi un stat totalitar global care ar suprima tot
ce este nou, dar iniţiativa şi ingeniozitatea omului ar împiedica reuşita unei
* Cuvântare ţinută la Oviedo, în Spania, la primirea premiului Prinţului
de Asturia, Armonie şi înţelegere, în octombrie 1989. A fost adusă la zi.
astfel de încercări. Tot ce s-ar realiza ar fi doar încetinirea schimbării.
Dacă acceptăm faptul că nu putem împiedica ştiinţa şi tehnologia să
schimbe lumea noastră, putem încerca să ne asigurăm cel puţin că schimbările
făcute merg într-o direcţie bună. într-o societate democratică, aceasta
înseamnă că publicul trebuie să înţeleagă elementele ştiinţei, astfel încât să
poată lua decizii pe bază de informaţii şi să nu le lase doar pe mâna experţilor.
In momentul de faţă, publicul nu are o atitudine univocă faţă de ştiinţă. El se
aşteaptă, ca şi până acum, ca nivelul său de viaţă să crească în mod susţinut
pe seama progreselor din ştiinţă şi tehnologie. Pe de altă parte, publicul nu are
încredere în ştiinţă, deoarece nu o înţelege. Această neîncredere este evidentă,
de exemplu, în benzile desenate unde savantul ţicnit lucrează în laborator
pentru a produce un Frankenstein. Neîncrederea în ştiinţă constituie şi un
element important de sprijin pentru partidele verzilor. Dar publicul este
totodată foarte interesat de ştiinţă, mai ales de astronomie, aşa cum o arată
marea audienţă a unor seriale de televiziune, cum ar fi Cosmos* sau cele
ştiinţifico-fantastice.
Ce poate fi făcut pentru a capta acest interes şi a-i da publicului acele
cunoştinţe de bază de care are nevoie pentru a lua decizii f imdamentate în
probleme ca ploile acide, efectul de seră, armele nucleare şi ingineria genetică?
Este clar că aceste cunoştinţe de bază trebuie să se sprijine pe ceea ce se învaţă
în şcoală. Dar acolo ştiinţa este prezentată deseori sec şi neinteresant. Copiii o
învaţă pe de rost ca să treacă examenele şi nu intuiesc relevanţa ei pentru
lumea care îi înconjoară. Mai mult, ştiinţa este deseori predată în termeni de
ecuaţii. Deşi ecuaţiile constituie o cale concisă şi corectă de descriere a ideilor
matematice, ele îi sperie pe cei mai mulţi. Recent, când am scris o carte de
popularizare, am fost avizat că fiecare ecuaţie inclusă îmi
* Cunoscut la noi sub numele de Călătorie în univers, serialul îl are ca
autor pe astronomul american Cari Sagan. (N. t.) va înjumătăţi vânzările. Am
introdus o singură ecuaţie, E = mc2. Fără această ecuaţie, probabil că aş fi
dublat vânzările.
Oamenii de ştiinţă şi inginerii tind să îşi exprime ideile în formă de
ecuaţii, deoarece au nevoie să ştie valorile exacte ale cantităţilor. Dar, pentru
ceilalţi dintre noi, este suficientă o percepere calitativă a conceptelor ştiinţifice,
iar aceasta poate fi transmisă prin cuvinte şi diagrame, fără folosirea ecuaţiilor.
Ştiinţa învăţată în şcoală poate oferi cadrul de bază. Dar progresul
ştiinţei este atât de rapid, încât apar mereu noi dezvoltări de la terminarea
şcolii sau universităţii. Eu n-am învăţat niciodată la şcoală despre biologia
moleculară sau despre tranzistori, dar ingineria genetică şi computerele sunt
două dintre dezvoltările cele mai susceptibile să ne schimbe modul de viaţă în
viitor. Cărţile de popularizare şi articolele de ştiinţă din reviste pot ajuta la
lămurirea noutăţilor, dar până şi cărţile de popularizare cu cel mai mare succes
sunt citite doar de o mică proporţie a populaţiei. Numai televiziunea poate
atinge cu adevărat o audienţă de masă. Există şi câteva programe foarte bune
de ştiinţă la televiziune, dar celelalte prezintă minunile ştiinţei ca pe nişte
magii, fără să le explice, sau să arate cum se leagă acestea în cadrul ideilor
ştiinţifice. Producătorii programelor de ştiinţă de la televiziune trebuie să
înţeleagă faptul că au responsabilitatea să şi educe publicul, nu numai să-l
distreze.
Care sunt problemele legate de ştiinţă în care publicul va trebui să ia
decizii în viitorul apropiat? In mod clar, cea mai urgentă este situaţia armelor
nucleare. Alte probleme globale, cum ar fi aceea alimentară ori efectul de seră,
acţionează relativ lent, dar un război nuclear ar putea însemna sfârşitul vieţii
tuturor oamenilor de pe pământ în câteva zile. Relaxarea tensiunilor Est-Vest
adusă de sfârşitul războiului rece a provocat dispariţia fricii faţă de războiul
nuclear din conştiinţa publicului. Dar pericolul mai persistă atâta timp cât mai
există destule arme nucleare cât să ucidă de mai multe ori întreaga populaţie a
globului. în fostele state sovietice şi în America, armele sunt încă direcţionate
pentru a lovi principalele oraşe din emisfera nordică. Ar fi suficientă o eroare de
calculator, sau o revoltă a celor care manipulează armele nucleare, pentru a
declanşa un război global. Şi mai neliniştitor este faptul că unele puteri mici
dobândesc acum arme nucleare. Marile puteri s-au comportat în mod destul de
rezonabil, dar nu se poate avea încredere în puteri mici ca Libia sau Irak,
Pakistan, sau chiar Azerbaidjan. Pericolul nu constă atât în cantitatea de arme
de care vor dispune în curând aceste puteri, arme mai curând rudimentare,
deşi având capacitatea de a ucide încă milioane de oameni. Pericolul constă
mai degrabă în atragerea marilor puteri, cu arsenalul lor imens, în războiul
nuclear dintre două puteri mici.
Este foarte important ca publicul să înţeleagă pericolul şi să exercite
presiuni asupra tuturor guvernelor pentru a accepta reduceri masive ale
armelor. Poate că nu este practic să se înlăture toate armele nucleare, dar
pericolul poate fi micşorat prin reducerea numărului acestora.
Dacă reuşim să evităm războiul nuclear, mai există încă alte pericole care
ne pot distruge pe toţi. O glumă proastă zice că motivul pentru care nu am fost
contactaţi de o civilizaţie extraterestră este că civilizaţiile tind să se
autodistrugă atunci când ating stadiul nostru. Am însă destulă încredere în
bunul-simţ al publicului şi cred că putem dovedi falsitatea acestei afirmaţii.
SCURTĂ ISTORIE A SCURTEI ISTORII.
Sunt încă surprins de primirea cărţii mele Scurtă istorie a timpului.
Cartea s-a aflat timp de treizeci şi şapte de săptămâni pe lista bestseller-urilor
din The New York Times şi timp de douăzeci şi opt de săptămâni pe lista din
Sunday Times din Londra. (în Marea Britanie, cartea a fost publicată mai târziu
decât în Statele Unite.) A fost tradusă până acum în douăzeci de limbi (în
douăzeci şi una, dacă socotim americana deosebită de engleză). Aceasta este
mult mai mult decât m-am aşteptat eu în 1982, când am avut pentru prima
oară ideea să scriu o carte de popularizare despre univers. Intenţia mea era să
şi câştig nişte bani pentru a plăti taxele şcolare ale fiicei mele. (în realitate,
atunci când a apărut cartea, ea era în ultimul an de şcoală.) Dar principalul
motiv a fost dorinţa mea să explic cât de departe simţeam că s-a mers cu
înţelegerea universului, deci cât de aproape putem fi de găsirea unei teorii
complete care ar descrie universul şi tot ceea ce există în univers.
Dacă tot aveam să cheltuiesc timp şi să depun efort pentru scrierea unei
cărţi, o doream ajunsă la un public
* Acest eseu a fost publicat mai întâi în decembrie 1988 ca articol în The
Independent. Scurtă istorie a timpului a rămas în lista de bestseller-uri a lui
New York Times timp de cincizeci şi trei de săptămâni, iar în Marea Britanie,
până în februarie 1993, s-a aflat pe lista lui Sunday Times din Londra timp de
205 săptămâni. (în cea de-a o sută optzeci şi patra săptămână, a intrat în
Cartea Guinness a recordurilor pentru cele mai multe apariţii pe această listă.)
Numărul de traduceri este acum de treizeci şi trei.
cât mai numeros. Cărţile mele de specialitate precedente fuseseră
publicate la Cambridge University Press. Editura făcuse o treabă bună, dar eu
nu credeam că aceasta era cu adevărat potrivită tipului de piaţă pe care doream
s-o cuceresc. Am contactat prin urmare un agent literar, Al Zuckerman, care
mi-a fost prezentat ca fiind cumnatul unui coleg. I-am dat o schiţă a primului
capitol şi i-am explicat că doream să fie o astfel de carte care să se vândă în
standurile de cărţi din aeroport. El mi-a răspuns că nu sunt şanse pentru aşa
ceva. Cartea se va vinde probabil în mediile academice şi studenţeşti, dar o
carte ca aceasta nu va pătrunde în fieful lui Jeffrey Archer.*
I-am dat lui Zuckerman o primă versiune a cărţii în 1984. El a trimis-o
mai multor edituri şi mi-a recomandat să accept o ofertă de la Norton, o firmă
americană destul de sus situată pe piaţă. Dar eu am decis în schimb să accept
o ofertă de la Bantam Books, o editură orientată mai bine spre piaţa populară.
Deşi Bantam Books nu e specializată în vânzarea cărţilor de ştiinţă, cărţile
acestei edituri se găsesc din belşug în standurile din aeroporturi. Ei au acceptat
cartea mea probabil datorită interesului manifestat de unul dintre editori, Peter
Guzzardi. Acesta şi-a luat misiunea foarte în serios şi m-a făcut să rescriu
cartea ca s-o fac inteligibilă pentru persoane din afara ştiinţei, aşa ca el. De
fiecare dată când îi trimiteam un capitol rescris, el îmi retrimitea o lungă listă
de obiecţii şi întrebări pe care dorea să le clarific. Mi se părea că procesul
acesta nu se va sfârşi niciodată. Dar Guzzardi a avut dreptate: a rezultat o
carte mult mai bună.
La scurt timp după ce am acceptat oferta Iui Bantam, m-am îmbolnăvit
de pneumonie. A trebuit să suport o operaţie de traheotomie care m-a redus la
muţenie. Un timp am comunicat doar prin ridicarea sprâncenelor când cineva
indica litere pe un carton. Ar fi fost aproape imposibil să termin cartea fără
programul de calculator pe care
* Autor de mare succes în genul „thriller”. (N. t.) l-am primit. Era destul
de lent, dar atunci am început să gândesc încet, ceea ce îmi venea bine. Cu
acest program am rescris aproape complet prima versiune ca răspuns la
solicitările lui Guzzardi. Pentru această revizuire a cărţii am primit ajutorul
unui student de-al meu, Brian Whitt.
 M-a impresionat serialul de televiziune al lui Jacob Bronowski,
Ascensiunea omului. (Un astfel de titlu sexist nu ar mai fi permis astăzi.) îţi
transmitea mândria pentru cuceririle rasei umane în dezvoltarea ei de la
sălbaticii primitivi de acum numai cincisprezece mii de ani, la stadiul nostru
actual. Doream să transmit un sentiment similar în privinţa progresului către
înţelegerea completă a legilor care guvernează universul. Eram sigur că aproape
fiecare este interesat să afle cum au loc procesele în univers, dar cei mai mulţi
oameni nu pot urmări ecuaţiile matematice. Nici mie însumi nu-mi prea pasă
de ecuaţii. Aceasta, pe de o parte, deoarece îmi este greu să le scriu, iar pe de
alta – şi acest motiv este cel mai important —, deoarece nu am o percepţie
intuitivă a ecuaţiilor. în absenţa acestora, eu gândesc în imagini grafice, iar
scopul meu a fost să descriu în carte aceste imagini mentale în cuvinte, cu
ajutorul analogiilor familiare şi al câtorva diagrame. Am sperat că în acest fel
cei mai mulţi oameni vor putea să împărtăşească emoţia şi satisfacţia produse
de realizările din fizica ultimilor douăzeci şi cinci de ani.
Chiar dacă se evită matematica, miele idei rămân nefamiliare şi sunt
dificil de explicat. Problema era următoarea: trebuie să le explic şi să risc
nedumerirea publicului, sau trebuie să sar peste dificultăţi? Câteva concepte
nefamiliare, cum ar fi acela că observatori care se deplasează cu viteze diferite
măsoară intervale diferite de timp între aceeaşi pereche de evenimente, nu erau
esenţiale pentru tabloul pe care doream să-l schiţez. Prin urmare, simţeam că
trebuie numai să le menţionez, dar nu şi să le aprofundez. Alte idei dificile erau
însă fundamentale pentru ceea ce voiam să prezint. în mod deosebit, simţeam
că trebuie să introduc două concepte. Unul era aşa-numita sumă a istoriilor,
adică ideea că universul nu are numai o singură istorie. Există în schimb o
colecţie formată din toate istoriile posibile ale universului, iar toate aceste
istorii sunt la fel de reale (orice ar însemna ele). Cealaltă idee care este necesară
pentru a explica sensul matematic al sumei istoriilor este „timpul imaginar”. Cu
mintea mea de acum, cred că trebuia să depun mai mult efort pentru a explica
aceste concepte şi în special timpul imaginar, noţiunea din carte cu care
cititorii au avut cele mai multe necazuri. Totuşi, nu este cu adevărat necesar să
se înţeleagă ce este timpul imaginar, ci numai că acesta este deosebit de ceea
ce numim timp real.
Atunci când cartea se apropia de publicare, un om de ştiinţă căruia i se
trimisese un exemplar de probă pentru a fi recenzat în revista Nature a fost
îngrozit descoperind-o plină de erori, cu fotografii şi diagrame plasate şi notate
greşit. El a sunat la cei de la Bantam, care au fost şi ei îngroziţi şi au decis să
retragă în aceeaşi zi întregul tiraj şi să-l dea la retopit. Editura a cheltuit trei
săptămâni de lucru intens ca să corecteze şi să verifice întreaga carte, aşa că în
aprilie, la data fixată, cartea a fost gata şi adusă în librării, între timp, revista
Time mi-a publicat un profil. Dar chiar şi aşa, editorii au fost luaţi prin
surprindere de cerere. Cartea este la a şaptesprezecea ediţie în America şi la a
zecea în Marea Britanie.*
De ce atât de mulţi au cumpărat cartea? îmi este greu, desigur, să fiu
obiectiv, aşa că mă voi lua după ce spun alţii. Deşi sunt favorabile, găsesc cele
mai multe recenzii mai degrabă neconcludente. Ele tind să adopte formula:
Stephen Hawking are boala lui Lou Gehrig (în recenziile americane), sau
maladia neuro-motorie (în recenziile britanice). El este ţintuit într-un cărucior,
nu poate vorbi, îşi
* Până în aprilie 1993, cartea era la a patruzecea ediţie în formatul de lux
şi la a nouăsprezecea în broşură în Statele Unite; în Marea Britanie, ea se află
la a treizeci şi noua ediţie în format de lux.
poate mişca numai x degete (unde x pare să varieze de la unu la trei, în
funcţie de care dintre articolele neinformate despre mine îl inspirase pe
recenzent). Totuşi el a scris această carte despre cea mai mare dintre întrebări:
de unde venim şi încotro mergem? Răspunsul propus de Hawking este că
universul nu este nici creat, nici distrus; el pur şi simplu există. Pentru a
formula acest răspuns, Hawking introduce conceptul de timp imaginar, pe care
eu (recenzentul) îl găsesc cam greu de înţeles. Totuşi, dacă Hawking are
dreptate, iar noi găsim teoria complet unificată, vom şti cu adevărat planul lui
Dumnezeu. (în stadiul corecturilor, eu eram pe punctul de a scoate ultima frază
a cărţii, unde scria că vom putea cunoaşte gândul lui Dumnezeu. Dacă aş fi
făcut-o, vânzările ar fi putu t scădea la jumătate.)
Ceva mai receptiv a fost (mi s-a părut mie) un articol din ziarul londonez
The Independent, care afirma că până şi o carte ştiinţifică serioasă ca Scurtă
Istorie a timpului ar putea deveni o carte de cult. Soţia mea s-a îngrozit, dar eu
am fost mai degrabă flatat să mi se compare cartea cu Zen şi arta întreţinerii
motocicletei. Sper că, la fel ca în cazul lui Zen, cartea mea inspiră cititorului
sentimentul că publicul nu trebuie ţinut departe de marile probleme
intelectuale şi filosofice.
Fără îndoială că povestea de interes omenesc despre cum am reuşit, în
pofida invalidităţii mele, să devin fizician teoretician a favorizat succesul. Dar
cei care au cumpărat cartea din interesul pur uman poate că au fost
dezamăgiţi, deoarece au găsit numai câteva referiri la starea mea. Cartea a fost
gândită ca o istorie a universului, nu ca propria mea istorie. Aceasta nu a
împiedicat acuzaţiile că Bantam ar fi exploatat fără ruşine boala mea şi că eu
aş fi cooperat la ispravă permiţându-le editorilor apariţia fotografiei mele pe
copertă. în realitate, contractul nu îmi permitea controlul asupra copertei. Am
reuşit totuşi să-i conving să folosească pentru ediţia britanică o fotografie mai
reuşită decât poza mizerabilă şi veche din ediţia americană.
S-a sugerat totodată ideea că oamenii au cumpărat cartea deoarece i-au
citit recenziile, sau pentru că figura pe lista de bestseller-uri, dar că n-au citit-
o; ei doar o ţineau în bibliotecă sau pe măsuţa pentru cafea, obţinând astfel
creditul de a o poseda, fără a depune efortul de a o citi. Sunt sigur că se
întâmplă şi aşa, dar nu ştiu dacă în cazul de faţă fenomenul acesta este mai
frecvent decât cu alte cărţi serioase, inclusiv Biblia şi operele lui Shakespeare.
Pe de altă parte, ştiu că cel puţin unii trebuie s-o fi citit, deoarece primesc zilnic
un teanc de scrisori despre cartea mea, mulţi punându-mi întrebări sau făcând
comentarii detaliate care demonstrează că au citit cartea, chiar dacă n-au
înţeles chiar totul. Sunt oprit pe stradă de necunoscuţi care îmi spun cât de
mult le-a plăcut. Desigur că sunt mai uşor de identificat sau de distins (chiar
dacă nu sunt o persoană distinsă) decât cei mai mulţi autori. Dar frecvenţa cu
care primesc o astfel de recunoaştere publică (spre disperarea fiului meu de
nouă ani) pare să indice că cel puţin o parte din cei care cumpără cartea o
citesc cu adevărat.
Oamenii mă întreabă acum ce am de gând să fac în viitor. Cred că nu voi
scrie o urmare la Scurta istorie a timpului. Ce titlu să-i dau? O istorie mai
lungă a timpului? Dincolo de sfârşitul timpului? Viul timpului? Agentul meu
mi-a sugerat să accept un film după viaţa mea. Dar nici eu şi nici familia mea
nu vom mai avea vreun respect faţă de noi înşine dacă ne-am lăsa interpretaţi
de actori. Acelaşi lucru s-ar întâmpla, într-o mai mică măsură, şi dacă aş fi
acceptat şi ajutat pe cineva să-mi scrie biografia. Desigur că nu pot opri pe
nimeni să-mi descrie viaţa, atâta timp cât biografia nu este defăimătoare, dar
încerc să-i descurajez pe amatori, spunând că am în vedere să mi-o scriu
singur. Poate că o voi face. Dar nu mă grăbesc. Mai am de făcut multe în ştiinţă
mai întâi.
6 POZIŢIA MEA* în articolul de faţă nu voi scrie dacă eu cred sau mi în
Dumnezeu. Voi discuta în schimb despre modul în care abordez eu problema
înţelegerii universului: care este starea de fapt şi înţelegerea teoriei marii
unificări, a „teoriei despre tot”. Aici avem de-a face cu o problemă reală.
Oamenii care ar trebui să studieze şi să discute aceste probleme – filosofii – în
cele mai multe cazuri nu au destulă pregătire matematică pentru a ţine pasul
cu dezvoltările moderne din fizica teoretică. Există o subspecie numită filosofi ai
ştiinţei care ar trebui să fie mai bine echipată. Dar mulţi dintre ei sunt fizicieni
care au eşuat; ei au găsit că e prea dificil să inventezi teorii noi şi s-au apucat
în schimb să scrie despre filosofia fizicii. Ei se mai ceartă încă pe temele
teoriilor ştiinţifice din primii ani ai secolului, cum ar fi relativitatea şi mecanica
cuantică. Ei nu se află în contact cu frontierele actuale ale fizicii.
Poate că sunt prea aspru cu filosofii, dar nici ei n-au fost foarte amabili
cu mine. Demersul meu a fost descris ca prea naiv şi prea simplist. M-au numit
în felurite moduri: nominalist, instrumentalist, pozitivist, realist, folosind şi
multe alte isme. Tehnica pare să fie aceea a respingerii prin denigrare. Dacă-i
poţi lipi o etichetă procedeului meu, nu mai ai nevoie să spui ce e greşit acolo.
Doar fiecare ştie cu siguranţă care sunt erorile fatale ale tuturor acestor isme.
* Conferinţă ţinută la Colegiul Caius în mai 1992.
Cei care înfăptuiesc realmente progresele din fizica teoretică nu gândesc
în categoriile pe care filosofii şi istoricii ştiinţei le inventează a posteriori. Sunt
sigur că lui Einstein, Heisenberg şi Dirac nu le păsa dacă erau realişti sau
instrumentalişti. Ei erau preocupaţi pur şi simplu de faptul că teoriile existente
nu se potriveau între ele. Căutarea consistenţei logice intrinseci în fizica
teoretică a fost totdeauna mai importantă pentru realizarea progreselor decât
rezultatele experimentale. Teorii de altfel elegante şi estetice au fost respinse,
deoarece nu concordau cu observaţia, dar nu cunosc nici o teorie care să fi fost
avansată doar pe baza experimentului. Teoria a venit totdeauna prima, ieşind
în faţă din dorinţa de a avea un model matematic elegant şi consistent. Teoria
face apoi predicţii care pot fi testate prin observaţie. Dacă observaţiile confirmă
predicţiile, teoria nu este validată, dar supravieţuieşte ca să facă alte predicţii,
care sunt confruntate din nou cu observaţia. Dar dacă observaţiile nu concordă
cu predicţiile, teoria este abandonată.
Dar mai degrabă aşa se presupune că se întâmplă. în practică însă,
oamenii sunt foarte reticenţi să renunţe la o teorie în care au învestit mult timp
şi eforturi.* Ei încep de obicei prin a pune la îndoială acurateţea observaţiilor.
Dacă eşuează, ei încearcă să modifice ad hoc teoria. în cele din urmă, teoria
devine un edificiu urât care scârţâie. Apoi cineva sugerează o teorie nouă, în
care toate observaţiile incomode sunt explicate într-un mod elegant şi natural.
Un exemplu de acest fel a fost experimentul MichelsonMorley, efectuat în 1887,
care a arătat că viteza luminii este totdeauna aceeaşi, indiferent dacă sursa ori
observatorul se mişcă. Acest fapt părea ridicol. în mod sigur, cineva care se
deplasează către sursă trebuie să constate o viteză mai mare a luminii decât
cineva care se deplasează în aceeaşi
* în pofida atitudinii sale faţă de istoricii ştiinţei, Hawking expune aici
concepţii foarte apropiate de teoria lui Thomas S. Kuhn; vezi cartea acestuia
Structura revoluţiilor ştiinţifice. (N. t.) direcţie cu lumina. Şi totuşi,
experimentul a arătat că amândoi observatorii măsoară exact aceeaşi viteză. în
următorii optsprezece ani, oameni ca Hendrik Lorentz şi George Fitzgerald au
încercat să împace această observaţie în limitele ideilor acceptate despre spaţiu
şi timp. Ei au introdus postulate ad hoc, cum ar fi presupunerea că obiectele
devin mai scurte atunci când se deplasează cu viteze mari. întregul cadru al
fizicii a devenit stângaci şi dizgraţios. Apoi, în 1905, Einstein a sugerat un
punct de vedere mult mai atrăgător, în care timpul nu era privit complet
separat şi de sine stătător. în loc de aceasta, el era combinat cu spaţiul într-un
obiect cvadridimensional, numit spaţiu-timp. Einstein a fost condus către
această idee nu atât de rezultatele experimentale, cât de dorinţa de a face ca
două părţi ale teoriei să se potrivească reciproc într-un tot consistent. Cele
două părţi erau legile care guvernează câmpurile electrice şi magnetice şi legile
care guvernează mişcările corpurilor.
Nu cred că Einstein, sau oricine altcineva, realiza în 1905 cât de simplă
şi de elegantă era noua teorie a relativităţii. Teoria revoluţiona complet
noţiunile noastre de spaţiu şi de timp. Acest exemplu ilustrează bine
dificultatea de a fi realist în filosofia ştiinţei, întrucât ceea ce noi considerăm
drept realitate este condiţionat de teoria la care aderăm. Sunt sigur că Lorentz
şi Fitzgerald se considerau realişti, atunci când interpretau experimentul în
termenii ideilor newtoniene de spaţiu şi timp absolute. Aceste noţiuni de spaţiu
şi timp păreau să corespundă bunului-simţ şi realităţii. Totuşi, cei care în zilele
noastre sunt familiarizaţi cu teoria relativităţii şi care alcătuiesc o minoritate
încă deranjant de neînsemnată au un punct de vedere total diferit. Noi trebuie
deci să le explicăm oamenilor înţelesul modern al unor concepte de bază cum
sunt spaţiul şi timpul.
Dacă tot ceea ce considerăm noi ca fiind real depinde de teoria adoptată,
cum putem face din realitate baza filosofiei noastre? Aş spune că sunt realist în
sensul următor: cred că există un univers acolo, aşteptând să fie investigat şi
înţeles. Consider poziţia solipsistă, după care totul este creaţia imaginaţiei
noastre, o pierdere de timp. Nimeni nu acţionează pe această bază. Dar nu
putem distinge ceea ce este real în univers fără o teorie. Am adoptat prin
urmare punctul de vedere care a fost considerat naiv sau prea simplist, că o
teorie fizică este un model matematic pe care îl folosim pentru a descrie
rezultatele observaţiilor. O teorie este bună dacă este un model elegant, dacă
descrie o clasă largă de observaţii şi dacă prezice rezultatele noilor observaţii.
Dincolo de aceasta, nu are sens să ne întrebăm dacă teoria corespunde
realităţii, deoarece nu ştim independent de teorie ce este realitatea. Acest
tablou al teoriilor ştiinţifice mă poate face instrumentalist sau pozitivist – şi,
aşa cum am menţionat mai sus, am fost considerat şi una, şi alta. Cel care m-a
categorisit pozitivist a afirmat în continuare că, aşa după cum toată lumea ştie,
pozitivismul nu mai e la modă, un alt caz de respingere prin denigrare. Poate
că, într-adevăr, pozitivismul nu mai este la modă în ceea ce priveşte mofturile
intelectuale de ieri, dar poziţia pozitivistă pe cai'e am schiţat-o pare unica
posibilă pentru cineva care caută noi legi şi noi căi pentru descrierea
universului. Nu este de nici un folos apelul la realitate, deoarece nu avem un
concept de realitate independent faţă de model.
În opinia mea, credinţa nemărturisită într-o realitate independentă de
model este cauza fundamentală a dificultăţilor întâmpinate de filosofi în
domeniul mecanicii cuantice şi al principiului de incertitudine. Există un
faimos experiment mintal cunoscut sub numele de pisica lui Schrodinger. O
pisică este plasată într-o cutie închisă. O armă ţinteşte pisica şi va trage dacă
un nucleu radioactiv se va dezintegra. Probabilitatea unui astfel de eveniment
este de cincizeci la sută. (Astăzi nimeni nu va îndrăzni să propună un astfel de
lucru, nici măcar ca experiment mintal, dar în timpul lui Schrodinger nu se
auzise încă de protecţia animalelor.)
Dacă se deschide cutia, vom găsi pisica fie vie, fie moartă. Dar, înainte de
deschidere, starea cuantică a pisicii va fi un amestec între starea de pisică
moartă şi starea de pisică vie. Acest tablou este considerat de filosofii ştiinţei
foarte greu de acceptat. Pisica nu poate fi jumătate împuşcată şi jumătate
neîmpuşcată, pretind ei, aşa cum nici o femeie nu poate fi pe jumătate gravidă.
Dificultatea lor apare deoarece ei folosesc implicit conceptul clasic de realitate
în care fiecare obiect are o unică istorie definită. Specificul mecanicii cuantice
este o altă concepţie a realităţii. în această concepţie, un obiect nu are doar o
singură istorie, ci toate istoriile posibile. în cele mai multe cazuri, probabilitatea
de a avea o anumită istorie va anula probabilitatea de a avea o istorie uşor
diferită, dar, în anumite cazuri, probabilităţile istoriilor vecine se întăresc
reciproc. Una dintre aceste istorii întărite este cea pe care o observăm ca istorie
a obiectului.
În cazul pisicii lui Schrodinger, sunt două istorii care se întăresc. într-
una, pisica este împuşcată, în timp ce în alta, pisica rămâne vie. în teoria
cuantică ambele posibilităţi pot exista împreună. Dar anumiţi filosofi se
împotmolesc aici deoarece presupun implicit că pisica poate avea numai o
singură istorie.
Natura timpului constituie un alt exemplu de domeniu în care teoriile
noastre din fizică determină conceptul nostru de realitate. Se consideră firesc
ca timpul să fi curs permanent, indiferent de ceea ce se întâmplă, dar teoria
relativităţii a combinat spaţiul cu timpul şi a afirmat că amândouă pot fi
răsucite sau distorsionate de materia şi energia din univers. în acest fel, modul
nostru de a percepe natura timpului s-a schimbat de la independenţa acestuia
până la fasonarea lui de către univers. Este acum de conceput că timpul ar
putea să nu fie definit înaintea unui anumit punct; pe măsură ce se merge
înapoi în timp, se poate ajunge la o barieră insurmontabilă, la o singularitate,
dincolo de care nu se poate trece. Dacă aceasta este situaţia, atunci nu ar avea
sens să întrebăm ce sau cine a cauzat sau creat big bang-ul. A vorbi despre
cauză sau creaţie presupune în mod implicit existenţa timpului înaintea
singularităţii big bang-ului. Ştim de douăzeci şi cinci de ani despre prezicerea
teoriei generale a relativităţii, conform căreia timpul îşi are începutul într-o
singularitate de acum cincisprezece miliarde de ani. Dar filosofii nu s-au
împăcat cu ideea aceasta. Ei se mai preocupă încă de fundamentarea mecanicii
cuantice care a avut loc acum şaizeci şi cinci de ani. Ei nu au înţeles că
frontierele fizicii s-au schimbat.
Şi mai rău stau lucrurile cu conceptul matematic al timpului imaginar, în
legătură cu care Jim Hârtie şi cu mine am afirmat că universul s-ar putea să
nu aibă nici un început, nici un sfârşit. Am fost atacat în mod sălbatic de un
filosof al ştiinţei pentru că am vorbit despre timpul imaginar. El a spus: Ce
poate avea de-a face un truc matematic cum este timpul imaginar cu universul
real? Cred că filosoful făcea confuzie între termenii matematici de număr real şi
imaginar şi modul în care realul şi imaginarul sunt folosiţi în limbajul de
fiecare zi. Acest fapt ilustrează întrebarea mea precedentă: cum putem şti ce
este real, independent de teoria sau modelul cu care facem interpretarea?
Pentru a ilustra problemele cu care suntem confruntaţi atunci când
dorim să înţelegem universul, am folosit exemple din mecanica cuantică şi din
relativitate. Nu are importanţă dacă nu înţelegeţi relativitatea sau mecanica
cuantică, sau chiar dacă aceste teorii sunt incorecte. Ceea ce sper că am
demonstrat este că un anume fel de demers pozitivist, în care o teorie este
privită ca un model, reprezintă calea unică de înţelegere a universului, cel puţin
pentru un fizician teoretician. Sper că vom găsi un model consistent care să
descrie totul în univers. Dacă o vom face, va fi un adevărat triumf al rasei
umane.
SE ÎNTREVEDE SFÂRŞITUL FIZICII TEORETICE?* în aceste pagini,
doresc să aduc în discuţie posibilitatea ca scopul fizicii teoretice să fie atins
într-un viitor nu prea îndepărtat, să spunem, până la sfârşitul secolului. Prin
aceasta înţeleg că am putea avea o teorie completă, consistentă şi unificată a
interacţiunilor fizice care ar descrie toate observaţiile posibile. Desigur că
trebuie să fim foarte precauţi în a face asemenea predicţii. în trecut, am crezut
cel puţin de două ori că suntem în pragul sintezei finale. La începutul secolului,
s-a crezut că se poate înţelege totul pe baza mecanicii continuumului. Tot ce
trebuia să se măsoare era un anumit număr de coeficienţi de elasticitate,
vâscozitate, conductivitate etc. Această speranţă a fost zdruncinată de
descoperirea structurii atomice şi a mecanicii cuantice. Iarăşi, în anii 1920,
Max Born a declarat unui grup de oameni de ştiinţă care vizitau Gottingenul că
„fizica aşa cum o ştim, va fi gata peste şase luni”. Aceasta se întâmpla la scurt
timp după descoperirea de către Paul Dirac, precedentul titular al catedrei
Lucas, a ecuaţiei Dirac, care guvernează comportarea electronului. Se credea că
o ecuaţie similară guvernează şi comportarea protonului, singura particulă
presupusă elementară cunoscută în acel timp, în afara electronului. Totuşi,
descoperirea neutronului şi a forţelor nucleare a spulberat această speranţă.
