Prelucrabilitatea materialelor prin aşchiere BGS 6

PRELUCRABILITATEA MATERIALELOR
PRIN AŞCHIERE

1. Scopul şi conţinutul lucrării

 Cunoaşterea criteriilor de apreciere a prelucrabilităţii prin aşchiere a materialelor metalice;
 Determinarea experimentală a prelucrabilităţii prin aşchiere a oţelurilor în funcţie de
criteriul forţelor de aşchiere.

2. Consideraţii generale
2.1. Prelucrabilitatea prin aşchiere
 Cunoaşterea datelor privind prelucrabilitate prin aşchiere a unui material oarecare ar
permite tehnologului stabilirea rapidă şi precisă a parametrilor regimului de aşchiere, dar şi
o alegere corectă a sculelor aşchietoare, a lichidelor de răcire-ungere etc. Astfel, datele despre
prelucrabilitatea unui material ar facilita optimizarea parametrilor condiţiilor de lucru.
Proprietatea materialelor de a fi prelucrate prin aşchiere în condiţii cât mai
avantajoase poartă denumirea de prelucrabilitate prin aşchiere.
Prelucrabilitatea nu este o mărime fizică, motiv pentru care aprecierea prelucrabilităţii
sau a gradului de prelucrabilitate se face prin metoda comparativă; se compară mai multe
materiale între ele sau un material cu altul, considerat drept etalon. În acest sens au fost
introduşi o serie de coeficienţi ca:
 IV60 – indicator de prelucrabilitate relativă, ce propune utilizarea vitezei de aşchiere v60,
corespunzătoare unei durabilităţi de 60 min a cuţitului folosit;
 IVcomp – indicator de prelucrabilitate relativă - se raportează la viteza de comparaţie – vcomp;
 Ip1,5 – indicator de prelucrabilitate absolut;
 I% – indicator de prelucrabilitate relativă – se raportează la temperatura aşchierii
materialului;
 p15 – indicator de prelucrabilitate dinamică;
 pm – indicator de prelucrabilitate mecanică;
 Itj – indicele global de prelucrabilitate etc [7].
Pentru aprecierea prelucrabilităţii se utilizează, în mod frecvent, următoarele criterii
de apreciere: calitatea suprafeţei prelucrate, consumul de energie, consumul de scule
aşchietoare sau regimul termic. Se stabileşte, în general, un singur criteriu de apreciere; astfel,
un anumit material este considerat uşor prelucrabil pentru un criteriu sau greu prelucrabil
pentru un altul. Însă, cercetătorii în domeniu apreciază că, apelând la un singur criteriu (cum
ar fi, de exemplu, cel al uzurii sculei aşchietoare), nu se obţine decât o imagine unilaterală,

BGS 06  feb. 2016 1

 BGS 6 BAZELE GENERĂRII SUPRAFEŢELOR

incompletă, asupra prelucrabilităţii materialului. Se pot întâlni cazuri în care un material se

prelucrează cu forţe de aşchiere egale sau mai reduse decât în cazul altui material, dar uzează
mult mai intens o sculă aşchietoare, datorită, de exemplu, prezenţei unor incluziuni cu caracter
abraziv.
Astfel, o bună prelucrabilitate înseamnă aşchiere cu viteze foarte mari (productivitate
ridicată), calitate de suprafaţă bună, consum de energie redus, dar şi consum cât mai mic de
scule aşchietoare. Unele materiale metalice sunt uşor prelucrabile prin însăşi natura lor; altele
însă, devin mai prelucrabile numai după optimizarea condiţiilor de lucru şi a geometriei
sculelor aşchietoare.
Un alt aspect îl constituie necesitatea prelucrării unui material nou. Apariţia de
materiale noi, care satisfac din ce în ce mai bine cerinţele de funcţionalitate a organelor de
maşini, impun şi cerinţe noi privind tehnologiile de prelucrare adecvate. Dar la apariţia unui
material (sau aliaj) nou, greu sau uşor de prelucrat prin aşchiere, tehnologul nu dispune decât
de cel mult simple cataloage, care se rezumă la prescrierea sumară a unora dintre
caracteristicile fizico-mecanice ale materialului respectiv.
Pentru a putea prelucra un astfel de material nou, tehnologul recurge la analogii, la
aproximări, la încercări experimentale de evaluare a prelucrabilităţii, care în lipsa unei
metodologii precise şi rapide, duc la un consum relativ mare de material şi de timp.
Cunoaşterea datelor privind prelucrabilitatea prin aşchiere a unui material ar duce
implicit la posibilitatea evaluării anticipate a costului total al prelucrării, prin luarea în
considerare atât a timpului necesar prelucrării cât şi a cheltuielilor legate de construcţia şi
exploatarea sculelor, a dispozitivelor şi a maşinilor-unelte în cauză.

