UNIVERSITATEA DE STAT

« BOGDAN PETRICEICU HASDEU »

DIN CAHUL

ELENA ZGÂRCIBABĂ –BOGDAN

INTRODUCERE ÎN FILOLOGIA
ROMANICĂ
( Note de curs)

CAHUL 2010

1
 CUPRINS

Prefaţă...........................................................................................................3
I. LIMBA LATINĂ
1.1. Originea limbii latine………………………….......………………......6
1.2. Periodizarea limbii latine…………………………......………...……10
1.3. Extinderea limbii latine……………………………......…………… .17
1.4. Latina populară..............…………………………....…………….….20
1.5. Izvoare pentru atestarea latinei populare………....…….…………..28
1.6. Diversificarea latinei ……………………………….....………………33
1.7. Controverse referitoare la diversificarea latinei…....……………….41
II. LIMBI ROMANICE
2.1. Noţiune de limbă romanică…………………………....………………52
2.2. Clasificarea limbilor romanice……………………...……………..…55
2.3. Descrierea limbilor neolatine…………………...………….……….57
2.4.. Aria de răspândire a limbilor romanice…………...…………… ….77
2.5. Limba română – limbă romanică………..………...……………… .. 85
2.5. Limba franceză - limbă romanică…………. ……...………………...93
2.6. Crearea romanisticii………………………………...…………….... 100
III. MORFOSINTAXĂ
3.1. Substantivul…………………………………………….....……………….103
3.2. Articolul…………………………....………………………………....122
3.3. Adjectivul ………………………………………....…………….....125
3.4. Numeralul………………………………………………......…………........127
3.5. Pronumele………………………………………......………….........133
3.6. Verbul ………………………………………….....………..........…..152
3.7. Adverbul……………………………………………...........................………163
3.8. Prepoziţia şi conjuncţia………………………......……………...........167
IV. LEXICUL
4.1. Generalităţi ………………………………….......………...................176
4.2. Elementul latin……………………………….......…………..............179
4.3. Elementul autohton………………………......……………...............192
4.4. Elementul germanic…………………………………….....................199
4.5. Elementul arab…………………………...........…………….............201
4.6. Alte elemente lexicale…………………….....………….................…204
4.7. Cele mai vechi atestari ale limbilor literare.....………….............…206
BIBLIOGRAFIE……………………………………...…………….226

2
 PREFAŢĂ

Limbile romanice reprezintă o etapă calitativ nouă a limbii latine.

Transformările lingvistice care au dus la apariţia lor au avut loc treptat. Ele se
propagă de la vorbirea individuală la cea colectivă, devenind normă, şi, dacă
există condiţii favorabile, afectează însuşi sistemul de invariante al limbii.
Pentru a cunoaşte istoria limbilor romanice, este necesar să studiem unele
etape anterioare momentului de scindare a latinităţii, adică să ne documentăm
cât mai profund în ceea ce priveşte limba latină de la origini pînă la
diversificarea ei.

Unele dintre tendinţele care au schimbat înfăţişarea latinei clasice încep să

se manifeste încă din epoca arhaică, altele se dezvoltă în limba vorbită din
epoca imperiului şi continuă să acţioneze sub diferite forme şi în idiomurile
romanice. Cunoaşterea acestor tendinţe face posibilă explicarea elementelor
comune şi a deosebirilor dintre limbile neolatine. Deoarece multe tendinţe
acţionează cu frecvenţă sporită mai cu seamă în primele secole ale erei
noastre, lingviştii au acordat un loc mai extins studiului latinei vorbite în
această perioadă, acreditând ideea justă a formării limbilor romanice din
latina „vulgară”.

Înainte de a studia evoluţia internă a limbii latine, e necesar să

parcurgem, măcar sumar, etapele principale ale istoriei ei externe, dat fiind că
între evoluţia limbii şi aceea a societăţii există întotdeauna un raport complex
de interdependenţe.

Expansiunea politică a Imperiului Roman a fost dublată de expansiune

lingvistică. Extinderea oficială a limbii latine, provocată şi înlesnită de
conjunctura istorică, începe odată cu supunerea Italiei şi a insulelor din
Marea Mediterană (sec. al III-lea î.Cr.) şi se încheie câteva veacuri mai târziu
(în sec. al II-lea d.Cr.) prin anexarea Daciei.

Prezentul curs urmăreşte, într-o anumită măsură, o înţelegere mai

profundă a rolului deosebit de important al limbii latine şi al culturii romane
în opera de plămădire/devenire a poporului şi a limbii române, precum şi a
celorlalte limbi romanice.

Asimilând din plin roadele culturii greceşti, romanii şi-au creat o

cultură proprie, care şi-a găsit expresie în operele celor mai cunoscuţi scriitori
3
latini: în comediile lui Plaut (254-184 î.Cr.), în discursurile lui Cicero (106-
43 î.Cr), în relatările lui Iulius Cezar (100-44 î.Cr.) despre războiul galic, în
poemele lui Vergiliu (70-19 Î.Cr.), în odele şi satirele lui Horaţiu (65-8 î.Cr.),
în „Istoria Romei” a lui Titus Livius (59 î.Cr. – 17 d.Cr.), ş.a.

Aceşti scriitori, precum şi mulţi alţii, au contribuit în cea mai mare

măsură la desăvârşirea limbii literare latine, a latinei clasice, a unei comori de
nepreţuit pentru toată omenirea. Ea apare ca un monument, perfecţiunea
căruia ne trezeşte şi astăzi admiraţia.

Odată cu prăbuşirea Impreiului Roman, năvălirile barbare au îngropat

această comoară pentru un timp. Abia mai târziu, în Evul Mediu, latina avea
să devină limbă oficială pentru unele state europene, limbă a ştiinţei şi a
religiei catolice. În epoca Renaşterii operele clasicilor latini aveau să
servească drept model şi izvor de inspiraţie pentru mulţi scriitori. După
modelul gramaticii limbii latine clasice aveau să fie alcătuite primele
gramatici ale limbilor europene. Lexicul limbii latine continuă să rămână una
din sursele principale pentru terminologia ştiinţifică.

Baza de dezvoltare a limbilor romanice o constituie o varietate a latinei,

şi anume, latina populară.

Astfel, în primele secole ale mileniului I, în anumite provincii

imperiale europene, din limba vorbită de cuceritori şi preluată de populaţiile
cucerite s-au dezvoltat noi idiomuri. Descendenţa latină comună, reflectată de
asemănarea structurii lexico-gramaticale, permite gruparea lor în aceiaşi
familie de limbi neolatine sau romanice. Româna, franceza, italiana, sarda,
spaniola, portugheza, catalana, dialectele reto-romane şi provensale,
împreună cu dalmata (azi dispărută) alcătuiesc spaţiul geografic şi cultural al
Romaniei.

În aşa mod, vom contribui la înţelegerea faptului că latina nu este o

„limbă moartă”, deoarece ea continuă să trăiască în idiomurile neolatine. A
murit, în schimb, latina comună şi literară, dat fiind că nu mai există nici o
populaţie care s-o întrebuinţeze ca atare. Convenţional, se poate spune că
latina se sfârşeşte în secolele V-VI, adică atunci când s-a rupt definitiv
unitatea limbii comune în ţările romanice. Unii specialişti evidenţiază două
etape în dezvoltarea limbilor romanice: prima, de la latina populară şi până la
apariţia primelor monumente de limbă scrisă şi a II-a perioadă se referă la

4
procesul de constituire a limbilor romanice literare. E.Coşeriu propune pentru
perioadele respective conceptul de „sisteme dialectale romanice”, fiind
prematur de a se vorbi despre „limbi romanice” ca atare.

5
 CAPITOLUL I. LIMBA LATINĂ

1.1. Originea limbii latine

Limba latină este limba Romei Antice şi a teritoriilor învecinate

Laţiumului. Datorită expansiunii romane, limba latină a fost dusă în toate
zonele cunoscute ale lumii antice şi a devenit limbă dominantă a Europei de
Vest. Latina a fost limba oficială a Imperiului Roman, vorbită din Britania şi
Portugalia până la golful Piersic. În evul mediu latina este mijloc de
comunicare internaţional ca limbă a ştiinţei, filosofiei, şi teologiei. Biserica
catolică a adoptat-o ca limbă liturgică. După traducerea Vulgatei a devenit a
doua limbă internaţională după greacă şi a fost folosită până în secolul al
XIX-lea în unele universităţi europene. Prin urmare, latina a fost limba
învăţământului şi diplomaţiei până în secolul al XVIII-lea şi a liturghiei
Romano-Catolice până târziu în secolul al XX-lea..

Limba latină nu era originară din Italia, ci a fost adusă în Peninsula

Italică în timpuri preistorice de către italici ce migrau din Nord. Limba latină
este un membru a subfamiliei italiene de limbi indo-europene. Printre limbile
indo-europene non-italice, se înrudeşte cu sanscrita şi greaca şi cu
subfamiliile germanice şi celtice. În Italia, latina a fost la început dialectul
regiunii din jurul Romei. În limbile italice, latina, falisca şi alte dialecte
formau un grup latin diferit de celelalte limbi italice cum ar fi limba oscilor şi
a umbrilor. Cele mai vechi inscripţii datează de la începutul secolului 6 î.e.n.,
cea de pe piatra neagră (lapis niger) din centrul Forumului şi fibula de aur de
la Preneste, care conţine textul scurt al unei donaţii: ‚‚Manios med fhefhaked
Numasios’’. Scrierea de pe piatra neagră se citeşte alternativ la dreapta şi
invers.

Limba latină a fost influenţată de dialecte celtice din Nordul Italiei,

de limba non-indoeuropeană, etrusca din Centul Italiei şi de greacă, care a
fost vorbită în Sudul Italiei din secolul 8 î.e.n. sub influenţa limbii şi
literaturii greceşti, care a fost tradusă pentru prima dată în latină. În a doua
jumătate a secolului 3 î.e.n., latina s-a transformat treptat într-o importantă
limbă literară.

Astfel, limba latină a fost influenţată de mai multe limbi. Printe ele savanţii
citează limba oscă: această limbă a continuat să existe ca limbă oficială în
6
centre urbane însemnate precum: Pompei, Capua până în secolul 1 î.e.n.
umbre ale limbii osce apar atât în dialectele latineşti învecitate ca tertoriu cu
campania căt şi în unele limbi romanice.

Unul dintre cuvintele care au nimerit în limba latină din limba oscă
este ‚‚sifilare.’’. Din latină a ajuns în italiană sub forma ‚‚zufolare’’, iar în
franceză el s-a transformat în ‚‚siffler’’. Un alt cuvânt împrumutat din limba
oscă este ‚‚scarafalus’’, care în latină s-a transformat în ‚‚scarabeus’’ , iar în
italiană ‚‚scarafaggio’’. De asemenea, a mai fost împrumutat, din oscă
cuvântul ‚‚bufalus’’ care în latină a devenit ‚‚bubalus’’, pentru ca în italiană
să devină sub formă de ‚‚bufalo’’.

Latina are multe împrumuturi din oscă şi anume cuvinte importante din
limba vorbită, şi din terminologia agricolă, lărgirea distribuţiei lui ‚b’ şi ‚f’ ,
care apar şi la iniţială, respectiv intervocalic.

Pe teritoriul Peninsulei Italice au locuit şi populaţii neitalice care au

influenţat puternic limba latină. Aceştia sunt etruscii şi grecii. În secolul 7-5
î.e.n. etruscii au format un stat puternic cu o civilizaţie înaintată care şi-a
extins dominaţia şi asupra Romei. Există unele izvoare conform cărora
etruscii ar fi fondat Roma şi s-au retras mai târziu spre Nord când au venit
latinii formând provincia Etruria.

Influenţa civilizaţiei etrusce asupra romanilor a fost foarte mare şi-n

diverse domenii: de la pictură şi sculptură cu caracter realist, naturalist, până
la sistemul de irigare a terenurilor agricole; de la luptele de gladitori până la
modul denumirii persoanelor prin: praenomen, nomen, cognomen. Pe plan
lingvistic sunt de notat unele influenţe mai ales în vocabular: au fost
împrumutate sufixele : -enna, -inna şi cuvintele catenna, cullina. Din limba
etruscă au fost împrumutate cuvinte din terminologia tehnică şi toponime.
Alfabetul latin, creat în secolul 7 î.e.n. pe baza alfabetului etrusc, conţinea 23
de litere.

Grecii din secolul 8-7 î.e.n. întemeiază pe tărâmul de Sud al Peninsulei

Italice o serie de colonii care se dezvoltă în aşa numita Magna Grecia.

În secolul 7-6 î.e.n. grecii au întemeiat centre agrare, meşteşugăreşti şi

comerciale, formând colonii în regiunea care le ofereau surse de materii
prime şi pieţe de desfacere. Coloniile greceşti erau numeroase pe litoralul de
Sud şi Vest al Italiei, unde s-au format coloniile: Neapolis, Crotona, Tarent
7
etc. care împreună cu Sicilia formau Magna Grecia. Pe malul Mării Negre au
format colonii: Olbia, Histria, Calatis, Tomis. Aceste colonii ţineau legături
cu oraşul-mamă. Unele dintre ele au avut un important rol politic şi cultural
din Italia de Sud, de unde provin scriitori mari precum: Leonidas, Livius
Andronicus.