* Pe data de 29 aprilie 1980, am fost numit profesor la catedra Lucas de
la Cambridge. Acest eseu, care constituie lecţia mea inaugurală, a fost citit de
unul dintre studenţii mei.
Ştim acum că, de fapt, nici neutronul şi nici protonul nu sunt elementari,
ci sunt alcătuiţi din particule mai mici. Totuşi, am făcut multe progrese în anii
recenţi şi, aşa cum voi arăta, există anumite temeiuri pentru un optimism
prudent privind apariţia unei teorii complete în timpul vieţii câtorva dintre cei
ce citesc aceste pagini.
Dar chiar dacă vom ajunge la o teorie complet unificată, nu vom fi
capabili să facem predicţii detaliate decât în cele mai simple dintre situaţii. Noi
ştim, de exemplu, legile fizicii care guvernează tot ceea ce întâlnim în viaţa de
toate zilele. Aşa cum a remarcat Dirac, ecuaţia lui este baza „celei mai mari
părţi din fizică şi a întregii chimii”. Totuşi, noi am fost capabili să rezolvăm
ecuaţia lui Dirac numai pentru cel mai simplu dintre sisteme, şi anume atomul
de hidrogen, care constă dintr-un proton şi un electron. Pentru atomii mai
complicaţi, cu mai mulţi electroni, ca să nu mai vorbim despre molecule, cu
mai mult decât un nucleu, trebuie să recurgem la aproximaţii şi ghiceli
intuitive cu validitate dubioasă. Pentru sistemele macroscopice, care constau
din zece la puterea douăzeci şi trei de particule, sau mai mult, trebuie să
folosim metode statistice şi să abandonăm orice pretenţie de a rezolva exact
ecuaţiile. Deşi, în principiu, noi ştim care sunt ecuaţiile care guvernează
întreaga biologie, studiul comportării umane nu se poate reduce la o ramură a
matematicilor aplicate.
Ce înţelegem printr-o teorie completă şi unificată a fizicii? încercările
noastre de a modela realitatea fizică constau în mod normal din două părţi:
1. Un set de legi locale care sunt respectate de diferitele cantităţi fizice.
Acestea din urmă sunt formulate de obicei în termeni de ecuaţii diferenţiale.
2. Seturi de condiţii la limită care ne descriu starea unor regiuni ale
universului la un anumit moment şi ce efecte se pot propaga ulterior din restul
universului în aceste regiuni.
Mulţi oameni ar putea pretinde că rolul ştiinţei este limitat la primul
dintre aceste puncte şi că fizica teoretică îşi va fi îndeplinit misiunea atunci
când va fi obţinut un set complet de legi fizice locale. Ei ar putea privi problema
condiţiilor iniţiale ale universului ca ţinând de domeniul metafizicii sau al
religiei. într-un fel, această atitudine este asemănătoare cu a acelora care, cu
secole mai înainte, descurajau demersul ştiinţific, spunând că toate fenomenele
naturale reprezintă lucrarea lui Dumnezeu, care nu trebuie cercetată. Eu cred
că şi condiţiile iniţiale ale universului sunt potrivite ca subiect al studiului
ştiinţific şi al teoriei, tot aşa cum sunt legile fizice locale. Nu vom avea o teorie
completă până când nu vom putea face mai mult decât să spunem că „lucrurile
sunt aşa cum sunt, deoarece au fost aşa cum au fost”.
 Problema unicităţii condiţiilor iniţiale este strâns legată de arbitrarul
legilor fizice globale: o teorie nu poate fi considerată completă în cazul în care
conţine un număr de parametri ajustabili cum sunt masele sau constantele de
cuplaj, cărora să li se poată da orice valoare se doreşte, în realitate, se pare că
nici condiţiile iniţiale, nici valorile parametrilor din teorie nu sunt arbitrare, ci
sunt alese sau fixate cu multă grijă. Dacă, de exemplu, diferenţa dintre masa
protonului şi a neutronului n-ar fi aproximativ egală cu de două ori masa
electronului, nu s-ar fi obţinut cei circa două sute de nuclizi stabili, care
formează elementele chimice constituind baza chimiei şi a biologiei. Analog,
dacă masa protonului ar fi fost semnificativ diferită faţă de cea actuală, n-ar fi
existat stele în care aceşti nuclizi să se formeze, iar dacă expansiunea iniţială a
universului ar fi fost ceva mai mică, sau ceva mai mare, atunci universul ar fi
colapsat înainte ca stelele să fi putut evolua, sau s-ar fi extins atât de repede,
încât stelele nu s-ar fi putut forma prin condensare gravitaţională.
De aici, unii cercetători au mers atât de departe, încât ridică aceste
restricţii ale condiţiilor iniţiale şi ale parametrilor la rangul de principiu –
principiul antropic – ce poate fi parafrazat prin afirmaţia „lucrurile sunt aşa
cum sunt deoarece noi existăm”. Conform unei versiuni a principiului, există
un număr de universuri diferite, separate, cu valori diferite ale parametrilor
fizici şi cu condiţii iniţiale diferite. Cele mai multe dintre aceste universuri nu
vor oferi condiţii propice pentru dezvoltarea structurilor complicate necesare
vieţii inteligente. Numai în puţine cazuri, cu condiţii şi parametri asemănători
cu cei din universul nostru, va fi posibil ca viaţa inteligentă să se dezvolte şi să
se formuleze întrebarea: „De ce este universul aşa cum îl observăm noi?”
Răspunsul este, desigur, că, dacă ar fi fost altfel, n-ar fi existat nimeni care să
pună întrebarea.
Principiul antropic oferă un fel de explicaţie pentru multe dintre relaţiile
numerice remarcabile care sunt observate între parametrii fizici. Totuşi,
principiul nu este complet satisfăcător; nu te poţi lupta cu ideea că există o
explicaţie mai adâncă. Totodată, explicaţia nu ţine seamă de toate regiunile
universului. De exemplu, sistemul nostru solar este, desigur, o condiţie
prealabilă pentru existenţa noastră, ca şi, de altfel, prezenţa unei generaţii mai
vechi de stele vecine, în care elementele grele să se fi format prin sinteză
nucleară. Este posibil să fi fost necesară şi întreaga noastră galaxie. în schimb,
nu pare să fi fost deloc necesare alte galaxii, darămite milioanele de milioane de
galaxii pe care le vedem distribuite aproape uniform în universul observabil.
Această omogenitate la scară mare a universului face foarte greu de crezut că
structura sa poate fi determinată de ceva atât de periferic cum sunt nişte
structuri moleculare complicate de pe o planetă minoră care orbitează în jurul
unei stele mijlocii oarecare, aflată în suburbia îndepărtată a unei galaxii spirale
tipice.
Dacă nu facem apel la principiul antropic, avem nevoie de o teorie
unificatoare pentru a explica condiţiile iniţiale ale universului şi valorile
diferiţilor parametri fizici. Este dificil totuşi să concepi dintr-odată o teorie
despre orice (deşi aceasta nu pare să-i descurajeze pe toţi; în fiecare
săptămână, primesc prin poştă două sau trei teorii unificate).
 În locul acesteia, căutăm teorii parţiale, descriind situaţii în care anumite
interacţii pot fi ignorate sau aproximate într-un mod simplu. Mai întâi,
împărţim conţinutul material al universului în două părţi: particulele
„materiale”, cum ar fi cuarcii, electronii, miuonii etc. şi „interacţiile” ca
gravitaţia, electromagnetismul etc. Particulele de materie sunt descrise de
câmpuri cu spinul semiîntreg şi se supun principiului de excluziune al lui Pauli
care interzice ca o stare să fie ocupată altfel decât de o singură particulă de
acelaşi fel. Acesta este motivul pentru care putem avea corpuri solide care nu
colapsează până la climensiuni punctuale şi nu se împrăştie la infinit.
Particulele materiale se împart în două grupuri: hadronii, care sunt compuşi
din cuarci, şi leptonii, care cuprind restul de particule.
Interacţiile sunt divizate fenomenologic în patru categorii, în ordinea
intensităţii, acestea sunt: forţele nucleare tari, care interacţionează numai cu
hadronii; electromagnetismul, care interacţionează cu hadronii şi cu leptonii
încărcaţi; forţele nucleare slabe, care interacţionează cu toţi hadronii şi leptonii
şi, în final, de departe cea mai slabă dintre toate, gravitaţia, care
interacţionează cu orice. Interacţiile sunt reprezentate de câmpuri cu spin
întreg, care nu se supun principiului de excluziune al lui Pauli. Aceasta
înseamnă că ele pot avea mai multe particule în aceeaşi stare. In cazul
electromagnetismului şi gravitaţiei, interacţiile sunt, în plus, de lungă distanţă,
ceea ce înseamnă că, prin aglomerarea de particule, câmpul produs este aditiv
şi poate da naştere unui câmp detectabil la scara macroscopică. Din aceste
motive, cele două câmpuri au fost primele descrise în teorii dezvoltate de
Newton în secolul al XVE-lea pentru gravitaţie şi de Maxwell în secolul al XIX-
lea pentru electromagnetism. Totuşi, aceste teorii erau fundamental
incompatibile şi aceasta deoarece teoria lui Newton este invariantă dacă
întregul sistem se deplasează cu o viteză uniformă, în timp ce teoria lui Maxwell
defineşte o viteză preferenţială – viteza luminii. în cele din urmă, teoria
gravitaţiei a lui Newton a trebuit să fie modificată pentru a o face compatibilă
cu proprietăţile de invariantă ale teoriei lui Maxwell. Acest deziderat a fost
înfăptuit de teoria relativităţii generale a lui Einstein, care a fost formulată în
1915.
Teoria relativităţii generale (a gravitaţiei) şi teoria electrodinamicii a lui
Maxwell sunt teorii aşa-zis clasice, adică ele implică mărimi care pot varia
continuu şi care, cel puţin în principiu, pot fi măsurate cu o precizie arbitrară.
Insă, atunci când s-a încercat să se folosească astfel de teorii pentru
construirea unui model al atomului, a apărut o problemă. Se descoperise faptul
că atomul este format dintr-un nucleu mic, încărcat pozitiv şi înconjurat de un
nor de electroni încărcaţi negativ. S-a presupus în mod firesc că electronii
orbitează în jurul nucleului, aşa cum pământul orbitează în jurul soarelui. Dar
teoria clasică prezicea că electronii trebuie să radieze unde electromagnetice.
Undele ar trebui să poarte cu ele energie, din care cauză electronii ar cădea
după o traiectorie spirală pe nucleu, provocând colapsul atomului.
Această problemă a fost depăşită cu ajutorul a ceea ce constituie fără
îndoială cea mai mare cucerire a fizicii teoretice din acest secol: descoperirea
teoriei cuantice. Postulatul fundamental al acesteia este principiul incertitudinii
al lui Heisenberg, după care anumite perechi de mărimi, cum ar fi poziţia şi
impulsul unei particule, nu pot fi măsurate simultan cu o precizie arbitrară. In
cazul atomului, aceasta înseamnă că, în starea de energie minimă, electronul
nu poate fi în repaus în nucleu, deoarece, în acest caz, poziţia sa ar fi definită
exact (în nucleu) şi viteza sa ar fi de asemenea definită (egală cu zero). De fapt,
şi poziţia şi viteza electronului ar trebui să fie împrăştiate cu o anumită
distribuţie de probabilitate în jurul nucleului. în această stare, electronul nu ar
putea radia energie sub formă de unde electromagnetice, deoarece n-ar mai
exista nici o stare de energie mai joasă pe care să treacă.
În anii douăzeci şi treizeci, mecanica cuantică a fost aplicată cu mare
succes la sisteme ca atomii şi moleculele, care au numai un număr finit de
grade de libertate. Au apărut totuşi dificultăţi atunci când fizicienii au încercat
s-o aplice câmpului electromagnetic, care are un număr infinit de grade de
libertate, grosso modo câte două în fiecare punct din spaţiul-timp. Putem privi
aceste grade de libertate ca pe nişte oscilatori, fiecare cu propria sa poziţie şi
propriul său impuls. Oscilatorii nu pot fi toţi în repaus, deoarece atunci ar avea
poziţii şi impulsuri exact definite. în loc de aceasta, oscilatorii trebuie să aibă o
cantitate din ceea ce se numeşte fluctuaţie de zero şi o energie diferită de zero.
Energia numărului infinit de grade de libertate ar face ca masa şi sarcina
aparente ale electronului să devină infinite.
Pentru a depăşi aceste dificultăţi, la sfârşitul anilor patruzeci, a fost
folosită o procedură numită renormare. Procedura constă în scăderea oarecum
arbitrară a anumitor cantităţi infinite, pentru a obţine resturi finite. în cazul
electrodinamicii, au fost necesare două astfel de substracţii, una pentru masa,
cealaltă pentru sarcina electronului. Procedura de renormare nu a fost pusă
niciodată pe o bază matematică sau conceptuală fermă, dar a funcţionat foarte
bine în practică. Marele său succes a fost prezicerea unei mici deplasări,
numită deplasarea Lamb, a anumitor linii din spectrul hidrogenului atomic.
Totuşi, această procedură nu este prea satisfăcătoare din punctul de vedere al
încercărilor de a construi o teorie completă, deoarece nu face nici o predicţie
asupra valorilor resturilor finite după efectuarea substracţiilor infinite. Va
trebui deci să recădem în principiul antropic pentru a explica de ce are
electronul masa şi sarcina pe care le are.
În perioada anilor '50 şi '60, se credea în general că forţele nucleare slabe
şi tari nu sunt renormabile, ceea ce însemna că ele necesită un număr infinit
de substracţii infinite pentru a le face finite. S-ar fi obţinut un număr infinit de
resturi finite care n-ar fi fost determinate de teorie. O astfel de teorie n-ar fi
avut putere de predicţie, deoarece nu se poate măsura niciodată un număr
infinit de parametri. Totuşi, în 1971, Gerard't Hooft a arătat că un model
unificat al interacţiilor electromagnetică şi slabă care fusese propus mai înainte
de Abdus Salam şi Steven Weinberg era într-adevăr renormabil cu doar un
număr finit de substracţii infinite. în teoria Weinberg-Salam, fotonul (particula
de spin 1 care mediază interacţia electromagnetică) este asociat cu alţi trei
parteneri de spin 1, numiţi W+, W” şi Z°. La energii foarte mari, se prezice că
aceste patru particule se comportă în mod similar. La energii joase însă, pentru
a explica de ce fotonul are masa zero, în timp ce W+, W” şi Z° sunt particule cu
masă, se invocă un fenomen numit ruperea spontană de simetrie. Predicţiile la
joasă energie ale acestei teorii au fost în acord remarcabil cu experienţa, ceea
ce a determinat Academia Suedeză să acorde premiul Nobel pentru fizică în
1979 lui Salam, Weinberg şi Sheldon Glashow, care au construit teorii unificate
similare. Glashow însuşi a remarcat că membrii comitetului Nobel au mizat mai
mult pe noroc, deoarece nu avem încă acceleratori de particule de energie
destul de înaltă ca să testăm teoria în domeniul de energii în care are loc efectiv
unificarea forţelor electromagnetice, mediate de fotoni, cu forţele slabe, mediate
de W+, W” şi Z°. în câţiva ani, vor exista acceleratori puternici, iar majoritatea
fizicienilor consideră că teoria Weinberg-Salam va fi confirmată.*
Succesul teoriei Weinberg-Salam a stimulat căutarea unei teorii
renormabile similare pentru interacţiile tari. Cu destul timp înainte, se realizase
că protonul şi alţi hadroni, ca mezonul pi, nu pot fi particule cu adevărat
elementare şi că ele trebuie să fie stări legate ale altor
* Particulele W şi Z au fost observate în laboratoarele de la CERN în
1983, iar în 1984 a fost acordat un alt premiu Nobel lui Carlo Rubbia şi Simon
van der Meere, conducătorii echipei care a făcut descoperirea. Persoana care
lipseşte de pe lista premiului este 't Hooft.
particule, numite cuarci. Aceştia din urmă par să aibă o proprietate
ciudată: deşi se mişcă liber în interiorul hadronului, pare să fie imposibil să se
obţină un cuarc de unul singur; cuarcii apar totdeauna fie câte trei (ca în cazul
protonului şi neutronului), fie în perechi alcătuite dintr-un cuarc şi un
anticuarc (ca în cazul mezonului pi). Pentru a explica această particularitate,
cuarcii au fost înzestraţi cu un atribut numit culoare. Trebuie subliniat că nu
există nimic comun între această noţiune şi percepţia umană normală a
culorilor; cuarcii sunt prea mici pentru a fi zăriţi în lumina vizibilă. Este mai
mult un nume convenabil. Ideea este că fiecare cuarc poate apărea având una
din culorile roşu, verde şi albastru, dar fiecare stare legată luată separat, cum
este hadronul, trebuie să fie incoloră, adică să fie ori o combinaţie de roşu,
verde şi albastru, ca protonul, ori un amestec de roşu şi antiroşu, verde şi
antiverde, sau albastru şi antialbastru, ca mezonul pi.
Se presupune că interacţiile tari sunt mediate de nişte particule cu
spinul unu, numite gluoni, analogii particulelor care mediază interacţia slabă.
Gluonii poartă de asemenea culori*; împreună cu cuarcii, ei sunt descrişi de o
teorie renormabilă numită cromodinamica cuantică, prescurtat, QCD.* O
consecinţă a procedurii de renormare este dependenţa constantei de cuplaj
efectiv a teoriei de energia la care se face măsurătoarea. Constanta de cuplaj
descreşte spre zero la energii mari. Acest fenomen este numit libertate
asimptotică. Semnificaţia denumirii este comportarea aproape liberă a cuarcilor
dintr-un hadron la ciocnirile de la energii foarte mari, astfel că perturbaţjile lor
pot fi tratate cu succes de teoria perturbaţrilor. Prezicerile teoriei perturbaţiilor
sunt într-un acord cantitativ rezonabil cu observaţiile, dar nu putem încă
pretinde cu adevărat că teoria a fost verificată experimental. La energii joase,
constanta efectivă de cuplaj devine foarte mare şi
* Numai şase dintre cei opt gluoni poartă culoare. (N. t.) * După numele
în engleză, Quantum Chromodynamics. (N. t.) teoria perturbaţiilor eşuează. Se
speră că această „sclavie infraroşie”* va explica de ce cuarcii sunt totdeauna
confinaţi în stări legate incolore, dar, până acum, nimeni n-a fost în stare s-o
facă în mod convingător.
Odată obţinute o teorie renormabilă pentru interacţiile tari şi alta pentru
interacţiile slabe şi electromagnetice, era firesc să se caute o teorie care să le
combine pe acestea două. Acestor teorii li se dă numele exagerat de „mari teorii
unificate”, sau GUT*. Este greşit, deoarece aceste teorii nu sunt nici aşa de
mari, nici complet unificate şi nici complete, în sensul că posedă un număr de
parametri de renormare nedeterminaţi, cum ar fi constantele de cuplaj şi
masele. Totuşi, acestea pot fi un pas semnificativ înainte către o teorie complet
unificată. Ideea de bază este următoarea: constanta efectivă de cuplaj a
interacţiilor tari, care este mare la energii mici, descreşte treptat la energii mari,
datorită libertăţii asimptotice. Pe de altă parte, constanta efectivă de cuplaj a
teoriei Weinberg-Salam, care este mică la energii joase, creşte treptat la energii
înalte, deoarece teoria nu este liberă asimptotic. Dacă se extrapolează rata de
creştere şi de descreştere a constantelor de cuplaj de la energii joase la energii
înalte, se vede că, la energia de circa 10:5 GeV, constantele devin egale. (Un
GeV este un miliard de electron-volţi. Este aproximativ energia pe care ar
elibera-o un atom de hidrogen dacă ar fi total convertit în energie. Pentru
comparaţie, energia eliberată de reacţiile chimice – cum ar fi arderea – este de
ordinul unui electron-volt per atom.) Teoriile presupun că, deasupra acestei
energii, interacţiile tari sunt unificate cu interacţiile slabe şi electromagnetice,
dar că, la energii joase, are loc o rupere spontană de simetrie.
Energia de IO15 GeV este mult în afara posibilităţilor oricărui echipament
de laborator; generaţia actuală de
* Aluzie la faptul că razele infraroşii se află dincolo de limita joasă a
spectrului optic. (N. t.)
* După numele lor în engleză, Grand Umfied Theories. (N. t) acceleratori
poate produce energii de aproximativ 10 GeV în centrul de masă, iar generaţia
următoare va ajunge la vreo 100 GeV*. Această energie va fi suficientă pentru a
explora domeniul în care, conform teoriei Weinberg-Salam, forţele
electromagnetice trebuie să se unifice cu forţele slabe, dar nu şi pentru a-l testa
pe cel al energiilor enorme, la care se prezice unificarea dintre forţele slabe şi
electromagnetice cu forţele tari. Pentru limita energiilor joase ale teoriilor marii
unificări pot fi făcute totuşi predicţii testabile în laborator. De exemplu, teoriile
prevăd că protonul nu trebuie să fie complet stabil, ci trebuie să se dezintegreze
cu un timp de viaţă de ordinul a IO31 de ani. Limita minimă experimentală
pentru timpul de viaţă este în prezent de circa IO30 ani, dar este posibil ca
această valoare să fie îmbunătăţită.
Altă predicţie observabilă priveşte raportul dintre numărul de barioni şi
fotoni din univers. Legile fizicii par să fie aceleaşi şi pentru particule, şi pentru
antiparticule. Mai exact, legile rămân aceleaşi dacă particulele sunt înlocuite cu
antiparticule, dacă particulele „de mâna stângă” se înlocuiesc cu cele „de mâna
dreaptă”* şi dacă vitezele tuturor particulelor îşi schimbă semnul. Această
afirmaţie este cunoscută sub numele de teorema CPT; ea este consecinţa unor
presupoziţii care trebuie să rămână valabile în orice teorie rezonabilă. Şi totuşi,
pământul, ba chiar întreg sistemul solar, au în compoziţia lor numai protoni şi
neutroni, fără vreun antiproton sau antineutron. Acest excedent de particule
faţă de antiparticule este, desigur, încă o condiţie apriorică a existenţei noastre,
deoarece, dacă sistemul nostru solar ar fi fost compus dintr-un amestec
* Energiile obţinute în prezent sunt de aproape o sută de ori mai mari. (N.
t.)
* Dacă spinul unei particule este interpretat ca rezultatul rotaţiei
acesteia, atunci, privind în lungul traiectoriei, în sensul de deplasare al
particulei, unele particule se „văd” rotindu-se spre dreapta, altele spre stânga,
de unde şi clasificarea amintită în text. (N. t.) egal de particule şi antiparticule,
acestea s-ar fi anihilat reciproc, lăsând numai radiaţii. Dar, din faptul că
observaţiile nu atestă existenţa radiaţiei de anihilare, putem deduce că galaxia
noastră este compusă în întregime din particule şi nu din antiparticule. Nu
avem dovezi directe despre celelalte galaxii, dar se pare că şi ele sunt compuse
din particule, la fel ca întreg universul, în care există un exces de particule faţă
de antiparticule de circa o particulă faţă de 10K fotoni.* Se poate încerca
justificarea acestui fapt invocând principiul antropic, dar teoriile marii unificări
oferă un mecanism pentru explicarea discrepanţei. Deşi toate interacţiile par să
fie invariante la combinarea lui C (înlocuirea particulelor prin antiparticule), cu
P (schimbarea particulelor de mâna dreaptă cu particule de mâna stângă) şi cu
T (inversarea sensului timpului), există interacţii care nu sunt invariante numai
la acţiunea lui T. în universul timpuriu, în care, datorită expansiunii, săgeata
timpului era puternic marcată, aceste interacţii puteau produce mai multe
particule decât antiparticule. Totuşi, numărul de particule în exces depinde
foarte mult de model, astfel că acordul teoriei cu experimentul nu poate
constitui o confirmare a teoriilor marii unificări.
Până acum, efortul cel mai mare a fost îndreptat către unificarea primelor
trei categorii de interacţii, a forţelor nucleare tari şi slabe şi a
electromagnetismului. Cea de-a patra şi ultima interacţie, gravitaţia, a fost
neglijată. Situaţia se poate justifica, deoarece gravitaţia este atât de slabă, încât
efectele gravitaţionale cuantice sunt mari numai la energii mult mai înalte
decât oricare dintre cele obţinute la acceleratori. Altă justificare vine de la
caracterul nerenormabil al gravitaţiei; pentru a obţine răspunsuri finite, se pare
că trebuie făcut un număr infinit, de substracţii,
* Cu alte cuvinte, pentru fiecare particulă din univers există câte IO8
fotoni, rezultaţi din anihilarea perechilor particulă-antiparticulă prezente la
început. Tot universul actual n-ar fi deci decât restul infim format din
particulele care „nu şi-au găsit perechea”. (N. t.) obţinând un număr
corespunzător, infinit, de resturi finite, nedeterminate. Şi totuşi, pentru
obţinerea unei teorii total unificate, gravitaţia trebuie inclusă. Mai mult, teoria
clasică a relativităţii generale prezice existenţa unor singularităţi spaţio-
temporale în care câmpul gravitaţional ar deveni infinit de intens. Aceste
singularităţi ar fi intervenit în trecut la începutul prezentei expansiuni a
universului (big bang) şi în viitor, la colapsul gravitaţional al stelelor, ca şi, ca o
posibilitate, la colapsul universului însuşi (big crunch). Prezicerea
singularităţilor indică probabil că teoria clasică nu va mai fi totdeauna valabilă.
Nu par totuşi să existe raţiuni pentru care teoria clasică să nu mai fie corectă
înainte de creşterea câmpului gravitaţional până la valoarea de la care efectele
gravitaţiei cuantice să devină importante. Aşadar, teoria cuantică a gravitaţiei
este esenţială dacă dorim să descriem universul timpuriu şi să dăm apoi
explicaţii pentru condiţiile iniţiale, înainte de a face apel la principiul antropic.
O astfel de teorie este necesară de asemenea în cazul în care dorim să
răspundem la întrebarea dacă timpul are cu adevărat un început şi, posibil, un
sfârşit, aşa cum prezice teoria clasică a relativităţii, generale, sau, dacă
singularităţile de la big bang şi big crunch sunt şterse cumva de efecte
cuantice? Este o treabă foarte dificilă să dai o semnificaţie bine definită acestei
chestiuni, când chiar structurile spaţiului şi timpului sunt supuse principiului
de incertitudine. Cred că singularităţile sunt probabil încă prezente şi că timpul
continuă într-un anume sens matematic şi după ele. Totuşi, orice concept
subiectiv de timp, legat de conştiinţă sau de capacitatea de a efectua
măsurători, va dispărea.
Care sunt perspectivele de a obţine o teorie cuantică a gravitaţiei şi de a o
unifica împreună cu celelalte trei categorii de interacţii? Cea mai mare speranţă
se sprijină pe o extindere a relativităţii generale numită supergravitaţie.
Particula cu spinul 2, gravitonul, care mediază interacţia gravitaţională, este
legată în cadrul acestei teorii de un număr de alte câmpuri cu spin mai mic
printr-o transformare numită supersimetrie. Teoria de acest fel are marele merit
că înlătură vechea dihotomie dintre „materie”, reprezentată de particulele cu
spin semiîntreg, şi „interacţie”, reprezentată de particulele cu spin întreg. Ea
are de asemenea marele avantaj că mulţimile de infinităţi care apar în teoria
cuantică se anulează reciproc. Nu se ştie încă dacă această anulare are drept
rezultat o teorie finită fără vreun fel de substracţii. Se speră acest lucru,
deoarece se poate arăta că teoriile care includ gravitaţia sunt ori finite, ori
nerenormabile: dacă trebuie efectuată vreo substracţie infinită, atunci trebuie
efectuat un număr infinit de substracţii, cu un număr corespunzător infinit de
resturi nedeterminate. Aşadar, dacă toate infiniturile din supergravitaţie ajung
să se anuleze unul pe celălalt, am putea avea o teorie care nu numai că unifică
pe deplin toate particulele materiale şi toate interacţiile, dar mai este şi
completă, în sensul că nu mai posedă nici un parametru de renormare
nedeterminat.
Nu avem încă o teorie cuantică a gravitaţiei adecvată, ca să nu mai
vorbim de o teorie care să o unifice cu celelalte interacţii fizice. Avem însă o idee
despre câteva dintre trăsăturile pe care trebuie să le posede. Una dintre aceste
trăsături este legată de faptul că gravitaţia afectează structura cauzală a
spaţiului-timp; gravitaţia determină care evenimente pot fi corelate cauzal între
ele. Un exemplu de acest fel din teoria clasică a relativităţii generale este oferit
de gaura neagră, regiunea din spaţiu în care câmpul gravitaţional este atât de
puternic, încât orice fel de lumină sau orice alt semnal este tras înapoi în
regiune şi nu poate scăpa în lumea exterioară. Câmpul gravitaţional intens de
lângă gaura neagră este cauza producerii perechilor de particule şi
antiparticule, cu una dintre componentele fiecărei perechi prăbuşindu-se în
gaura neagră, iar cealaltă evadând la infinit. Particula evadată apare ca emisă
de gaura neagră. Un observator aflat la distanţă de gaura neagră poate măsura
numai particulele emergente şi nu le poate corela cu acelea care cad în gaura
neagră, deoarece nu le poate observa. Aceasta înseamnă că particulele
emergente au un grad de hazard sau de imprevizibil în plus faţă de acela
asociat de obicei cu principiul incertitudinii. In situaţiile normale, principiul de
incertitudine afirmă că se poate prezice exact fie poziţia, fie viteza unei
particule, fie o combinaţie a poziţiei şi vitezei. Vorbind grosso modo, capacitatea
cuiva de a face predicţii este înjumătăţită. Dar, în cazul particulelor emise de
găurile negre, faptul că nu se poate observa ce se petrece în interiorul găurii
înseamnă că nu se pot prezice nici vitezele, nici poziţiile particulelor emise. Tot
ce se poate obţine este doar probabilitatea ca particulele să fie emise în anumite
moduri.
Chiar dacă vom găsi o teorie unificată, nu vom putea face deci decât
predicţii statistice. Va trebui, totodată, să abandonăm concepţia potrivit căreia
există un singur univers observat. în locul ei, va trebui adoptată o imagine în
care se află toate universurile posibile cu o anumită distribuţie de probabilitate.
Acest tablou poate explica de ce universul a debutat prin big bang la echilibru
termic aproape perfect: deoarece echilibrul termic corespunde celui mai mare
număr de configuraţii microscopice şi deci celei mai mari probabilităţi. Pentru
a-l parafraza pe Pangloss, filosoful lui Voltaire, putem afirma că „trăim în cea
mai probabilă dintre toate lumile posibile”.
Care sunt perspectivele de a găsi o teorie complet unificată într-un viitor
nu prea îndepărtat? De fiecare dată când ne-am extins observaţiile la scări mai
mici de lungime şi la energii mai înalte, am descoperit noi straturi de structură.
La începutul secolului, descoperirea mişcării browniene, cu o energie tipică de
3 x IO”2 eV, a arătat că materia nu este continuă, ci este alcătuită de atomi. La
scurt timp, s-a descoperit că aceşti atomi, presupuşi indivizibili, sunt alcătuiţi
din electroni orbitând în jurul unui nucleu şi având energii de câţiva electron-
volţi. La rândul său, nucleul s-a dovedit compus din particule aşa-zis
elementare, protonii şi neutronii, ţinuţi împreună de legături nucleare având
circa IO9 eV. Dacă în momentul de faţă avem nevoie de maşini enorme şi de
mulţi bani pentru a efectua un experiment al cărui rezultat nu-l putem prezice,
acesta este tributul pe care îl plătim pentru că am ajuns atât de departe.
Experienţa noastră de până acum ne poate sugera că la energii din ce în
ce mai înalte există o secvenţă infinită de straturi de structură. O astfel de
imagine a regresiunii infinite de cutii în cutii a fost dogma oficială în China sub
Banda celor patru. Totuşi, gravitaţia pare să impună o limită, dar numai la
scara de lungime foarte mică de IO”33 cm, echivalentă cu energia foarte înaltă
de IO28 eV. La distanţe mai mici decât aceasta, se aşteaptă ca spaţiul-timp să
înceteze de a se comporta ca un continuu neted, dobândind o structură ca de
spumă, din cauza fluctuaţiilor cuantice ale câmpului gravitaţional.
Între limita noastră experimentală actuală, de circa 101U eV, şi bariera
de IO28 eV există o regiune neexplorată foarte mare. Pare naiv să presupunem,
aşa cum se face în teoriile marii unificări, că în acest interval enorm s-ar afla
numai unul sau două straturi de structură. Există totuşi temeiuri pentru
optimism. Cel puţin pentru moment se pare că gravitaţia poate fi unificată cu
celelalte interacţii fizice numai printr-o teorie de supergravitaţie. S-a
demonstrat că există doar un număr finit de astfel de teorii. In particular,
există o teorie, cea mai cuprinzătoare, aşa-numita supergravitaţie extinsă cu N
= 8. Ea conţine un graviton, opt particule de spin 3/2, numite gravitino,
douăzeci şi opt de particule cu spinul 1, cincizeci şi şase de particule cu spinul
1/2 şi şaptezeci de particule cu spinul zero. Oricât de mari ar părea aceste
numere, ele nu sunt destul de mari ca să ţină cont de toate particulele pe care
le observăm în interacţiile slabe şi tari. De exemplu, teoria cu N = 8 are
douăzeci şi opt de particule cu spinul 1. Acestea sunt suficiente pentru
reprezentarea gluonilor care mediază interacţiile tari şi a două dintre cele patru
particule care mediază interacţiile slabe, dar nu şi a celorlalte două. Ar trebui
să deducem că multe, sau cele mai multe dintre particulele observate, cum ar fi
gluonii sau cuarcii, nu sunt cu adevărat elementare, aşa cum apar pentru
moment, ci constituie de fapt nişte stări legate ale particulelor fundamentale cu
N = 8. Dacă ţinem seamă de perspectivele bazate pe tendinţele economice
curente, nu este de crezut că vom putea avea în viitorul previzibil, ori chiar
vreodată, acceleratori destul de puternici pentru verificarea acestor structuri
compuse. Şi totuşi, faptul că aceste stări legate apar din teoria precisă cu N = 8
ar trebui să ne permită efectuarea unui număr de predicţii ce ar putea fi testate
la energii accesibile în prezent sau în viitorul apropiat. Situaţia ar putea fi
aşadar asemănătoare cu aceea din teoria Weinberg-Salam care unifică
electromagnetismul şi interacţiile slabe. Predicţiile pentru energii joase ale
teoriei Weinberg-Salam se află într-un acord atât de bun cu experimentul, încât
teoria este acum general acceptată, chiar dacă nu am atins energia la care ar
trebui să aibă loc unificarea.
