LUCRARE DE LICENŢĂ

Factori Psihologici Care Moderează Optimismul Comparativ În

Percepţia Riscului De Îmbolnăvire

Coordonatori:

Absolvent:
 Cuprins

Argument
I. PARTEA TEORETICĂ
Capitolul 1. Riscul şi percepţia riscului
1.1. Riscul
1.1.1.Accepţiuni ale conceptului de „risc”........................................…........p.5
1.1.2.Evaluarea riscului.........................................................................……p.7
1.2. Percepţia riscului
1.2.1.Definirea conceptului............................................................................p.8
1.2.2. Euristici cognitive implicate în percepţia riscului....….......................p.11

Capitolul 2. Optimismul comparativ

2.1. Delimitări conceptuale
2.1.1.Optimism dispoziţional.......................................................…..….......p.17
2.1.2.Optimism nerealist...............................................................…...….....p.18
2.2. Optimismul comparativ
2.2.1.Definire şi caracterizare.......................................................................p.19
2.2.2. Modalităţi de măsurare a optimismului comparativ...........................p.21
2.2.3.Aspecte interindividuale şi transculturale ale optimismului comparativ
2.2.4. Consecinţe ale optimismului comparativ..........................…..............p.23

Capitolul 3.Control şi locul controlului

3.1.Conceptul psihologic de control
3.1.1.Perspective teoretice...........................................................…............p.25
3.1.2. Controlul perceput..............................................................…..….....p.26
3.2.Locul controlului
3.2.1.Originea teoriei cu privire la locul controlului......................……….p.30
3.2.2.Definirea conceptului..........................................................….……..p.32
3.2.3.Locul controlului şi sănătatea..............................................………...p.34

2
Capitolul 4. Percepţia riscului de îmbolnăvire
4.1.Sănătate, boală şi riscul de îmbolnăvire
4.1.1.Delimitări conceptuale..........................................................…........p.38
4.1.2. Teorii şi modele ale adoptării conduitelor salutogenetice......….....p.39
4.2.Optimismul comparativ în percepţia riscului de îmbolnăvire...........…...p.42
4.3.Premise teoretice ale prezentului studiu..................................................…p.45

II. PARTEA PRACTICĂ

Capitolul 5. Prezentarea cercetării
5.1.Obiectivele şi ipotezele cercetării
5.1.1. Obiectivul cercetării..............................................................….....…p.49
5.1.2. Ipotezele cercetării....................................................................……..p.49
5.2.Variabilele cercetării şi design-ul experimental
5.2.1. Variabile dependente.................................................................…….p.50
5.2.2 Variabile independente...............................................................……..p.51
5.2.3 Design experimental....................................................................…….p.51
5.3. Metoda de cercetare
5.3.1. Materiale folosite...................................................................………..p.51
5.3.2. Lotul de subiecţi şi desfăşurarea cercetării......................……………p.53
Capitolul 6. Prezentarea şi interpretarea rezultatelor.................………………………p.54
Capitolul 7. Concluzii şi premise ale cercetărilor viitoare.............………………….….p.79

Bibliografie
Anexe

3
 Argument

Astrologii şi oamenii de ştiinţă încearcă să îndeplinească o dorinţă declarată a

oamenilor de a-şi cunoaşte viitorul. Ei ar dori să afle dacă vor avea noroc în dragoste, dacă
vor trăi mult, dacă vor câştiga la loto şi de asemenea despre riscurile pe care le implică
viitorul: de îmbolnăvire, de accidente, de eşec, etc.
Oamenii nu sunt interesaţi numai de cum le va fi viitorul într-o manieră absolută. Ei
sunt interesaţi de cum va fi acesta în comparaţie cu al altor oameni şi pe bună dreptate: într-o
varietate de domenii, competiţii sportive, admiterea la diverse şcoli, promovări la locul de
muncă, succesul şi insuccesul sunt definite prin maniera în care oamenii se ridică la nivelul
celorlalţi, pentru că aceştia oferă un standard de comparaţie. Desigur viitorul rămâne o
necunoscută şi, în lipsa unui glob de cristal, oamenii trebuie să se bazeze pe cunoştinţele pe
care le au despre ei înşişi şi despre alţii pentru a-l anticipa.
Psihologii au remarcat însă, că oamenii înclină balanţa, distorsionează judecăţile în
favoarea lor, prezicând că viitorul lor va fi mai bun decât al celorlalţi, fenomen denumit
optimism comparativ.
Deşi Taylor şi Brown (1988) susţin că iluziile pozitive, în care includ şi optimismul
comparativ, sunt benefice pentru starea de bine a individului şi sunt o condiţie a sănătăţii
mentale a oamenilor, acest lucru pare să fie valabil doar în cazul evenimentelor pozitive. În
situaţia în care oamenii au credinţa că lor nu li se vor întâmpla lucruri negative, atunci există
pericolul ca ei să se angajeze în comportamente periculoase sau să nu-şi ia măsuri de
protecţie, toate acestea având consecinţe grave asupra siguranţei şi sănătăţii lor.
Modelele care încearcă să determine care sunt condiţiile adoptării comportamentelor
de prevenţie pun accentul tocmai pe faptul că vulnerabilitatea percepută şi severitatea
riscului personal determină adoptarea comportamentelor de prevenţie. Acest lucru pleacă de
la premisa că percepţia riscului este realizată cu acurateţe, fapt contrazis de foarte multe
studii. De aceea este necesară o înţelegere mai precisă a erorilor implicate în percepţia
riscului şi a cauzelor optimismului comparativ care, mai ales în legătură cu riscurile pentru
starea de sănătate, poate fi costisitor prin efectele neglijării conduitelor elementare pentru
promovarea şi menţinerea sănătăţii.

4
 I. PARTEA TEORETICĂ
Capitolul 1. Riscul şi percepţia riscului

1.1. Riscul
1.1.1. Accepţiuni ale conceptului de „risc”
Termenul de risc este unul foarte răspândit în limbajul comun, dar şi în diverse
domenii, ca de exemplu în economie, statistică, sociologie sau psihologie, fiind utilizat uneori
cu accepţiuni diferite. El a apărut potrivit sociologilor Ewald (1991) şi Luhman (1993) 1, în
epoca medievală, desemnând pericolele potenţiale întâlnite de marinari în timpul călătoriilor
pe mare, oferind astfel posibilitatea calculării probabilităţilor de apariţie a unor dezastre care
ar fi condus la scufundarea navelor. Riscul este privit astfel ca o expresie a probabilităţii
unor evenimente sau situaţii, de obicei negative.
Dacă la început se considera ca fiind impredictibil, odată cu dezvoltarea statisticii şi
cu apariţia teoriei probabilităţilor, riscul a devenit un concept ştiinţific, măsurabil. Astfel, în
economie, riscul este definit ca fiind „probabilitatea de apariţie a unui eveniment, a unui
pericol sau a unei ameninţări care poate influenţa într-un mod nedorit o anumită
activitate”(Pop, 2003, p.1), managementul riscului care implică identificarea, reducerea
controlul şi eliminarea riscurilor, fiind un aspect important al vieţii economice de care trebuie
să ţină cont orice organizaţie.
Utilizarea termenului în limbajul cotidian s-a abătut însă foarte mult de la definiţiile
oferite de economişti, matematicieni şi statisticieni. În sens general, riscul reprezintă
„posibilitatea de a ajunge într-o primejdie, de a avea de înfruntat un necaz sau de suportat o
pagubă” (DEX), fiind un pericol probabil, posibil. Folosirea termenului este uneori
inconsistentă în limbajul comun, el referindu-se fie la o activitate „aventuroasă”(bungee
jumping-ul prezintă un risc serios), la o consecinţă (riscul de a depăşi viteza regulamentară
este de a primi o amendă) sau la o probabilitate (care este riscul anual de deces la vârsta de 80
de ani?). Dacă se iau în considerare următoarele situaţii, care implică un anumit grad de risc:
o investiţie, lansarea unei rachete, solicitarea unei măriri de salariu, un zbor cu avionul, o
definiţie generală a riscului ar trebui să le includă pe toate. Deşi par fără nici o legătură, ele au
în comun faptul că au consecinţe importante pentru individ şi că urmările sunt nesigure.

1
21. Reith, G. (2004), Uncertain times. The notion of risk and the developement of modernity, Time and
society, vol. 13, nr.3, p. 383-402, Sage Publications,
<http://ahren.info/conflict/texts/reith_2004_uncertain_times_notion_of_risk_development_of_modernit
y.pdf>

5
Astfel, riscul are două componente: expunerea şi incertitudinea (Holton, 2004). Dacă cineva
sare din avion fără paraşută nu este confruntat cu nici un risc, urmările sunt cunoscute. Riscul
necesită prezenţa atât a expunerii, cât şi a incertitudinii.
Slovic (1987) conceptualizează riscul ca fiind „probabilitatea unei consecinţe severe”,
probabilitatea de a trăi efectele unui pericol, vizând atât apariţia unor consecinţe negative cât
şi magnitudinea lor. Potrivit definiţiei riscul se poate reda, la modul schematic, prin
următoarea ecuaţie:
Risc = magnitudine x probabilitate
Gerda Reith (2004) afirmă că riscul nu poate fi trăit sau experimentat deoarece este un
construct temporal care face referire la viitor, exprimând nu ceea ce s-a întâmplat, sau ceea ce
se întâmplă, ci numai ceea ce s-ar putea întâmpla. Odată ce un fapt definit ca risc a survenit,
acesta nu mai poate fi considerat astfel, riscul dispare odată ce evenimentul anticipat survine.
Astfel, fenomenul riscului este produsul probabilităţii unor evenimente viitoare. Însă
viitorul este imprevizibil şi de asemenea subiectiv, el nu există decât în mintea celor care
încearcă să îl prevadă. Aşadar incertitudinea este un concept cheie în definirea riscului, riscul
fiind de fapt un „calcul” al incertitudinii viitorului (Reith, 2004).
Unii autori au făcut însă distincţie între risc şi incertitudine. Cea mai cunoscută este
cea oferită de Frank Knight (1921)2, care a scris în timpul unei perioade de cercetări active în
domeniul probabilităţilor.
În conceptualizarea realizată, Knight a pornit de la premisa că propoziţiile pot fi doar
adevărate sau pot fi doar false, probabilităţile depind astfel de lipsa de informaţii a unui
observator particular. Această distincţie este ilustrată printr-un exemplu : o urnă conţine bile
negre şi bile roşii, proporţia lor fiind cunoscută într-un caz (3 bile roşii la una neagră) şi
necunoscută în alt caz. În prima situaţie, probabilitatea de a extrage o bilă roşie este
considerată de 50 la 50, în timp ce în cea de-a doua situaţie este de 75 la 25. De fapt
probabilitatea a doua este cea corectă, însă ea nu este cunoscută. Knight consideră o situaţie în
care nu se cunoaşte proporţia bilelor din urnă dar se poate privi înăuntru şi estima proporţia
lor. Estimări ca aceste realizate în lipsa simetriei sau omogenităţii sunt baza multor decizii, în
special economice. În opinia lui Knight, probabilităţile a priori, cele statistice, reflectă
„incertitudinea măsurabilă”, iar opiniile „incertitudinea ce nu poate fi măsurată”. Deşi alţi
autori folosesc termenii de probabilitate obiectivă şi probabilitate subiectivă pentru aceste
două situaţii, Knight a preferat proprii termeni: risc pentru prima situaţie şi incertitudine

2
apud Holton, G. A., (2004), Defining risk, Financial Analists Journal, vol.60, nr.6, p.19-25,
<http://www.riskexpertise.com/papers/risk.pdf>.

6
pentru cea de-a doua. Această viziune care se referă la risc ca la o probabilitate obiectivă şi la
incertitudine ca o probabilitate subiectivă este cea mai cunoscută distincţie dintre risc şi
incertitudine.
Kahneman şi Tversky (1982) disting între incertitudine ca reflecţie a incompletitudinii
cunoştinţelor noastre, atribuită ignoranţei umane şi impredictibilitate, intrinsecă subiectului pe
care dorim să-l cunoaştem, inerentă anumitor sisteme cauzale. Aceasta din urmă poate fi
numită incertitudine ontologică sau nedeterminare. Incertitudinile cu privire la viitor sunt de
natură ontologică: datorită nedeterminării acestuia, caracterului obiectiv impredictibil.
Astfel, dacă riscul este o probabilitate obiectivă, el poate fi măsurat, cuantificat, în
special în economie existând asemenea preocupări care au o foarte mare importanţă în
desfăşurarea eficientă a activităţii economice.

1.1.2.Evaluarea riscului
Evaluarea riscului este termenul utilizat pentru a descrie procesul de măsurare a
rezultatelor probabile ale evenimentelor, situaţiilor, activitǎţilor, tehnologiilor, precum şi
consecinţele semnificative ale respectivelor rezultate asupra persoanelor şi/sau organizaţiilor
expuse la respectivele evenimente, situaţii, acţiuni sau ameninţări (Pop, 2003, p.5). Evaluarea
riscului este o încercare de cuantificare a viitorului, prin intermediul unor calcule statistice şi
probabiliste. La niveluri superioare, de grup, de organizaţie, evaluarea riscului presupune o
abordare analitică a probabilităţii de apariţie a evenimentelor şi a ameninţărilor, realizată cu o
metodologie specifică şi parcurgându-se următoarele etape:
- estimarea riscului sau măsurarea acestuia
- stabilirea dimensiunii riscului pe o anumită scală
- decizia privind riscul-dacă riscul este sau nu acceptabil, având în vedere diverse
criterii
- decizia privind acţiunile/ strategiile care să reducă riscul (Pop, 2003, p.6).
Evaluarea riscului presupune aşadar identificarea, caracterizarea şi cuantificarea
riscului (Slovic, 1987), fiind o estimare probabilistă. În aceastǎ situaţie riscul este luat drept
un fapt obiectiv.
O dezbatere încă valabilă se referă însă la interpretarea subiectivă vs. interpretarea
obiectivă a probabilităţilor. Potrivit interpretării obiective, probabilităţile sunt „reale”, pot fi
descoperite logic sau estimate cu ajutorul analizelor statistice. Pe de altă parte, interpretarea
subiectivă sugerează că probabilităţile sunt credinţe umane, care caracterizează incertitudinea
în care trăim.

7
 „Utilitatea” evaluării riscului rezultă din capacitatea acesteia de a exprima
incertitudinea în forme calculabile. Dacă riscul face referire la viitor, atunci însemnă că
evaluarea riscului poate prezice viitorul. Din punct de vedere individual însă, evaluarea
riscului are o utilitate redusă, pentru că riscul poate fi calculat doar pe populaţii, nu poate face
recomandări pentru un caz individual. „Riscul ne spune totul şi nu ne spune nimic”(Reith,
2004). Riscul individual nu este astfel o realitate exterioară care poate fi măsurată,
experimentată, produsă. Pericolul nu este o proprietate a fenomenelor şi lucrurilor, pentru că
lumea nu există independent de conştiinţa umană. Astfel, riscul nu există în lume independent
de conştiinţa noastră. Ceea ce influenţează este de fapt riscul perceput (Reith, 2004).

1.2. Percepţia riscului

1.2.1.Definirea conceptului
Pericolele legate de dezvoltarea tehnologicǎ, de condiţiile de muncǎ, de activitǎţi, de
sǎnǎtatea publicǎ, de mediu sau de schimbǎrile ecologice globale au parte de publicitate mare
şi sunt dezbǎtute în public. Exemple sunt: accidentele de maşinǎ, fumatul, drogurile, HIV,
energia nuclearǎ, poluarea, schimbǎrile climatice. Dezastre ca accidentul de la Cernobâl,
uraganul din Statele Unite, incendiile de pǎdure din Australia şi America şi în ţara noastră
inundaţiile sau epidemia de gripă aviară au crescut conştientizarea ameninţărilor ce existǎ la
adresa oamenilor.
Însă existǎ o adevǎratǎ rupturǎ între felul în care evalueazǎ experţii riscurile şi felul în
care acestea sunt evaluate de non-profesionişti, de oamenii obişnuiţi. Multe din pericolele din
ochii publicului nu sunt cele care cauzeazǎ în opinia specialiştilor cele mai multe accidente,
mortalitate, boli şi aşa mai departe. Într-un studiu realizat de Slovic, Fischhoff şi Lichtenstein
în 19793, anumite cauze de deces au fost supraestimate (accidentele de maşină, cancerul,
gripa, incendiile, crimele), iar altele au fost subestimate (diabetul, atacul vascular cerebral,
tuberculoza, astmul), dovedind că mai mulţi factori decât cei obiectivi influenţeazǎ percepţia
riscurilor, comportamentul riscant şi managementul riscurilor. În aceste condiţii este necesar
ca abordǎrile riscului din domeniile economiei, fizicii, medicinii, chimiei etc. sǎ fie
completate de abordǎri psiho-sociologice, care sǎ înţeleagǎ şi sǎ conceptualizeze riscul şi
percepţia riscurilor în particular, în special în cazuri care pun în pericol sănătatea şi siguranţa
oamenilor.

3
apud Slovic, P., Fischhoff, B. şi Lichtenstein, S.(1982), Facts versus fears: understanding perceived risk, în
Kahneman D., Slovic, P., Tversky, Judgement under uncertainty: Heuristic and biases, Ed. Cambridge
University Press, London, New-York.

8
 Termenul de percepţia riscului a fost introdus pentru a desemna judecǎţile intuitive pe
care oamenii le fac cu privire la pericolele la care ei sau mediul lor ar putea fi expuşi.
Percepţia riscului include judecăţi cu privire la probabilitatea ca un eveniment negativ să se
întâmple şi gradul de îngrijorare vizavi de consecinţe (Slovic,1987). Aceasta se referă aşadar
la modul cum indivizii fac judecăţi cu privire la posibile evenimente viitoare în condiţii de
incertitudine şi despre dezirabilitatea sau indezirabilitatea acestora; anticiparea urmărilor
alegerilor realizate de noi sau de alţii.
În majoritatea cercetǎrilor privind percepţia riscurilor, psihologii şi sociologii
investigheazǎ judecǎţile pe care le fac oamenii când sunt solicitaţi sǎ caracterizeze şi sǎ
evalueze diverse activitǎţi, tehnologii dezvoltate, substanţe, condiţiile de muncǎ, locul de
reşedinţǎ sau mediul înconjurǎtor. Principalele întrebǎri sunt legate de conceptele ce stau la
baza judecǎţilor cu privire la riscuri, determinarea nivelului de risc perceput şi a acceptǎrii
riscului, precum şi diferenţele între grupuri sociale, ţǎri şi culturi în percepţia riscurilor.
Sociologii şi antropologii au afirmat că percepţia riscului este determinată de factori
sociali şi culturali, dezvoltând astfel paradigma sociobiologică. Short (1984)4 afirmǎ cǎ
rǎspunsurile oamenilor la diverse hazarduri sunt mediate de influenţele sociale ale mediului,
familiei, prietenilor şi personalitǎţilor publice. Sociologii susţin că oamenii ca membrii a unui
grup social, minimalizează anumite riscuri şi sporesc pe altele ca mijloc de menţinere şi
control a grupului (Douglas, Wildavsky, apud Slovic, 1987).
Cercetǎrile cu privire la percepţia riscurilor s-au dezvoltat în anii ’80, prin realizarea
de taxonomii ale riscurilor, în scopul de a se înţelege şi prezice reacţiile oamenilor la riscuri.
Abordarea se realizeazǎ prin paradigma psihometricǎ ( Fischhoff, 1978, apud Slovic, 1987),
care utilizeazǎ analize statistice ca scalarea multi-dimensionalǎ sau analiza factorialǎ pentru a
produce „hǎrţi cognitive cantitative”(Slovic, 1987) ale atitudinii oamenilor faţǎ de risc şi ale
percepţiei riscurilor. Analizând relaţia dintre un set de caracteristici calitative ale unor
tehnologii, activitǎţi, potenţiale pericole, riscurile şi beneficiile percepute şi acceptarea
riscului, Starr ( 1969, apud Slovic, 1987) a concluzionat că sunt acceptate riscuri care provin
din activităţi voluntare (ca de exemplu schiatul) şi sunt respinse riscurile legate aspecte
involuntare, deşi acestea pot oferi aceleaşi beneficii, caracterul voluntar al expunerii la risc
fiind factorul cheie mediator al acceptării riscului. Continuând cercetările lui Starr, Paul
Slovic a identificat şi alţi factori care mediazǎ relaţia dintre riscul perceput, beneficii şi
acceptarea riscului.

4
Slovic, P. (1987), Perception of risk, în Science, vol.236, p.280-285,
<http://communityrisks.cornell.edu/BackgroundMaterials/Slovic-Science1987.pdf>

9
 Aceştia au fost grupaţi după două aspecte principale:
 Frica (dread risk) definitǎ prin potenţialul catastrofic, lipsa de control,
consecinţe fatale, expunerea involuntară, teamǎ şi de distribuţia inechitabilǎ a
riscurilor şi beneficiilor; energia şi armele nucleare au avut scoruri mari la
acest factor.
 Incertitudinea (unknown risk) determinatǎ de hazarduri inobservabile,
necunoscute, noi, cu efecte întârziate ca de exemplu substanţele chimice.
Cu cât o anume activitate sau tehnologie obţine scoruri mai mari pentru fiecare din
aceste trǎsǎturi cu atât riscul perceput este mai ridicat. Multe din aceste caracteristici calitative
sunt corelate unele cu altele, de exemplu hazardurile judecate ca voluntare sunt considerate şi
controlabile.
Abordarea aduce câteva noutǎţi faţǎ de viziunile anterioare, stabilind riscul ca fiind un
concept subiectiv şi nicidecum obiectiv, incluzându-se pe lângǎ factorii tehnici şi fizici,
elementele psiho-sociologice în criteriile de definire a riscurilor. Una dintre cele mai
importante asumpţii ale paradigmei psihometrice este cea potrivit cǎreia riscul nu existǎ în
exterior, independent de mintea noastrǎ, aşteptând sǎ fie mǎsurat, se acceptǎ astfel opinia
publicului, a oamenilor obişnuiţi şi nu numai cea a experţilor, specialiştilor În opinia lui
Slovic (1987) înţelegerea rǎspunsului oamenilor la riscuri faciliteazǎ comunicarea riscurilor,
promovându-se astfel sǎnǎtatea şi siguranţa oamenilor. Cercetǎrile din percepţia riscurilor au
îmbunǎtǎţit comunicarea dintre cei care promoveazǎ reducerea riscului şi public.
Abordarea psihometricǎ priveşte riscul ca fiind multidimensional, cu multe alte
caracteristici în afarǎ de probabilitatea de a face rǎu care afecteazǎ judecǎţile oamenilor.
Puterea de explicaţie a modelului este redusă datoritǎ includerii factorului frică (dread) ca
variabilǎ ce explicǎ percepţia riscului, aceasta fiind mai mult o consecinţǎ şi nu o cauză a
perceperii unui risc. Caracteristicile riscului denotǎ proprietǎţi ale hazardului şi nu cum
rǎspund oamenii la el din punct de vedere emoţional. Modelul psihometric este astfel unul
descriptiv, fǎrǎ putere explicativǎ, pentru cǎ nu pune în evidenţǎ cum şi de ce indivizii diferǎ
în judecǎţile lor privind riscurile.
O importantǎ contribuţie în domeniul percepţiei riscului este descoperirea strategiilor
mentale intuitive sau a euristicilor cognitive pe care le utilizeazǎ oamenii pentru a da sens
unei lumi incerte. Astfel, deşi lumea în care trăim este prea complexă pentru a fi prezisă,
oamenii au găsit resurse cognitive pentru a face faţă în această lume impredictibilă.