Pe teritoriul Magnei Grecii s-a vorbit mai întâi un dialect vechi numit
ahean. S-a vorbit de asemeni şi dialectul doric din regiunea Spartei. În limba
latină se întâlnesc aşa numitele dublete etimologice. Cauza apariţiei acestora
ete împrumutul multor cuvinte latineşti de origine greacă în diferite perioade.
Limba latină a fost influenţată de limba greacă, iar mai târziu şi din dialectul
ionic. Această inflenţă a fost considerată cultă, asupra latinei. Influenţa dată a
avut loc după extinderea dominaţiei romanice în Grecia şi când a început să
se facă simţită cultura elenistă. În aşa fel în limba latină există doi termeni
folosiţi pentru una şi aceeaşi noţiune: ampora-amfora; malum-melum.
Împumuturile din limba greacă sunt cele mai numeroase şi cele mai
importante. Ele au dus şi la schimbări în sistemul fonologic.

În partea de Nord-Vest a Peninsulei Italice şi anume în jurul Genovei a

trăit o populaţie care aparţienea grupurilor meditaraneene de Sud. Aceştia
erau ligurii. Ei s-au extins din Nordul Africii prin Corsica până pe teritoriul
Franţei şi Spaniei. Latina a împrumutat din limba mediteraneană veche
denumiri privitore la faună şi la floră, care erau specifice lor, adică ţinuturilor
din Europa Meridională. O parte din cuvintele împrumutate au fost transmise
şi limbilor neolatine. Acestea sunt: rosa, lilium, ficus, asinus, vinus.

O altă populaţie din limba cărora latinii au împrumutat o serie de cuvinte

sunt celţii. Acest popor aparţine grupurilor indo-europene, care din punct de
vedere lingvistic se apropie de grupul italic. Celţii au ocupat teritoriul Galiei
şi tot ei îi dau acest nume. Mai apoi, în secolul 5 î.e.n., celţii coboară în
regiunea Padului, iar în anul 390 î.e.n. ajung până la porţile Romei. Limba
latină a fost influenţată de limba celţilor, de unde provin cuvinte importatnte
precum: bracca, carrus.

Aceşti termeni au avut o largă circulaţie în latina Imperiului Roman. Ei au

fost transmişi mai multor limbi romanice:

8
Bracca : la celţi – pantaloni, în română – a îmbrăca, în italiană – brache, în
franceză – braie, în provansală, spaniolă, portugheză, catalană – braga
(scutec),

Carrus : la celţi – car de luptă a conducătorilor.

În română – car, în italiană, spaniolă, portugheză, catalană – carro, în

franceză – char

Latina era limba vorbită în regiunea din jurul Romei numită Lazio
(Latium), de unde provine si denumirea de "Latina" - limba vorbită în
Latium. A câştigat o importanţă majoră ca limbă oficială în Imperiul
Roman.

Toate limbile romanice provin de la latina-mamă şi multe cuvinte

bazate pe limba latină sunt de găsit în alte limbi moderne ca engleza.
Mai mult, în lumea vestică, pentru mai mult de o mie de ani, latina a
fost o lingua franca, fiind limba învăţată şi vorbită pentru conducerea
treburilor Bisericii Romano-Catolice si soluţionarea problemelor de
ordin ştiinţific, cultural şi politico-juridic. Mai târziu a fost înlocuită de
franceză în secolul XVIII şi de engleză la sfârşitul secolului XIX. A
rămas limba formală a Bisericii Romano-Catolice chiar şi în ziua de
astăzi, ceea ce include şi statutul său de limbă oficială a Vaticanului.

Latina are un sistem flexibil extins, care operează în general prin

adăugarea unor terminaţii la un radical fix. Schimbarea terminaţiei
substantivelor şi adjectivelor este numită "declinare", cea a verbelor,
"conjugare". Există cinci declinări ale substantivelor şi patru conjugări
ale verbelor. Cele şase cazuri ale substantivului sunt nominativ (folosit
pentru subiecte), genitiv (arată posesia), dativ (complemente indirecte),
acuzativ (complemente directe), ablativ (folosit cu câteva prepoziţii) şi
vocativ (folosit pentru adresare). În plus, pentru unele substantive
există cazul locativ folosit pentru a arăta un loc (înlocuit de obicei cu
ablativul), dar acest împrumut de la indo-europeni este de găsit doar
pentru câteva nume de lacuri, oraşe, localităţi şi câteva alte lucruri.

9
 Limbile romanice nu au derivat din Latina clasică, ci mai degrabă
din latina vulgară (latina vulgaris). Latina şi reto-romana (nu româna)
diferă prin faptul că reto-romana (sau romanşa, vorbită in două-trei
cantoane estice ale Elveţiei de circa 55 - 65 de mii de oameni) are
accentul distictiv, în timp ce latina are o lungime a vocalelor distictivă.
În italiană şi sardă (Sardo logudorese), există o lungime distinctivă a
consoanelor şi accent, pe când în spaniolă doar un accent distinctiv. In
franceză accentuarea se face qvasi-moton pe absolut fiecare silabă a
oricărui cuvânt (în vorbire), astfel făcând accentul nedistictiv, iar în
română accentul este folosit doar în vorbire (cu foarte rare excepţii, a
se vedea 'copii şi co'pii). Destul de interesant, româna si engleza, deşi
aparent relativ îndepărtate, sunt singurele limbi europene ce au o
variabilitate de utilizare a accentului, ce poate fi numită în chip elegant
"neobişnuită."

O altă deosebire între latină şi limbile romanice, cu excepţia

românei, este faptul că acestea şi-au pierdut terminaţiile cazuale ale
majorităţii cuvintelor (excepţia fac unele pronume). Româna este încă
echipată cu mai multe cazuri (deşi unele, cum ar fi ablativul, nu mai
sunt reprezentate). De remarcat sunt cazurile substantivelor se regasesc
nuanţat în limba germană (4 cazuri în limba germană, 5 în limba
română), limbă germanică (a se vedea limbi germanice), sau extrem de
sofisticat (16 cazuri) precum în limba finlandeză, limbă ugro-finică.

1.2. Periodizarea limbii latine

Periodizarea limbii latine este prezentată în diverse izvoare în mod diferit.

O periodizare detaliată este oferită în „Enciclopedia limbilor romanice”, unde
se disting cîteva etape ale limbii latine:

1. Perioda arhaică- sec. 6-3 î.e.n.

2. Perioada preclasică- sec.3-1 î.e.n.

3. Perioada latinei clasice- sec.1 î.e.n.-anul 14 e.n.

10
4. Perioada latinei postclasice- anul 14-200 e.n.

5. Perioada latinei tîrzii.Ca limbă scrisă s-a situat între anii 200-800, iar ca
limbă vorbită între 200-600.

6. Perioada latinei creştine sau medievale- ce a cunoscut aspectul scris şi a

constituit o încercare de revigorare a limbii latine clasice ca limbă de cult
între anii 600-800 e.n.

7. perioada latinei moderne- reprezentată de limbile romanice sau neolatine.

O altă periodizare ne este prezentată de către profesorul de la Chişinău,

Anatol Ciobanu, în manualul „Lingua latină”, la capitolul Întroducere. El
distinge următoarele etape:

1. perioada arhaică- sec.7-4 î.e.n.

2. perioada preliterară- secolul 4-3 î.e.n.

3. perioda preclasică – 3-2 î.e.n.

4. epoca clasică /literatura de curs/ latina de aur- sec.1 î.e.n. – anul 14 e.n.

5. epoca de argint- sec. 1-2 e.n.

6. perioada latinei tîrzii- sec. 2-3 e.n.

O altă periodizare , care este mult mai simplificată, a fost dată de Iorgu
Iordan, în lucrarea sa „Introducerea în lingvistica romană”. Aceasta cuprinde
etaapele:

1. latina arhaică- sec. 6-3 î.e.n.

2. latina clasică – sec. 3 î.e.n. – sec. 1 e.n.

3. latina post clasică- sec. 1-3 e.n.

4. latina medievală- sec. 4 -8 e.n.

În diverse izvoare periodizarea limbii latine este prezentată în mod diferit,

enciclopedia limbii romanice oferă o periodizare detaliată distingânduse
câteva etape ale limbii latine:
11
 1.perioada arhaică-sec .VI-III î.e.n.
2.perioada preclasică-sec.III-I î.e.n.
3.perioada latinei clasice-sec.I î.e.n. –14e.n.
4.perioada latinei postclasice-14-200 e.n.
5. perioada latinei tîrzii-ca limbă scrisă s-a situta între 200-800,ca limbă
vorbită între 200-600.
6.perioada latinei medievale-ce a cunoscut aspect scris şi a constituit o
încercare de revigorare a limbii latinei clasice ca limbă de cult între 600-800.
Profesorul Anatol Ciobanu ne prezintă urmptoarea etapă în manualul Lingua
Latina :

1.perioada arhaică-sec.VII-IV î.e.n.

2.perioada preliterară-sec.IV-III î.e.n.
3.perioada preclasică-sec.III-II î.e.n.
4.epoca clasică/lit.de curs-sec.Iî.e.n.-14 e.n.
5.epoca de argint-sec.I-II e.n.
6.perioada latinei tîvrzii-sec.III-II e.n.
Iorgu Iordan prezintă în lucrarea sa Introducere în lingvistica romanică o
periodizare mai simplificată ce cuprinde etapele :

1.latina arhaică-sec.VI-III î.e.n.

2.latina clasică-sec.III î.e.n.-I e.n.
3.latina postclasică-sec.I-III e.n.
4.latina medievală-sec.IV-VIII e.n.

Latina arhaică. Conform legendelor istorice cetăţii Romei începe cu sec VI-
III când este izgonit ultimul rege etrusc Taquinius Superbus şi ia fiinţă
Republica Romană în care puterea e împărţită între doi consoli eligibili(pe un
an)Senat şi Adunarea poporului. În sec V-IV consolidarea şi democratizarea
republicii pe plan intern sunt însoţite de lupte pentru hegemonie ,pentru
federaticarea latinei compusă din cetăţi răspîndite pe teritoriul Latiumului
pentru a pune dominaţie politică şi economică a Romei în întreaga peninsulă.
Împărţirea Latiumului în oraşe state a favorizat menţinerea unora diferenţieri
dialectale destul de accentuate în limba latină din acea perioadă.În plan
lingvistic se impunea pe de o parte diferenţierea dialectală iar pe de altă parte
,fortificarea statului centralizat a dus la diversificarea stilistică a limbii latine
şi a creat premise pentru apariţia aspectului literar. Spre sfârşitul acestei
perioade latina cunoştea stilul oficial administrativ, oratoric, beletristic. După
12
mărturiile scrise cel mai impunător grai era graiul vorbit la Roma, graiul
falisc în cetatea Faler. Situat la graniţa cu Etruria graiul cetăţii porneşte din
extensiunea orientală a Latiumului.În graiul premestin e scrisă cea mai veche
inscripţie latină descoperită pînă azi E o scurtă formulă de donaţie gravată pe
o fibulă de aur datând din sec. VI î.e.n.

Alte dovezi ale atestării ale aspectului arhaic a latinei sunt lapis niger, au
fost descoperite din săpăturile din forum şi datează aproximativ sec.IV î. e. n.
La ele se adaugă diferite inscripţii de pe pietrele funerare şi în baza acestor
izvoare s-a putut face concluzii asupra aspectului arhaic al limbii latine.

Amintim câteva particularităţi dialectale a latinei arhaice care au atins

întreaga limbă latină. Dialectul falisc cunoaşte o transformare timpurie a lui
ai în e. Mai târziu către sec II î. e. n. însăşi latina vorbită la Roma începe să
monoftongheze pe ae în e ex: praetor în pretor.În dialectul prenestin
monoftongarea se produce în cazul au-o, ex: caupo - copo(negustor de
vinuri).La Cezar era folosit caupo iar la Pretonius copo. Căderea consoanei
finale m,s a luat amploare în perioada imperială fiind atestată în inscripţiile
dialect în această epocă. Un alt fenomen este dispariţia lui h iniţial.

Sursele scrise ale epocii sunt inscripţiile, fragmente de cântece rituale, legi,
acte oficiale, primele încercări de poezie (Livius Andronicus şi Naevius) din
prima jumătate a sec. al III-lea î.e.n. Cea mai veche inscripţie este cea de pe
fibula de la Preneste, care datează din jurul anului 600: MANIOS MED
FHEFHAKED NUMASIOI (clasic MANIUS ME FECIT NUMERIO
„Manius m-a făcut pentru Numerius“).