O teorie care descrie universul trebuie să aibă anumite caracteristici
distinctive. Din ce motiv se naşte acest fel de teorie anume, în timp ce alte teorii
rămân numai în minţile inventatorilor lor? Teoria supergravitaţiei cu N=8 are
anumite pretenţii justificate de a fi una specială. Ea pare să fie singura care
1. este în patru dimensiuni
2. încorporează gravitaţia
3. este finită fără vreo substracţie infinită.
Am subliniat deja că a treia proprietate este necesară dacă dorim să
obţinem o teorie completă fără parametri. Este dificil totuşi să se ţină seamă de
proprietăţile 1 şi 2, fără a face apel la principiul antropic. Există, se pare, o
teorie consistentă care satisface condiţiile 1 şi 3, dar care nu include gravitaţia.
într-un astfel de univers, forţele de atracţie nu vor fi probabil suficiente pentru
a aduna materia în agregate mari, care sunt necesare pentru dezvoltarea
structurilor complicate. întrebarea din ce cauză spaţiultimp are patru
dimensiuni este de obicei considerată ca ieşind din cadrul fizicii. Există totuşi
un argument solid bazat pe principiul antropic şi pentru aceasta. Trei
dimensiuni spaţio-temporale, adică două pentru spaţiu şi una pentru timp,
sunt în mod clar insuficiente pentru vreun organism complicat. Pe de altă
parte, dacă ar exista mai multe dimensiuni spaţiale decât trei, orbitele
planetelor în jurul soarelui sau ale electronilor în jurul nucleului ar fi instabile
şi ar duce la o cădere în spirală spre centru. Mai rămâne posibilitatea de a avea
mai mult decât o dimensiune temporală, dar eu, cel puţin, îmi imaginez cu greu
un astfel de univers.
Până acum am presupus că există o teorie ultimă. Dar aşa este oare?
Sunt cel puţin trei posibilităţi:
1. Există o teorie complet unificată.
2. Nu există o teorie unificată, dar există, în schimb, o secvenţă infinită
de teorii, astfel că orice categorie particulară de observaţii poate fi prezisă
folosind o teorie suficient de avansată din secvenţă.
3. Nu există teorie. Dincolo de un anumit punct, observaţiile nu pot fi
descrise sau prezise.
Cel de-al treilea caz a fost avansat ca argument împotriva savanţilor din
secolele al XVlI-lea şi al XVIII-lea: Cum pot ei formula legi care să-i îngrădească
lui Dumnezeu libertatea de a se răzgândi? Şi totuşi, savanţii au mers înainte. în
timpurile moderne, noi am eliminat efectiv cazul 3, încorporându-l schemei
noastre: mecanica cuantică este în fond o teorie despre ce nu ştim şi ce nu
putem prezice. Posibilitatea nr. 2 s-ar concretiza printr-o secvenţă infinită de
structuri la energii tot mai înalte. Aşa cum am spus mai înainte, aceasta pare
neverosimilă, deoarece ne aşteptăm la o tăietură la energia Planck de IO28 eV.
Rămânem deci cu cazul 1. în momentul de faţă, teoria supergravitaţiei cu N = 8
este singurul candidat vizibil.* Există un număr de calcule cruciale ce vor fi
efectuate în următorii câţiva ani şi care au posibilitatea să arate dacă teoria nu
este bună. Dacă teoria supravieţuieşte acestor teste, vor mai trece câţiva ani
înainte ca să dezvoltăm metode de calcul care ne vor permite să facem predicţii
şi înainte ca să justificăm condiţiile iniţiale şi legile fizice globale. Acestea vor fi
problemele de vârf ale fizicienilor teoreticieni în următorii douăzeci de ani. Dar,
pentru a încheia într-o notă uşor alarmistă, ei nu vor putea avea la dispoziţie
mai mult decât două decenii. în prezent, computerele constituie doar un
auxiliar în cercetare, dar ele trebuie dirijate de mintea omenească. Dacă se
extrapolează ritmul lor actual de dezvoltare, apare ca foarte posibilă preluarea
fizicii teoretice de către calculatoare. Astfel, se întrevede probabil sfârşitul
fizicienilor teoreticieni, dacă nu chiar al fizicii teoretice.
* Supergravitaţia pare să fie singura teorie de particule care satisface
condiţiile 1, 2 şi 3, dar, de când a fost scris acest articol, s-a manifestat un
interes sporit pentru aşa-numita teorie a supercorzilor. Acolo, obiectul
fundamental nu sunt particulele punctuale, ci entităţi extinse, ca micile bucle
de corzi. Ideea este că particulele nu sunt de fapt decât vibraţii ale corzilor. La
limita energiilor joase, teoria supercorzilor pare să se reducă la supergravitaţie,
dar, până acum, nu s-a manifestat mult succes în găsirea unor predicţii
testabile experimental pentru teoria supercorzilor.
VISUL LUI EINSTEIN” în primii ani ai secolului al XX-lea două teorii noi
au schimbat complet modul în care gândim despre spaţiu şi timp şi despre
realitatea însăşi. După peste şaptezeci şi cinci de ani încă mai suntem
confruntaţi, cu consecinţele acestor teorii şi încercăm să le combinăm într-o
teorie care va descrie totul în univers. Cele două teorii sunt teoria relativităţii
generale şi mecanica cuantică. Teoria relativităţii generale se ocupă de spaţiu şi
timp şi de modul în care acestea sunt curbate sau răsucite la scară mare de
materia şi energia din univers. Pe de altă parte, mecanica cuantică se manifestă
la o scară foarte mică. In mecanica cuantică este inclus aşa-numitul principiu
de incertitudine, conform căruia nu se poate măsura simultan niciodată în mod
precis poziţia şi viteza unei particule: cu cât mai precis este măsurată una
dintre aceste mărimi, cu atât mai puţin precis este măsurată cealaltă. Există
totdeauna un element de incertitudine sau de hazard care afectează
fundamental comportarea materiei la scară mică. Einstein este autorul – în cea
mai mare măsură de unul singur – al teoriei relativităţii, el jucând un rol
important şi în dezvoltarea mecanicii cuantice. Opiniile sale privitoare la
aceasta din urmă sunt rezumate în propoziţia „Dumnezeu nu joacă zaruri”. Dar
toate dovezile probează
* Lecţie ţinută la Paradigm Session a corporaţiei NTT Data
Communication Systems, la Tokyo, în iulie 1991.
că Dumnezeu este un jucător inveterat şi că el aruncă zarurile ori de câte
ori are ocazia.
Voi încerca în eseul de faţă să dezvălui ideile de bază ale acestor două noi
teorii şi să explic de ce era Einstein atât de nemulţumit de mecanica cuantică.
Voi descrie de asemenea câteva dintre lucrurile remarcabile care se întâmplă
atunci când se încearcă o combinare a acestor două noi teorii. Rezultatul arată
că timpul însuşi a avut un început acum circa cincisprezece miliarde de ani şi
că ar putea avea un sfârşit cândva în viitor. Şi totuşi, într-un alt fel de timp,
universul nu are limite. El poate fi nici creat, nici distrus. El pur şi simplu
există.
Voi începe cu teoria relativităţii. Legile naţionale sunt valabile numai în
interiorul unei ţări, dar legile fizicii sunt aceleaşi în Marea Britanie, Statele
Unite şi Japonia. Ele sunt de asemenea aceleaşi pe Marte şi în galaxia
Andromeda. Dar nu numai atât. Legile sunt aceleaşi indiferent de viteza cu care
vă deplasaţi. Legile sunt aceleaşi într-un tren rapid sau într-un avion cu
reacţie, ca şi pentru cineva care stă pe loc. In realitate, desigur că observatorul
care este nemişcat pe pământ se deplasează cu viteza de 18,6 mile (30 de
kilometri) pe secundă în jurul soarelui. Soarele se mişcă şi el cu câteva sute de
kilometri pe secundă în jurul galaxiei ş.a.m.d. Totuşi, aceste mişcări sunt
indiferente pentru legile fizicii; ele sunt aceleaşi pentru toţi observatorii.
Independenţa faţă de viteza sistemului a fost descoperită pentru prima
dată de Galilei, care a formulat legile mişcării unor obiecte ca proiectilele sau
planetele.* Arunci când s-a încercat extinderea acestei independenţe faţă de
viteza cu care se mişcă observatorul la legile care guvernează deplasarea
luminii, s-au întâmpinat totuşi dificultăţi.
* Ultima afirmaţie este greşită: nu Galilei a formulat legile mişcării
planetelor, ci contemporanul acestuia, Johannes Kepler. Este, evident, o
scăpare; în Scurtă istorie a timpului, Hawking atribuie corect aceste realizări.
(N. t.) în secolul al XVIII-lea, s-a descoperit că lumina nu ajunge instantaneu de
la sursă la observator*, ci că viteza ei este finită, de circa 186 000 de mile (300
000 de km) pe secundă. Dar faţă de ce reper se măsura această viteză relativă?
Se părea că există un mediu în spaţiu prin care călătorea lumina. Acest mediu
s-a numit eter. Se presupunea că undele luminoase se deplasează prin eter cu
300 000 km/s, ceea ce înseamnă că un observator aflat în repaus faţă de eter
ar măsura o viteză de 300 000 km/s, în timp ce un observator care se mişcă
prin eter ar observa o viteză mai mică sau mai mare. în mod special, se credea
că viteza luminii trebuie să se schimbe din cauza mişcării pământului prin eter
în jurul soarelui. Dar, în 1887, un experiment minuţios efectuat de Michelson
şi Morley a arătat că viteza luminii era mereu aceeaşi. Indiferent de viteza cu
care se mişcă observatorul, el măsoară totdeauna viteza de 300 000 km/s.
Cum poate fi adevărat aşa ceva? Cum pot observatorii care se deplasează cu
viteze diferite măsura toţi aceeaşi viteză a luminii? Răspunsul este că aşa ceva
este imposibil dacă ideile noastre normale despre spaţiu şi timp sunt adevărate.
Într-o lucrare faimoasă publicată în anul 1905, Einstein a arătat că toţi
observatorii de acest fel pot măsura aceeaşi viteză a luminii dacă se
abandonează ideea timpului universal. In locul acestuia, ei ar avea fiecare
timpul propriu, aşa cum este măsurat de ceasul pe care îl poartă cu sine.
Timpul măsurat de ceasurile fiecăruia dintre ei ar fi aproape exact acelaşi dacă
observatorii s-ar mişca încet unii faţă de ceilalţi – în schimb, măsurătorile
făcute cu ceasuri care s-ar mişca unele faţă de altele cu viteze mari ar diferi în
mod semnificativ. Acest efect a fost verificat prin compararea unui ceas de la
sol cu altul aflat
* Faptul că lumina are viteza finită a fost presupus încă de Galilei. El a
propus chiar o metodă pentru determinarea acesteia (în Dialoguri despre
ştiinţele noi, apărută în 1.638). Prima determinare a vitezei luminii este
datorată lui Roemer şi a avut loc în 1676. Vezi Scurtă istorie…, p. 33. (N. t.)
într-un avion de linie comercială; ceasul din avion merge ceva mai încet decât
ceasul staţionar. Totuşi, pentru vitezele normale de călătorie, diferenţele dintre
indicaţiile ceasurilor sunt foarte mici. Pentru a-ţi adăuga o secundă de viaţă,
pământul trebuie ocolit cu avionul de o sută de milioane de ori; dar viaţa ţi se
va scurta cu mult mai mult din cauza tuturor meselor servite la bord.
Din ce cauză existenţa timpului propriu al unor observatori care se
deplasează cu viteze diferite face ca viteza luminii să aibă aceleaşi valori pentru
toţi aceştia? Viteza unui puls luminos este egală cu distanţa pe care acesta o
traversează între două evenimente, împărţită la intervalul temporal dintre ele.
(în acest sens, un eveniment este ceva care are loc într-un singur punct în
spaţiu, la un punct specificat în timp.) Persoanele care se deplasează cu viteze
diferite nu vor cădea de acord asupra distanţei dintre două evenimente. Dacă,
de exemplu, eu măsor deplasarea unui automobil pe autostradă, eu pot să cred
că automobilul a parcurs un kilometru, dar pentru cineva de pe soare,
vehiculul s-a mutat cu circa 1 800 de kilometri, deoarece pământul s-a mişcat
el însuşi în timp ce avea loc deplasarea pe autostradă. Deoarece observatorii
care se deplasează cu viteze diferite măsoară distanţe diferite între evenimente,
ei trebuie să măsoare de asemenea intervale diferite de timp, dacă vor să cadă
de acord asupra vitezei luminii.
Teoria iniţială a lui Einstein despre relativitate, pe care a propus-o într-o
lucrare publicată în 1905, este ceea ce numim astăzi teoria relativităţii
restrânse. Ea descrie cum se mişcă obiectele în spaţiu şi timp. Ea mai arată că
timpul nu este o cantitate universală care să aibă o existenţă independentă,
separată de spaţiu. Viitorul şi trecutul sunt mai degrabă nişte direcţii, cum ar fi
în sus şi în jos, la stânga şi la dreapta, înainte şi înapoi, într-un mediu numit
spaţiul-timp. în timp, se poate merge numai spre viitor, dar se poate merge şi.
sub un unghi faţă de acesta. Iată de ce timpul poate trece în ritmuri diferite.
Teoria relativităţii restrânse a combinat timpul cu spaţiul, dar spaţiul şi
timpul erau încă un cadru fix în care se petreceau evenimentele. Puteai alege
diferite drumuri pentru a te mişca în spaţiul-timp, dar nu puteai face nimic
pentru a schimba cadrul însuşi al spaţiului şi timpului. Acest tablou s-a
schimbat totuşi în întregime în 1915, când Einstein a formulat teoria
relativităţii generale. El a avut ideea revoluţionară că gravitaţia nu este doar
forţa care acţionează în cadrul fix al spaţiului-timp. După Einstein, gravitaţia
este o distorsiune a spaţiului-timp, produsă de masa şi energia pe care acesta
le conţine. Obiecte ca proiectilele şi planetele încearcă să se mişte în linie
dreaptă în spaţiul-timp, dar, deoarece spaţiul-timp este curbat şi răsucit şi nu
plat, traiectoriile lor par să fie îndoite. Pământul încearcă să se mişte în linie
dreaptă prin spaţiul-tjmp, dar curbura produsă de masa soarelui îl obligă să se
mişte după un cerc în jurul astrului. în mod asemănător, lumina încearcă să se
mişte în linie dreaptă, dar curbura spaţiului-timp de lângă soare obligă lumina
de la stelele îndepărtate să fie deviată atunci când trece pe lângă soare. în mod
obişnuit nu putem vedea stelele de pe cer care sunt vecine cu direcţia soarelui.
Totuşi, în timpul unei eclipse, atunci când cea mai mare parte a luminii solare
este obturată de lună, lumina venind de la aceste stele poate fi observată.
Einstein şi-a elaborat teoria relativităţii generale în timpul primului război
mondial, când condiţiile nu erau propice experimentelor ştiinţifice, dar imediat
după război o echipă britanică a observat eclipsa din 1919 şi a confirmat
predicţiile relativităţii generale: spaţiul-timp nu este plat, ci este curbat de
materia şi energia pe care le conţine.
Acesta a fost cel mai mare triumf al lui Einstein. Descoperirea lui a
schimbat complet modul în care gândim despre spaţiu şi timp. Ele nu mai
constituie cadrul pasiv în care au loc evenimentele. Nu mai putem concepe
spaţiul şi timpul ca pe nişte entităţi veşnice, neafectate de ceea ce se întâmplă
în univers. Acum ele devin cantităţi dinamice care influenţează şi sunt
influenţate la rândul lor de evenimentele care se petrec în spaţiul-timp.
O proprietate importantă a masei şi a energiei este valoarea lor pozitivă.
Din acest motiv, gravitaţia atrage corpurile unul către celălalt. De exemplu,
gravitaţia pământului ne atrage spre sol chiar la antipozi, astfel că oamenii din
Australia nu cad de pe pământ. în mod asemănător, gravitaţia soarelui ţine
planetele pe orbită în jurul său şi împiedică pământul să fie azvârlit în
întunecimile spaţiului interstelar. Conform relativităţii generale, faptul că masa
este totdeauna pozitivă înseamnă că spaţiul-timp este curbat totdeauna înspre
el însuşi, ca suprafaţa pământului. Dacă masa ar fi fost negativă, spaţiul ar fi
fost curbat altfel, ca suprafaţa unei şei. Această curbură pozitivă a spaţiului-
timp, care reflectă faptul că gravitaţia este atractivă, a fost percepută de
Einstein ca o mare problemă. Atunci se credea în general că universul este
static, iar dacă spaţiul, şi în particular timpul, e curbat înspre interior, atunci
cum poate continua universul să rămână pentru totdeauna mai mult sau mai
puţin în aceeaşi stare ca acum?
Ecuaţiile iniţiale ale relativităţii generale a lui Einstein preziceau fie
expansiunea, fie contracţia universului. Einstein a adăugat însă încă un
termen ecuaţiilor sale care legau masa şi energia din univers de curbura
spaţiuluitimp. Acest nou termen, numit termenul cosmologic, are un efect
gravitaţional repulsiv. Era astfel posibil să se compenseze atracţia materiei cu
respingerea datorată termenului cosmologic. Cu alte cuvinte, curbura negativă
produsă de termenul cosmologic putea anula curbura pozitivă produsă de masa
şi energia din univers. în acest fel se putea obţine un model al universului
veşnic staţionar. Dacă Einstein ar fi rămas la ecuaţiile sale iniţiale, cele fără
termenul cosmologic, el ar fi putut prezice că universul ori se contractă, ori se
dilată. Aşa cum se prezentau lucrurile, nimeni nu credea că universul se
schimbă în timp, până în 1929, când Edwin Hubble a descoperit că galaxiile
depărtate se îndepărtează de noi. Universul se dilată. Einstein şi-a numit
termenul cosmologic „cea mai mare greşeală a vieţii mele”.
Dar, cu sau fără termenul cosmologic, faptul că materia produce curbura
spaţiului-timp spre sine rămânea o problemă, deşi nu era general recunoscută
ca atare. Semnificaţia fenomenului era că materia ar putea curba atât de mult
o regiune, încât aceasta s-ar putea izola efectiv de restul universului. Regiunea
ar deveni în acest caz o aşa-numită gaură neagră. în gaura neagră ar putea
cădea obiecte, dar nimic nu ar mai putea ieşi de acolo. Pentru a evada,
obiectele ar trebui să aibă o viteză mai mare decât lumina, ceea ce este interzis
de teoria relativităţii. Astfel, materia din interiorul găurii negre ar fi captată şi
ar colapsa până la o stare necunoscută de densitate foarte mare.
Einstein a fost profund tulburat de implicaţiile acestui colaps şi a refuzat
să creadă că el ar putea avea loc. Dar, în 1939, Robert Oppenheimer a
demonstrat că o stea nu mai mare decât de două ori masa soarelui colapsează
inevitabil după ce îşi epuizează combustibilul nuclear. A intervenit apoi
războiul, Oppenheimer a fost implicat în proiectul bombei atomice şi şi-a
pierdut interesul pentru colapsul gravitaţional. Ceilalţi oameni de ştiinţă erau
preocupaţi mai mult de fizica pe care o puteau studia pe pământ. Ei nu aveau
încredere în predicţiile despre întinderile universului îndepărtat, deoarece
testarea lor nu părea posibilă prin observaţii. Totuşi, în anii 1960, creşterea
considerabilă a distanţei şi calităţii observaţiilor astronomice a dus la sporirea
interesului faţă de colapsul gravitaţional şi de universul timpuriu. Ce anume
prevedea exact teoria relativităţii generale a lui Einstein pentru aceste cazuri a
rămas neclar, până ce Roger Penrose şi cu mine am demonstrat câteva
teoreme. Ele au arătat faptul că din curbarea spaţiului-timp în sine însuşi
rezultă apariţia unor singularităţi, a unor locuri unde spaţiul-timp are un
început sau un sfârşit. începutul ar fi fost acum cincisprezece miliarde de ani –
big bang-ul —, iar sfârşitul ar surveni pentru orice stea care colapsează, sau
pentru orice obiect care cade în gaura neagră rămasă după colapsul stelei.
Faptul că teoria relativităţii generale a lui Einstein prevede existenţa
singularităţilor a provocat o criză în fizică. Ecuaţiile relativităţii generale, care
leagă curbura spaţiului de distribuţia de masă şi energie, nu pot fi definite ca
singularităţi. Aceasta înseamnă că relativitatea generală nu poate prezice
rezultatul unei singularităţi. în particular, relativitatea generală nu poate
prezice cum apare universul la big bang. Relativitatea generală nu este deci o
teorie completă. Ea necesită un ingredient pentru a determina cum poate
începe universul şi ce se întâmplă atunci când materia colapsează sub propria
gravitaţie.
Ingredientul suplimentar necesar pare să fie mecanica cuantică. în
acelaşi an în care şi-a publicat lucrarea consacrată relativităţii speciale (1905),
Einstein a scris despre un fenomen numit efectul fotoelectric. Efectul constă în
emisia de particule încărcate atunci când lumina cade pe anumite metale.
Lucru uimitor: dacă intensitatea luminii se reduce, numărul particulelor emise
scade, dar viteza particulelor rămâne aceeaşi. Einstein a presupus că acest fapt
se poate explica dacă lumina ar sosi nu în cantităţi continue, aşa cum
considerau toţi, ci în porţii de anumite dimensiuni. Ideea luminii care se
propagă numai în pachete, numite cuante, fusese introdusă cu câţiva ani mai
înainte de fizicianul german Max Planck. E ca şi când ai spune că poţi cumpăra
de la autoservire zahăr în cantităţi nelimitate, dar numai în pungi de un
kilogram. Planck a folosit această idee pentru a explica de ce o bucată de metal
încinsă la roşu nu emite o cantitate infinită de căldură. El privea însă cuanta
ca pe un simplu truc teoretic, fără vreun corespondent în realitatea fizică.
Lucrarea lui Einstein demonstra că este posibilă observarea cuantei
individuale. Fiecare particulă emisă corespunde unei cuante de lumină care
loveşte metalul. Această lucrare a fost recunoscută ca fiind o contribuţie foarte
importantă a lui Einstein la teoria cuantică şi i-a adus în 1927 premiul Nobel.
(El ar fi trebuit să obţină premiul Nobel pentru relativitatea generală, dar ideea
că spaţiul şi timpul sunt curbate era încă privită ca prea speculativă şi
controversată, astfel că, în schimb, i l-au atribuit pentru efectul fotoelectric,
care merita separat un premiu.)
Implicaţiile complete ale efectului fotoelectric n-au fost înţelese până în
1925, când Werner Heisenberg a demonstrat că din cauza acestuia este
imposibil să se măsoare exact poziţia unei particule. Pentru a vedea unde se
află o particulă, trebuie să o luminezi. Dar Einstein a demonstrat că nu se
poate folosi o cantitate oricât de mică de lumină; trebuie folosit cel puţin un
pachet, o cuantă. Acest pachet va disturba particula şi o va face să se mişte cu
viteză într-o anumită direcţie. Cu cât vom dori să măsurăm mai precis poziţia
unei particule, cu atât mai mare va trebui să fie energia pachetului şi cu atât
mai mult va fi perturbată particula. Ori de câte ori se va încerca măsurarea
particulei, incertitudinea poziţiei sale, înmulţită cu incertitudinea vitezei, va fi
mai mare decât o anumită valoare minimă.
Acest principiu de incertitudine al lui Heisenberg a arătat că nu se poate
măsura exact starea unui sistem, astfel că nu se poate prezice exact cum va
evolua acesta în viitor. Tot ceea ce se poate face este prezicerea probabilităţilor
diferitelor posibilităţi. Tocmai acest element de hazard, de întâmplare, l-a
exasperat atâta pe Einstein. El a refuzat să creadă că legile fizice nu mai
trebuie să facă predicţii definite şi lipsite de ambiguitate pentru ceea ce se va
întâmpla. Dar, oricum ar fi exprimate, toate dovezile arată că fenomenul
cuantic şi principiul de incertitudine sunt inevitabile şi că ele au loc în fiecare
domeniu al fizicii.
Relativitatea generală a lui Einstein este ceea ce se numeşte o teorie
clasică, deoarece nu încorporează principiul incertitudinii. Trebuie prin urmare
găsită o teorie nouă care să combine relativitatea generală cu principiul de
incertitudine. în cele mai multe situaţii, diferenţa dintre această nouă teorie şi
relativitatea generală clasică ar fi foarte mică. Aceasta din cauză că, aşa cum
am afirmat mai înainte, incertitudinea prezisă de teoria cuantică acţionează
numai la o scară foarte mică, în timp ce relativitatea generală are de-a face cu
structura spaţiului-timp la scară foarte mare. Totuşi, teoremele de singularitate
pe care Roger Penrose şi cu mine le-am demonstrat arată că spaţiul-timp va
deveni foarte curbat la scări foarte mici. Efectele principiului de incertitudine
vor deveni atunci foarte importante; ele par să indice câteva rezultate
remarcabile.
O parte dintre problemele puse de Einstein în legătură cu mecanica
cuantică şi cu principiul de incertitudine au apărut din faptul că el folosea
noţiunea obişnuită, în sensul comun, de istorie a unui sistem fizic. O particulă
este ori într-un loc, oii într-altul. Ea nu poate fi jumătate într-un loc şi
jumătate într-altul. In mod asemănător, aselenizarea astronauţilor ori a avut
loc, ori n-a avut. Ea n-a putut avea loc pe jumătate. Tot aşa nu poţi fi un pic
mort sau un pic gravidă. Ori eşti, ori nu eşti. Dar dacă un sistem are o unică
istorie definită, principiul incertitudinii duce la o serie de paradoxuri, cum ar fi
particulele aflate simultan în două locuri diferite, sau astronauţii aflaţi
jumătate pe lună.
Un mod elegant de a ocoli aceste paradoxuri a fost elaborat de fizicianul
american Richard Feynman. Feynman a devenit cunoscut în 1949 pentru
lucrarea lui despre teoria cuantică a luminii. El a primit premiul Nobel în 1965
împreună cu un alt american, Julian Schwinger, şi cu fizicianul japonez
Shinichiro Tomonaga. Dar Feynman a fost un fizician deosebit, în aceeaşi
tradiţie cu Einstein. El ura fastul şi falsitatea şi a demisionat din Academia
Naţională de Ştiinţe, deoarece a descoperit că membrii ei îşi cheltuiau
majoritatea timpului ca să decidă ce alţi oameni de ştiinţă trebuie admişi în
Academie. Feynman, care a murit în 1988, este recunoscut pentru multe
contribuţii în fizica teoretică. Una dintre acestea este metoda diagramelor care
îi poartă numele, alcătuind baza pentru aproape toate calculele din fizica
particulelor. Dar o contribuţie şi mai importantă este conceptul său de sumă a
istoriilor. Ideea lui este că un sistem n-a avut numai o istorie în spaţiul-timp,
aşa cum se presupune foarte firesc în teoria clasică non-cuantică. Un sistem a
avut mai degrabă orice istorie posibilă. Să considerăm, de pildă, o particulă
care se află în punctul A la un moment dat. în mod normal, vom considera că
particula se va deplasa în linie dreaptă plecând din A. Totuşi, în concordanţă
cu suma istoriilor, particula se poate mişca după orice drum care porneşte din
A. Este ca atunci când faci o pată de cerneală pe o sugativă. Particulele de
cerneală se răspândesc pe hârtia sugativă după toate drumurile posibile. Chiar
dacă se blochează linia dreaptă dintre două puncte cu ajutorul unei tăieturi,
cerneala va trece pe după colţ.
 Cu fiecare drum sau istorie se asociază un număr care depinde de forma
parcursului. Probabilitatea ca o particulă să se deplaseze de la A la B este
obţinută prin adunarea tuturor numerelor asociate cu drumurile pe care le
poate lua particula de la A la B. Pentru cele mai multe drumuri, numerele
asociate cu drumurile respective se vor anula cu numerele drumurilor
apropiate. Astfel, ele vor avea o contribuţie mică la probabilitatea de a ajunge
din A în B. Dar numerele asociate drumurilor drepte se vor aduna cu numerele
de la drumurile aproape drepte. Prin urmare, contribuţia cea mai mare va
proveni de la drumurile drepte sau aproape drepte. Din acest motiv, urma
lăsată de o particulă în camera cu bule arată aproape dreaptă. Dar dacă veţi
pune în calea particulei un perete cu o fantă, drumurile particulei se pot
răspândi dincolo de fantă. Există o probabilitate mare de a găsi particula
departe de linia dreaptă care trece direct prin tăietură.
În 1973, am început să cercetez care ar fi efectul principiului de
incertitudine asupra unei particule în spaţiul-timp curbat din apropierea unei
găuri negre. Am găsit că gaura neagră n-ar fi complet neagră, rezultat destul de
ieşit din comun. Principiul de incertitudine ar permite particulelor şi radiaţiei
să se scurgă din gaura neagră într-un ritm susţinut. Rezultatul a apărut ca o
surpriză totală, nu numai mie, ci tuturor şi a fost întâmpinat cu o neîncredere
generală. Dar, acum, post factum, se poate spune că a fost firesc. Gaura neagră
este regiunea din spaţiu din care este imposibil de scăpat dacă deplasarea are
loc cu o viteză mai mică decât viteza luminii. Dar suma istoriilor a lui Feynman
spune că particulele pot lua orice drum prin spaţiul-timp. Astfel, o particulă se
poate deplasa mai repede decât lumina. Probabilitatea de a se deplasa pe o
distanţă mare cu o viteză mai mare decât viteza luminii este mică, dar particula
se poate deplasa cu o astfel de viteză exact atâta cât să iasă din gaura neagră,
ca apoi să meargă mai încet decât lumina. în acest fel, principiul de
incertitudine permite particulei să scape din ceea ce se presupunea că ar fi
închisoarea finală: gaura neagră. Probabilitatea ca o particulă să scape dintr-o
gaură neagră cu masa egală cu masa soarelui ar fi foarte mică, deoarece
particula ar trebui să se deplaseze mai repede decât lumina pe o distanţă de
câţiva kilometri. Dar pot exista şi găuri negre mult mai mici, formate în
universul timpuriu. Aceste găuri negre primordiale pot fi mai mici decât
dimensiunile unui nucleu atomic şi totuşi masa lor ar putea fi de un miliard de
tone, cât muntele Fuji. Ele ar putea emite la fel de multă energie cât o mare
centrală electrică. De-am putea găsi o astfel de gaură neagră pentru a-i capta
energia! Din nefericire, nu par să fie multe prin preajmă în univers.
Prezicerea radiaţiei provenind de la găurile negre a fost primul rezultat
netrivial al combinării relativităţii generale a lui Einstein cu principiul cuantic.
Colapsul gravitaţional nu este deci o fundătură aşa cum se părea. Istoria
particulelor din gaura neagră nu trebuie să aibă un sfârşit în singularitate. Ele
pot să scape din gaura neagră şi să-şi continue istoria afară. Poate că principiul
cuantic ar însemna că pot fi evitate şi istoriile care au un început în timp într-
un punct al creaţiei, în momentul big-bang-ului. Aceasta este o problemă mult
mai dificil de soluţionat, deoarece implică aplicarea mecanicii cuantice la însăşi
structura spaţiului şi timpului şi nu doar la drumurile particulei într-un cadru
dat al spaţiului-timp. Avem nevoie de un mod de a face suma istoriilor nu
numai pentru particule, ci şi pentru întreaga urzeală a spaţiului şi timpului. Nu
ştim încă în ce mod să facem corect suma, dar ştim anumite aspecte pe care
trebuie să le prezinte însumarea. Unul dintre ele este legat de faptul că este mai
uşor să se efectueze suma, dacă avem de-a face cu istorii în aşa-zisul timp
imaginar, în loc de timpul obişnuit, real. Este greu de conceput timpul imaginar
şi probabil că acesta este şi una dintre cauzele celor mai mari dificultăţi
întâmpinate de cititorii cărţii mele. Am fost, de asemenea, criticat cu violenţă de
filosofi pentru folosirea timpului imaginar. Ce poate avea timpul imaginar de-a
face cu universul real? Cred că aceşti filosofi nu au învăţat lecţiile istoriei.
Odinioară se considera firesc că pământul este plat şi că soarele se învârte în
jurul pământului. Şi totuşi, de la Copernic şi Galilei încoace, a trebuit să
adoptăm ideea că pământul este rotund şi se roteşte în jurul soarelui. în mod
analog, multă vreme a fost evident că timpul decurge la fel pentru orice
observator, dar, de la Einstein, a trebuit să acceptăm ideea că timpul se scurge
în ritmuri diferite pentru diferiţii observatori. Părea de asemenea firesc ca
universul să aibă o istorie unică, dar, de la mecanica cuantică, a trebuit să
considerăm că universul are toate istoriile posibile. Doresc să sugerez acum că
şi timpul imaginar este o idee pe care va trebui să o acceptăm. Este un salt
intelectual de acelaşi ordin cu adoptarea ideii că pământul este rotund. Cred că
noţiunea de timp imaginar va ajunge să fie cândva la fel de naturală ca ideea
pământului rotund în zilele noastre. în lumea celor cu ştiinţă de carte n-au mai
rămas mulţi adepţi ai pământului plat.