1.2.2. Euristici cognitive implicate în percepţia riscului

10
 Când oamenii sunt puşi în situaţia să caracterizeze şi să aprecieze riscul, nu au date
statistice la îndemână, fiind în situaţia de a face inferenţe bazându-se pe ceea ce ştiu sau au
auzit. Psihologii au identificat o serie de reguli inferenţiale foarte generale, care sunt folosite
în asemenea situaţii. Aceste reguli de judecată, numite euristici, sunt utilizate pentru a se
reduce sarcini metale dificile la unele mai simple.
De fapt un întreg program de cercetare în psihologia cognitivă desfăşurat în ultimii
treizeci de ani, a oferit dovezi ştiinţifice cu privire la euristicile cognitive care intervin în
judecata umană şi în luarea deciziilor, expresia a ceea ce Simon (1955) numea raţionalitate
limitată (bounded rationality)5. Euristicile cognitive se bazează pe intuiţie, pe gânduri şi
preferinţe care vin în minte rapid şi fără prea multă reflecţie. Intuiţia ocupă o poziţie
intermediară între operaţiile automate ale percepţiei şi operaţiile deliberate ale gândirii
(Kahneman, 2003).
O judecată este mediată de o euristică atunci când indivizii substituie un atribut
specific al ţintei judecăţii, cu un atribut înrudit care vine mai uşor în minte, procesul euristic
general fiind denumit substituţia atributului (Kahneman, 2003). Pornind de la premisele că
resursele cognitive ale persoanei sunt limitate şi că oamenii sunt „leneşi” sau „zgârciţi”
cognitivi (Lungu, 1999, p.35), euristicile sau scurtăturile cognitive constituie strategii de
economisire a timpului şi a efortului mental, care permit prelucrarea cât mai rapidă a
informaţiilor, fiind o îmbinare adaptativă între viteza şi acurateţea procesării informaţiei
(Simon, 1955, 1956)6. Pentru a explica de ce suntem vulnerabili la asemenea influenţe s-a
făcut apel la capacitatea redusă a omului de a procesa mai multe informaţii în acelaşi timp şi
la selectivitatea informaţiilor procesate de fiinţa umană, aceste strategii fiind destinate tocmai
minimalizării posibilităţii supraaglomerării cu informaţie (Baron, Byrne, 1991, p.90). Ca să
fie utilizate într-un mod eficient, euristicile cognitive trebuie să fie corecte în cele mai multe
cazuri, până la urmă dacă o anumită strategie conduce întotdeauna la rezultate incorecte, ar
trebui abandonată şi înlocuită.
Anumite procese pot însă fi adaptative fără să fie lipsite de erori. Astfel, deşi în unele
situaţii aceste operaţii mintale dau naştere la judecăţi raţionale, alteori conduc la numeroase
distorsiuni şi erori sistematice severe, la bias-uri cognitive. Ele circumscriu deviaţii de la
modelul normativ, fiind tendinţe care nu sugerează că abaterile de la modelul normativ sunt
conştiente şi realizate din anumite motive, ci reflectă ideea că funcţionarea intrinsecă a
sistemului cognitiv uman este de aşa natură încât conduce la erori (Lungu, Sanitioso, 1999,

5
apud Kahneman, D., (2003), A Perspective on Judgment and Choice. Mapping Bounded Rationality, American
Psychologist, vol.58, nr. 9, p.697-720
6
apud Lungu, O., Sanitioso R., (1999), Cogniţie socială. Manual pentru studenţi, Ed. Eurocart, Iaşi, p.35

11
p.37). Kahneman şi Tversky (1982), autorii acestui program de cercetare asupra judecăţilor în
situaţii de incertitudine au evidenţiat că euristicile cognitive servesc ca mecanisme explicative
care ne permit să înţelegem cum iau naştere erorile şi tendinţele şi să le putem astfel prezice
apariţia.
Euristica disponibilităţii se referă la tendinţa de a considera mai probabile sau mai
frecvente evenimente care sunt mai facil de reamintit sau de imaginat, manifestându-se prin
utilizarea imediată a unei informaţii din memorie în detrimentul alteia care nu este încă
accesibilă. Euristica disponibilităţii se bazează pe facilitatea cu care un conţinut mental
particular vine în minte, de fapt, după cum afirmă Kahneman în 2003, pe accesibilitatea
acestui conţinut mental. Principalii determinanţi ai accesibilităţii sunt în viziunea lui
Kahneman (2003) salienţa stimulului, atenţia selectivă precum şi priming-ul. Acesta din urmă
implică toate procedeele care cresc disponibilitatea în memorie a anumitor categorii de
informaţie, acestea fiind astfel aduse în minte mai uşor (Baron, Byrne, 1991, p.95).
Într-un experiment realizat de Tversky şi Kahneman (1973, apud Miclea, 1999, p.277),
unui lot de subiecţi li s-a cerut să estimeze frecvenţa cuvintelor din limba engleză care încep
cu „r”, iar ulterior aprecierea frecvenţei cuvintelor care au litera „r” în poziţia a treia. Deşi
studiile statistice asupra limbii engleze au arătat că frecvenţa cuvintelor din a doua categorie
este mai mare, frecvenţa estimată a fost net superioară pentru cuvintele care încep cu litera
„r”, rezultat explicat prin diferenţa de accesibilitate a itemilor respectivi.
Schwarz şi colab. (1991) au realizat o serie de experimente menite să distingă între
conţinutul reamintirii şi facilitatea reamintirii, punând în evidenţă faptul că experienţa
subiectivă asociată cu facilitatea amintirii (ease of retrieval) are valoare informativă în
judecăţile realizate şi nu conţinutul reamintirii. Ei au conceput condiţii experimentale în care
implicaţiile facilităţii sau dificultăţii reamintirii erau opuse implicaţiilor conţinutului
reamintit. Într-unul din experimente, unui grup de subiecţi li s-a solicitat să descrie 6 situaţii
în care s-au comportat asertiv, iar altui grup de subiecţi 12 situaţii în care nu au fost asertivi,
nereuşind să obţină ceea ce şi-au propus. Dacă autoevaluările ulterioare cu privire la nivelul
asertivităţii s-ar fi bazat doar pe conţinutul reamintit, atunci subiecţii care au fost în condiţia
în care au avut de raportat mai multe comportamente asertive ar fi trebuit să obţină scoruri
mai mari la scala de asertivitate. Rezultatele au indicat însă că subiecţii s-au declarat mai
asertivi după ce şi-au amintit 6 şi nu 12 comportamente asertive, fapt care demonstrează că
experienţa asociată cu procesul reamintirii a avut o importanţă majoră în judecarea frecvenţei
cu care sunt desfăşurate comportamentele şi nu conţinutul reamintit.

12
 Euristica disponibilităţii are multă logică pentru că în unele situaţii evenimente sau
comportamente mai frecvente sunt mai uşor de reamintit sau de imaginat. Această asumpţie
nu este însă general valabilă, disponibilitatea fiind influenţată de numeroşi factori care nu au
nici o legătură cu frecvenţa. De exemplu, prezentarea vividă a crimelor în mass-media poate
determina oamenii să creadă că acestea sunt evenimente comune, lucru care nu este adevărat.
O altă ilustrare este oferită de faptul că oamenii se tem mai mult să zboare cu avionul decât să
meargă cu maşina, fapt determinat de relatarea mai frecventă şi mai vividă în mass-media a
prăbuşirii avioanelor. Cu alte cuvinte, accidentele aviatice sunt mai disponibile în memorie, de
aceea mulţi oameni le privesc ca fiind mai frecvente şi mai alarmante, decât sunt în realitate
(Baron, Byrne, 1991, p.93).
Altă strategie cognitivă folosită de oameni atunci când estimează probabilitatea de
apariţie a unui eveniment sau fenomen, este de a compara evenimentul sau fenomenul
respectiv cu o clasă de evenimente sau fenomene asemănătoare, strategie denumită euristica
reprezentativităţii. Gradul de similaritate dintre caracteristicile unui exemplar şi un membru
tipic al grupului de referinţă va determina estimarea probabilităţii ca acel caz să facă parte din
populaţia sau grupul de referinţă (Tversky şi Kahneman, 1974). Astfel, o persoană ar putea
considera călătoriile cu avionul ca fiind nesigure, datorită unei experienţe negative. La fel, în
judecarea riscului unei persoane de a avea un atac de cord, un individ se centrează pe
reprezentativitatea ţintei. Medin şi Ross (1992, apud Miclea, 1999, p.274-275) prezintă
subiecţilor mai multe evenimente, solicitându-le să estimeze probabilitatea lor de apariţie: un
om sub 55 de ani a suferit un atac de cord, un om a suferit un atac de cord, un fumător a
suferit un atac de cord, un om peste 55 de ani a suferit un atac de cord. Majoritatea subiecţilor
au estimat că evenimentele 3 şi/sau 4 sunt mai probabile, fapt explicat prin gradul diferit de
reprezentativitate sau de prototipicalitate pe care îl au în raport cu clasa indivizilor care au
suferit un atac de cord.
Astfel, deşi euristicile cognitive sunt valabile în unele circumstanţe, de multe ori ele
conduc la bias-uri persistente, cu implicaţii importante în percepţia riscurilor. Ele determinǎ
dificultǎţi în înţelegerea probabilitǎţilor, riscurile sǎ fie subestimate sau supraestimate şi
judecǎţile personale sǎ fie susţinute cu o încredere nefondatǎ. Judecǎţile experţilor par sǎ se
conformeze aceloraşi erori, mai ales când nu au la dispoziţie date statistice şi sunt nevoiţi sǎ
se bazeze doar pe intuiţie (Slovic, 1987).
Valenţa afectivă este unul din atributele înregistrate automat, care este implicat în
judecăţile în condiţii de incertitudine. În 2002, Slovic, Finucane, Peeters şi McGregor au
identificat o nouă strategie euristică implicată în percepţia riscului, folosind termenul de

13
euristica afectului pentru a defini astfel tendinţa oamenilor de a se baza pe reacţiile
emoţionale imediate în formarea de preferinţe şi judecăţi, idee care-şi are originea în
cercetările care arată că orice stimul evocă o evaluare afectivă, care nu este întotdeauna
conştientă (Zajonc, 1980, apud Kahneman, 2003). Aceste reacţii afective servesc ca
mecanisme care facilitează orientarea rapidă şi eficientă într-o lume complexă, nesigură şi de
multe ori periculoasă (Slovic, Finucane, Peeters, Mc Gregor, 2002).
Afectul are un rol important în ceea ce a fost denumit teoria procesării duale a
informaţiei, propusă de Epstein (1994)7 şi continuată de Sloman (1996), mai precis în modul
experenţial, intuitiv, automatic, natural de procesare a informaţiei, opus modului analitic,
raţional, deliberativ. Cele două sisteme de procesare a informaţiei operează în paralel.
Sistemul experenţial este asociat cu o anumită trăire afectivă, care se referă la sentimente
subtile de care oamenii adesea nu sunt conştienţi.
Astfel, aşa cum imaginabilitatea, memorabilitatea şi similaritatea servesc ca şi indici în
judecarea probabilităţilor, ca în euristica disponibilităţii şi reprezentativităţii, afectul poate fi
un indice în multe judecăţi realizate, inclusiv în judecarea probabilităţilor, fapt ce a determinat
denumirea de euristica afectului (Slovic, Finucane, Peeters, Mc Gregor 2002). Euristica
afectului are multe în comun cu modelul „riscul ca trăire” (risk as feelings), propus de
Lowenstein şi colab. (2001, apud Slovic, Finucane, Peeters, Mc Gregor 2002).
În viziunea propunătorilor euristicii afectului, este posibil ca bias-urile în judecarea
frecvenţei şi probabilităţii care au fost atribuite euristicii disponibilităţii să se datoreze măcar
parţial euristicii afectului şi nu doar facilităţii reamintirii sau imaginabilităţii, deoarece
imaginile reamintite sau imaginate vin încărcate cu stări afective. De exemplu, în
experimentul realizat de Schwartz şi colab.(1991) starea afectivă asociată cu amintirea mai
dificilă a celor 12 comportamente asertive ar fi putut determina judecata.
Astfel, deşi Lichtenstein şi colab.8 au invocat disponibilitatea pentru a explica de ce
frecvenţa percepută a unor cauze de deces foarte mediatizate (accidente, omucideri, incendii,
cancer) este supraestimată, iar cauze nemediatizate (diabet, astm, tuberculoză) sunt
subestimate, o altă explicaţie alternativă ar putea fi că primele sunt mai încărcate afectiv, fiind
mai senzaţionale, fapt ce are relevanţă atât în mediatizarea lor cât şi în supraestimarea
frecvenţei lor.
Reacţiile afective sunt folosite ca atribute euristice pentru o gamă de evaluări mult
mai complexe, în percepţia riscului implicaţiile euristicii afectului manifestându-se la nivelul
7
apud Slovic, P., Finucane M., Peters, E., MacGregor, D.(2002), Risk as analysis and risk as feelings. Some
thoughts about affect, reason, risk and rationality, Risk Analysis, vol. 24, nr.2, p.1-12,
<http://www.decisionresearch.org/pdf/dr502.pdf >.
8
apud idem

14
judecării costurilor şi beneficiilor. Astfel, în timp ce riscul şi beneficiile tind să fie corelate
pozitiv în lume, ele sunt corelate negativ în mintea oamenilor şi în judecăţile pe care aceştia le
oferă. Un studiu realizat de Alhakami şi Slovic ( apud Slovic, Finucane, Peeters, Mc Gregor
2002) a pus în evidenţă faptul că relaţia inversă care există între riscul şi beneficiul perceput
al unei activităţi, (exemplul folosit fiind întrebuinţarea pesticidelor în agricultură), era legată
de tăria afectului pozitiv sau negativ asociat cu acea activitate. Aceste rezultate implică faptul
că oamenii îşi formează judecăţile nu doar pe baza a ceea ce gândesc, dar şi pe baza a ceea ce
simt. Astfel costurile şi beneficiile nu sunt estimate independent, o anumită activitate sau
situaţie este judecată ca având fie puţine costuri şi multe beneficii sau ca având multe costuri
şi atunci şi puţine beneficii, în funcţie de starea afectivă asociată cu aceasta (Slovic, Finucane,
Peeters, Mc Gregor 2002). O reprezentare a acestui model ar putea fi:

Afec
t

Beneficiu Risc

Fig.1 Euristica afectului în percepţia riscurilor şi beneficiilor9

În anul 2000, Melissa Finucane, A. Alhakami, P. Slovic şi S. Jonshon au condus un

experiment în care au fost oferite patru tipuri diferite de informaţii care manipulau starea
afectivă prin creşterea sau descreşterea beneficiului perceput şi prin creşterea sau descreşterea
riscului perceput, care a confirmat rolul afectului în judecarea riscului şi beneficiului. Mai
mult, un al doilea experiment realizat de aceiaşi autori au descoperit că relaţia inversă dintre
risc şi beneficiu s-a intensificat în condiţia de presiune a timpului, când oportunitatea pentru
deliberare analitică a fost redusă (Finucane, Alhakami, Slovic, Jonshon, 2000, apud Slovic,
Finucane, Peeters, Mc Gregor 2002), susţinându-se încă odată ipoteza procesării experenţiale
a informaţiei.
Cercetătorii care au abordat riscul au ajuns la concluzia că percepţia riscului are
importanţǎ în deciziile luate cu privire la minimalizarea riscurilor şi în adoptarea unor
comportamente de reducere a riscului. Acestǎ presupunere pare adevǎratǎ, totuşi cercetǎri

9
Slovic, P., Finucane M., Peters, E., MacGregor, D.(2002), Risk as analysis and risk as feelings. Some thoughts
about affect, reason, risk and rationality, Risk Analysis, vol. 24, nr.2, p.1-12,
<http://www.decisionresearch.org/pdf/dr502.pdf >.

15
recente au evidenţiat cǎ mulţi alţi factori intrǎ în discuţie, minimalizarea riscurilor este legatǎ
nu de existenţa riscului ci de probabilitatea consecinţelor.
De asemenea, riscul nu a fost diferenţiat în raport cu ţinta, dar riscul personal, cel care
vizează persoana însăşi şi cel general diferǎ din mai multe puncte de vedere. Vasilescu (1986)
diferenţiază între o ameninţare care poate plana asupra subiectului sau asupra altor persoane,
vorbind despre distanţa dintre locul de acţiune al pericolului şi subiectul evaluator, distanţă nu
în sens fizic, ci lewinian. Când pericolul se referă chiar la subiect distanţa este nulă.
Astfel, psihologii au pus în evidenţă că probabilitatea consecinţelor este mult mai
importantă decât existenţa în sine a riscului şi că ţinta judecăţii influenţează riscul perceput.
Mai mult, oamenii tind să distorsioneze în mod sistematic şi în acelaşi sens judecăţile
realizate, subestimând riscul personal şi/sau supraestimând riscul pentru ceilalţi, fenomen care
a fost denumit optimism comparativ.

Capitolul 2. Optimismul comparativ

2.1.Delimitǎri conceptuale

16
 2.1.1.Optimism dispoziţional
Optimismul comparativ trebuie distins de optimismul dispoziţional, pentru că în
primul caz este vorba de o judecată specifică şi comparativă, în timp ce optimismul
dispoziţional implică o judecată generală şi nespecifică.
Optimismul dispoziţional este definit cel mai frecvent prin expectanţele pozitive
generalizate în ceea ce priveşte viitorul. Această trăsătură de personalitate a fost legată de
starea de bine atât psihică, cât şi fizică a oamenilor. Prin opoziţie, pesimismul desemnează
expectanţe negative cu privire la viitor. (Scheier, Carver, 1985) 10. Cercetǎrile evidenţiazǎ că
viitorului i se acordă o atenţie foarte mare. Într-o anchetă realizatǎ de Gonzales şi Zimbardo în
198511, majoritatea respondenţilor au declarat cǎ sunt orientaţi spre prezent şi viitor (57%) sau
numai spre viitor (33%), în comparaţie cu orientarea numai spre prezent (9%) sau spre trecut
(1%).
Majoritatea cercetărilor privind optimismul şi pesimismul au fost realizate cu ajutorul
instrumentului elaborat de Scheier şi Carver în 1985: „Life Orientation Test”(LOT). Prin
intermediul acestuia, s-a stabilit că optimismul dispoziţional corelează negativ cu depresia
(r= -0.42) şi cu nevrozismul (r=-0,50) şi pozitiv cu succesul (r=0,55) şi cu stima de sine
(r=0,54). Studiile efectuate aratǎ că persoanele cu un optimism dispoziţional ridicat au o mai
bunǎ sǎnǎtate psihicǎ, se adapteazǎ mai bine tranziţiilor vieţii, utilizează strategii de coping
mai eficiente, îşi revin mai repede în urma evenimentelor negative, fac faţǎ mai bine bolilor.
Optimismul prezice implicarea socială, căutarea suportului şi ajutorului celorlalţi. Este de
asemenea puternic legat de alte caracteristici dezirabile precum fericirea, perseverenţa,
realizările profesionale, sănătatea. Alături de umor, optimismul se pare că reduce impactul
evenimentelor stresante şi are o valoare predictivă pentru longevitate (Scheier, Carver, 1994).
Astfel, optimismul dispoziţional diferă de optimismul comparativ atât prin specificitate, în
primul caz fiind vorba despre credinţe generale cu privire la viitor, cât şi prin faptul că nu
implică un proces de comparare socială cum implică optimismul comparativ.

2.1.2.Optimism nerealist
Unele teorii psihologice au adoptat o viziune asupra capacitǎţilor individului de
cunoaştere a realitǎţii ce considera cǎ acesta interacţioneazǎ cu mediul ca şi un om de ştiinţǎ
naiv, adunând date într-o manierǎ corectǎ, combinându-le într-o manierǎ logicǎ, cǎutând activ

10
Scheier, M.F., Carver, C.S. (1994), Distinguishing optimism from neuroticism (and trait anxiety, self-mastery,
and self-esteem): A reevaluation of the Life Orientation Test, Journal of Personality and Social Psychology,
vol.67, nr.6, p.1063-1078.
11
apud Taylor, S.E şi Brown J.D. (1988), Illusion and well-Being: a Social Psychological perspective on Mental
Health, Psychological Bulletin, v.103,nr. 2, p.193-210.

17
cauzele evenimentelor şi comportamentelor, ajungând astfel sǎ judece şi sǎ ia decizii într-o
manierǎ precisă.
În ultimele decenii a devenit evident cǎ judecǎţile şi deciziile actorului social nu se
conformeazǎ nici pe departe acestor modele normative, percepţiile individului cu privire la
sine şi la lume sunt distorsionate în sens pozitiv, intervenind astfel o serie de bias-uri, erori,
scurtǎturi, informaţia este procesatǎ cu date insuficiente şi incomplete.„În loc de un savant
naiv care se aflǎ în cǎutarea adevǎrului, gǎsim mai degrabǎ imaginea unui şarlatan încercând
sǎ facǎ datele sǎ se conformeze teoriilor lui” (Lungu, 1999, p.3). Unul din aceste bias-uri
pozitive care se manifestă în judecăţile oamenilor este optimismul nerealist.
Într-un studiu din 1980, Weinstein a cerut unui numǎr de 258 de studenţi de la o
universitate americanǎ sǎ-şi compare şansele de a trǎi în viitor o serie de evenimente cu
şansele unui alt student de aceeaşi vârstǎ şi sex din facultate. O parte din evenimente erau
pozitive, de exemplu a avea propria locuinţǎ, a trǎi peste 80 de ani, iar o parte erau negative: a
avea un atac de cord, un accident de maşinǎ etc. Dacǎ participanţii ar fi fost realişti cu privire
la şansele lor raportate le cele ale altora, atunci în medie ar fi trebuit sǎ considere cǎ au
aceleaşi şanse cu ceilalţi de a trǎi fiecare eveniment. Rezultatele au arǎtat însǎ cǎ participanţii
la studiu au supraestimat probabilitatea de apariţie a evenimentelor pozitive în viaţa lor şi au
subestimat probabilitatea apariţiei celor negative. Weinstein a denumit acest fenomen
optimism nerealist.
Rezultatele studiului sunt interesante şi importante, pentru cǎ aratǎ pe de o parte cǎ
oamenii sunt nerealist de optimişti cu privire la viitor, cred cǎ vor trǎi evenimente pozitive şi
nu vor avea de suferit, iar pe de altǎ parte cǎ oamenii au o extraordinarǎ capacitate de a crede
ceea ce vor sǎ creadă.
Optimismul nerealist diferǎ de optimismul dispoziţional prin faptul că este definit prin
raportare la realitate, fiind considerat o eroare, un bias (Radcliffe, Klein, 2002), de aceea se
mai numeşte şi „bias optimism”. Optimismul dispoziţional este o orientare a individului
despre care nu se poate spune dacǎ este corectǎ sau nu: a considera cǎ evenimentele pozitive
sunt mai probabile decât cele negative implicǎ optimism, nerealist sau nu. Însǎ a avea un
optimism nerealist presupune o comparare cu realitatea, este tendinţa de a percepe
evenimentele pozitive mai probabile decât în realitate şi pe cele negative mai puţin probabile
decât realitatea „permite”.
Se pune în acest moment o problemǎ de naturǎ filosoficǎ: dacǎ realitatea şi mai ales
viitorul pot fi cunoscute. Din fericire, mǎcar într-o anumitǎ mǎsurǎ, psihologii au oferit
definiţii operaţionale în experimentele realizate pentru a pune în evidenţǎ acest fenomen. Una

18
din acestea este compararea predicţiilor persoanei cu un grup de referinţǎ: de exemplu riscul
de cancer de plǎmâni perceput de fumǎtori poate fi comparat cu frecvenţa cancerului de
plǎmâni printre fumǎtori, stabilindu-se astfel dacǎ estimarea e nerealistǎ sau nu. De asemenea
s-au realizat instrumente care pot determina riscul unui individ de a dezvolta o anumitǎ
problemǎ, cum este de exemplu instrumentul de evaluare a riscului de îmbolnǎvire „Health
Risk Appraisal”, realizat de Lewis Robins12.

2.2.Optimismul comparativ
2.2.1. Definire şi caracterizare
Optimismul comparativ este credinţa unei persoane că va experimenta mai multe
evenimente pozitive în viitor decât negative, în comparaţie cu alte persoane. Trei termeni mai
sunt folosiţi în literatura de specialitate pentru a se descrie acelaşi fenomen: optimism
nerealist (Weinstein, 1980), bias optimism (Weinstein, 1980) şi iluzia de invulnerabilitate
(Perloff, 1987, apud Radcliffe, Klein, 2002). Toţi aceşti termeni implică două lucruri: o
distorsiune doar a riscului personal şi o raportare la realitate, la un criteriu obiectiv.
În aprecierea realizată, cu privire la evenimentele pozitive şi negative care li se vor
întâmpla, participanţii la studiul lui Weinstein au fǎcut acest lucru prin raportare la un alt
student de aceeaşi vârstǎ şi sex cu ei, aşadar nu a fost vorba despre o estimare absolutǎ ci
despre o comparare cu un altul. De aceea Weinstein a pus în evidenţǎ mai degrabǎ optimismul
comparativ decât optimismul nerealist, cum a fost denumit, în majoritatea studiilor ulterioare
cei doi termeni fiind confundaţi. Însǎ optimismul nerealist şi optimismul comparativ sunt
douǎ fenomene diferite: dacǎ în primul caz este vorba despre o concluzie a cercetǎtorului cu
privire la acurateţea estimǎrii de cǎtre subiect prin raportare la realitate, la riscul obiectiv, în
cazul optimismului comparativ se face referire la o modalitate prin care subiectul se
poziţioneazǎ prin raport cu altul. Nimic nu-l împiedicǎ sǎ se poziţioneze inferior, aşadar sǎ se
punǎ în evidenţǎ pesimismul comparativ, acest lucru fiind de altfel şi raportat de unele studii
(Heine, Lehman, 1995).
Optimismul comparativ este asociat unui proces de comparare socialǎ, între persoana
proprie şi altul, fiind condiţionat de prezenţa celuilalt. Teoria comparǎrii sociale iniţiatǎ de
Festinger afirmǎ cǎ oamenii au tendinţa sǎ se raporteze la ceilalţi atunci când nu au o bazǎ
obiectivǎ în determinarea capacitǎţilor lor, aptitudinilor, opiniilor. Tendinţa de comparare cu

12
apud Radcliffe, N.M., Klein, W.M., (2002), Dispositional, unrealistic, and comparative optimism: differential
relations with the knowledge and processing of risk information and beliefs about personal risk, Personality and
Social Psychology Bulletin, vol.28, nr.6, p.836-846.

19
ceilalţi scade pe mǎsurǎ ce creşte diferenţa între sine şi celǎlalt, existând tendinţa de
comparare cu persoane similare (Festinger, 1954).13
Psihologii au evidenţiat că, prin comparaţie cu alţii, oamenii consideră că au trăsături
de personalitate mai pozitive (Brown, 1986), că sunt mai cinstiţi, mai oneşti (Messick, 1985)
sau că au un grad mai mare de control asupra evenimentelor vieţii (Wright, 1985) 14. Festinger
(1954) a susţinut că în estimarea riscului personal, compararea socială este esenţială.
Optimismul comparativ este considerat ca fiind nerealist, pentru că este consecinţa
inevitabilă a acestuia. Dacă o mare parte din oameni se aşteaptă ca lucrurile bune să li se
întâmple lor, iar cele negative altora, într-o lume în care binele şi răul se distribuie constant,
cu siguranţă sunt nerealişti. Logic, este imposibil ca majoritatea oamenilor sǎ se situeze peste
sau sub valoarea mediei generale. El este pus în evidenţǎ la nivel de grup: nu trebuie sǎ se
cunoascǎ riscul real al unui individ pentru cǎ oricare ar fi acesta nu este posibil ca majoritatea
dintr-un grup sǎ se situeze sub media grupului (Radcliffe, Klein, 2002).
Metoda standard prin care s-a pus în evidenţǎ optimismul nerealist poate stabili un
bias la nivel de grup, dar nu poate determina care din membrii grupului greşesc în estimǎrile
lor. Unii din ei pot chiar avea un profil care îi situeazǎ deasupra mediei în privinţa
evenimentelor pozitive sau sub medie în privinţa celor negative, aşadar ar fi nepotrivit sǎ fie
etichetaţi ca nerealişti. Astfel, deşi este evident cǎ nu se poate ca majoritatea dintr-un grup sǎ
se situeze deasupra mediei, a spune cǎ fiecare în particular face o eroare este cu totul altceva,
de aceea se va considera cǎ tendinţa indivizilor de a considera cǎ în viitor vor trǎi mai multe
evenimente pozitive şi mai puţine negative în comparaţie cu alţii este un optimism
comparativ.
Se pare cǎ oamenii au capacitatea de a crede ceea ce vor să creadă, considerând cǎ
viitorul lor va fi mai bun decât al celorlalţi. Pentru cǎ nu se poate ca viitorul tuturor sǎ fie mai
bun decât al celorlalţi, optimismul raportat pare sǎ fie nerealist (Weinstein, 1980). Alţi autori
l-au denumit un bias sau o eroare, însǎ Taylor şi Brown (1988) schimbǎ aceastǎ terminologie
cu cea de iluzii pozitive argumentând cǎ bias-urile şi erorile implicǎ distorsiuni şi respectiv
greşeli pe termen scurt, cauzate de neglijenţǎ în timp ce iluzia este generalizatǎ, pervasivǎ,
sistematicǎ. Iluzia este definitǎ ca fiind „o imagine mentalǎ falsǎ sau o concepţie care nu este
în concordanţǎ cu realitatea sau poate fi ceva imaginat“ ( Stein, 1982)15.