2.2. Metode de apreciere a prelucrabilităţii prin aşchiere a materialelor

În procesul de prelucrare prin aşchiere este necesar să poată fi apreciată
prelucrabilitatea piesei. În acest scop se utilizează diverse metode de determinare a acesteia.
În literatura de specialitate, se prezintă clasificări ale metodelor de determinare a
prelucrabilitatii, în raport cu anumite criterii.
 O primă clasificare este făcută în raport cu măsura în care, la stabilirea indicatorilor de
prelucrabilitate, sunt utilizaţi parametrii tehnologici ai procesului de aşchiere; astfel, se
disting: metode directe şi metode indirecte.
 Metodele directe sunt legate de parametrii tehnologici rezultaţi în urma procesului de
aşchiere (forţa de aşchiere, uzura sculei aşchietoare, temperatura etc.). Metodele directe sunt
clasificate în funcţie de criteriul urmărit sau în funcţie de procedeul de prelucrare. Principalele
criterii luate în consideraţie pentru aprecierea prelucrabilităţii prin aşchiere sunt: forţa de
aşchiere, uzura sculei aşchietoare, forma şi direcţia de degajare a aşchiilor, calitatea suprafeţei
prelucrate, energia consumată în procesul de aşchiere, regimul termic în zona de aşchiere,
efortului specific de aşchiere, unghiului convenţional de forfecare φ al aşchiilor şi
coeficientului de comprimare plastică a aşchiilor.
Aprecierea prelucrabilităţii prin aşchiere a materialelor metalice prin metoda directă
presupune urmărirea criteriilor:
 Criteriul uzurii sculei aşchietoare, ia în consideraţie ca parametri de prelucrabilitate viteza
de aşchiere care, într-un interval de timp şi în condiţii prestabilite de aşchiere, contribuie la
formarea unei uzuri de valoare anterior fixată.

2 Adriana MUNTEANU
 Prelucrabilitatea materialelor prin aşchiere BGS 6
 Criteriul forţelor de aşchiere;
 Criteriul calităţii suprafeţei prelucrate
Valoarea rugozităţii suprafeţei rezultate în condiţii prestabilite este folosită ca indicator
de evaluare a prelucrabilităţii materialelor (indicator absolut al prelucrabilităţii – Ip1,5), cu
precădere în cazul prelucrărilor de finisare. Se utilizează însă şi indicatori relativi ai
prelucrabilităţii prin finisare, determinaţi ca rapoarte între valorile parametrului de rugozitate
urmărit (de obicei, abaterea medie aritmetică a profilului, Ra) pentru materialul studiat şi
respectiv pentru un material considerat etalon, rapoarte exprimate procentual.
 Criteriul formei şi direcţiei de degajare a aşchiilor
În anumite conditii de aşchiere, o însemnătate deosebită o capătă forma şi modul de
degajare a aşchiilor. Deoarece aşchiile detaşate au forme foarte variate (aşchii continue,
multiplu răsucite, elicoidale, lungi sau scurte, spiralate, fragmentate etc.), indicatorii de
evaluare a prelucrabilităţii iau în considerare atât forma aşchiilor detaşate cât şi direcţia de
evacuare a acestora din zona de aşchiere. În acest sens se apreciază, ca favorabile unei
prelucrări în condiţii optime, aşchiile spirale scurte şi aşchiile fragmentate, acestea fiind şi
mai uşor de transportat şi de depozitat. Evaluarea prelucrabilităţii unui material pe baza
studiului aşchiilor nu este însă suficientă dacă se are în vedere numai forma acestora, luându-
se, de aceea, în considerare şi alte caracteristici (direcţia de degajare, unghiul convenţional de
forfecare etc.).
 Criteriul energiei consumate în procesul de aşchiere
Energia absorbită la prelucrarea prin aşchiere a unui anumit material, poate constitui
un important indicator al prelucrabilităţii acestuia. Se poate afirma că un material este mai
uşor prelucrabil prin aşchiere dacă necesită un consum mai mic de energie pentru prelucrarea
unei suprafeţe date.
 Criteriul regimului termic în zona de aşchiere
Metoda măsurării temperaturii în scopul determinarii prelucrabilităţii unui material a
fost aplicată încă din anul 1912, când I. G. Isacev, studiind temperatura din zona de aşchiere
la prelucrarea unui oţel, a observat că aceasta este în strânsă dependenţă cu natura materialului
prelucrat. Astfel, numeroase cercetări aplică această metodă la studiul prelucrabilităţii
aliajelor feroase. Criteriul are la bază două aspecte: dependenţa cantităţii de căldură produsă
la aşchiere de proprietăţile fizice ale materialului prelucrat şi de pierderea calităţilor
aşchietoare ale sculelor (în special ale celor din oţel rapid) la atingerea unei anumite
temperaturi în zona de lucru.
Astăzi, un indicator de prelucrabilitate bazat pe analiza regimului termic din zona de
aşchiere este viteza v°C, pentru care, în condiţii precizate de lucru, vârful sculei atinge o
temperatură considerată maximă admisibilă. Un alt indicator îl constituie chiar temperatura
atinsă în procesul de aşchiere, pentru condiţii precizate de lucru [7].
 Criteriul efortului specific de aşchiere;
 Criteriul unghiului convenţional de forfecare φ al aşchiilor
O creştere a mărimii unghiului de forfecare determină, în general, o micşorare a
forţelor de aşchiere, o îmbunătăţire a rugozităţii suprafeţelor prelucrate şi apariţia unor aşchii
de tip continuu; asemenea observaţii i-au îndemnat pe unii cercetători să ia în considerare
posibilitate utilizării mărimii unghiului de forfecare (stabilit în condiţii precizate de
experimentare) în calitate de indicator de prelucrabilitate [7].
 Criteriul coeficientului de comprimare plastică a aşchiilor.