Vă puteţi reprezenta timpul obişnuit, real, ca pe o linie orizontală,
mergând de la stânga la dreapta. Dar puteţi considera, de asemenea, o altă
direcţie a timpului, de sus în jos pe pagină. Acesta este timpul imaginar, aflat la
un unghi drept faţă de cel real. Care este motivul introducerii timpului
imaginar? De ce nu rămânem fixaţi de timpul obişnuit, cel real, pe care îl
înţelegem? Motivul este că, aşa cum s-a menţionat anterior, materia şi energia
tind să curbeze spaţiul-timp înspre sine. în direcţia timpului real, acest fapt
duce inevitabil la singularităţi, locuri în care spaţiul-timp se sfârşeşte. în
singularităţi, ecuaţiile fizicii nu pot fi definite, aşa că nu se poate prezice ceea
ce se va întâmpla. Dar direcţia timpului imaginar este perpendiculară pe timpul
real. Aceasta înseamnă că timpul imaginar se comportă în mod similar faţă de
cele trei direcţii care reprezintă mişcarea în spaţiu. Curbura spaţiului-timp
cauzată de materia din univers poate face ca cele trei direcţii spaţiale şi timpul
imaginar să se întâlnească în spate după o buclă. Ele vor forma o suprafaţă
închisă, ca suprafaţa pământului. Cele trei direcţii spaţiale şi timpul imaginar
ar forma un spaţiu-timp închis în sine, fără limite sau margini. Nu ar exista
nici un punct care să poată fi denumit început sau sfârşit, aşa cum nici
suprafaţa pământului nu are nici început, nici sfârşit.
În 1983, Jim Hartley şi cu mine am propus ca suma istoriilor universului
să nu fie efectuată însumând istoriile din timpul real. în loc de aceasta, suma
trebuie efectuată cu istoriile din timpul imaginar, care sunt curbate în ele
însele, ca suprafaţa pământului. Deoarece aceste istorii nu au avut nici o
singularitate, nici început sau sfârşit, tot ceea ce s-a întâmplat acolo ar fi
determinat de legile fizicii. Tot ceea ce s-a întâmplat în timpul imaginar ar
putea fi deci calculat. Şi dacă se ştie istoria universului în timpul imaginar, se
poate calcula cum se comportă el în timpul real. în acest fel, se poate spera
obţinerea unei teorii complet unificate, o teorie care ar prezice totul în univers.
Einstein şi-a petrecut ultimii ani de viaţă căutând o astfel de teorie. El n-
a găsit-o, deoarece nu avea încredere în mecanica cuantică. El nu era pregătit
să admită că universul ar putea avea mai multe istorii alternative, ca în
problema sumei istoriilor. Nu ştim încă să efectuăm în mod corect suma pentru
univers, dar putem fi destul de siguri că aceasta va implica timpul imaginar şi
ideea spaţiului-timp închis în el însuşi. Eu cred că aceste concepte vor ajunge
să fie la fel de naturale pentru generaţiile următoare ca ideea că pământul este
rotund. Timpul imaginar este deja un loc comun pentru literatura ştiinţifico-
fantastică. Dar timpul imaginar este mai mult decât literatură sau truc
matematic. El este ceva care dă forma universului în care trăim.
9 ORIGINEA UNIVERSULUI*
Problema originii universului este asemănătoare cu vechea întrebare: ce a
fost mai întâi, oul sau găina? Cu alte cuvinte, ce factor a creat universul şi ce a
creat acest factor? Or, poate că universul sau factorul creator au existat veşnic
şi n-a fost nevoie să fie creaţi. Până de curând, oamenii de ştiinţă au încercat
să se ferească de astfel de întrebări, considerând că ele ţin de metafizică şi de
religie, şi mai puţin de ştiinţă. în ultimii ani însă a reieşit că legile ştiinţei pot
eventual fi valabile chiar pentru începutul universului. In acest caz, universul
ar putea fi autoconsistent şi complet determinat de legile ştiinţei.
Dezbaterea despre momentul şi modul apariţiei universului s-a
desfăşurat de-a lungul întregii istorii scrise, în esenţă, au existat două şcoli de
gândire. Multe tradiţii vechi, dar şi religiile evreiască, creştină şi islamică,
susţin că universul a fost creat într-un trecut destul de recent. (In secolul
trecut, episcopul Usher a calculat anul 4004 î. Cr. drept data creaţiei
universului, la care a ajuns însumând lungimea vieţilor oamenilor din Vechiul
Testament.) Un argument folosit în favoarea originii recente a universului este
legat de constatarea că rasa umană evoluează evident prin cultură şi
tehnologie. Memoria colectivă reţine cine a îndeplinit un anumit deziderat sau a
dezvoltat o anumită
* Lecţie ţinută la conferinţa „Trei sute de ani de gravitaţie”, Cambridge, în
iunie 1987, la cea de-a trei suta aniversare a publicării Principiilor lui Newton.
tehnică. Totuşi, continuă argumentul, noi nu existăm de prea mult timp;
altfel, am fi progresat mai mult. De fapt, data biblică pentru creaţie nu este
prea departe de sfârşitul ultimei glaciaţiuni, când se pare că ar fi apărut
oamenii moderni.
Pe de altă parte, au existat unii oameni, asemenea filosofului grec
Aristotel, cărora nu le plăcea ideea că universul a avut un început. Ei
înţelegeau că astfel devine necesară intervenţia divină. Ei preferau să creadă că
universul a existat şi va exista pentru totdeauna. Ceva etern are un grad de
perfecţiune mai mare decât ceva care trebuie creat. Tot ei aveau un răspuns la
argumentul de mai înainte în legătură cu progresul omenirii: inundaţii
periodice sau alte dezastre naturale au readus rasa umană la începuturile sale.
 Amândouă şcolile de gândire susţineau că universul nu se schimbă în
mod esenţial în timp. Fie a fost crea t direct în forma sa prezentă, fie a fost
veşnic aşa. Acestea erau credinţe fireşti, deoarece viaţa umană – toată istoria
consemnată – este atât de scurtă încât, pe durata ei, universul nu s-a schimbat
semnificativ. într-un univers static, neschimbător, întrebarea dacă acesta a
existat totdeauna sau a fost creat într-un moment finit din trecut este cu
adevărat obiectul metafizicii sau religiei; orice teorie poate explica un astfel de
univers. într-adevăr, în 1781, filosoful Immanuel Kant a scris o lucrare
monumentală şi foarte obscură, Critica raţiunii pure, în care a conchis că
existau argumente egal valabile şi pentru universul care a avut un început, şi
pentru universul care nu a avut un început. Aşa cum o sugerează titlul,
concluziile sale erau bazate doar pe raţiune; cu alte cuvinte, acestea nu ţineau
seamă de nici o observaţie a universului. La urma urmelor, ce era de observat
într-un univers fără schimbări?
În. secolul al XlX-lea au început totuşi să se acumuleze dovezi potrivit
cărora pământul şi restul universului se schimbau de fapt în timp. Geologii au
înţeles că formarea rocilor şi a fosilelor din roci a necesitat sute sau mii de
milioane de ani. Această durată era mult mai mare decât vârsta pământului
calculată de creaţionişti. O dovadă suplimentară a fost adusă de aşa-numita a
doua lege a termodinamicii, formulată de fizicianul german Ludwig Boltzmann.
Legea afirmă că dezordinea totală din univers (măsurată de cantitatea numită
entropie) creşte mereu cu timpul. Acest lucru, la fel ca argumentul privind
progresul omenirii, sugei-ează că universul ar fi putut avea numai o existenţă
finită în timp. Altfel, el ar fi degenerat într-o stare de dezordine completă, în
care totul ar fi la aceeaşi temperatură.
O altă dificultate pentru ideea universului static provine din legea
newtoniană a gravitaţiei. Conform acesteia, fiecare stea din univers trebuie
atrasă de toate celelalte stele. Dacă este aşa, atunci cum pot stelele rămâne
nemişcate, la distanţe constante una faţă de alta? N-ar cădea unele spre altele?
Newton era conştient de această problemă, într-o scrisoare către Richard
Bentley, unul dintre filosofii de frunte ai vremii, el a recunoscut că o mulţime
finită de stele n-ar putea rămâne nemişcate, ci ar cădea împreună către un
anumit punct central. Totuşi, a argumentat el, dacă stelele sunt în număr
infinit, ele nu vor cădea împreună, deoarece nu va exista nici un punct central
în care să cadă. Acest argument reprezintă un exemplu de capcană în care
putem cădea atunci când este vorba despre sistemele infinite. Folosind căi
diferite pentru a însuma forţele cu care acţionează o infinitate de stele asupra
fiecărei stele din univers, găsim răspunsuri diferite la întrebarea dacă stelele
pot rămâne la distanţe constante unele faţă de altele. Ştim acum că procedura
corectă este considerarea cazului unei regiuni cu un număr finit de stele, la
care se adaugă alte stele, distribuite grosso modo uniform în afara regiunii
considerate. O mulţime finită de stele se va prăbuşi în sine însăşi, iar, după
legea lui Newton, adăugarea de stele în afara regiunii nu va opri colapsul.
Aşadar, o mulţime infinită de stele nu poate să rămână nemişcată. Dacă stelele
nu se mişcă unele faţă de altele la un moment dat, atracţia le va face să cadă
unele spre altele. Ca o alternativă, stelele se pot mişca îndepărtându-se
reciproc, cu gravitaţia încetinindu-le mişcarea de recesiune.
În pofida acestor dificultăţi întâmpinate de ideea universului static şi
imuabil, în secolele al XVII-lea, al XVIII-lea, al XlX-lea şi în prima parte a
secolului al XX-lea, nimeni nu şi-a imaginat că universul ar putea evolua în
timp. Şi Newton şi Einstein au scăpat ocazia de a prezice că universul trebuie
ori să se contracte, ori să se dilate. Afirmaţia nu se poate susţine cu adevărat în
ceea ce-l priveşte pe Newton, deoarece el a trăit cu două sute cincizeci de ani
înaintea descoperirii prin observaţie a expansiunii universului. Dar Einstein ar
fi putut s-o facă. Teoria relativităţii generale, pe care el a formulat-o în 1915, a
prezis că universul se extinde. Dar Einstein era atât de convins că universul
este static, încât a adăugat un element teoriei sale ca să o reconcilieze cu teoria
lui Newton şi să contrabalanseze gravitaţia.
Descoperirea de către Edwin Hubble în 1929 a expansiunii universului a
schimbat complet discuţia despre originea acestuia. Dacă se porneşte de la
actuala situaţie a galaxiilor şi se derulează timpul înapoi, rezultă că toate
galaxiile au trebuit să se afle la un loc una peste alta la un moment din trecut,
acum zece, până la douăzeci de miliarde de ani. în acel moment care constituie
singularitatea numită big bang, densitatea şi curbura universului ar fi fost
infinite. în astfel de condiţii, toate legile cunoscute ale fizicii n-ar fi fost valabile.
Acesta este un dezastru pentru ştiinţă. Ar însemna că ştiinţa nu poate prezice
singură cum a început universul. Tot ce ar putea afirma ştiinţa ar fi că
universul este astăzi aşa cum este, deoarece atunci a fost aşa cum a fost. Dar
ştiinţa nu ar putea explica de ce a fost el aşa cum a fost imediat după big bang.
Nu-i de mirare că mulţi oameni de ştiinţă nu s-au împăcat cu o astfel de
concluzie. Au fost câteva încercări de a evita necesitatea existenţei singularităţii
– a big bangului – şi deci a unui început. Una dintre ele a fost aşa-numita teorie
a stării staţionare. Ideea era că, pe măsură ce galaxiile se depărtează una de
alta, în spaţiile intergalactice se formează noi galaxii din materie creată în mod
continuu. Universul a existat şi ar continua să existe veşnic, mai mult sau mai
puţin în aceeaşi stare ca astăzi.
Pentru ca universul să continue să se extindă şi să se creeze materie
nouă, modelul stării staţionare impunea o modificare a relativităţii generale.
Dar ritmul de creare trebuia să fie foarte scăzut, de circa o particulă pe
kilometru cub pe an, ceea ce n-ar fi contrazis observaţiile. Teoria prevedea
totodată că densitatea medie a galaxiilor şi a altor obiecte asemănătoare ar
trebui să fie constantă şi în spaţiu, şi în timp. O cercetare a surselor radio din
afara galaxiei noastre, efectuată de Martin Ryle şi colaboratorii săi de la
Cambridge, a arătat totuşi că existau mult mai multe surse slabe decât surse
puternice. Rămâneau două posibilităţi: fie că noi ne aflăm într-o regiime a
universului în care sursele puternice sunt mai puţine decât media acestora, fie
că densitatea surselor a fost mai mare în trecut, când lumina emisă de sursele
depărtate şi-a început călătoria spre noi. Niciuna dintre posibilităţi nu este
compatibilă cu prezicerile stării staţionare, după care densitatea surselor
trebuie să fie constantă în spaţiu şi timp. Lovitura finală îndreptată împotriva
acestei teorii a venit în anul 1964, de la Arno Penzias şi Robert Wilson, care au
descoperit radiaţia de fond de microunde venită de departe, din afara galaxiei
noastre. Fondul nou descoperit are spectrul caracteristic al radiaţiei emise de
un corp fierbinte, deşi în acest caz termenul de fierbinte nu este prea potrivit,
deoarece temperatura corpului este de numai 2,7 grade deasupra lui zero
absolut. Universul este un loc rece şi întunecat! în teoria stării staţionare nu
există nici un mecanism rezonabil care să genereze microunde cu un astfel de
spectru. Teoria a trebuit deci abandonată.
O altă idee care ar fi evitat singularitatea de la big bang a fost sugerată de
doi fizicieni ruşi, Evgheni Lifşiţ şi Isaac Halatnikov, în 1963. Ei au afirmat că o
stare de densitate infinită poate surveni doar dacă galaxiile se mişcă direct una
către cealaltă sau se depărtează în acelaşi fel. Numai aşa se vor întâlni ele în
viitor într-un singur punct, sau numai aşa s-a putut petrece acest fapt în
trecut. Galaxiile trebuie să fi avut totuşi viteze şi după direcţii transversale,
ceea ce ar fi făcut posibilă o fază de contracţie în trecut, în care galaxiile s-au
apropiat foarte mult una de cealaltă, dar au evitat cumva ciocnirile dintre ele.
Universul ar fi continuat prin a se extinde, fără să fi trecut deci în prealabil
printr-o stare de densitate infinită.
Pe vremea când Lifşiţ şi Halatnikov şi-au emis ipoteza, eu eram
doctorand şi căutam un subiect pentru a-mi termina teza. Eram interesat de
problema existenţei singularităţii la big bang, deoarece aceasta era crucială
pentru înţelegerea originii universului. împreună cu Roger Penrose am
dezvoltat un set de tehnici matematice pentru a trata astfel de probleme. Noi
am arătat că, dacă relativitatea generală este corectă, atunci orice model
rezonabil al universului trebuie să înceapă cu o singularitate. Acest fapt
înseamnă că ştiinţa poate prezice existenţa unui început al universului, dar nu
poate prezice cum trebuie universul să înceapă. Pentru începuturi, trebuia să
apelăm la Dumnezeu.
A fost interesant să constatăm schimbarea climatului de opinie privind
singularităţile. Când eram absolvent, aproape nimeni nu le lua în serios. Acum,
ca urmare a teoremelor de singularitate, aproape toţi cred că universul a
început cu o singularitate, la care legile fizicii n-au mai fost valabile. Acum eu
cred că, deşi atunci a fost o singularitate, legile fizicii încă mai pot determina
cum a început universul.
Teoria relativităţii generale este o teorie aşa-zis clasică. Aceasta înseamnă
că teoria nu ţine seamă de faptul că particulele nu au poziţii şi viteze bine
determinate, mărimile fiind „împrăştiate” într-o mică regiune din cauza
principiului de incertitudine din mecanica cuantică. Principiul de incertitudine
nu permite măsurarea simultană a poziţiei şi vitezei unei particule. în situaţii,
normale, nedeterminarea cuantică nu contează, din cauză că raza de curbură a
spaţiului-timp este foarte mare în comparaţie cu incertitudinea poziţiei unei
particule. Totuşi, teoremele de singularitate arată că spaţiul-timp va fi puternic
perturbat, având o rază de curbură foarte mică la începutul actualei faze de
expansiune a universului. în această situaţie, principiul de incertitudine este
foarte important. Aşadar, prezicând singularităţile, teoria relativităţii îşi atrage
după sine propria pietre. Pentru a discuta începuturile universului, avem
nevoie de o teorie care să îmbine relativitatea generală cu mecanica cuantică.
 Această teorie este gravitaţia cuantică. Nu ştim încă ce formă va lua exact
teoria corectă a gravitaţiei cuantice. Cel mai bun candidat pe care îl avem pe
moment este teoria supercorzilor, dar mai rămâne un număr de probleme
nerezolvate. Totuşi, ne aşteptăm ca anumite aspecte să fie prezente în orice
teorie viabilă. Unul dintre aspecte este ideea lui Einstein că efectele gravitaţiei
pot fi reprezentate de un spaţiu-timp curbat sau distorsionat de materia şi
energia prezente acolo. Obiectele tind să urmeze traiectoria cea mai apropiată
de o linie dreaptă în acest spaţiu curbat. Traiectoriile apar îndoite din cauza
curburii spaţiului, ca sub influenţa câmpului gravitaţional.
Un alt element pe care îl presupunem prezent în teoria finală este
propunerea lui Richard Feynman ca teoria cuantică să fie formulată ca „sumă a
istoriilor”. In cea mai simplă formulare, ideea stipulează că fiecare particulă are
fiecare drum posibil, sau istorie, în spaţiul-timp. Fiecare drum sau istorie are o
probabilitate care depinde de forma sa. Pentru a pune în aplicare ideea, trebuie
considerate istoriile care au loc în timp imaginar şi nu în timpul real în care ne
percepem că trăim noi înşine. Timpul imaginar pare scos din romanele
ştiinţifico-fantastice, dar el este de fapt un concept matematic bine definit. într-
un fel, el poate fi conceput ca o direcţie a timpului perpendiculară pe timpul
real. Se însumează probabilităţile tuturor istoriilor particulelor cu anumite
proprietăţi, cum ar fi trecerea lor prin puncte definite în anumite momente. Pe
urmă rezultatul trebuie extrapolat înapoi, la spaţiul-timp real în care trăim.
Procedura expusă nu este cea mai familiară pentru mecanica cuantică, dar ea
dă aceleaşi rezultate ca şi alte metode.
În cazul gravitaţiei cuantice, ideea lui Feynman cu suma istoriilor ar
implica suma diverselor istorii posibile ale universului, adică suma diverselor
spaţii-timp curbate. Ele ar reprezenta istoria universului şi a tot ceea ce se află
în univers. Trebuie specificat ce clasă de universuri curbate este necesar să fie
inclusă în suma istoriilor. Alegerea clasei de spaţii determină în ce stare se află
universul. Dacă clasa spaţiilor curbate care defineşte starea universului include
spaţii cu singularităţi, probabilitatea acestor spaţii nu va fi determinată de
teorie. Probabilităţile vor trebui asignate într-un mod oarecare, arbitrar.
Aceasta înseamnă că ştiinţa nu poate prevedea probabilităţile unor astfel de
istorii singulare pentru spaţiul-timp. Aşadar, ea nu poate prezice comportarea
universului. Este posibil totuşi ca universul să fie într-o stare definită de o
sumă care include numai spaţii curbate nesingulare. în acest caz, legile ştiinţei
ar determina complet universul; nu vom avea de făcut apel la vreun factor
extern universului pentru a afla cum a început acesta. într-un fel,
presupunerea că starea universului ar fi determinată de sumarea doar a
istoriilor nesingulare este ca gluma cu beţivul care îşi caută cheia sub felinar:
s-ar putea ca el să n-o fi pierdut tocmai acolo, dar acela este singurul loc unde
o poate căuta. în mod asemănător, universul s-ar putea să nu fie într-o stare
definită de suma istoriilor nesingulare, dar aceasta este singura stare în care
ştiinţa poate prezice cum trebuie să fie universul.
În 1983, Jim Hârtie şi cu mine am presupus că starea universului
trebuie dată de o sumă a unei anumite clase de istorii. Această clasă constă din
spaţii curbate fără singularităţi, care erau finite ca mărime, dar nu aveau
graniţe sau margini. Ele ar fi ca suprafaţa pământului, dar cu încă două
dimensiuni. Suprafaţa pământului are o arie finită, dar nu are nici o
singularitate, graniţă sau limită. Am verificat acest lucru prin experiment. Am
călătorit în jurul pământului, dar n-am căzut de pe el.
Propunerea noastră poate fi parafrazată cam aşa: condiţia la limită a
universului este că el nu are margini. Numai dacă universul se află în această
stare nemărginită, legile ştiinţei determină ele însele probabilitatea fiecărei
istorii posibile. Deci numai în acest caz legile cunoscute vor determina cum
trebuie să se comporte universul. Dacă universul se află în altă stare, clasa de
spaţii curbate din suma istoriilor va include spaţii cu singularităţi. Pentru a
determina probabilităţile unor astfel de istorii singulare, trebuie invocat un alt
principiu decât legile cunoscute ale ştiinţei. Acest principiu ar fi ceva din afara
universului nostru. Pe de altă parte, dacă universul se află într-o stare fără
graniţe, noi am putea, în principiu, determina complet cum trebuie să se
comporte universul, între limitele impuse de principiul de incertitudine.
Desigur că ar fi frumos pentru ştiinţă dacă universul s-ar afla în starea
fără graniţe, dar cum putem spune dacă aceasta este situaţia? Răspunsul este
că ipoteza fără graniţe permite emiterea de predicţii definite privind
comportarea universului. Dacă aceste predicţii nu concordă cu observaţiile,
atunci putem conchide că universul nu se află în starea fără graniţe. Astfel,
ipoteza universului fără graniţe este o teorie ştiinţifică bună în sensul definit de
filosoful Karl Popper: aceasta poate fi respinsă sau falsificată de observaţii.
Dacă observaţiile nu concordă cu predicţiile, vom şti că în clasa istoriilor
posibile trebuie să fie singularităţi.
Aceasta este tot ceea ce putem cunoaşte. Nu vom putea calcula
probabilităţile istoriilor singulare; aşadar, nu vom fi capabili să calculăm cum
se va comporta universul. S-ar putea crede că imposibilitatea de a prevedea
mersul evenimentelor n-ar avea prea mare importanţă dacă aceasta se referă
numai la big bang; la urma urmei, acesta s-a petrecut cu zece sau douăzeci de
miliarde de ani în urmă. Dar, dacă posibilitatea predicţiei a devenit nulă în
câmpurile gravitaţionale foarte intense de la big bang, atunci s-a putut
întâmpla la fel ori de câte ori a colapsat vreo stea. Şi numai în galaxia noastră
colapsează câteva stele pe săptămână. Predicţiile noastre ar fi deci precare
chiar şi după standardul prognozelor meteorologice.
Desigur, am putea rămâne indiferenţi faţă de faptul că nu putem
prevedea comportarea unei stele depărtate. Totuşi, în teoria cuantică, tot ce nu
este cu adevărat interzis poate să se întâmple şi chiar se va întâmpla. Astfel,
dacă clasa istoriilor posibile include spaţii cu singularităţi, aceste singularităţi
pot să apară oriunde, nu numai la big bang şi la stelele care colapsează.
Aceasta înseamnă că nu putem prezice nimic. Şi reciproc, faptul că putem
prezice evenimente reprezintă o dovadă experimentală împotriva singularităţilor
şi în favoarea ipotezei nemărginirii.
Aşadar, ce prezice ipoteza nemărginirii cu privire la univers? In primul
rând, trebuie menţionat că, datorită extensiei finite a tuturor istoriilor posibile,
timpul va avea o valoare maximă şi o valoare minimă, orice cantitate am folosi
pentru a-l măsura. Universul ar avea deci un început şi un sfârşit. în cazul
timpului real, începutul ar fi chiar singularitatea de la big bang. în cazul
timpului imaginar, începutul nu ar fi o singularitate, ci ar semăna oarecum cu
Polul Nord al pământului. Dacă alegem în calitate de analog al timpului gradele
de latitudine de pe suprafaţa pământului, se poate afirma că suprafaţa acestuia
începe la Polul Nord. Totuşi, Polul Nord este un punct absolut obişnuit de pe
pământ. El nu are nimic deosebit, iar legile naturii acţionează acolo la fel ca în
celelalte locuri de pe pământ. în mod asemănător, putem alege pentru
„începutul universului în timp imaginar” un punct obişnuit din spaţiul-timp, la
fel de bine ca oricare alt punct. Legile ştiinţei ar fi valabile şi la început, ca în
orice altă parte.
Pornind de la analogia cu suprafaţa pământului, ne putem aştepta ca
sfârşitul universului să fie asemănător începutului, aşa cum Polul Nord
seamănă cu Polul Sud. Dar Polii Nord şi Sud corespund începutului şi
sfârşitului istoriei universului doar în timpul imaginar şi nu în timpul real în
care trăim. Dacă se extrapolează rezultatele sumei istoriilor din timpul imaginar
la cel real, se găseşte că, în timpul real, începutul universului poate fi foarte
diferit de sfârşitul lui.
Jonathan Halliwell şi cu mine am făcut un calcul aproximativ despre
implicaţiile condiţiei absenţei marginilor. Noi am tratat universul ca pe un fond
perfect neted şi uniform în care existau mici fluctuaţii de densitate. în timpul
real, universul ar fi descris ca începându-şi expansiunea de la o rază extrem de
mică. La început, expansiunea ar avea ceea ce numim caracter inflaţionist,
adică universul şi-ar dubla dimensiunile la fiecare fracţiune infimă de secundă,
exact aşa cum se dublează preţurile în fiecare an în anumite ţări. Recordul
mondial de inflaţie economică este deţinut probabil de Germania de după
primul război mondial, când preţul unei pâini a urcat de la mai puţin de o
marcă la câteva milioane în câteva luni. Dar nimic nu poate fi comparat cu
inflaţia care pare să fi avut loc în universul timpuriu: o creştere în dimensiuni
cu un factor de cel puţin un milion de milioane de milioane de milioane de
milioane de milioane de ori într-o minusculă fracţiune de secundă. Desigur că
faptul s-a consumat înaintea actualului guvern.
Inflaţia a fost un lucru bun, în sensul că a produs un univers care era
neted şi uniform pe scară mare şi care se dilata cu exact viteza critică necesară
pentru a evita recăderea în colaps. Inflaţia a mai fost favorabilă şi prin aceea că
a produs tot conţinutul universului – aproape literal – din nimic. Atunci când
universul era un punct izolat, ca Polul Nord, el nu conţinea nimic. Acum există
cel puţin zece la puterea optzeci de particule în partea de univers pe care o
putem observa. De unde au provenit aceste particule? Răspunsul este că
relativitatea şi mecanica cuantică permit crearea materiei din energie, sub
formă de perechi de particulă/antiparticulă. Şi de unde a provenit energia care
a creat această materie? Răspunsul este că energia a fost împrumutată de la
energia gravitaţională a universului. Universul are de plătit o imensă datorie de
energie gravitaţională negativă, care este echilibrată exact de energia pozitivă a
materiei. în timpul perioadei inflaţioniste, universul a devenit dator vândut
energiei gravitaţionale pentru a finanţa crearea unei cantităţi mai mari de
materie. Rezultatul a fost un triumf pentru economia keynesiană: un univers
viguros în expansiune, plin cu obiecte materiale. Datoria contractată de la
energia gravitaţională nu va fi plătită până la sfârşitul universului.
Universul timpuriu nu putea fi complet omogen şi uniform, deoarece
aceasta ar fi violat principiul de incertitudine al mecanicii cuantice. în loc de
aceasta, ar fi trebuit să existe abateri de la densitatea uniformă. Ipoteza
inexistenţei marginilor înseamnă că aceste diferenţe de densitate ar debuta în
starea lor fundamentală. Ele ar fi fost deci atât de mici pe cât le-a permis-o
principiul de incertitudine. în timpul expansiunii inflaţioniste, totuşi,
diferenţele ar fi fost amplificate. După încheierea perioadei inflaţioniste, a
rămas un univers care se dilata ceva mai rapid în unele părţi decât în altele. în
regiunile cu o expansiune mai lentă, aceasta ar fi fost şi mai mult încetinită de
atracţia gravitaţională, în cele din urmă, regiunile respective şi-ar fi încetat
dilatarea şi s-ar fi contractat pentru a forma galaxii şi stele. Astfel, ipoteza
inexistenţei graniţelor poate explica toată structura complicată care ne
înconjoară. Totuşi, această ipoteză nu duce la o predicţie unică pentru univers,
ci la o întreagă familie de istorii posibile, fiecare cu propria sa probabilitate. Ar
putea exista o istorie în care partidul laburist să fi învins la ultimele alegeri din
Marea Britanie, dar pesemne probabilitatea evenimentului ar fi foarte mică.
Ipoteza universului nemărginit are implicaţii profunde privind rolul lui
Dumnezeu în afacerile universului. Faptul că universul evoluează după legi
bine definite este acum larg acceptat. Aceste legi au putut fi decretate de
Dumnezeu, dar se pare că El nu intervine în univers pentru a încălca legile.
Până de curând se credea că aceste legi nu sunt aplicabile începutului
universului. Ar fi fost la voia Domnului să întoarcă arcul care pune în mişcare
mecanismul universului şi să-l orienteze după orice direcţie ar fi dorit El.
Aşadar, starea actuală a universului ar fi fost rezultatul alegerii condiţiilor
iniţiale întreprinse de Dumnezeu.
Totuşi, situaţia ar fi foarte diferită, dacă o ipoteză de tipul universului
nemărginit ar fi corectă. în acest caz, legile fizicii ar fi valabile chiar şi la
începutul universului, astfel că Dumnezeu n-ar fi avut libertatea să fixeze
condiţiile iniţiale. Desigur, El ar fi avut încă libertatea să aleagă legile cărora
universul trebuia să li se supună. Totuşi, nu era o alegere prea mare. Poate
exista numai un număr mic de legi selfconsistente, care să ducă până la fiinţe
complicate ca noi înşine, capabile să pună întrebarea care este natura lui
Dumnezeu.
Şi chiar dacă există un set unic de legi posibile, acesta este constituit
doar dintr-un număr de ecuaţii. Ce anume le insuflă acestora foc şi face special
pentru ele un univers pe care să îl guverneze? Este teoria finală atât de
cuprinzătoare cât să dea socoteală de propria sa existenţă? Deşi ştiinţa poate
răspunde la întrebarea cum a început universul, ea nu poate răspunde la
întrebarea: de ce s-a ostenit el să existe? Nici eu nu ştiu răspunsul.
MECANICA CUANTICĂ A GĂURILOR NEGRE*
Primii treizeci de ani ai. acestui secol au fost martorii apariţiei celor trei
teorii care au schimbat radical concepţia despre fizică şi despre realitatea
însăşi. Fizicienii încearcă încă şi acum să explice implicaţiile acestora şi să le
pună laolaltă. Cele trei teorii sunt teoria relativităţii restrânse (1905), teoria
relativităţii generale (1915) şi mecanica cuantică (cea 1926). Autorul principal
al primei teorii, unicul autor al celei de-a doua şi important contributor la
dezvoltarea celei de-a treia a fost Albert Einstein. El n-a acceptat însă niciodată
mecanica cuantică din cauza elementului său de hazard şi de incertitudine.
Părerile sale au fost rezumate în afirmaţia sa des citată: „Dumnezeu nu joacă
zaruri.” Majoritatea fizicienior a acceptat totuşi de îndată atât relativitatea
specială, cât şi mecanica cuantică, deoarece acestea descriau efecte care
puteau fi direct observate. Pe de altă parte, relativitatea generală era în mare
parte ignorată, deoarece părea prea complicată matematic, nu era testabilă în
laborator şi era o teorie pur clasică, aparent incompatibilă cu mecanica
cuantică. Ca urmare, relativitatea generală a dormitat vreme de aproape
cincizeci de ani.
Marele avânt al observaţiilor astronomice care s-a declanşat în anii '60 a
dus la o reînnoire a interesului pentru teoria clasică a relativităţii generale,
deoarece se părea că multe dintre fenomenele noi care fuseseră descoperite,
cum ar fi cuasarii, pulsarii şi sursele compacte de raze X, indicau
* Articol publicat în Scientific American în ianuarie 1977.
prezenţa unor câmpuri gravitaţionale foarte puternice – câmpuri care
puteau fi descrise numai de relativitatea generală. Cuasarii sunt obiecte
asemănătoare stelelor, care trebuie să fie de multe ori mai strălucitoare decât
galaxii întregi, în cazul în care, aşa cum se consideră, ele sunt într-adevăr atât
de departe pe cât o indică deplasarea spre roşu a spectrelor emise. Pulsarii
sunt rămăşiţe ale exploziilor de supernove, sub formă de stele neutronice foarte
dense; ei clipesc cu frecvenţe mari. Sursele compacte de raze X, revelate de
instrumentele prezente la bordul vehiculelor spaţiale, pot fi de asemenea stele
neutronice, sau pot fi nişte obiecte ipotetice cu densitate şi mai mare, şi anume
găuri negre.
Una dintre problemele cu care au fost confruntaţi fizicienii doritori să
aplice relativitatea generală la studiul obiectelor nou descoperite sau ipotetice a
fost compatibilitatea dintre relativitate şi mecanica cuantică. în ultimii câţiva
ani, au avut loc evoluţii care ne dau speranţa că, nu peste multă vreme, vom
avea o teorie completă şi consistentă a gravitaţiei cuantice, o teorie care să
concorde cu relativitatea generală pentru corpurile macroscopice. Noua teorie
ar trebui să nu conţină infiniturile matematice care au influenţat nefast o lungă
vreme alte teorii cuantice ale câmpului. Evoluţiile amintite au de-a face cu
anumite efecte cuantice descoperite recent, asociate cu găurile negre. Ele
stabilesc o legătură remarcabilă între găurile negre şi legile termodinamicii.
