Penitenciar

Obiectul de studiu.
Este o ramură a psihologiei care s-a desprins din cadrul psihologiei judiciare.A
cunoscut o dezvoltare destul de intensă în perioada sovietică, fiind numită ca
psihologia pedepsei, apoi a fost numită psihologia corijării prin muncă.
In cadrul ps. Penitenciare se studiază 2 direcţii de bază:
1. Asistenţa psihologică a deţinuţilor:
• Psihologia persoanelor deţinute în funcţie de diferite criterii.
• Adaptarea deţinuţilor la regimul de detenţie.
• Grupul de deţinuţi, comunicarea dintre ei.
• Psihodiagnostic, metodici şi tehnici de lucru.
2. Asistenţa psihologică a colaboratorilor din penitenciar:
• Stresul gardianului
• Psihologia oamenilor ce poartă arme
• Selecţia candidaţilor
• Programe de formare a competenţei profesionale
• Tehnici de diminuare a stresului.
Obiectul – conflictele în penitenciar, subcultura carcerală, zvonurile şi
revoltele în masă.

Psihologia persoanei deţinute

Tipic pentru persoanele deţinute este nevroza.Nevroza se manifestă ca o
boală individuală, dar existenţa ei are o origine colectivă şi trebuie înţeleasă ca
rezultat al acestui proces colectiv.Deci, pornind de la nevroza individuală, se va
ajunge la găsirea simptomelor nevrozei grupului social.
Examinînd psihologic un delincvent – va fi găsit psihotic sau chiar debil
mintal, dar nu în asta constă devianţa – el este deviant nu prin originea
tulburărilor sale, ci prin apartenenţa la grupul considerat deviant.
Există grupuri deviante prin:
• Refuz – marginalizare pasivă şi activă
• Revoltă – inadaptare.
Ajungem astfel la concluzia că efectul de grup preexistă acţiunii individuale.
Devianţa apare acolo unde societatea traversează o criză de adaptare.
Prima intrare în penitenciar pune în faţa deţinutului foarte multe probleme, şi
cu cît el l-e va rezolva mai repede, cu atît sentimentul de străin se va diminua.
Factorul care se impune cu brutalitate, avînd consecinţe ample asupra
deţinutului ce abia a nimerit în penitenciar este constituit de supraaglomerare.Un
penitenciar este supraaglomerat atunic cînd a fost depăşită capacitatea sa de
cazare, fapt ce afectează vizibil condiţiile de viaţă ale deţinuţilor.
 Din punct de vedere al deţinutului, efectele supraaglomerării sînt situate pe
multiple planuri:
• Cresc sentimentele negative(mînie, furie, ură, depresie)
• Se pierde controlul situaţiilor
• Creşte stimularea interpersonală.
Procesul de penitenciarizare are 4 etape:
1. De acomodare – este dominantă din punctul de vedere al
deţinutului.Se manifestă prin teamă şi supunere, efort individual de a
trăi în noul mediu de viaţă, sentiment de părăsire şi neputinţă.
2. De adaptare – este centrată pe căutarea recompenselor şi cîştigarea
bunăvoinţei cadrelor.Condamnatul este un atent observator a tot ce
se întîmplă în jurul său şi în urma evaluării persoanelor, normelor şi
valorilor formale şi neformale – adoptă o conduită sau alta.
3. De participare – individul nu se mai simte străin faţă de ceilalţi.Are
anumite satisfacţii în urma muncii depuse şi un comportament activ
în cadrul relaţiilor interpersonale.
4. De integrare – este caracterizată prin dependenţa accentuată a
individului de grupul din care face parte şi de menţinerea unei stări
de echilibru în plan somato-psihic.
Pregătirea pentru eliberare – se referă la cele cîteva săptămîni dianintea
liberării, cînd deţinutul este supus unui program special de instruire: i se dau
sfaturi practice privind modul de soluţionare a problemelor pe care le va întîlni
imediat după punerea în libertate, mai ales cele referitoare la noul loc de muncă şi
modul de comportare.

Nivelurile de integrare a individului în mediul penitenciar:

1. Nivelul integrării sociale – sau armonizat relaţiile dintre deţinuţi şi grup,
contactele interpersonale sînt intense, individul a aderat la scopurile
comune şi are un rol social relativ, bine determinat în cadrul grupului.
2. Nivelul integrării psihosociale – conduita deţinutului este exclusiv în
funcţie de statutul actual, sursele de stres îşi diminuează forţa şi devin mai
puţine.
3. Nivelul integrării subculturale – deţinutul a interiorizat sistemul de valori
şi norme informale ale grupului de apartenenţă, devenind un purtător activ
al acestora pe timpul executării pedepsei.

Tipologia deţinuţilor
După Lombrosso :
• Criminal înnăscut
• Epileptic
• Prada unei pasiuni irezistibile
• Cu spirit slab
• Ocazional.
 După Ferri :
• De ocazie
• Din obişnuinţă

După Asociaţia Internaţională a Criminaliştilor :

• Ocazionali
• Cu capacitate redusă de adaptare la legile sociale
• Incapabil de a se adapta la societate

După Szabo :
• Periculoşi
• Marginali
• Imaturi
• Cu structură nevrotică

După Secretariatul Congresului ONU privind prevenirea crimelor :

• Inervat – comportament repititiv, agresivitate persistentă, infracţiuni
deosebit de grave, diagnostic psihologic „anormal”.
• Primejdios – infracţiuni grave, recidivă, stare mintală patologică.
• Dificil – produce dificultăţi autorităţilor corecţionale, relaţii cu grup
delincvent, iresponsabil.
• Deţinutul pe termen lung – iresponsabil, izolat.
• Inadaptatul social – se conformează numai pedepsei cu închisoarea,
probleme sexuale, alcoolism, inspiră frică.
Psihologia recidivei
Minorii reveniţi:
În urma revenirii minorilor în şcolile speciale de muncă şi reeducare s-a efectuat un
studiu la dezvăluirea cauzelor care i-au făcut ca după eliberare să săvîrşească noi
infracţiuni.În cadrul studiului au luat parte la interogatoriu 330 de minori reveniţi, care
reprezentau 24% din numărul total de eliberaţi (1375), majoritatea provenind din mediul
urban.
La data liberării, ponderea celor în vîrstă de 16, 17, 18 ani reprezenta 82,45% din
întregul lot.74% executau măsura educativă a internării pentru infracţiuni contra avutului
personal şi 22,62% - contra avutului public.Din ei – 15 minori fusese calificaţi în şcoli
speciale şi aveau deci pregătire corespunzătoare pentru a se integra productiv în societate.
O mare parte din tineri au săvîrşit infracţiuni la un interval scurt de timp – 41% - după 3
luni, 25% - 3- 6 luni, 35% - peste 6 luni.
După eliberare 82% - s-au reîntors în familie, 9% - la rude.Aceasta ar fi trebuit să fie un
factor favorizant pentru reintegrarea lor în societate, însă părinţii şi rudele nu au fost în
măsură sau nu au fost preocupaţi de supravegherea şi îndrumarea minorilor, lăsîndu-i să
săvîrşească noi fapte penale.
S-a constatat că 21% din cei ce au săvîrşit infracţiuni erau sub influenţa alcoolului,
12,5% - dorinţa dedistracţie şi aventură, 52% - sub influenţa anturajului.La liberare 95% din
ei nu aveau o calificare într-o meserie.
 Adulţii reveniţi:

Cu ocazia decretului de graţiere nr. 185 din iunie 1986 au fost eliberaţi din închisori
23080 deţinuţi, avînd următoarea structură:
46% - contraveniţi
37% - condamnaţi definitiv
17% - arestaţi preventiv
Pînă la sfîrşitul lunii mai 1987 s-au reîntors în detenţie 5% din ei.Jumătate din aceşti
deţinuţi erau necăsătoriţi şi au locuit la părinţi, fapt ce ar fi trebuit să favorizeze o viaţă
liniştită şi o mare stabilitate la locul de muncă.Doar 29% erau căsătoriţi, restul trăind în
concubinaj, divorţaţi sau văduvi.
18% - aveau terminate 1-4 clase, 63% - 5-10 clase.Printre motivele săvîrşirii noilor
infracţiuni se numără: 38% - ebrietate, 25% - nevoia de bani şi spirit de aventură, 37% -
negăsirea unui loc de muncă.