13
apud Doise,W., Deschamps, J.C., Mugny, G., (1996), Psihologie socială experimentală, Ed. Polirom, Iaşi.
14
apud Brehm, S.S., Kassin, S.M. (1990), Social psychology, Houghton Miffin Company, Boston, p.81.
15
apud Taylor, S.E şi Brown J.D. (1988), Illusion and well-Being: a Social Psychological perspective on Mental
Health, Psychological Bulletin, v.103,nr. 2, p.193-210.

20
 2.2.2.Modalitǎţi de mǎsurare a optimismului comparativ.
Procedura iniţialǎ utilizatǎ de Weinstein (1980) era directǎ: participanţii la studiu sunt
rugaţi sǎ estimeze probabilitatea ca un eveniment viitor sǎ li se întâmple, prin comparaţie cu o
altǎ persoanǎ sau un grup de referinţǎ. Fiecare persoanǎ participantǎ la studiu fǎcea o judecatǎ
referitoare la persoana proprie, indicând dacǎ are tot atâtea şanse, mai multe sau mai puţine
şanse decât o altǎ persoanǎ sau decât grupul de referinţă sǎ trǎiascǎ în viitor un eveniment,
pozitiv sau negativ.
Metoda indirectă presupune ca participanţii la studiu sǎ ofere douǎ judecǎţi, estimând
probabilitatea pentru douǎ ţinte: propria persoanǎ şi altul. Ordinea celor douǎ evaluǎri este
contrabalansatǎ, pentru eliminarea efectului acesteia. Diferenţa dintre cele douǎ judecǎţi
serveşte ca mǎsurǎ indirectǎ pentru poziţionarea individului. Aceastǎ metodǎ are avantajul cǎ
permite determinarea diferenţelor între estimǎrile fǎcute pentru propria persoanǎ şi pentru
celǎlalt (Radcliffe, Klein, 2002).
Prin intermediul acestor metode nu se pune în evidenţǎ optimismul la nivel individual
ci la nivel de grup. Când se foloseşte metoda directǎ rǎspunsurile participanţilor ar trebui sǎ
fie medii. Dacǎ se foloseşte metoda indirectǎ, diferenţa dintre cele douǎ scoruri ar trebui sǎ fie
în jurul lui 0.
Harris şi Middleton (1994) au remarcat cǎ metodele directe forţeazǎ pe subiecţi, sǎ se
compare cu alţii şi acest lucru îi poate încuraja sǎ se diferenţieze de ceilalţi. Aşadar diferenţele
sau similitudinile înregistrate pot fi interpretate ca o reacţie artificialǎ la caracteristicile
sarcinii. Metoda directǎ a pus în evidenţǎ bias-ul într-o mai mare mǎsurǎ decât metoda
indirectǎ, deoarece într-o situaţie de comparare intervin mai mulţi factori decât într-o evaluare
absolutǎ. Se poate astfel ca optimismul comparativ sǎ se datoreze doar inducerii ideii de
comparaţie. Harris şi Middleton au replicat rezultatele privind optimismul comparativ
folosind grupuri independente de subiecţi, arǎtând astfel cǎ fenomenul nu se datoreazǎ
procedurii.
O criticǎ a acestor metode este determinatǎ de faptul cǎ individul se comparǎ de cele
mai multe ori cu un altul general. Douǎ dimensiuni ale comparaţiei sunt confundate: eu vs.
altul şi individ vs. grup (Harris şi Middleton,1994).
Ambele metode au pus în evidenţǎ cu succes optimismul comparativ pentru diferite
evenimente, raportând însă diferenţe interindividuale şi interculturale.

2.2.3.Aspecte interindividuale şi transculturale ale optimismului comparativ

21
 Optimismul comparativ a fost investigat în diverse domenii şi pentru o gamǎ foarte
largǎ de evenimente, pozitive şi negative: a face atac de cord, a fi concediat, a se sinucide, a
rǎmâne şomer, a fi victima unei crime, a avea o sarcinǎ nedoritǎ, a avea un serviciu bine plǎtit,
a trǎi pânǎ la 80 de ani. În domeniul medical studiile au fost realizate pe eşantioane mari de
boli sau doar pentru condiţii medicale particulare, optimismul comparativ fiind pus în
evidenţǎ pentru probabilitatea de apariţie a mai multor boli: cancer, SIDA, boli legate de
consumul de tutun (Weinstein, 1980), sau boli legate de starea de bine ca depresia (Taylor şi
Brown, 1988).
Consistenţa fenomenului nu este determinatǎ doar de faptul cǎ a fost pus în evidenţǎ
pentru această mare varietate de evenimente, ci şi de prevalenţa lui în eşantioane de populaţie
foarte diverse din punct de vedere social şi cultural. Weinstein (1980) a evidenţiat acest efect
pentru prima datǎ la studenţii americani, dar foarte repede au fost replicate rezultatele pe
eşantioane de diverse vârste (adulţi, copii, bǎtrâni), realizându-se chiar studii longitudinale
(Weinstein, 1987, apud Radcliffe, Klein, 2002).
De asemenea, deşi majoritatea studiilor în acest domeniu s-au desfǎşurat pe subiecţi
americani, fenomenul a fost remarcat şi în alte ţǎri, confirmându-se aspectul sǎu transcultural.
Belgienii (Peeters, Cammaert, Czapinski, 1997), olandezii (Hoorens şi Buunk, 1993),
spaniolii (Sanchez, Rubio, Paez şi Blanco, 1998), francezii (Meyer, 1996) sau britanicii
(Harris şi Middleton, 1994) au manifestat tendinţa de a-şi percepe propriul viitor într-o
manierǎ mai pozitivǎ decât viitorul altora. Tendinţa optimistǎ a mai fost de asemenea
evidenţiatǎ şi la australieni (Lee şi Job, 1995), marocani (Peeters, Cammamert şi Czapinski,
1997), unguri (Idiko, Zoltan, 1998)16. Un studiu realizat de Olivier Desrishard şi Isabelle
Milhabet (1998) au evidenţiat această tendinţă subiectivǎ în ceea ce priveşte perceperea
evenimentelor viitoare şi la români.
O singurǎ excepţie o constituie studiul lui Heine şi Lehman (1995) care evidenţiazǎ
absenţa tendinţei sau chiar prezenţa uneia opuse în rândul japonezilor. Autorii explică această
descoperire fie prin normele culturale asiatice care au în prim plan modestia, împiedicându-i
astfel pe participanţii la studiu să declare la nivel public că aşteaptă un viitor mai bun decât al
altora, chiar dacă la nivel privat consideră acest lucru, sau mai probabil prin alte particularităţi
ale culturii asiatice, care valorizează interdependenţa şi nu individualismul. Chiar dacǎ
rezultatul este în contrast cu cele anterioare, el este congruent cu alte studii efectuate în
culturile asiatice privind prezenţa optimismului. Lee şi Seligman (1997, apud Desrichard,

16
apud Desrichard, O., Milhabet, I.(1998), Optimismul comparativ: studiu pe un eşantion românesc, Psihologia
Socialǎ , nr.6/2000, p.158-162

22
Milhabet, 1998) au descoperit că studenţii chinezi din Asia sunt mai puţin optimişti, în
general, decât studenţii albi sau chinezi din America.

2.2.4.Consecinţe ale optimismului comparativ

Se pune problema dacǎ optimismul comparativ este adaptativ, un lucru pozitiv pentru
starea de bine a oamenilor sau dimpotrivǎ. Astfel, concepţia clasică care considera că
sănătatea mentală este asociată cu percepţii acurate asupra realităţii, a fost combătută de
descoperiri mai recente ale faptului că oamenii normali distorsionează considerabil realitatea
în favoarea lor.
Percepţii acurate despre sine, lume şi viitor nu sunt o condiţie esenţialǎ pentru
adaptarea individului, Shelley Taylor şi J. Brown (1988) susţin cǎ iluziile pozitive, incluzând
aici şi optimismul comparativ (considerat nerealist), alǎturi de alte iluzii pozitive, concepţiile
pozitive despre sine şi iluzia controlului, sunt benefice pentru starea de bine a individului şi
pentru sǎnǎtatea lui mentalǎ. Astfel, cei doi psihologi au descoperit faptul că persoanele care
sunt depresive sau au o stimă de sine scăzută au o viziune mai realistă cu privire la persoana
proprie decât ceilalţi oameni. Concluzia la care s-a ajuns a fost aceea că iluziile pozitive
determinǎ fericire şi mulţumire de sine, creearea de legǎturi cu ceilalţi, faciliteazǎ o muncǎ
creativǎ şi productivǎ, angajarea în sarcini diverse prin creşterea motivaţiei şi nu în ultimul
rând faciliteazǎ funcţionarea intelectualǎ. Într-adevǎr o serie de cercetǎri au arǎtat cǎ iluziile
pozitive duc la stǎri afective pozitive care creeazǎ asociaţii diverse şi neobişnuite, ajungându-
se la rezolvarea creativǎ a problemelor. Deşi s-a discutat faptul cǎ acestea pot duce la gǎsirea
de strategii rapide şi simple pentru rezolvarea problemelor, strategii ce pot fi nepotrivite
pentru sarcini complexe, studiile realizate au arǎtat cǎ afectul pozitiv nu reduce capacitatea
intelectualǎ, ci dimpotrivǎ (Isen, 1987 apud Taylor, Brown,1988).
O literaturǎ substanţialǎ continuǎ sǎ demonstreze cǎ optimismul comparativ este
prezent la oamenii normali în legǎturǎ cu o varietate largǎ de evenimente, de aceea nu este
evident cǎ asemenea credinţe sunt compromiţǎtoare pentru sǎnǎtatea mentalǎ, ci dimpotrivǎ
contribuie la buna funcţionare şi adaptare a individului. O metaanaliză realizată de Van der
Plight (1998)17 a evidenţiat cǎ optimismul comparativ este o credinţǎ adaptativă şi nu ar trebui
sǎ provoace îngrijorare.
Faptul cǎ iluziile pozitive nu sunt prezente la persoanele depresive, nu înseamnǎ însă
neapǎrat cǎ ele sunt o condiţie necesarǎ a unei funcţionări adecvate în cazul oamenilor
17
apud Radcliffe, N.M., Klein, W.M.,(2002), Dispositional, unrealistic, and comparative optimism: differential
relations with the knowledge and processing of risk information and beliefs about personal risk, Personality and
Social Psychology Bulletin, vol.28, nr.6, p.836-846.

23
normali. Deşi iluziile pozitive sunt benefice pentru sǎnǎtatea psihologicǎ, se remarcă totuşi
faptul cǎ în anumite situaţii şi dacǎ sunt extreme, ele pot avea un impact negativ asupra
sǎnǎtǎţii şi siguranţei fizice a individului. Mai mulţi psihologi avertizeazǎ cǎ optimismul
comparativ poate determina pe oameni sǎ ignore adevǎrate riscuri existente şi sǎ nu-şi ia
mǎsuri de precauţie: sǎ nu-şi protejeze sǎnǎtatea sau sǎ nu se pregǎteascǎ pentru catastrofe
naturale cum ar fi cutremure sau inundaţii crezând cǎ lor nu li se poate întâmpla. „Dacă te
simţi invulnerabil nu te oboseşti să iei măsuri de precauţie” (Brehm, Kassin, 1990, p.649).
Optimismul comparativ ar trebui sǎ provoace îngrijorare atunci când este nerealist, acesta
fiind asociat cu o procesare defensivǎ a informaţiilor cu privire la riscuri şi evitarea expunerii
la informaţii cu privire la riscuri (Wiebe, Black, 1997, apud Radcliffe, Klein, 2002). De
asemenea, oamenii utilizează anumite strategii pentru a-şi susţine credinţele nerealiste, una
dintre acestea fiind minimalizarea riscului asociat cu unele comportamente realizate (Klein,
1996, apud Radcliffe, Klein, 2002).
Cu toate acestea, credinţele nerealiste cu privire la problemele viitoare de sǎnǎtate se
pot transforma în profeţii care se autoîndeplinesc şi determina interpretǎri optimiste care fac
ca aceste credinţe nerealiste sǎ fie adaptative (Armor, Taylor,1998, apud Radcliffe, Klein,
2002).

Capitolul 3. Control perceput şi locul controlului

3.1.Conceptul psihologic de control

3.1.1.Perspective teoretice
24
 Prezicerea evenimentelor viitoare este strâns legată de conceptul de şansă, şi de
importanţa pe care indivizii o acordă acesteia, incertitudinea şi şansa fiind realităţi ale vieţii de
zi cu zi. Un număr foarte mare de cercetări psihologice au fost realizate în scopul determinării
explicaţiilor cauzale realizate de oameni pentru diferite evenimente, atribuirea apariţiei lor fie
unor factori interni, care ţin de individ sau unor factori externi care ţin de situaţie sau de
şansă, noroc. Alte cercetări s-au preocupat de gradul în care indivizii au credinţa că îşi pot
controla destinul sau sunt la „mila” unor influenţe aflate în afara controlului personal.
Se remarcă o eterogenitate evidentă în definirea conceptului de control şi o mare
varietate a constructelor în care este întâlnit. O definiţie generală a conceptului relevă faptul
că de multe ori a avea control implică o contingenţă între comportament şi urmare (Deci,
Ryan, 1985)18. Astfel, dacă o persoană percepe o contingenţă între comportamentul său şi o
urmare, atunci acea urmare este considerată controlabilă. În opoziţie dacă o persoană are
convingerea că acţiunile sale nu determină urmările, atunci acestea sunt considerate
incontrolabile (Glass şi Carver, 1980, apud Skinner, 1996).
Este necesar în primul rând distingerea între conceptele de control obiectiv, control
subiectiv şi experienţa controlului. Distincţia dintre conceptele de control obiectiv şi control
subiectiv este evidenţiată de faptul că nu controlul obiectiv ci controlul perceput al unei
situaţii influenţează comportamentul uman, perceperea controlului fiind un predictor mai
puternic al funcţionării eficiente decât existenţa unui control obiectiv ( Burger, 1989, apud
Skinner, 1996).
Prin opoziţie cu gradul obiectiv de control sau cu controlul perceput, experienţa
controlului implică trăirile unei persoane în interacţiunea acesteia cu mediul şi în încercarea
acesteia de a produce consecinţe dezirabile şi de a preveni urmările indezirabile. Experienţele
controlului sunt în viziunea lui Ellen Skinner (1996) produsul unor condiţii externe (de
exemplu gradul de contingenţă între acţiuni şi urmări), unor interpretări subiective (de
exemplu de credinţele că succesul este determinat de abilităţile proprii sau de şansă) şi a unor
acţiuni individuale, caz în care individul depune efort intenţionat pentru atingerea unui scop şi
are convingerea că efortul depus condiţionează atingerea scopului (White, 1959, apud
Skinner, 1996). Experienţele controlului sunt importante nu numai pentru că determină
modificări ale controlului subiectiv, ci şi pentru că par să fie după cum afirmă Ellen Skinner
(1996), singurul aspect al controlului care este benefic în toate circumstanţele; oricât de
„aspre” ar fi condiţiile obiective, experienţa îmbunătăţirii lor produce consecinţe psihologice
pozitive. Mai mult, chiar şi fără schimbarea condiţiilor obiective, individul poate să modifice
18
apud Skinner, E.A.(1996), A guide to construct of control, Journal of Personality and Social Psychology,
vol.71, nr.3, 549-570

25
trăirea lor, prin păstrarea optimismului sau prin simpla minimalizare a lipsei de control
(Miller, Combs şi Stoddard, 1989, apud Skinner, 1996).
O altă distincţie care facilitează înţelegerea conceptului de control perceput este aceea
între agenţii, mijloacele şi finalităţile controlului. Agenţii sunt persoanele sau grupurile care
exercită controlul, mijloacele se referă la modalităţile prin care controlul este exercitat, iar
finalităţile includ consecinţele dorite sau nu asupra cărora se exercită controlul (Skinner,
1996).
Distincţia între mijloc şi scop este aceeaşi cu distincţia făcută de Shapiro, Schwartz şi
Astin (1996) între proces şi consecinţă. Astfel poate exista un control asupra procesului,
asupra evenimentelor ameninţătoare sau asupra consecinţelor negative asociate acestora. De
multe ori procesul nu poate fi controlat, de exemplu remisiunea unei boli cum e cancerul, însă
consecinţele pot fi controlate. Se poate face astfel diferenţa între control primar, care este
ceea ce se înţelege prin percepţia controlului, credinţa că acţiunile personale vor duce la
urmările dorite şi control secundar, care implică acceptarea unei situaţii negative prin
reinterpretarea ei într-o manieră pozitivă. Deşi este o strategie pasivă, nu implică neajutorare,
prin credinţa că unele aspecte ale situaţiei vor fi îmbunătăţite prin acceptare. Procesul
controlului secundar poate fi unul foarte important atunci când nu se pot face prea multe
pentru ameliorarea situaţiei. Astfel abilitatea de a o accepta, de a-i oferi un înţeles (control
interpretativ) sau de a avea încredere că soarta (control iluzoriu) sau alţii mai puternici
(control vicarian), vor determina schimbarea situaţiei, ar putea diminua sentimentele de
tristeţe şi neajutorare asociate cu situaţia negativă pe care individul nu o poate îmbunătăţi
singur.

3.1.2. Controlul perceput

Psihologii au evidenţiat că nu controlul obiectiv, ci controlul perceput al unei situaţii
influenţează comportamentul uman. Chiar în condiţii în care nici un control obiectiv nu există,
convingerile unei persoane că un anumit grad de control este disponibil sunt suficiente pentru
a determina mobilizarea (Averill, 1973, apud Skinner). Credinţa că există control poate fi la
fel de importantă ca existenţa controlului obiectiv (Shapiro, Schwartz, Astin,1996).
Controlul perceput este definit ca fiind „abilitatea percepută de a modifica
evenimentele”(Burger, 1989, apud Skinner, 1996). Controlul perceput, controlul personal sau
sentimentul controlului se referă la relaţia dintre agent şi finalităţi, adică măsura în care un
agent are credinţa că poate produce urmările dorite sau poate preveni urmările nedorite
(Skinner, 1996). Antonovsky (1979, apud Skinner, 1996) a făcut distincţia între „a controla

26
lucrurile”, fapt ce implică control personal şi „lucrurile sunt sub control”, fapt ce implică o
situaţie ordonată şi previzibilă.
Controlabilitatea unui eveniment, gradul în care îl putem opri sau dirija influenţează
percepţiile despre caracterul său stresant. Cu cât un eveniment pare mai incontrolabil, cu atât
este mai posibil să fie generator de stres. Percepţiile noastre despre controlabilitatea
evenimentelor sunt la fel de importante ca şi controlabilitatea reală a acestora. Credinţa că
evenimentele pot fi controlate pare să reducă impactul acestora, chiar dacă în realitate nu este
exercitat acest control, sau nu poate fi exercitat.
Într-un experiment, realizat de Glass şi Singer în 1972) 19, două grupuri de participanţi
au fost expuşi la un zgomot puternic, extrem de neplăcut. Participanţilor dintr-un grup li s-a
comunicat că pot opri zgomotul printr-o apăsare pe un buton, dar erau rugaţi să nu facă acest
lucru decât dacă era absolut necesar. Participanţii din al doilea grup nu aveau nici un control
asupra zgomotului. Nici unul dintre participanţii care aveau un buton de control nu au apăsat
pe el, deci expunerea a fost aceeaşi pentru ambele grupuri. Cu toate acestea, executarea unei
sarcini ulterioare de rezolvare de probleme a condus la rezultate mult mai slabe în grupul care
nu avusese control asupra stimulului, indicând faptul că erau mai tulburaţi de acesta în
comparaţie cu grupul care a avut potenţial control. Astfel, faptul că subiecţii au perceput un
control asupra situaţiei a schimbat semnificativ impactul acesteia.
Credinţele cu privire la control pot fi ordonate pe un continuum de la credinţe
specifice, situaţionale care se manifestă în diverse domenii cum ar fi sănătate, profesie, viaţă
de cuplu, căsătorie şi relaţii interpersonale la credinţe generale, globale, în domenii
nespecifice.
Psihologii au observat că omul deţine dorinţa de a controla, simplifica şi prevedea
mediul, existând chiar o nevoie fundamentală a fiinţei umane de a face lumea previzibilă şi
controlabilă astfel încât să-şi poată adapta propriul comportament. S-a susţinut chiar că una
din cele mai mari temeri ale omului este să piardă controlul (Seligman, 1991)20 şi că acesta
este o motivaţie bazală şi puternică (Bandura, 1977, apud Shapiro, Schwartz, Astin,1996).
Psihologii au evidenţiat că oamenii percep un control ridicat în situaţii obiectiv
incontrolabile sau determinate de şansă, fenomen denumit iluzia controlului (Langer,1975).

19
apud Brehm, S.S., Kassin, S.M. (1990), Social psychology, Houghton Miffin Company, Boston, p. 647.

20
apud Shapiro, D., Schwartz, C., Astin, J.A.(1996), Controlling ourselves, controlling our world. Psychology’s
role in understanding positive and negative consequences of seeking and gaining control, în American
Psychologist, vol.51, nr. 12, p.1213-1230.

27
 Primele observaţii care evidenţiază faptul că oamenii tratează evenimentele
determinate de şansă ca fiind controlabile au fost realizate de sociologi. Studiind persoanele
implicate în jocuri de noroc Goffman (1967) şi Henslin (1967, apud Langer, 1975) au
observat că aceştia se comportau de parcă ar fi putut determina rezultatul. De exemplu,
jucătorii aruncau zarurile mai încet dacă doreau să le iasă numere mici şi cu putere dacă îşi
doreau numere mari, crezând că efortul şi concentrarea vor da rezultate. Aceste
comportamente ar fi raţionale doar dacă într-adevăr jocul de noroc ar fi unul care ar implica
abilităţile şi calităţile personale, lucru care nu este adevărat. Potrivit lui Langer (1975)
oamenii nu răspund diferit în faţa evenimentelor obiectiv controlabile şi obiectiv
incontrolabile, tratându-le pe ambele ca implicând control, iluzia controlului fiind astfel
definită ca fiind expectanţa probabilităţii unui succes personal, semnificativ mai mare decât
probabilitatea obiectivă ar presupune. În primul rând oamenii consideră că un eveniment care
ţine de noroc, aleator, este controlabil, iar în al doilea rând au credinţa că abilităţile lor vor
putea influenţa consecinţele evenimentului.
Iluzia controlului a fost considerată de Taylor şi Brown (1988) una dintre cele trei
iluzii pozitive, condiţii a sănătăţii mentale, observându-se că persoanele normale au
expectanţe nerealiste cu privire la gradul lor de control asupra evenimentelor.
Importanţa controlului şi prevederii mediului a fost recunoscută de foarte timpuriu,
teoreticienii atribuirii considerând că motivaţia esenţială pentru care omul face atribuiri este
aceea dată de dorinţa de a controla şi stăpâni mediul şi evenimentele care ne înconjoară
(Heider, 1958, apud Yzerbyt, Schadron, p.55), acest sentiment constituind un factor de
confort psihologic. Pentru Heider şi succesorii săi să controlezi înseamnă să ştii de ce se
produc evenimentele.
Un sentiment ridicat al controlului poate avea atât consecinţe pozitive, dar şi negative.
Efectele benefice ale controlului perceput au fost puse în evidenţă în laborator prin manipulări
experimentale, când cercetătorii prezentau subiecţilor anumiţi stimuli pe termen scurt şi
manipulau oportunitatea controlului, măcar parţial, asupra procesului. Importanţa deţinerii
controlului a fost evidenţiată în acele situaţii generatoare de stres. Astfel, controlul perceput
asupra situaţiei, ca de exemplu asupra zgomotului, a redus efectele negative produse de
stresor (Glass şi Singer, 1972, apud Brehm, Kassin, 1990, p.647).
Decenii de cercetări psihologice au pus în evidenţă că un sentiment al controlului este
un foarte robust predictor al sănătăţii psihice şi fizice şi poate chiar un predictor al
longevităţii, în timp ce o pierdere abruptă a sentimentului de control aduce prejudicii negative
stării de sănătate (Rodin şi Langer, 1977, apud Brehm, Kassin, 1990, p.647). Sentimetul de

28
stăpânire a evenimentelor care ne înconjoară constituie un factor de confort psihologic şi
poate chiar să ne afecteze sănătatea fizică şi mai ales psihică. Importanţa controlului a fost
pusă în evidenţă de cercetările din domeniul neajutorării învăţate care au arătat că expunerea
prelungită la situaţii în care contingenţa dintre propriul comportament şi urmări este scăzută
produce deficite cognitive, motivaţionale şi emoţionale, chiar şi în situaţii obiectiv
controlabile. Oamenii experimentează în aceste situaţii multe din caracteristicile unor
persoane depresive, sentimente de descurajare, pesimism şi lipsă de iniţiativă, care îi
determină să nu facă nici un efort pentru a se adapta la situaţii noi (Seligman, 1975, apud
Brehm, Kassin, 1990, p.638).
Astfel, psihologii consideră că cu cât mai mult control are un individ sau crede că are,
cu atât mai bine, un sentiment de control a ceea ce ni se întâmplă, bun sau rău, ne ajută să
facem faţă într-o lume care este de multe ori aspră şi incontrolabilă (Thompson, 1981, apud
Shapiro, Schwartz, Astin,1996).
Însă nu întotdeauna lucrurile stau astfel, cercetări recente au pus în evidenţă că
sentimentul controlului ar avea şi consecinţe negative pentru individ. Eforturile de a câştiga
control activ au consecinţe negative asupra sănătăţii, risc de boli cardiovasculare, mediat de
ostilitate şi alte emoţii negative. De asemenea ar putea conduce la vinovăţie şi anxietate
ridicată. În domeniul interpersonal, o nevoie mare de control are consecinţe negative asupra
cuplului, afectând relaţiile intime (Shapiro, Schwartz, Astin,1996).
Ar trebui ca o persoană să menţină percepţia unui control ridicat chiar dacă este o
iluzie (Taylor, Brown, 1988) sau ar trebui să admită incontrolabilitatea unei situaţii şi să
renunţe (Colvin şi Block, 1994, apud Skinner, 1996), psihologii nu au căzut de acord în
privinţa celei mai potrivite reacţii a oamenilor în situaţii incontrolabile, care ţin de noroc sau
de şansă.