Permiteţi-mi să descriu pe scurt cum poate să apară o gaură neagră.
Imaginaţi-vă o stea cu masa de circa zece ori mai mare decât masa soarelui.
De-a lungul celei mai mari părţi a vieţii sale, de circa un miliard de ani, steaua
va genera căldură în centrul său, prin conversia hidrogenului în heliu. Energia
degajată va crea suficientă presiune pentru a menţine constantă steaua
împotriva propriei sale gravitaţii, dând naştere unui obiect cu raza de circa
cinci ori mai mare decât raza soarelui. Viteza de evadare de pe suprafaţa unei
astfel de stele ar fi de circa o mie de kilometri pe secundă. Este un fel de a
spune că un obiect proiectat vertical în sus cu o viteză mai mică decât o mie de
kilometri pe secundă va fi tras înapoi de câmpul gravitaţional al stelei şi se va
reîntoarce pe suprafaţă, în timp ce un obiect cu viteza mai mare decât 1 000
km/s va continua să se deplaseze la infinit.
După ce steaua îşi va epuiza combustibilul nuclear, nu va mai rămâne
nimic pentru a menţine presiunea orientată spre exterior, iar steaua va începe
să colapseze din cauza propriei gravitaţii. Pe măsură ce steaua se contractă,
câmpul ei gravitaţional la suprafaţă se intensifică, iar viteza de evadare creşte.
în momentul în care raza stelei scade la treizeci de kilometri, viteza de evadare
creşte la 300 000 km/s, adică la viteza luminii. După acest moment, orice fel de
lumină emisă de stea nu va mai fi capabilă să scape la infinit, ci va fi trasă
înapoi de câmpul gravitaţional. în conformitate cu teoria relativităţii restrânse,
nimic nu se poate deplasa cu o viteză mai mare decât viteza luminii; astfel,
dacă lumina nu mai poate scăpa, nimic nu mai poate scăpa de pe stea.
Rezultatul procesului va fi o gaură neagră – o regiune a spaţiului-timp
din care este imposibilă evadarea la infinit. Graniţa găurii negre este numită
orizontul evenimentelor. Ea corespunde unui front de undă al luminii care
ratează de puţin evadarea la infinit, rămânând să se rotească pe un cerc cu
raza Schwartzschild: 2GM/- c, unde G este constanta gravitaţiei lui Newton, M
este masa stelei, iar c este viteza luminii. Pentru o stea de circa zece ori mai
mare decât soarele, raza Schwartzschild este de circa treizeci de kilometri.
În momentul de faţă există dovezi observaţionale care indică prezenţa
unor găuri negre de această dimensiune într-un sistem stelar dublu, în sursa
de raze X cunoscută sub numele de Cygnus X-I. Ar mai putea exista un număr
de găuri negre cu mult mai mici, răspândite prin univers, formate nu prin
colapsul unor stele, ci prin colapsul unor regiuni foarte comprimate din mediul
fierbinte şi dens despre care se crede că ar fi predominat la scurt timp după big
bang, explozia care a produs universul. Acest fel de găuri negre „primordiale”
sunt de cel mai mare interes pentru efectele cuantice pe care le voi descrie aici.
O gaură neagră cântărind un miliard de tone (aproximativ cât masa unui
munte) ar avea raza de circa IO”13 centimetri (dimensiunile unui neutron sau
proton). Ea ar putea orbita în jurul soarelui sau în jurul centrului galaxiei.
Prima indicaţie că ar putea exista o legătură între găurile negre şi
termodinamică a apărut în 1970, odată cu demonstrarea matematică a faptului
că aria suprafeţei orizontului evenimentelor (aria limitei găurii negre) creşte
totdeauna când în gaura neagră cade materie adiţională sau radiaţie. Mai mult,
dacă două găuri negre se ciocnesc şi se unesc formând o singură gaură neagră,
aria orizontului evenimentelor găurii negre rezultate din ciocnire este mai mare
decât suma ariilor orizonturilor celor două găuri negre iniţiale. Aceste
proprietăţi sugerează existenţa unor asemănări între aria orizontului
evenimentelor şi conceptul de entropie din termodinamică. Entropia poate fi
privită ca o măsură a dezordinii unui sistem, sau, ceea ce este echivalent, a
necunoaşterii stării sale precise. Faimoasa lege a doua a termodinamicii spune
că entropia creşte totdeauna cu timpul.
Analogia dintre proprietăţile găurilor negre şi legile termodinamicii a fost
extinsă de James M. Bardeen de la Universitatea din Washington, de Brandon
Carter, care este acum la Observatorul din Meudon, şi de mine. Prima lege a
termodinamicii spune că o mică schimbare în entropia unui sistem este însoţită
de o schimbare proporţională în energia sistemului. Factorul de
proporţionalitate este numit temperatura sistemului. Bardeen, Carter şi cu
mine am găsit o lege similară legând o schimbare de masă a găurii negre cu o
schimbare în aria orizontului evenimentelor. Aici factorul de proporţionalitate
implică o cantitate numită gravitaţia de suprafaţă, care este măsura intensităţii
câmpului gravitaţional la orizontul evenimentelor. Dacă se acceptă ideea că aria
orizontului evenimentelor este analogă entropiei, atunci s-ar părea că gravitaţia
de suprafaţă este analogă temperaturii. Asemănarea este accentuată de faptul
că gravitaţia de suprafaţă se dovedeşte identică în toate punctele de pe
orizontul evenimentelor, exact aşa cum temperatura este aceeaşi peste tot într-
un corp aflat în echilibru termic.
Deşi există o asemănare clară între entropie şi aria orizontului
evenimentelor, nu ne era clar cum poate fi identificată aria cu entropia unei
găuri negre. Ce semnificaţie putea să aibă entropia unei găuri negre? O ipoteză
crucială a fost avansată în 1972 de Jacob D. Bekenstein, care era pe atunci
aspirant la Universitatea Princeton şi care se află acum la Universitatea Negev
din Israel. Lucrurile se petrec cam aşa: atunci când o gaură neagră este creată
prin colaps gravitaţional, ea ajunge rapid într-o stare staţionară, caracterizată
de trei parametri: masa, momentul cinetic şi sarcina electrică. în afara acestor
trei proprietăţi, gaura neagră nu mai păstrează nici un detaliu al obiectului
care a colapsat. Această concluzie, cunoscută sub numele de teorema „gaura
neagră nu are păr” a fost demonstrată în lucrările combinate ale lui Carter,
Werner Israel de la Universitatea din Alberta, David C. Robinson de la King's
College din Londra şi de mine.
Teorema „fără păr” are drept consecinţă pierderea unei mari părţi din
informaţie în urma colapsului gravitaţional. Starea finală a găurii negre este
independentă, de exemplu, de faptul că obiectul care a colapsat a fost compus
din materie sau din antimaterie, sau a fost sferic, ori a avut o suprafaţă foarte
neregulată. Cu alte cuvinte, o gaură neagră cu masă, moment cinetic şi sarcină
electrică date s-ar fi putut forma prin colapsul oricăror obiecte dintr-un număr
mare de configuraţii posibile. într-adevăr, dacă s-ar neglija efectele cuantice,
numărul de configuraţii ar deveni infinit, deoarece gaura neagră s-ar fi putut
forma prin colapsul unui nor conţinând un număr nedefinit de particule cu o
masă nedefinit de mică.
Principiul de incertitudine din mecanica cuantică implică totuşi ca o
particulă cu masa m să se comporte ca o undă cu lungimea de undă egală cu
h/mc, unde h este constanta lui Planck (un număr foarte mic, anume 6,62 x
IO”27 erg x s), iar c este viteza luminii. Pentru ca un nor de particule să
colapseze formând o gaură neagră, trebuie ca această lungime de undă să fie
mai mică decât dimensiunea găurii negre care se formează astfel. Se pare, prin
urmare, că numărul configuraţiilor din care se poate forma o gaură neagră de
masă m, având momentul cinetic şi sarcina electrică date, deşi foarte mare,
poate fi totuşi finit. Bekenstein a sugerat să se interpreteze logaritmul acestui
număr drept entropie a găurii negre. Logaritmul numărului de configuraţii ar
constitui o măsură a cantităţii de informaţie iremediabil pierdută în timpul
colapsului particulelor absorbite prin orizontul evenimentelor când a fost creată
gaura neagră.
Aparenta eroare fatală din raţionamentul lui Bekenstein era că, dacă o
gaură neagră are o entropie proporţională cu aria orizontului evenimentelor, ea
trebuie să aibă şi o temperatură finită, care trebuie să fie proporţională cu
gravitaţia sa de suprafaţă. De aici se deduce că o gaură neagră ar putea fi în
stare de echilibru, emiţând radiaţie termică la o anumită temperatură diferită
de zero. însă, conform conceptelor clasice, un astfel de echilibru nu este posibil,
deoarece gaura neagră trebuie să absoarbă orice radiaţie termică incidenţă pe
suprafaţa ei, în timp ce, prin definiţie, nu poate emite nimic în schimb.
Paradoxul s-a menţinut până la începutul lui 1974, când eu studiam
cum s-ar comporta, în conformitate cu mecanica cuantică, materia în
vecinătatea unei găuri negre. Spre marea mea surpriză, am descoperit că gaura
neagră pare să emită constant particule. Ca toată lumea pe vremea aceea,
acceptam şi eu axioma că o gaură neagră nu poate emite nimic. Am depus
aşadar eforturi susţinute pentru a scăpa de acest efect nedorit. Cum efectul nu
se dădea dus, a trebuit să-l accept. Ceea ce m-a convins că este vorba de un
proces fizic real, a fost spectrul particulelor emergente, care este cu precizie
unul termic; gaura neagră creează şi emite particule ca şi când ar fi un corp
negru obişnuit, având temperatura proporţională cu gravitaţia de suprafaţă şi
invers proporţională cu masa. Acest fapt valida ipoteza lui Bekenstein conform
căreia gaura neagră poate fi în echilibru termic la o temperatură finită, alta
decât zero.
De atunci, demonstraţia matematică a faptului că găurile negre pot avea
emisie termică a fost confirmată de mai mulţi cercetători prin diferite alte
procedee. O modalitate de a înţelege emisia este cea care urmează. Mecanica
cuantică implică un spaţiu umplut în întregime cu perechi de particule şi
antiparticule „virtuale”, care se materializează constant în perechi, se separă,
apoi se reunesc şi se anihilează reciproc. Aceste particule se numesc virtuale,
deoarece, spre deosebire de particulele „reale”, ele nu se pot observa direct cu
un detector de particule. Efectul lor poate fi măsurat totuşi indirect, iar
existenţa lor a fost confirmată de o mică deplasare („deplasarea Lamb”) produsă
în spectrul luminii emise de atomii de hidrogen excitaţi. In prezenţa unei găuri
negre, un membru al perechii de particule virtuale poate cădea în gaura neagră,
lăsându-l pe celălalt membru fără partenerul cu care să se anihileze. Particula
sau antiparticula abandonată poate cădea în gaura neagră după partenerul ei,
dar mai poate şi să scape spre infinit, unde apare ca radiaţia emisă de gaura
neagră.
O altă modalitate de a interpreta procesul este de a-l considera pe acel
membru al perechii care cade în gaura neagră – să zicem antiparticula – ca
fiind o particulă reală care se deplasează în sens invers în timp. în acest fel,
antiparticula care cade în gaura neagră poate fi privită ca o particulă ieşind din
gaura neagră, dar călătorind invers în timp. Atunci când particula atinge
punctul în care s-a materializat la început perechea particulă antiparticulă, ea
este difuzată de câmpul gravitaţional, astfel încât călătoreşte înainte în timp.
 Mecanica cuantică permite aşadar unei particule să evadeze din
interiorul găurii negre, fapt care nu este permis în mecanica clasică. Există,
desigur, multe alte situaţii în fizica atomică şi nucleară în care sunt prezente
bariere de un anumit fel, pe care particulele nu le pot penetra în virtutea
principiilor clasice, dar pe care le pot tunela pe baza principiilor mecanicii
cuantice.
Grosimea barierei din jurul unei găuri negre este proporţională cu
dimensiunile găurii negre. Aceasta înseamnă că dintr-o gaură neagră uriaşă,
aşa cum se crede că ar exista în Cygnus X-I, nu pot scăpa decât puţine
particule; particulele pot scăpa însă foarte rapid din găurile negre mai mici.
Calculele detaliate arată că particulele emise au spectrul termic corespunzător
unei temperaturi care creşte rapid pe măsură ce masa găurii negre descreşte.
Pentru o gaură neagră cu masa cât a soarelui, temperatura este cu numai circa
o zecime de milionime de grad deasupra lui zero absolut. Radiaţia termică
emisă de o gaură neagră având această temperatură va fi complet acoperită de
fondul general de radiaţie al universului. Pe de altă parte, o gaură neagră cu
masa de circa un miliard de tone, adică o gaură neagră primordială, cu
dimensiunile aproximativ cât ale protonului, ar avea temperatura de vreo 120
de miliarde de grade Kelvin, care corespunde unei energii de aproape zece
milioane de electron-volţi. La o astfel de temperatură, o gaură neagră va fi
capabilă să producă perechi de electron-pozitron şi particule de masă zero, ca
fotonii, neutrinii şi gravitonii (presupuşii purtători ai energiei gravitaţionale). O
gaură neagră primordială ar emite energie cu puterea de 6 000 de megawaţi,
echivalentă cu aceea a şase centrale nucleare mari.
Pe măsură ce gaura neagră emite particule, masa şi dimensiunile sale
descresc continuu. Acest fapt face mai uşoară tunelarea particulelor, astfel că
emisia lor va continua cu un ritm mereu mai mare, până când, în cele din
urmă, gaura neagră se epuizează prin radiaţie. Pe termen lung, toate găurile
negre se vor evapora în acest fel. Pentru găurile negre mari, timpul de viaţă este
într-adevăr foarte mare; o gaură neagră cât masa soarelui va trăi circa IO66
ani. Pe de altă parte, o gaură neagră primordială trebuie să se epuizeze aproape
complet în cele zece miliarde de ani care au trecut de la big bang – de la
începutul universului, aşa cum îl cunoaştem. Astfel de găuri negre ar trebui să
emită raze gama cu o energie de circa 100 de milioane de electron-volţi.
Calculele efectuate de Don N. Page, aflat atunci la Caltech, şi de mine, bazate
pe măsurătorile fondului cosmic de radiaţie gama obţinute de satelitul SAS-2,
arată că densitatea medie a găurilor negre primordiale din univers trebuie să fie
mai mică decât două sute pe un an-lumină cub. Densitatea locală din galaxia
noastră ar putea fi de un milion de ori mai mare decât acest număr, dacă
găurile negre primordiale ar fi concentrate în „haloul” galaxiilor – acel nor
subţire de stele care se mişcă rapid, în care este imersată fiecare galaxie – în loc
să fie uniform distribuite în univers. Aceasta înseamnă că gaura neagră cea mai
apropiată de pământ se află probabil cel puţin la distanţa planetei Pluton.
Stadiul final al evaporării unei găuri negre se va derula atât de rapid,
încât se va manifesta ca o explozie îngrozitoare. Puterea ei va depinde de cât de
multe specii diferite de particule elementare există. Dacă, aşa cum se consideră
acum, toate particulele sunt compuse din şase varietăţi diferite de cuarci,
atunci explozia finală va avea o energie echivalentă cu circa zece milioane de
bombe cu hidrogen de o megatonă. Pe de altă parte, o teorie alternativă
elaborată de R. Hagedorn de la CERN, Centrul European de Cercetări Nucleare
de la Geneva, susţine că există un număr infinit de particule elementare cu
masa tot mai mare. Pe măsură ce o gaură neagră devine mai mică şi mai
fierbinte, ea va emite un număr mai mare şi mai mare de specii de particule
diferite şi va produce o explozie poate de 100 000 de ori mai mare decât aceea
calculată pe baza ipotezei cuarcilor. Prin urmare, observarea exploziei unei
găuri negre ar putea furniza o informaţie foarte importantă despre fizica
particulelor elementare, informaţie care n-ar fi accesibilă altfel.
Explozia unei găuri negre ar produce o emisie masivă de raze gama de
energie înaltă. Deşi ele ar putea fi observate de detectorii de raze gama instalaţi
pe sateliţi şi pe baloane, ar fi destul de dificil să se trimită un detector suficient
de mare pentru a avea o şansă rezonabilă să intercepteze un număr
semnificativ de fotoni gama provenind de la o explozie. O posibilitate ar fi
folosirea unei navete spaţiale pentru construirea unui detector mare de raze
gama în orbită. O alternativă mai uşoară şi mult mai ieftină ar fi să fie lăsată
atmosfera să joace rolul de detector. O rază gama de energie mare care
plonjează în atmosferă creează o ploaie de perechi de electron-pozitron, care, la
început, vor zbura prin atmosferă mai repede decât lumina. (Lumina este
încetinită de interacţiunile cu moleculele de aer.) Astfel, electronii şi pozitronii
vor da naştere la un fel de undă supersonică, sau de undă de şoc în câmpul
electromagnetic. O astfel de undă de şoc, numită radiaţia Cerenkov, poate fi
detectată de la sol ca o sclipire de lumină vizibilă.
Un experiment preliminar efectuat de Neil A. Porter şi Trevor C. Weekes
de la University College de la Dublin arată că dacă o gaură neagră explodează
aşa cum arată teoria lui Hagedorn, atunci au loc mai puţin decât două explozii
de găuri negre pe an-lumină cub într-un secol în regiunea noastră a galaxiei,
ceea ce implică o densitate a găurilor negre primordiale mai mică decât 100 de
milioane pe an-lumină cubic. Este posibil să se mărească foarte mult
sensibilitatea acestui fel de observaţii. Chiar dacă ele nu vor revela nici un fel
de dovadă pozitivă a existenţei găurilor negre primordiale, observaţiile vor fi
foarte valoroase. Stabilind o valoare maximă a densităţii unor astfel de găuri
negre, observaţiile vor indica faptul că universul timpuriu trebuie să fi fost
foarte neted şi neturbulent.
Big bang-ul seamănă cu o explozie de gaură neagră, dar la o scară
incomparabil mai extinsă. Se speră deci că înţelegerea modului în care sunt
create particulele de găurile negre va duce la înţelegerea modului în care big
bang-ul a creat totul în univers. într-o gaură neagră materia colapsează şi este
pierdută pentru totdeauna, dar în locul ei este creată altă materie. S-ar putea
ca în trecut să mai fi existat o fază a universului, în decursul căreia materia a
colapsat, pentru a fi recreată prin big bang.
Dacă materia care colapsează pentru a forma o gaură neagră are o
sarcină electrică netă, gaura neagră care rezultă va avea aceeaşi sarcină.
Aceasta înseamnă că gaura neagră va tinde să atragă acele componente ale
perechilor virtuale particulă-antiparticulă care au sarcină opusă şi să le
respingă pe acelea care au sarcină de acelaşi fel. Gaura neagră va emite prin
urmare în mod preferenţial particule cu sarcină de acelaşi semn cu sarcina
proprie, pierzându-şi astfel rapid sarcina iniţială. în mod asemănător, dacă
materia care colapsează are un moment cinetic total, gaura rezultată se va roti
şi va emite particule care vor purta momentul ei cinetic. Motivul pentru care
gaura neagră „îşi aminteşte” sarcina electrică, momentul cinetic şi masa
materiei care a colapsat şi „uită” orice altceva, este datorat cuplajului acestor
trei mărimi cu câmpuri cu rază mare de acţiune: câmpul electromagnetic în
cazul sarcinii şi câmpul gravitaţional în cazul momentului cinetic şi al masei.
Experimentele efectuate de Robert H. Dicke de la Universitatea din
Princeton şi de Vladimir Braghinski de la Universitatea de Stat din Moscova au
arătat că particulele care au proprietatea denumită număr barionic nu posedă
câmp cu rază mare de acţiune. (Barionii alcătuiesc o clasă de particule care
include neutronul şi protonul.) Deci, o gaură neagră formată prin colapsul unei
mulţimi de barioni îşi va uita numărul barionic şi va radia un număr egal de
barioni şi antibarioni. Prin urmare, atunci când o gaură neagră dispare, ea
încalcă una dintre cele mai îndrăgite legi ale fizicii particulelor, legea
conservării numărului barionic.
Deşi ipoteza lui Bekenstein privind entropia finită a găurilor negre
impune pentru consistenţa ei ca găurile negre să emită radiaţie termică, la
prima vedere pare un adevărat miracol că, aşa cum arată calculele detaliate de
mecanică cuantică, generarea de particule duce la o emisie cu spectru termic.
Explicaţia se află în modul de tunelare: atunci când iese din gaura neagră,
particula părăseşte o regiune despre care observatorul extern nu are informaţii
decât cu privire la masă, moment cinetic şi sarcină electrică. Aceasta înseamnă
că toate combinaţiile sau configuraţiile particulelor emise care au aceeaşi
energie, moment cinetic şi sarcină electrică sunt egal probabile. într-adevăr,
este posibil ca gaura neagră să emită un televizor, sau operele lui Proust în zece
volume legate în piele, dar numărul configuraţiilor de particule ce corespund
acestor posibilităţi exotice este insignifiant de mic. De departe, cel mai mare
număr de configuraţii corespunde emisiei cu un spectru apropiat de cel termic.
Emisia provenită de la găurile negre a adăugat un grad de incertitudine
sau de imprevizibil în plus faţă de cazul normal, asociat mecanicii cuantice. în
mecanica clasică se pot prezice rezultatele măsurării simultane a poziţiei şi
vitezei unei particule. în mecanica cuantică, principiul de incertitudine arată că
numai una dintre aceste două măsurători poate fi prezisă; observatorul poate
prezice rezultatul măsurării ori a poziţiei, ori a vitezei, dar nu le poate măsura
exact pe amândouă. Aşadar, capacitatea observatorului de a efectua predicţii
definite este în fapt înjumătăţită. Cu găurile negre, situaţia este chiar mai rea.
Deoarece particulele emise de gaura neagră vin dintr-o regiune despre care
observatorul are cunoştinţe foarte limitate, acesta nu poate prezice în nici un
fel poziţia ori viteza particulelor şi nici un fel de combinaţie a acestor două
mărimi; tot ce poate prezice este probabilitatea cu care vor fi emise anumite
particule. Einstein a greşit de două ori, se pare, atunci când a afirmat că
„Dumnezeu nu joacă zaruri”. Aşa cum ne sugerează examinarea emisiei de
particule din găurile negre, Dumnezeu nu numai că joacă zaruri, dar le şi
aruncă uneori în locuri unde nu le mai putem vedea.
GĂURILE NEGRE ŞI UNIVERSURILE-COPir.
Căderea într-o gaură neagră a devenit una dintre ororile filmelor SR De
fapt, putem spune că acum găurile negre sunt mai mult obiecte de studiu ale
ştiinţei decât subiecte de SR Aşa cum voi arăta mai jos, există temeiuri serioase
pentru a prezice existenţa găurilor negre, iar dovezile experimentale indică
prezenţa unui număr de găuri negre în galaxia noastră, ca şi a unui număr mai
mare în alte galaxii.
Desigur, momentul adevărului este acela în care scriitorii de SF scriu
despre ce se întâmplă atunci când cazi în gaura neagră. Un loc comun este că,
în cazul în care gaura neagră se roteşte, poţi cădea printr-o mică gaură din
spaţiul-timp şi ieşi într-o altă regiune a universului. Aceasta ar oferi mari
posibilităţi pentru călătoriile în spaţiu. într-adevăr, vom avea nevoie de aşa ceva
dacă voiajul către alte stele, ca să nu mai vorbim de alte galaxii, va deveni o
propunere lucrativă în viitor. Altfel, ţinând seamă de faptul că nimic nu poate
călători mai repede decât lumina, înseamnă că un drum dus-întors la cea mai
apropiată stea va necesita cel puţin opt ani. Atât de mult pentru un repaus de
sfârşit de săptămână pe Alfa Centauri! Pe de altă parte, dacă s-ar putea trece
printr-o gaură neagră, ieşirea ar putea avea loc oriunde în univers. Nu este clar
cum se
* Lecţie Hitchcock ţinută la Universitatea California de la Berkeley, în
aprilie 1988.
poate alege destinaţia: te poţi îndrepta în vacanţă spre constelaţia
Fecioarei şi ajunge în Nebuloasa Crabului.
Îmi pare rău să-i dezamăgesc pe ipoteticii turişti galactici, dar acest
scenariu nu funcţionează: dacă sari într-o gaură neagră, vei fi sfărâmat şi
strivit mortal. Totuşi există ceva real în afirmaţia că particulele care formează
corpul vor fi transportate într-un alt univers. Dar nu ştiu dacă vreunul dintre
noi s-ar consola aflând că, după ce va fi transformat în spaghetti de o gaură
neagră, particulele sale ar putea supravieţui.
În pofida tonului uşor frivol pe care l-am adoptat, acest eseu este bazat
pe ştiinţă serioasă. Cele mai multe lucruri afirmate aici sunt acceptate de
ceilalţi oameni de ştiinţă care lucrează în acest domeniu, deşi consensul a
survenit numai destul de recent. Ultima parte a eseului este bazată totuşi pe o
lucrare foarte recentă, asupra căreia nu s-a căzut încă de acord. Dar această
lucrare trezeşte foarte mult interes şi atenţie.
Deşi conceptul a ceea ce noi numim astăzi gaură neagră are o vechime de
peste două sute de ani, numele de gaură neagră a fost introdus numai în 1967
de fizicianul american John Wheeler. A fost o lovitură de geniu: acest nume i-a
asigurat obiectului respectiv intrarea în mitologia SR Numele a stimulat
cercetarea ştiinţifică oferind o denumire concretă pentru ceva care înainte nu
avusese un titlu potrivit. Nu trebuie deloc subestimată importanţa unui nume
bun în ştiinţă.
După câte ştiu eu, prima persoană care a discutat problema găurilor
negre a fost John Michell de la Cambridge, care a scris o lucrare despre ele în
1783. Ideea lui a fost următoarea: Să presupunem că tragem cu tunul vertical
în sus de la suprafaţa pământului. Pe măsură ce proiectilul merge în sus,
acesta va fi încetinit de gravitaţia terestră. In cele din urmă, proiectilul se va
opri şi va cădea înapoi pe pământ. Dar dacă el va porni cu o viteză mai mare
decât o anumită valoare critică, atunci nu se va mai opri din mişcarea
ascendentă şi va continua să se îndepărteze. Această viteză critică se numeşte
viteză de evadare. Ea este de circa şapte mile pe secundă pentru pământ şi. de
circa o sută de mile pe secundă pentru soare. Ambele viteze sunt mai mari
decât viteza unui proiectil de artilerie, dar sunt mult mai mici decât viteza
luminii, care măsoară 186 000 de mile pe secundă. Aceasta înseamnă că
gravitaţia nu are mare efect asupra luminii; lumina poate scăpa fără dificultate
de pe pământ sau de pe soare. Totuşi, Michell a dedus că ar fi posibil să existe
o stea cu o masă suficient de mare şi destul de mică în dimensiuni ca viteza de
evadare să fie mai mare decât viteza luminii. Noi nu vom putea vedea această
stea, deoarece lumina emisă de suprafaţa ei nu va mai ajunge până la noi, fiind
trasă înapoi de câmpul gravitaţional al stelei. Vom fi însă capabili să detectăm
prezenţa stelei prin efectul pe care îl produce câmpul său gravitaţional asupra
materiei din apropiere.
Nu este în totalitate corect să tratăm lumina ca pe un proiectil. Conform
unui experiment efectuat în 1897, lumina se mişcă totdeauna cu aceeaşi viteză
constantă. Cum poate deci gravitaţia încetini lumina? O teorie corectă descriind
modul în care gravitaţia afectează lumina nu a apărut decât în anul 1915, când
Einstein a formulat teoria relativităţii generale. Chiar şi aşa, implicaţiile acestei
teorii pentru stelele bătrâne şi pentru alte corpuri masive nu au fost înţelese în
general până în anii '60.
Conform teoriei generale a relativităţii, spaţiul şi timpul împreună pot fi
privite ca formând un spaţiu cvadridimensional numit spaţiul-timp. Acest
spaţiu nu este plat, ci distorsionat, curbat de materia şi energia pe care le
conţine. Putem observa această curbură măsurând devierea undelor de lumină
sau radio care trec pe lângă soare în drum spre noi. în cazul luminii care trece
pe lângă soare, devierea este foarte mică. Dar dacă soarele s-ar contracta până
la un diametru de câteva mile, curbarea luminii ar fi atât de mare încât lumina
care părăseşte soarele ar fi trasă înapoi de câmpul gravitaţional solar. Conform
teoriei relativităţii, nimic nu poate călători mai repede decât lumina, astfel că va
exista o regiune din care nimic nu mai poate scăpa în afară. Această regiune
este denumită gaură neagră. Graniţele sale formează aşa-numitul orizont al
evenimentelor. Acesta este format de lumina care ratează de aproape ieşirea din
gaura neagră, dar care rămâne rotindu-se la suprafaţă.
Ideea că soarele s-ar putea contracta la dimensiuni de câteva mile pare
ridicolă. Se poate crede că materia nu este comprimabilă atât de mult. Dar se
dovedeşte că da.
Soarele are dimensiunile pe care le ştim deoarece este fierbinte. El arde
hidrogenul, transformându-l în heliu, ca o bombă H controlată. Căldura
degajată în acest proces generează o presiune care permite soarelui să reziste
atracţiei, propriei gravitaţii, care tinde să o facă mai mică.
 În cele din urmă, soarele îşi va epuiza totuşi combustibilul nuclear. Acest
eveniment nu va avea loc înainte de vreo cinci miliarde de ani de acum încolo,
astfel că deocamdată nu e grabă mare să vă rezervaţi biletul pentru zborul spre
altă stea. Dar alte stele mai mari decât soarele îşi vor arde combustibilul mult
mai repede. La terminarea combustibilului, ele vor începe să-şi piardă căldura
şi să se contracte. Dacă sunt mai mici decât dublul masei solare, ele se vor opri
în cele din urmă din contracţie şi se vor stabiliza. O astfel de stare se numeşte
pitică albă. Piticele albe au diametrul de câteva mii de mile şi densităţi de sute
de tone pe ţolul cub. O altă stare de acest fel este steaua neutronică, având
circa zece mile diametru şi densitatea de milioane de tone pe ţolul cub.
S-au observat numeroase stele pitice albe în imediata noastră vecinătate,
în galaxia noastră. Stelele neutronice n-au fost observate însă până în 1967,
când Jocelyn Bell şi Antony Hewish de la Cambridge au descoperit nişte obiecte
numite pulsari, care emit pulsuri regulate de unde radio. La început, ei s-au
întrebat dacă n-au stabilit cumva legătura cu o civilizaţie extraterestră: într-
adevăr, îmi amintesc că sala de seminar în care şi-au anunţat descoperirea era
decorată cu siluete de „omuleţi verzi”. La sfârşit totuşi, ei şi toţi ceilalţi au ajuns
la o concluzie mai puţin romantică: era vorba despre stele neutronice rotitoare.
Era o ştire proastă pentru scriitorii de westernuri spaţiale, dar o veste bună
pentru puţinii dintre noi care credeam în găurile negre în acel moment. Dacă
unele stele se pot restrânge la dimensiuni de circa zece sau douăzeci de mile ca
să devină stele neutronice, ne putem aştepta ca alte stele să se contracte chiar
mai mult, ca să devină găuri negre.
O stea cu masa de circa două ori mai mare decât a soarelui nu poate
deveni o pitică albă sau stea neutronică. în anumite cazuri, steaua poate
exploda şi expulza destulă materie, pentru a-şi aduce masa sub această limită.
Dar faptul nu se petrece în toate cazurile. Unele stele vor deveni atât de mici,
încât câmpul lor gravitaţional va devia lumina până la reîntoarcerea ei către
stea. Nici o rază de lumină, nimic altceva nu mai poate scăpa. Astfel, steaua va
fi devenit o gaură neagră.
Legile fizicii sunt simetrice în timp. Astfel, dacă există obiecte numite
găuri negre, în care cad lucruri care nu mai pot ieşi în afară, trebuie să existe
alte obiecte din care ies lucruri care nu mai pot cădea înăuntru. Le putem
denumi găuri albe. Putem specula că, intrând într-o gaură neagră într-un loc,
ar fi posibil să ieşim printr-o gaură albă într-un alt loc. Aceasta ar fi metoda
ideală pentru a călători la mari distanţe, aşa cum am menţionat mai înainte.
Tot ceea ce trebuie este să găsim gaura neagră din apropiere.
La prima vedere, această formă de călătorie spaţială părea posibilă.
Teoria relativităţii generale a lui Einstein are soluţii care arată că este posibil să
cazi într-o gaură neagră şi să ieşi printr-o gaură albă. Lucrări mai recente arată
că aceste soluţii sunt foarte instabile: cea mai mică perturbaţie, cum ar fi
prezenţa unei nave spaţiale, ar distruge „gaura viermelui” (wormhole), sau
trecerea care duce de la gaura neagră la cea albă. Nava spaţială ar fi sfărâmată
în bucăţi de forţe infinit de puternice. Totul ar fi ca parcurgerea cascadei
Niagara într-un butoi.
 După toate acestea, situaţia părea fără speranţă. Găurile negre păreau
bune pentru a scăpa de gunoaie, sau chiar de unii prieteni. Dar găurile negre
rămâneau „tărâmuri fără de întoarcere”. Tot ceea ce am afirmat până acum a
fost bazat numai pe calcule folosind teoria relativităţii generale a lui Einstein.
Această teorie concordă în mod excelent cu observaţiile efectuate. Dar noi ştim
că ea nu poate fi corectă până la capăt, deoarece nu înglobează principiul
incertitudinii din mecanica cuantică. Principiul incertitudinii afirmă că
particulele nu pot avea simultan o poziţie bine definită şi o viteză bine definită.
Cu cât masori mai precis poziţia unei particule, cu atât mai puţin precis îi poţi
măsura viteza, şi viceversa.