Zvonurile în penitenciar
Mentinerea zvonurilor în penitenciar se datoreşte unor condiţii specifice de
deţinere. Exista o serie de preocupäri constante pe care se bazeazä zvonurile: -
• Conditia specificä de detinere
• Modificärile legislaţiei penale
• Decretele de graţiere
• Comisiile pentru eliberarea conditionata, considerate mai blînde la unele unitati
• Motivarea transformarilor in unitati
Opiniile care circula între detinuti privitor la aceste aspecte sînt contradictorii. În
penitenciar diferentiem comunicare oficialä şi neoficiala.
Prin comunicarea oficiala se transmit: ordine, decizii,instructiuni.
Prin cea neoficiala: accentul e pus pe viata afectiva a grupurilor de detinuti, pe
simpatiile şi antipatiile între membrii grupului, relatiile dintre aceştia.
Se face o deosebire între comunicarea instrumentala şi consumatorie.
Comunicarea instrumentala — urmareşte realizarea unui scop.
Comunicarea consumatorie — este farä finalitate, orientatä spre mentinerea unui
trafic informational şi a unui climat securizant.
Informatiile care circulä în penitenciar pot fi sub formá de ştiri şi zvonuri.
Stirile contin — date ce pot fi verificate şi au un scop anume.
Zvonurile — reprezinta mesaje transmise oral despre evenimentele ce sînt greu de
verificat.Au o semnificatie deosebitä pentru colictiv.
O diferentä foarte importantä între ştiri şi zvonuri constä în faptul ca primele se
mentin nemodificate, pästrînd forma şi continutul, iar zvonurile — sînt
transformate esential in timpul trimiterii de la un om la altul.
Zvonul nu constituie un fenomen patologic al comunitaţii, însa, în dependenţa de
particularitatile individuale ale personalitaii, efectele zvonurilor pot atinge
intensitate patologicä.
Sint 2 fenomene ce joaca un rol deosebit in formarea zvonurilor:
• Credulitatea — se întîlneşte la: naivi, debili mintal, oamenii sugestibili, cei ce au
o virsta înaintata
• Fabulaţia — placerea de a reconstrui realitatea în termeni mai atractivi.
O altá particularitate individuala este anxietatea.S-a demonstrat cä persoanele
anxioase propagä mai repede zvonurile decît cele calme.
Zvonurile au cîteva functii:
• Informativa
• De control social
• De evaziune
In mediul penitenciar, comunicarea poate avea caracter de:
• Conversatie simplä
• Crearea dependenţei
• Convingere
Zvonurile pot fi prezentate sub forma unor mesaje afective, cu încärcaturä + sau - ,
sau evolutive.Cu cit continutul mesajului este mai bogat cu atît este mai mare
posibilitatea denaturärii lui.

Liderul în grupul de detinuti are o influenta directá asupra comunicarii prin

capacitatea lui de a explica sensul fiecarui mesaj .Mesajele difera dupa continut în
dependenţa de cine sint transmise.Daca sînt transmise de catre lider - sînt destul de
convingatoare şi clare.Daca sînt transmise de un membru marginal - sînt nesigure,
cu multe repetari. În penitenciar, prezenţa zvonurilor poate fi explicata şi printr-o
nevoie de subiecte de discuţie çe atrag atentia deţinuţilor de la rigorile privärii de
libertate.

Revoltele în penitenciar
,,O societate în schimbare implica, într-o oarecare masură, dezorganizare şi
crizä la nivelul unora din subsistemele sale.”
Actele de nesupunere ale deţinutilor trebuie înţelese atît in contextul celor
spuse, cit şi ca efect al unor probleme ce au afectat condiţiile de viaţă a
deţinuţilor şi ale cadrelor.
Revoltele detinutilor au fost îndreptate mai mult în potriva instituţiei
penitenciare decît contra administraţiei unei unitati.
Ca cauze ale apariţiei revoltei au fost considerate:
• Identificarea detinutilor ca fiind victime ale fostei dictaturi şi ca urmare au
cerut sä fie e1iberaţi.
• Grija pentrü soarta propriei familii.In contextul ştirilor despre luptele în
capitala

• Sentimentele frustrarii .

Nemulţumirea detinutilor s-a început de la interzicerea difuzarii radioului şi

televizorului, precum şi distribuirea presei.
ETAPELE:
 1. Caracterizata prin evoluţia rapida, in care toţi detinuţii cer sä fie puşi în
libertate şi nu mai recunosc autorităţile oficiale, curaj, agresivitate.
2.Faza violentă, haotică.Detinutii ies din camere prin forţă, se predispun
distrugerii, ameninta personalul, forţeazä porţile locului de detentie.
3.Faza de imformare, de linişte relativă.Deţinuţii iau cunoştinţă pe larg prin
radiou şi televizor despre evenimentele din ţara.Unii trec de partea
administraei.Au loc primele cedări din partea cadrelor.
4. Faza de organizare a detinutllor.Se detaşeaza liderii de opinie care
terorizeaza pe cei ce vor să se desolidarizeze.Sînt formulate coerent
revendicările.Se solicita reprezentanţi ai noilor autorităţi şi ai armatei.Sînt
organizate pichete de veghe de către detinuţi.Uşile de le camere ramîn
deschise. Dialogul çu personalul unităţii se reduce la maxim.Au loc multe
agresiuni şi violuri.
5. Faza de reorientare spre cadrele unităţii.Faza dominată de 2 elemente:
• Dezamägirea deţinuţilor în urma discuţiilor cu reprezentanţii locali ai noilor
autoritaţi.
• Apariţia decretului de graţiere.
6. Faza de epuizare psihologica a deţinuţilor şi a cadrelor.

7. Faza în care se desfăşoară forţele de intervenţie.Se dă un ultimatum

deţinuţilor, care cel mal frecvent este urmat de intrarea deţinuţilor în camere,
deci, punerea sub control a unitatii.
Aspecte în urma revoltelor:
Dupa fiecare acţiune de amploare a deţinutilor, grupările de forţă din
penitenciar ocupa noi spatii, iau ostatici din rindul cadrelor.Apoi urmeaza o
perioada de linişte în care deţinuţii aşteapta sa vada reacţia administraţiei sau se
pregatesc pentru o noua incercare.Liderii se retrag undeva pentru a analiza
împreuna situatia.Discutiile se poarta pe o voce retinuta.
Persoanele oficiale sträine de unitati, cu care detinutii au stat o data de vorba nu
mai sint acceptate la un al doilea dialog.
S-a observat că atunci cînd au fost aduse forte militare sträine şi acestea au
început pregatirile de lupta în vázul detinutilor, cei din urmä s-au reorientat
rapid spre cadrele locului de detentie înzestrate cu capacităţi de protecţie.