Latina clasică se caracterizează drept perioada de dezvoltare ascendentă a

aspectului literal a limbii latine. Cadrul social a favorizat dezvoltarea
dialectului vorbit în Roma şi în împrejurările ei în devenirea limbii literare.
Limba literară în dezvoltarea sa nu a pornit de la un aspect cu totul necultivat
- deoarece în perioada preclasică se cristalizează forma literară, se formează
sistemul limbii, apare aspectul scris şi se statorniceşte o diversitate funcţional
stilistică care în perioada clasică se aprofundează. Astfel latina din perioada
clasică cunoaşte următoarele varietăţi funcţional stilistice, oficial
administrative, juridic oratoric beletristic, se dezvoltă creaţia populară orală.
Drept monstre ale căreia pot servi cântecele religioase, elegiile, epistolurile,
diversele cântece în stil epistolar reprezentat în scris prin tratate de medicină
şi arhitectură. Atît literatura cît şi limba la tină din această perioadă au fost
13
 puternic influenţate de contactul cu lumea şi cultura elenă. Dacă la început
literatura latină era o copie fidelă a celei greceşti, cu totul altfel se reflecta
influenţa limbii greceşti asupra limbii latine. Reprezentanţii diferitor pături
sociale se comportau în mod diferit faţă de elementele greceşti. Dacă vulgul
admite fără discernământ cuvintele greceşti, elita manifesta reticenţa faţă de
ele preferând în locul lor utilizarea calcului semantic, adică cuvintele latineşti
,li se impune nişte sensuri noi improprii ce exista la corespondentele lor
greceşti, astfel şi-n limba operelor literare au pătruns numeroase. În unele
lucrări de specialitate sunt atestate două subperioade ale latinei clasice:

 Latina de aur
 Latina de argint
dar o atare clasificare nu reprezintă nivelul de dezvoltare al limbii, ci al
literaturii. Astfel Latina de aur este plasată între sec. I î.e.n.-14 e. n. - este
faimoasă pentru scrierile în proză ale lui Iulius Cezar, Cicero şi pentru
scrierile poetice ale lui Catullus, Lucretius, Virgil, Horatius şi Ovidiu. În
această perioadă atît în proză cît şi-n poezie, limba latină s-a dezvoltat într-o
limbă foarte artistică, obţinând cea mai mare flexibilitate şi bogăţie. Cea de-a
doua perioadă - Latina de argint este marcată de activitatea literară a lui
Tacitus, Seneca, Petroniu.

Această perioadă e considerată o perioadă de declin în literatura latină.

Situaţia lingvistică din această perioadă se caracterizează prin coexistenţa a
două forme ale limbii-limba scrisă şi vorbită.
Latina clasică exprimă concomitent două noţiuni: una cronologică şi una
stilistică. Noţiunea cronologică stă între două limite de timp şi aspectul
cizelat al latinei stilistice. În aspectul stilistic drept clasică este considerată
forma literară scrisă, normal aceea a fost fixată în lucrări de retorica
beletristică, istoriografie. În acest sens termenul de latina clasică este sinonim
cu cel de latina literară ce s-a dezvoltat începând cu sec III î.e.n. pe baza
graiului vorbit la Roma prin absorbirea unor elemente dialectale precum şi
sub influenţa literaturii şi a limbii greceşti ce atinge apogeul său între sec I
î.e.n. odată cu dezvoltarea poeziei şi a prozei latine originale(epoca de aur).

Astfel latina clasică se caracterizează printr-un aspect scris, printr-o

diversitate funcţional stilistică şi totodată prin prezenţa foarte redusă a
elementului popular.

14
 Latina postclasică. Este perioada de criză a Imperiului Roman. Perioada in
care în provincie se atesta iniţial un bilingvism utilizat concomitent ca mijloc
de comunicare a latinei băştinaşilor şi a limbilor latine cu care se interfera.
Până la urmă în rezultatul acestui bilingvism drept mijloc de comunicare
devine latina, dar cu unele modificări survenite în urma interacţiunii celor
două idiomuri. Limba latină în aceste provincii nu a fost acceptată uniform de
toată populaţia simultan. Clasa stăpânitoare vrând să-şi menţină poziţia în
societate a acceptat mai repede latina decît restul populaţiei, cealaltă parte,
fiind analfabetă au acceptato mai târziu. Astfel latina se impune în stilul
oficial administrativ, în oficierea serviciului divin precum şi-n învăţământ
care avea un caracter predominant religios. Anume în aceste domenii limba
latină mai dăinuie şi-n perioada următoare. În vorbire însă au loc mutaţii
serioase ce duc la schimbarea fizionomiei latine. Ea capătă trăsături
pronunţate teritoriale dar în virtutea existenţei aspectului literar ea avea în
toate provinciile romane un caracter unitar din care cauză unii specialişti o
numesc limbă comună care durează până în sec. VII e. n. când apar în stare
embrionară de la o provincie la alta şi care devin tot mai mari o dată cu
trecerea timpului, dar se poate vorbi despre nişte tendinţe comune de
dezvoltare şi evoluţie a limbii latine în toate teritoriile romanizate. Unele
dintre aceste tendinţe îşi au începutul încă din perioada arhaică. În perioada
postclasică ele se aprofundează mai mult. La nivelul fonetic particularităţile
latinei sunt:

1.reducerea consoanelor finale m ,s continuă precum şi reducerea altor sunete

din diverse poziţii ale cuvântului
2.confuzia diferitor sunete o-u.
Aceste mutaţii fonetice au dus la schimbări şi în gramatica , în morfologie.
Drept rezultat s-au atestat următoarele fenomene lingvistice:
 creşterea ponderei poziţiilor la nivel sintactic, tendinţa se
observa în privinţa topicii care tinde să fie fixă, adică substantivul, predicatul,
complementul direct. În latină era topica aleatorie liberă.
 Dispariţia formaţiilor cauzale care a tras după sine dispariţia
mare dintre cazuri ce a dus la destrămarea sistemului de declinare.
Perioada dată se caracterizează prin abundenţa construcţiilor perifrastice care
din motive fonetice sau din raţiuni stilistice înlocuiau forme temporare
sintetice latineşti precum şi pe cele ale gradului de comparaţie ale
adjectivului şi adverbului.

15
 Latina postclasică sau „epoca de argint“ a latinităţii (de la moartea lui
Augustus până la anul 200 e.n.) se caracterizează prin împrumuturi de
elemente populare şi arhaice; în primul rând este reprezentată de un mare
istoric ca Tacitus, de un mare filosof ca Seneca, un enciclopedist ca Plinius
cel Bătrân. În această epocă scriu Petronius romanul său Satyricon şi retorul
Apuleius povestea măgarului de aur. În poezie predomină satira (Juvenal şi
Martial), iar oratorul şi teoreticianul Quintilian încearcă să readucă elocinţa la
puritatea ei clasică.

Latina târzie (de la anul 200 e.n. până la primele texte romanice). În
această perioadă de decădere a latinităţii, unii autori încearcă o întoarcere la
modele clasice (ca Lactantius la începutul sec. al IV-lea sau filosoful Boetius
la începutul sec. al VI-lea). Importanţi în această epocă sunt scriitorii creştini
care, preocupaţi să fie înţeleşi pentru a face propagandă noii religii, scriau
voit într-o limbă populară: Tertulian, Augustin (354-430 e.n.), Hieronim
(340-420 e.n.) – care a redactat Vulgata, traducerea oficială a bibliei. Din sec.
al VI-lea şi până la reforma carolingiană (sec. al VIII-lea) nivelul literar şi
gramatical este într-o continuă şi vertiginoasă scădere. Conciliul de la Tours
(813) confirmă existenţa unei rustica romana lingua. Câţiva ani mai târziu
(842) apare primul text romanic: Serments de Strasbourg).

Latina medievală. Este ultimul aspect al latinei şui în cea mai mare parte
este un aspect scris. Era scris de oameni ce nu cunoşteau latina sau o
cunoşteau doar din cărţi şi care o îmbinau cu elemente din limba vorbită de
ei. Din care cauză latina din acea perioadă, după aprecierea unor lingvişti
aceasta ar fi o antilimbă deoarece ea a pierdut capacitatea de a servi drept
instrument de comunicare. Este în cea mai mare parte limba documentelor
bisericeşti, juridice, civile care abundau de vulgarisme şi care aveau o sintaxă
denaturată. Cronologia latină medievală coincide cu faza iniţială a limbilor
romanice şi de aceea se atesta o influenţă reciprocă a acestora mai ales la
nivel de fonetică. Vocabularul limbilor romanice este împânzit pe această
cale de împrumuturile latineşti culte ce devin dublete etimologice ale
cuvintelor moştenite tot din limba latină.

Latina în antichitate avea mai puţină flexibilitate şi graţie decît greaca;

vocabularul ei era mai redus, şi era mai greu să exprime idei abstracte.
Romanii au observat limitele limbii lor si au împrumutat multe cuvinte de la
greci. Latina, riguroasă în sintaxă şi valoroasă în dicţie, are vigoare şi precizie
şi s-a dovedit de-a lungul secolelor capabilă să exprime gânduri serioase.
16
Supravieţuirea sa a fost dublă: nu numai că latina literară a rămas în uz pînă
în zilele noastre, dar ea dăinuie în limbile romanice ce reprezenta evoluţia
moderne a latinei vulgare; limba italiană, în special, poate fi descrisă ca latină
modernă. Limba engleză a împrumutat în nenumărate rînduri din limba
latină, atît direct cît şi indirect prin intermediul limbii franceze. Limba latină
este importantă nu doar pentru literatura sa ci şi pentru că un stadiu al
dezvoltării ei gradate oferă informaţii cu privire la istoria limbii în general şi
în special cu privire la originile şi dezvoltarea marilor limbi din Europa
modernă.

1.3. Extinderea limbii latine

Cuceririle romane realizate de-a lungul a trei veacuri transforma limba

Romei in limba oficiala a unui vast imperiu.

In cursul secolilor al 5-lea si al 3-lea i.n.e., este supusa intreaga

peninsula italica.Sicilia este declarata provincie romana in anul 240
i.e.n.,Macedonia si Epirul in anul 168 i.n.e.,Iberia este cucerita la inceputul
sec.al 2-lea i.n.e.,(197).Rind pe rind cad sub stapinirea romana Ilirea,incepind
din anul 167 i.e.n.(transformata in provincial romana in anul 59 i.e.n.,ia
numele de Dalmatia in anul 40 i.e.n. ),Afrika de nord la 146 i.e.n.,Galia
meridionala la 120 i.e.n.,Galia de nord la 50 i.e.n.,Noricum la 16
i.e.n.,Moesia in jurul anului 15 i.e.n., Panonia este declarata provincie dupa
anul 9,Dacia din anul 106 e.n.Desi parti integrate Imperiului Roman,Grecia si
Asia Mica nu intereseaza discutia noastra,fiindca datorita culturii eline au
rezistat asimilarii la cultura si limba cuceritorilor.

Aceasta extindere rapida a limbii latine nu trebuie insa confundata cu

romanizarea lingvistica integrala.

Limba oficiala a statului, administratiei si armatei,latina va trebui sa

treaca printr-un lung proces de infiltrare din centrele urbane si militare spre
asezarile rurale de Vici si Pagi.

Cercetari arheologice au dovedit ca in sec.I e.n.intr-un atelier de olarie

din sudul Frantei se vorbea inca limba galilor,iar la tara ea a continuat, cum
rezulta din diverse indicii,sa fie vorbita si sec.al II-lea, al III-lea si chiar al
IV-lea.
17
 Romanizarea. Luarea in stapinire a unei tari straine urmarea,pentru
romani,obiective multiple,pe care le putem rezuma printr-un singur
cuvint:exploatarea(economica,in primul rind,si apoi,drept consecinta
inevitabila,subjugarea politica,culturala etc.).Pentru atingerea acestui tel,ei
luau toate masurile necesare.Mai intii trimeteau acolo armata,cu care
impiedicau,la nevoie,eventualele incercari de revolta in interior si de navala
din afara. O data cu armata mergeau furnizori de toate
categoriile(negustori,mestesugari etc.),care trebuiau sa satisfaca necesitatile
de ordin alimentar,vestimentar etc.al trupelor.Pentru organizarea exploatarii
propriu-zise utilizau un mare numar de functionari de toate gradele,care
conduceau si administrau,potrivit cu interesele motropolei,intreaga viata
economica a provinciei cucerite.La acestea se adaugau,dupa
imprejurari,colonisti in sensul strict al cuvintului,oameni care nu apartineau
la nici una dintre categoriile amintite si care,obisnuit,se instalau pentru
todeauna in provincial respective,unde si formal si de fapt(prin abuzuri fat de
populatia bastinasa)se bucurau de adevarate privelegii.Si trimiterea acestor
colonisti se facea in mod organizat in sensul ca se fixau dinainte numarul lor
aproximativ si categoriile profesionale dupa conditiile specifice ale fiecarei
provincii.Veneau,in sfirsit,ceia ce am putea numi aventurierii de tot soiul(fara
vrio nuanta numaidecit peiorativa),oameni pe care indiferent de ocupatie,ii
atragea o tara noua,unde sperau ca-si vor aranja o situatie mai buna.