BGS 06  feb. 2016 3

 BGS 6 BAZELE GENERĂRII SUPRAFEŢELOR

 Metode indirecte. Aceste metode nu iau în considerare parametrii tehnologici rezultaţi în

urma procesului de aşchiere.
În practica industrială, tehnologul cunoaşte, în general, caracteristicile fizico-mecanice
ale materialelor de prelucrat; nu deţine, însă informaţii referitoare la parametrii rezultaţi în
urma procesului (forţe, uzură, temperatura etc.). În aceste condiţii e de preferat utilizarea
caracteristicilor materialului drept indicatori de prelucrabilitate. Metodele indirecte nu
utilizează perametrii tehnologici pentru aprecierea indicatorilor de prelucrabilitate. Acest fapt
a condus la folosirea unora dintre caracteristicile fizico-mecanice ale materialelor metalice în
calitate de indicatori de prelucrabilitate.
În cadrul metodelor indirecte se folosesc principalele criterii:
 Criteriul rezistenţei la rupere prin tracţiune a fost printre primele criterii utilizate pentru a
caracteriza prelucrabilitatea unui material, fără a folosi aşchierea.
Valoarea rezistenţei specifice la rupere prin tracţiune constituie, aşa cum se constată
în practică, alături de duritate, indicatorul capabil să ofere o informaţie globală asupra
prelucrabilităţii prin aşchiere a unui material. Cercetări de dată mai recentă tind însă să
diminueze însemnătatea folosirii acestui indicator pentru evaluarea prelucrabilitatii prin
aşchiere, dată fiind existenţa unor neconcordanţe între rezistenta la rupere şi unii indicatori
specifici de prelucrabilitate.
 Criteriul durităţii materialului
O evaluare orientativă a prelucrabilităţii prin aşchiere a unui material oarecare a fost
posibilă cu ajutorul rezultatelor încercărilor de duritate. Recomandări în acest sens au fost
efectuate de către Wallichs, cu mai bine de şase decenii în urmă.
 Criteriul rezistenţei la rupere prin forfecare, este legat de fenomenul de forfecare specific
apariţiei aşchiei. Deşi iniţial am putea susţine folosirea criteriului doar pentru evaluarea
solicitării mecanice în procesul de aşchiere, unii cercetători au găsit corespondenţe, pentru
anumite materiale, cu uzura sub formă de crater, de pe suprafaţa de degajare;
 Criteriul alungirii relative se bazează pe folosirea valorii alungirii relative ca indicator în
aprecierea prelucrabilităţii unui material;
 Criteriul structurii materialului a fost utilizat datorită corelaţiilor evidente între structura
unui material (modul de repartizare a constituienţilor primari, precum şi prin raportul care
există între cantităţile acestora, îndeosebi în cazul oţelurilor şi fontelor) şi comportarea
acestuia în timpul aşchierii, din punct de vedere al uzurii sculelor, al solicitărilor mecanice
generate, al rugozităţii suprafeţelor obţinute şi chiar al modului de formare a aşchiei.
 Un alt criteriu de clasificare a procedeelor de apreciere a prelucrabilităţii ia în considerare
durata necesară efectuării experimentelor sau momentul apariţiei diferitelor fenomene.
Se cunosc astfel:
 Metodele clasice (de lungă durată) – apărute în primele decenii ale secolului XX, au la
bază, în general, studiul uzurii sculelor aşchietoare. Ele pot conduce la rezultate direct
utilizabile în practica uzinală. Dezavantajul metodei îl constituie durata mare a încercărilor,
precum şi consumul ridicat de energie şi de material necesar testelor.
 Metodele rapide – cunoscute de 4-5 decenii – dau numai indicaţii orientative. Ele sunt
avantajoase pentru că necesită un timp scurt pentru încercare şi un consum redus de energie
şi materiale. În cadrul acestor metode este posibilă o subclasificare a procedeelor de apreciere
a prelucrabilităţii, în raport cu procedeul de prelucrare utilizat. Există, astfel, indici de
prelucrabilitate determinabili la strunjire, la burghiere, la frezare sau la rectificare.