Diagnoza periculozităţii
Există o nevoie permanentă de a avea o imagine clară despre fenomenele umane din
penitenciar, un astfel de fenomen îl constituie gradul de periculozitate.Periculozitate este o
expresie a personalităţii în ansamblul ei.Deţinutul periculos este produsul unui anumit climat
în relaţiile interpersonale.Se consideră că mediul social în care trăieşte o persoană
influenţează decisiv asupra schimbării comportamentului, în sensul adaptării lui
interioare.Această adaptare se realizează prin intermediul unui sistem mediator al
personalităţii format din: concepţii, cunoţtinţe, moduri de prelucrare a informaţiei, emoţii.
 Din punct de vedere psihologic, comportamentul deţinuţilor este unul din rezultatele
devierii de la normele de organizare a personalităţii.Mentalitatea se formează prin presiune
şi sugestie.În ceea ce priveşte deţinuţii, mentalitatea multora din ei, este fondată pe o
ierarhizare greşită a valorilor sociale.
Periculozitatea deţinuţilor este înţeleasă în legătură cu eventualele evenimente pe care
ar putea să le provoace în viitor.
Diverşi criminologi au sesizat importanţa definirii periculozităţii infractorilor.Astfel,
Enrico Ferri menţionează: „Periculozitatea se determină după gravitatea şi modalitatea
faptului delictuos, motivele determinante şi personalitatea delincventului.”
Jean Pinatie spune: „Periculozitatea este gradul de rău pe care îl aşteptăm de la un
delincvent.”Se apreciază după perspectivitatea constantă a delincventului, gradul de
sociabilitate şi adaptabilitate socială.Din combinaţia capacităţi criminale – adaptabilitate
socială se disting 4 tipuri de infractori:
1. Cu periculozitate mare şi adaptabilitate mare – sînt aşa numiţii „criminali cu
guler alb”, adică excrocii, delapidatorii.
2. Periculozitate mare şi adaptabilitate redusă – au o inteligenţă scăzută, sînt
neprevăzători şi destul de conflictuali.
3. Periculozitate redusă şi adaptabilitate mare – comit acte infracţionale în situaţii
de conflict însoţite de afectivitate puternică.
4. Periculozitate redusă şi adaptabilitate redusă – debili mintal, psihopaţi.
Denis Szabo afirmă că principalii indicatori ai periculozităţii sînt: eşecurile frecvente în
viaţă, faptul că ei nu au ce pierde în viaţă, coborîrea frecventă de la un post mai bun la altul
mai rău.
Banciu, Rădulescu şi Voicu propun 4 criterii de evaluare a periculozităţii:
1. Raportul dintre delicte contra persoanei şi cele contra proprietăţii.
2. Raportul dintre delictele contra persoanei.
3. Gravitatea delictelor
4. Frecvenţa condamnărilor.
În urma cazurilor analizate se desprind o serie de trăsături caracteristice deţinuţilor
periculoşi:
• Calitatea slabă a mediului familial – părinţii nu au avut capacităţi
pedagogice şi psihologice de a modela poztiv personalitatea.
• Constituirea unor personalităţi dizarmonice – impulsivitate, abuz de alcool,
minciună, încăierări periodice, acte agresive.
• Eficienţă intelectuală aflată sub mediu – regresiune intelectuală şi slabă
dezvoltare a vieţii afective.
• Seniment cronic de ruptură a relaţiilor cu ceilalţi
• Convingerea că au fost pedepsiţi mai aspru decît au meritat.
• Eşecuri frecvente în viaţă şi nerealizarea ca persoană.

Deţinuţii periculoşi pot fi clasificaţi:

După direcţia în care se manifestă conduita lor:
• Orientaţi spre evitarea exigenţelor regimului penitenciar – se sustrag de la
normele de regim, pregătesc evadări.
 • Orientaţi spre rezolvarea prin violenţă a conflictelor – atacă cadrele, terorizează
deţinuţii, tentative de suicid.
• Orientaţi spre continuarea activităţii infracţionale şi după liberare - strîng
informaţii, atrag complici, propagă idei proinfracţionale.

După gradul de periculozitate:

• Foarte periculoşi – iniţiază permanent acţiuni ostile, întreţine permanent o
atmosferă de teroare între deţinuţi.
• Periculoşi – infracţiuni grave, fără control asupra agresivităţii
• Dificili – au şi îşi crează singuri probleme intrînd în conflict cu personalul şi cu
deţinuţii, dificultăţi de adaptare la regim, respinşi de ceilalţi.

Problematica privării de libertate

Consideraţii introductive a privării de libertate:
Specialiştii în domeniul psihologiei penitenciarului se află în faţa unei dileme:
tratamentul deţinuţilor în închisori sau în afara acestora.
In ultimii ani se vorbeşte despre impactul negativ al penitenciarului asupra deţinuţilor.
Întemniţarea nu este în stare să îmbunătăţească şansele de reeducare şi reintegrare a
deţinuţilor în comunitate.Este demonstrat că instituţiile penitenciare nu au făcut să scadă
criminalitatea.În acest context au fost elaborate o serie de reguli privitor la tratamentul
deţinuţilor în penitenciare.Astfel Comitetul pentru Prevenirea Criminalităţii şi Lupta
împotriva Delincvenţei a recomandat stabilirea pedepselor:
1. Cînd o persoană este trimisă la închisoare, pedeapsa se consideră ca un mijloc, ci
nu ca un scop.
2. Cît se află în penitenciar, persoana trebuie să fie privată doar de libertate (toate
celelalte drepturi să fie respectate).
3. Întemniţarea trebuie să fie realizată în condiţii de securitate maximă.
4. La penitenciar trebuie să fie trimişi numărul cel mai mic de delincvenţi şi numai
după ce au fost epuizate toate soluţiile posibile.
5. Delincvenţii trebuie să fie întemniţaţi pe o durată cît mai scurtă.

În cadrul pedepsei privative, un rol deosebit îl joacă TIMPUL.Atitudinea deţinuţilor faţă

de timp este coraportată la viaţa proprie şi la trăirile proprii.Din punct de vedere al victimei,
timpul detenţiei poate fi conceput ca fiind prea mic pentru paguba adusă. Procurorul,
stabilind durata detenţiei, o coraportează la gravitatea infracţiunii. Judecătorul trebuie să ţină
cont de toate aceste viziuni asupra factorului „timp”.
Deţinutul, nimerind în penitenciar, trăieşte o experienţă dureroasă care afectează întreaga
personalitate, trecînd prin frustrări şi contradicţii.În legătură cu efectele negative ale
detenţiei, comisia legislativă recomandă ca detenţie să fie o pedeapsă excepţională, care ar
trebui folosită cu scopul:
• De a proteja societatea, izolînd delincvenţii de societatea civilă.
• De a condamna o purtare pe care societatea o consideră ca fiind extrem de
reprobabilă.
 • De a pedepsi delincvenţii care refuză cu încăpăţînare de a se supune altor sancţiuni
şi tratamente la libertate.
• De a reeduca şi resocializa deţinuţii reintegrîndu-i mai apoi în societate.

Privarea de libertate – consecinţe psihologice:

Pentru a sensibiliza atitudinea psihologilor vizavi de problemele psihologice
ale deţinuţilor vom prezenta statistica:
„Anul 1998 – erau deţinute 26.800 persoane. 1999 – 39.600 persoane.Pînă în
2000 numărul creşte, dar începînd cu 2001 – numărul începe să scadă.
Media lunară de încarcerare este mai mare decît media lunară a eliberării
deţinuţilor. Marea majoritate a deţinuţilor (cca 6000) ispăşesc pedeapsa pentru infracţiuni
grave şi deosebit de grave.”

Privarea de libertate include 2 componente:

1. Aspectul fizic – dureri ale membrelor, de cap, boli fiziologice etc.
2. Aspectul psihologic – stres, depresie, tensiune, frustrare la diferite etape ale
detenţiei.