Toate categoriile de oameni care se duceau in provinciile cucerite de

romani semanau intre ele prin faptul ca vorbeau latineste si erau astfel
purtatori ai culturii romane.Unii aveau in urma lor generatii intregi de
romanitate,altii erau romani foarte proaspeti,recrutati din provincii cucerite
ceva mai inainte.Aceasta deosebire cronologica n-are importanta pentru
chestiunea in discutie.Esentialul este ca toti aveau drept limba materna limba
latina,pe care o duceau cu dinsii si o impuneau,intentionat si
neintentionat,populatiei nou cucerite.

Mijloacele prin care limba latina se raspindea in provinciile cucerite de

romani erau numeroase si felurite.Cel mai important avea la baza necesitatile
vietii economice:intre stapinitori si stapiniti se stabileau in primul rind relatii
de ordin economic.De astfel simpla imprejurare ca oamenii,indiferent de
origine,preocupari etc;veneau in contact unii cu altii,impinsi de nevoile
curente ale vietii zilnice favoriza procesul de latinizare a populatiilor din
provincii se adaugau la aceasta administratia si armata,care reprezenta,in
realitate,forma legala a exploatarii,si, intr-o slaba masura,data fiind epoca
18
istorica la care ne referim,scoala,mai ales in Peninsula Iberica si in
Galia.Acest ultimo factor conta numai pentru clasa conducatooare
bastinasa,care,spre asi mentine macar partial situatia privelegiata,se arata,ca
totdeauna si pretutindeni,foarte devotata stapinirii celei noi,pentru a participa
la exploatare,mai ales cind isi da seama ca aceasta s-a instalat in mod
definitiv si nu mai putea fi inlaturata.Romanii,ca vechi colonialisti,cel putin
de la o vreme,erau buni psihologi si stiau cum sa atraga pe exploatatorii
indigeni.Alaturi de scoala,care apparent reprezenta o favoare pentru acestea
,intervenea religia,desi in alt sens.Nu numai ca erau lasati sa creda in vechiile
lor divinitati,dar primeau chiar indemnuri,sub diverse forme,de la cuceritori
sa se inchine asa cum apucasera din mosi-stramosi stim doar ca romanii au
adoptat,cu timpul,numeroase elemente religioase de la popoare straine,printre
care figurau mai ales cele stapinite de dinsii.

Dupa ivirea crestinismului, latina populara primeste un sprijin puternic

de la biserica,deoarece limba ei oficiala era latina.Scriitorii crestini chiar cind
erau,cum se intimpla adesea,oameni de mare cultura,intrebuintau elemente
populare in operile lor,fiindca se adresaumaselor in propaganda pe care o
faceau pentru noua credinta.Oficial,primul act al operei de romanizare este
legea Iulia (din anu 90 i.e.n.),prin care capata drept de cetatenie romana
orasele ramase credincioase Romei in timpul razboiului aliatilor din Italia(90-
88 i.e.n). Epoca imperiului se caracterizeaza printr-o politica de atragere a
aristrocatiei din provincii in vederea unei mai bune organizari a perceperii
impozitelor.In timpul lui Vespasian sec I e.n,aristrocatia locala din provincii
primeste cetatenie latina.Fostii magistrati ai provinciilor devin cetateni
romani,unii sunt primiti chiar in ordinal cavalerilor. Punctul culminantal
acestei politici il constituie legea lui Caracalla,Constitutio Antoniana,din anul
212 al e.n.,prin care dreptul de cetatenie romana se extinde aproape asupra
intregii populatiei libere din cuprinsul imperiului.

Politica juridical dusa de imparati fata de aristrocatia

provinciala,diversele reforme ale armatei din sec.I si al II-lea
e.n.(Vespasian,in sec.I e.n.,Septimius Severus in sc.al II-lea al III-lea
e.n.),care permit integrarea masiva a barbarilor in rindurile legiunilor
romane,schimbarea lor dintr-o regiune in alta,legaturile comercile dintre
apusul si rasaritul Imperiului,precum si dintre populatia locala si castrele
romane raspindirea crestinismului,toate acestea asigura un contact permanent
intre limba latina si limbile popoarelor cucerite,pe deoalta parte,si intre limba
romei si intreaga limba latina, vorbita in provincii,pe de alta parte.
19
 1.4. LATINA POPULARĂ

Modul de răspîndire a limbii latine a determinat configurarea unor

trăsături specifice ale aspectului ei vorbit în provinciile imperiului.
În marea majoritate a cazurilor, latina se impunea populaţiilor cucerite
de romani prin admnistraţie, religie şi armată. Între latina clasică şi latina
vorbită de soldaţii, funcţionarii şi coloniştii trimişi din diverse regiuni pentru
a romaniza provincile cucerite nu existau deosebiri esenţiale. Limba vorbită,
cotidiană, familiară, era însă ma puţin atentă la normele „corecte”, fapt care
deschidea drum liber inovaţiilor, formelor ma expresive. Toate aceste forme
dădeau un anumt specific, p o p u l a r, aspectului vorbit al latinei provinciale.

Pe intreg teritoriul Imperiului Roman, limba latina s-a raspandit pe doua cai:
a) ca limba literara scrisa (latinitas, sermo scriptus urbanus), utilizata de
scriitori in lucrarile lor literare, in .coli, in actele oficiale (la romani, ca .i la greci,
varianta vorbita, populara a limbii nu aparea in alte lucrari scrise decat in
comedii;

b) ca limba vorbita a osta.ilor, negustorilor, meseria.ilor, a maselor largi ale

populatiei, in general. Aceasta era cea mai importanta cale de raspandire a limbii
latine in provinciile romane. Astfel, in afara de limba scriitorilor .i a
documentelor oficiale, adica de limba literara, formata, indeosebi, sub influenta
limbii literare greceşti, in toate perioadele existentei limbii latine s-a utilizat, de
asemenea, şn latina vorbita vulgara, varianta mai putin cizelata a limbii latine.
Latina vulgara este vorbirea orala a acelor paturi ale populatiei care nu au trecut
prin educatia şcolara şi n-au fost supuse in.uentei literaturii artistice (1). Ea era
limba vorbita, cotidiana a majoritatii coloni.tilor stabiliti pe intreg teritoriul
Imperiului Roman in calitate de propagatori activi ai limbii .i culturii latine (2).

Latina folosita de masele largi ale populatiei se deosebea de limba lui Vergilius,
Cicero, Horatius şi a altor scriitori atat prin lexic şi frazeologie, cat şi prin
morfologie şi sintaxa, de.i lexicul de baza .i structura gramaticala a ambelor
variante ale latinei erau aceleaşi. Latina literara s-a pastrat, conform traditiei, in
şcoli, unde a capatat forme stabile, osificate, atestate in operele scriitorilor
clasici, .xate apoi in lucrarile gramaticilor.Gramaticul latin Varro scria: Latinitas
est incorrupte loquendi observatio secundum Romanam linguam – „latinitas
inseamna respectarea regulilor limbii conform normelor vorbirii din Roma”. Iar
in a.a-numitul tratat „Rhetorica ad Herennium” (autorul anonim, 85 i.e.n.),
20
acelaşi aspect literar al limbii este determinat astfel: Latinitas est quae
sermonem purum conservat ab omni vitio remotum – „latinitas inseamna
pastrarea vorbirii curate, fara nici un fel de gre.eli”. Latina vorbita, dimpotriva,
putea fi auzita prin piete, in atelierele meşteşugarilor (sermo vulgaris), la sate
(sermo rusticus), printre osta.i (sermo militaris). In familie şi in comunicarea
cu slugile, şi scriitorii, desigur, foloseau limba latina vorbita (sermo cotidianus
sau consuetudo). Quintilianus, scriitor din perioada clasica, recuno.tea ca el
utilizeaza limba cotidiana in comunicarea cu sotia .i copiii, cu slugile: Quidam
nullam esse naturalem putant eloquentiam, nisi quae sit cotidiano sermoni
simillima, quo cum amicis, coniugibus, liberis, servis loquamur (De
institutione oratoria, XII, 10, 40) „Unii considera ca nu este o alta elocinta mai
naturala, decat cea foarte apropiata de limba cotidiana in care comunicam cu
prietenii, sotiile, copiii şi sclavii”. Hugo Schuchardtsustinea ca la Roma una şi
aceeaşi persoana folosea un aspect al latinei atunci cand se sfatuia cu sclavul sau
privitor la cumparaturile pentru ospatul ce urma sa aiba loc, un altul cand, printr-
un biletel, i.i invita prietenul la ospat .i un al treilea aspect al limbii, daca scria o
oda elogiind o persoana de vaza (3). Aceasta varianta a limbii, supusa unei
evolutii libere .i nemijlocite, este cunoscuta ca limba latina populara sau
vulgara (de la lat. vulgus „popor”). Latina vulgara este atestata in monumente
scrise din perioada de pana la secolele VII-VIII e.n., adica pana la aparitia
limbilor romanice. In latina vulgara este evidenta tendinta de a schimba
pronuntia unor sunete sau imbinari de sunete, de a uni.ca anumite mijloace
gramaticale şi imbinari de cuvinte in contextul propozitiei. In latina vulgara, pe
de o parte, s-au pastrat unele constructii disparute .i un lexic invechit, pe de alta
parte, dimpotriva, au aparut multe formatiuni lexicale noi. Scriitorii latini
afirmau adesea ca vorbirea populara din timpul lor avea mari afinităţi cu latina
veche. De ex., Cicero (De oratore, III, 12, 44) scria: „Cand o ascult pe ea (pe

soacra Lelia), am impresia ca ii aud pe Plautus .i pe Naevius”. Acela.i Cicero .i

alti scriitori (de ex., Quintilianus) opuneau bona consuetudo sau urbanitas
(adica latina Romei) idiomurilor din afara Romei (rusticitas, rustica vox).
Urbanitas, cui… contraria sit rustice „urbanitas, care… este opusa vorbirii
rusticitas” (Quintilianus, De institutione oratoria, VI, 3, 17).

Acest aspect popular vorbit al latinei, care nu corespundea normelor latinei

literare, la diferiti scriitori purta nume diferite. De notat ca romanii niciodata nu
numeau aspectul vorbit al limbii lingua, ci numai sermo „vorbire, vorba”. In
perioada preclasica, Plautus ii zice sermo plebeius „vorbirea plebeilor”, iar in
perioada clasica, Quintilianus il nume.te vulgaris sermo „vorbirea populara”,
vulgi sermo „vorbirea poporului”. La Cicero, lui plebeius sermo i se opune

21
nobilis sermo; rustica vox, rusticum vocabulum, sonus subrusticus, vox
subagrestis (4), spre deosebire de urbanus sermo „vorbirea urbana”. Vorbirea

militarilor se numea militaris sermo, militaris vulgarisque sermo

(Hieronymus), verba castrensia (Plinius) (5).

Altfel spus, latina literara .i latina vulgara trebuie privite nu doar ca varietati
stilistice (6) ale limbii latine, ci .i ca variante sociale .i teritoriale ale ei. Numai
a.a devin clare notiunile sermo urbanus, sermo rusticus, sermo plebeius,
sermo nobilis, sermo militaris, sermo vulgaris.

Majoritatea romani.tilor considera ca latina vulgara, ca aspect vorbit al limbii

latine, a existat in toate perioadele istoriei limbii latine. In acest context, trebuie
mentiona.i, mai intai de toate, W. Meyer-Lubke, G. Rohlfs, H. Schmeck ..a. E.
Richter caracterizeaza latina vulgara ca pe o „limba a tuturor paturilor sociale,
vorbita in toate perioadele” (7). Romanistul latinoamerican S. Silva Neto pune
semnul egalitatii intre latina vulgara şi latina uzuala, cotidiana, vorbita. Vestitul
medievist francez F. Lot, de asemenea, considera latina vulgara latina vorbita,
latina utilizata de toate paturile sociale ale societatii romane.

C. Grandgent sustine ca latina vulgara este doar latina paturilor de mijloc ale

populatiei. Iar P. Savi-Lopez vorbe.te despre latina vulgara ca despre singura

latina vie (11).

Aşadar, latina clasica sau literara trebuie privita ca o varianta a limbii latine, in
general, ca un aspect scris, grafic, bine şlefuit din punctul de vedere literar al
limbii latine. Latina vulgara este aspectul vorbit al limbii latine in general,
varianta ei vie, care se a.a mereu in evolutie .i a devenit premisa aparitiei limbilor
romanice actuale. Deosebirea dintre latina literara, cizelata mai ales in perioada
clasica (sec. I i.e.n. –I e.n.) .i latina vulgara, a.ata mereu in evolutie, devine tot
mai mare pe masura departarii de perioada clasica. La sfar.itul secolului IV e.n.,
diferentele dintre latina literara şi cea vulgara devin .i mai evidente. Despre
acestea vorbesc gramaticii latini, analizand diferite niveluri ale limbii (lexical,
fonetic, morfo-sintactic). In studiile de romanistica, aspectul popular, vorbit al
limbii latine poarta adesea denumirea de latina vulgara. In sec. XIV, vestitul poet
italian Dante Alighieri .i-a intitulat tratatul De vulgari eloquio (eloquentia);
acest termen apare in diferite lucrari de romanistica; cf. fr. latin vulgaire, it.
vulgare lingua, port. latin vulgar, germ. Vulgarlatein, engl. the vulgar latin,
rus. вульгарная латынь, ceh. latiny vulgarni,srb.-cr. vulgarni latinitet .
Intrucat adjectivul vulgar are doua sensuri: 1) „grosolan, vulgar, necioplit” (cf.