3.2.Locul controlului
3.2.1.Originea teoriei locului controlului
La început, mai ales datorită cercetărilor realizate de Heider(1958), justificarea felului
în care indivizii explicǎ ceea ce li se întâmplǎ, lor înşile şi celorlalţi, era realizatǎ prin
intermediul noţiunii de atribuire care presupune cǎutarea cauzelor unui eveniment, cǎutarea
unei structuri permanente, dar nu direct observabile care subîntinde efectele, manifestǎrile
direct perceptibile. Acest lucru se realizeazǎ atât pentru comportamentul propriu şi al

29
celorlalţi, dar şi pentru evenimente. În opinia lui Heider, observatorul social este „un fel de
om de ştiinţă naiv a cărui ambiţie este să descopere cauzele profunde ale comportamentului pe
care îl observă” (Heider, 1958)21. Evenimentele şi conduitele rezultǎ sau se datoreazǎ unor
forţe care provin fie de la persoanǎ, fie din mediu. Se distinge astfel între cauzalitatea externǎ
sau factorii situaţionali şi cauzalitatea internǎ sau factorii dispoziţionali.
Deşi are foarte multe în comun cu domeniul atribuirii, o altǎ direcţie de cercetare s-a
dezvoltat independent de acesta. Această direcţie vizeazǎ felul în care oamenii explicǎ ceea ce
li se întâmplǎ şi analizeazǎ rolul întǎririlor în orientarea conduitelor. Deşi fenomenul de
atribuire aparţine psihologiei sociale care este o ştiinţă situaţională, în 1954 psihologul Julian
Rotter22 a constatat că există oameni care consideră că ceea ce li se întâmplă depinde de
acţiunile pe care le desfăşoară sau dimpotrivă de ceva din afara lor incontrolabil, susţinând că
aceste tendinţe de a atribui evenimentelor şi comportamentelor cauze interne sau externe sunt
credinţe stabile, generalizate, nesituaţionale, ele fiind cunoscute sub denumirea de locul
controlului („locus of control”). Din perspectiva distincţiei realizate de Skinner (1996) între
agenţii, mijloacele şi finalităţile controlului, locul controlului se referă la ultimile două
aspecte, la relaţia dintre clase particulare de cauze potenţiale (interne sau externe) şi
consecinţele lor.
Se pare că cel care a intuit pentru prima dată semnificaţia acestui concept şi care a
realizat prima scală de măsură a fost E. Jerry Phares de la Kansas State University, încă din
1955 în disertaţia sa „Changes in expectancy in skill and chance situations”23 .
Locul controlului şi-a găsit definirea operaţională în cadrul teoria învǎţării sociale a lui
Rotter (1954), a cǎrei idee fundamentalǎ este cǎ personalitatea reprezintǎ o interacţiune a
individului cu mediul sǎu. Teoria învăţării sociale a lui Rotter (apud Chelcea, Moţescu,
Tighel, 2002) utilizează anumite constructe în măsurarea şi prezicerea comportamentului:
 Potenţialul comportamental („behavior potential”) este probabilitatea apariţiei
unui anumit comportament într-o situaţie datǎ. În fiecare situaţie existǎ multiple
comportamente în care un individ se poate angaja. Pentru fiecare comportament posibil existǎ
un potenţial. Individul va exercita comportamentul cu cel mai mare potenţial.
 Expectanţa („expectancy”) desemnează credinţa individului în probabilitatea
unei întăriri ca urmare a unui anumit comportament într-o situaţie determinată.
21
apud Deschamps, J.-C., Clemence A.(1996), Noţiunea de atribuire în psihologia socialǎ, în Neculau A.
(coord.), Psihologie socialǎ. Aspecte contemporane, Ed. Polirom, Iaşi, p.91
22
apud Strickland, B. R. (1989), Internal-external Control Expectancies, American Psychologist , vol.44, nr.1,
p.1-12.
23
apud Chelcea, S., Moţescu, M., Tighel, V.(2002), Locul controlului şi acceptarea valorilor sociale-cercetări
experimentale, în Neveanu, P.P., Voicu, G., Studii şi sinteze de psihologie contemporană, Ed. Academiei
Române, Bucureşti.

30
 Dacǎ celelalte teorii sociale ale învǎţarii puneau accentul pe factorii motivaţionali,
Rotter shimbǎ viziunea plasând expectanţele ca factori ce determinǎ comportamentul. Ele se
formeazǎ pe baza experienţei anterioare. Cu cât mai des un comportament a dus la o anumitǎ
întǎrire, cu atât mai puternice sunt expectanţele persoanei cǎ şi acum comportamentul va avea
aceeaşi întǎrire. Oamenii pot subestima sau supraestima probabilitatea apariţiei anumitor
urmǎri, ambele distorsiuni aducând probleme. Întǎrirea este un alt nume pentru urmǎrile
comportamentului nostru.
 Valoarea întǎririi („reinforcement value”) poate fi definită în mod ideal ca
gradul sau preferinţa pentru o anumită întărire, dacă posibilitatea apariţiei oricărei întăriri este
aceeaşi. Astfel valoarea întăririi se referă la dezirabilitatea acesteia. Evenimentele care dorim
sǎ ni se întâmple au o valoare a întǎririi mare, iar cele pe care dorim sǎ le evitǎm au o valoare
micǎ a întǎririi.
 Deşi situaţia psihologicǎ („psychological situation”) nu figureazǎ în mod
explicit în teoria lui Rotter de predicţie a comportamentului, trebuie sǎ se ţinǎ cont de faptul
cǎ oamenii interpreteazǎ aceeaşi situaţie în mod diferit. Interpretarea subiectivǎ a mediului şi
nu stimulii obiectivi din mediu determinǎ de fapt comportamentul. Situaţia psihologicǎ este
definită ca interpretarea subiectivǎ pe care o acordǎ oamenii mediului.
Comportamentul este în funcţie de expectanţe şi de valoarea întăririi într-o situaţie
specifică şi poate fi redat prin formula:

Cx1 s1 ra= f ( E x1 ra s1&Va s1)

Astfel, potenţialul de apariţie al comportamentului x, în situaţia 1 în relaţie cu întărirea
a, este în funcţie de expectanţa de apariţie a întăririi a, consecinţă a comportamentului x în
situaţia 1 şi de valoarea întăririi a în situaţia 1 (Strickland, 1989).
Cu alte cuvinte, probabilitatea ca o persoanǎ sǎ exercite un anumit comportament este
în funcţie de probabilitatea subiectivă cǎ acel comportament va avea o anumitǎ urmare şi de
dezirabilitatea acelei urmǎri.

3.2.2.Definirea conceptului
Locul controlului este definit ca fiind o expectanţǎ generalizatǎ care reflectă
diferenţele între indivizi în gradul în care percep contingenţă sau independenţă între
comportament şi evenimente (Rotter, 1954, apud Strickland, 1999) sau gradul în care un
individ percepe evenimentele ca fiind contingente cu propriul comportament sau determinate
de caracteristicile proprii, prin opoziţie cu gradul în care un individ percepe aceleaşi

31
evenimente ca fiind controlate de forţe exterioare lui care ar putea apǎrea indiferent de
acţiunile lui.
Rotter în lucrarea sa „Generalized Expectancies for Internal versus External Control
of Reinforcement” făcea următoarele afirmaţii: „ Dacă o întărire este percepută de subiect ca
urmând unei acţiuni a sa, dar nefiind în întregime contingentă acţiunii sale, căci în cultura
noastră ea este percepută ca rezultat al norocului, şansei, sorţii, ca fiind sub controlul sau
puterea altora, sau ca neprevizibilă pentru că are o mare complexitate..., am numit această
situaţie credinţă în control extern. Dacă persoana percepe că evenimentul este contingent unui
comportament al său sau unei caracteristici generale a sa, am numit această credinţă în
controlul intern”(Rotter, 1966, apud Chelcea, Moţescu, Thigel, 2002).
Potrivit lui Rotter, întărirea (pozitivǎ sau negativǎ) urmeazǎ comportamentului sau
rǎspunsului dat de individ, aceastǎ întǎrire fǎcând mai probabilǎ repetarea rǎspunsului. Dacă
întărirea este necesară învăţării, trebuie conştientizat faptul că efectul întǎririi sub-secvente
unui comportament nu depinde de un simplu proces de percepere sau de înregistrare pasivǎ:
trebuie ca individul sǎ stabileascǎ o relaţie de cauzalitate între comportamentul lui şi întǎrire,
individul sǎ considere astfel cǎ evenimentele ori întǎririle depind de propriul sǎu
comportament sau de caracteristicile şi capacitǎţile inerente lui. În acest caz Rotter vorbeşte
despre „control intern” al întǎririi fapt ce ar putea fi tradus, dupǎ cum afirmǎ Deschamps şi
Clemence (1996), în termeni de cauzalitate internǎ în optica cercetǎrilor privind atribuirea.
Totuşi, o întǎrire poate urma unui comportament, dar poate sǎ nu fie perceputǎ de cǎtre
individ ca depinzând de acel comportament. În acest caz, comportamentul poate fi perceput ca
fiind în afara controlului intern al individului; el poate fi sub controlul evenimentelor
exterioare individului, cum ar fi destinul, întâmplarea, puterea celuilalt. Atunci când un
individ percepe şi interpreteazǎ un eveniment în acest fel, aceasta corespunde cu ceea ce
Rotter numeşte o credinţǎ într-un „control extern”. În cadrul studiilor asupra atribuirii, s-ar
vorbi de atribuirea unei cauzalitǎţi externe ( Deschamps, Clemence, 1996, p.92).
Aşadar locul controlului se referǎ la credinţele generalizate ale oamenilor,
nesituaţionale, despre ceea ce determinǎ întǎrirea, astfel un individ poate considera cǎ propriul
comportament determinǎ urmǎrile sau că nu existǎ o legǎturǎ între comportament şi urmări,
ele datorându-se norocului, sorţii sau unor forţe exterioare individului. Locul controlului
reprezintă o caracteristică, o variabilă a situaţiei, dar şi a personalităţii individuale. „Credinţa
în controlul intern sau în controlul extern poate fi considerată trăsătură de personalitate, în
sensul diferenţelor individuale” (Potkay, Allen, 1986, apud Chelcea, Moţescu, Tighel, 2002).
În 1966 Rotter pune la punct o scalǎ care sǎ permitǎ distincţia între indivizi care, într-o

32
situaţie de învǎţare, considerǎ cǎ întǎririle depind de propriul comportament şi cei care vǎd
asemenea întǎriri scǎpând controlului lor şi datorându-se unor forţe externe. Totuşi aşa cum
preciza J.B.Rotter, internaliştii şi externaliştii nu pot fi consideraţi „tipuri” de personalitate
întrucât, pe de o parte au multe caracteristici comune şi puţine specifice, iar pe de altă parte,
credinţa în locul controlului exterior şi interior constituie doar polii opuşi ai unui continuum,
în a cărui zonă mediană se situează cele mai multe persoane (apud Chelcea, Moţescu, Tighel,
2002). Astfel, oamenii pot fi clasificaţi pe un continuum de la internalişti la externalişti,
ţinându-se cont de faptul că locul controlului nu e o tipologie, oamenii pot avea un loc intern
al controlului în anumite situaţii şi un loc extern al controlului în alte situaţii.
Persoanele cu un loc al controlului intern, cred cǎ întǎririle se datoreazǎ propriului
comportament. Succesul şi eşecul se datoreazǎ propriului efort. Un loc intern al controlului
înseamnă că persoana consideră mai importante calităţile personale decât şansa. Simte că are
un rol important asupra a ceea ce i se întâmplă, bun sau rău şi se simte responsabilă. Este
descrisă de ceilalţi ca fiind precaută să termine ceea ce-şi propune şi conştientă de ceea ce se
întâmplă în jurul ei, luându-şi viaţa în mâini.
La polul opus persoanele care au un loc extern al controlului văd viaţa ca pe un joc al
sorţii unde calităţile personale nu pot face diferenţa. Evenimentele se datoreazǎ mai degrabǎ
norocului, şansei, unor forţe incontrolabile sau altora mai puternici. De aceea nu vǎd impactul
personal asupra urmǎrilor comportamentelor proprii. Ceea ce li se întâmplǎ este determinat de
noroc, şansǎ sau de alţii. Totul este privit ca fiind impredictibil datoritǎ complexitǎţii mari a
mediului înconjurǎtor.
Mai există o categorie de persoane care au un loc al controlului care depinde de
situaţie. În unele cazuri simt că totul stă în puterea lor şi se simt responsabile pentru acţiunile
lor, iar în altele simt că orice ar face soarta le stă împotrivă.
Cercetările au arătat că internaliştii sunt mai implicaţi social şi luptă activ pentru
drepturile lor (Baron, Byrne, 1991, p.513). W.L.Davis şi E.J.Phares (1967, apud Chelcea,
Moţescu, Tighel, 2002) au constatat că internaliştii caută activ informaţii relevante, fiind în
general mai bine informaţi decât externaliştii. J. Ducette şi S.Wolk (1973, apud Chelcea,
Moţescu, Tighel, 2002) au studiat aspectul diferenţelor de ordin cognitiv între internalişti şi
externalişti, ajungând la constatarea că primii descoperă mai rapid regulile în rezolvarea de
probleme, utilizează mai bine experienţa proprie în sarcinile experimentale care implică
percepţia şi rezolvă mai bine probleme în situaţii de incertitudine.
Psihologii au descoperit că persoanele aflate în grupuri minoritare sau dezavantajate
tind să se situeze în direcţia externă. O explicaţie a acestor scoruri este aceea că oamenii din

33
aceste grupuri au o percepţie realistă asupra vieţii, pentru că într-adevăr au mai multe restricţii
orice ar face; mai puţine locuri de muncă şi mai prost plătite, mai puţine posibilităţi de
avansare. Un loc intern al controlului în aceste situaţii ar fi nerealist şi nepotrivit. De
asemenea persoanele foarte superstiţioase şi care cred în noroc sau care trăiesc un sentiment
de neajutorare în controlul propriei vieţi au un loc extern al controlului. Cercetările au arătat
corelaţii între acesta când este nerealist şi probleme ca anxietatea, depresia , stima de sine
scăzută şi sănătate fizică redusă ( Phares, 1971, Williams, 1969, apud Chelcea, Moţescu,
Tighel, 2002).
Locul controlului fiind o expectanţǎ generalizatǎ va prezice comportamentul
oamenilor în diverse situaţii şi nu este dependent de o anumitǎ întǎrire. Cu toate aceste pot
exista situaţii în care oamenii care sunt în general externalişti se vor comporta ca internaliştii.
Acest lucru se poate întâmpla pentru cǎ experienţa anterioarǎ i-a învǎţat cǎ pot avea control
asupra întǎririi pe care o primesc în anumite situaţii, deşi în ansamblu ei percep un control
scǎzut asupra a ceea ce li se întâmplǎ. Deşi a lua controlul asupra vieţii este văzut ca cel mai
bun mod de a fi, avertismentul psihologilor este că acest lucru are partea sa mai puţin bună:
cineva care se simte responsabil pentru succese se simte de asemenea responsabil şi pentru
eşecuri.

3.2.3.Locul controlului şi sănătatea

Potrivit teoriei învǎţǎrii sociale a lui Rotter, o persoanǎ se va angaja într-un
comportament numai dacǎ valoreazǎ întǎrirea şi dacǎ considerǎ cǎ acţiunile ei vor duce la
urmǎrile dorite într-o situaţie particularǎ. De aceea o persoanǎ se va informa în privinţa a ceea
ce poate face pentru sǎnǎtatea ei doar dacǎ valoreazǎ sǎnǎtatea şi considerǎ cǎ propriul
comportament poate avea o influenţǎ asupra sǎnǎtǎţii ei. Credinţele individului care îi
influenţeazǎ comportamentul sunt denumite de Rotter expectanţe generalizate, considerate
independente de valoarea sau de importanţa întǎririi, denumite locul controlului.
În cazul îngrijirii sǎnǎtǎţii, valoarea întǎririi, adicǎ valoarea sǎnǎtǎţii pentru individ nu
este adesea luatǎ în considerare ca o variabilǎ separatǎ, astfel cǎ informarea cu privire la
sǎnǎtate poate fi determinatǎ atât de locul controlului dar şi de valorizarea unei vieţi
sǎnǎtoase (K. A.Wallston, 1976).
Dincolo de valorile individuale, s-a constatat că cele două sexe percep în mod diferit
importanţa sănătăţii. Dacă pentru femei ea este un aspect fundamental al vieţii, bărbaţii
valorizează sănătatea doar atunci când celelalte nevoi sunt îndeplinite (Kristiansen, 1989,
apud Baron, Byrne, 1991, p.576). Sociobiologii ar putea specula că sănătatea ar fi mai

34
valorizată de către femei deoarece ea este o condiţie mai importantă pentru o sarcină reuşită
decât este sănătatea tatălui. Cu toate acestea nu se poate afirma decât în foarte puţine cazuri cǎ
sǎnǎtatea ar putea avea o valoare foarte scǎzutǎ pentru om.
Comportamentele pentru sǎnǎtate (Kasl şi Cobb,1966)24sunt cele legate de prevenţie:
comportamente desfǎşurate în perioade de sǎnǎtate, în momentul când apar simptomele, pe
perioada bolii şi comportamentele din timpul intrǎrii în rolul de bolnav. Mai multe studii au
arǎtat cǎ internaliştii (cei care cred cǎ întǎrirea este contingentǎ cu propriul comportament) se
angajeazǎ mai mult în comportamente care faciliteazǎ starea de bine fizicǎ. S-a constatat cǎ
fumǎtorii sunt mai internalişti decât nefumǎtorii (James 1965, apud Wallston, 1978) , de
asemenea cǎ internaliştii au capacitatea de a-şi schimba mai uşor comportamentele legate de
fumat decât externaliştii (cei care cred cǎ întǎrirea este controlatǎ de forţe exterioare ca
norocul, şansa sau de alte persoane) (Platt, 1969, apud B.Wallston, 1978). Un studiu
transcultural, realizat în Statele Unite, India şi Hong-Kong, a pus în evidentă faptul că
externaliştii se angajează mai frecvent în comportamente autodistructive, cum ar fi fumatul,
consumul de alcool excesiv şi condusul imprudent (Kelley, 1986, apud Baron, Byrne, 1991,
p.512). Unele studii nu au reuşit sǎ arate aceeaşi legǎturǎ între fumat şi locul controlului.
Phares (1976, apud Wallston ,1978) aratǎ cǎ aceste relaţii ar putea fi îmbunătăţite prin luarea
în consideraţie a valorilor, nevoilor, a altor expectanţe ale acestora şi a experienţei lor
anterioare.
De asemenea s-a descoperit cǎ locul controlului ar putea avea un rol important şi în
reducerea greutǎţii corporale. Manno şi Marston (1972) au evidenţiat cǎ subiecţii care aveau
un loc extern al controlului cântǎreau mai mult iniţial şi au slǎbit cel mai puţin spre deosebire
de subiecţii care aveau un loc intern al controlului care au avut mai mult succes, pierzând mai
mult din greutate (apud B.Wallston,1978). Internalitatea coreleazǎ pozitiv cu alte
comportamente preventive: folosirea centurii de siguranţǎ sau îngrijirea oralǎ periodicǎ
(A. F.Williams,1972, apud Wallston, 1978).
Deşi multe studii au arătat că un loc intern al controlului e mai benefic, altele au
sugerat că în caz de boală un loc extern al controlului are mai multe avantaje, reducând
vinovăţia ( Burish, 1994, apud Skinner, 1996).
Este evidentǎ însă relevanţa locului controlului în predicţia comportamentelor
preventive dar şi în cele în caz de boalǎ: cǎutarea de informaţii, luarea medicaţiei, vizitele la
medic, menţinerea unei diete şi abandonarea fumatului. Majoritatea studiilor au relevat cǎ

24
Wallston, B.S şi Wallston, K. A.(1978), Locus of control and health: A Review of the Literature, în Health
Education Monographs, vol. 6 , nr.2, p.108-117

35
internaliştii aratǎ mai multe comportamente pozitive decât externaliştii dar s-au obţinut şi
rezultate contradictorii. Acestea s-ar putea datora fie modalitǎţii de mǎsurare a locului
controlului sau în neluarea în consideraţie a altor variabile care modereazǎ influenţa locului
controlului: valoarea sǎnǎtǎţii, motivaţia, suportul social, costurile şi beneficiile percepute
pentru fiecare acţiune. (Wallston, 1978). O altǎ posibilǎ explicaţie pentru rezultatele
contradictorii s-ar putea afla chiar în teoria învǎţǎrii sociale a lui Rotter, din care provine
constructul de locul controlului. Potrivit acesteia, o creştere a experienţei individului într-o
anumitǎ situaţie va duce la o dezvoltare a unor expectanţe specifice fiecǎrei situaţii. Acestea ar
putea avea un rol mai important în comportamentul ulterior decât expectanţele generalizate.
De aceea cercetǎrile care au scopul de a prezice comportamentul în situaţii specifice, ar putea
profita de pe urma folosirii unor scale de determinare a locului controlului mai specifice.
Rotter a recunoscut într-un articol din 1975 valoarea acestora dacǎ interesul este limitat într-o
arie de investigaţie şi dacǎ se cautǎ predicţia unui anumit comportament (apud Wallston,
1978).
În domeniul sǎnǎtǎţii o scalǎ care sǎ mǎsoare locul controlului sǎnǎtǎţii ar oferi
predicţii mai bune cu privire la relaţia dintre internalitate şi comportamentele de protecţie a
sǎnǎtǎţii. Deşi majoritatea studiilor din acest domeniu, mai ales cele de început, au utilizat
scala IE a lui Rotter tot mai multe cercetǎri se orienteazǎ spre modalitǎţi de mǎsurare mai
specifice cum ar fi scala de determinare a locului controlului sǎnǎtǎţii (HLC).
Aceasta a fost realizatǎ de Barbara Strudler Wallston şi de Kenneth A. Wallston în
1976 prin administrarea unui numǎr de 98 de subiecţi, studenţi la o universitate din Statele
Unite, a 34 de itemi concepuţi sǎ mǎsoare pe o scalǎ de tip Likert în 6 trepte expectanţele
generalizate cu privire la sǎnǎtatea proprie. Subiecţii au mai completat de asemenea scala ce
mǎsoarǎ locul controlului a lui Rotter (IE) şi Scala de dezirabilitate socialǎ Marlowe-Crowne.
S-a fǎcut o analizǎ a itemilor şi au fost aleşi 11 itemi care respectau anumite criterii printre
care o corelaţie scǎzutǎ cu scala de dezirabilitate socialǎ. Scala finalǎ se scoreazǎ în sensul
externalitǎţii, cei 5 itemi care vizeazǎ un loc intern al controlului fiind consideraţi itemi
inversaţi. În urma administrǎrii iniţiale a scalei s-a obţinut o medie de 35,57(maximum era 66)
şi o abatere standard de 6,22. Consistenţa internǎ datǎ de coeficientul alpha-Cronbach a fost
de 0,72. Validitatea concurentǎ este ridicatǎ, corelaţia cu Scala I-E a lui Rotter este de 0,33
(p<0,01). Validitatea test-retest la interval de o sǎptǎmânǎ a fost de 0,71. De asemenea nu s-au
înregistrat diferenţe semnificative între cele douǎ sexe în privinţa scorurilor obţinute
(B.Wallston, 1976). Mai multe studii au arǎtat superioritatea acestei scale mai specifice în

36
situaţiile legate de prezicerea comportamentelor legate de sǎnǎtate decât scala IE a lui Rotter
mai nespecificǎ (B.S.Wallston, 1976).
O implicaţie importantǎ a determinării locului controlului sănătăţii este cea privind
corelarea diverselor programe de tratament şi de încurajare a renunţǎrii la activitǎţi care pun
în pericol sǎnǎtatea, cu locul controlului celor vizaţi. Un program orientat spre internalişti ar
trebui sǎ permitǎ alegerea tratamentului, implicarea pacienţilor în decizii şi în general
responsabilizarea individului. Un program orientat spre externalişti ar trebui sǎ fie conceput
astfel încât sǎ determine pe cei care cred în şansǎ cǎ sǎnǎtatea lor poate fi controlatǎ şi sǎ
asigure suportul social. O credinţǎ cǎ evenimentele pot fi controlate este preferabilǎ uneia care
se bazeazǎ pe soartǎ sau noroc (Wallston ,1978).