Privarea de libertate are drept consecinţe înlăturarea simbolurilor exterioare (nume,

îmbrăcăminte, coafură etc.).Aceasta duce la depersonalizarea deţinutului.
Regimul vieţii în detenţie standartizează modul de viaţă şi anulează orice
diferenţe individuale (la aceeaşi oră se culcă, la aceeaşi oră se trezesc etc.).Privarea de
libertate se resimte acut prin restrîngerea relaţiilor interpersonale, lipsa informaţiei, regimul
autoritar şi mediul închis.Nimerind în detenţie, persoana este privată de o serie de obiecte
care produceau satisfacţie (droguri, alcool, jocuri de azart, sex, hrană),În aceste condiţii
deţinuţii sînt puşi în căutarea unor surogate ale satisfacţiei (homosexualitate, ceai tare, jocuri
de cărţi etc.).
Actualmente se pledează pentru evitarea dezumanizării pedepsei, astfel încît
să se ajungă la scopul final (reeducare).În contextul manifestării fenomenelor psihologice şi
psihosociale trebuie să diferenţiem deţinuţii primari de cei recidivişti.
Deţinutul primar – ajuns în penitenciar este puternic traumatizat
psihologic.Ajungînd la locul detenţiei, el este tensionat de contactul cu autorităţile judiciare
(procuror, judecător, avocat, poliţie etc.), de schimbarea mediului, de lipsa ambianţei
familiale, lipsa serviciului şi foarte mult timp liber.La aceasta se mai adaogă multiple
probleme psihologice şi sociale care apar în urma contactului cu alţi deţinuţi.
Sărăcia relaţiilor interpersonale împiedică deţinutul să-şi realizeze rolurile
sociale. Relaţiile interpersonale limitate sînt determinate de regimul de funcţionare a
penitenciarului.
Se consideră că persoanele nimerind în detenţie, pot manifesta diferite tipuri
de comportament de adaptare la regimul de detenţie:
1. Comportament agresiv – nivel înalt al agresivităţii manifestat îmotriva altor
deţinuţi, colaboratorilor sau persoanei proprii.
2. Comportament defensiv – interiorizarea, retragerea deţinutului de ceilalţi
deţinuţi.
 3. Comportament de consimţire – comformare pasivă a condamnatului la normele
din penitenciar.
4. Conduită de integrare – se relaţionează activ cu mediul de detenţie (iniţiativă,
asumă riscul, liderism etc.).

Mediul penitenciar şi aspecte psiho-sociale

Impactul detenţiei asupra individului este simţit prin limitarea spaţiului de mişcare,
aceasta înseamnă necesitatea impusă de a respecta regulamentul instituţiei.
Fenomenul teritorialităţi.
Autorii au studiat fenomenul teritorialităţii şi au demonstrat că acesta este un fenomen
uman.Reducerea perimetrului de mişcare, limitarea spaţiului personal, organizarea timpului
liber duce la apariţia fenomenului de teritorializare în rîndurile deţinuţilor.Aceasta înseamnă
că persoana este pusă în situaţia de a-şi apăra teritoriul propriu.Acest fenomen se manifestă
prin agresivitate sporită în apărarea spaţiului personal, locului de dormit şi a locului de
alimentaţie.
Unii autori susţin că fenomenul teritorialităţii este prezent şi în situaţiile vieţii cotidiene,
mai ales în oraşele mari şi supraaglomerate, în transport, pe stradă.Există însă o deosebire
esenţială între acest fenomen din penitenciar şi la libertate: persoanele aflate în societate tind
şi încearcă să-şi stăpînească impulsurile agresive, învaţă conduite de pricinuirea minimului
discomfort celorlalţi; în detenţie este absolut invers.
La mărirea sentimentului de frustrare conduc şi alţi factori: lipsa de intimitate este
resimţită şi la cantină, şi la baie, şi la culcare.Şocul încarcerării şi cunoştinţa deţinutului cu
subcultura carcerală duce la formarea noilor valori şi unei noi viziuni asupra vieţii, şi să-şi
elaboreze o strategie de supravieţuire.
Canadianul Clemens a semnalat fenomenul de prizoniere - denumit ca socializarea la
cultura carcerală a deţinuţilor, adică reprezintă un proces prin care deţinutul ajunge să
accepte şi să împărtăşească normele şi valorile mediului carceral.
Încarcerarea este un fenomen trăit foarte dureros de către deţinut. El cuprinde
următoarele faze:
1. Faza de prizonizare - prizonierul manifestă atitudine ostilă şi duşmănoasă faţă de
administraţie şi faţă de toată lumea din afară.Concomitent deţinutul dezvoltă
comportamente loiale, prietenoase, de susţinere reciprocă cu ceilalţi deţinuţi.În
această fază, primul pas motivat psihologic al deţinutului este străduinţa acestuia
de a se integra în grupul de deţinuţi.
2. Faza de captiv – Willer evidenţiază că această fază este doar prima fază de
integrare în grupul de deţinuţi.După ea vine cea mai îndelungată fază, în care
deţinutul, deja conformat legilor, îşi ispăşeşte pedeapsa.Această fază este un
rezultat al presiunii deţinuţilor şi administraţiei.Din punct de vedere terapeutic,
personalul din penitenciare ar trebui să blocheze influenţele negative ale
subculturii carcerale asupra deţinutului.
3. Faza de desprizonizare – înseamnă eliberarea deţinutului de statutul de prizonier.
Această fază începe cu cca 6-12 luni înainte de eliberare.Această fază este
determinată de perspective pentru viitor (viaţa după penitenciar).În această fază ei
se îndepărtează de comunicarea activă cu deţinuţii şi încearcă să restabilească
 legătura cu exteriorul.Intervenţii intense din partea psihologului sîntsolicitate
anume în această fază.
Din punct de vedere psihosocial, populaţia de deţinuţi dintr-un penitenciar – reprezintă un
grup social care are toate caracteristicile specifice oricărui grup (coeziune, permisivitate etc).
Astfel în grupul de deţinuţi se identifică statuturi şi roluri diferite (formale şi neformale),
apar lideri respinşi.Deţinutul deasemenea este socializat în cadrul grupului prin intermediul
unui limbaj (argou).Deţinutul nu este o fiinţă pasivă.El menţine acţiuni cu cei din jur,
influenţează asupra lor şi este influenţat, menţine relaţii de cooperare sau de conflict.Din
acest punct de vedere Harbord a identificat cîteva tipuri de deţinuţi:
• Tipuri prosociale
• Tipuri pseudosociale
• Tipuri antisociale
• Tipuri asociale
Din punct de vedere al reeducării este ştiut că tipul antisocial este nereeducabil, pe cînd
tipul pseudo- şi a- social pot fi reeducaţi prin intermediul inervenţiilor psihosociale.
Mediul penitenciar, din punctul de vedere al lui Elenbergher, este definit ca un mediu
închis, în care informaţiile formează un circuit închis şi se transmit din generaţie în
generaţie.Astfel se crează o barieră greu de trecut şi nu există legătură dintre interior şi
exterior.
Persoana aflată în detenţie, ca consecinţă a socializării la mediul carceral, primeşte o
calificare, adică poartă experienţa şcolii penitenciare.

