CUNOASTEREA CATAFATICA SI APOFATICA

Dupa forma de exprimare in general, afirmativa sau negativa, a cunoasterii noastre

despre Dumnezeu, aceasta cunoastere poate fi impartita in catafatica (de la gr.=
afirmativa) si apofatica
negativ). Teologia utilizeaza aceste doua numiri, catafatic ai apofatic, in intelesul de
cai de cunoastere religioasa si forme de exprimare a acestei cunoasteri, cale
afirmativa si cale negativa, ca si teologie catafatica si teologie apofatica.
Astfel, despre Dumnezeu afirmam ca este Cel viu si personal, ca este spirit absolut,
ca are toate perfectiunile in sens absolut, ca este atotbun, iubire, atotstiutor,
atotintelept, atotdrept, atotputernic, etc. Acest chip de afirmare a adevarurilor despre
Dumnezeu se numeste catafatism.
Cunoasterea apofatica se caracterizeaza prin negarea oricarei imperfectiuni in
Dumnezeu, ceea ce, in fond, inseamna afirmarea tuturor perfectiunilor in El. In
transcedenta fiintei sale personale, Dumnezeu ramane necunoscut si necuprins.
Dumnezeu nu poate fi cunoscut in acelasi chip in care sunt cunoscute realitatile din
lumea concreta, folosind ideile sau notiunile de timp si spatiu si raporturile dintre
fenomenele naturale, fiindca Dumnezeu le transcede pe toate. Astfel, spunand-se ca
Dumnezeu umple timpul si spatiul, nu s-a afirmat destul despre Dumnezeu, intrucat
El depaseste toate in chip absolut, le transcede fiind vesnic si necuprins, nemarginit.
De aceea, afirmandu-se ceea ce nu este Dumnezeu, se spune mai mult despre El,
despre misterul divin inefabil, inexprimabil in grai omenesc, decat se spune in
concepte sau notiuni afirmative. Teologia apofatica, apofatismul sustine ca negatiile,
anume propozitiile negative despre perfectiunile lui Dumnezeu, sunt mai potrivite,
adica mai corespunzatoare obiectului la care se refera, adica la profunzimea
misterului dumnezeiesc, pe care cauta sa-l exprime depasind existentele create. Dar,
cu toate acestea, misterul fiintei dumnezeiesti depaseste sau transcede atat
catafatismul, cat si apofatismul, ramanand in sine incognoscibil, de necunoscut,
incomprehensibil, de necuprins cu mintea si inaccesibil, de neajuns la el, prin puteri
proprii.
Cu toate acestea, apofatismul nu inseamna agnosticism, adica lipsa de cunoastere
obiectiva, nici ignoranta sau incultura, ci depasire a mijloacelor obisnuite de
cunoastere. In fond, teologia apofatica se intemeiaza pe premisa ca existenta lui
Dumnezeu Cel Viu, incognoscibil si incomprehensibil, este in toata deplinatatea Sa
mai evidenta spiritului omenesc decat toate celelalte existente. Este vorba, asadar, nu
despre o existenta demonstrata logic, ci supralogic, prin evidenta traita a existentei lui
Dumnezeu si prin orientarea fireasca a omului, ca dorinta, ca nostalgie, spre Parintele
lui ceresc. Iar evidenta traita a existentei lui Dumnezeu presupune o pregatire pentru
ea, printr-o stradanie spirituala, prin pasirea hotarita pe urcus duhovnicesc, cu ajutorul
haric de la Dumnezeu si cu rivna, cu ferirea de patimi, cu asceza si cu rugaciune din
partea omului credincios. Acestui urcus spiritual nu i se pune opreliste, ci,
dimpotriva, neincetat indemn de inaintare (I Cor. 12, 31), de crestere spirituala spre
virsta deplinitatii lui Hristos (Efes. 4,13).
Astfel, chiar si apofatismul, cale de cunoastere prin negatie, apare ca depasit, intrucit
evidenta traita, experienta spirituala, este patrundere mistica, printr-un chip deosebit
de patrundere a luminii dumnezeiesti de inalta intensitate in sufletele celor vrednici,
Dumnezeu facindu-se cunoscut, se intelege ca nu in fiinta Lui nepatrunsa, ci in
energiile si lucrarile Lui necreate si nedespartite de fiinta, dar prin care El se
comunica si se impartaseste. Simbolul cunoasterii mistice a lui Dumnezeu este
lumina taborica.
Cea mai inalta si mai cuprinzatoare cunoastere a lui Dumnezeu este cea prin
adevarata credinta incalzita de iubire, coroana virtutilor (I Cor. 13, 13). Caci
" Dumnezeu este iubire (I Ioan, 4, 16) si, aceasta fiind, El coboara in lume, pe care o
iubeste (Ioan, 3, 16), iar " noi iubim pe Dumnezeu, pentru ca El ne-a iubit cel dintii "
(I Ioan, 3, 16), iar " noi iubim pe Dumnezeu, pentru ca El ne-a iubit cel dintii " (I
Ioan, 4, 19) si, iubindu-L, ne ridicam la El, fiindca " iubirea este de la Dumnezeu si
oricine iubeste pe Dumnezeu si cunoaste pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeste nu
cunoaste pe Dumnezeu" ( I Ioan, 4, 7-8), insa " cel ce ramine in iubire ramine in
Dumnezeu si Dumnezeu ramine intru el "
(I Ioan 4, 16).
Din toate acestea nu rezulta, cum s-ar parea tinind seama de neputinta patrunderii
cunoasterii noastre in esenta lucrurilor dumnezeiesti, ca, in general, am cunoaste prea
putin din cele ale lui Dumnezeu, anume din fiinta si atributele Lui, ci, dimpotriva,
cunoastem mult daca ne straduim dupa cuviinta sa inaintam pe calea cunoasterii
oferita noua prin Revelatia naturala si supranaturala si daca ne silim s-o transpunem
in viata. Caci cunoastem tot ce ne este necesar pentru mintuire; si nici un credincios
adevarat nu poate nici gindi si nici spune ca Biserica dreptmaritoare nu-l invata tot ce
este trebuincios pentru mintuire.
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zagrean,
"Teologia dogmatica" , manual pentru seminariile teologice, Bucuresti, 1991, pag.
94-96.