Capitolul 4. Percepţia riscului de îmbolnăvire

4.1. Sănătate, boală şi riscul de îmbolnăvire

4.1.1.Delimitări conceptuale

37
 Sănătatea umană este una din valorile fundamentale, care condiţionează adaptarea
psihologică şi socială. Este dificil însă de stabilit limite clare între sănătate şi boală datorită
lipsei reperelor stabile şi datorită graniţelor încă disputate între normalitate-anormalitate, între
normal şi sănătos, respectiv anormal şi bolnav.
Se pare că ideea de boală a precedat pe aceea de sănătate. Aceasta din urmă s-a
constituit după ce individul, vindecat de boală, şi-a regăsit senzaţiile şi capacităţile pierdute
temporar în cursul bolii. Noua stare, de bine „redobândit”, a fost recunoscută şi conştientizată
ca un atribut personal de mare preţ, pe care, din acel moment, individul s-a hotărât să îl apere
cu toate mijloacele.
Sănătatea este definită ca fiind o stare generală a organismului uman conformă cu
menţinerea nivelului de funcţionare al sistemelor sale morfo-funcţionale componente, în
cadrul reprezentat de ansamblul unor parametri: somatici şi psihologici; un echilibru dinamic
al relaţiilor individului cu mediul înconjurător, natural/ artificial şi social, relaţii asigurate de
schimbul de substanţe şi energie cu acesta (Iamandescu, 2005, p.25).
Sănătatea este privită diferit de oameni, în funcţie de relaţia pe care o au aceştia cu ea.
Astfel, sănătatea înseamnă pentru un patolog o stare de integritate, pentru un clinician lipsa de
simptome şi pentru un bolnav o stare de bine. Organizaţia Mondială a Sănătăţii defineşte
sănătatea ca „o condiţie de bunăstare fizică, psihică şi socială” chiar şi în prezenţa durerii. 25
Privind sănătatea din această perspectivă, ea nu înseamnă absenţa bolii. Pentru oamenii de
rând sănătatea înseamnă starea de bine, lipsa durerilor sau a indispoziţiilor, capacitatea
individuală de a îndeplini cu succes activităţile zilnice, familiale, sociale şi profesionale,
specifice vârstei şi genului( Stutz şi Heim, 1998)26.
Boala este definită drept o experienţă subiectivă de rău, o indispoziţie, o deficienţă
(Iamandescu, 2005, p.25). Pentru omul de rând, boala înseamnă dureri multiple, indispoziţii,
incapacitatea de a realiza anumite activităţi specifice vârstei şi genului.
E.Friedson (apud Rădulescu., 2002, p.17) considera boala o construcţie socială mai
mult decât o realitate biologică. Pentru ca o boală să existe, ea trebuie să fie definită de
cadrele medicale în conformitate cu definiţiile care diferă, adesea, de cele utilizate de omul
comun.
Riscul pentru sănătate este definit ca fiind măsura probabilităţii şi magnitudinii
efectelor adverse ale expunerii la anumiţi factori, denumiţi de risc (Rădulescu., 2002, p.125).

25
apud Iamandescu, I.B. (2005), Manual de psihologie medicală (vol.1). Psihologia sănătăţii, Ed. InfoMedica,
Bucureşti, p.26
26
apud idem
26

38
 Boala apare în interacţiunea individului cu agenţii fizici, chimici, biologici şi
psihologici. Studiile din domeniul sănătăţii operează în general cu următoarea clasificare a
factorilor de risc pentru starea de sănătate (OMS, 1972)27:
 Factorii asociaţi caracteristicilor mediului fizic, distingându-se trei aspecte
importante ale mediului: elementele necesare vieţii care pot fi deficiente sau poluate
(apa, aerul şi alimentele), mediul fizic în ansamblul său, precum şi diferiţi agenţi
specifici, cu caracter „ostil”, cum ar fi poluarea sau radiaţiile. Riscurile pentru sănătate
variază în funcţie de multiplele variabile ale mediului construit. Intervenţia omului în
modelarea socială a mediului a adus, în afara beneficiilor inestimabile pentru
civilizaţie, un pericol extrem de acut şi cu efecte ireversibile.
 Factori asociaţi variabilelor personale ale individului (sexul, vârsta, profesia)
şi cei asociaţi mediului social, detaşându-se aici factorii la care individul se expune şi
pe cei care definesc moduri de comportament susceptibile să genereze un risc crescut.
Numeroşi autori au sintetizat global acţiunea variabilelor sociale care influenţează
apariţia bolilor în noţiunea, cu caracter general de mod sau stil de viaţă.
Knowles afirma în 1997 că 99% dintre indivizi se nasc sănătoşi dar că ei devin ulterior
bolnavi ca urmare a unor comportamente greşite faţă de sănătate dar şi ca urmare a unor
acţiuni nocive a factorilor de mediu, natural, artificial şi social (apud Iamandescu, 2005, p.
37).
După cum s-a văzut însă, evaluarea realizată de către experţi diferă de credinţele pe
care le au oamenii obişnuiţi cu privire la riscul prezentat de anumite activităţi, tehnologii,
fenomene. Mult mai mulţi factori decât cei obiectivi influenţeazǎ percepţia riscurilor pentru
sănătate.

4.1.2. Teorii şi modele ale adoptării conduitelor salutogenetice

Tendinţa evolutivă către boală poate fi diminuată, nu oprită în totalitate, printr-un
comportament sănătos, ceea ce Matarazzo (apud Iamandescu, 2005, p. 37) numeşte „sănătate
comportamentală” (behavioral health) subliniind accentul care se pune asupra acestei
adevărate „filozofii” a sănătăţii pe care o posedă fiecare fiinţă umană. Acţiunile aparent
spontane şi deciziile pe care le ia un individ în legătură cu sănătatea sa se înscriu în stilul de
27
apud Rădulescu, S.M. (2002), Sociologia sănătăţii şi a bolii, Ed. Nemira, Bucureşti,p.125

39
viaţă al unui individ, care include „totalitatea deciziilor şi acţiunilor voluntare care afectează
starea de sănătate”(Sarafino, 1990, apud Iamandescu, 2005, p. 37), subliniindu-se dependenţa
sănătăţii de comportamentul individual şi social. Acest comportament include o serie de
acţiuni care afectează negativ starea de sănătate, fizică şi psihică (factori nocivi, de risc,
patogenetici) sau, dimpotrivă, au un rol pozitiv, de menţinere sau chiar cultivare a sănătăţii,
denumiţi de I.B.Iamandescu (2005, p.37) factori salutogenetici, de la lat. salus, salutis, care
înseamnă o stare de bine echivalentă cu sănătatea:
Conduitele salutogenetice au fost clasificate astfel (Iamandescu, 2005, p.46-47):
 Conduite salutogenetice evitante (de menţinere a sănătăţii), cu caracter de
recomandări şi rol eminamente preventiv-conservator, aşa cum sunt cele încadrate într-
un mod de viaţă prestabilit de comunitate. Tot aici intră şi respingerea unor
comportamente nocive pentru sănătate, cum ar fi consumul de alcool şi fumatul. În
esenţă aceste conduite tind să menţină nealterată sănătatea individului.
 Conduite salutogenetice obligatorii reglementate social: sunt impuse de
colectivitate; vaccinările, conduita la volan.
 Conduitele salutogenetice activ-formative care implică o atitudine deliberată
din partea individului de a-şi dezvolta o stare de sănătate la un nivel superior, fiind
incluse aici dietele alimentare autoimpuse, jogging-ul, fitness-ul, drumeţiile montane,
cura heliomarină precum şi conduitele de recuperare de după o boală (acestea fiind de
fapt conduite profilactice secundare).
Factorii care determină adoptarea conduitelor salutogenetice pot fi factori
demografici: frecvenţa acestor comportamente este mai crescută la femei, la vârstnici şi la
unele persoane religioase (Iamandescu, 2005, p.48). Factorii socio-culturali au o participare
inevitabilă, detaşându-se rolul apartenenţei la o religie. Astfel, Levin şi Vanderpool (1991,
apud Iamandescu, 2005, p.52) au evidenţiat o rată mai scăzută a cancerului, iar McBride şi
colab.(1998, apud Iamandescu, 2005, p.52) o stare generală de sănătate mai bună la
persoanele religioase. Factorii psihologici ţin cont de rolul personalităţii umane în dezvoltarea
anumitor conduite salutogenetice. Astfel personalitatea anacastă (hiperexactă,
hiperscrupuloasă) oferă exemplul unor conduite active, în timp ce persoanele impulsive vor
ignora adeseori chiar factori de risc larg recunoscuţi (de exemplu, un obez ce nu poate refuza
o tentaţie culinară), asumându-şi consecinţe nedorite (Iamandescu, 2005, p.52).
Păstrarea şi cultivarea sănătăţii este la omul sănătos, foarte diferită de comportamentul
mult mai strict şi mai conformist al bolnavului care urmează, de regulă, tratamentul prescris.
Tocmai libertatea de decizie a omului sănătos îl face pe acesta să acţioneze mult mai relaxat şi

40
să nu ia în seamă diferite aspecte care îi pot afecta sănătatea. Educaţia cu privire la conduitele
salutogenetice şi de risc (patogenetice) este fundamentală pentru păstrarea şi promovarea
sănătăţii.
Psihologii au pus problema motivării comportamentelor de protecţie a sănătăţii
realizate de oameni. Deşi mass-media are un rol foarte important în realizarea acestui lucru,
mesajele oferite sunt adesea ineficiente. Există numeroase teorii cu privire la adoptarea sau
respingerea conduitelor salutogenetice.
Modelul mentalităţii personale asupra sănătăţii („Health Belief Model”) a fost
elaborat de Becker (1974, apud Iamandescu, 2005, p.40) şi explică factorii cognitivi ce îl
determină pe un individ să adopte o serie de practici comportamentale preventive, de reducere
a riscului de îmbolnăvire. Aceştia sunt: perceperea vulnerabilităţii sale de a contracta o
anumită boală (de exemplu, riscul de hepatită); perceperea gradului de severitate al acestei
îmbolnăviri potenţiale; anticiparea beneficiilor pe care le poate avea prin adoptarea
comportamentelor preventive; anticiparea obstacolelor în adoptarea unor astfel de
comportamente şi desigur cunoştinţele deţinute cu privire la modalităţi specifice de acţiune.
Modelul încorporează astfel atât componenta probabilităţii riscului cât şi pe cea a severităţii
lui în adoptarea unor conduite de protejare a sănătăţii.
Teoria social cognitivă elaborată de Bandura (1986, apud Iamandescu, 2005, p.40) se
axează pe evaluarea raportului dintre beneficiu şi cost şi cuprinde în primul rând evaluarea
cerinţelor comportamentului de protecţie a sănătăţii, evaluarea capacităţilor personale de a
îndeplini acest comportament şi urmarea exemplul altora care au adoptat acelaşi
comportament. Astfel, teoria implică în esenţă evaluarea în plan cognitiv de către individ a
ceea ce i se cere şi a ceea ce poate face el. Exemplul celorlalţi poate înclina balanţa în
favoarea sau defavoarea adoptării comportamentului respectiv.
Teoria motivaţiei pentru protecţie elaborată de Rogers în 1983 (apud Baron, Byrne,
1991, p.580), susţine faptul că un element hotărâtor în decizia de a adopta un comportament
salutogenetic este reprezentat de teama individului de a nu se îmbolnăvi. Astfel pentru a
motiva oamenii să se angajeze în mai multe comportamente de protecţie a sănătăţii ei trebuie
să fie informaţi în primul rând că boala este gravă, severă. Mai mult trebuie să le fie adusă la
cunoştinţă vulnerabilitatea personală la acea ameninţare. În următoarele etape este necesară
conştientizarea faptului că boala poate fi prevenită şi că anumite comportamente sunt eficiente
în această privinţă şi de asemenea că persoana respectivă este capabilă poate realiza acele
comportamente într-o manieră eficientă.

41
 4.2. Optimismul comparativ în percepţia riscului de îmbolnăvire
Un factor comun al acestor modele şi al celor mai multe teorii de adoptare a
comportamentelor salutogenetice este acela că oamenii trebuie să perceapă un risc de
îmbolnăvire pentru ca să adopte comportamente protective, astfel riscul sau vulnerabilitatea
percepută sunt determinanţi importanţi ai comportamentelor salutogenetice. Legǎtura dintre
percepţia riscului personal şi comportament este ambiguǎ pentru cǎ deşi percepţia riscului
personal ar putea influenţa comportamentul, totodatǎ ea ar putea fi o reflectare a
comportamentului trecut: percepţia unui risc ridicat ar putea rezulta din conştientizarea
comportamentelor riscante trecute, iar o percepţie scǎzutǎ a riscului din conştientizarea
factorilor care reduc riscul (Weinstein,1993, apud Radcliffe, Klein, 2002).
O asumpţie implicită a acestor teorii este că oamenii sunt capabili să evalueze riscul
într-un mod corect, nedistorsionat. Cercetările însă au pus în evidenţă faptul că percepţia
riscului este un proces complex, care nu depinde doar de factori obiectivi, ci de foarte mulţi
factori subiectivi care conduc la numeroase erori, cum este optimismul nerealist, comparativ.
Studiile au arătat că oamenii sunt optimişti în comparaţie cu alţii în legătură cu sănătatea lor
viitoare, cum s-a văzut că sunt şi în alte domenii ale vieţii Deşi un număr mare de
comportamente care ţin de stilul de viaţă, ca fumatul, alcoolismul, supraalimentaţia sunt
asociate cu numeroase boli sau chiar cu deces prematur, oamenii se autopercep ca având un
risc mai scăzut decât al altora pentru o varietate de boli fizice şi urmări negative.
Optimismul comparativ a fost evidenţiat în domeniul medical pe eşantioane mari de
boli sau doar pentru condiţii medicale particulare: o răceală, cancer, SIDA, boli legate de
consumul de tutun (Weinstein, 1980), sau boli legate de starea de bine ca depresia (Taylor şi
Brown, 1988). De exemplu, majoritatea oamenilor subestimează riscul de a dezvolta o boală
cronică, de a avea un atac de cord sau de a fi implicaţi într-un accident de maşină (Weinstein,
1987, apud Baron, Byrne, 1991, p.580). În Marea Britanie un studiu efectuat a pus în evidenţă
faptul că fumătorii erau nerealist de optimişti în legătură cu riscul de boală, deşi erau de acord
că aveau un risc mai ridicat decât al nefumătorilor (Sutton, Bolling, 2003, apud Baron, Byrne,
1991, p.580).
Faptul că optimismul comparativ implică o doză de nerealism, poate avea consecinţe
negative. Deşi Taylor şi Brown (1988) au privit iluziile pozitive, printre care includeau şi
optimismul nerealist, ca o condiţie fundamentală a sănătăţii mentale, în domeniul medical
aceste iluzii s-ar putea să nu fie la fel de benefice. Un motiv foarte serios care împiedică pe
oameni să se angajeze în comportamente de protecţie a sănătăţii este tocmai faptul că au
credinţe nerealiste în legătură cu riscul de îmbolnăvire. Într-un studiu realizat de Burger şi

42
Burns în 1988, s-a constatat că femeile active sexual care percepeau riscul de o sarcină
nedorită ca fiind scăzut, erau cele care foloseau într-o mai mică măsură contraceptive (apud
Brehm, Kassin, 1990, p.649). De asemenea bărbaţii homosexuali care subestimau riscul de
contractare a virusului HIV, în urma relaţiilor sexuale neprotejate, se angajau mai mult în
acest tip de relaţii sexuale cu posibile consecinţe foarte grave asupra sănătăţii (Bauman,
Siegel, 1987, apud Brehm, Kassin, 1990, p.649). Astfel, optimismul nerealist poate fi un
adevărat obstacol în calea luării unor măsuri de protecţie a sănătăţii (Weinstein, 1980), fiind
mai mult decât o distorsiune pentru că determină un risc crescut de îmbolnăvire.
Dacă oamenii au credinţa că problemele de sănătate nu vor apărea în cazul lor, acest
fapt ar putea determina o eficienţă scăzută a campaniilor de promovare a sănătăţii, ducând la
credinţa eronată că acestea se adresează altora şi nu lor (Harris, Middleton, 1994). În 1995,
Weinstein şi Klein28 au susţinut că, atunci când problemele de sănătate nu au apărut şi sunt
controlabile, tendinţa de subestimare a riscului personal poate interfera cu adoptarea unor
măsuri de protecţie adecvate. Astfel, înţelegerea mecanismelor şi factorilor care determină şi
moderează acest fenomen poate facilita o mai bună comunicare a riscurilor cu privire la
sănătate şi la dezvoltarea modelelor de protecţie a sănătăţii.
Chambers şi Windschitl identifică (2004) trei stadii ale judecăţii comparative: primul
stadiu este al accesǎrii din memorie a informaţiei relevante privind persoana proprie şi ţintǎ
(comportamente care influenţeazǎ şansele de producere a riscului, informaţii cu privire la
pericolul potenţial). Dintr-o perspectivǎ normativǎ, ar trebui sǎ se acorde o atenţie egalǎ
informaţiei referitoare la persoana proprie şi la ţintǎ. Al doilea stadiu este cel al evaluari
absolute: informaţia accesatǎ în stadiul anterior este evaluatǎ, fiind exprimatǎ vulnerabilitatea
pentru eveniment, pentru persoana proprie şi pentru ţintǎ. Din nou, dintr-o perspectivǎ
normativǎ, informaţia ar trebui să deţină aceeaşi valoare informativǎ pentru sine şi pentru
ţintǎ. Dacǎ judecata comparativǎ este evaluatǎ într-o manierǎ directǎ, intervine şi al treilea
stadiu, în care se formeazǎ judecata comparativǎ astfel: fie prin compararea vulnerabilitǎţii
proprii cu cea a ţintei, prin compararea factorilor de risc proprii cu cei ai ţintei sau printr-un
proces de ancorare şi ajustare, considerându-se iniţial riscului propriu şi ulterior pe cel al
ţintei.
Un factor care trebuie să fie luat în considerare atunci când se investighează
optimismul comparativ este natura ţintei de comparaţie. S-a constatat că fenomenul este redus
atunci când ţinta este un prieten apropiat, fapt explicat prin bias-ul pozitivităţii persoanei

28
apud Chambers, J.R., Windschitl, P., (2004), Biases in Social Comparative Judgments: The role of
Nonmotivated Factors in above-Average and Comparative-Optimism Effects, în Psychological Bulletin, v.130,
nr.5, p.813-838.

43
„person positivity bias”, care susţine că indivizii dintr-un grup sunt valorizaţi într-o mai mare
măsură decât grupul ca întreg (Sears, 1983, apud Chambers, Windschitl, 2004). Compararea
cu ţinte individualizate, diferenţiate (o cunoştinţǎ, un prieten) reduce optimismul comparativ,
însǎ nu îl eliminǎ. Deşi variaţiile în diferitele cadre de comparaţie nu au eliminat optimismul
comparativ, fenomenul s-a redus în intensitate atunci când persoana de comparaţie este
diferenţiatǎ, familiarǎ şi apropiatǎ subiectului decât atunci când acesta este un grup sau o
persoanǎ tipicǎ.
Perloff şi Fetzer (1986) au legat optimismul comparativ de un proces de comparare în
jos. Individul activeazǎ stereotipul despre victima tipicǎ la fiecǎrei situaţii, comparându-se cu
ea. Weinstein (1980) a propus că judecăţile riscului personal raportate la o ţintă, încep cu o
definiţie a ţintei, fiecare eveniment negativ conduce la gânduri despre prototipul persoanei
care ar experimenta un astfel de eveniment. Weinstein (1980) a arǎtat cǎ pentru evenimente
indezirabile, percepţia controlabilitǎţii (mǎsura în care individul crede cǎ pot fi iniţiate acţiuni
pentru ca evenimentul sǎ fie împiedicat sǎ se producǎ) era în legǎturǎ cu activarea prototipului
victimei şi cu optimismul comparativ. Weinstein a susţinut cǎ oamenii îşi reactualizeazǎ
exemple de victime tipice pentru evenimentele indezirabile.
O explicaţie pur cognitivă este aceea că atunci când o persoanǎ comparǎ o ţintǎ
singularǎ şi concretǎ, aşa cum este persoana proprie cu o entitate vagǎ, generalǎ cu un grup
sau cu abstractizarea unui grup, aşa cum este celălalt, informaţiile cu privire la ţinta singularǎ
vin în minte mai uşor şi mai repede decât informaţia cu privire la grup sau la abstractizarea
grupului. Un argument este faptul cǎ informaţia privind o ţintǎ singularǎ este reprezentatǎ
memorie într-un mod mai schematic, fiind mai accesibilǎ decât informaţia cu privire la un
grup. Astfel, magnitudinea bias-ului ar putea depinde de mǎrimea sau generalitatea grupului
de referinţǎ sau de individualizarea persoanei de referinţǎ (Alike, 1995, apud Chambers şi
Windschitl, 2004). Interpretarea care pune acest fenomen pe seama bias-ului pozitivitǎţii
persoanei, tendinţa de a privi într-o manierǎ pozitivǎ persoana şi nu grupurile, nu face
distincţie între grupuri mari şi mici, iar cercetǎrile au arǎtat faptul cǎ mǎrimea grupului de
referinţǎ influenţeazǎ optimismul comparativ (Price, 2001, apud Chambers şi Windschitl,
2004).
4.3. Premise teoretice ale cercetării prezente
Fenomenul optimismului comparativ a primit foarte multe explicaţii, însă nu s-a reuşit
să se ajungă încă la un consens cu privire la factorii care conduc la judecăţi comparative
distorsionate. Două aspecte ar trebui clarificate: natura distorsiunii apărute şi ţinta distorsiunii.

44
 În legătură cu primul aspect, optimismul comparativ este adesea privit ca fiind un
produs al raţionǎrii motivate „motivated reasoning” (Kunda,1990), reflectând dorinţa
oamenilor de a ajunge la anumite concluzii particulare despre sine. Stǎrile dispoziţionale
negative, anxietatea determinatǎ de posibile urmǎri nedorite şi ameninţarea stimei de sine
provoacǎ şi intensificǎ astfel bias-urile comparative. Kunda (1990) a sugerat că angajarea în
comportamente care presupun risc pentru sănătate cu convingerea că ar putea conduce la
îmbolnăvire, constituie o ameninţare la inteligenţa şi stima de sine a persoanei, unica
modalitate de păstrare a stimei de sine fiind diminuarea perceperii unui risc de îmbolnăvire
datorită respectivelor comportamente.
În 2004, Chambers şi Windschitl afirmă însă că toate rezultatele cercetǎrilor care
susţin raţionarea motivatǎ ca factor determinant al bias-urilor comparative, inclusiv al
optimismului comparativ, pot fi interpretate în totalitate în termeni cognitivi. Astfel, oamenii
par sǎ ajungǎ la aceste concluzii nu pentru cǎ aşa doresc, ci pentru cǎ ele par cele mai
plauzibile raportându-se la informaţiile pe care le deţin, la cunoştinţele şi la experienţa
anterioară.
Aceste direcţii susţin cǎ mecanismele cognitive, non-motivaţionale ale judecǎţii umane
sunt cauze suficiente ale optimismului comparativ. Bias-urile provin din maniera în care
informaţia cu privire la sine şi la altul este reprezentatǎ şi procesatǎ de cǎtre individ şi nu
datoritǎ faptului cǎ existǎ anumite motive sau scopuri care influenţeazǎ comparaţia (Chambers
şi Windschitl, 2004). Erorile şi tendinţele care erau atribuite în mod curent motivaţiei sunt
astfel explicate în termeni pur cognitivi, invocându-se natura failibilă a sistemului cognitv
uman.
Când douǎ entitǎţi sunt comparate, orice diferenţǎ privind accesibilitatea informaţiei cu
privire la cele douǎ entitǎţi duce la bias-uri în judecata comparativǎ. Dacǎ, de exemplu,
informaţia relevantǎ pentru judecata privind prima entitate vine în minte mai facil decât
informaţia cu privire la cea de-a doua entitate, judecata privind cele douǎ entitǎţi diferǎ
(Chambers şi Windschitl, 2004). Informaţiile cu privire la persoana proprie sunt mai
accesibile din memorie decât informaţiile referitoare la ceilalţi. Accesibilitatea diferitǎ explicǎ
de ce experienţa cu un eveniment creşte riscul perceput privind acele eveniment. În contextul
judecăţii comparative, fenomenul a fost denumit egocentrism. Acesta a fost considerat un
factor important al distorsiunilor judecăţilor.
Deşi termenul este folosit deseori cu referire la motivele de auto-înǎlţare ale unui
individ, în contextul judecǎţii comparative, el se foloseşte cu referire la faptul cǎ informaţiile
cu privire la sine şi la informaţia referitoare la sine au valoare mai mare decât informaţiile cu

45
privire la ţintǎ (Kruger, 1999, apud Chambers şi Windschitl, 2004). Oamenii deţin mai multe
informaţii despre propria persoanǎ decât despre ceilalţi, de aceea aceasta este mai accesibilǎ,
fiind reactualizatǎ automatic şi spontan. Optimismul comparativ rezultă astfel din diferenţe în
reprezentarea şi procesarea informaţiei privind persoana proprie şi ţintǎ, mai specific, dintr-o
influenţǎ disproporţionatǎ a informaţiei datorată diferenţelor în calitatea, accesibilitatea sau
disponibilitatea informaţiei referitoare la persoana proprie şi cea referitoare la ţintǎ. Anumite
euristici cognitive, ca euristica accesibilităţii, intervin astfel în judecarea riscului personal,
mai precis factorii personali care reduc riscul fiind mai uşor de reamintit decât factorii de
reducere ai riscului prezenţi în cazul celorlalţi.
Accesibilitatea informaţiei ca factor determinant al percepţiei riscului personal a fost
testată într-o serie de cercetări realizate de Priya Raghubir şi Geeta Menon (2001). Astfel,
cercetările realizate în domeniul facilităţii reamintirii „ease-of-retrieval”, au arătat că
percepţia riscului de îmbolnăvire este o funcţie a indiciilor contextuali care sunt accesibili
respondentului, a accesibilităţii informaţiei în memorie şi a conţinutului acestei informaţii.
Cercetătorii au manipulat accesibilitatea comportamentelor preventive prin dificultatea
sarcinii, după modelul experimentelor realizate de Schwarz şi colab. (1991). Atunci când
comportamentele de protecţie a sănătăţii erau reactualizate uşor ( fiind mai puţine ca număr),
riscul perceput de îmbolnăvire (pentru o boală specifică ca SIDA) era estimat ca fiind mai
redus, prin comparaţie cu situaţia în care comportamentele de protecţie a sănătăţii erau
reactualizate mai dificil. Astfel se susţine încă odată utilizarea euristicii accesibilităţii în
estimarea riscului personal şi că facilitatea reamintirii unor informaţii despre
comportamentele realizate are valoare informativă pentru frecvenţa acestora, neţinându-se
seama de conţinutul reactualizat. Când oamenii îşi aduc aminte uşor anumite comportamente
ei cred că se angajează mai frecvent în acele comportamente: euristica disponibilităţii
(Tversky, Kahneman, 1973), important fiind deci nu conţinutul reactualizării ci facilitatea cu
care conţinutul este adus în minte (Schwarz, 1991).
În legătură cu ţinta distorsiunii, deşi multe argumente s-au adus în favoarea
distorsionării riscului pentru celălalt, Chambers şi Windschitl susţin că erorile apărute în
judecăţile comparative s-ar datora unor distorsiuni apărute la nivelul judecăţii riscului
personal. În 1980, Weinstein susţinea cǎ atunci când fac judecǎţi cu privire la riscul personal,
indivizii se centreazǎ pe comportamentele proprii care reduc riscul şi neglijeazǎ faptul cǎ alţii
se pot angaja în aceleaşi comportamente de reducere a riscului, argumentând cǎ optimismul
nerealist privind evenimentele negative, provine din luarea în considerare de cǎtre indivizi a
propriilor comportamente de reduce a riscului şi din ignorarea celor ale ţintei. Într-un