Rolul şi funcţiile psihologului în penitenciar

Din necesitatea racordării la standartele europene, în instituţia penitenciară din RM a fost
creat serviciul psiholgic, socio-educativ şi de privaţiune.Acest serviciu funcţionează din
2005, însă serviciul psihologic, conform regulamentelor, funcţionează din 1999.Activităţile
realizate de acest serviciu sînt axate pe realizarea mai mulor programe psiho-socio-educative
1. Programul de iniţiere a deţinuţilor în domeniul ştiinţelor socio-juridice.Are scopul
de a realiza procesul informativ- educativ, privind drepturile şi obligaţiunile
deţinuţilor în perioda executării detenţiei.Acest program este desfăşurat de către
colaboratorii serviciului psihologic, socio-educativ şi de probaţiune.
2. Program de lucru cu deţinuţii nou sosiţi.Are scopul de a studia personalitatea
deţinutului nou sosit şi asigurarea asistenţei psihosociale şi acordarea ajutorului
pentru adaptarea la regimul de detenţie.Acest program este prevăzut pentru o
perioadă de 15 zile şi începe odată cu sosirea deţinutului în penitenciar.
3. Programul cu privire la organizarea educaţiei fizice şi sportului cu deţinuţii (pro
sport).
4. Programul de pregătire a deţinuţilor pentru eliberare.Are scopul de a instrui
deţinuţii pentru soluţionarea problemelor ce pot apărea odată cu eliberarea din
detenţie.Acest program este orientat spre reintegrarea fostului deţinut în
comunitate.Este promovat mai mult de către asistenţii sociali (pro social).Durează
pînă la 6 luni.
5. Programul cu privire la încadrarea deţinuţilor în cîmpul muncii.arescopul de a
implica deţinuţii în munci remunerate şi neremunerate.
6. Program de reabilitare psihosocială a persoanelor consumatoare de droguri.
7. Program de reducere a violenţei în mediul condamnaţilor.Are scopul de a dezvolta
abilităţile sociale de soluţionare a conflictelor (realizat de psiholog).
8. Program de resocializare.Promovat de către psiholog şi propus deţinuţilor pentru a
dezvolta conduite prosociale.

Obligaţiunile funcţionale ale psihologului în penitenciar:

• Să respecte codul etic profesional
• Să respecte normele de drept
• Să respecte principiile confidenţialităţii
• Să respecte folosirea adecvată a metodelor de diagnostic corespunzătoare
categoriei de persoane pentru care se va administra.
• Să respecte folosirea calitativă a metodelor psiho-corecţionale.

Sarcinile de lucru cu deţinuţii:

• Studierea particularităţilor personalităţii condamnaţilor (psihodiagnostic).

• Elaborarea recomandărilor, metodicii de lucru cu condamnatul, orientate
spre elaborarea procesului de consiliere şi pentru elaborarea programelor
psiho-corecţionale.
• Depistează şi ţine în evidenţă condamnaţii ce necesită un regim de
supraveghere sporit şi organizează procesul de corijare a acestora.
• Studiază elementul psihologic în mediul penitenciar în vederea prevenirii
situaţiilor de conflict de tipul.
• Colaborează cu serviciile de securitate şi regim în vederea soluţionării
problemelor ce pot favoriza săvîrşirea crimelor şi a exceselorde grup.
• Practică consilierea psihologică la cerearea deţinuţilor.
• Cu acordul acestora practică programe corecţionale.
• Participă la şedinţele cu deţinuţii organizate de către administraţie.
• Desfăşoară ore informative cu tematică psihologică în cadrul programelor
socio-educative sau la cererea administraţiei.
• Participă la procesul de pregătire pentru eliberare prin intermediul programei
de pregătire pentru eliberare.
• Colaborează în caz de necesitate cu medicul psihiatru şi alte categorii de
specialişti.

Particularităţile psihologice individuale ale deţinuţilor

minori
 Sistemul nervos al deţinutului minor se deosebeşte prin o sensibilitate mărită cu caracter
patogen, care, în condiţii de extenuare poate duce la apariţia diferitor disfuncţii.Din cauza
disproporţiei dintre dezvoltarea sexuală, ajunsă la pubertate, şi cea socială – le este foarte
greu de a controla instinctele sexuale.Informaţia acumulată de minori din surse suspicioase
generează o dezvoltare anormală a personalităţii: apare interesul către pornografie,
perversiuni sexuale, hipersexualitate, relaţii sexuale timpurii.
La mulţi dintre minori este depistată o decădere morală, întîrzieri în formarea simţului
datoriei, infantilism, inconcordanţa conduitei cu procesele interioare.Nedorind să se
deosebească cu ceva de cei maturi ei fumează, întrebuinţează alcool, practică sexul.În
acelaşi timp, tendinţa spre independenţă capătă un caracter pervers.În cercul lor se cultivă
neîndurarea, cinismul, puterea, violenţa.
Interesele cognitive nu se dezvoltă, se pierd sau capătă o direcţie infracţională.Mulţi
dintre minorii deţinuţi nu se pot opune dificultăţilor ce apar, nu-şi pot controla necesităţile,
ceea ce deseori duce la încălcarea regimului coloniei.
Comunicarea în mediul penitenciar dă naştere unor controverse în viziuni, judecăţi,
aprecieri ale normelor morale.Conceptele de „sinceritate”, „principiu”, „cinste”, „mîndrie”
au cu totul alt sens pentru minorii deţinuţi. Deseori se evidenţiază note de cinizm şi
scepticizm faţă de muncă şi oamenii ce o practică.
Mulţi dintre deţinutii minori manifestă o autoapreciere neadecvată. Ei tind, cu orice preţ
să atraga atenţia celorlalţi asupra propriei personalităţi, demonstrează superioritatea sa faţă
de ceilalţi. În legătură cu limitarea comunicării cu rudele şi prietenii – are loc dereglarea
sferei emoţionale.
Printre deţinuţii minori se evidenţiază minorii infantili . Ei sînt nepăsători faţă de
regim, învăţătură şi viitorul propriu. Sînt caracteristici judecăţi superficiale, încălcarea
mecanismelor de control în timpul satisfacerii propriilor dorinţe, dezvoltarea slabă a
simţului responsabilităţii.Ei sînt activi, impulsivi, nu duc treaba pînă la capăt, interesele şi
atenţia sînt instabile, faptele lor deseori nu corespund vîrstei.Acest tip de minori nu regretă
fapta sa şi nu se simt vinovaţi.
Săvîrşirea actelor infracţionale de către minori, în mare parte, este dictată de
accentuările de caracter.În aşa fel accentuarea epileptoidă, în cazul întrebuinţării timpurii
de alcool – predispune către alcoolismul cronic.Accentuarea isteroidă, în situaţii de stres –
spre reacţii afective de tip demonstrativ.Accentuarea senzitivă - spre dezvoltarea neurozei
fobice.Accentuarea cicloidă şi emoţional-labilă – spre stări depresive psihogene.
I.Cupţov a grupat deţinuţii minori reeşind din nivelul lor de a se autocritica, atitudinea
faţă de propriile neajunsuri şi lucrul asupra lor:
1. Cei care îşi cunosc neajunsurile şi tind să le îndepărteze, ştiu căile de soluţionare.
2. Cei care conştientizează neajunsurile proprii, tind să le lichideze dar nu ştiu cum.
3. Ştiu neajunsurile proprii, dar nu tind să le lichideze.
4. Eronat considerînd neajunsurile ca fiind calităţi pozitive.
5. Au o atitudine indiferentă faţă de neajunsuri.
6. Cunosc calităţile sale pozitive, dar nu sînt în stare de a le realiza pe deplin.
Infractorii minori au o atitudine deosebită faţă de ispăşirea pedepsei, ceea ce este
considerat ca fiind o experienţă criminală.Deţinuţii minori au o atitudine deosebită faţă
de rude şi prieteni: pot fi supăraţi pe ei, duşmănie, agresivitate, învinuirea lor pentru ceea
ce s-a întîmplat, regretă fapta.
 Cercetările asupra 500 de minori-recidivişti au arătat că: majoritatea lor au fost lipsiţi de
dragostea părinţilor, fraţilor şi surorilor şi doar unii din ei vorbeau de bine despre părinţii
lor şi chiar se identificau cu tatăl.Taţii acestor minori se deosebeau printr-un mod de
educare inprevizibil, des se folosea pedeapsa fizică.Deşi au capacităţi mintale egale cu ale
celor ce nu au comis nici o crimă, ei mult mai rău au învăţat la şcoală: fugeau de la lecţii,
minţeau profesorii, erau neascultători, renunţau devreme de a fregventa şcoala.
Comunicarea deţinuţilor minori în colonie are loc doar de dragul comunicării.Are un
caracter mai puţin informativ, deoarece se reduce la relatări despre bătăi, pornografie
văzute în filme, precum şi despre distracţiile de la libertate.Are loc o creştere rapidă a
însemnătăţii comunicării criminale (jargon,tatuaje,porecle).Comunicarea, montajul şi
valorile deţinutului minor este totalmente dictat de „grupa-familie” (kentovka).În schimb el
primeşte protejarea lor fizică şi psihică, cu condiţia de a respecta normele şi de a adopta un
anumit comportament caracteristic.
În una din colonii a fost elaborat „codul deţinuţilor minori” bazat pe tradiţiile
penitenciarului:
1. Comunicarea amabilă, ca între fraţi.
2. În fiecare „cerc” există „smotriteli”.Cuvîntul lor e lege pentru membrii cercului.
3. Nu iniţiezi singur o acţiune fără a-i spune superiorului.
4. Fii amabil cu administraţia, grosolănia este acceptată numai în cazuri
excepţionale.Fii exemplar în ochii administraţiei, dar fidel cercului.
5. Atitudine indiferentă faţă de noi veniţi.Dacă cineva din ei manifestă calităţi
pozitive pentru noi – de raportat imediat superiorului.
6. Nu conflictuăm cu deţinuţii exemplari deoarece poate fi un obstacol în acţiunile
noastre.
7. Superiorii trebuie să raporteze toate acţiunile sale la întruniri.
8. Toate bunurile acumulate ilegal trebuie să fie predate fondului comun.
9. Se interzice manifestarea oricăror nemulţumiri cu referinţă la prezenţa
superiorilor în cercuri.Se pedepseşte crud.
10.Cine vrea să-şi „vîndă” prietenii sau să părăsească cercul, are un singur drum-la
cimitir.
11.A nu se aduna mai mult de două persoane, cu excepţia locului de muncă, pentru a
nu provoca suspiciuni.
12. În cazul încălcării uneea din legi – noi singuri vom pedepsi.Pentru prima oară –
avertizare, a doua – bătaie în public, a treia – este alungat din cerc fiind blestemat
sau chiar.
Deseori deţinuţii minori se montează să trăiască pentru ziua de azi, crezînd ca totul se
va rezolva de la sine.Din acest motiv ei nu doresc să se perfecţioneze.