În 1973 am început să studiez ce modificări ar aduce găurilor negre
principiul incertitudinii. Spre marea mea surpriză, şi spre surpriza tuturor, am
descoperit că găurile negre nu sunt complet negre. Ele ar emite radiaţie şi
particule într-un ritm constant. Rezultatele mele au fost întâmpinate cu o
neîncredere generală atunci când le-am anunţat la o conferinţa lângă Oxford.
Conducătorul conferinţei a afirmat că spusele mele erau lipsite de sens şi a
scris o lucrare cu aprecieri negative. Totuşi, atunci când alţii mi-au repetat
calculele, au găsit aceleaşi rezultate. In cele din urmă, până şi conducătorul
conferinţei a recunoscut că am avut dreptate.
Cum poate scăpa radiaţia din câmpul gravitaţional al găurii negre? Există
mai multe căi pentru a înţelege cum. Deşi par diferite, aceste căi sunt în
realitate echivalente. Una dintre ele este înţelegerea faptului că principiul de
incertitudine permite particulelor să se deplaseze pe distanţe scurte cu o viteză
mai mare decât viteza luminii. Astfel, particulele şi radiaţia pot penetra prin
orizontul evenimentelor şi pot scăpa din gaura neagră. Aşadar, lucrurile pot ieşi
din gaura neagră. Ceea ce iese din gaura neagră este totuşi diferit de ceea ce
cade în ea. Numai energia va fi aceeaşi.
Pe măsură ce gaura neagră emite particule şi radiaţii, ea pierde masă.
Din acest motiv, gaura neagră se micşorează şi expulzează particule tot mai
repede. în cele din urmă, ea atinge masa zero şi dispare complet. Ce se
întâmplă atunci cu obiectele, inclusiv cu eventualele nave spaţiale care au
căzut în gaura neagră? Conform unei lucrări pe care am elaborat-o recent,
aceste obiecte ajung într-un mic univers propriu. Un univers-copil {baby
univcrse) autosuficient se ramifică şi se desparte de regiunea noastră a
universului. Acest univers-copil se poate reuni iarăşi cu regiunea noastră de
spaţiu-timp. Dacă acest fenomen are loc, atunci el ne apare ca o altă gaură
neagră care s-a format şi apoi s-a evaporat. Particulele care au căzut într-o
gaură neagră vor reapărea ca particule emise de altă gaură neagră şi viceversa.
Acest scenariu arată exact aşa cum trebuie pentru a permite călătoriile
spaţiale prin găuri negre. N-ai decât să pilotezi nava spre gaura neagră
corespunzătoare. E mai bine să fie una destul de mare, altfel vei fi laminat în
formă de spaghetti înainte de a pătrunde înăuntru. Trebuie să speri apoi că vei
ieşi printr-o altă gaură, deşi nu vei fi capabil să alegi unde.
Dar mai este un obstacol în calea acestei scheme de transport
intergalactic. Universul-copil care preia particulele căzute în gaura neagră se
produce în aşa-numitul timp imaginar. în timpul real, astronautul care cade în
gaura neagră îşi află un sfârşit penibil. El va fi făcut bucăţele de diferenţa
dintre forţa de gravitaţie de la cap şi cea de la picioare. Nici măcar particulele
din care este alcătuit nu vor supravieţui. Istoriile lor din timpul real se vor
sfârşi într-o singularitate. Dar istoriile lor din timpul imaginar vor continua. Ele
vor trece în universul-copil şi vor ieşi din nou ca particule emise de o altă gaură
neagră. Astfel, într-un anume sens, astronautul va fi transportat într-o altă
regiune a universului, dar particulele care vor fi reemise nu vor mai semăna
prea mult cu un astronaut. Nu e prea mare consolare pentru el să ştie că,
odată prăbuşit într-o singularitate în timpul real, particulele sale vor
supravieţui în timpul imaginar. Mottoul celui care cade într-o gaură neagră
trebuie să fie: „Gândeşte imaginar.”
Ce factor determină locul reapariţiei particulelor? Numărul particulelor
din universul-copil va fi egal cu numărul de particule care au căzut în gaura
neagră, plus numărul de particule pe care gaura neagră le emite de-a lungul
procesului său de evaporare. Aceasta înseamnă că particulele care cad într-o
gaură neagră vor ieşi dintr-altă gaură de circa aceeaşi masă. Aşadar, se poate
încerca selectarea locului unde ies particulele creând o gaură neagră de aceeaşi
masă cu aceea în care au intrat particulele. Totuşi, gaura neagră va putea la fel
de bine emite orice alt set de particule având aceeaşi energie totală. Chiar dacă
gaura neagră va emite tipul corect de particule, nu se poate spune dacă ele
sunt aceleaşi care au căzut în cealaltă gaură. Particulele nu poartă acte de
identitate; toate particulele de un anume fel arată identic.
Toate acestea înseamnă că trecerea printr-o gaură neagră nu pare să se
dovedească o metodă populară şi sigură de călătorie spaţială. înainte de toate,
ar trebui să ajungeţi acolo călătorind în timp imaginar şi să nu vă pese că
istoria dumneavoastră în timp real se termină rău. în al doilea rând, nu vă
puteţi alege cu adevărat destinaţia. Ar fi ca zborul cu anumite companii aeriene
pe care le-aş putea eventual menţiona.
Cu toate că universurile-copii s-ar putea să nu fie de prea mult folos
pentru călătoria spaţială, ele au implicaţii importante pentru încercarea
noastră de a găsi o teorie complet unificată care să descrie complet universul.
Teoriile noastre actuale conţin o serie de cantităţi, cum ar fi mărimea sarcinii
electrice a unei anumite particule. Valorile acestor cantităţi nu pot fi prezise de
teoriile noastre. Ele trebuie alese astfel încât să corespundă cu experimentul.
Cei mai mulţi oameni de ştiinţă cred totuşi că există la bază o teorie unificată
care va prezice valorile tuturor acestor mărimi.
S-ar putea foarte bine ca o astfel de teorie ascunsă să existe. Candidatul
cel mai puternic din momentul de faţă se numeşte supercoarda heterotică.
Ideea de bază stipulează că spaţiul-timp este umplut cu mici bucle, ca nişte
bucăţi de coardă. Ceea ce considerăm noi particule elementare sunt de fapt
aceste bucle vibrând în diferite feluri. Această teorie nu conţine nici un fel de
numere ale căror valori să fie ajustate. Se aşteaptă prin urmare ca această
teorie unificată să fie capabilă să prezică toate valorile mărimilor, cum ar fi
sarcina electrică a unei particule, rămasă nedeterminată în teoriile noastre
actuale. Deşi până acum noi nu am reuşit să prezicem niciuna dintre aceste
valori din teoria supercorzilor, mulţi cercetători cred că până la urmă vom
izbândi.
Şi totuşi, dacă tabloul de faţă al universurilor-copii este corect,
capacitatea noastră de a prezice aceste cantităţi va fi redusă, iar aceasta
deoarece nu putem determina cât de multe universuri-copii există în afară,
aşteptând să se alipească regiunii noastre de univers. Pot exista universuri-
copii care conţin numai câteva particule. Ele sunt atât de mici încât nu le vom
sesiza atunci când se desprind sau se alipesc. La alipire, ele vor altera valorile
aparente ale mărimilor de felul sarcinii electrice. Prin urmare, nu vom fi
capabili să determinăm care sunt valorile reale ale acestor mărimi, deoarece nu
ştim câte universuri-copii aşteaptă acolo, afară. Ar putea fi chiar o explozie
demografică de universuri-copii. Spre deosebire de cazul uman, pentru ele nu
par să existe factori limitativi, cum ar fi resursele alimentare sau spaţiul
locativ. Universurile-copii există în propriul lor tărâm. Problema este
asemănătoare cu întrebarea câţi îngeri încap pe un vârf de ac.
Pentru cele mai multe cantităţi, universurile-copii introduc o anumită
nedeterminare a valorilor prezise, destul de mică, dar finită. Este totuşi posibil
să se dea o explicaţie pentru valoarea unei mărimi foarte importante: aşa-
numita constantă cosmologică. Ea este un termen din ecuaţiile relativităţii
generale care conferă spaţiului-timp tendinţa intrinsecă de a se extinde sau de
a se contracta. Einstein a propus o valoare foarte mică pentru această
constantă, în speranţa de a contrabalansa tendinţa materiei de a contracta
universul. Această motivaţie a dispărut atunci când s-a descoperit că universul
se extinde. Dar constanta cosmologică n-a fost uşor de înlăturat. Se crede că,
datorită fluctuaţiilor din mecanica cuantică, valoarea constantei cosmologice
trebuie să fie foarte mare. Insă din observaţiile efectuate asupra variaţiei în
timp a expansiunii universului, rezultă o valoare foarte mică pentru constanta
cosmologică. Până acum nu există o explicaţie satisfăcătoare de ce valoarea
observată trebuie să fie atât de mică. Desprinderea universurilor-copii şi
realipirea lor afectează valoarea aparentă a constantei cosmologice. Deoarece
nu ştim câte universuri-copii există, pentru constanta cosmologică vor fi mai
multe valori posibile. O valoare apropiată de zero va fi de departe cea mai
probabilă. Este un caz fericit, deoarece numai o valoare mică a constantei
cosmologice are drept consecinţă un univers compatibil cu existenţa unor fiinţe
ca noi.
În rezumat, se pare că particulele pot cădea într-o gaură neagră care se
evaporă, dispărând din regiunea noastră de univers. Particulele ajung în nişte
universuri-copii care se ramifică şi se despart de universul nostru. Aceste
universuri-copii pot apoi reveni să se alipească în altă parte. Ele nu ne pot fi de
folos pentru călătorii spaţiale. Prezenţa lor înseamnă că vom fi capabili să
prevedem mai puţin decât ne aşteptam, chiar dacă vom găsi o teorie complet
unificată. Pe de altă parte, vom putea fi capabili să oferim explicaţii pentru
valorile măsurate ale unor mărimi cum ar fi constanta cosmologică. în ultimii
câţiva ani, mulţi oameni au început să lucreze în problema universurilor-copii.
Nu cred că vreunul dintre aceştia şi-ar face o avere brevetându-le ca pe nişte
mijloace pentru călătorii spaţiale. Universurile-copii constituie totuşi un
domeniu foarte atrăgător pentru cercetare.
12 ESTE TOTUL PREDETERMINAT?* în piesa Iulius Cezar, Casius îi
spune lui Brutus: „Câteodată, oamenii sunt stăpânii propriului destin.” Dar
suntem noi cu adevărat stăpânii destinului nostru? Sau tot ceea ce facem este
predeterminat, hotărât dinainte? Argumentul folosit în favoarea predeterminării
era că Dumnezeu este atotputernic şi situat în afara timpului, astfel încât
Dumnezeu ştie totdeauna ce se va întâmpla. Dar, în acest caz, cum putem avea
o voinţă liberă? Iar dacă nu o avem, cum putem fi făcuţi răspunzători pentru
acţiunile noastre? Nu poate fi vinovat cineva care a fost predestinat să jefuiască
o bancă. Aşadar, cum poate fi acesta pedepsit pentru fapta sa?
În vremurile noastre, argumentul determinismului s-a bazat pe ştiinţă.
Se pare că există legi bine definite care guvernează modul în care universul şi
tot ceea ce conţine el evoluează în timp. Deşi nu am găsit încă forma exactă a
tuturor legilor, noi ştim deja destul cât să determinăm ce se întâmplă în toate
cazurile, cu excepţia celor mai extreme situaţii. Dacă vom găsi în viitorul
apropiat legile rămase până acum necunoscute, aceasta este o chestiune de
opinie. Eu sunt un optimist: cred că există o şansă de cincizeci la sută să le
găsim în următorii douăzeci de ani, dar, chiar dacă nu le găsim, argumentele
nu se schimbă. Argumentul principal este că trebuie să existe un set de
* Lecţie ţinută la seminarul Clubului Sigma de la Universitatea din
Cambridge, în aprilie 1990.
legi care determină complet evoluţia universului pornind de la starea sa
iniţială. Aceste legi au fost ordonate de Dumnezeu. Se pare că El (sau Ea) nu
intervine în univers ca să încalce legile.
Configuraţia iniţială a universului a putut fi ori aleasă de Dumnezeu, ori
determinată de înseşi legile ştiinţei. în ambele cazuri, s-ar părea că totul în
univers ar fi determinat de evoluţia conformă cu legile ştiinţei, astfel că e dificil
de văzut cum putem fi stăpânii soartei noastre.
Ideea existenţei unei mari teorii unificate care determină totul în univers
întâmpină mari dificultăţi. înainte de toate, marea teorie unificată este, ca idee,
compactă şi elegantă în termeni matematici. Teoria despre orice trebuie să fie
ceva deosebit şi în acelaşi timp foarte simplu. Şi totuşi, cum se poate ca un
anumit număr de ecuaţii să descrie toată complexitatea şi detaliile banale
prezente în jurul nostru? Este de crezut cu adevărat că marea teorie unificată a
determinat până şi ordinea hitului din săptămâna aceasta, cu Sinead O'Connor
pe locul unu, sau faptul că Madonna va figura pe coperta revistei
Cosmopolitan?
A doua problemă legată de ideea predeterminării tuturor lucrurilor de o
mare teorie unificată ar fi că orice afirmăm noi este, de asemenea,
predeterminat de aceeaşi teorie. Dar de ce trebuie ea neapărat determinată
astfel încât să fie corectă? Nu este oare mai probabil ca teoria să fie greşită,
deoarece, pentru fiecare dintre afirmaţiile corecte există mai multe afirmaţii
incorecte posibile? în fiecare săptămână primesc prin poştă un număr de teorii
pe care mi le trimit oamenii. Toate sunt diferite între ele şi reciproc
incompatibile. Şi totuşi, ca ipoteză, marea teorie unificată i-a determinat pe
autori să creadă că au dreptate. Atunci de ce ar trebui să fie mai aproape de
adevăr afirmaţiile mele? N-au fost şi ele determinate tot de marea teorie
unificată?
A treia problemă legată de ideea predeterminării totale este că noi simţim
existenţa liberului arbitru – a libertăţii de a alege dacă să facem sau nu un
anumit lucru. Dar dacă totul este predeterminat de legile ştiinţei, atunci
libertatea de a alege trebuie să fie o iluzie, iar dacă nu avem libertatea alegerii,
atunci pe ce se bazează responsabilitatea acţiunilor noastre? Bolnavii mintal nu
sunt pedepsiţi pentru crimele lor, deoarece s-a decis că ei nu sunt capabili de
alegere. Dar dacă noi suntem predeterminaţi de marea teorie unificată, nimeni
nu este capabil să aleagă, aşadar, de ce ar trebui făcut cineva responsabil
pentru ceea ce face?
Aceste probleme ale predeterminării au fost discutate de secole. Discuţia
a fost totuşi oarecum academică, deoarece ne aflam departe de cunoaşterea
completă a legilor ştiinţei şi nu ştiam nici cum au fost determinate condiţiile
iniţiale ale universului. Problema a devenit mult mai urgentă acum, deoarece
există posibilitatea ca să găsim o teorie complet unificată în următorii douăzeci
de ani. Şi înţelegem că starea iniţială a putut fi ea însăşi fixată de legile ştiinţei.
Cele ce urmează reprezintă încercarea mea personală de a rezolva aceste
probleme. Nu pretind ca aş fi foarte original sau profund, dar acesta este lucrul
cel mai bun pe care îl pot face pe moment.
Ca să încep cu prima problemă, voi pune întrebarea: Cum poate o teorie
relativ simplă şi compactă să dea naştere unui univers atât de complex ca acela
pe care îl vedem astăzi, cu toate detaliile sale banale şi lipsite de importanţă?
Cheia problemei este principiul de incertitudine din mecanica cuantică, după
care nu se pot măsura simultan, cu mare precizie, poziţia şi viteza unei
particule. Cu cât mai precis se măsoară poziţia, cu atât mai puţin precis se
poate măsura viteza şi viceversa. Această incertitudine nu este atât de
importantă în momentul actual, când lucrurile sunt departe unele de altele,
astfel încât o mică incertitudine în poziţie nu introduce o mare diferenţă. Dar în
universul foarte timpuriu, totul era foarte strâns, particulă lângă particulă,
astfel exista o foarte mare incertitudine şi deci era un anumit număr de stări
posibile pentru univers, diferite între ele. Aceste stări timpurii posibile ale
universului au evoluat într-o întreagă familie de istorii diferite ale universului.
Cele mai multe istorii ar fi destul de asemănătoare în privinţa caracteristicilor
lor la scară mare. Istoriile corespund unui univers care a fost uniform, neted şi
în proces de expansiune. Totuşi, aceste istorii vor diferi între ele prin detalii
cum ar fi distribuţia stelelor, şi chiar mai mult, prin copertele revistelor. (în
cazul în care istoriile conţin reviste.) Aşadar, complexitatea universului din
jurul nostru şi detaliile sale provin din principiul de incertitudine din stadiile
iniţiale. Acest fapt dă naştere unei întregi familii de istorii posibile ale
universului. Ar exista şi o istorie în care naziştii au învins în cel de-al doilea
război mondial, deşi probabilitatea este mică. Noi se întâmplă să trăim într-o
istorie în care aliaţii au câştigat războiul şi în care Madonna>se află pe coperta
Cosmopolitanului.
 Ajung acum la cea de-a doua problemă: Dacă tot ceea ce facem este
determinat de o teorie a marii unificări, de ce teoria determină ca noi să tragem
mai degrabă concluzii corecte despre univers decât concluzii false? De ce
trebuie ca spusele noastre să aibă vreun fel de valoare? Răspunsul meu se
bazează pe ideea selecţiei naturale a lui Darwin. Admit că pe pământ a apărut
în mod spontan o formă primitivă de viaţă dintr-o combinaţie întâmplătoare de
atomi. Această formă timpurie de viaţă a fost probabil o moleculă mare.
Probabil că această moleculă n-a fost însă un ADN, deoarece şansele alcătuirii
unei molecule întregi de ADN prin combinaţii întâmplătoare sunt mici.
Forma primitivă de viaţă a trebuit să se reproducă. Principiul de
incertitudine şi mişcările termice întâmplătoare ale atomilor au dat naştere
unui număr de erori la reproducere. Cele mai multe erori au fost fatale pentru
organismele respective: ele fie n-au supravieţuit, fie nu s-au putut reproduce.
Astfel de erori nu au putut fi transmise generaţiilor următoare, ci au dispărut.
Din pură întâmplare, câteva erori au fost benefice. Organismele purtătoare ale
acestor erori au fost favorizate supravieţuind şi reproducându-se. Astfel, ele au
avut tendinţa de a înlocui organismele iniţiale neîmbunătăţite.
Dezvoltartea structurii dublei elici a ADN-ului poate fi o astfel de
îmbunătăţire din fazele timpurii. Aceasta a reprezentat, probabil, un asemenea
progres încât s-a produs înlocuirea tuturor formelor anterioare de viaţă, oricare
au putut fi ele. Treptat, pe măsura continuării evoluţiei, s-a ajuns la
dezvoltarea sistemului nervos central. Creaturile care recunoşteau în mod
corect informaţiile din datele obţinute de organele lor de simţ, şi care acţionau
în mod adecvat, au avut mai multe şanse să supravieţuiască şi să se
reproducă. Rasa umană a ridicat evoluţia pe o nouă treaptă. Noi semănăm
foarte mult cu maimuţele superioare şi în ceea ce priveşte corpurile, şi în ceea
ce priveşte ADN-ul, dar o mică schimbare în ADN-ul nostru ne-a permis să
dezvoltăm limbajul. Aceasta înseamnă că noi am putut transmite informaţiile şi
experienţa acumulată din generaţie în generaţie, în formă orală şi, apoi, în
formă scrisă. In fazele precedente, rezultatele experienţei puteau fi transmise
numai prin procesul lent de codificare în ADN, prin intermediul erorilor
întâmplătoare din reproducere. Efectul a fost o accelerare dramatică a evoluţiei.
Pentru ca evoluţia să ajungă la rasa umană, au trebuit trei miliarde de ani. în
cursul ultimilor zece mii de ani, noi am dezvoltat limbajul scris. Acest fapt ne-a
permis să progresăm de la faza troglodită la punctul în care ne putem întreba
despre teoria finală a universului.
În ultimii zece mii de ani nu s-a produs nici o evoluţie biologică
semnificativă sau vreo modificare a ADN-ului uman. Aşadar, inteligenţa
noastră, capacitatea noastră de a trage concluzii corecte din informaţiile oferite
de organele noastre de simţ trebuie să dateze încă din timpul în care se locuia
în caverne, sau chiar de mai înainte. Selecţia a avut loc pe baza capacităţii
noastre de a ucide anumite animale pentru hrană şi de a evita să fim ucişi de
altele. Este remarcabil că însuşirile mentale selectate pentru aceste scopuri ne-
au fost de tot atât folos şi în circumstanţe foarte diferite, ca acelea din zilele
noastre. Nu există, probabil, prea multe avantaje de câştigat pentru
supravieţuire din descoperirea marii teorii unificate, sau din răspunsul la
întrebările legate de determinism. Şi totuşi, inteligenţa pe care am dezvoltat-o
pentru alte scopuri poate foarte bine asigura obţinerea unor răspunsuri corecte
la aceste probleme.
Am ajuns acum la cea de-a treia problemă: aceea a liberului arbitru şi a
responsabilităţii faţă de propriile acţiuni. Noi simţim în mod subiectiv că avem
capacitatea de a alege ce suntem şi ce facem. Dar aceasta poate fi doar o iluzie.
Unii cred că sunt Isus Cristos, sau Napoleon, dar nu pot avea toţi dreptate.
Avem nevoie de un test obiectiv, la care putem apela din afară pentru a distinge
dacă un organism are voinţă proprie. Să presupunem, de exemplu, că suntem
vizitaţi de un „omuleţ verde” de pe altă stea. Cum putem decide dacă el are
liber arbitru sau dacă este un simplu robot, programat să răspundă ca şi când
ar fi asemănător cu noi?
Testul obiectiv final al liberului arbitru ar putea fi bazat pe întrebarea
dacă se poate prezice comportarea organismului. Dacă răspunsul este
afirmativ, este clar că acesta nu are voinţă proprie, ci este predeterminat. Pe de
altă parte, dacă nu i se poate prevedea comportarea, acest fapt ar constitui o
definiţie operaţională că organismul are liber arbitru.
Se poate obiecta împotriva acestei definiţii a liberului arbitru pornind de
la faptul că, odată ce vom găsi o teorie complet unificată, vom fi capabili să
prezicem ce vor face oamenii. Creierul uman este totuşi supus principiului
incertitudinii. Există aşadar un element de imprevizibil în comportarea umană,
asociat cu mecanica cuantică. Dar energiile implicate de procesele din creier
sunt joase, astfel că incertitudinea de natură cuantică produce numai un efect
foarte mic. Motivul real pentru care nu putem prezice comportarea umană este
caracterul ei foarte complicat. Pur şi simplu este greu de făcut aşa ceva. Noi
cunoaştem deja legile fizice de bază care guvernează activitatea creierului şi
acestea sunt relativ simple. Este în schimb foarte dificil de rezolvat ecuaţiile în
care sunt implicate mai multe particule. Chiar şi pentru teoria mai simplă a
gravitaţiei newtoniene, putem rezolva exact ecuaţiile numai pentru cazul a două
particule. Pentru trei sau patru particule, trebuie apelat la aproximaţii, iar
dificultăţile cresc rapid odată cu numărul de particule. Creierul uman conţine
un număr de circa IO26 de particule, adică un număr de o sută de milioane de
miliarde de miliarde. Ele sunt mult prea multe pentru a rezolva vreodată
ecuaţiile şi a prezice modul în care va reacţiona creierul, pornind de la starea sa
iniţială şi de la datele nervilor care sunt racordaţi la acesta. în realitate, noi nici
nu putem măsura starea iniţială, deoarece, pentru aceasta, ar trebui să
desfacem creierul în componentele sale. Chiar dacă am fi pregătiţi să facem aşa
ceva, ar fi prea multe particule de înregistrat. De asemenea, creierul este
probabil foarte sensibil faţă de starea sa iniţială – o mică schimbare în aceasta
putând să producă o schimbare foarte mare în comportarea sa ulterioară. Deşi
cunoaştem ecuaţiile fundamentale care guvernează creierul, suntem complet
incapabili să le folosim pentru a prezice comportarea umană.
Această situaţie apare în ştiinţă ori de câte ori avem de-a face cu un
sistem macroscopic, deoarece numărul particulelor este totdeauna prea mare
pentru ca să avem vreo şansă de a rezolva ecuaţiile fundamentale. Ce facem în
locul rezolvării este să apelăm la teorii efective. Acestea sunt aproximaţii în care
numărul foarte mare de particule se înlocuieşte cu câteva cantităţi. Un exemplu
este mecanica fluidelor. Un lichid ca apa este alcătuit din miliarde de miliarde
de molecule care, la rândul lor, sunt alcătuite din electroni, protoni şi neutroni.
Tratarea apei ca pe un mediu continuu, caracterizat numai prin viteză,
densitate şi temperatură constituie totuşi o bună aproximaţie. Prezicerile oferite
de teoria efectivă a mecanicii fluidelor nu sunt exacte – este suficient în acest
sens să ascultăm buletinele meteorologice – dar sunt destul de bune pentru
proiectarea vapoarelor sau a conductelor de petrol.
Aş dori să sugerez că noţiunea de liber arbitru şi de responsabilitate
morală pentru acţiunile noastre constituie părţi ale unei adevărate teorii
efective în sensul mecanicii fluidelor. S-ar putea ca tot ceea ce facem să fie
determinat de o mare teorie unificată. Dacă o astfel de teorie a stabilit că vom
muri spânzuraţi, atunci nu ne vom îneca. Dar va trebui să fiţi teribil de sigur că
sunteţi destinat ştreangului pentru a vă aventura pe mare cu o bărcuţă pe timp
de furtună. Am observat că până şi oamenii care pretind că totul este
predestinat şi că nu putem face nimic pentru a ne schimba soarta se uită bine
înainte de a trece strada. Poate că lucrurile stau chiar aşa pentru că cei care nu
sunt atenţi când trec strada nu supravieţuiesc pentru a-şi spune povestea.
Comportamentul cuiva nu se poate baza pe ideea că totul a fost predeterminat,
deoarece nu se ştie ce anume a fost predeterminat. în loc de aceasta, trebuie
adoptată teoria efectivă că există liber arbitru şi că fiecare este responsabil
pentru acţiunile proprii. Această teorie nu este foarte bună pentru a prezice
comportamentul uman, dar o adoptăm deoarece nu avem şanse să rezolvăm
ecuaţiile care rezultă din legile fundamentale. Mai este şi un motiv darwinian
pentru care credem în liberul arbitru. Societatea în care indivizii se simt
responsabili pentru acţiunile lor personale este mai receptivă la activităţile
comune şi poate mai bine să supravieţuiască, răspândindu-şi astfel valorile.
Desigur, şi furnicile lucrează bine împreună. Dar o astfel de societate este
statică. Ea nu poate răspunde la evenimentele neobişnuite şi nici nu poate
folosi ocaziile nou apărute. Un grup de indivizi liberi care împărtăşesc o serie de
interese reciproce poate colabora în vederea obiectivelor comune şi poate avea
totuşi destulă flexibilitate pentru inovaţii. în acest fel, o societate prosperă mai
uşor şi îşi răspândeşte sistemul de valori.
Conceptul de liber arbitru aparţine unui alt domeniu decât acela al legilor
fundamentale ale ştiinţei. Dacă se încearcă deducerea comportării umane din
legile ştiinţei, se cade în paradoxul sistemelor autodefinite. Dacă ceea ce face
un individ poate fi dedus din legile fundamentale, atunci faptul însuşi de a face
predicţia va putea modifica ceea ce se va întâmpla. Acestea sunt problemele cu
care se poate confrunta cineva dacă voiajul în viitor ar fi posibil, ceea ce eu nu
cred că se va întâmpla vreodată. Dacă ai şti ce se va întâmpla în viitor, ai putea
schimba evenimentele. Dacă ai şti ce cal va câştiga Marele Premiu, ai putea
face avere pariind pe învingător. Dar această acţiune ar schimba cursul
pariurilor. Pentru a înţelege ce probleme pot să apară, trebuie văzut filmul
înapoi spre viitor.
Acest paradox despre capacitatea de a prezice acţiunile cuiva este strict
legat de problema menţionată anterior: determină teoria finală până şi faptul că
noi vom ajunge la concluzii corecte privind teoria finală? în acest caz am
argumentat că ideea lui Darwin privind selecţia naturală ne va conduce la un
răspuns corect. Poate că răspunsul corect nu este descrierea adevărată, dar
selecţia naturală ne va conduce cel puţin la un set de legi fizice care
funcţionează destul de bine. Nu putem aplica totuşi legile fizice la deducerea
comportamentului uman şi aceasta din două motive. Mai întâi, nu putem
rezolva ecuaţiile. Apoi, chiar dacă le-am putea rezolva, faptul de a efectua
predicţia ar perturba sistemul. în loc de toate acestea, selecţia naturală pare să
ne conducă spre adoptarea unei teorii efective a liberului arbitru. Dacă se
acceptă că persoana îşi poate alege liber acţiunile, atunci nu putem argumenta
că în anumite cazuri ea poate fi determinată de forţe exterioare. Conceptul de
„voinţă aproape liberă” nu are sens. Oamenii tind să confunde faptul că se
poate ghici care comportare este mai probabil să fie aleasă de un individ, cu
ideea că alegerea lui nu este liberă. Eu prevăd că cei mai mulţi dintre
dumneavoastră vor mânca în această seară, dar dumneavoastră sunteţi liberi
să alegeţi să vă duceţi la culcare cu stomacul gol. Un exemplu de astfel de
confuzie este doctrina responsabilităţii limitate – ideea că persoanele care au
comis acte antisociale sub o stare de stres nu trebuie pedepsite pentru
acţiunile lor. Este posibil ca cineva să fie mai susceptibil de a comite un act
antisocial sub imperiul stresului. Dar asta nu înseamnă că, prin micşorarea
pedepsei, ar trebui să facem încă mai probabilă comiterea actului antisocial.
Investigarea legilor fundamentale ale ştiinţei şi studiul comportamentului
uman trebuie lăsate în compartimente separate. Din motive pe care le-am
explicat, legile fundamentale nu pot fi folosite pentru a deduce comportamentul
oamenilor. Putem spera în schimb să folosim şi inteligenţa şi puterea gândirii
logice pe care ni le-am dezvoltat de-a lungul selecţiei naturale. Din nefericire,
selecţia naturală a dezvoltat şi astfel de caracteristici ca agresivitatea.
Agresivitatea a putut oferi un avantaj pentru supravieţuire în timpul locuirii în
peşteri, sau mai înainte de aceasta, şi a fost astfel favorizată de selecţia
naturală. Creşterea teribilă a puterii noastre distructive, produsă de ştiinţa şi
tehnologia din timpurile moderne, a transformat agresivitatea într-o însuşire
foarte periculoasă care ameninţă supravieţuirea întregii rase umane. Necazul
este că agresivitatea pare înscrisă în ADN-ul nostru. ADN-ul se schimbă prin
evoluţie biologică numai la o scară a timpului de milioane de ani, dar puterea
noastră de distrugere creşte la o scară de timp dată de evoluţia informaţiei, care
este astăzi de numai douăzeci sau treizeci de ani. Rasa umană nu prea are
şanse de supravieţuire, dacă nu ne folosim inteligenţa pentru a ţine agresiunea
sub control. Dacă vom reuşi să supravieţuim în următorii o sută de ani, ne vom
fi răspândit pe alte planete şi, posibil, pe alte stele. Astfel va fi mai puţin posibil
ca întreaga rasă umană să fie distrusă de o calamitate ca războiul nuclear.
Să recapitulăm: Am discutat aici despre câteva probleme care se pun
dacă se consideră că totul în univers este predeterminat. Nu are prea mare
importanţă dacă acest determinism este datorat unui Dumnezeu atotputernic,
sau legilor ştiinţei. într-adevăr, se poate afirma totdeauna că legile ştiinţei sunt
expresia voinţei Domnului.
 Am luat în considerare trei probleme. Prima: Cum pot fi determinate
complexitatea universului şi toate detaliile banale de un simplu set de ecuaţii?
Ca o alternativă, putem crede cu adevărat că Dumnezeu a ales toate
amănuntele mărunte cum ar fi conţinutul copertei CosmopoHtanului?
Răspunsul pare să fie dat de principiul incertitudinii din mecanica cuantică, a
cărui interpretare arată că nu poate exista o singură istorie a universului, ci o
întreagă familie de universuri posibile. Aceste istorii pot fi asemănătoare la o
scară foarte mare, dar ele diferă mult la scara normală, zilnică. Se întâmplă să
trăim într-o istorie particulară, care are anumite proprietăţi şi detalii. Dar
există fiinţe inteligente foarte asemănătoare cu noi, care trăiesc în istorii care
diferă prin detalii cum ar fi cine a câştigat războiul şi cine conduce în topul
muzicii pop. Aşadar, detaliile banale ale universului nostru apar datorită
faptului că legile fundamentale încorporează mecanica cuantică împreună cu
elementele ei de incertitudine şi cu caracter aleator.
A doua întrebare a fost: Dacă totul este predeterminat de o anumită
teorie fundamentală, atunci şi ceea ce afirmăm noi despre această teorie
trebuie să fie predeterminat de teoria însăşi – şi de ce oare lucrurile sunt
aranjate astfel încât afirmaţiile noastre să fie corecte şi nu total incorecte sau
irelevante. Răspunsul meu a apelat la teoria selecţiei naturale a lui Darwin.
Numai indivizii care trag concluzii corecte despre lumea din jurul lor sunt
capabili să supravieţuiască şi să se reproducă.