4 Adriana MUNTEANU
 Prelucrabilitatea materialelor prin aşchiere BGS 6
Cele prezentate reliefează existenţa unui număr mare de procedee şi indicatori de
evaluare a prelucrabilităţii prin aşchiere, unele oferind informaţii cu caracter general, în timp
ce altele au un domeniu mai restrâns de aplicabilitate. Se poate, totodată, constata existenţa
unor opinii diverse ale cercetătorilor în legatură cu valabilitatea şi aplicabilitatea rezultatelor
încercărilor de apreciere a prelucrabilităţii prin aşchiere.

2.3. Metode bazate pe studiul forţelor de aşchiere

Printre primii cercetători care au recomandat utilizarea forţelor de aşchiere pentru
evaluarea prelucrabilităţii metalelor a fost Schlesinger [4], care a observat că rezistenţa
specifică la aşchiere poate influenţa prelucrabilitatea. Cercetările efectuate până în prezent
evidenţiază faptul că forţele de aşchiere, uzura sculei aşchietoare, rugozitatea suprafeţei
prelucrate, forma şi modul de detaşare a aşchiilor constituie criterii importante de apreciere a
prelucrabilităţii prin aşchiere a fontelor şi oţelurilor.
Determinarea experimentală a prelucrabilităţii prin aşchiere a materialelor în raport cu
criteriul forţelor de aşchiere necesită încercări de măsurare a forţelor pe mai multe tipuri de
materiale, în condiţii identice de lucru.
 Dacă se face o clasificare a metodelor de apreciere a prelucrabilităţii, pe baza studiului
forţelor de aşchiere, în raport cu parametrul menţinut constant în timpul încercărilor se pot
considera două metode:
 metode de măsurare a forţelor de aşchiere pentru viteze de avans constante;
 metode de măsurare a avansului (sau a altui parametru), în condiţiile păstrării unei forţe de
aşchiere constante [7].
Îmbunătăţirea prelucrabilităţii prin aşchiere poate fi realizată prin optimizarea tuturor
parametrilor care o determină. De asemenea, prelucrabilitatea poate fi îmbunătăţită şi prin o
serie de metode ca: tratamente termice pentru modificarea convenabilă a structurii
materialului prelucrat, aliere cu elemente care avantajează condiţiile de lucru, prelucrarea la
temperaturi mai mari sau mai mici decât cele obişnuite, aşchierea cu vibraţii ultrasonore,
prelucrare cu pretensionare prealabilă a semifabricatului etc.

3. Materiale şi utilaje necesare desfăşurării lucrării practice

 Pentru aprecierea prelucrabilităţii prin aşchiere a oţelurilor la aşchierea prin burghiere sunt
necesare următoarele:
 maşina de găurit (G 16 sau G 40);
 dinamometrul bicomponent pentru măsurarea forţei axiale şi a momentului de torsiune;
 burghie elicoidale cu diametre cuprinse între 5 şi 20 mm;
 piese din oţel de formă paralelipipedică, corespunzătoare folosirii dinamometrului.
 Se utilizează dinamometrul bicomponent de tip mecanic (v. lucrarea BA 9).