46
experiment, Weinstein a cerut participanţilor sǎ genereze o listǎ de comportamente pe care ei
le-au realizat pentru a reduce probabilitatea trǎirii unor evenimente negative în viitor. Acestea
au fost prezentate unui alt grup de subiecţi înainte de a face judecǎţi comparative privind
aceleaşi evenimente. Optimismul nerealist a fost substanţial redus în grupul al doilea însǎ nu
total eliminat.
Se pune problema dacǎ acest lucru se datoreazǎ faptului cǎ participanţii au ignorat
factorii celorlalţi de reducere a riscului sau nu au avut informaţii cu privire la aceştia. Acest
lucru a fost testat printr-un experiment (Weinstein,1982, apud Chambers şi Windschitl, 2004)
în care fie li se oferea participanţilor informaţii cu privire la comportamentele altora de
reducere a riscului, fie prin simpla focalizare a atenţiei spre riscul celorlalţi. Optimismul
nerealist a fost redus în ambele condiţii, concluzionându-se cǎ el apare ca urmare a neglijǎrii
informaţiei cu privire la ceilalţi. Ca o consecinţǎ s-a constatat cǎ judecǎţile absolute pentru
riscul personal coreleazǎ mai puternic cu judecǎţile comparative decât coreleazǎ judecǎţile
privind riscul celorlalţi. Astfel, aceste explicaţii sugerează faptul că fenomenul provine mai
degrabă dintr-o distorsiune a judecăţilor privind riscul personal şi nu dintr-o distorsiune
privind riscul ţintei.
Unul dintre cei mai importanţi moderatori ai optimismului comparativ a fost
identificat ca fiind controlul perceput (Helveg-Larsen şi Shepperd, 2001, apud Baron, Byrne,
1991, p.575). Încă din 1984, Weinstein preciza cǎ indivizii manifestǎ optimism nerealist
privind evenimentele care sunt preventibile prin intervenţii personale şi nu pentru cele care
implicǎ circumstanţe externe, asupra cǎrora individul nu poate avea control. Weinstein (1993,
apud Shapiro, Schwartz, Astin, 1996) a evidenţiat relaţia strânsă care există între
controlabilitatea percepută şi optimism.
Importanţa controlului perceput a fost demonstrată şi într-un experiment care viza o
boală fictivă. Când aceasta era descrisă ca fiind controlabilă, subiecţii au considerat-o ca fiind
mai puţin serioasă decât în situaţia în care era descrisă ca fiind incontrolabilă (Meyerowitz,
Williams şi Gessner, 1987, apud Baron, Byrne, 1991, p.575). Cu cât mai mult control percepe
o persoană asupra unui eveniment sau asupra urmării sale, cu atât este mai puternic bias-ul
optimist. Studiile realizate au evidenţiat faptul că oamenii sunt mai puţin optimişti în legătură
cu îmbolnăvirea din cauza poluării aerului (control scăzut), decât să fie răniţi într-un accident
de maşină (control ridicat) (McKenna, 1993, apud Harris, Middleton, 1994).
Controlul perceput se poate manifesta în două direcţii: prin percepţia exageratǎ privind
capacitatea proprie de control a evenimentelor, tendinţa oamenilor de a crede că au o
capacitate mai mare decât a celorlalţi de a controla evenimentele,(McKenna,1993,

47
Langer,1975) sau prin minimalizarea capacităţilor celorlalţi de control. Aceste credinţe
exagerate în privinţa eficacitǎţii propriilor acţiuni, pot determina optimism nerealist mai ales
pentru evenimente controlabile. Optimismul nerealist a fost atribuit şi iluziei controlului
(McKenna,1993)29, deşi această explicaţie a fost infirmată de un studiu realizat de Harris şi
Middleton în 1994, care au arătat că, în domeniul sănătăţii cel puţin, diferenţe în estimarea
riscului pentru persoana proprie şi pentru un altul nu presupuneau diferenţe şi în estimarea
capacităţii de control asupra evenimentelor. Astfel, „controlul perceput este necesar dar nu şi
suficient pentru ca optimismul comparativ să apară”(Harris, Middleton, 1994).
Importanţa controlului este susţinută şi de faptul că persoanele care au scoruri mari la
măsuri ale controlului dispoziţional, ca locul controlului, manifestă un optimism mai scăzut.
Hoorens şi Buunk (1993) au descoperit un optimism comparativ diminuat la persoanele cu un
loc extern al controlului (apud Chambers, Windschitl, 2004). Acest fapt poate fi explicat şi de
faptul că locului controlului are o relevanţă dovedită de studii în predicţia comportamentelor
preventive, majoritatea studiilor pun în evidenţă cǎ internaliştii efectuează mai multe
comportamente pozitive decât externaliştii.
Plecând de la studiul realizat de Priya Raghubir şi Geeta Menon (2001) care a
evidenţiat influenţa accesibilităţii comportamentelor preventive asupra percepţiei riscului de
îmbolnăvire, experimentul următor îşi propune să verifice valoarea informativă a
accesibilităţii comportamentelor preventive în percepţia riscului de îmbolnăvire. De
asemenea, se urmăreşte identificarea posibilului rol moderator al optimismul comparativ cu
privire la percepţia riscului de îmbolnăvire, pe care l-ar avea accesibilitatea comportamentelor
preventive. Optimismul comparativ a fost determinat printr-o metodă indirectă de măsurare.
De asemenea se iau în calcul şi alţi factori moderatori ai acestui fenomen, respectiv controlul
perceput şi locul controlului sănătăţii.

II. PARTEA APLICATIVĂ

Capitolul 5. Prezentarea cercetării

5.1. Obiectivul şi ipotezele cercetării

29
apud Harris, P., Middleton, W.(1994), The illusion of control and optimism about health: On being less at risk
but no more in control than others, British Journal of Social Psychology, vol.33, p.369-386.

48
 5.1.1.Obiectivul cercetării este identificarea unor factori moderatori ai optimismului
comparativ în percepţia riscului de îmbolnăvire, respectiv controlul perceput asupra riscului,
locul controlului sănătăţii şi accesibilitatea comportamentelor preventive.

Alte obiective:.
 verificarea în spaţiul cultural românesc a existenţei fenomenului optimismului
comparativ în percepţia riscurilor cu privire la sănătate, printr-o metodă indirectă.
 verificarea influenţei pe care accesibilitatea comportamentelor preventive
(manipulată prin intermediul dificultăţii sarcinii) o are în percepţia riscului de
îmbolnăvire, ţinându-se cont de ţinta pentru care se face judecata, de
controlabilitatea riscului şi de diferenţele între subiecţi în ceea ce priveşte locul
controlului sănătăţii.

5.1.2. Ipotezele cercetării

Ipoteza 1: Percepţia riscului de îmbolnăvire va fi diferită în situaţia în care persoana de
referinţă este persoana proprie faţă de situaţia în care persoana de referinţă este altul.
Ipoteza 2: Controlabilitatea riscului influenţează optimismul comparativ.
Ipoteza 3: Există diferenţe între subiecţii cu un loc intern al controlului sănătăţii şi cei cu
un loc extern al controlului sănătăţii în privinţa nivelului de optimism comparativ.
Ipoteza 4: Accesibilitatea comportamentelor preventive influenţează optimismul
comparativ în percepţia riscului de îmbolnăvire.
Ipotezǎ secundarǎ: Numărul de comportamente reactualizate influenţează dificultatea
reactualizării (verificarea manipulării accesibilităţii).

5. 2. Variabilele cercetării şi design-ul experimental:

5.2.1. Variabile dependente
 V.D.- Percepţia riscului de îmbolnǎvire
 V.D.- Optimismul comparativ
 V.D. sec. – Dificultatea reactualizării (verificarea manipulării accesibilitǎţii)

5.2.2. Variabile independente:

eu
 V.I.1- Persoana de referinţǎ
49
 altul

risc controlabil
 V.I.2 – Controlabilitatea riscului
risc incontrolabil
extern
 V.I.3– Locul controlului sănătăţii
intern
ridicată
 V.I.4- Accesibilitatea comportamentelor preventive
scăzută

eu/altul
 V.I.sec ordinea ţintei
altul/eu

5.2.3. Design experimental: Pentru verificarea ipotezelor s-a realizat un design

experimental de tip 2x 2 x 2 x 2 mixt.
Astfel, variabila accesibilitatea comportamentelor preventive a diferenţiat două
grupuri experimentale: jumătate din subiecţi s-au aflat în condiţia de accesibilitate ridicată, iar
jumătate din subiecţi în condiţia de accesibilitate scăzută. Subiecţii au fost distribuiţi în cele
două condiţii experimentale într-o manieră aleatorie.
Variabilele independente persoana de referinţă şi controlabilitatea riscului au fost
manipulate în cadrul aceluiaşi grup de subiecţi (within subjects). Pentru eliminarea efectului
de ordine jumătate din subiecţi s-au referit mai întâi la propria persoană în estimarea riscului
de îmbolnăvire, iar jumătate din subiecţi la o altă persoană (definită ca o persoană obişnuită
de aceeaşi vârstă şi sex). În cazul variabilei controlabilitatea riscului, situaţiile (controlabile şi
incontrolabile) au fost amestecate, subiecţii nu ştiau care din situaţii au fost pretestate ca fiind
controlabile şi care din situaţii au fost pretestate ca fiind incontrolabile.

Accesibilitatea
Ridicată Scăzută

I E I E

50
 Eu
Pers. de referinţă
Risc controlabil
Risc incontrolabil

Altul
Risc controlabil
Risc incontrolabil
rrefereferină

Tabel nr. 1: Design experimental realizat în funcţie de cele patru variabile independente:
accesibilitatea comportamentelor preventive, controlabilitatea riscului, persoana de
referinţǎ şi locul controlului.

5.3. Metoda de cercetare

5.3.1. Materiale folosite : S-au folosit materiale prezentate într-o formă scrisă în
cadrul unui experiment creion-hârtie.
5.3.1.1. Operaţionalizarea variabilelor independente
Accesibilitatea este definită prin „facilitatea cu care un conţinut mental particular vine
în minte” (Kahneman, 2003). În acest caz accesibilitatea comportamentelor preventive este
dată de facilitatea cu care comportamentele preventive sunt reactualizate de subiecţi.
Manipularea acestei variabile a fost realizată prin dificultatea sarcinii după modelul
cercetărilor realizate de Schwartz şi colab.(1991) şi după modelul experimentului realizat de
Raghubir şi Menon în 2001. Astfel în condiţia de accesibilitate ridicată, subiecţii erau rugaţi
să precizeze 2 comportamente pe care le desfăşoară în mod obişnuit pentru a preveni apariţia
unor probleme de sănătate. În condiţia de accesibilitate scăzută subiecţii erau rugaţi să
precizeze 8 comportamente pe care le desfăşoară în mod obişnuit pentru a preveni apariţia
unor probleme de sănătate (Anexa 1). Răspunsurile nu au fost analizate în sine, urmărindu-se
doar dacă subiecţii au îndeplinit cerinţa. Chestionarele care nu au fost completate în întregime
nu au fost luate în considerare în analiza rezultatelor. De asemenea pentru verificarea

51
manipulării subiecţii au fost întrebaţi la sfârşitul experimentului cât de dificil le-a fost să-şi
reactualizeze numărul de comportamente solicitat în fiecare condiţie experimentală (Anexa 1).

Pentru operaţionalizarea variabilei independente controlabilitatea riscului, un număr

de 30 de subiecţi au fost rugaţi să dea exemple de 5 cauze de apariţie a unor boli pe care nu le
pot controla, neexistând posibilitatea prevenţiei îmbolnăvirii şi de 5 cauze pe care le pot
controla şi astfel preveni îmbolnăvirea. Au fost obţinute un număr total de 29 cauze percepute
ca fiind controlabile şi 24 cauze percepute ca fiind incontrolabile. Din totalul de cauze
obţinute s-au extras o serie de categorii în urma unei analize de conţinut a tuturor cauzelor
obţinute. După această analiză efectuată separat pentru cauze controlabile şi pentru cauze
incontrolabile, s-a calculat frecvenţa şi scorul total şi s-au reţinut pentru construirea
chestionarului acele cauze cu frecvenţa cea mai mare, oferite de peste 50% din subiecţi (şase
cauze percepute ca fiind controlabile şi şase incontrolabile), care au fost utilizate în realizarea
chestionarului final (Anexa 2).
Pentru variabila independentǎ persoana de referinţă s-au alcătuit două forme de
chestionare: una corespunzătoare riscului personal şi cealaltǎ corespunzǎtoare riscului pentru
altul. Ţinta pentru care subiecţii au avut de făcut judecăţile a fost una generală,
neparticularizată, însă similară cu aceştia, fiind definită ca o persoană obişnuită de aceeaşi
vârstă şi sex, după modelul primelor studii realizate în domeniul optimismului comparativ
(Weinstein, 1980). Aceste două forme de chestionare au fost administrate aceloraşi subiecţi,
cu precizarea că ordinea administrării lor a fost contrabalansată între grupe de subiecţi în
vederea eliminării efectului acesteia. Chestionarul final şi coeficientul de consistenţă internă
Alfa Cronbach obţinut pentru fiecare formă sunt prezente în Anexa 3.
Pentru operaţionalizarea variabilei independente, locul controlului sănătăţii s-a
folosit Scala locului controlului sănătăţii (Health Locus of Control Scale- HLC) realizată de
Barbara S. Wallston, Kenneth A. Wallston, Gordon D. Kaplan şi Shirley A. Maides în 1976 30,
scală care cuprinde 11 itemi, răspunsurile fiind date prin intermediul unei scale în şase trepte
în care 1 reprezintă dezacord total şi 6 acord total. Itemii 1, 2, 8, 10 şi 11 vizează un loc intern
al controlului sănătăţii, iar itemii 3, 4, 5, 6, 7, 9 un loc extern al controlului sănătăţii(Anexa 4).
Coeficientul de consistenţă internă a acestui instrument a fost de 0,72, iar validitatea
convergentă, verificată cu Scala I-E a lui Rotter a fost de 0.33 (p < 0.01). De asemenea, scala
are o dezirabilitate socială scăzută corelaţia cu Scala de dezirabilitate socială Marlowe-

30
Sursa: Wallston K.A., Kaplan G. D.şi Maides S.A.(1976), Development and validation of The Health Locus of
Control (HLC) Scale, în Journal of Consulting and Clinical Psychology, vol. 44, nr.4, p. 580-585.

52
Crowne fiind de -.01 (Wallston şi al., 1976). Scala se scorează în sensul externalităţii, itemii 1,
2, 8, 10 şi 11 fiind consideraţi itemi inversaţi.
Chestionarul HLC a fost tradus, adaptat şi pretestat pe populaţie românească pe un lot
de 63 de subiecţi de sex şi vârste diferite pentru a i se verifica validitatea, coeficientul de
consistenţă internă Alfa Cronbach obţinut fiind de 0,80.
Coeficientul de consistenţă internă obţinut pentru acest studiu este de 0,78 (Anexa
5). Scala finală are 11 itemi şi este scorată de la 1 (dezacord total) la 6 (acord total), în sensul
externalităţii, cei 5 itemi care vizează locul controlului intern fiind consideraţi itemi inversaţi.

5.3.1.2. Măsurarea variabilei dependente

Pentru măsurarea variabilei dependente s-au folosit scale de interval, cer ându-se
subiecţilor să estimeze pe o scală de la 1 la 7 (1-în mică măsură, 7- în mare măsură) măsura
în care consideră că în viitor sănătatea proprie le va fi afectatǎ în fiecare din cele 12 situaţii şi
mǎsura în care sănătatea unei persoane obişnuite de aceeaşi vârstă şi sex cu subiectul va fi
afectată în aceleaşi situaţii. Dacă va fi pus în evidenţă, optimismul comparativ va fi considerat
ca diferenţa între rezultatele obţinute pentru percepţia riscului de îmbolnăvire în cazul
persoanei proprii şi în cazul celuilalt.

5.3.2. Lotul de subiecţi şi desfăşurarea cercetării

A fost constituit din 180 de studenţi ai Facultăţilor de Psihologie, Filosofie, Asistenţă
Socială, Geologie, Fizică şi Informatică din cadrul Universităţii „A.I.Cuza” din Iaşi,
participanţi la cercetare pe bază de voluntariat. Din totalul subiecţilor, 110 au fost fete şi 70
băieţi (Anexa 6). Subiecţii au fost distribuiţi în proporţii egale în cele două grupe
experimentale.
Pentru că cercetările anterioare au pus în evidenţă faptul că experienţa cu o problemă
de sănătate amplifică percepţia riscului viitor, au fost aleşi subiecţi tineri datorită necesităţii
controlului variabilei starea de sănătate; de altfel aceasta a fost verificată printr-o întrebare
adresată subiecţilor: Aţi suferit în ultimul an sau în prezent de o boală serioasă, exceptând de
exemplu răcelile comune?, cu variantele de răspuns da sau nu, rezultatele acelor subiecţi care
au răspuns da la întrebare nefiind luate în considerare pentru analiza finală a rezultatelor.
Verificarea ipotezelor a presupus aplicarea instrumentului de investigare a locului
controlului sănătăţii, manipularea accesibilitǎţii comportamentelor preventive şi măsurarea
percepţiei riscului pentru fiecare din cele 12 situaţii în cazul propriu şi în cazul unei persoane
obişnuite de aceeaşi vârstă şi sex cu subiecţii.

53
 Capitolul 6. Prezentarea şi interpretarea rezultatelor

În primul rând s-a analizat dacă ordinea de administrare a chestionarelor (eu/altul sau
altul/eu) are un efect semnificativ asupra judecăţilor oferite de subiecţi. Prelucrările statistice
realizate, utilizându-se analiza de varianţă (Anova) cu măsurători repetate, au relevat absenţa
unui efect principal al ordinii de administrare a chestionarelor: F(1,178)=0,302, p>0,05
(Anexa 7.1). Astfel, rezultatele la variabila dependentă percepţia riscului ale subiecţilor care
s-au referit mai întâi la propria persoană în estimarea riscului de îmbolnăvire şi cele ale
subiecţilor care au estimat iniţial riscul de îmbolnăvire pentru celălalt nu diferă semnificativ.

Pentru verificarea ipotezelor, s-a realizat o analiză a efectelor variabilelor

independente şi a efectului de interacţiune dintre persoana de referinţă, controlabilitatea
riscului, locul controlului sănătăţii şi accesibilitatea comportamentelor preventive asupra
percepţiei riscului de îmbolnăvire, utilizându-se testul t pentru eşantioane independente şi
analiza de varianţă (Anova) cu măsurători repetate.

 Efectul variabilei persoana de referinţă asupra percepţiei riscului de

îmbolnăvire:

După realizarea prelucrărilor statistice cu ajutorul testului t pentru eşantioane perechi

(Anexa 7.2.) s-au obţinut următoarele rezultate:

Persoana de
referinţă Media Testul t
Eu 44,69 t (179)=-9,574
Altul 54,43 p< 0,05
Tabel nr. 2.Mediile obţinute la variabila dependentă percepţia riscului în funcţie de variabila independentă
persoana de referinţă şi semnificaţia diferenţei acestora.

54
 54,43

50,00 44,69
Eu
40,00 Altul

30,00

20,00

10,00

Figura nr. 1. Mediile obţinute la variabila dependentă percepţia riscului în funcţie de variabila independentă
persoana de referinţă

Analiza statistică efectuată indică existenţa unui efect principal al variabilei persoana
de referinţă asupra variabilei dependente percepţia riscului. Aşadar există diferenţe
semnificative în percepţia riscului de îmbolnăvire în funcţie de ţinta pentru se face judecata
(eu sau altul). Sensul testului t şi mediile obţinute arată că în cazul în care persoana de
referinţă este celălalt riscul de îmbolnăvire este perceput ca fiind mai ridicat decât în situaţia
în care persoana de referinţă a fost persoana proprie.

Acest rezultat pune în evidenţă un optimism comparativ al subiecţilor în percepţia

riscului de îmbolnăvire, astfel aceştia se aşteaptă ca în viitor o boală să survină la alţi oameni
şi nu să li se întâmple lor. Acest fenomen a fost pus în evidenţă printr-o metodă indirectă şi nu
printr-o judecată comparativă directă, aceasta din urmă având potenţialul de a forţa o
comparare şi astfel încuraja diferenţierea. Totuşi rezultatele sunt condiţionate de natura ţintei
judecăţii, în acest caz ea fiind una generală. Studiile au arătat că magnitudinea bias-ului este
în funcţie de nivelul de individualizare al ţintei (Alike, 1995, apud Chambers şi Windschitl,
2004), astfel fenomenul este redus atunci când persoana de referinţă este individualizată sau
familiară subiecţilor, însă nu este eliminat. Acest lucru este explicat fie prin bias-ul
pozitivităţii persoanei (Sears, 1983), tendinţa de a valoriza într-o mai mare măsură indivizii
decât grupul sau prin diferenţa de accesibilitate a informaţiei cu privire la o ţintă singulară sau
la un grup.
Rezultatele obţinute arată faptul că optimismul comparativ este prezent şi la tinerii
români, cel puţin în privinţa îmbolnăvirii lor viitoare şi raportat la o ţintă generală. Fenomenul

55
poate fi explicat atât de particularităţile ţintei judecăţii cât şi de factori motivaţionali şi/sau
cognitivi.
Pentru a se vedea în câte situaţii s-a manifestat acest fenomen s-a realizat testul t
pentru eşantioane perechi, comparându-se mediile obţinute la variabila percepţia riscului în
cazul persoanei proprii şi în cazul celuilalt, pe itemi.
Riscul Eu Altul Testul t
Controlabil
Alimentaţia 4,16 4,94 t(179)=-6,22
nesănătoasă p<0,001
Absenţa igienei din 3,51 4,54 t(179)=-7,03
alimentaţie p<0,001
Fumatul 3,65 5,19 t(179)=-8,02
p<0,001
Consumul de 3,20 4,82 t(179)=-9,47
băuturi alcoolice p<0,001
Contacte sexuale 3,11 4,81 t(179)=-9,60
neprotejate p<0,001
Lipsa exerciţiilor 3,78 4,45 t(179)=-5,12
fizice p<0,001
Incontrolabil
Poluarea aerului 4,57 4,69 t(179)=-1,22
p>0,05
Ereditatea 3,32 3,87 t(179)=-4,35
p<0,001
Radiaţiile 4,20 4,49 t(179)=-2,83
atmosferice p<0,05
Epidemii 3,88 4,06 t(179)=-1,75
p>0,05
Instrumente 3,89 4,58 t(179)=-5,39
nesterilizate p<0,001
Transfuzii sanguine 3,43 3,98 t(179)=-4,43
p<0,001
Tabel nr.3. Mediile obţinute la variabila dependentă percepţia riscului pentru fiecare din cele 12 situaţii
şi
semnificaţia diferenţei dintre acestea.

Astfel, probabilitatea unui risc de îmbolnăvire din diverse cauze nu este aceeaşi pentru
persoana proprie şi pentru un altul. Efectul s-a manifestat pentru 10 din cele 12 situaţii de risc
(Anexa 7.3.), diferenţa dintre medii fiind nesemnificativă pentru percepţia unei îmbolnăviri
datorată poluării şi epidemiilor.

56
 Nici în studiile “clasice” din acest domeniu nu s-au obţinut rezultate semnificative
pentru toate evenimentele. De exemplu, în experimentul „princeps” realizat de Weinstein în
1980, doar 57% dintre diferenţe au fost semnificative, iar în alte studii diferenţele
semnificative au variat între 60 şi 90% ( în acest caz 83% dintre diferenţe sunt semnificative).
În concluzie, ipoteza 1 care afirma că percepţia riscului de îmbolnăvire va fi diferită în
situaţia în care persoana de referinţă este persoana proprie faţă de situaţia în care persoana de
referinţă este altul este susţinută de datele obţinute.
Faptul că în 2 din cele 12 situaţii diferenţa dintre medii nu a fost semnificativă statistic
reflectă instabilitatea optimismului comparativ în funcţie de evenimentul la care se raportează
subiecţii. De asemenea, în urma pretestării realizate, s-a obţinut că cele două situaţii de
îmbolnăvire în care diferenţa dintre medii nu a fost semnificativă statistic sunt percepute ca
fiind incontrolabile, fapt care ar putea explica absenţa optimismului comparativ în cazul lor,
pentru că perceperea controlului asupra riscului a fost identificat ca fiind unul dintre cei mai
importanţi moderatori ai optimismului comparativ.

 Efectul variabilei controlabilitatea riscului asupra percepţiei riscului de

îmbolnăvire:
După realizarea prelucrărilor statistice cu ajutorul testului t pentru eşantioane
perechi (Anexa 7.4.) s-au obţinut următoarele rezultate:

Controlabilitatea riscului Media Testul t

Risc controlabil 50,15 t (179)=1,547

Risc incontrolabil 48,97 p> 0,05

Tabel nr. 4..Mediile obţinute la variabila dependentă percepţia riscului în funcţie de variabila independentă
controlabilitatea riscului şi semnificaţia diferenţei lor.

57
 50,15 48,97
50,00

40,00
Risc controlabil
Risc incontrolabil
30,00

20,00

10,00

Mean

Figura nr. 2. Mediile obţinute la variabila dependentă percepţia riscului în funcţie de variabila independentă
controlabilitatea riscului.