A treia întrebare: Dacă totul este predeterminat, ce se întâmplă cu liberul
nostru arbitru şi cu responsabilitatea pentru acţiunile noastre? Singurul test
obiectiv privind liberul arbitru al unui organism este stabilirea măsurii în care
comportarea sa este previzibilă. în cazul fiinţelor umane, suntem incapabili să
le prevedem comportarea folosind legile fundamentale, iar aceasta din două
motive. Mai întâi, nu putem rezolva ecuaţiile atunci când ele implică un număr
mare de particule. Apoi, chiar dacă am rezolva aceste ecuaţii, faptul de a
efectua o predicţie ar perturba sistemul şi ar provoca un alt deznodământ.
Aşadar, cum nu putem prezice comportarea oamenilor, putem adopta foarte
bine teoria efectivă potrivit căreia oamenii sunt liberi să-şi aleagă acţiunile. Se
pare că există avantaje clare pentru supravieţuire oferite de credinţa în liberul
arbitru şi în responsabilitatea pentru propriile acţiuni. Aceasta înseamnă că
încrederea în valorile amintite este întărită prin selecţie naturală. Rămâne de
văzut în ce măsură sensul responsabilităţii transmis prin limbaj este suficient
pentru a controla instinctul agresivităţii transmis prin ADN. în caz negativ, rasa
umană va constitui una dintre fundăturile selecţiei naturale. Poate că o rasă de
fiinţe inteligente dintr-o altă parte a galaxiei va atinge un mai bun echilibru
între responsabilitate şi agresivitate. Dacă aceasta este situaţia, atunci ne
putem aştepta să fim noi cei contactaţi, sau cel puţin să le detectăm semnalele
radio. Poate că ei ştiu de existenţa noastră, dar nu doresc să ne-o reveleze pe-a
lor. Ţinând seamă de istoria noastră, măsura lor poate fi înţeleaptă.
În încheiere, să ne reamintim că titlul acestui eseu constă într-o
întrebare: Este totul predeterminat? Putem răspunde pozitiv. Totul este
predeterminat. Dar şi răspunsul negativ este posibil, deoarece s-ar putea să nu
ştim niciodată în ce constă predeterminarea.
 13 VIITORUL UNIVERSULUI*
Subiectul acestui eseu este viitorul universului sau, mai degrabă, ceea ce
cred oamenii de ştiinţă că va fi viitorul. Desigur că prezicerea viitorului este
foarte dificilă. M-am gândit odată să scriu o carte intitulată Ziua de mâine a
zilei de ieri: O istorie a viitorului. Ar fi fost o istorie a predicţiilor viitorului, care
au nimerit aproape toate, foarte departe de ţintă. Dar, în pofida acestor eşecuri,
oamenii de ştiinţă încă mai cred că pot prezice viitorul.
În timpurile vechi, de prezicerea viitorului se ocupau oracolele şi sibilele.
Acestea din urmă erau deseori femei, care puteau cădea în transă cu ajutorul
vreunui drog, sau inhalând emanaţiile fumarolelor vulcanice. Delirul lor era
interpretat apoi de preoţii care le asistau. Adevăratul talent consta în
interpretare. Faimosul oracol din Delfi, din vechea Grecie, era vestit pentru
răspunsurile sale echivoce sau ambigue. Atunci când spartanii l-au întrebat ce
se va întâmpla dacă perşii vor ataca Grecia, oracolul a răspuns că ori Sparta va
fi distrusă, ori regele ei va fi ucis. Presupun că preoţii şi-au făcut socoteala cam
aşa: dacă niciuna dintre aceste variante nu s-ar fi adeverit, spartanii ar fi fost
atât de recunoscători lui Apollo, încât i-ar fi trecut cu vederea oracolului
greşeala. în realitate, regele a fost ucis în luptele de apărare de la Termopile, în
decursul bătăliei care
* Lecţie Darwin ţinută la Universitatea din Cambridge în ianuarie 1991.
a salvat Sparta şi care a dus până la urmă la înfrângerea perşilor.
Într-o altă ocazie, Cresus, regele Lidiei, cel mai bogat om din lume, a
întrebat ce se va întâmpla dacă va invada Persia. Răspunsul primit a fost că va
cădea un mare regat. Cresus a considerat că regatul în chestiune va fi cel
persan, dar cel care a căzut a fost propriul său regat. El însuşi a sfârşit ars de
viu pe rug.
Profeţii recenţi ai sfârşitului lumii au fost ceva mai dispuşi să-şi frângă
gâtul fixând date precise pentru apocalips. Ei au încercat chiar să deprecieze
bursa, deşi mă intrigă de ce sfârşitul lumii ar trebui să-i facă pe unii să-şi
vândă acţiunile. Este de presupus că nici bani nu poţi să iei cu tine pe lumea
cealaltă.
Până acum, toate aceste date alese pentru sfârşitul lumii au trecut fără
incidente. Profeţii au oferit însă deseori explicaţii pentru eşecul lor aparent. De
exemplu, William Miller, fondatorul cultului adventist de ziua a şaptea, a prezis
că a doua venire a lui Cristos se va petrece între 21 martie 1843 şi 21 martie
1844. După ce timp de un an nu s-a întâmplat nimic, data a fost revizuită la 22
octombrie 1844. Când şi noua dată a trecut fără incidente, a fost avansată o
nouă interpretare. Conform acesteia, anul 1844 a fost totuşi începutul celei de-
a doua veniri, dar mai întâi trebuie numărate numele din Cartea vieţii. Numai
atunci va veni Judecata de Apoi, dar numai pentru cei al căror nume nu e
trecut în carte. Din fericire, numărătoarea pare să ia mult timp.
Desigur că predicţiile ştiinţifice pot să nu fie mai fiabile decât ale
oracolelor sau profeţilor. Este destul să ne gândim la buletinele meteorologice.
Dar există anumite ocazii în care putem face predicţii rezonabile, iar viitorul
universului la scară foarte mare este un astfel de caz.
 În ultimii trei sute de ani, noi am descoperit legile ştiinţifice care
guvernează materia în toate situaţiile normale. Nu ştim încă exact legile care
guvernează materia în condiţii extreme. Aceste legi sunt foarte importante
pentru înţelegerea modului în care a apărut universul, dar ele nu afectează
evoluţia viitoare a universului, în afară de cazul – şi până când – universul
recolapsează într-o stare de mare densitate. O măsură a influenţei reduse pe
care o au legile amintite asupra universului este şi faptul că noi trebuie să
cheltuim acum sume mari de bani pentru construirea acceleratorilor uriaşi de
particule cu scopul de a testa teoriile.
Chiar dacă am putea cunoaşte legile relevante care guvernează universul,
s-ar putea să nu fim capabili să le folosim pentru a prezice viitorul îndepărtat.
Motivul este legat de acea proprietate a soluţiilor ecuaţiilor fizicii numită
comportare haotică. Ea se manifestă prin instabilitatea ecuaţiilor. Modificarea
minoră a stării sistemului la un moment dat poate duce curând la o comportare
complet diferită. De exemplu, dacă modifici uşor modul în care învârteşti roata
ruletei, modifici totodată numărul care iese. Este practic imposibil să prezici
numărul câştigător, altfel fizicienii ar face avere la cazinouri.
Sistemele instabile şi haotice sunt caracterizate de mărimea scării de
timp după care o schimbare în starea iniţială trece într-o schimbare de două ori
mai mare. In cazul atmosferei terestre, această scară este de cinci zile, adică
aproximativ timpul necesar aerului pentru a se deplasa în jurul pământului.
Prevederea rezonabilă a timpului poate fi deci făcută pentru perioade de până la
cinci zile. Prezicerea timpului pentru o perioadă mult mai extinsă ar impune şi
o cunoaştere mult mai precisă a stării actuale a atmosferei, şi calcule imposibil
de complicate. Pentru a prezice timpul probabil pe şase luni înainte nu există o
altă cale decât estimarea mediilor sezonale.
Cunoaştem de asemenea legile de bază care guvernează chimia şi
biologia. în principiu, ar fi trebuit să fim deci capabili de a determina modul în
care lucrează creierul. Dar ecuaţiile care guvernează creierul au aproape cu
siguranţă un caracter haotic, astfel că o mică schimbare în starea iniţială poate
duce la un rezultat foarte diferit. Aşadar, în practică, nu putem prevedea
comportarea umană, chiar dacă ştim ecuaţiile care o guvernează. Ştiinţa nu
poate să prevadă viitorul societăţii umane şi nici măcar dacă aceasta va avea
vreun viitor. Capacitatea noastră de a provoca daune mediului înconjurător,
sau chiar de a-l distruge, creşte mult mai rapid decât înţelepciunea noastră de
a o folosi. Acesta este pericolul.
Orice s-ar întâmpla pe pământ, restul universului va merge indiferent
înainte. Se pare că, în ultimă instanţă, mişcarea planetelor în jurul soarelui
este haotică, deşi la o scară foarte mare de timp. Aceasta înseamnă că erorile
tuturor previziunilor cresc cu timpul. După un anumit timp, devine imposibil
să se prezică detaliat mişcarea. Putem fi destul de siguri că pământul nu va
avea o întâlnire apropiată cu planeta Venus pentru mult timp de acum înainte,
dar nu putem fi siguri că mici perturbaţii ale orbitei nu se vor aduna aşa încât
să producă o astfel de întâlnire peste un miliard de ani. Mişcările soarelui şi ale
altor stele în jurul galaxiei şi ale galaxiei în grupul local de galaxii sunt de
asemenea haotice.
 Observaţiile arată că celelalte galaxii se depărtează de noi. Cu cât acestea
sunt mai depărtate de noi, cu atât se mişcă mai repede. Faptul înseamnă că
universul se extinde peste tot în jurul nostru: distanţa dintre galaxii creşte cu
timpul.
Expansiunea universului este uniformă şi nu haotică, iar dovada în acest
sens este furnizată de o radiaţie de fond din gama microundelor, pe care o
observăm venind din spaţiul extern. Dumneavoastră înşivă puteţi constata
această radiaţie, mutând televizorul pe un canal nefolosit. Un mic procent din
petele pe care le vedeţi pe ecran este cauzat de microundele venite de dincolo de
sistemul solar. Este vorba despre acelaşi tip de unde pe care le aveţi în cuptorul
cu microunde, numai că mult mai slabe. Ele ar putea încălzi alimentele până la
temperatura de 2,7 grade deasupra lui zero absolut, astfel că nu v-ar prea fi de
folos pentru încălzirea pizzei luate pentru acasă. Se consideră că această
radiaţie este rămăşiţa unui stadiu anterior fierbinte al universului. Dar detaliul
cel mai remarcabil este uniformitatea radiaţiei, care vine aproape la fel din toate
direcţiile. Ea a fost măsurată foarte precis de satelitul Cosmic Background
Explorer (Exploratorul fondului cosmic). O hartă a cerului cu observaţiile
satelitului ar prezenta diverse temperaturi ale radiaţiei. Ele sunt diferite după
diferite direcţii, dar variaţiile sunt foarte mici, de numai o parte la o sută de mii.
Anumite diferenţe între microundele venite din diferite direcţii trebuie să existe,
deoarece universul nu este complet uniform; există neregularităţi locale, cum ar
fi stelele, galaxiile şi roiurile de galaxii. Dar variaţiile fondului de microunde
sunt atât de mici cât pot fi ele pentru a rămâne compatibile cu neregularităţile
locale observate. într-o proporţie de 99 999 la 100 000, fondul de microunde
este acelaşi în toate direcţiile, în trecut oamenii credeau că pământul este
centrul universului. De aceea n-ar fi fost surprinşi să afle că fondul de
microunde este acelaşi în toate direcţiile. Din epoca lui Copernic, noi am fost
însă retrogradaţi pe o planetă minoră, rotindu-se în jurul unei stele mijlocii din
marginea exterioară a unei galaxii tipice care este numai una dintre cele o sută
de miliarde de galaxii pe care le putem vedea. Suntem acum atât de modeşti,
încât nu putem pretinde nici un fel de poziţie specială în univers. Trebuie prin
urmare să admitem că şi în celelalte galaxii fondul este de asemenea acelaşi în
orice direcţie. Această situaţie este posibilă numai dacă densitatea medie a
universului şi rata sa de expansiune sunt aceleaşi peste tot. Orice variaţie a
densităţii medii, sau a vitezei de expansiune în regiuni extinse ale universului,
ar face ca fondul de microunde să fie diferit după direcţii diferite. Aceasta
înseamnă că, la o scară foarte mare, comportarea universului este simplă şi nu
haotică. Ea poate fi deci prezisă pentru un viitor îndepărtat.
Deoarece expansiunea universului este atât de uniformă, ea poate fi
descrisă cu ajutorul unui singur număr – distanţa dintre două galaxii. Această
distanţă este în creştere în momentul de faţă, dar se aşteaptă ca atracţia
gravitaţională dintre diferitele galaxii să încetinească viteza de expansiune.
Dacă densitatea universului este mai mare decât o anumită valoare critică,
atracţia gravitaţională va opri în cele din urmă expansiunea şi va face ca
universul să înceapă o mişcare de contracţie. Universul îşi va continua colapsul
până la o sfărâmare totală (big crunch). Aceasta va fi aidoma big bang-ului de
la începutul universului. Colapsul final va fi o singularitate, adică o stare cu
densitate infinită, în care legile fizicii nu vor mai fi valabile. Chiar dacă după
marele colaps se vor mai produce evenimente, inexistenţa legilor face predicţia
lor imposibilă. Fără vreo legătură cauzală între evenimente, nu există nici o cale
logică de a stabili că un eveniment s-a petrecut după un alt eveniment. Se
poate la fel de bine afirma că universul nostru a ajuns la capătul existenţei sale
odată cu marea prăbuşire şi că orice eveniment petrecut „după” acest moment
face parte dintr-un alt univers, separat de primul. Ar fi ca o reîncarnare. Ce
sens poate avea pretenţia că un prunc este acelaşi cu cineva care a murit, dacă
nou-născutul nu moşteneşte nici o caracteristică sau amintire din viaţa sa
anterioară? Se poate spune la fel de bine că este vorba despre o persoană
diferită.
Dacă densitatea medie a universului este mai mică decât valoarea critică,
universul nu va colapsa, ci se va extinde veşnic. După un anumit timp,
densitatea lui va deveni atât de mică, încât atracţia gravitaţională nu va mai
avea nici un efect semnificativ asupra vitezei sale de expansiune. Galaxiile vor
continua deci să se depărteze una de cealaltă cu o viteză constantă.
Aşadar, întrebarea crucială pentru viitorul universului este ce valoare are
densitatea medie? Dacă ea este mai mică decât valoarea critică, universul se va
extinde la nesfârşit.
Dar dacă ea este mai mare, universul va colapsa, iar timpul însuşi va
avea un sfârşit la marea prăbuşire. Chiar în această situaţie, eu am anumite
avantaje faţă de profeţii sfârşitului lumii. Chiar dacă ar fi să colapseze, eu pot
prezice cu toată încrederea că universul nu se va opri din expansiune timp de
cel puţin zece miliarde de ani. Şi nu mă aştept să fiu de faţă ca să-mi fie
dovedită greşeala.
Putem încerca estimarea densităţii medii a universului prin observaţii.
Dacă numărăm stelele pe care le vedem şi le adunăm masele, găsim mai puţin
decât un procent din masa critică. Chiar dacă mai adăugăm masa norilor de
gaz pe care îi observăm în univers, ajungem la un total de până la un procent
din valoarea critică. Totuşi, mai ştim că universul trebuie să conţină şi aşa-
numita materie neagră, pe care nu o putem observa direct. O dovadă a
existenţei acestei materii negre vine de la galaxiile spirale. Ele sunt îngrămădiri
enorme de stele şi de gaze având forma de clătită. Se evidenţiază prin observaţii
că galaxiile de acest fel se rotesc în jurul propriilor centre. Viteza lor de rotaţie
este destul de mare pentru a le împrăştia dacă ele ar conţine doar stelele şi
gazul pe care le vedem. Trebuie să mai existe deci o formă invizibilă de materie
a cărei forţă de atracţie gravitaţională să fie destul de mare pentru a menţine
coeziunea galaxiilor rotitoare.
O altă dovadă în favoarea materiei negre vine de la roiurile de galaxii.
Vedem pe cer că galaxiile nu sunt răspândite uniform în spaţiu: ele sunt
îngrămădite în roiuri care numără de la câteva galaxii la câteva milioane. Este
de presupus că aceste roiuri se formează deoarece galaxiile se atrag unele pe
altele în grupuri. Putem măsura vitezele cu care se mişcă galaxiile individuale
din aceste roiuri. Vitezele respective sunt atât de mari încât roiurile ar trebui să
se destrame dacă n-ar fi ţinute laolaltă de atracţia gravitaţională. Masa
necesară este considerabil mai mare decât masa totală a galaxiilor. Situaţia
rămâne aceeaşi chiar dacă atribuim galaxiilor mase egale cu cele necesare
pentru a le ţine la un loc pe fiecare dintre ele în timp ce se rotesc în jurul lor
însele. Rezultă de aici că în roiurile de galaxii trebuie să existe materie neagră
suplimentară aflată în afara galaxiilor vizibile.
Se poate face o estimare destul de sigură a cantităţii de materie neagră
din aceste galaxii şi roiuri pentru existenţa cărora avem dovezi clare. Dar
această estimare este încă de numai zece la sută din densitatea critică necesară
pentru a produce colapsul universului. Astfel, dacă ne bazăm numai pe
dovezile observaţionale, putem prezice că universul îşi va continua la nesfârşit
expansiunea. După circa cinci miliarde de ani, soarele îşi va epuiza
combustibilul nuclear. El se va dilata până la dimensiunile unei aşa-numite
gigante roşii, până ce va înghiţi pământul şi celelalte planete apropiate. Apoi,
soarele se va restrânge la câteva mii de mile diametru, devenind o pitică albă.
Prezic deci sfârşitul lumii, dar nu imediat. Şi nu cred că predicţia mea va
deprecia prea mult valorile la bursă. Sunt două-trei probleme mai urgente la
orizont. Oricum, atunci când soarele va exploda, noi vom fi stăpânit deja arta
călătoriilor interstelare, dar aceasta numai dacă între timp nu ne vom fi
autodistrus.
După circa zece miliarde de ani, cele mai multe stele din univers se vor
stinge. Stelele cu masa ca aceea a soarelui vor deveni fie pitice albe, fie stele
neutronice, care sunt chiar mai mici şi mai dense decât piticele albe. Stelele cu
masa mai mare pot deveni găuri negre, care sunt şi mai mici şi au un câmp
gravitaţional puternic din care nici un fel de lumină nu poate scăpa. Aceste
relicve vor continua totuşi să dea ocol centrului galaxiei noastre o dată la
fiecare o sută de milioane de ani. întâlniri apropiate între aceste relicve vor face
ca unele dintre ele să fie aruncate afară din galaxie. Cele rămase vor coborî pe
orbite mai apropiate de centru şi în cele din urmă se vor uni pentru a forma o
gaură neagră gigantică în centrul galaxiei. Orice ar fi materia neagră din galaxii,
se aşteaptă ca şi ea să cadă în aceste găuri negre foarte mari.
Poate fi deci presupus că cea mai mare parte din materia din galaxii şi
din roiuri va sfârşi în cele din xirmă în găurile negre. Cu un timp în urmă, eu
am descoperit că găurile negre nu sunt chiar aşa de negre cum au fost descrise.
Principiul de incertitudine din mecanica cuantică spune că particulele nu pot
avea şi o poziţie şi o viteză bine determinate. Cu cât poziţia unei particule este
mai bine determinată, cu atât mai puţin poate fi determinată viteza acesteia şi
viceversa. Dacă o particulă cade în gaura neagră, poziţia ei este bine definită ca
fiind în gaura neagră. Aceasta înseamnă că viteza ei nu poate fi definită exact.
Este posibil deci ca viteza particulei să fie mai mare decât viteza luminii, ceea
ce i-ar permite să scape din gaura neagră. O gaură neagră uriaşă din centrul
unei galaxii ar avea un diametru de milioane de mile. Va exista aşadar o mare
nedeterminare în poziţia particulelor dinăuntru. Incertitudinea vitezei
particulelor va fi deci mică, iar particulele vor avea nevoie de un timp foarte
lung pentru a ieşi din gaura neagră. Dar în cele din urmă tot va scăpa. O gaură
neagră de mari dimensiuni din centrul unei galaxii ar avea nevoie de IO9” ani
pentru a se evapora complet şi a dispărea, adică de un timp egal cu unu, urmat
de nouăzeci de cifre de zero. Acest timp este mult mai mare decât vârsta
prezentă a universului, care este aproape de IO10 ani, unu urmat de zece cifre
de zero. Va mai rămâne încă destul timp dacă universul este destinat să se
extindă pentru totdeauna.
Viitorul unui univers care se extinde pentru totdeauna ar fi destul de
plictisitor. Dar nu e deloc sigur că universul se va extinde veşnic. Nu avem
dovezi sigure decât privind circa o zecime din densitatea necesară pentru ca
universul să colapseze. Mai pot exista şi alte feluri de materie neagră care nu
au fost detectate încă şi care ar putea ridica densitatea medie a universului
până la valoarea critică sau deasupra acesteia. Masa adiţională ar trebui să fie
localizată în afara galaxiilor şi a roiurilor de galaxii. Altfel, ea ar fi fost deja
observată prin efectul produs asupra rotaţiei galaxiilor sau asupra mişcărilor
galaxiilor în roiurile de galaxii.
De ce trebuie să ne punem problema dacă există destulă materie neagră
în univers astfel încât să-i provoace în cele din urmă colapsul? De ce nu ne
mulţumim totuşi cu materia pentru care avem deja dovezi clare? Motivul este
că, ajungând acum la numai o zecime din densitatea critică, alegerea densităţii
iniţiale şi a vitezei de expansiune trebuie să fie incredibil de precisă. Astfel,
dacă densitatea universului la o secundă după big bang ar fi fost mai mare cu
numai unu la o mie de miliarde, universul ar fi colapsat doar după zece ani. Pe
de altă parte, dacă în acelaşi moment densitatea ar fi fost mai mică în aceeaşi
proporţie, universul ar fi devenit în esenţă pustiu după împlinirea vârstei de
zece ani.
Cum se face că densitatea iniţială a universului a fost fixată atât de
precis? Poate că există un anumit motiv pentru care universul trebuie să aibă
exact densitatea critică. Par să existe două explicaţii posibile. Una constă în
aşa-numitul principiu antropic, care poate fi parafrazat astfel: Universul este
aşa cum este deoarece, dacă ar fi diferit, noi n-am fi prezenţi aici ca să-l
observăm. Ideea este că ar putea exista mai multe universuri diferite având
densităţi diferite. Numai acele universuri care au densitatea foarte apropiată de
valoarea critică au o viaţă destul de lungă şi conţin destulă materie pentru ca
să se poată forma stele şi planete. Numai în acest fel de universuri pot exista
fiinţe inteligente care să-şi pună întrebarea de ce densitatea este atât de
apropiată de densitatea critică? Dacă aceasta este explicaţia densităţii actuale a
universului, atunci nu există motive pentru a presupune că universul ar
conţine mai multă materie decât s-a detectat până acum. A zecea parte din
densitatea critică implică destulă masă pentru ca să se formeze din ea galaxii şi
stele.
Multora nu le place totuşi principiul antropic, deoarece acesta pare să
acorde prea multă importanţă propriei noastre existenţe. S-a căutat deci o altă
cauză pentru care valoarea densităţii se află atât de aproape de densitatea
critică. Cercetările au condus la teoria inflaţiei în universul timpuriu. Teoria
susţine că dimensiunile universului se dublau mereu, aşa cum se întâmplă la
fiecare câteva luni cu preţurile în ţările supuse unei inflaţii galopante. Inflaţia
universului trebuie să fi fost însă mult mai rapidă: o creştere cu un factor de
cel puţin un miliard de miliarde de miliarde a inflaţiei „normale” ar fi făcut ca
universul să aibă o densitate atât de apropiată de densitatea critică, încât să
rămână încă şi astăzi apropiată de aceeaşi valoare. Aşadar, dacă teoria inflaţiei
este corectă, universul trebuie să conţină destulă materie neagră ca să ridice
densitatea până la valoarea critică. Aceasta înseamnă că universul va colapsa
probabil în cele din urmă, dar nu peste mult mai mult timp de acum încolo
decât intervalul de circa cincisprezece miliarde de ani care i-au fost necesari ca
să se extindă.
Ce fel de materie ar trebui să fie materia neagră dacă teoria inflaţiei este
corectă? Materia neagră pare să fie diferită de materia normală de tipul aceleia
din care sunt făcute stelele şi planetele. Putem calcula cantitatea diferitelor
elemente uşoare care au fost produse în timpul primelor trei minute ale
perioadei timpurii fierbinţi de după big bang. Cantităţile acestor elemente
depind de cantitatea totală de materie obişnuită din univers. Se poate desena
un grafic indicând pe axa verticală abundenţa elementelor uşoare şi pe
orizontală cantitatea totală de materie din univers. Dacă aceasta din urmă este
circa o zecime din densitatea critică, se obţine o bună concordanţă cu
abundenţa observată. S-ar putea ca aceste calcule să fie greşite, dar faptul că
obţinem realmente abundentele observate pentru mai multe elemente este
impresionant.
Dacă există o densitate critică a materiei negre, candidaţii principali
pentru aceasta sunt reziduurile stadiilor timpurii ale universului. O variantă
reprezintă particulele elementare. Există mai mulţi candidaţi ipotetici, particule
despre care credem că există, dar pe care încă nu le-am detectat. Cazul cel mai
promiţător este însă o particulă descoperită efectiv, neutrinul. Se credea că
această particulă nu are masă proprie, dar câteva experimente recente par să
arate că neutrinul poate avea o mică masă. Dacă faptele se confirmă, iar
valoarea găsită pentru masa neutrinului este cea corectă, atunci neutrinii vor
furniza destulă masă pentru a ridica densitatea universului până la valoarea
critică.
O altă posibilitate o constituie găurile negre. Este posibil ca universul
timpuriu să fi trecut printr-un fenomen numit tranziţie de fază. Fierberea sau
îngheţarea apei sunt exemple de astfel de tranziţii. In timpul tranziţiei de fază,
într-un mediu aflat iniţial într-o stare uniformă, ca apa, apar neregularităţi,
care, în cazul apei, pot fi fulgi de gheaţă sau bule de vapori. Aceste
neregularităţi pot colapsa, formând găuri negre. Dacă găurile negre au fost
mici, ele s-ar fi evaporat până acum din cauza efectelor principiului de
incertitudine din mecanica cuantică, aşa cum s-a arătat mai înainte. Dar dacă
aceste găuri negre au fost de câteva miliarde de tone (cât masa unui munte), ele
s-ar afla şi astăzi primprejur şi ar fi foarte greu de detectat.
Singurul mod de a detecta materia neagră răspândită uniform în univers
ar fi estimarea efectului ei asupra expansiunii universului. Măsurând viteza de
deplasare a galaxiilor îndepărtate se poate determina cu cât se încetineşte
expansiunea. Să remarcăm că observaţiile noastre actuale asupra galaxiilor se
referă la trecutul îndepărtat, când lumina le-a părăsit, începându-şi călătoria
spre noi. Se poate desena un grafic al vitezei galaxiilor în funcţie de strălucirea
lor aparentă sau de magnitudine, care sunt măsuri ale distanţei de la noi până
la ele. Diferitele linii din grafic corespund diferitelor rate de încetinire a
expansiunii. Un grafic care se curbează în sus corespunde unui univers care va
colapsa. La prima vedere, observaţiile par să indice colapsul. Dar problema este
că strălucirea aparentă a unei galaxii nu este un indicator bun pentru distanţa
până la ea. Nu numai că există o variaţie considerabilă în strălucirea intrinsecă
a galaxiilor, dar mai sunt şi indicii ale variaţiei strălucirii acestora cu timpul.
Deoarece nu ştim cât de mult să atribuim evoluţiei strălucirii, nu ştim încă să
spunem care este rata de încetinire a expansiunii: dacă rata este destul de
mare pentru a duce la colapsul universului, sau dacă universul va continua să
se extindă veşnic. Aşadar, va trebui să aşteptăm până când vom dezvolta
metode mai bune de măsurare a distanţelor la care se află galaxiile. Putem fi
siguri însă că rata încetinirii nu este atât de mare încât universul să colapseze
în următoarele câteva miliarde de ani.
Nici expansiunea veşnică, nici colapsul după o sută de miliarde de ani nu
reprezintă perspective prea atrăgătoare. Există ceva de făcut pentru ca viitorul
să fie mai interesant? O cale ar fi intrarea într-o gaură neagră. Ar trebui să fie o
gaură neagră destul de mare, mai mare decât un milion de mase solare. Există
o bună şansă ca în centrul galaxiei noastre să existe o gaură neagră atât de
mare.
Nu suntem prea siguri ce se întâmplă îhtr-o gaură neagră. Există soluţii
ale ecuaţiilor relativităţii generale care permit căderea într-o gaură neagră şi
ieşirea printr-o gaură albă undeva, în altă parte. O gaură albă este inversul
temporal al găurii negre. Este un obiect din care lucrurile ies, dar în care nu
poate cădea nimic. Gaura neagră poate fi într-altă parte a universului, ceea ce
ar părea să ofere o posibilitate călătoriei intergalactice rapide. Necazul este că
s-ar putea să fie prea rapidă. Dacă voiajul printr-o gaură neagră ar fi posibil,
nimic nu v-ar împiedica să ajungeţi înapoi înaintea plecării. Aţi putea face
anumite lucruri, cum ar fi să vă ucideţi mama, ceea ce v-ar împiedica să fiţi
prezent în locul de plecare.
Din fericire pentru noi (şi pentru mamele noastre) se pare că legile fizicii
nu permit o asemenea călătorie în timp.
Pare să existe o Agenţie de Protecţie a Cronologiei, care le face istoricilor
viaţa mai uşoară, împiedicând călătoriile în trecut. Fenomenele care se petrec
sunt efectul principiului de incertitudine, care face ca o dată cu călătoria în
trecut să apară o mare cantitate de radiaţii. Radiaţiile fie că vor deforma
spaţiul-timp atât de mult încât nu va fi posibil să se meargă înapoi în timp, fie
că vor provoca un sfârşit al spaţiului-timp printr-o singularitate ca marea
explozie şi marea prăbuşire. Oricum, trecutul nostru va fi la adăpost de
persoanele rău intenţionate. Ipoteza protecţiei cronologiei este sprijinită de
câteva calcule recente pe care le-am efectuat eu şi alţii. Dar cea mai bună
dovadă că voiajul prin timp nu este şi nici nu va fi vreodată posibil este faptul
că nu am fost invadaţi de hoarde de turişti din viitor.
În rezumat, oamenii de ştiinţă cred că universul este guvernat de legi
bine definite care în principiu permit prezicerea viitorului. Dar mişcarea dată de
legi este deseori haotică. Aceasta înseamnă că o mică schimbare în situaţia
iniţială poate duce la o mărire rapidă a schimbării în comportarea ulterioară.
Aşadar, în practică, previziunea se poate face doar pentru un timp destul de
scurt. Totuşi, comportarea universului pe scară foarte mare pare să fie simplă
şi nu haotică. Se poate prin urmare prevedea dacă universul se va extinde
pentru totdeauna, sau dacă în cele din urmă va colapsa. Variantele depind de
densitatea actuală a tiniversului. în realitate, densitatea observată apare ca
foarte apropiată de valoarea densităţii critice care separă colapsul de
expansiunea nesfârşită. Dacă teoria inflaţiei este corectă, universul este în
momentul de faţă pe muchie de cuţit. Aşa se face că rămân în tradiţia bine
statornicită a oracolelor şi a profeţilor pariind pe ambele cazuri.
UN INTERVIU: DISCURI PE O INSULĂ PUSTIE.
Emisiunea BBC Discuri pe o insulă pustie a fost difuzată pentru prima
oară în 1942 şi reprezintă cel mai vechi serial radiofonic de până acum. El a
devenit un fel de instituţie naţională. De-a lungul anilor, numărul invitaţilor a
fost enorm. în cadrul programului au fost intervievaţi scriitori, actori de teatru,
muzicieni, actori şi regizori de cinema, campioni, comici, bucătari, grădinari,
învăţători, dansatori, politicieni, membri ai familiei regale, caricaturişti şi
oameni de ştiinţă. Invitaţilor, consideraţi totdeauna ca nişte naufragiaţi, li se
cere să-şi aleagă opt discuri pe care le-ar lua cu ei dacă ar fi abandonaţi singuri
pe o insulă pustie. Li se mai cere să aleagă un obiect de lux (neînsufleţit) şi o
carte care să-i însoţească (se presupune că un text religios adecvat – Biblia,
Coranul, ori o carte analogă – se află acolo, împreună cu operele lui
Shakespeare). Se consideră că mai există şi aparatele pentru ascultarea
discurilor; anunţurile mai vechi din introducerea programului sunau cam aşa:
„…presupunând că acolo se află un gramofon şi o provizie inepuizabilă de ace”.
Astăzi, aparatul necesar audiţiei existent pe insulă ar fi un lector CD cu celule
solare.
Programul este difuzat săptămânal, iar discurile alese de oaspete sunt
transmise în limpid interviului, care, de obicei, durează patruzeci de minute.
Totuşi, acest interviu cu Stephen Hawking, transmis în ziua de Crăciun a
anului 1992, a fost o excepţie şi a durat mai mult.
Interviul este luat de Sue Lawley.
Sue: In mai multe feluri, Stephen, eşti deja familiar cu izolarea pe o
insulă pustie, privat de o viaţă fizică normală şi lipsit de orice mijloc natural de
comunicare. Cât de singur te simţi?
Stephen: Eu nu mă consider privat de o viaţă normală şi nu cred că
oamenii din jurul meu ar afirma aşa ceva. Nu mă simt ca un handicapat, ci
doar ca o persoană cu anumite disfuncţionalităţi ale neuronilor motorii, ca şi
când aş fi daltonist. Presupun că viaţa mea poate cu greu fi descrisă ca una
normală, dar eu o simt ca pe una normală în cuget.