22
Ges vulgar, expresie vulgara, comportare vulgara) .i 2) „simplificat pana la
limita, simplu pana la denaturarea sensului” (latina vulgara), unii romani.ti din
fosta URSS (şi nu numai) au preferat termenul latina populara (14),
argumentand prin faptul ca este vorba de patrunderea unor forme populare
vorbite in textele latinei vulgare. Uneori se respinge ideea ca latina vulgara sta la
baza formarii limbilor romanice. Romanistul elvetian A. Burger (15) scrie ca
ceea ce Quintilianus numea sermo vulgaris este „vorbirea de fiecare zi”. Pentru
notiunea „baza limbilor romanice”, A. Burger propune termenul roman
commun, care, din punct de vedere cronologic, corespunde perioadei

sec. III-VIII e.n. De notat ca procesul diferentierii limbii latine a inceput cu mult
inainte de secolul III e.n. A.adar, datele initiale ale aparitiei limbilor romanice
trebuie cautate cu mult inainte de perioada indicata. In afara de aceasta, este
recunoscut de majoritatea romani.tilor (I. Iordan, Al. Graur ..a.) ca anume
vorbirea latina populara a servit drept baza a formarii limbilor romanice.
Romanistul ceh M. Krepinsky (16) considera ca latina vulgara este un concept
inutil, care dauneaza chiar tratarea corecte a problemei formarii limbilor
romanice. In acest context este oportuna opinia romanistului italian C. Battisti,
care sustine ca, in calitate de ipoteza de lucru, chestiunea latinei vulgare ramane
a fi o permanenta. Latina vulgara nu trebuie confundata cu a.a-numita latina
medievala (fr. Latina medieval, germ. Mittellatein, engl. medieval latin), care
nu mai este o limba vorbita a unui anumit popor, ci latina pe care o utilizau
savantii Evului Mediu (19). In masura cuno.tintelor lor, savantii epocii date
respectau normele latinei literare. In acela.i timp, ei introduceau elemente noi din
limbile romanice pe care le vorbeau. Acest lucru se refera mai ales la pronuntie.

După W. Meyer-Lübke, E. Bourciez, Ramón Menéndez Pidal ş.a.,

deosebirea cea mai importantă dintre latina clasică şi cea populară constă în
opoziţia scris/vorbit. În programatica sa, Meyer-Lübke afirmă: „Alături de
limba latină scrisă, există la Roma limba convetrsaţiei folosită de oamenii
cultivaţi şi în special de popor, care, o dată cu trecerea timpului ş cu
extensiunea latinei, s-a îndreptat din ce în ce mai mult de limba scrisă”.

Pentru cei care consideră caracterul vorbit ca esenţial, latina populară

este mai veche decît latina literară (Pidal). Într-adevăr, aspectul vorbit a
apărut o dată cu formarea limbii latine şi a cotinuat să existe ca unica formă
de realizare a comunicării lingvistice pînă la apariţia scrisului. Accepţia
aceasta nu este greşită, dar este incompletă şi creează posibilitatea confuziei
între latina arhaică şi cea vorbită în epoca imperiului, precum şi între latina

23
populară vorbită de oameni puţin cultivaţi şi aspecul vorbt în şcoală, senat
sau în cercurile oamenlor de cultură.
Pentru alţi lingvişti, latina populară se defineşte ca un aspect opus atît
latinei clasice, cît şi aspectelor dialecte sau argotice. Prima dată, ipoteza
aceasta apare la Emil Seelmann: „În diferite domenii ale limbii trebuie să
deosebim trei sfere de paricularităţi lingvistice: limba curat artistică sau
scrisă, limba cotidiană sau populară şi limba vulgară”.
Aşadar, deosebirea fundamentală dintre latina populară şi cea clasică
nu se bazează numai pe opoziţia vorbit/ scris, ci izvorăşte şi din deosebirile
dintre gradele de cultură ale vorbitorilor, din împrejurările diferite în care în
care se realizează fiecare: latina populară cuprindea sfera familiei, a
conversaţiei curente, era vorbită de păturile mijlocii; cea clasică se vorbea în
senat, la şcoală, în politică etc.
Caracterul expresiv, neglijenţa în pronunţare, lipsa de afectare, atenţia
mai slabă la „normele” gramaticale, iată cîteva dintre trăsăturile comune
latnei arhaice şi cele populare care sau manifestat prin efecte identice, ca, de
pildă, căderea consoanelor finale -m, -s, -t, preferinţa pentru diminutive,
cuvinte cu o încărcătură afectivă sporită etc.
Datorită corespondenţelor nomeroase dintre aspectul popular ş alte
aspecte (arhaic, argotic, dalectal) ale latinei, datorită evoluţiei diferite după
epoci, A. Meillet considera latina populară ca „un ansamblu de tendinţe care
s-au realizat în grade diferite după condţia şi educaţia diferitelor subiecte
vorbitoare, după timp ş loc”.
Deosebirile dintre latina clasică şi unele trăsături romanice comune au
origini foarte variate, şi afirmaţia că latina populară este limba vorbită de
majoritatea claselor mijlocii pare insuficientă pentru caracterizarea ei. Să ne
oprim asupra lor.
O serie de fenomene, inovaţii latineşti, care interesează evoluţia
idiomelor romanice îşi au originea în aspectele ale limbii latine. De pildă,
trecerea lui ae la ε începe în jurul Romei încă din secolul al II-lea î.e.n. După
unii cercetători, ştergerea opoziţiilor fonologice bazate pe cantitatea vocalelor
porneşte din centrul Italiei şi are la bază substratul osco-umbric.
Altă serie de fenomene „romanice” încep să se manifeste încă din
latina arhaică şi continuă să acţioneze neîntrerupt, cuprinzînd şi latina clasică:
qu>c (cf.lat.arh.quom>lat.cl.cum, lat.cl. equus>lat.pop. ecus).
Latina din epoca imperială a fost transplantată în condiţii sociale
culturale şi lingvistice foarte variate de la o provincie la alta. Aproape toate
popoarele supuse de Roma, cu excepţia oscilor şi umbrilor, vorbeau limbi

24
diferite de latină. Unele dintre ele, ca de pildă etrusca, nu erau nici măcar de
origine indo- europeană.
Faptele acestea, împreună cu cele amintite mai sus, au contrbuit, pe de
o parte, la accelerarea ritmului de regulizare a structurii gramaticale latine, iar
pe de alta, la introducerea unor elemente specifice provinciale din limbile
popoarelor cu care românii şi apoi populaţiile romanizate au venit în contact.
Totalitatea influenţelor din limba populaţiilor care au adoptat limba
latină în diversele provincii ale Imperiului roman alcătuieşte substratul
viitoarelor limbi romanice. Ele se manifestă îndeosebi în structura fonologică.
După M. Krepinsky, acţiunea substratului ar fi fost atît de puternică,
încît se poate vorbi de apariţia fiecărui idiom romanic din momentul cuceririi
şi romanizării provinciei respective. Acest lingvist exagerează mult rolul
substratului şi desconsideră evoluţia internă a limbii latine. Apariţia unor
trăsături fonetice şi lexicale distincte pe care îşi bazează el argumentarea nu
pot anunţa existenţa unor no limbi, ci procesul de formare a unor dialecte
provinciale. Cît timp se păstrează unitatea economică, politică şi
administrativă a imperiului, dialectele primesc influenţe constante de la
centru, fapt care asigură o unitate relativă în inovaţii pe întregul teritoriu de
limbă latină.
Cu toate că îngloba elemente atît de variate (trăsături arhaice,
numaroase împrumuturi greceşti, provincialisme, particularităţi argotice),
latina populară a avut, după majoritatea cercetătorilor ei, un aspect unitar.
Ca limbă oficială, latina provincială se conformă aspectului ei de la
Roma, graţie existenţei legăturilor dintre provincii şi capitala imperiului, care
asigurau o iradiaţie permanentă de la centru spre periferie şi, prin aceasta, o
unitate relativă în ceea- ce priveşte inovaţiile. Mărturie stau inscripţiile
latineşti în care se găsesc numai rarejri fenomene lingvistice specifice unei
anumite regiuni. Încercările de a stabili, cu ajutorul inscrpţiilor, caracterele
latinei dintr-o provincie dată, de a descoperi elemente care să anunţe evoluţia
particulară a limbii romanice respective au rămas infructuoase. Astfel, în
inscripţii din regiunea Romei apare proteza lui i la cuvintele cu s impur iniţial
(isperabi, iscola). Dar italiana nu cunoaşte această proteză, care, în schimb,
este generală în Franţa şi Peninsula Iberică.
Exagerînd caracterul unitar al latinei populare, romanişti ca G.Mohl
sau A.Philippide au identificat-o cu latna comună, care, în condiţiile de viaţă
din Imperiul roman, a evoluat liber, mai repede, şi astfel s-a depărtat de
stadiul mai vechi, fixat prin scrierile latineşti clasice.

25
 Părerea lor se întemeiază pe faptul că ambele aspecte aparţin aceleiaşi
limbi şi că în provincii a fost transplantatăatît latina literară (prin şcoli,
înalţifuncţonari din administraţie), cît şi cea populară (prin armată, comerţ).
Către sfîrşitul epocii imperiale, cînd organizaţia politico- socială se
zdruncină, culminînd cu dispariţia oficială a stăpînirii romane, elementele
unificatoare ale limbii latine populare (adică administraţia, armata, şcoala) îş
pierd tot mai mult forţa, în schimb cele diversificatoare se înmulţesc şi se
întăresc. Astfel, deosebirile existente în latina vorbită de la o provincie la alta
al imperiului devin tot mai mari, pînă cînd locul ei îl iau limbile romanice.
Existenţa limbii latine populare se întinde, după aprecierile specialiştilor, de-a
lungul unui interval de aproximativ 800 de ani (200 î.e.n. – 600 e.n.).
Latina populară nu este acelaşi lucru cu latina medievală. Acest ultim
aspect al limbii latine n-a fost niciodată vorbit, ci mai scris, dar nu în epoca
clasică şi nici curînd după aceea, ci în evul mediu, de către oameni care
cunoşteau latina din cărţi, stăpîneau mai mult ori mai puţin bine gramatica şi
vocabularul latinei clasice, dar fără s-o poată mînui cum se cuvine, şi de
aceea amestecau în ea elemente existente în limba vorbită de ei, adică în
latina populară de la începutul perioadei medievale, devenită apoi limba
romanică a provinciei repective.
În timpul lui Carol cel Mare, cînd are loc un fel de renaştere culturală,
latina medievală face progrese sub raportul corectitudinii, graţie cunoaşterii
mai adînci a latinei clasice.
În vocabularul limbilor romanice occidentale apar de timpuriu
împrumuturi latineşti culte, printre care multe dublete ale cuvintelor
transmise direct (cause „cauză” şi chose „lucru”) sau forme refăcute după
model latinesc (cf.fr.mod. honorer şi v.fr. ondrer ).

Dacă latina populară a fost numai limbă vorbită, nu şi scrisă,

însemnează că ea nu ni s-a transmis direct prin nici un fel de texte. Aşa este.
Atunci, cum o putem cunoaşte, măcar aproximativ? Din diverse izvoare, cele
mai multe tot scrise, dar dintre acelea care, au putut primi, cu sau fără intenţie
din partea acestora, elemente populare. Cunoştinţele noastre despre latina
populară sînt, din această cauză, fragmentare, nu prea bogate şi nici prea
sigure.ele servesc mai mult ca un mijloc de orientare, care ne ajută să ne
imaginăm, aproximativ, cum se înflaţişa, în linii mari, acest aspect al limbii
latine. Inconvenientul, pentru scopul nostru, care este acela de a cunoaşte
izvorul principal şi de bază al idiomurilor romanice, nu-i grav, întrucît latina
populară se confundă, în fond, cu latina clasică, vrem să spunem că între una

26
şi alta nu existăă deosebiri esenţiale, sistemul lor fonematic şi morfematic,
precum şi o bună parte din elementele lor lexicale fiind identice.