Analiza statistică efectuată indică absenţa unui efect principal al variabilei

controlabilitatea riscului, media obţinută la variabila dependentă percepţia riscului de
îmbolnăvire în situaţiile controlabile nu diferă semnificativ de media obţinută la variabila
dependentă, în situaţia când riscul era perceput ca fiind controlabil: t (179)=1,547, p> 0,05.

Aceste rezultate evidenţiază că, în ansamblu, un risc controlabil de îmbolnăvire nu este

perceput diferit de un risc incontrolabil.
Cercetările realizate din perspectiva paradigmei psihometrice au identificat faptul că
activităţile, fenomenele, tehnologiile percepute ca fiind controlabile erau judecate ca având un
grad mai mic de risc decât cele incontrolabile (Slovic, 1987). Acestea nu ţin cont de ţinta
judecăţii, riscurile fiind percepute diferit când ea este persoana proprie, decât atunci când este
altul. Astfel, efectul controlabilităţii riscului asupra percepţiei riscului ar putea să depindă de
persoana de referinţă, fapt ce va fi analizat ulterior, sau de alţi factori.

 Efectul de interacţiune al variabilelor persoana de referinţă şi

controlabilitatea riscului asupra percepţiei riscului de îmbolnăvire:
Pentru identificarea existenţei efectului de interacţiune s-a utilizat analiza de varianţă
cu măsurători repetate (Anexa 7.5.), analiză statistică care se realizează atunci când unul sau
în acest caz mai mulţi factori sunt măsuraţi repetat şi care permite obţinerea de informaţii atât
despre efectul fiecărei variabile în parte, cât mai ales informaţii la interacţiunea dintre cele
două variabile independente, vizându-se influenţa comună pe care o au asupra variabilei
dependente.

58
 Datele statistice obţinute evidenţiază existenţa efectului principal al variabilei
persoana de referinţă asupra variabilei dependente (F(1,179)=91,667, p<0,05) şi absenţa unui
efect principal al variabilei controlabilitatea riscului asupra variabilei dependente
(F(1,179)=2,392, p>0,05), rezultate consistente cu cele anterioare.
De asemenea, apare un efect de interacţiune între variabilele persoana de referinţă şi
controlabilitatea riscului asupra percepţiei riscului de îmbolnăvire: F (1,179)=56,020, p<0,05,
în sensul că percepţia riscului depinde atât de persoana de referinţă cât şi de controlabilitatea
riscului. Astfel, variabilele independente persoana de referinţă şi controlabilitatea riscului îşi
combină efectele atunci când acţionează asupra variabilei dependente percepţia riscului.

Estimated Marginal Means of Percepţia riscului

30

28

26

24

Controlabilitatea riscului
22
controlabil

20 Incontrolabil

Eu Altul
Persoana de referinţă

Figura nr. 3. Efectul de interacţiune al variabilelor persoana de referinţă şi controlabilitatea riscului asupra
percepţiei riscului de îmbolnăvire.

Mediile obţinute pentru fiecare nivel al celor două variabile independente au fost
următoarele:

Controlabilitatea riscului
Controlabil Incontrolabil
Persoana Eu
21,40 23,29
de
Altul
referinţă
28,75 25,68
Tabel nr.5. Mediile obţinute la variabila dependentă percepţia riscului sub influenţa interacţiunii dintre
variabilele independente persoana de referinţă şi controlabilitatea riscului.

59
 Pentru a se identifica efectul variabilei persoana de referinţă asupra percepţiei riscului
de îmbolnăvire în cazul în care acesta este perceput ca fiind controlabil, s-au comparat cu
ajutorul testului t pentru eşantioane perechi mediile obţinute de subiecţi pentru situaţiile de
risc personal controlabil şi pentru situaţiile de risc controlabil pentru celălalt (Anexa 7.6).
Datele obţinute prin analiza statistică evidenţiază că diferenţa dintre cele două medii este
semnificativă statistic: t(179)=-10,394, p<0,05, semnul testului t indicând faptul că în cazul în
care riscul este controlabil, el este perceput ca fiind semnificativ mai ridicat pentru celălalt
decât pentru persoana proprie.
Pentru a se identifica efectul variabilei persoana de referinţă asupra percepţiei riscului
de îmbolnăvire în cazul în care acesta este perceput ca fiind incontrolabil, s-a realizat aceeaşi
analiză, comparându-se cu ajutorul testului t pentru eşantioane perechi mediile obţinute de
subiecţi pentru situaţiile de risc personal incontrolabil şi pentru situaţiile de risc incontrolabil
pentru celălalt (Anexa 7.6). Datele evidenţiază că şi diferenţa dintre aceste medii este
semnificativă statistic: t(179)=-4,897, p<0,05, semnul testului t indicând faptul că în cazul în
care riscul este incontrolabil, el este perceput ca fiind semnificativ mai ridicat tot pentru ţinta
generală decât pentru persoana proprie.
Efectul variabilei controlabilitatea riscului asupra percepţiei riscului, ţinându-se cont
de persoana de referinţă, a fost analizat cu ajutorul testului t pentru eşantioane perechi,
comparându-se mediile obţinute de subiecţi în cazul estimării riscului personal, pentru
situaţiile de îmbolnăvire controlabile şi incontrolabile (Anexa 7.6). Datele indică o diferenţă
semnificativă statistic, t(179)=-3,473; p<0,05), astfel, în cazul în care persoana de referinţă
este persoana proprie, percepţia unui risc incontrolabil de îmbolnăvire este semnificativ mai
ridicată decât percepţia unui risc controlabil.
În cazul în care persoana de referinţă este celălalt, diferenţa dintre mediile obţinute de
subiecţi pentru un risc controlabil de îmbolnăvire şi pentru un risc incontrolabil este de
asemenea semnificativă: t (179)=6,663; p<0,05, în acest caz percepţia unui risc incontrolabil
de îmbolnăvire este semnificativ mai scăzută decât percepţia unui risc controlabil.
Pentru ca rezultatele să fie mai evidente, s-a realizat diferenţa dintre percepţia unui risc
controlabil în cazul când persoana de referinţă a fost persoana proprie şi percepţia riscului
controlabil când persoana de referinţă a fost celălalt şi de asemenea diferenţa dintre percepţia
unui risc incontrolabil în cazul când persoana de referinţă a fost persoana proprie şi percepţia
riscului incontrolabil când persoana de referinţă a fost celălalt, diferenţe care reprezintă
optimismul comparativ în percepţia riscurilor controlabile şi respectiv incontrolabile. Prin
aplicarea testului t pentru eşantioane perechi (Anexa 7.7.) se evidenţiază că diferenţele între

60
mediile obţinute sunt semnificative statistic: t(179)=-7,485, p<0,05, astfel optimismul
comparativ este semnificativ mai redus atunci când riscurile sunt percepute ca fiind
incontrolabile.

0,0000

Dif risc_c
-2,0000 Dif risc_i

-2,3833
-4,0000

-6,0000

-7,3500 Mean

Figura nr. 4. Mediile obţinute la variabila optimism comparativ în funcţie de variabila independentă
controlabilitatea riscului.

Rezultatele obţinute evidenţiază faptul că în cazul raportării la propria persoană riscul

de îmbolnăvire este perceput ca fiind mai ridicat în situaţiile incontrolabile decât în situaţiile
controlabile. În cazul raportării la celălalt, riscul de îmbolnăvire este perceput ca fiind
semnificativ mai ridicat în situaţiile controlabile decât în situaţiile incontrolabile. Astfel se
explică absenţa efectului principal al variabilei controlabilitatea riscului, riscurile controlabile
fiind percepute ca având o probabilitate mai redusă de apariţie doar în cazul în care persoana
de referinţă este propria persoană şi nu şi atunci când persoana de referinţă este celălalt.

Astfel, ipoteza 2 este susţinută de rezultatele obţinute, gradul de control asupra riscului
fiind un moderator important al optimismului comparativ, acesta fiind semnificativ mai redus
pentru situaţiile de risc incontrolabil (Figura nr.4).
Studiile realizate în domeniul optimismului comparativ au arătat că cu cât mai mult
control percepe o persoană asupra unui eveniment sau asupra urmării sale, cu atât este mai
puternic este bias-ul optimist. Controlul perceput se poate manifesta în două direcţii: prin
percepţia exageratǎ privind capacitatea proprie de control a evenimentelor sau prin
minimalizarea capacităţilor celorlalţi de control. Credinţele exagerate în privinţa eficacitǎţii
propriilor acţiuni, a comportamentelor de prevenţie a îmbolnăvirii realizate sau minimalizarea
capacităţilor de control ale celorlalţi determină optimism comparativ în situaţia de risc
controlabilă. McKenna (apud Harris, Middleton, 1994) a susţinut că optimismul comparativ

61
se datorează iluziei controlului, unei percepţii exagerate a capacităţii proprii de a controla
evenimentele şi de a determina urmările şi nu minimalizării capacităţii de control pe care le au
celelalte persoane.

Unii autori au considerat optimismul comparativ ca fiind un mecanism de reducere a

anxietăţii asociate cu evenimente viitoare nesigure. Dacă ar fi astfel, atunci fenomenul ar
trebui să se manifeste mai accentuat în situaţii incerte. O manifestare a incertitudinii unui
eveniment este tocmai incontrolabilitatea urmărilor, aşadar dacă optimismul comparativ
reduce anxietatea datorată incertitudinii viitorului, el ar trebui să fie mai pronunţat în cazul
evenimentelor incontrolabile.
Faptul că se manifestă un optimism comparativ mai pronunţat pentru riscurile
controlabile, ar putea fi explicat prin dorinţa individului de a-şi menţine o stimă de sine
ridicată. În 1980, Weinstein afirma că tendinţa oamenilor de a crede că şansele lor de a trăi un
eveniment negativ sunt mai mici în comparaţie cu şansele altora creşte cu cât evenimentul
viitor este perceput ca fiind mai controlabil. Dacă oamenii consideră un risc scăzut pentru un
eveniment controlabil, înseamnă că au credinţa că acţiunile lor nu vor conduce la urmări
indezirabile, având o stimă de sine ridicată. Astfel, optimismul comparativ s-ar putea datora
menţinerii stimei de sine. O altă explicaţie alternativă este dată de fenomenul comparării în
jos. Indivizii se compară cu victima tipică a fiecărei situaţii.
Acest fapt poate fi reexplicat dintr-o perspectivă cognitivă. Atunci când fac judecăţi cu
privire la riscul de îmbolnăvire al altei persoane, este necesară definirea ţintei, iar în situaţia
când acesta este generală şi vagă, individul activeazǎ stereotipul despre victima tipicǎ a
fiecǎrei situaţii. Weinstein (1980) a sugerat că un eveniment negativ conduce la gânduri
despre prototipul persoanei care ar experimenta un astfel de eveniment, astfel, percepţia
controlabilitǎţii (mǎsura în care individul crede cǎ pot fi iniţiate acţiuni pentru ca evenimentul
sǎ fie împiedicat sǎ se producǎ) era în legǎturǎ cu activarea prototipului victimei. Pentru
evenimente indezirabile oamenii îşi reactualizează exemple de victime tipice.
Judecăţile sunt influenţate de accesibilitatea unor informaţii, iar prototipul este mai
uşor de reamintit (Miclea, p.278). O estimare ridicată a riscului în situaţiile controlabile în
cazul altuia poate fi generată de gradul de reprezentativitate sau de prototipicalitate pe care
acele situaţii îl presupun. Situaţiile controlabile de îmbolnăvire ţin de stilul de viaţă al
persoanei, astfel ele sunt reprezentative pentru anumite categorii de indivizi, prototipuri
activate în momentul realizării judecăţii.

62
  Efectul variabilei independente locul controlului sănătăţii asupra variabilei
dependente percepţia riscului de îmbolnăvire:
Pentru a se verifica efectul pe care variabila locul controlului sănătăţii l-ar putea avea
în percepţia riscului de îmbolnăvire, a fost realizată împărţirea subiecţilor în două grupe, în
funcţie de rezultatele la Scala locului controlului sănătăţii (HLC), utilizându-se testul
medianei. În urma acestuia, 12 subiecţi a căror scoruri au fost egale cu ale medianei au fost
excluşi din analiza rezultatelor. Faptul că această împărţire a fost semnificativă, a fost
confirmat de testul t al diferenţei dintre medii, t (166)= -20,044; p<0.001(Anexa 7.8. ).

Locul controlului Nr. de Media

sănătăţii subiecţi Testul t
intern 83 27,33 t (166)= -20,044
extern 85 37,47 p<0.001
Tabel nr.6. Mediile obţinute la variabila dependentă locul controlului sănătăţii (scor total) în funcţie de
variabila independentă de grup locul controlului sănătăţii şi semnificaţia diferenţei lor.

Pentru identificarea existenţei efectului variabilei independente locul controlului

sănătăţii asupra percepţiei riscului de îmbolnăvire s-a utilizat analiza de varianţă (Anova) cu
măsurători repetate (Anexa 7.9. ).

Locul controlului
sănătăţii Media Anova
Intern 24,31 F (1,166)=2,434
Extern 25,50 p>0,05
Tabel nr.7. Mediile obţinute la variabila dependentă percepţia riscului în funcţie de variabila
independentă locul controlului sănătăţii.

63
 25,506
24,316
25,000 HLC
intern
20,000
extern

15,000

10,000

5,000

Mean

Figura nr. 5. Mediile obţinute la variabila dependentă percepţia riscului în funcţie de variabila independentă
locul controlului sănătăţii.

Analiza statistică efectuată indică absenţa unui efect principal al variabilei locul
controlului sănătăţii, media obţinută la variabila dependentă percepţia riscului de îmbolnăvire
de subiecţii care au un loc intern al controlului sănătăţii nu diferă semnificativ de media
obţinută la variabila dependentă de subiecţii cu un loc extern al controlului sănătăţii: F
(1,166)=2,434, p>0,05.
Aceste rezultate indică faptul că internaliştii nu percep riscul de îmbolnăvire ca fiind
semnificativ mai redus sau mai ridicat, comparativ cu externaliştii. Acest lucru poate depinde
de persoana de referinţă, dacă este vorba despre un risc propriu sau dacă este un risc pentru o
altă persoană şi de asemenea de alţi factori care ţin de particularităţile de definire ale situaţiei
de risc.

 Efectul de interacţiune al variabilelor persoana de referinţă şi locul

controlului sănătăţii asupra variabilei dependente percepţia riscului de
îmbolnăvire:
Analiza statistică realizată prin intermediul Anova cu măsurători repetate(Anexa 7.9.),
a pus în evidenţă absenţa unui efect de interacţiune al variabilelor persoana de referinţă şi
locul controlului sănătăţii asupra percepţiei riscului de îmbolnăvire (F (1,166)=2,717, p>
0,05).

64
 Estimated Marginal Means of Perc_risc
28

27

26

25

24

23
PERS

22 eu

21 al
1,00 2,00

GRPHLC

Figura nr. 6. Efectul variabilelor persoana de referinţă şi locul controlului sănătăţii asupra variabilei percepţia
riscului.

Locul controlului
Persoana de intern extern
referinţă Eu 42,76 46,85
Altul 54,51 55,18
Tabel nr.8. Mediile obţinute la variabila dependentă percepţia riscului sub influenţa interacţiunii dintre
variabilele independente persoana de referinţă şi locul controlului sănătăţii.

Riscul de îmbolnăvire în cazul în care persoana de referinţă este celălalt este perceput
ca fiind mai ridicat, indiferent de locul controlului sănătăţii.

Pentru a se pune mai bine în evidenţă rezultatele obţinute efectul variabilei locul
controlului sănătăţii este analizat şi asupra diferenţei dintre scorurile pentru autoestimare şi
cele pentru heteroestimare (considerându-se că această diferenţă indică optimismul
comparativ, datorită rezultatelor obţinute anterior). Aplicându-se testul t pentru eşantioane
independente (Anexa 7.10.), s-a obţinut că diferenţa dintre media obţinută la variabila
optimism comparativ de internalişti şi media obţinută de externalişti nu este semnificativă:
t(166)=-1,648, p>0,05.

65
 0,0000
HLCGR
-2,5000 intern
extern
-5,0000

-7,5000

-10,0000 -8,3294

-11,7470 Mean

Figura nr. 7. Mediile obţinute la variabila optimism comparativ în funcţie de variabila independentă locul
controlului sănătăţii.

Aceasta înseamnă că optimismul comparativ în percepţia riscului de îmbolnăvire nu

este influenţat de locul controlului sănătăţii, manifestându-se indiferent de acesta, atât la
externalişti cât şi la internalişti.
Chiar dacă diferenţa dintre medii este nesemnificativă, sensul acestei diferenţe
sugerează faptul că internaliştii manifestă un optimism comparativ în legătură cu o
îmbolnăvire ulterioară ceva mai ridicat decât externaliştii. Cercetările anterioare au pus în
evidenţă faptul că locul controlului are o relevanţă ridicată în predicţia comportamentelor
preventive, majoritatea studiilor au arătat cǎ internaliştii aratǎ mai multe comportamente
pozitive decât externaliştii. Un loc intern al controlului sănătăţii a fost asociat cu mai multe
conduite salutogenetice, astfel aceste persoane pot fi mai puţin expuse unor riscuri de boală.
Aceste fapte ar putea sugera că internaliştii au o vulnerabilitate percepută mai scăzută,
deci manifestă un optimism comparativ mai ridicat, datorită factorilor de reducere a riscului.
Fiind însă persoane care caută activ informaţii relevante, o astfel de atitudine ar putea
determina conştientizarea riscurilor la care sunt expuşi şi de aici dorinţa de minimalizare a
acestora, prin luarea de măsuri preventive adecvate.
Pe de altă parte, persoanele care au un loc extern al controlului sănătăţii nu văd
impactul conduitelor personale asupra a ceea ce li se întâmplă, de aceea s-a pus în evidenţă că
se angajează mai frecvent în comportamente autodistructive ca fumatul, consumul excesiv de
alcool şi condusul imprudent (Kelley, 1986, apud Wallston, 1978), însă există studii care au
obţinut rezultate contradictorii. Din nou însă aceste fapte s-ar putea să nu aibă influenţă asupra
vulnerabilităţii percepute şi mai ales asupra optimismului comparativ, care presupune o
judecată influenţată de mult mai mulţi factori decât cei obiectivi.

66
 Astfel datele obţinute nu susţin ipoteza 3 aceea că există diferenţe între subiecţii cu un
loc intern al controlului sănătăţii şi subiecţii cu un loc extern al controlului sănătăţii în
privinţa nivelului de optimism comparativ. Deşi unele studii au evidenţiat un optimism
comparativ diminuat la persoanele cu un loc extern al controlului (Hoorens şi Buunk, 1993,
apud Chambers, Windschitl, 2004), fapt care a condus la luarea în considerare a posibilului
rol moderator pe care locul controlului sănătăţii l-ar avea în optimismul comparativ privind
îmbolnăvirea viitoare, în această situaţie acest lucru nu s-a confirmat. Acest fapt s-ar putea
datora şi modalităţii de măsurare a locului controlului, fiind utilizată o măsură specifică doar
pentru domeniul sănătăţii sau particularităţilor instrumentului folosit.

 Efectul de interacţiune al variabilelor controlabilitatea riscului şi locul

controlului sănătăţii asupra variabilei dependente percepţia riscului de
îmbolnăvire:

Analiza statistică realizată prin intermediul Anova cu măsurători repetate (Anexa

7.9.), a pus în evidenţă absenţa unui efect de interacţiune asupra percepţiei riscului de
îmbolnăvire al variabilelor controlabilitatea riscului şi locul controlului sănătăţii: F
(1,166)=0,307, p>0,05.

Estimated Marginal Means of Perc_risc

52

51

50

49 CONTROL

48 controlabil

2
47 incontrolabil
intern extern

HLCGR

Figura nr. 8. Efectul variabilelor controlabilitatea riscului şi locul controlului sănătăţii asupra variabilei percepţia
riscului.

67
 Locul controlului
Controlabilitatea Risc intern extern
49,31 51,25
riscului controlabil
Risc 47,95 50,78
incontrolabil
Tabel nr.9. Mediile obţinute la variabila dependentă percepţia riscului sub influenţa interacţiunii dintre
variabilele independente controlabilitatea riscului şi locul controlului sănătăţii.

Percepţia riscului de îmbolnăvire în situaţii controlabile în cazul internaliştilor nu

diferă semnificativ de judecata realizată de externalişti. Acest fapt este surprinzător deoarece
persoanele cu un loc intern al controlului se angajează mai frecvent în comportamente de
reducere a riscului, aşadar pot avea în mod obiectiv un risc mai scăzut. Însă percepţia riscului
nu este aceeaşi cu riscul obiectiv.
Diferenţele nesemnificative obţinute se pot datora şi neluării în considerare a variabilei
persoana de referinţă, pentru că riscul personal perceput şi cel pentru o altă persoană s-a văzut
că diferă foarte mult.

 Efectul de interacţiune al variabilelor persoana de referinţă, locul

controlului sănătăţii şi controlabilitatea riscului asupra variabilei
dependente percepţia riscului de îmbolnăvire:
Analiza statistică realizată prin intermediul Anova cu măsurători repetate(Anexa 7.9.),
a pus în evidenţă absenţa unui efect de interacţiune între variabilele independente persoana de
referinţă, controlabilitatea riscului şi locul controlului sănătăţii asupra percepţiei riscului de
îmbolnăvire: F(1, 166)= 1,605, p>0,05.

Locul controlului sănătăţii

Intern Extern
Persoana de referinţă

Eu Contr
20,27 22,53
Incontr
22,49 24,32
Altul Contr
29,05 28,72
Incontr

25,46 26,46

Tabel nr.10. Mediile obţinute la variabila dependentă percepţia riscului sub influenţa interacţiunii dintre
variabilele independente persoana de referinţă, controlabilitatea riscului şi locul controlului sănătăţii.

68
 Rezultatele obţinute pun în evidenţă faptul că persoanele cu un loc intern al controlului
nu diferă în judecăţile lor privind riscul personal şi pentru o altă persoană, ţinându-se cont şi
de controlabilitatea riscului, de persoanele cu un loc extern al controlului.
Rezultatele obţinute mai pot fi explicate prin particularităţile constructului de „locus
of control”. Aşa cum preciza J.B.Rotter, internaliştii şi externaliştii nu pot fi consideraţi
„tipuri” de personalitate întrucât, pe de o parte au multe caracteristici comune şi puţine
specifice, iar pe de altă parte, credinţa în locul controlului exterior şi interior constituie doar
polii opuşi ai unui continuum. Astfel, locul controlului nu e o tipologie, oamenii pot avea un
loc intern al controlului în anumite situaţii şi un loc extern al controlului în alte situaţii. Faptul
că s-a folosit o măsură specifică a locului controlului nu a modificat instabilitatea situaţională
a acestui concept.

 Efectul variabilei accesibilitatea comportamentelor preventive asupra

percepţiei riscului de îmbolnăvire:
Pentru verificarea manipulării variabilei accesibilităţii comportamentelor preventive,
subiecţii au fost întrebaţi cât de dificil le-a fost să-şi reactualizeze numărul de comportamente
solicitat în fiecare condiţie experimentală. Testul t pentru eşantioane independente t (178)=-
3,379, p<0,05, semnificativ statistic, indică faptul că manipularea a avut efectul dorit (Anexa
7.11.). Astfel, în condiţia de accesibilitate scăzută subiecţii au raportat o dificultate a
reactualizării semnificativ mai mare decât în condiţia de accesibilitate ridicată. Faptul că este
mai uşor de reactualizat 2 comportamente de prevenire a unei îmbolnăviri decât 8 a fost pus în
evidenţă şi de alte studii (Raghubir, Menon, 2001).

Pentru verificarea efectului variabilei accesibilitatea comportamentelor preventive, s-a

utilizat analiza de varianţă (Anova) cu măsurători repetate (Anexa 7.12.). Se remarcă absenţa
unui efect al variabilei accesibilitatea comportamentelor preventive asupra percepţiei riscului
de îmbolnăvire:

Accesibilitatea Media Anova

Ridicată 48,828 F (1,178)=0,99
Scăzută 50,294 p>0,05
Tabel nr.11. Mediile obţinute la variabila dependentă percepţia riscului sub influenţa variabilei
accesibilitatea comportamentelor preventive.

69
 48,828 50,294
50,000
conditia experimentala
40,000 accesibilitate ridicata
accesibilitate scazuta
30,000

20,000

10,000

Mean

Figura nr. 9. Mediile obţinute la variabila dependentă percepţia riscului în funcţie de variabila independentă
accesibilitatea comportamentelor preventive.

Rezultatele obţinute arată faptul că accesibilitatea comportamentelor preventive nu are

valoare informativă în percepţia riscului de îmbolnăvire, atâta timp cât nu se ţine cont de ţinta
judecăţii (eu sau altul) şi de controlabilitatea riscului sau de alţi factori implicaţi.

 Efectul de interacţiune al variabilelor accesibilitatea comportamentelor

preventive şi persoana de referinţă asupra variabilei percepţia riscului de
îmbolnăvire:

Pentru verificarea existenţei unui efect de interacţiune între variabilele accesibilitatea

comportamentelor preventive şi persoana de referinţă asupra percepţiei riscului de
îmbolnăvire s-a utilizat analiza de varianţă (Anova) cu măsurători repetate (Anexa 7.12.). Se
remarcă existenţa unui efect de interacţiune între variabilele persoana de referinţă şi
accesibilitatea comportamentelor preventive( F(1,178)=5,558; p<0,05).

70
 Estimated Marginal Means of Perc_risc
28

27

26

25

24

23 PERS

22 1

21 2
accesibilitate ridic accesibilitate scazu

conditia experimentala

Figura nr. 10. Efectul de interacţiune al variabilelor accesibilitatea comportamentelor preventive şi persoana de
referinţă asupra variabilei percepţia riscului.

Accesibilitatea
Persoana de Eu Ridicată Scăzută
42,78 46,61
referinţă
Altul 54,88 53,98
Tabel nr.12. Mediile obţinute la variabila dependentă percepţia riscului sub influenţa interacţiunii dintre
variabilele independente accesibilitatea comportamentelor preventive şi persoana de
referinţă.