4. Metodologia desfăşurării lucrării practice

 Se studiază construcţia şi funcţionarea dinamometrul bicomponent;
 Se urmăreşte influenţa avansului de aşchiere asupra forţei axiale la burghierea în plin.
Pentru aceasta se reglează pe maşina de găurit o turaţie (care va fi menţinută constantă) şi se
utilizează un burghiu de diametru impus.

BGS 06  feb. 2016 5

 BGS 6 BAZELE GENERĂRII SUPRAFEŢELOR

Se efectuează trei serii de experimente, pentru trei mărci diferite de oţeluri – notate cu
M1, M2 şi M3. La fiecare serie se va utiliza aceeaşi gamă de valori ale avansului (cuprins în
domeniul 0,08 ÷ 0,4 mm), toţi ceilalţi parametri ai procesului menţinându-se constanţi. La
fiecare determinare se va măsura forţa axială Fa, iar indicaţiile comparatorului cu cadran1 vor
fi centralizate în tabelul 6.1.

Tab. 6.1.
M1 M2 M3
Nr. s
log s c Fa logFa c Fa logFa c Fa logFa
crt. [mm/rot]
[div] [daN] [div] [daN] [div] [daN]
0º 1º 2º 3º 4º 5º 6º 7º 8º 9º 10º 11º
1
2
3
4
5
6

 Prelucrarea şi interpretarea datelor

 Cu valorile din coloanele 1º, 4º, 7º şi 10º se vor calcula (cu 3 zecimale) logaritmii (de
preferinţă în bază 10), date ce stau la baza unei diagrame logaritmice log Fa = f (log s). Pentru
fiecare din cele trei materiale, pe graficul comun se va trasa câte o dreaptă, prin interpolare.
Se recomandă utilizarea unor semne grafice diferite pentru fiecare material şi marcarea
materialului pe segmentele trasate, ca în exemplul din figura 6.1.

Fig. 6.1. Diagrama logaritmică

1
Indicaţiile citite la comparatorul cu precizia de 0,01 mm (notate cu c) se vor înmulţi cu valoarea
unei diviziuni – care este de 4,25 daN – pentru determinarea forţei axiale Fa.

6 Adriana MUNTEANU
 Prelucrabilitatea materialelor prin aşchiere BGS 6
 Se notează cu A, B şi C punctele de intersecţie dintre drepte şi din aceste puncte se coboară
perpendiculare pe scara absciselor. Prin antilogaritmare se determină valorile corespunzătoare
ale avansului: s1 < s2 < s3, valori care împart domeniul s în patru intervale.
În fiecare din cele patru domenii de variaţie ale avansului, ordinea de prelucrabilitate
ale celor trei materiale este bine definită. Astfel, interpretând exemplul din fig. 6.1 se poate
afirma că:
 în intervalul I (pentru orice avans s < s1) materialul M1 este mai prelucrabil decât M2, iar
acesta din urmă decât M32;
 în intervalul II (pentru s1 < s < s2) materialul M1 este mai prelucrabil decât M3 şi decât M2.
În punctul A materialele M2 şi M3 şi-au schimbat ordinea de prelucrabilitate, comparativ cu
intervalul I.
 în intervalul III (pentru s2 < s < s3) cel mai prelucrabil este M3, iar cel mai puţin prelucrabil
este M2;
 în intervalul IV (pentru s > s3), ordinea de prelucrabilitate este M3, M2, M1.
 Observaţie:
La trasarea dreptelor de variaţie log Fa = f (log s) apar în mod frecvent şi cazuri
particulare, în care dreptele duse prin interpolare au pante apropiate ca valoare, ori poziţii
îndepărtate, ceea ce face ca, în gama de avansuri surprinsă pe grafic, să apară numai două
puncte de intersecţie (de schimbare a ordinii de prelucrabilitate), ori chiar numai a unui singur
punct (fig. 6.2). Prin urmare, domeniul „s” va fi împărţit în trei intervale, respectiv în două.

Fig. 6.2. Exemplu de diagramă logaritmică

cu un singur punct de schimbare a ordinii de prelucrabilitate

2
Pentru orice avans considerat în primul interval, forţa axială înregistrată la prelucrarea materialului
M3 va fi mai mare decât la M2, iar cea mai mică forţă va rezulta la prelucrarea lui M1.