Lexicul latinesc popular era mult mai sărac decît cel clasic deoarece
cunoştinţele de tot felul ale maselor erau reduse în comparaţie cu ale clasei
conducătoare, deţinătoarea culturii. Viaţa sărăcăcioasă, adesea mizerabilă, pe
care o ducea marea majoritate a populaţiei Imperiului roman se reflecta în
marea sărăcie a vocabularului folosit de ea în relaţiile zilnice. Totodată se
constată o predominare a termenilor concreţi faţă de cei abstracţi, ceea ce se
expilcă tot prin condiţiile de viaţă, reduse în mod obişnuit la satisfacerea
nevoilor strict materiale. Este vorba, fireşte, de vocabularul propriu-zis,
fiindcă fondul principal de cuvinte era, în general, identic cu al latinei clasice.
În fonetică, modificările suferite de latina tîrzie sînt multe şi
importante. Ele se datoresc evoluţiei fireşti a limbii, căci izvorăsc din natura
fiziologică a sunetelor şi din relaţiile dintre ele, fără nici o legătură cauzală cu
dezvoltarea societăţii. Limba vorbită se mişcă mult mai liber decît cea scrisă,
la care intervine adesea tradiţia, adică conştiinţa, mai exact spus voinţa celor
care o utilizează şi o cultivă. La aceasta s-a adăugat pentru fiecare provincie
în parte, influenţa exercitată de populaţiile autohtone care şi-au însuşit limba
latină şi au vorbit-o cu deprinderile fonetice ale limbii lor de baştină.
În ce priveşte morfologia, constatăm două tendinţe, care merg oarecum
paralel, în sensul că au un izvor comun , şi anume nevoia vorbitorului de a
comunica între ei cu cît mai mare uşurinţă, de a se înţelege fără dificultăţi
provocate de complexitatea sistemului morfologic. Avem, mai întîi, o
simplificare a flexiunii: la substantiv, împuţinarea declinărilor şi a formelor
cazuale, iar la verb, dispariţia conjugării perifrastice, apoi reducerea
numărului categoriilor flexionarea. A doua tendinţă constă în dezvoltarea
pînă la maximum a folosirii formelor aşa-zise analitice, alcătuite din două
cuvinte, dintre care unul (prepoziţie la declinare, verb auxiliar la conjugare)
îndeplineşte funcţiunea desinenţei formelor sintetice din latina clasic.
Şi sintaxa se simplifică, datorită aceleiaşi tendinţe a vorbitorilor de a
adapta limba la nevoile gîndirii puţin complicate şi strîns legate de realităţile
concrete ale vieţii. Predomină, în aspectul popular al limbilor, coordonarea,
exprimată prin juxtapunere sau cu ajutorul conjuncţiilor coordonatoare.
Subordonarea apare mai rar şi se limitează la raporturile locale, temporale şi
atributive. Acuzativul cu infinitiv şi ablativul absolut sînt înlocuite prin
construcţii conforme cu conţinutul pe care îl exprimau. Şi topica latinei
populare diferă de a cele clasice, tot în sensul că este mai logică, mai

27
naturală, fără acele inversiuni care fac fraza latinească, aşa cum o cunoaştem
din operele scriitorilor, atît de întortocheată şi greoaie. Aşezarea cuvintelor în
această frază nu se deosebeşte prin nimic de aceea din limbile romanice, de
unde posibilitatea de a face o traducere literară, cuvînt cu cuvînt, fără a
schimba ordinea elementelor alcătuitoare ale frazei.

1.5. Izvoarele de atestare a latinei populare

Latina populară este un aspect al latinei, aspectul dinamic, nenormat, viu,
limba claselor mijlocii (neguţători, funcţionari, militari etc.) şi chiar a celor
suspuse în condiţii neoficiale.

Nu există texte scrise exclusiv în latina populară, ci numai texte cu

mai multe sau mai puţine vulgarisme. În general, numărul acestora este invers
proporţional cu nivelul de cultură al autorului.

Cele mai importante scrieri considerate ca izvoare pentru cunoaşterea

latinei populare sunt:

* Scrierile normative şi explicative

Gramaticii latini se străduiau să corecteze greşelile făcute de

vorbitorii mai puţin instruiţi, dând anumite precepte pentru pronunţarea şi
folosirea corectă a limbii latine, în timp ce, mai ales în perioada mai târzie a
limbii, glosatorii explicau prin forme uzuale unele cuvinte clasice care nu mai
erau înţelese de cei mai mulţi vorbitori.

Foarte numeroşi, gramaticii latini au lăsat lucrări de valoare inegală,

a căror utilizare trebuie făcută cu rezervă. În general este vorba de purişti care
luptă împotriva barbarismelor, a greşelilor în pronunţare sau flexiune.

Seria acestor gramatici începe cu Attapius Claudius (300 î.e.n.) şi se

termină cu Virgilius Maro din Toulouse (sec. al VII-lea) şi cu Paulus
Diaconus (740-801 e.n.).

28
 Glosarele, care interesează foarte mult pe romanişti, sunt vocabulare
rudimentare, în general unilingve, care traduc termenii mai puţin cunoscuţi
sau expresiile ieşite din uzul epocii numite lémmata sau glossae prin termeni
şi expresii considerate curente (numite interpretamente).

De o importanţă deosebită este Appendix Probi, un fel de îndreptar

lexical găsit în acelaşi manuscris cu cel al tratatului de gramatică Instituta
artium al lui Valerius Probus. Se presupune că adaosul la lucrare ar fi fost
elaborat în sec. al III-lea la Roma sau Cartagina. Autorul, necunoscut, ar fi
fost un gramatic ce ar fi făcut o listă pentru elevii săi. Este vorba de o listă de
227 de cuvinte populare însoţite de corespondentele lor clasice, ordonate
după principiul „aşa este corect şi nu aşa“.

Pentru romanişti prezintă interes tocmai formele „greşite“, care

ilustrează principalele tendinţe manifestate în fonetica, morfologia şi lexicul
latinei populare şi târzii. Cele mai multe din aşa-zisele greşeli din Appendix
Probi reprezintă de fapt forme protoromane: VETULUS non VECLUS;
PECTEN non PECTINIS; STABULUM non STABLUM; PERSICA non
PESSICA; SOCRUS non SOCRA; RIVUS non RIUS; TRISTIS non
TRISTUS etc.

Gloselede la Reichenau (după numele mănăstirii din Elveţia, unde au fost

descoperite), datează de la sfârşitul sec. al VIII-lea sau începutul sec. al XIX-
lea). Ele cuprind două părţi: în prima parte se explică prin termeni sau
perifraze cuvinte din Biblie, iar partea a doua este un glosar alfabetic.

Manuscrisul a fost redactat probabil în nordul Franţei. Multe forme

care apar în glosele de la Reichenau sunt continuate în limbile romanice;
unele cuvinte sunt specifice zonei galoromanice.

Redactate la circa patru secole după versiunea Vulgata dată de

Hieronim Bibliei, Glosele de la Reichenau oferă o imagine interesantă a
dinamicii vocabularului latinei populare. Se poate observa concurenţa dintre
termeni şi victoria celui continuat astăzi de limbile galo-romanice: pulcra :
bella; arenam : sabulonem; lamento : ploro; caseum : formaticum; is : ille.

Glosele de la Kassel conţin 245 de cuvinte şi expresii latine cu forme

foarte asemănătoare celor romanice glosate cu termeni germanici (bavarezi).

29
 Cuvintele sunt în ordine semantică (părţi ale corpului, animale domestice,
îmbrăcăminte); mai apar şi fraze, necesare să servească la un prim contact
lingvistic într-o ţară străină.

Acest „vocabular turistic“ latin-germanic datează de la sfârşitul sec. al

VIII-lea, începutul sec. al IX-lea şi se presupune că ar fi fost scris pe teritoriul
galoromanic sau retoroman. Nu poate fi considerat un text neolatin, cum s-a
propus uneori, deşi limba latină folosită are un caracter mult mai vulgar decât
cea întâlnită în Glosele de la Reichenau.

Inscripţiile (cele mai multe inscripţii latine au fost publicate în Corpus

inscriptionum Latinorum I-XV, Berlin, 1862 (cu sigla CIL).

Un alt izvor important pentru cunoaşterea aspectului vulgar al latinei

sunt inscripţiile, oficiale şi mai ales particulare.

Unul din avantajele inscripţiilor este posibilitatea datării şi a

localizării lor. Studierea lor pemite astfel stabilirea unor particularităţi
regionale ale latinei din diverse provincii ale Imperiului Roman (Gallia,
Hispania, Moesia, Dacia etc.). Numeroase lucrări au fost consacrate latinei
inscripţiilor din diverse regiuni. Pentru Dacia este cunoscută lucrarea lui
haralambie Mihăescu, Limba latină în provinciile dunărene ale Imperiului
Roman, Bucureşti, 1960.

Intensitatea şi limitele romanizării pot fi apreciate după numărul

inscripţiilor găsite pe un anumit teritoriu. Astfel, linia care delimitează zona
de influenţă romană şi cea de influenţă greacă din Peninsula Balcanică a fost
trasată pe baza inscripţiilor de către Ctin Jireček (al cărui nume îl poartă, de
altfel).

Utilizarea inscripţiilor în stabilirea trăsăturilor latinei populare şi

regionale trebuie făcută însă cu prudenţă, deoarece în multe cazuri greşelile
din text se datorează exclusiv ignoranţei celui care l-a scris sau economiei de
spaţoi.

Autorii latini care pot fi folosiţi ca izvor pentru cunoaşterea latinei

populare sunt fie cei care, datorită subiectului pe care îl tratează, pun în mod
voit în gura personajelor lor o exprimare neîngrijită, cu vulgarisme, fie cei
care folosesc ei înşişi, în mod involuntar, aspectul popular al latinei.

30
 Din prima categorie face parte Petronius, zis şi arbiter elegantium,
autorul primului roman din literatură Satyricon (păstrat numai în parte) care,
din motive stilistice, foloseşte exprimarea popukară în zugrăvirea lumii
sclavilor şi liberţilor (în fragmentul numit Cena Trimalchionis).

Plaut (Titus Maccius Plautus) (cca 251 î.e.n.-184 î.e.n.), autor a

aproximativ o sută de comedii din care ni s-au transmis doar 21, foloseşte o
limbă cu caracter pronunţat popular, deoarece a scris într-o perioadă când
încă nu se fixaseră toate normele riguroase ale limbii literare şi mai ales
pentru că, opera sa fiind destinată marelui public de pe stradă, eroii principali
erau oameni de rând şi se exprimau ca şi aceştia.

Tratatele tehnice sunt, în general, lucrări fără pretenţii literare, scrise în

legătură cu practicarea diverselor meserii. Astfel, M. Vitruvius Pollio scrie, în
timpul lui Augustus, un tratat de arhitectură (De arhitectura) scuzându-se de
la început pentru eventualele greşeli. Un prim tratat de agricultură, De
agricultura a rămas de la Cato cel Bătrân. În sec. I e.n. apare şi tratatul de
agricultură al lui Columella, având titlul De re rustica. Şi în scrierile
topometrilor latini Agrimensores se întâlnesc numeroase elemente de limbă
vorbită. Apicius, un cunoscut gurmand de pe vremea împăratului Tiberiu, ar
fi autorul unor cărţi de bucate, De re coquinaria, în 10 părţi, ce ni s-a
transmis într-o versiune adăugită şi completată de un anonim din sec. al IV-
lea. Chiro a fost un medic veterinar grec, a cărui carte, împreună cu altele, stă
la baza tratatului de medicină veterinară Mulomedicina Chironis (mijlocul
sec. al IV-lea). Autorul compilaţiei este necunoscut. Limba folosită este
foarte neîngrijită şi cu multe grecisme. Palladius (Rutilius Taurus
Aemilianus), mare bogătaş care a trăit în Italia sau Gallia pe la începutul sec.
al V-lea e.n. a scris aproximativ 15 cărţi, dintre care 13 sunt grupate sub
numele de Opus Agriculturae. Antymus a compus De observatione ciborum,
un mic tratat dietetic pentru regele franc Teodoric (511-534). Din punct de
vedere al limbii, această operă prezintă o mare importanţă pentru trecerea de
la latină la limbile romanice.

Scrierile istorice şi cronicile târzii (sec. al V-lea – al VI-lea) sunt de

obicei redactate într-o latină amestecată, cu forme populare şi reminescenţe
clasice.O astfel de operă este Historia Augusta, o culegere de biografii ale
împăraţilor romani, de la Hadrian la Diocleţian, scrisă în jurul anului 400 e.n.
de un autor necunoscut, dar care se ascunde în spatele a şase nume fictive.

31
 Historia Francorum (în 10 cărţi) este opera cea mai importantă a lui
Gregorius, episcop de Tours (sec. al VI-lea). Istoria goţilor (Gotica) sic ! şi
universală (Romana) ale lui Iordanes, probabil got originar din Dobrogea, din
sec. al VI-lea (551 e.n.) prezintă forme şi construcţii populare, specifice
latinei vorbite în Moesia inferioară.

Legi, diplome şi documente de cancelarie. Limba acestor scrieri, foarte

eteroclită, cu multe elemente populare, dar şi culte, cu arhaisme şi barbarisme
este, de asemenea, o sursă a cunoaşterii latinei populare târzii. Astfel, în
Gallia se găsesc documentele merovingiene, în Italia documente de la regii
longobarzi (sec. al VI-lea – al VII-lea), iar în Spania acte de la regatul vizigot
(sec. al VI-lea – al VII-lea). Lex Salica, o culegere de legi a francilor salici,
este unul din cele mai vechi izvoare ale dreptului germanic. Importante mai
sunt şi culegerile de legi târzii cunoscute sub numele de Lex Ribuaria şi Lex
Alamanorum.