Caracteristica social-psihologică a deţinuţilor

de vîrsta adultă şi vîrsta a treia.
 Vîrsta adultă este o perioadă deosebită, în care se încheie formarea personalităţii, apare
posibilitatea de a percepe corect realitatea şi de a aprecia critic comportamentul
propriu.Această perioadă poate fi devizată în doua etape: 18-25 ani, 26-30 ani.
În locurile de detenţie infractorii de vîrsta adultă reprezintă cea mai numeroasă grupă,
se deosebesc printr-un comportament activ, experienţă criminală, tendinţa de a obţine un
statut determinat, de a crea un grup antisocial şi de a-l domina.
Cercetările asupra a 200 de deţinuţi ce au împlinit vîrsta de 20 de ani au arătat:ca mai
mult de jumătate au un nivel de cerinţe foarte mare, nu este îndeajuns controlată
perceperea realităţii, nu sînt capabili de a rezista sarcinilor îndeplinite,nu se pot
autocontrola şi întrebuinţează excesiv alcoolul.
Pentru această grupă este caracteristică o majorare de cîteva ori a actelor de banditizm,
omucidere, viol, furt, huliganizm şi mai puţin acte de extragere ilegală a bunurilor
materiale.
La această vîrtsă este foarte acută problema conştientizării sinelui propriu.Dacă
deţinuţii minori nu prea vor să se implice în activităţile sociale, păstrîndu-şi inerţia
infantilă, atunci la 22-25 ani începe a se gîndi la perspective, care de multe ori reprezintă o
carieră în structura criminală.Caracteristic pentru această vîrstă este tendinţa de a se uni în
grupe.Ei se interesează de întrebările ce ţin de familie şi viaţa în comun, deaceea sînt foarte
iniţiaţi în a comunica prin intermediul scrisorilor.Pentru deţinuţii de 26-30 de ani această
temă este în stare să schimbe esenţial personalitatea deţinutului.Tot la această vîrstă are loc
stabilizarea comportamentului deţinutului.
Planurile pentru viaţă şi orientările valorice ale deţinuţilor adulţi sînt legate de tendinţa
de a ocupa un loc cît mai înalt în ierarhia deţinuţilor, de a găsi un sprijin în grupa din care
face parte, de a iniţia o relaţie conjugală în timpul detenţiei.
Deţinuţii adulţi au tendinţa de a parazita pe seama celorlalţi, luîndu-le banii, deschizînd
pachetele şi extrăgînd lucrurile valoroase.Această parazitare îi face să nu mai tindă spre a
lucra, învăţa.Sînt predispuşi spre alcoolism, narcomanie, hoosexualism şi jocuri în cărţi „la
interes”.
Comunicarea şi gîndurile deţinuţilor sînt axate mai mult pe tema femeilor şi sexului.
Motive ale homosexualităţii în penitenciare sînt: satisfacerea dorinţei sexuale, umilirea
cuiva, răzbunarea pentru denunţare, huliganism.
Igoşev diferenţiază deţinuţii, după calităţile lor volitive în timpul comiterii crimei, ca
fiind:
• Impulsivi
• Cu calităţi volitive.

Degheev îi clasifică în dependenţă de direcţionarea personalităţii:

• Irezistenţi cu o motivaţie pozitivă şi negativă a comportamentului propriu.
• Rezistenţi cu o motivaţie negativă, referitoare grupului a comportamentului.
• Rezistenţi cu o motivaţie pasivă.
• Rezistenţi cu o motivaţie pozitivă.Ei se simt responsabili pentru fapta comisă, vor
să aibă o familie, să lucreze şi să nu mai acţioneze ilegal.
• Cei mai numeroşi sînt deţinuţii ce se acomodeză la noul mod de viaţă, dar nu-şi
schimbă atitudinile, valorile şi convingerile proprii.
 La 26-30 de ani se observă o oboseală de la viaţa de infractor în mediul penitenciar, este
mai acută problema sensului vieţii, se reevaluează montajele şi convingerile formate, apare
dorinţa de a termina cu trecutul.
Există grupări de deţinuţi care se caracterizează prin aceleaşi tendinţe:
• Huligani
• Joacă în cărţi
• Alcoolici şi narcomani
• Conflictuali
• Predispuşi către acţiuni de exsces (iau ostatici, revolte)
• Homosexuali
• Cu dereglări psihice.
Fiecare grupă necesită o intervenţie deosebită şi individuală.
Pentru deţinuţii de 30-35 de ani este caracteristic: pesimismul, se gîndesc mai mult la
viaţa proprie, mai critici faţă de sine şi cei din jur, iniţiază activităţi pozitive, nu sînt
predispuşi spre a se grupa şi a ocupa un statut mai înalt în grupul de deţinuţi, valorile
esenţiale sînt bunăstarea materială, sănătatea şi familia.Acumularea bunurilor are loc din
cauza că ei cred că după ispăşirea pedepsei nu va avea cine îngriji de ei.
Deţinuţii de vîrsta a III-a sînt caracterizaţi ca fiind: închişi în sine, negativ percep
schimbările, agresivi faţă de cei din jur, egocentrici, avari, supărăcioşi, slăbeşte
prognozarea consecinţelor în urma comportamentului propriu şi al celorlalţi, apar tendinţe
sexuale patologice.Extenuarea neuro-psihică în urma sarcinilor prea mari poate duce la
sabotare (srîv).Majoritatea acestor deţinuţi sînt îngrijoraţi de faptul dacăvor primi pensie şi
adăpost după ce vor părăsi penitenciarul.De multe ori ei nu vor să prăsească penitenciarul
chiar şi după ispăşirea pedepsei.