Sue: Totuşi, spre deosebire de cei mai mulţi dintre abandonaţii de pe
insulă, ţi-ai dovedit deja ţie însuţi că eşti mental şi intelectual de sine stătător,
că ai destule teorii şi destulă inspiraţie ca să te menţii mereu ocupat.
Stephen: Presupun că sunt – în mod firesc – oarecum introvertit;
dificultăţile de a comunica m-au obligat să mă bazez pe mine însumi. Dar în
copilărie am fost foarte vorbăreţ. Aveam nevoie să discut cu ceilalţi ca să mă
stimulez, îmi este de mare ajutor în muncă să descriu altora ideile mele. Chiar
dacă ei nu-mi oferă nici un fel de sugestie, faptul însuşi de a-mi fi organizat
astfel gândurile încât să le pot explica altora îmi arată deseori un drum nou de
urmat.
Sue: Dar ce ne poţi spune despre împlinirea sufletească, Stephen? Până
şi un fizician strălucit ca tine are nevoie de alţi oameni pentru a ajunge la ea.
Stephen: Fizica este foarte bună, dar este complet indiferentă. N-aş fi
putut trăi doar cu fizica. La fel ca toţi ceilalţi, am nevoie de căldură, iubire şi
afecţiune. Din nou sunt norocos, mult mai norocos decât mulţi oameni cu
aceleaşi deficienţe, deoarece mă bucur de multă iubire şi afecţiune. Şi muzica
este foarte importantă pentru mine.
Sue: Spune-mi, ce îţi place mai mult, fizica sau muzica?
Stephen: Trebuie să spun că plăcerea pe care am resimţit-o atunci când
totul merge bine în fizică este mult mai intensă decât am încercat-o vreodată cu
muzica. Dar lucrurile ies bine numai de puţine ori în cariera cuiva, în timp ce
un disc se poate pune ori de câte ori doreşti.
Sue: Şi care ar fi primul disc pus pe insula pustie?
Stephen: Gloria lui Poulenc. Am auzit-o pentru prima oară în vara
trecută la Aspen, în Colorado. Aspen este mai întâi de toate o staţiune de schi,
dar vara se ţin acolo conferinţe de fizică. Alături de centrul de fizică se află un
cort imens unde are loc un festival de muzică. în timp ce calculezi ce se
întâmplă atunci când o gaură neagră se evaporă, poţi auzi repetiţiile. Este ideal;
se combină cele două plăceri, fizica şi muzica. Dacă le-aş putea avea pe
amândouă pe insula pustie, n-aş mai dori să fiu salvat, în orice caz, nu înainte
de a face o descoperire în fizica teoretică, pe care aş dori să o comunic tuturor.
Presupun că o antenă pentru satelit, prin care să transmit articole de fizică
folosind poşta electronică ar fi împotriva regulilor.
Sue: Radioul poate ascunde neajunsurile fizice, dar în cazul de faţă el
disimulează altceva. Cu şapte ani în urmă, Stephen, ţi-ai pierdut literalmente
vocea. Poţi să-mi spui ce s-a întâmplat?
Stephen: Eram la Geneva, la CERN, unde este marele accelerator de
particule, în vara lui 1985. Intenţionam să merg la Bayreuth, în Germania, ca
să ascult ciclul Inelul Niebdungului al lui Wagner. Am făcut o pneumonie şi am
fost internat de urgenţă la spital. Cei de la spitalul din Geneva i-au spus soţiei
că nu are rost să mă mai ţină artificial în viaţă, dar ea nu a vrut să audă de aşa
ceva. Am fost transportat pe calea aerului la spitalul Addenbrookes de la
Cambridge, unde un chirurg pe nume Roger Gray mi-a făcut traheotomie.
Operaţia mi-a salvat viaţa, dar mi-a răpit vocea.
Sue: Dar vorbirea îţi era şi până atunci greu inteligibilă, nu-i aşa?
Probabil că până la urmă tot ţi-ai fi pierdut vocea.
Stephen: Deşi vocea mea era greu de desluşit, cei care îmi erau apropiaţi
mă puteau totuşi înţelege. Puteam ţine seminarii prin interpret şi-mi puteam
dicta lucrările ştiinţifice. Dar o perioadă după operaţie am fost distrus.
Simţeam că fără să-mi recapăt vocea nu mai merita să trăiesc.
Sue: Atunci, un expert californian în computere a citit despre necazul tău
şi ţi-a trimis o voce. Cum funcţionează?
 Stephen: Numele său este Walt Woltosz. Soacra lui a avut aceleaşi
probleme ca mine, aşa că el a alcătuit un program pe calculator ca să o ajute să
comunice. De-a lungul ecranului se mişcă un cursor. Când acesta ajunge la
opţiunea dorită, porneşti un contact mişcând din cap sau din ochi, sau, în
cazul meu, cu mâna. In acest fel, se pot selecta cuvintele afişate pe partea de
jos a ecranului. După ce ai compus astfel comunicarea, aceasta poate fi trimisă
la un sintetizator de vorbire sau salvată pe disc.
Sue: Treaba merge însă încet.
Stephen: încet, aproape de zece ori mai încet decât vorbirea normală. Dar
sintetizatorul de voce este mult mai clar decât era vorbirea mea. Britanicii îi
descriu accentul ca fiind american, iar americanii spun că este scandinav sau
irlandez. Oricare ar fi accentul, toată lumea îl înţelege. Copiii mei mai mari s-au
adaptat la vocea mea pe măsură ce se înrăutăţea, dar fiul cel mai mic, care
avea doar şase ani când mi s-a făcut traheotomia, nu m-a putut înţelege
niciodată. Acum, el nu are probleme. Aceasta înseamnă foarte mult pentru
mine.
Sue: Aceasta înseamnă că poţi cere dinainte întrebările şi că, atunci când
eşti gata, nu trebuie decât să dai răspunsurile?
Stephen: Pentru programele lungi, înregistrate ca acesta, mă ajută să am
întrebările scrise dinainte, astfel că nu este nevoie să folosesc ore şi ore de
înregistrări. într-un fel, am mai mult control. Dar, în realitate, prefer să
răspund direct la întrebări. Fac asta după seminarii şi lecţii de popularizare.
Sue: Dar, aşa cum spui, procedeul îţi oferă posibilitatea controlului, iar
eu ştiu că acesta este important pentru tine. Familia şi prietenii te consideră
încăpăţânat sau despotic. Iţi recunoşti vina?
Stephen: Orice om inteligent este considerat din când în când
încăpăţânat. Eu prefer să spun că sunt un om hotărât. Dacă n-aş fi fost un om
foarte hotărât, n-aş fi fost acum aici.
Sue: Ai fost aşa totdeauna?
Stephen: Vreau doar să am un anumit grad de control asupra vieţii mele,
cum au ceilalţi. Mult prea des, persoanele handicapate au viaţa impusă de alţii.
Nici o persoană validă nu s-ar resemna cu aşa ceva.
Sue: Să trecem la cel de-al doilea disc.
Stephen: Concertul pentru vioară de Brahms. Acesta a fost primul disc
long play pe care l-am cumpărat. Era în 1957, şi discurile de 33 de turaţii pe
minut abia apăruseră în Marea Britanie. Tatăl meu ar fi privit cumpărarea unui
picup ca pe o nesăbuinţă, dar l-am convins că pot asambla unul din piese
ieftine… Ca unul născut în Yorkshire, i-a plăcut ideea. Am aşezat platanul şi
amplificatorul în cutia unui vechi gramofon cu turaţia de 78. Dacă l-aş fi
păstrat, acum ar fi fost foarte valoros.
O dată construit, picupul avea nevoie de un disc. Un coleg mi-a sugerat
concertul de vioară al lui Brahms, deoarece nimeni din cercul nostru de la
şcoală nu-l avea. îmi amintesc că a costat treizeci şi cinci de şilingi, ceea ce pe
atunci era mult, mai ales pentru mine. Preţurile discurilor au crescut, dar ele
reprezintă astăzi mult mai puţin în termeni reali.
 Când am auzit prima oară discul în magazin, mi s-a părut că sună cam
ciudat şi nu am fost sigur că-mi place, dar am considerat necesar să spun că
da. Totuşi, peste ani, discul a căpătat o mare importanţă pentru mine. Aş dori
să pun începutul mişcării lente.
Sue: Un vechi prieten de familie a spus că, pe vremea când erai un
băieţel, familia voastră era – citez: „foarte inteligentă, foarte isteaţă şi foarte
excentrică”. Retrospectiv, crezi că este o descriere corectă?
Stephen: Nu pot comenta dacă ai mei erau foarte inteligenţi, dar cu
siguranţă că nu ne simţeam excentrici. Totuşi, presupun că puteam fi priviţi
astfel faţă de standardul din St. Alban, care era un loc destul de aşezat pe
vremea când locuiam acolo.
Sue: Iar tatăl tău a fost specialist în boli tropicale.
Stephen: Tatăl meu făcea cercetări în domeniul maladiilor tropicale. El
călătorea deseori în Africa pentru a testa acolo noi medicamente.
Sue: Aşadar, mai multă influenţă asupra ta a avut mama, iar dacă este
aşa, cum i-ai caracteriza influenţa?
Stephen: Nu, aş spune că tatăl meu a avut o influenţă mai mare. M-am
modelat după el. Deoarece tata era cercetător, am simţit că cercetarea ştiinţifică
era profesia firească de urmat când voi fi crescut mare. Singura diferenţă a fost
că nu m-a atras medicina sau biologia, deoarece ele îmi păreau prea inexacte şi
descriptive. Eu doream ceva fundamental şi l-am găsit în fizică.
Sue: După spusele mamei tale, ai avut totdeauna calitatea descrisă drept
capacitatea de a te mira. „Pot vedea cum îl atrag stelele”, a spus ea. îţi
aminteşti?
Stephen: îmi amintesc cum m-am întors odată noaptea târziu de la
Londra. In acel timp, iluminatul public era oprit la miezul nopţii pentru
economie. Am văzut atunci cerul nocturn 3. SSL Cel niciodată, cu Calea Lactee
drept de-a curmezişul. Pe insula mea pustie nu vor fi deloc felinare, astfel că voi
vedea bine stelele.
Sue: Desigur că ai fost strălucit în copilărie, ţi-a plăcut mult să te joci
acasă cu surioara, dar la şcoală erai practic în coada clasei şi nu-ţi prea păsa
de asta, nu-i aşa?
Stephen: Aceasta s-a întâmplat în primul meu an de la şcoala din St.
Alban. Dar trebuie să spun că era o clasă foarte bună şi că eram mult mai bun
la examene decât în clasă. Eram sigur că pot mai mult în realitate – de vină
erau scrisul meu de mână şi dezordinea care mă plasau atât de jos.
Sue: Al treilea disc?
Stephen: La începutul studenţiei de la Oxford am citit romanul lui Aldous
Huxley, Contrapunct. Cartea se dorea un portret al anilor treizeci şi avea un
număr imens de personaje. Multe dintre ele erau mai degrabă din carton, dar
era unul mai uman, modelat evident după Huxley însuşi. Acest personaj îl
ucide pe liderul fasciştilor britanici, figură inspirată de sir Oswald Mosley. El îşi
dezvăluie partidului fapta şi îşi pune la gramofon Cvartetul de coarde opus 132
al lui Beethoven. La mijlocul celei de-a treia mişcări, deschide uşa şi este
împuşcat de fascişti.
 Este un roman cu adevărat slab, dar Huxley are dreptate în alegerea
muzicii. Dacă aş şti că fluxul oceanului este pe cale să-mi acopere insula
pustie, mi-aş pune discul cu mişcarea a treia a cvartetului.
Sue: Te-ai dus la University College de la Oxford, ca să înveţi matematica
şi fizica. După cum ai calculat tu însuţi, n-ai învăţat, în medie, mai mult de o
oră pe zi. Ar mai fi totuşi de spus că ai practicat canotajul, ai băut bere şi ai
făcut – cu o anumită plăcere – glume proaste pe seama unor colegi, după cum
am citit. Care era problema? De ce nu ţi-ai bătut capul cu munca?
Stephen: Era la sfârşitul anilor cincizeci, iar cei mai mulţi tineri erau
deziluzionaţi de societate. Nu părea să se întrezărească la orizont nimic altceva
decât îndestulare şi iar îndestulare. Conservatorii tocmai învinseseră pentru a
treia oară în alegeri cu lozinca „Nu v-a fost niciodată atât de bine”. Eu şi cei mai
mulţi dintre contemporanii mei eram plictisiţi de viaţă.
Sue: Totuşi, reuşeai să rezolvi în câteva ore probleme pe care colegii
reuşeau să le rezolve abia în câteva săptămâni. După câte au povestit de
atunci, ei erau în mod clar conştienţi de talentul tău excepţional. Crezi că erai
şi tu conştient?
Stephen: Cursul de fizică de la Oxford era pe vremea aceea ridicol de
uşor. Se putea parcurge fără să mergi la vreun curs, numai frecventând unul
sau două seminarii pe săptămână. Nu trebuia să memorezi multe fapte, ci
numai câteva ecuaţii.
Sue: Dar la Oxford, nu-i aşa, ai observat pentru prima oară că mâinile şi
picioarele nu răspundeau exact comenzilor. Cum ţi-ai explicat pe moment acest
lucru?
Stephen: De fapt, ceea ce am observat la început a fost că nu pot vâsli
cum trebuie. Pe urmă, am căzut rău pe scări în căminul bobocilor. M-am dus la
doctorul colegiului după căzătură, deoarece mi-a fost frică să nu fi păţit ceva la
creier, dar doctorul a considerat că nu este nimic serios şi mi-a spus să o mai
las cu berea. După examenele finale de la Oxford, am plecat vara în Persia. Mă
simţeam în mod clar mai slăbit la întoarcere, dar am crezut că mi se trage de la
un deranjament puternic la stomac.
Sue: Dar când anume te-ai dat bătut şi ai admis că era vorba cu adevărat
despre ceva rău şi ai decis să-ţi faci un consult medical?
Stephen: Eram la Cambridge şi am venit acasă de Crăciun. Era în timpul
iernii grele din '62-'63. Mama m-a convins să merg la patinaj pe lacul din St.
Alban, în pofida faptului că nu mă simţeam realmente în stare. Am căzut şi mi-
a fost foarte greu să mă ridic. Mama a înţeles că e ceva în neregulă şi m-a dus
la doctorul de familie.
Sue: Şi pe urmă, după trei săptămâni petrecute în spital, ţi-au spus
vestea cea rea?
Stephen: Eram internat la spitalul Barts din Londra, deoarece tata ţinea
de acest spital. Stăteam acolo de două săptămâni pentru analize, dar doctorii
nu-mi spuneau nimic despre ceva care ar fi fost grav, cu excepţia faptului că
nu este vorba despre scleroza multiplă şi că nu este un caz tipic. Ei nu mi-au
spus ce perspective aveam, dar eu am ghicit suficient cât să înţeleg că sunt
destul de sumbre, astfel că nu voiam să-i întreb.
 Sue: Şi, la sfârşit, ţi-au spus că mai aveai numai vreo doi ani de trăit. Să
întrerupem, Stephen, povestirea şi să alegem discul următor.
Stephen: Walkiria, actul întâi. Este vorba despre un alt disc LP, cu
Melchior şi Lehmann. La origine, a fost înregistrat pe discuri de 78 de turaţii
înainte de război şi transferat pe un LP la începutul anilor şaizeci. După ce am
fost diagnosticat cu maladia neuro-motorie în 1963, m-am. fixat la Wagner, ca
unul care corespundea dispoziţiei sumbre şi apocaliptice în care mă aflam. Din
nefericire, sintetizatorul meu de vorbire nu este prea bine educat şi pronunţă
numele compozitorului cu W ca în engleză. Trebuie să bat v-a-g-n-e-r ca să-l
fac să sune aproximativ corect.
Cele patru opere din ciclul Inelului reprezintă cea mai importantă creaţie
a lui Wagner. M-am dus la Bayreuth, în Germania, cu sora mea, Philippa, în
1964, ca să le văd. Nu ştiam pe atunci bine Inelul, iar Walkiria, a doua operă
din ciclu, mi-a produs o impresie formidabilă. A fost regizată de Wolfgang
Wagner şi scena era aproape întunecată. Este istoria iubirii dintre doi gemeni,
Siegmund şi Sieglinde, care au fost despărţiţi din copilărie. Ei se reîntâlnesc
atunci când Siegmund îşi găseşte adăpost în casa lui Hunding, soţul Sieglindei
şi inamicul lui Siegmund. Fragmentul pe care l-am ales este povestirea
Sieglindei despre căsătoria ei forţată cu Hunding. In mijlocul sărbătorii, un
bătrân pătrunde în sală. Orchestra interpretează tema Walhallei, unul dintre
cele mai nobile din motivele Inelului. Bătrânul este însuşi Wotan, zeul suprem
şi tatăl lui Siegmund şi al Sieglindei. El îşi înfige spada într-un trunchi de
copac. Spada este destinată lui Siegmund. La sfârşitul actului, Siegmund o
smulge din trunchi şi cei doi fug în codru.
Sue: Citind despre tine, Stephen, lucrurile apar ca şi când, luând
cunoştinţă de condamnarea fa la moarte care îţi lăsa numai doi ani de trăit, te-
ai trezit, sau, dacă vrei, vestea aceasta te-a făcut să te concentrezi asupra vieţii.
Stephen: Primul efect pe care l-am resimţit a fost deprimarea. Se părea că
starea mea se înrăutăţea rapid. Nu avea nici un sens să întreprind ceva sau să
lucrez pentru doctorat, deoarece nu ştiam dacă voi trăi destul ca să-l termin.
Dar, după un timp, lucrurile au început să se îmbunătăţească. Boala a avansat
mai încet, iar eu am început să progresez în lucrarea mea, în special în
demonstrarea faptului că universul trebuie să fi avut un început reprezentat de
marea explozie.
Sue: Ai afirmat într-un interviu chiar că eşti aparent mai fericit acum
decât înainte de îmbolnăvire.
Stephen: Sunt, desigur, mai fericit acum. înainte de a contracta maladia
neuro-motorie, eram plictisit de viaţă. Dar perspectiva unei morţi timpurii m-a
făcut să înţeleg că viaţa merită să fie trăită. Sunt atâtea lucruri de făcut, atât
de multe, că nimeni nu poate să le facă pe toate. încerc un simţământ adevărat
de împlinire pentru că am reuşit să aduc o contribuţie modestă dar
semnificativă la cunoaşterea umană, în pofida condiţiei mele. Desigur că sunt
foarte norocos, dar oricine poate realiza ceva dacă se străduieşte destul.
Sue: Mergi atât de departe încât să spui că s-ar fi putut să nu realizezi
toate acestea dacă n-ai fi avut maladia neuro-motorie, ori acest punct de vedere
este prea simplist?
 Stephen: Nu, eu nu cred că maladia neuro-motorie poate constitui vreun
avantaj pentru cineva. Pentru mine boala a fost un dezavantaj mai mic decât
pentru alţii, deoarece nu m-a putut împiedica să fac ceea ce am dorit, adică să
înţeleg cum funcţionează universul.
Sue: Cealaltă sursă de inspiraţie, apărută atunci când încercai să te
împaci cu ideea bolii, a fost o femeie tânără, Jane Wilde, pe care ai întâlnit-o la
o petrecere, de care te-ai îndrăgostit şi cu care te-ai căsătorit apoi. Ne poţi
spune cât din succesul tău i se datorează ei?
Stephen: Cu siguranţă că nu m-aş fi descurcat fără Jane. Fiind logodit cu
ea, m-am ridicat din abisul deznădejdii în care mă aflam. Iar dacă urma să ne
căsătorim, atunci trebuia să-mi găsesc un loc de muncă şi să-mi termin
doctoratul. Am început să lucrez serios şi am descoperit că-mi place. Jane m-a
îngrijit de una singură, pe măsură ce situaţia mea se înrăutăţea. în acel stadiu
nu ne ajuta nimeni, iar noi nu ne puteam, desigur, permite un ajutor contra
cost.
Sue: Şi astfel i-aţi sfidat împreună pe doctori, nu numai deoarece ai
continuat să trăieşti, ci şi datorită faptului că aţi avut copii. Robert s-a născut
în 1967, Lucy în 1970, apoi Timothy în 1979. Cât de şocaţi au fost doctorii?
Stephen: De fapt, doctorul care mi-a pus diagnosticul s-a spălat pe
mâini. El era încredinţat că nu se putea face nimic. Nici nu l-am mai văzut
vreodată după diagnosticul iniţial. De fapt, tatăl meu a devenit şi doctorul meu
şi el era cel căruia mă adresam pentru sfaturi. El mi-a spus că nu existau
dovezi care să susţină caracterul ereditar al bolii. Jane a reuşit să-i îngrijească
pe cei doi copii şi pe mine. Numai atunci când am plecat în California, în anul
1974, a trebuit să apelăm la ajutor din afară, mai întâi de la un student care a
locuit cu noi, apoi de la infirmiere.
Sue: Dar acum nu mai sunteţi împreună.
Stephen: După operaţia mea de traheotomie, am avut nevoie de îngrijire
continuă, zi şi noapte. Acest fapt supunea căsătoria noastră la o presiune tot
mai mare. în cele din urmă, m-am mutat, iar acum locuiesc într-un apartament
nou în Cambridge. Trăim separat.
Sue: Să mai punem, ceva muzică.
Stephen: „Please, Please Me”, melodia interpretată de grupul Beatles.
După primele patru bucăţi mai serioase, aş avea nevoie de ceva relaxare.
Pentru mine şi pentru mulţi alţii, grupul Beatles a apărut ca o adiere de aer
proaspăt pe scena destul de stătută şi maladivă a muzicii pop. Obişnuiam să
ascult topul douăzeci de la Radio Luxemburg duminică seara.
Sue: în pofida onorurilor care te-au copleşit pe tine, Stephen Hawking –
şi aici trebuie să menţionez că eşti profesor Lucasian de matematică la
Universitatea din Cambridge, fosta catedră a lui Isaac Newton – te-ai decis să
scrii o carte de popularizare despre activitatea ta, dintr-un motiv destul de
simplu. Cred că aveai nevoie de bani.
Stephen: Deşi am sperat că voi câştiga o sumă modestă dintr-o carte de
popularizare, principala raţiune pentru care am scris Scurtă istorie a timpului
a fost plăcerea de a scrie. Eram entuziasmat de descoperirile făcute în ultimii
douăzeci şi cinci de ani şi doream să le povestesc oamenilor despre ele. Nu m-
am aşteptat niciodată să iasă aşa de bine.
Sue: într-adevăr, cartea a spulberat toate recordurile, a intrat şi a rămas
în Guinness Book ofRecords pentru durata prezenţei ei pe lista celor mai
vândute cărţi. Nimeni nu ştie câte exemplare au fost vândute în toată lumea,
dar este sigur că s-au depăşit zece milioane. Oamenii o cumpără, e evident, dar
se ridică mereu întrebarea dacă o şi citesc.
Stephen: Ştiu că Bernard Levin s-a împotmolit la pagina douăzeci şi
nouă, dar cunosc o mulţime de cititori care au mers mai departe. Vin la mine
oameni din toată lumea şi îmi spun cât de mult le-a plăcut. Poate că nu au
terminat-o, sau nu au înţeles chiar tot ce au citit. Ei au ajuns însă cel puţin la
ideea că trăim într-un univers guvernat de legi raţionale pe care le putem
descoperi şi înţelege.
Sue: Conceptul de gaură neagră a stimulat imaginaţia publicului şi a
reînnoit interesul pentru cosmologie. Ai urmărit vreodată episoadele din Star
Trecks cu deviza „a merge cu îndrăzneală acolo unde n-a ajuns nimeni până
acum” etc. Şi dacă da, ţi-au plăcut?
Stephen: Am citit multă literatură SF când eram adolescent. Dar acum,
când lucrez în domeniu, găsesc cea mai mare parte din ea cam facilă. Este atât
de uşor să scrii despre hiperspaţiul care îi conduce sau transportă pe oameni,
dacă nu trebuie să faci din această descriere o parte a unui tablou consistent.
Ştiinţa adevărată este mult mai captivantă, deoarece ea descrie ceea ce se
întâmplă în realitate. Autorii de SF nu au sugerat niciodată existenţa găurilor
negre înainte ca fizicienii să se fi gândit la ele. Dar noi avem acum dovezi
serioase privind existenţa unui anumit număr de găuri negre.
Sue: Ce i se întâmplă celui care cade într-o gaură neagră?
Stephen: Oricine citeşte literatură SF ştie ce ţi se întâmplă atunci când
cazi într-o gaură neagră. Te transformi în spaghetti. Dar, ceea ce este mult mai
interesant, găurile negre nu sunt complet negre. Ele emit în afară particule şi
radiaţii cu un debit susţinut. Acest fenomen provoacă evaporarea lentă a găurii
negre. Nu se ştie însă ce se întâmplă cu gaura neagră şi cu conţinutul ei.
Acesta este un domeniu pasionant de cercetare, dar scriitorii SF nu l-au captat
încă.
Sue: Şi această radiaţie pe care ai menţionat-o, se numeşte, desigur,
radiaţie Hawking. Nu dumneata ai descoperit găurile negre, deşi ai mers mai
departe, demonstrând că ele nu sunt negre. Dar descoperirea acestor găuri te-a
făcut să te preocupi mai îndeaproape de originile universului, nu-i aşa?
Stephen: Colapsul unei stele care dă naştere unei găuri negre este în
multe privinţe ca reversia temporală a expansiunii universului. O stea
colapsează de la o densitate destul de joasă la una foarte înaltă. Iar universul
se extinde începând de la o densitate foarte înaltă către densităţi mai mici.
Există şi o diferenţă importantă. Noi ne aflăm în afara găurilor negre, dar în
interiorul universului. Ambele se caracterizează însă prin radiaţie termică.
Sue: Spui că nu se ştie ce se întâmplă în cele din urmă cu gaura neagră
şi cu conţinutul acesteia. Teoria susţine deci că orice s-ar întâmpla, orice obiect
ar dispărea în gaura neagră, inclusiv un astronaut, totul s-ar recicla sub formă
de radiaţie Hawking.
Stephen: Energia corespunzătoare masei astronautului va fi reciclată ca
radiaţie emisă de gaura neagră. Dar nici astronautul însuşi, nici măcar
particulele din care este el alcătuit nu vor ieşi din gaura neagră. Aşadar,
întrebarea este ce se întâmplă cu ele? Se distruge totul, sau trece într-un alt
univers? Este ceva ce mi-aş dori foarte mult să aflu, dar nu mă văd aruncându-
mă într-o gaură neagră.
Sue: Stephen, lucrezi intuitiv, adică ajungi la o teorie care îţi place şi care
te atrage şi apoi treci la demonstrarea ei? Or, ca om de ştiinţă, trebuie
totdeauna să-ţi croieşti drum pe cale logică spre o concluzie şi nu te încumeţi
să o ghiceşti dinainte?
Stephen: Mă bazez în mare parte pe intuiţie. încerc să ghicesc un
rezultat, dar apoi trebuie să-l demonstrez. Iar în acest stadiu descopăr deseori
că ceea ce am crezut nu este adevărat, sau că este vorba despre altceva, la care
nici nu m-am gândit înainte. Aşa am descoperit că găurile negre nu sunt
complet negre. Atunci doream să demonstrez altceva.
Sue: Să mai ascultăm muzică.
Stephen: Mozart a fost totdeauna unul dintre favoriţii mei. El a compus o
cantitate incredibilă de muzică. Anul acesta, de ziua mea, când am împlinit
cincizeci de ani, am primit cadou opera sa completă pe CD, cu o durată de
peste două sute de ore. încă mai am de croit drum prin ea. Una dintre cele mai
măreţe compoziţii este Requiemul. Mozart a murit înainte de a-l termina,
Requiemul fiind completat de unul dintre elevii săi, din fragmentele rămase de
la maestru. Introducerea pe care o vom asculta este singura parte complet
scrisă şi orchestrată de Mozart.
Sue: Ca să simplific mult teoriile tale – şi sper că mă vei ierta pentru asta
– mai întâi ai crezut, aşa cum înţeleg eu lucrurile, că a existat un moment al
creaţiei, o mare explozie, dar nu mai crezi aşa ceva. Acum consideri că nu a
existat nici început şi că nu există nici sfârşit, universul fiind autoconsistent.
înseamnă aceasta că actul creaţiei nu s-a petrecut şi că, prin urmare, nu există
loc pentru Dumnezeu?
Stephen: Desigur că ai suprasimplificat lucrurile. Eu încă mai cred că
universul are un început în timpul real, prin big bang. Dar mai există şi un alt
fel de timp, timpul imaginar, perpendicular pe timpul real, în care universul nu
are început sau sfârşit. Aceasta înseamnă că modul în care a început universul
este determinat de legile fizicii, în consecinţă, nu se impune să spunem că
Dumnezeu a pus universul în mişcare într-un mod oarecare, arbitrar, pe care
nu-l putem înţelege. Teoria nu ne spune dacă Dumnezeu există sau nu, ci
numai că El nu este arbitrar.
Sue: Dar, dacă rămâne ca o posibilitate ca Dumnezeu să nu existe, cum
îţi explici acele lucruri care sunt dincolo de ştiinţă: iubirea şi credinţa pe care
au manifestat-o şi o manifestă faţă de tine oamenii? Cum îţi explici propria
inspiraţie?
Stephen: Iubirea, credinţa şi moralitatea ţin de o categorie diferită de
aceea a fizicii. Din legile fizicii nu poţi deduce comportarea cuiva. Există însă
speranţa ca gândirea logică pe care o implică matematica şi fizica să poată servi
drept ghid şi în comportarea morală.
Sue: Mulţi oameni cred că te-ai dispensat efectiv de Dumnezeu. Negi
acest fapt?
Stephen: După cum arată lucrările mele, nu este necesar să afirmi că
modul în care s-a creat lumea a fost un capriciu personal al lui Dumnezeu.
Rămâne însă o întrebare: De ce îşi dă singur bătaie de cap universul să existe?
Dacă-ţi place, îl poţi indica pe Dumnezeu drept răspuns la această întrebare.
Sue: Să trecem la discul numărul şapte.
Stephen: îmi place foarte mult opera. M-am gândit să-mi aleg toate cele
opt discuri cu muzică de operă, de la Gluck şi Mozart, trecând prin Wagner şi
ajungând la Verdi şi Puccini. Dar la sfârşit, le-am redus la două. Un disc
trebuie să fie Wagner, iar celălalt am decis în cele din urmă să fie Puccini.
Turandot este de departe cea mai importantă operă a sa, dar şi în acest caz
autorul a murit înainte de a o termina. Fragmentul pe care l-am ales este
povestirea lui Turandot cum o prinţesă din China antică a fost răpită de
mongoli şi dusă departe. Ca răzbunare, Turandot le va pune peţitorilor acesteia
trei întrebări. Dacă ei nu vor răspunde, vor fi executaţi.
Sue: Ce înseamnă pentru tine Crăciunul?
Stephen: Este un pic asemănător cu Ziua Recunoştinţei din America, un
moment în care să fii împreună cu familia şi să mulţumeşti pentru anul care
trece. Este de asemenea momentul să priveşti către anul care vine, simbolizat
prin copilul care se naşte în iesle.
Sue: Şi, ca să fiu materialistă în această privinţă, ce cadouri ţi-ai dori –
ori astăzi eşti atât de bogat că ai tot ce vrei?
Stephen: Prefer surprizele. Dacă pretinzi ceva anume, îi răpeşti
aducătorului orice libertate sau ocazie de a-şi folosi imaginaţia. Dar nu am
nimic împotrivă să se ştie că îmi plac trufele de ciocolată.
Sue: Până acum, Stephen, ai trăit cu treizeci de ani mai mult decât ţi s-a
prezis. Ai copii, deşi ţi s-a spus că nu vei avea niciodată, ai scris un bestseller şi
ai modificat opinii seculare despre spaţiu şi timp. Ce mai ai da gând să faci
înainte de a părăsi această planetă?
Stephen: Toate acestea au fost posibile numai pentru că am fost atât de
norocos ca să primesc mult ajutor. Sunt încântat de cât am realizat, dar mai
există încă o grămadă de lucruri pe care aş dori să le fac înainte de a trece pe
cea lume. Nu voi vorbi despre viaţa mea personală, dar din punct de vedere
ştiinţific mi-ar plăcea să ştiu cum trebuie să se unifice gravitaţia cu mecanica
cuantică şi cu celelalte forţe din natură. In special, aş dori să ştiu ce se
întâmplă cu gaura neagră atunci când se evaporă.
Sue: Acum, ultimul disc.
Stephen: Te voi ruga să pronunţi în locul meu titlul. Sintetizatorul meu
de vorbire este american şi n-are nici o şansă pentru franceză. Este şansoneta
lui Edit Piaf Je ne regrette rien. îmi rezumă viaţa.
Sue: Acum, Stephen, dacă ai putea lua numai un singur disc din cele
opt, care ar fi acesta?
 Stephen: Ar trebui să fie Requiemul lui Mozart. Aş putea să-l ascult până
când bateriile walkmanului meu se epuizează.
Sue: Şi cartea? Desigur, Biblia şi Operele complete ale lui Shakespeare te
aşteaptă.
Stephen: Cred că aş lua Midlemarch de George Elliot. Cineva, mi se pare
că Virginia Woolf, a spus că este o carte pentru adulţi. Nu sunt sigur dacă am
crescut destul, dar voi încerca-o.
Sue: Şi răsfăţul?
Stephen: Voi cere o provizie generoasă de cremă de zahăr ars. Pentru
mine aceasta reprezintă culmea răsfăţului.
Sue: Nu trufele de ciocolată deci, ci crema de zahăr ars. Doctore Stephen
Hawking, îţi mulţumesc foarte mult pentru că ne-ai permis să-ţi ascultăm
discurile de pe insula pustie şi-ţi urăm un Crăciun fericit.
Stephen: Mulţumesc pentru că m-aţi ales. Vă doresc tuturor un Crăciun
fericit de aici, de pe insula mea pustie. Pariez că voi avea o vreme mai bună
decât voi.

SFÂRŞIT