Scriitorii creştini şi literatura hagiografică. În primele secole ale erei

noastre începe o bogată literatură creştină. Este vorba în primul rând despre
traducerea şi stabilirea versiunii Bibliei în latină, apoi, de literatura de
propagandă, şi, în sfârşit, de scrieri cu caracter hagiografic.

Itala sau Vetus Latina – sub acest nume sunt cunoscute numeroasele
traduceri latineşti ale Bibliei din sec. al III-lea e.n. Un grup de manuscrise ale
Italei, scrise pe teritoriul african (cu multe trăsături populare) poartă numele
de Afra. Limba acestor prime traduceri ale Bibliei are multe expresii şi
construcţii specifice limbii populare, împreună cu împrumuturi greceşti sau
semite calchiate.

În sec. al IV-lea activează Preafericitul Hieronim, însărcinat de papa

Damasus cu revizuirea versiunilor Italei şi cu unificarea traducerilor. A făcut
revizia numai pentru Noul Testament şi pentru Psalmi. Mai târziu a tradus
direct din ebraică Vechiul Testament. Forma devenită oficială pe care a dat-o
Hieronim traducerii Bibliei poartă numele de Vulgata.

În sec. al IV-lea şi începutul sec. al V-lea activează şi Augustin, unul

din părinţii bisericii, născut în Africa şi devenit profesor de retorică la Roma
şi Milano, convertit la creştinism în 387. Operele sale cu caracter religios
sunt Confessiones şi De Civitate Dei. Predicile sale (Sermones) sunt scrise
într-o limbă accesibilă, cu trăsături ale limbii populare. De la Sf. Augustin a

32
rămas o importantă informaţie privind pierderea cantităţii vocalelor latinei
din Africa.

Printre descrierile de călătorie la locurile sfinte cea mai cunoscută şi

importantă este Peregrinatio Egeriae ad loca sancta, descrierea unui
pelerinaj făcut de o călugăriţă, probabil o stareţă (Egeria, Eteria sau Silvia) la
locurile sfinte. Textul abundă în diferite construcţii populare care arată
„naşterea“ articolului hotărât şi a unor forme compuse de perfect.

Limbile romanice constituie cea mai importantă sursă de cunoaştere

a latinei populare. Prin reconstrucţia unor forme latine populare pe baza
realităţii romanice se poate observa felul în care s-a comportat limba latină în
perioada târzie, ce variante au circulat etc.

1.6. Diversificarea latinei

Modul cum s-a transformat latina în cele zece idiomuri romanice pe care le
cunoaştem şi timpul cînd s-a încheiat, acest proces istoric constituie una
dintre cele mai complexe chestiuni ale lingvisticii romanice.

Asupra factorului „timp”, ca o cauză de schimbare şi diversificare a

limbii, insistă F. de Saussure în Cours de linguistique generale. Limbajul
uman indiferent de forma concretă pe care o are şi de împrejurările în care se
găseşte, evoluează necontenit, deci după trecerea unui timp mai mult sau mai
puţin îndelungat, înfăţişarea şi structura lui se schimbă, ajungînd să se
deosebească atît de mult de aspectul iniţial, încît devine altul.

După Saussure, timpul explică nu numai schimbările care se produc

într-un idiom oarecare de la o epocă la alta, ci şi diferenţierea lui în mai
multe. În cazul nostru timpul a făcut ca franceza sau româna, continuatoare
ale latinei populare, să fie alte limbi decât aceasta, şi tot timpul este cauza
segmentării sau fragmentării latinei populare în cele zece limbi romanice,
deosebite una de alta.

Explicaţia dată de Saussure nu este o explicaţie, ci o simplă

constatare: se constată că limbile romanice sunt alte limbi decît latina
populară, deşi o continuă pe aceasta, între un text latinesc din sec. III şi

33
Jurămintele de la Strasbourg din sec IX există mari deosebiri, încît trebuie să
vorbim de două limbi diferite, nu de două aspecte ale aceleaşi limbi.

Timpul nu este o cauză de schimbare a limbajului uman, ci

numai o împrejurare sau o condiţie de producere a schimbării. Vorbirea
omenească se schimbă necontenit pe măsură ce trece timpul, dar nu din
caza timpului.

Altă explicaţie, tot generală, se bazează pe noţiunea „spaţiu”. O

limbă vorbită pe o întindere de pămînt oarecare, indiferent aproape de
mărimea acesteia, se diferenţiază din cauză că între subiectele vorbitoare
contactul nu este aşa de strîns încît să se poată menţine unitatea lingvistică
iniţială.

La prima vedere, explicaţia de ordin „spaţial” pare serioasă, căci

porneşte de la un element material uşor de sesizat şi de verificat. Dar sunt
situaţii care arată că spaţiul nu duce în mod inevitabil la adînci diversificări
lingvistice. Astfel, limba engleză din S.U.A. se vorbeşte pe un teritoriu mult
mai întins decît al Imperiului Roman dar ea nu s-a diversificat şi nici nu are
tendinţa de a se scinda în mai multe limbi.

La fel cu timpul, spaţiul este o simplă împrejurare sau condiţie,

un cadru în interiorul căreia se dezvoltă limba.

După alţi cercetători, factorul istoric ar fi jucat rolul central în

procesul de diversificarea latinei. Potrivit celor spuse mai sus privitor la
influenţa timpului asupra vorbirii omeneşti, limba latină şi-a schimbat prin
forţa împrejurărilor, aspectul de la un moment la altul, aşa că în fiecare
provincie nou cucerită de romani coloniştii duceau cu ei o limbă latină care
nu era perfect identică cu cea dusă în provinciile cucerite înaite sau după
aceea.

În sprijinul acestui criteriu se invocă fapte sigure, dar ele sunt foarte
puţine şi neînsemnate pentru a ne putea explica diversificarea produsă în
interiorul Romaniei, adică ivirea,cu timpul, a zece limbi diferite în locul
uneia singure.

Teoria lui Grober implică ideea că anumite particularităţi ale limbii

latine dusă în diversele provincii ale imperiului n-au mai suferit nici o
modificare că, vorba lui Philippide, „ toate fenomenele comune limbilor
34
romanice au rămas înţepenite de pe timpul colonizării ultimii provincii”.
Această idee contrazice nu numai realitatea, ci şi concepţia însăşi a lui
Grober, care porneşte tocmai de la faptul că acasă la ea, în Italia, limba latină
s-a modificat mereu şi de aceea avea un aspect cînd a fost cucerită Peninsula
Iberică, alt aspect cînd a fost cucerită Galia. Aşadar, această limbă se schimbă
necontenit în Italia, dar nu şi în provinciile dinafara Italiei, unde ea rămînea
aproximativ în starea în care se afla atunci cînd au fost cucerite provinciile
respective.

Altă explicaţie dată scindării latinităţii se bazează pe factorul

etnologic. Populaţiile găsite de romani în provinciile cucerite de ei şi apoi
romanizate erau de origine foarte felurită. Fiecare dintre ele vorbeau idiomuri
diferite, şi nu numai de la o provincie la alta, ci şi în interiorul unei singure
provincii, fiindcă în nici una dintre ele populaţia nu era unitară. Aceasta
înseamnă că latina populară a fost învăţată, cu vremea, de populaţii şi foarte
numeroase, şi foarte deosebite din punct de vedere etnic şi din punct de
vedere al limbii lor materne. Urmarea a fost diversificarea latinei populare,
adică transformarea ei în cele zece idiomuri romanice. Căci fiecare dintre
populaţiile băştinaşe şi-a însuşit limba latină şi au vorbit-o în felul specific
fiecăruia, fel determinat de ceea ce unii lingvişti numesc baza de articulaţie
: modul cum fiecare pronunţa limba latină depindea de modul cum pronunţa
propria-i limbă maternă, şi în acest mod nu semăna de la o limbă la alta,
pentru că fiecare avea o conformaţie a organelor articulatorii uşor diferită de
a celorlalte. Lingvistica mai nouă invocă şi baza de audiţie, adică modul
com vorbitorii unei limbi date aud şi înregistrează o limbă străină, modul
cum îi percep sunetele. Perceperea depinde de sistemul lingvistic propriu,
care alcătuieşte ceea ce s-ar numi organul aperceptiv : cînd ascultăm pe
cineva vorbind o limbă străină, noi „interpretăm” elementele ei alcătuitoare
cu ajutorul elementelor corespunzătoare ale limbii noastre materne. Acest
fapt contribuie în aceeaşi măsură ca şi baza de articulaţie la modificarea
limbii adoptate de o populaţie, în urma părăsirii treptate a propriei sale limbi.

Pornind de la această idee, lingviştii au căutat s-o aplice în cercetările

lor asupra limbilor romanice, şi anume să explice cu ajutorul ei diverse
particularitţi specifice ale acestora. Potrivit celor expuse, ne aşteptăm ca ei să
se fi pornit numai la fenomene de ordin fonetic, ceea ce este o greşeală,
întrucît substratul etnic nu se poate reduce numai la aspectul fonetic,
chiar dacă acesta este mai izbitor şi pare a fi mai uşor de verificat. Din

35
 limbile populaţiilor băştinaşe, latina a primit şi cuvinte, apoi sensuri şi
construcţii chiar şi o particularitate gramaticală propriu-zisă.

Vorbind despre substratul etnic trebuie de explicat care este teoria

lingvistică a substratului, cu ajutorul căreia se explică diversificarea latine.

Schimbările lingvistice în diacronie pot fi explicate atât prin acţiunea

factorilor lingvistici cât şi extralingvistici. Evoluţia internă a limbilor
constituie factorii lingvistici pe când învăţaţii au convenit şi au identificat
parametri ai factorilor extralingvistici ce au contribuit la diversificarea
latinei.

Substratul etnic lingvistic a fost analizat ca factor de schimbare şi

componentă fundamentală însă cu manifestarea oarecum inegală în evoluţia
diferitelor limbi, a fost elaborată teoria lingvistică a substratului care-şi
propune să explice din ce cauză pe o arie geografică relativ-restrânsă o limbă
sau dialecte ale ei au putut avea evloluţii diferite până a se transforma în
limbi de sine stătătoare. Pe lângă alţi factori, schimbările lingvistice sunt în
mare parte generate de existenţa elementelor de substrat. Astfel, au fost
analizate, stiudiate efectele stratului asupra latinei în provinciile romane,
unde situaţia de bilingvism a populaţiei autohtone şi a popoarelor
cotropitoare a orientat evoluţia schimbărilor în sensul formării fiecărui idiom
romanic în parte. Teoria substratului explică faptul că aceste elemente
lingvistice au fost organizate în sistem şi au acţionat conjugat asupra latinei
în momentul când aceasta era declarată limbă oficială în provinciile
colonizate.

 Substratul romanic reprezintă totalitatea elementelor pătrunse în limba

latină şi consolidate în limbile romanice din limbile populaţiilor cucerite de
romani care după o perioadă de bilingvism au adoptat ca mijloc de
comunicare limba latină părăsindu-şi limba proprie. Interacţiunea dintre
limba latină şi limba băştinaşilor după o perioadă de bilingvism a dus la
modificarea substanţială a limbii latine. Noţiunea de substrat a fost aplicată
de lingvistul italian I.I.Ascoli în „ Studiul limbilor romanice” numai că
acest concept a fost ulterior revăzut deoarece Ascoli i-a imprimat o tratare
fiziologică.
 Stratul latin reprezintă totalitatea elementelor latineşti conservate în limbile
romanice care constituie nucleul de bază a lexicului şi gramaticii limbilor
romanice
36
 Superstratul romanic reprezintă totalitatea elementelor din limbile romanice
care provin din latina populară migratoare, învingătoare care s-au stabilit în
fostele provincii ale Imperiului roman şi după o perioadă de bilingvism au
adoptat limba latină părăsindu-şi limba proprie. Interacţiunea dintre limba
popoarelor migratoare şi limbă latină a fost influenţată de limba migratorilor.
Termenul de superstrat a fost propus de Walter Wartbourg şi desemnează
elemente suprapuse unei limbi şi dizolvate în ea. Ca exemplu de superstrat se
citează - elementul germanic (din idiomul francilor) în galo-romanică, -
elementul vechi slav în limbile romanice de Est – română, dalmată.
 Noţiunea de adstrat reprezintă totalitatea elementelor pătrunse în limbile
romanice din limbile populaţiilor cu care acestea au intrat în contact pe o
durată mai mare sau mai mică de timp ca urmare a unor invazii sau a
vecinătăţii teritoriale. Spre deosebire de substrat şi superstrstrat în cazul
adstratului bilingvismul nu a dus la dispariţia uneia dintre limbi ci doar la
influenţe reciproce neesenţiale. Termenul de adstrat a fost propuse de
Valcov.
Stratul latin constituie nucleul de bază a limbilor romanice şi se
reflectă într-o măsură mai mare la nivelul lexical-morfologic. În lexic
stratul latin se întâlneşte în cea mai mare parte a limbilor romanice ca
elemente moştenite: ex. latină – Herba – span. Hierba – franc. Herbe – ital.
Ierbe – rom. Iarbă. În limbile romanice sunt comune aproximativ 500 de
cuvinte ce sunt comune pentru toate limbile romanice, la ele se mai adaugă şi
alte cuvinte latine moştenite specific fiecărei limbi aparte. La nivel
morfologic din latina vorbită au fost moştenit procedeul fromării gradelor de
comparaţie cu ajutorul adverbelor „plus” – Galia, Italia sau „magis”-
Iberia, Dacia, acestea fiind modificări specifice pe când majoritatea
categoriilor gramaticale din limbile romanice sunt de origine latină.