Prin comanda Split File s-a menţinut constant nivelul variabilei independente
accesibilitatea comportamentelor preventive, pentru a se observa efectele persoanei de
referinţă asupra variabilei dependente (Anexa 7.13.). Datele obţinute indică faptul că în
condiţia de accesibilitate ridicată există diferenţe semnificative între rezultatele obţinute
pentru situaţiile de risc personal şi risc pentru altul: t (89)=-8,602;p<0,05.
Şi în condiţia de accesibilitate scăzută există diferenţe semnificative între rezultatele
obţinute pentru situaţiile de risc personal şi risc pentru celălalt: t (89)=-5,14; p<0,05.
S-a realizat într-o etapă următoare testul t pentru eşantioane independente pentru a se
pune în evidenţă influenţa variabilei accesibilitatea comportamentelor preventive asupra
percepţiei riscului personal şi asupra percepţiei riscului în cazul altuia (Anexa7.14).
Rezultatele pentru persoana de referinţă eu t(178)=-1,946; p=0,053; p<0,05 şi pentru persoana
de referinţă altul t(178)= 0,568; p>0,05 indică faptul că variabila accesibilitatea

71
comportamentelor preventive a avut efect asupra percepţiei riscului personal dar nu a avut
efect asupra percepţiei riscului pentru celălalt.
Aplicându-se testul t pentru eşantioane independente (Anexa 7.15.), s-a obţinut faptul
că media obţinută la variabila optimism comparativ în condiţia de accesibilitate scăzută diferă
semnificativ de media obţinută la aceeaşi variabilă în condiţia de accesibilitate ridicată:
t (178)=-2,357, p<0,05.

Accesibilitatea Media Testul t

Ridicată -12,100 t(178)=-2,357,
Scăzută -7,366
p<0,05.

Tabel nr.13. Mediile obţinute la variabila dependentă optimism comparativ în funcţie devariabila independentă
accesibilitatea comportamentelor preventive

0,0000
conditia experimentala
accesibilitate ridicata
accesibilitate scazuta

-4,0000

-8,0000
-7,3667

-12,0000

-12,1000 Mean

Figura nr. 11. Mediile obţinute la variabila optimism comparativ în funcţie de variabila independentă
accesibilitatea comportamentelor preventive.

Rezultatele arată că accesibilitatea comportamentelor preventive influenţează optimismul

comparativ, astfel în condiţia de accesibilitate redusă acesta este diminuat.
Studiile realizate de Kahneman, Tversky (1974), precum şi cele efectuate de Schwarz şi
colab., sau de Raghubir şi Menon (2001) au pus în evidenţă că facilitatea cu care un anumit
conţinut mental vine în minte este utilizată ca euristică în judecarea frecvenţei şi a
probabilităţii unor evenimente şi comportamente.

72
 Astfel, subiecţii care au avut sarcina să-şi reamintească opt comportamente nu au atribuit
dificultatea reamintirii dificultăţii sarcinii ci faptului că nu desfăşoară frecvent aceste
comportamente. Acest lucru a influenţat judecăţile cu privire la riscul personal.
Faptul că dificultatea reamintirii în condiţia de accesibilitate scăzută a fost mai mare a fost
pus în evidenţă de faptul că subiecţii care şi-au reamintit opt comportamente pe care le
desfăşoară în mod obişnuit pentru a preveni apariţia unor probleme de sănătate au raportat
sarcina ca fiind mai dificilă decât au raportat subiecţii din condiţia în care şi-au reamintit doar
două comportamente de protecţie a sănătăţii.
Unii autori au evidenţiat că dacă experienţa subiectivă a reamintirii este consistentă cu
expectanţele subiectului, atunci este utilizat conţinutul reamintirii. Dacă însă există o
discrepanţă între facilitatea expectată a reamintirii şi cea trăită, atunci realizarea judecăţilor se
bazează pe experienţa subiectivă.
Astfel, Ipoteza 4 care afirmă că accesibilitatea comportamentelor preventive influenţează
optimismul comparativ în percepţia riscului de îmbolnăvire este susţinută de datele obţinute.
Schwarz face distincţia între conţinutul reamintirii şi facilitatea reamintirii, pentru că
experienţa subiectivă asociată cu facilitatea reamintirii (ease of retrieval) şi nu conţinutul
reamintirii are valoare informativă în judecăţile realizate. Dacă conţinutul reamintirii ar fi avut
valoare informativă, atunci mediile subiecţilor din condiţia de accesibilitate ridicată nu ar fi
fost diferite de mediile subiecţilor din condiţia de accesibilitate scăzută, conţinutul reamintirii
fiind acelaşi. În 2002, Slovic, Finucane şi Peeters afirmă că nu doar experienţa subiectivă
asociată reamintirii ar avea valoare informativă, ci starea afectivă asociată cu amintirea.
Rezultatele pun în evidenţă influenţa accesibilităţii comportamentelor preventive se
realizează la nivelul judecăţii riscului personal de îmbolnăvire. Astfel, fenomenul
optimismului comparativ s-ar putea datora unor distorsiuni la nivelul percepţiei riscului
personal.

 Efectul de interacţiune al variabilelor accesibilitatea comportamentelor

preventive şi controlabilitatea riscului asupra variabilei percepţia riscului:

Pentru verificarea existenţei unui efect de interacţiune între variabilele accesibilitatea

comportamentelor preventive şi controlabilitatea riscului asupra percepţiei riscului de
îmbolnăvire s-a utilizat analiza de varianţă (Anova) cu măsurători repetate (Anexa 7.12.). Se
remarcă existenţa unui efect de interacţiune între variabilele controlabilitatea riscului şi
accesibilitatea comportamentelor preventive (F (1,178)= 14,173; p<0,05).

73
 Accesibilitatea
Controlabilitatea Risc Ridicată Scăzută
48,03 52,27
controlabil
Risc 49,62 48,32
incontrolabil
Tabel nr.14. Mediile obţinute la variabila dependentă percepţia riscului sub influenţa interacţiunii dintre
variabilele independente accesibilitatea comportamentelor preventive şi controlabilitatea riscului.

Estimated Marginal Means of Perc_risc

26,5

26,0

25,5

25,0

24,5
CONTROL

24,0
1

23,5 2
accesibilitate ridic accesibilitate scazu

conditia experimentala

Figura nr. 12. Efectul de interacţiune al variabilelor accesibilitatea comportamentelor preventive şi

controlabilitatea riscului asupra variabilei percepţia riscului.

Prin comanda Split File s-a menţinut constant nivelul variabilei independente
accesibilitatea comportamentelor preventive, pentru a se observa efectele variabilei
controlabilitatea riscului asupra variabilei dependente (Anexa 7.16.). Datele obţinute indică
faptul că în condiţia de accesibilitate ridicată nu există diferenţe semnificative între
rezultatele obţinute pentru situaţiile de risc controlabil şi risc incontrolabil: t(89)=-1,452;
p>0,05.
În condiţia de accesibilitate scăzută există diferenţe semnificative între rezultatele
obţinute pentru situaţiile de risc incontrolabil şi risc controlabil: t(89)= 4,020; p<0,05.

74
 S-a realizat într-o etapă următoare testul t pentru eşantioane independente pentru a se
pune în evidenţă influenţa variabilei accesibilitatea comportamentelor preventive asupra
percepţiei riscului controlabil şi asupra percepţiei riscului incontrolabil (Anexa7.17).
Rezultatele pentru situaţiile de risc controlabil: t(178)=-2,727; p<0,05, indică faptul că există
diferenţe semnificative între subiecţii care s-au aflat în condiţia de accesibilitate ridicată şi cei
care s-au aflat în condiţia de accesibilitate redusă în privinţa percepţiei riscului de
îmbolnăvire. Semnul testului şi mediile obţinute indică faptul că subiecţii din condiţia de
accesibilitate scăzută a comportamentelor preventive percep riscul de îmbolnăvire în situaţiile
controlabile semnificativ mai ridicat decât subiecţii care s-au aflat în condiţia de accesibilitate
ridicată. Rezultatele pentru situaţiile de risc incontrolabil: t(178)=0,749; p>0,05, indică faptul
că nu există diferenţe semnificative între subiecţii care s-au aflat în condiţia de accesibilitate
ridicată şi cei care s-au aflat în condiţia de accesibilitate redusă în privinţa percepţiei riscului
de îmbolnăvire.
Rezultatele obţinute pun în evidenţă că accesibilitatea comportamentelor preventive
are valoare informativă doar pentru riscurile controlabile.

 Efectul de interacţiune al variabilelor accesibilitatea comportamentelor

preventive şi locul controlului sănătăţii asupra variabilei dependente
percepţia riscului de îmbolnăvire:

Pentru verificarea existenţei unui efect de interacţiune între variabilele accesibilitatea

comportamentelor preventive şi controlabilitatea riscului asupra percepţiei riscului de
îmbolnăvire s-a utilizat analiza de varianţă (Anova) cu măsurători repetate (Anexa 7.18.). Se
remarcă absenţa unui efect de interacţiune între variabilele locul controlului sănătăţii şi
accesibilitatea comportamentelor preventive (F (1,164)= 1,453, p>0,05).

75
 Estimated Marginal Means of Perc_risc
54

53

52

51
conditia experimenta
50
accesibilitate ridic
ata
49
accesibilitate scazu
48 ta
intern extern

HLCGR

Figura nr. 12. Efectul variabilelor accesibilitatea comportamentelor preventive şi locul controlului sănătăţii
asupra variabilei percepţia riscului.

Efectul accesibilităţii comportamentelor preventive nu se manifestă diferit în funcţie

de locul controlului subiecţilor.

 Efectul de interacţiune al variabilelor persoana de referinţă,

controlabilitatea riscului şi accesibilitatea comportamentelor preventive:
De altfel se remarcă existenţa unui efect de interacţiune între toate cele trei variabile,
persoana de referinţă, accesibilitatea comportamentelor preventive şi controlabilitatea riscului:
F (1,178)= 8,029; p<0,01(Anexa 7.12).

76
 Estimated Marginal Means of Perc_risc
Pers de ref=eu
24

23

22

Controlabilitatea
21
1

Risc controlabil
20
2

19 Risc incontrolabil
accesibilitate ridic accesibilitate scazu

conditia experimentala

Estimated Marginal Means of Perc_risc

Pers de ref=altul
29

28

27 Controlabilitatea
1

26 Risc controlabil

2
25 Risc incontrolabil
accesibilitate ridic accesibilitate scazu

conditia experimentala

Figura nr. 13. Efectul de interacţiune al variabilelor accesibilitatea comportamentelor preventive şi

controlabilitatea riscului asupra variabilei percepţia riscului, menţinându-se constantă persoana de referinţă.

77
 Accesibilitatea
comportamentelor preventive
Ridicată Scăzută
Persoana de referinţă
Eu Contr
19,29 23,51
Incontr
23,49 23,10
Altul Contr
28,74 28,76
Incontr

26,13 25,22

Tabel nr.15. Mediile obţinute la variabila dependentă percepţia riscului sub influenţa interacţiunii dintre
variabilele independente accesibilitatea comportamentelor preventive , persoana de referinţă şi controlabilitatea
riscului.

Prin comanda Split File s-a menţinut constant nivelul variabilei independente
accesibilitatea comportamentelor preventive, pentru a se observa efectele persoanei de
referinţă şi ale controlabilităţii riscului asupra variabilei dependentei, pentru fiecare condiţie
experimentală (Anexa 7.19.). Datele obţinute indică faptul că în condiţia de accesibilitate
ridicată există diferenţe semnificative între rezultatele obţinute pentru situaţiile de risc
personal controlabil şi risc personal incontrolabil: t(89)=-5,517; p<0,01 şi între rezultatele
obţinute pentru situaţia de risc pentru celălalt controlabil şi incontrolabil: t(89)=3,82; p<0,01.
În condiţia de accesibilitate scăzută nu există diferenţe semnificative între rezultatele
obţinute pentru situaţiile de risc personal controlabil şi risc personal incontrolabil: t(89)=0,58;
p>0,05, dar există diferenţe semnificative între rezultatele obţinute pentru situaţiile de risc
controlabil şi incontrolabil în cazul celuilalt: t(89)=5,705; p<0,01.
Pentru a evidenţia efectul de interacţiune s-a realizat testul t pentru eşantioane
independente, pentru fiecare situaţie: risc personal controlabil şi incontrolabil şi risc pentru
celălalt controlabil şi incontrolabil (Anexa 7.20.). Rezultatele indică faptul că manipularea
numărului de comportamente preventive a avut efect semnificativ doar pentru percepţia
riscului personal şi doar pentru situaţiile controlabile: t(178)=-3,77; p<0,001.
Manipularea numărului de comportamente preventive nu a avut efect semnificativ
pentru percepţia riscului personal incontrolabil: t(178)=0,351; p>0,05 şi nici pentru
probabilitatea îmbolnăvirii unei alte persoane: t(178)=-0,012; p>0,05 şi t(178)=1,048; p>0,05.
78
 Realizarea unor judecăţi cu privire la viitor, deci în condiţii de incertitudine, se poate
baza pe utilizarea anumitor euristici cognitive. Euristica accesibilităţii comportamentelor
preventive conduce la distorsiuni ale riscului personal controlabil.
Astfel, deşi multe argumente susţin că optimismul comparativ implică distorsionarea
riscului pentru cealaltă persoană, Chambers şi Windschitl (2004) susţin că erorile apărute în
judecăţile comparative s-ar datora unor distorsiuni apărute la nivelul judecăţii riscului
personal. În 1980, Weinstein susţinea cǎ atunci când fac judecǎţi cu privire la riscul personal,
indivizii se centreazǎ pe comportamentele proprii care reduc riscul şi neglijeazǎ faptul cǎ alţii
se pot angaja în aceleaşi comportamente de reducere a riscului, argumentând cǎ optimismul
nerealist privind evenimentele negative, provine din luarea în considerare de cǎtre indivizi a
propriilor comportamente de reduce a riscului şi din ignorarea celor ale ţintei.
Faptul că o accesibilitate scăzută a comportamentelor preventive intensifică fenomenul
optimismului comparativ, ar putea să susţină aceste direcţii cognitive de privire a
fenomenului.

Capitolul 7. Concluzii şi premise ale cercetărilor viitoare

Această cercetare şi-a propus să identifice anumiţi factori moderatori ai optimismului

comparativ în percepţia riscului de îmbolnăvire, mai precis perceperea controlului riscului,
locul controlului sănătăţii şi accesibilitatea comportamentelor preventive.
În urma analizei statistice efectuate, s-a constatat faptul că o parte din ipotezele
cercetării au fost confirmate.
Astfel, fenomenul optimismului comparativ în percepţia riscului de îmbolnăvire a fost
pus în evidenţă printr-o metodă indirectă, subiecţii se aşteaptă în viitor la un risc de
îmbolnăvire mai redus decât se aşteptă pentru alte persoane. Gradul de control asupra riscului
este un moderator important al optimismului comparativ, acesta fiind semnificativ redus

79
pentru situaţiile de risc incontrolabil, dar nu eliminat. Deşi unele studii au evidenţiat un
optimism comparativ diminuat la persoanele cu un loc extern al controlului, datele obţinute nu
au găsit aceeaşi diferenţă între persoanele cu un loc intern al controlului sănătăţii şi cele cu un
loc extern în ceea ce priveşte optimismul comparativ.
Un alt aspect evidenţiat este faptul că accesibilitatea comportamentelor preventive
influenţează optimismul comparativ, astfel în condiţia de accesibilitate redusă acesta este
diminuat. O problemă importantă care a fost pusă in discuţie în legătură cu optimismul
comparativ a fost cea în legătură cu ţinta distorsiunii. Astfel, deşi multe argumente s-au adus
în favoarea distorsionării riscului pentru celălalt, Chambers şi Windschitl (2004) susţin că
erorile apărute în judecăţile comparative s-ar datora unor distorsiuni apărute la nivelul
judecăţii riscului personal, informaţiile cu privire la sine sunt mai accesibile decât informaţiile
cu privire la ţintǎ. Optimismul comparativ rezultă astfel din diferenţe în reprezentarea şi
procesarea informaţiei privind persoana proprie şi ţintǎ, mai specific, dintr-o influenţǎ
disproporţionatǎ a informaţiei datorată diferenţelor în calitatea, accesibilitatea sau
disponibilitatea informaţiei referitoare la persoana proprie şi cea referitoare la ţintǎ, mai precis
factorii personali care reduc riscul fiind mai uşor de reamintit decât factorii de reducere ai
riscului prezenţi în cazul celorlalţi. Accesibilitatea comportamentelor preventive a avut
valoare informativă pentru riscul personal, astfel direcţiile cognitive de cercetare a acestui
fenomen par a fi plauzibile.
Există posibilitatea însă ca rezultatele obţinute să fie consecinţa împărţirii subiecţilor
în grupele experimentale, împărţire aleatorie, fără controlul unor variabile importante ca cele
care ţin de stilul de viată al persoanei şi de conduitele de protecţie a sănătăţii şi de prevenţie a
îmbolnăvirii realizate.
O altă limită a studiului este dată de faptul că a fost realizată pe un număr de 180 de
subiecţi şi nu pe un eşantion riguros, în consecinţă rezultatele obţinute nu pot fi generalizate.
Ţinta studiului prezent (o persoană obişnuită de aceeaşi vârstă şi sex cu subiecţii) este
una generală, iar psihologii au pus în evidenţă un bias al pozitivităţii persoanei (Sears, 1983,
apud Chambers, Windschitl, 2004), care indică faptul că indivizii dintr-un grup sunt valorizaţi
într-o mai mare măsură decât grupul ca întreg. Astfel, comparaţia cu o ţintă generală,
nediferenţiată produce distorsiuni mai accentuate în judecata comparativă. Luarea în
consideraţie şi a altor ţinte este necesară în surprinderea consistenţei acestui fenomen.
Alte aspecte importante ar fi de evaluat, ca de exemplu, gravitatea percepută a bolii
determinată de fiecare din aceşti factori.

80
 Legǎtura dintre percepţia riscului personal şi comportament este ambiguǎ pentru cǎ
deşi percepţia unui risc personal ar putea influenţa comportamentul, totodatǎ ea ar putea fi o
reflectare a comportamentului trecut: percepţia riscului ridicat ar putea rezulta din
conştientizarea comportamentelor riscante trecute, iar o percepţie scǎzutǎ a riscului din
conştientizarea factorilor care reduc riscul (Weinstein,1993, apud Radcliffe, Klein, 2002).
Astfel, clarificarea relaţiei dintre acestea este necesară.
În concluzie două precizări trebuie făcute: Nu se poate spune că optimismul
comparativ se datorează doar distorsiunii riscului personal, ambele tipuri de distorsiuni pot fi
prezente. De asemenea, nu se poate spune cǎ sursele non-motivaţionale ale bias-ului sunt mai
puternice decât cele motivaţionale ele opereazǎ ambele într-o modalitate complexǎ şi
dinamicǎ. Într-o abordare de sinteză, motivele pot direcţiona procesarea cognitivă, astfel încât
acesta să fie consistentă cu motivaţia. Sistemul cognitv este vehiculul sau aparatul prin care se
realizează motivaţia, acest fenomen fiind astfel multideterminat, atât de factori motivaţionali
cât şi cognitivi.

Bibliografie:
1.Baron, R. A., Byrne, D. (1991), Social Psychology. Understanding human
interaction, Allyn and Bacon, Boston, London.
2. Brehm, S.S., Kassin, S.M. (1990), Social psychology, Houghton Miffin Company,
Boston.
3. Chambers, J.R., Windschitl, P.(2004), Biases in Social Comparative Judgments:
The role of Nonmotivated Factors in above-Average and Comparative-Optimism Effects, în
Psychological Bulletin, v.130, nr.5, p.813-838.

81
 4. Chelcea, S., Moţescu, M., Tighel, V.(2002), Locul controlului şi acceptarea
valorilor sociale-cercetări experimentale, în Neveanu, P.P., Voicu, G., Studii şi sinteze de
psihologie contemporană, Ed. Academiei Române, Bucureşti.
5. Deschamps, J.-C., Clemence A.(1996), Noţiunea de atribuire în psihologia socialǎ,
în Neculau A.(coord.), Psihologie socialǎ. Aspecte contemporane, Ed. Polirom, Iaşi
6. Desrichard, O., şi Milhabet, I.(2000), Optimismul comparativ: studiu pe un
eşantion românesc, Psihologia Socialǎ , nr.6, p.158-162.
7. Doise,W., Deschamps, J.C., Mugny, G.(1996), Psihologie socială experimentală,
Ed. Polirom, Iaşi.
8. Harris, P., Middleton, W.(1994), The illusion of control and optimism about health:
On being less at risk but no more in control than others, British Journal of Social Psychology,
vol.33, p.369-386.
9. Heine, S. J. şi Lehman, D. R. (1995), Cultural variation in unrealistic optimism:
Does the West feel more invulnerable than the East?, Journal of Personality and Social
Psychology, v.68,nr. 4, p. 595-607.
1 10. Holton, G. A.(2004), Defining risk, Financial Analists Journal, vol.60, nr.6, p.19-
25, <http://www.riskexpertise.com/papers/risk.pdf>
11. Kahneman, D.(2003), A Perspective on Judgment and Choice. Mapping Bounded
Rationality, American Psychologist, vol.58, nr. 9, p.697-720.
12. Kunda, Z. (1990), The case for motivated reasoning, Psychological Bulletin, v.108,
nr.3, p. 480-498.
13. Langer, E.(1975), The illusion of control, în Kahneman D., Slovic, P., Tversky,
Judgement under uncertainty: Heuristic and biases, Ed. Cambridge University Press, London,
New-York.
2 14. Lungu, O., Sanitioso R. (1999), Cogniţie socială. Manual pentru studenţi, Ed.
Eurocart, Iaşi.
15. Iamandescu, I.B. (2005), Manual de psihologie medicală (vol.1). Psihologia
sănătăţii, Ed. InfoMedica, Bucureşti.
16. Miclea, M. (1999), Psihologie cognitivă : modele teoretico-experimentale, Ed.
Polirom, Iaşi.
17. Pop, Cornelia (2003), Managementul riscului, Ed. Presa Universitară Clujeană,
Cluj-Napoca.
18. Radcliffe, N.M., Klein, W.M.(2002), Dispositional, unrealistic, and comparative
optimism: differential relations with the knowledge and processing of risk information and

82
beliefs about personal risk, Personality and Social Psychology Bulletin, vol.28, nr.6, p.836-
846.
19. Raghubir, P., Menon, G.(2001), Framing effects in risk perception of Aids,
Marketing Letters, nr.12, pag.145-155,
http://groups.haas.berkeley.edu/marketing/PAPERS/PRIYA/p6.pdf
20. Rădulescu, S.M. (2002), Sociologia sănătăţii şi a bolii, Ed. Nemira, Bucureşti.
21. Reith, G. (2004), Uncertain times. The notion of risk and the developement of
modernity, Time and society, vol. 13, nr.3, p. 383-402, Sage Publications,
<http://ahren.info/conflict/texts/reith_2004_uncertain_times_notion_of_risk_develop
ment_of_modernity.pdf>
3 22. Scheier, M.F., Carver, C.S. (1994), Distinguishing optimism from neuroticism (and
trait anxiety, self-mastery, and self-esteem): A reevaluation of the Life Orientation Test,
Journal of Personality and Social Psychology, vol.67, nr.6, p.1063-1078.
4 23. Schwartz, N., Bless, H., Strack, F., Klumpp, G.(1991), Ease of retrival as
information: Another look at the availability heuristic, Journal of Personality and Social
Psychology, vol. 61, nr. 2, p.195-202.
24. Shapiro, D., Schwartz, C., Astin, J.A.(1996), Controlling ourselves, controlling
our world. Psychology’s role in understanding positive and negative consequences of seeking
and gaining control, în American Psychologist, vol.51, nr. 12, p.1213-1230.
25. Skinner, E.A.(1996), A guide to construct of control, Journal of Personality and
Social Psychology, vol.71, nr.3, 549-570.
5 26. Sloman, S. A. (1996), The empirical case for two systems of reasoning,
Psychological Bulletin, vol. 119, nr.1,p. 3–22.
27. Slovic, P., Fischhoff, B. şi Lichtenstein, S.(1982), Facts versus fears:
understanding perceived risk, în Kahneman D., Slovic, P., Tversky, Judgement under
uncertainty: Heuristic and biases, Ed. Cambridge University Press, London, New-York.
28. Slovic, P. (1987), Perception of risk, în Science, vol.236, p.280-285,
<http://communityrisks.cornell.edu/BackgroundMaterials/Slovic-Science1987.pdf>
29. Slovic, P., Finucane M., Peters, E., MacGregor, D.(2002), Risk as analysis and
risk as feelings. Some thoughts about affect, reason, risk and rationality, Risk Analysis, vol.
24, nr.2, p.1-12, < http://www.decisionresearch.org/pdf/dr502.pdf >
30. Strickland, B. R. (1989), Internal-external Control Expectancies, American
Psychologist , vol.44, nr.1, p.1-12.

83
 31. Taylor, S.E şi Brown J.D. (1988), Illusion and well-Being: a Social Psychological
perspective on Mental Health, Psychological Bulletin, vol.103,nr. 2, p.193-210.
32. Tversky A., Kahneman D.(1974), Judgement under uncertainty: Heuristic and
biases, în Kahneman D., Slovic, P., Tversky, Judgement under uncertainty: Heuristic and
biases, Ed. Cambridge University Press, London, New-York.
33. Vasilescu, I.P.(1986), Psihologia riscului, Ed. Militarǎ, Bucureşti.
6 34. Wallston, B.S şi Wallston, K. A.(1978), Locus of control and health: A Review of
the Literature, în Health Education Monographs, vol. 6 , nr.2, p.108-117
35. Wallston K.A., Kaplan G. D.şi Maides S.A.(1976), Development and validation of
The Health Locus of Control (HLC) Scale, în Journal of Consulting and Clinical Psychology,
vol. 44, nr.4, p. 580-585.
36. Weinstein, N.D. (1980), Unrealistic optimism about future life events, Journal of
Personality and Social Psychology, vol. 39, p.806-820.
37. Yzerbyt, V., Schadron, G. (2002), Cunoaşterea şi judecarea celuilalt, Ed. Polirom,
Iaşi.

84