Caracteristica psihologică a femeilor deţinute

Statutul femeilor în structura criminală nu este semnificativ, ceea ce se explică prin
rolul pe care îl au în societate.S-a constatat că femeile cu vîrsta de 30-50 de ani sînt mai
mult predispuse spre a comite infracţiuni.Femeile îşi ispăşesc pedeapsa pentru aceleaşi
infracţiuni ca şi bărbaţii: furt, excrocherii, substanţe narcotice, omoruri.Însă femeile se
pregătesc pentru infracţiune mult mai minuţios decît bărbaţii: planifică infracţiunea în cele
mai mici detalii.Bărbaţii acţionează împotriva legii mai mult sub influenţa afectelor,
geloziei, alcoolului şi substanţelor narcotice.
Factorul ce provoacă comiterea infracţiunilor de către femei este prostituţia, pe care
Lombrozo o consideră ca fiind rezultatul unor particularităţi genetice individuale,
caracteristice doar sexului feminin ca şi plăcerea de a fura.Cît despre insuficienţa educaţiei,
fuga de acasă, sărăcia şi modelele negative de a acţiona – sînt considerate ca fiind factori
secundari.
Relaţiile sexuale timpurii formează la femeile deţinute hipersexualitate.În colonie ele
caută foarte activ un partener sexual, formînd un cuplu, apoi altul.Acest tip de
comportament generează o multitudine de conflicte interpersonale.Relaţiile interpersonale
între deţinute sînt însoţite de umiliri şi agresivitate sporită.Deţinutele virgine sînt violate cu
ajutorul periuţelor de dinţi, cele neglijente sînt impuse să se urce pe un scaun şi li se
îmbracă lengeria intimă pe cap, cele ce fură de la alte deţinute sînt legate de un scaun şi
tunse pe cap de tot grupul.
Una din cele mai mari dorinţe ale deţinutelor este de a fi însărcinate.Aceasta le poate
aduce multe prevelegii: eliberare preventivă, un regim mai puţin sever, sarcini mai mici în
muncă, o alimentaţe mai bună, servicii medicale.Pentru a rămîne însărcinate, deţinutele
sînt gata pentru orice, chiar şi pentru a cumpăra sperma din afara penitenciarului.
Printre deţinute foarte des circulă zvonurile, scopul cărora poate fi diferit: de la
discriminare şi umilire pînă la răzbunare.Deţinutele minore mai des îşi pierd încrederea că
pot începe a trăi altfel decît cele mai în vîrstă.
Minorele consideră că au nimerit în penitenciar din cauza că au dorit să trăiască mai
uşor, să se îmbrace după modă, iar bani nu aveau.Altele au ales calea infracţiunii în urma
cunoştinţei cu un bărbat în vîrstă, care le impunea să comită crime.
Deţinutelor le sînt caracteristici: reacţii emoţionale puternice la situaţii concrete,
absenţa unor montaje pozitive, autoapreciere mărită, egoism, anxietate, nevrotism,
depresie, agresivitate, încăpăţinare, sentimentul de răzbunare.Cele cu perioada de deţinere
mare se află în stare de frustrare, care poate fi însoţită de explozii afective şi duc la apariţia
conflictelor.
În dependenţă de montajul de ispăşire a pedepsei pot fi elucidate următoarele grupe de
deţinute:
1. Deţinute cu montajul de a încălca regimul – sînt purtători activi ale tradiţiilor
penitenciarului, formează grupuri ce se opun metodicilor de reeducare.Se
deosebesc prin agresivitate sporită îndreptată spre deţinuţii mai slabi,
autoritarism, dar şi calităţi volitive şi organizatorice deosebite.Multe din ele nu
simt responsabilitatea pentru crimele comise şi nu doresc să-şi schimbe modul de
viaţă.
2. Deţinute cu montaj instabil de a ispăşi pedeapsa – sînt cele mai numeroase,
consideră pedeapsa prea dură.Comportamentul acestora depinde de orientarea
grupei din care face parte.Ele trăiesc cu ziua de azi, deaceea satisfacerea
intereselor este pe primul plan.
3. Deţinute cu montaj spre schimbarea comportamentului propriu – îşi iau
responsabilitatea pentru infracţiune şi retrăiesc consecinţele în urma ei.Au
intenţia de a ispăşi pedeapsa şi de a trăi cinstit în societate, fiind ajutate în aceasta
de familie.
Aproximativ a III-a parte a deţinutelor adulte manifestă diferite anomalii psihice şi sînt
predispuse alcoolismului.La femei mult mai des au loc neuroze isterice decît la bărbaţii
deţinuţi.Se explică prin faptul că femeile mult mai amplu percep izolarea de societate.
Însăşi organizarea lor psihofizică generează o excitare mărită în urma influenţei mediului
negativ.
Deţinutele mai tinere consideră că vinovaţi în ceea ce s-a întîmplat sînt părinţii, deaceea
rup orice relaţie cu ei.Este foarte important de a le ajuta să reînoiască aceste relaţii cu
părinţii.S-a constatat că femeile mai mult preţuiesc bunăstarea materială şi comfortul decît
bărbaţii.
 O mare importanţă în lucrul cu femeile deţinute o are dezvoltarea „simţului de mamă”.
Aceasta le va ajuta să adopte un comportament pozitiv.
Femeile ce au săvîrşit acte violente sînt caracterizate ca avînd o autoapreciere mărită,
egoiste, dominatoare.Uneori se simt vinovate pentru ceea ce au făcut, sînt neliniştite.
S-a constatat o diferenţă între femeile ce au atentat la viaţa soţilor şi cele ce au atentat la
viaţa copiilor proprii:
• Femeile ce şi-au omorît soţii - au un nivel de emotivitate foarte înalt, sînt
încăpăţinate şi nu se consideră vinovate pentru infracţiune, nu au remuşcări.
• Femeile ce şi-au omorît copiii – au o personalitate disarmonică.Pe deoparte au
tendinţa de a comunica ce se explică prin caracterul depresiv al personalităţii, pe
de altă parte – se tem să comunice, deoarece consideră că cei din jur le vor face
rău.
Femeile sînt foarte emoţionale, deaceea conflictele în care iau parte sînt foarte
gălăgioase.Scenele de gelozie sînt fenomene foarte des întîlnite în locurile de deţinere a
femeilor.Femeile sînt geloase între ele, dar şi pe soţii de la libertate a prietenelor sale.Este
prezentă o categorie de deţinute ce au preluat comportamentul bărbătesc.Ele poartă
pantaloni sport, se frezează scurt, la unele apare păr pe faţă, dispare menstruaţia, fac baie
aparte de celelalte femei şi numai în lengeria de corp, nu frecventează ginecologul dacă
sînt prezente surorile medicale.Ele se bucură de o popularitate mare în penitenciar şi nu
toate femeile se bucură de dragostea lor (mai des cele ce primesc colete bogate).
Femeile tinere se deosebesc prin tendinţa de a încălca regimul, alcoolism şi narcomanie.
Încearcăsă scape de învinuiri cu ajutorul vicleşugului, minciunii, învinuindu-le de toate pe
celelalte deţinute.Întreţin relaţii homosexuale şi de multe ori recidivează cu scopul de a se
reîntoarce în penitenciar la iubita sa.
Femeile mai în vîrstă se caracterizează prin o adaptabilitate sporită la regimul de
detenţie, ce se explică prin numărul mai mare de recidive.Unele au studii la nivel foarte
jos, închipuiri şi interese primitive.Nu sînt capabile de a rezolva nici cele mai mici
probleme cotidiene.Cele ce au nimerit prima dată în închisoare – au o dezvoltare
intelectuală înaltă, o profesie, sînt cointeresate de a nu încălca regimul pentru a fi eliberate
înainte de termen, mai rar întreţin relaţii homosexuale.Sînt impulsive, neechilibrate, se
excită repede şi foarte agresive.Conflictuează pe baza celui mai nesemnificativ pretext şi
deseori ajung pînă la încăierări.
Femeile de vîrsat a III-a – mai mult probabil că au petrecut toată viaţa în închisoare.
Relaţiile cu rudele sînt rupte.Sînt adaptate la detenţie, respectă regimul, sînt ascultătoare.
Au un caracter viclean, mincinoase, convingeri profund criminale, nu recunosc fapta
comisă, cer să fie miluite bazîndu-se pe sănătatea şubredă, avare şi egoiste.Pentru un
oarecare profit pot să păstreze pentru cineva obiecte interzise.Au frica de libertate în
aceeaşi măsură cît ar vrea să fie eliberate.
O mare imporatnţă pentru resocializarea femeilor deţinute o deţin programele de
pregătire pentru eliberare, în cadrul cărora femeile sînt învăţate de a menţine relaţii
pozitive, de a gospodări, a îngriji de sine, organizarea timpului liber, obţinerea unei
profesii.