BGS 06  feb. 2016 7

 BGS 6 BAZELE GENERĂRII SUPRAFEŢELOR

 Determinarea coeficientului de prelucrabilitate

Pentru o anumită valoare s0 a avansului (valoare impusă de conducătorul lucrării
practice) se va calcula coeficientul de prelucrabilitate Cp pentru cele trei materiale încercate.
În acest scop, se vor parcurge mai multe etape (fig. 6.3):
 Se calculează log s0 şi se trasează pe graficul log Fa = f (log s) verticala prin această valoare.
Se identifică punctele D, E şi F de intersecţie cu graficele celor trei materiale.
 Se trasează drepte orizontale din punctele D, E şi F şi, la intersecţia cu axa ordonatelor, se
determină log FaD, log FaE, log FaF.
 Se calculează valorile forţei axiale corespunzătoare celor trei valori. Pentru exemplul din
figura 6.3 se fac notaţiile:
FaD = Fa1 ; FaE = Fa3 ; FaF = Fa2.
Dintre cele trei valori calculate, valoarea minimă a forţei axiale va indica materialul cu cea
mai bună prelucrabilitate – în fig. 6.3 este M1. El este urmat de M3, iar cel mai puţin prelucrabil
este M2.

Fig. 6.3. Diagrama pentru determinarea coeficientului de prelucrabilitate

 Materialul cel mai prelucrabil (M1 în exemplul din fig. 6.3) va fi luat ca material etalon
(Met), prelucrabilitatea sa fiind considerată de 100%. În funcţie de acesta se calculează
coeficientul de prelucrabilitate al fiecărui alt material, notat generic cu Mi:
𝐹𝑎𝑒𝑡
𝐶𝑝𝑀𝑖 = ∙ 100 , [%] (6.1)
𝐹𝑎𝑖
în care Faet este forţa măsurată la prelucrarea materialului etalon.
Este evident faptul că, pentru materialele mai puţin prelucrabile va rezulta un
coeficient Cp mai mic decât 100%, în timp ce pentru materialul etalon CpMet = 100%.
 Se formulează concluzii asupra prelucrabilităţii prin aşchiere a oţelurilor prelucrate.

8 Adriana MUNTEANU
 Prelucrabilitatea materialelor prin aşchiere BGS 6

5. Conţinutul referatului
 Ca parte teoretică, referatul va trebui să conţină în mod obligatoriu următoarele puncte:
 enumerarea criteriilor de apreciere a prelucrabilităţii;
 metodele de determinare a prelucrabilităţii oţelurilor prin aşchiere;
 schematizarea desenul dinamometrului bicomponent, cu evidenţierea elementelor necesare
măsurării forţei axiale.
 Ca parte practică, referatul trebuie să cuprindă:
 parametrii regimului de aşchiere şi valorile măsurate ale forţei pentru cele trei materiale
(tab. 6.1);
 Graficul de variaţie log Fa = f (log s) cu cele trei drepte trasate printre puncte;
 Calculele intermediare şi cele pentru determinarea coeficientului de prelucrabilitate;
 Concluzii referitoare la prelucrabilitatea oţelurilor încercate.

6. Referinţe bibliografice
1. Cozmâncă, M., Panait, S., Constantinescu, C. – Bazele aşchierii. Iaşi, Editura „Gheorghe
Asachi”, 1995
2. Teodor, V., – Bazele proceselor de prelucrare prin aschiere, Galaţi – 2008, Universitatea
“Dunărea de Jos”
3. Constantinescu, C., – Teoria prelucrării prin aşchiere pentru mecanică fină, note de curs,
Iaşi
4. Grama, L., – Bazele tehnologiilor de fabricare în construcţia de maşini. Editura
Universităţii “Petru Maior”, Târgu – Mureş, 2000
<pag. 125-171>
5. Panait, S., – Optimizarea sistemelor de fabricaţie, note de curs. Iaşi, 2006.
6. Cozmâncă, M., Panait, S.,– Bazele aşchierii. Îndrumar de laborator, Iaşi, Editura
„Gheorghe Asachi”, 1978
<pag. 55 - 57>
7. Grămescu T., Slătineanu, L., Braha, V., Sârbu, I. – Prelucrabilitatea materialelor, Editura
Tehnica-Info, Chişinău, 2000
<pag. 13 - 63>

7. Verificaţi-vă cunoştintele
 Identificaţi principalele metode de apreciere a prelucrabilităţii prin aşchiere a materialelor;.
 Trasaţi diagramele de variaţie pentru datele experimentale obţinute în laborator.


BGS 06  feb. 2016 9