Sursele sănătăţii organizaţionale

 Instituţiile penitenciare se confruntă cu o multitudine de probleme ce împiedică
funcţionarea acesteea.În cadrul unei conferinţe internaţionale, ţările participante trebuiau să
prezinte cele mai grave probleme cu care se confruntă instituţiile penitenciare.
În SUA, instituţiile penitenciare se confruntă cu următoarele probleme:
• Suprapoluarea penitenciarului
• Lipsa personalului
• Întreţinerea financiară a instituţiilor penitenciare

Romania a identificat următoarele probleme:

• Lipsa consensului privind scopul deţinerii infractorilor în închisori
• Lipsa legislaţiei adecvate timpului
• Lipsa personalului calificat

Africa: - supraaglomerarea
Ţările musulmane: - exploatarea deţinuţilor prin muncă.

Republica Moldova:

Problemele instituţiei penitenciare Soluţii

- problema finanţării, considerată sursa
celorlalte probleme
- lipsa condiţiilor adecvate de deţinere şi - a fost implimentat un proiect de
supraaglomerarea penitenciarelor
- insuficienţa cadrelor (în ultimii 5 ani
cca 80% din colaboratori s-au eliberat
din funcţie)
- penitenciarul are funcţia de bază de a
resocializa delincvenţii
- prezenţa subculturii carcerale
- atragerea surselor financiare din alte
ţări
- atragerea surselor locale
reconstruire a penitenciarelor (2006-
2008)
- reamenajarea unităţilor militare ce nu
funcţionează în penitenciare
- au fost pregătiţi şi angajaţi noi
colaboratori
- instruirea menegerilor instituţionali
- au fost angajaţi colaboratori iniţiaţi în
domeniile psiho-socio-educative
- a fost propus de a introduce
colaboratori în celule, pentru a
observa.Cu scopul de a pune la curent
administraţia privitor la ceea ce se
întîmplă în interior.
- camere de luat vederi.

Consilierea psihologică în instituţiile penitenciare

Se cunosc 2 feluri de consiliere psihologică în instituţiile penitenciare:
1. În condiţii de detenţie
2. După eliberare (se promovează în cadrul centrelor de justiţie comunitară).
 Obiective:
• De a ajuta clientul să depăşească stările psiho-emoţionale generate de
regimul de detenţie.
• Corijarea personalităţii deţinutului.
• Restabilirea legăturii cu rudele.
• Pregătirea deţinutului către eliberare.
În cadrul consilierii, psihologul trebuie să aibă o poziţie distinctă pentru a evita
eventualele manipulări.Psihologul are o poziţie de acceptare a clientului, dar în acelaţitimp
demonstrează orientările sale morale şi valorice.Această poziţie generează un conflict
inevitabil de valori.
Etapele consilierii:
1. Primul contact – conflictul de valori de regulă se finisează cu ruperea relaţiei.
2. Ruperea relaţiei – fiind nemulţumit de primul contact cu psihologul deţinutul se
retrage în celulă, unde apare fenomenulde „vacuum emoţional”.
3. Reînoirea contactului cu psihologul – are loc „efectul de plombă”.Psihologul
completează vacuumul emoţional.În această etapă se lucrează cel mai eficient şi
au loc cele mai multe schimbări pozitive.Aici se realizează obiectivele
consilierii.
4. Ruperea procesului de consiliere – există 2 categorii de deţinuţi în baza
solicitării consilierii:
a) solicită consiliere
b) refuză de a colabora cu psihologul.
Este important de menţionat că există 2 tipuri de deţinuţi ce nu solicită şi nu primesc
ajutorul psihologului:
• Stratele superioare ale structurilor criminale (hoţi în lege).
• Tip de caracter puternic.Nu se supun nici autorităţilor criminale şi nici celor ale
penitenciarului.
Se recomandă categoric de a nu insista promovarea consilierii cu aceste 2 tipuri de
deţinuţi.
Tipuri de comportament şi eventuale probleme în cadrul consilierii:
• Refuzarea de a vorbi
• Vorbeşte întruna
• Este deacord cu totul ce spune psihologul
• Discuţie eficientă, atunci cînd clientul se implică direct în rezolvarea problemei.

Obiectivul „Corijarea personalităţii deţinutului” se realizează în 3 direcţii:

1. Dezvoltarea independenţei şi a capacităţii de a lua decizii desinestătător.
2. Corijarea agresivităţii

Dacă deţinutul manifestă agresivitatea ca modalitate de autoapărare – nu este necesară

corijarea.Dar dacă identificăm că agresivitatea estemanifestată ca lipsă a controlului
emoţional – este necesară includerea acestor persoane în programe de corijarea a
agresivităţii.
Corijarea agresivităţii:
 1. Conştientizarea momentului (ce faci cînd eşti agresiv?).
2. Faza de după agresie (cum te simţi după agresivitatea manifestată?).
3. Conştientizarea momentului de enervare,după care vine agresivitatea.

4. Învăţarea tehnicilor de autocalmare şi autosugestie.Durează cel puţin 6 luni.

3. Uneori este nevoie de a corija nivelul de autapreciere.Diagnozase face cuajutorul

testului „Drumul frumuseţii” – se desenează un drum şi se cere clientului de a identifica
unde se află el pe acest drum.Dacă persoana are nivel de autoapreciere total pozitivă – este
greu de corijat, la fel şi total negativă.În cazul supraaprecierii se recomandă de a relata
deţinutului calităţile negative pecare le posedă (numai pentru deţinuţi).Pentru subapreciere
– se recomandă stimularea deţinutului şi dezvăluirea calificativelor pozitive pe care le
posedă.