Substratul romanic prezintă următoarele varietăţi:

 Substratul apenin al limbii latine este reprezentat prin influenţele pe

care le-au exercitat asupra limbii latine, limbile din peninsula Italică cu care
latina a venit în contact la originile sale. Aceste influenţe sunt:
- limbile italice din care s-au conservat în latină circa 120 de
cuvinte şi care se regăsesc în dialecte. Prin intermediul limbii latine unele din
aceste cuvinte au pătruns şi în limbile romanice.
- Influenţa etruscă care s-a reflectat în limba latină, a dat
reminescenţe(ecouri) şi în unele limbi romanice. Estucii au format un stat
puternic cu o civilizaţie înaintată care şi-a extins dominaţia şi asupra Romei,
37
 după unele izvoare etruscii au fondat Roma şi s-au retras mai târziu spre nord
când au venit latinii, formând Etruria. Influenţa civilizaţiei etrusce asupra
romanilor a fost foarte mare şi în domenii diverse, de la pictură şi sculptură
cu caracter realist, naturalist până la sistemul de irigare a terenurilor agricole,
de la luptele de gladiatori până la modul de denumire a persoanelor,
pronomem, nomem, cognomen. Pe plan lingvistic sunt denotate unele
influenţe mai ales a vocabularului, au fost împrumutate sufixe – enna, - inna,
precum şi cuvintele porsena, catenna. Prezenţa consoanelor aspirate în
graiurile italiene din Toscana, regiune care acoperă aproximativ teritoriul
Etruriei şi constituie o rară excepţie în cadrul limbilor romanice. Spre
deosebire de greacă care a pierdut caracterul aspirat ale oclusivelor, dar aici
ele se păstrează, din care cauză acest aspect din graiurile din Toscana este
considerat ca vestigiul al fenetrismului etrusc.
 Substratul celtic al limbii franceze este reprezentat prin elemente celtice
pătrunse în latină după romanizarea Italiei. Galii au locuit în cea mai mare
parte în Italia de nord înainte de colonizarea romană. Ei aparţineau grupului
celtic şi au coborât din Galia propriu-zisă care corespunde Franţei de astăzi în
Italia de Nord. I-au izgonit pe liguri, pe etrusci şi au ajuns de au cucerit şi
Roma, 390 î.e.n., reuşind să ajungă până în Campania, dar s-au instalat în
Italia de Nord, întemeind Galia cisalpină. Încă de la începutul sec. III î.e.n.
romanii au început să cucerească teritoriul cisalpin mutând graniţa la
Rubicon. Treptat stăpânirea romană s-a extins şi la mijlocul sec. II î.e.n. şi au
ajuns în partea meridională a Galiei transalpine organizând Galia narbonă sau
transalpină. Cuceririle lui Caesar au transformat toată Galia în provincie
romană. Galica sau limba galilor face parte din familia limbilor celtice
devizată în :
1. celtica continenetală, adică galica propriu-zisă,
2. celtica insulară din care făceau parte irlandeza, scoţiana şi bretona.
Contactele îndelungate dintre romani şi gali au avut consecinţe lingvistice,
cultura superioară a romanilor s-a impus, influenţând limbile celtice printr-un
număr mare de elemente latineşti. Procesul acesta de influenţă şi interferenţă
s-a terminat cu asimilarea totală a limbii celtice continentale şi parţial pentru
cea insulară. Dar în urma acestor influenţe şi limba celtică a influenţat limba
astfel ca în latina populară au nimerit şi elemente celtice. În vocabularul
limbii franceze s-au conservat aproximativ 300 de elemente celtice care au
pătruns în latina populară în urma interferenţei celor două limbi : latină şi
galică. De obicei aceste elemente celtice denumeau noţiuni inexistente în
latină însă au fost şi cazuri când elementele celtice au înlocuit cuvintele

38
 latineşti şi aceste elemente au dat reflexe şi în alte limbi romanice. Între
cuvintele latine de origine celtică se pot aminti: carrus, brache. Influeneţa
substratului celtic care este cea mai serioasă din domeniul romanic nu se
limitează doar la urme lexicale ci se extinde şi la unele tendinţe fonetice,
dintre care cea mai contraversată este : trecerea de la u în ű – unus – une. În
afară de această tendinţă s-au mai observat şi altele: grupul de litere ct se
transformă în it – noctem – nuit, lactem – lait; sonorizarea consoanelor
intervocalice - potere – pouvoir; nazalizarea vocalelor care precedă
consoanele m,n. În urma bilingvismului latin şi galic s-a obţinut limba
franceză cu transformările acesteia de substrat.

 Substratul iberic. Situaţia lingvistică din peninsula Iberică până la

romanizare este puţin cunoscută. Se ştie că aici au circulat ca limbi de
comunicare: ibera veche, basca şi celta. Limba bască a rezistat nivelării
latine. Cele mai sesizabile influenţe le-a exercitat vechea iberă. În vocabular
influenţa aceasta este reprezentată printr-o serie de cuvinte care s-a construit
cu ajutorul sufixelor din iberă, şi anume –rro şi –rdo: zorro- vulpe, burro –
măgar, gordo- gras. La nivel fonetic s-a atesta trecerea lui f în h : fettum –
hierro, însă această transformare nu s-a produs înaintea diftongului ue –
fuego – focum.

Substratul traco-dacic al limbii române este mai pronunţat în lexic şi

fonetică. De elementele substratului acesta s-a ocupat G. Brâncuşi care a
elaborat lucrarea „Vocabularul autohton al limbii române”. Elementele
dacice din limba română constituie aproximatix 100-150 de cuvinte : brînză,
brîu, bucurie, brad, mazăre, copil, ţap, moş. În fonetică sub influenţa
substratului au avut loc următoarele mutaţii:
-trecerea grupului de suete ct în pt – octo – opt, lactem – lapte.
-poziţia articolului definit se datorează substratului.

Superstratul romanic prezintă următoarele varietăţi:

Superstratul germanic. Lingviştii consideră drept superstrat elementele

germanice pătrunse în latină în urma influenţelor celtice după anul 600, adică
o dată cu invazia francilor în teritoriile galice. Din superstratul germanic pot
fi menţionaţi termenii din diferite domenii, cercetările lingvistului W.Lubke
demonstrează că în limba franceză sunt aproximativ 2600 de termeni,
domeniul militar – mareşal, baron; adjective – frais, riche; termeni agricoli
– blais; nume proprii – Charle, Louis.
39
 Superstratul vechi slav al limbii române este mai pronunţat în lexic şi
fonetică. În lexic o serie de cuvinte a scos din uz cuvinte latineşti: bogat – a
scos – dives; sărac – pouber; drag – carus; a iubi – amare. Dar s-a
observat şi o altă situaţie – unele elemente slave circulă alături de
elemente latine – nea – nivus. De origine slavă sunt o serie de sufixe –
ac,ială,iste, iţă, nic; şi o serie de prefixe ne, răz.
Superstratul cultural latin – este o varietate specifică de superstrat
comună pentru idiomurile romanice, el reprezintă totatlitatea elementelor
latineşti împrumutate de către idiomurile romanice direct din latina medievală
sau prin intermediul altor limbi romanice. Împrumuturi masive din limba
latină cultă au avut loc la sfârşitul evului mediu şi în perioada Renaşterii când
erau preluaţi din limba latină termeni ce ţineau de domeniul spiritual,
jurisprudenţă. Elementele împrumutate sufereau mici modificări de formă,
fiind adoptate la normele în vigoare ale limbii care îl preluau. Limba română
spre deosebire de alte limbi romanice nu a cunoscut o astfel de influenţă
deoarece aceasta se datorează poziţiei geografice, prezenţa într-o mare
măsură a populaţiei slave. Dar limba română a preluat astfel de influenţe prin
intermediul italienei sau francezei. Aceste împrumuturi din perioada dată
intrau în relaţii de dublete etimologice cu elementele moştenite din latină de
aceeaşi origine.

Adstratul romanic variează de la o limbă la alta, fiecare limbă

romanică îşi are adstaturile ei. În limba română în calitatea de adstrat se
citează.

- adstratul turc – halva, odaie, muşama, musafir – 650 de cuvinte,

- adstratul maghiar – 122 de cuvinte – oraş, vameş, chipeş, sălaş,
- adstratul rus este cel mai pronunţat - circa 10 – 12%- colhoz,
- adstratul ucrainean – 250 de cuvinte – buhai, hulub, ciorchină, balie,
ştiubei.
Există şi influenţe comune de adstrat care se regăsesc în majoritatea
limbilor romanice, exemplu adstratul arab, unele elemente au pătruns mai
întâi în spaniolă şi portugheză, deoarece cu acestea au avut contact, şi mai
apoi în alte limbi romanice, drept exemple sunt : algebră, zero, cifră,
gibraltar.

40
 1.7. Controverse referitoare la diversificarea latinei

Care sunt fenomenele fonetice ce aparţin unora dintre limbile

romanice şi care au fost atribuite substratului etnic? Cel mai mult discutat
este anume ü francez, corespunzător lui u latin clasic – mur – murus, sur
– securus. Deoarece această modificare apare în general acolo unde au trăit
populaţii celtice, s-a susţinut că prefacerea lui u în ü se datoreşte substratului
celtic: celţii nu puteau pronunţa pe u velar şi de aceea au pronunţat pe ü –
sur.

Cercetări ulterioare au arătat că pe de o parte nu în toate regiunile

unde au trăit triburi celtice u a devenit ü francez, iar pe de altă parte că
limbile vorbite în ţinuturi în care nu au existat celţi, precum sunt albaneza şi
dalmate cunosc această prefacere.

Situaţi ce se prezintă destul de favorabil în cazul lui ct latinesc, care

a dat în franceză it factu – fait, prin faza intermediară ht. Răspândirea
teritorială a acestui fenomen coincide aproximativ cu ţinuturile locuite
odinioară de celţi. De asemenea vorbeşte în sprijinul explicaţiei „etnologice”
faptul că pe inscripţii găsite în Galia apare adesea un c sau h grecesc înaintea
lui t, o dovadă că ct – ht trebuie să fie produs deja în limba vorbită de gali,
întrucât el se întâlneşte în cele mai vechi monumente ale limbilor celtice
actuale.

Şi particularităţi fonetice aparţinând altor idiomuri romanice au fost

atribuite substratului etnic. Astfel, transformarea în h a lui f iniţial din limba
spaniolă a fost pus pe seama limbii iberice, vorbite de populaţia majoritară a
Peninsulei Iberice înainte de romanizare – facere – hacer. Deoarece
fenomenul este specific spaniol, unii lingvişti au invocat cu atât mai uşor
influenţa substratului, cu cât dintre limbile cunoscute îl prezintă şi basca
vorbită în nordul Spaniei şi care este considerată drept continuatoare a limbii
populaţiei băştinaşe.

Se ivesc unele dificultăţi care fac ca majoritatea romaniştilor să

primească sceptic sau chiar să respingă această explicaţie. Prefacerea lui f în
h n-are loc înaintea lui r. Întemeindu-se pe faptul că f – h există în bască,
Muller vede în acest fenomen un produs al influenţei limbii basce, aşadar nu
al substratului, ci a unui suprastrat sau adstrat.

41
 În ceea ce priveşte limba noastră, s-a recurs la criteriu etnologic
pentru a explica prefacerea lui cs latinesc în ps – coxa – coapsa, şi a lui ct în
pt – pectus – piept. Un punct de sprijin au crezut susţinătorii acestei idei că
găsesc în albaneză, unde lui cs latinesc îi corespunde fs, iar lui ct un ft.

Din exemplele date rezultă că cei mai mulţi dintre lingvişti care au
dezbătut problema substratului etnic s-au mărginit la fapte de ordin fonetic.
Atitudinea lor se datoreşte unei influenţe din partea curentului naturalist şi
apoi a celui neogramatic, care au stăpânit concepţia despre limbă în a doua
jumătate a veacului trecut. Importanţa acordată sunetelor, mai ales de către
neogramaticieni trebuia să îndrepte atenţia partizanilor teoriei substratului în
mod special spre faptele fonetice. Să nu uităm apoi că majoritatea lingviştilor
s-au ocupat şi continue să se ocupe în studiile lor aproape exclusiv de
fonetică şi de morfologie, aspectele oarecum exterioare ale limbilor,
neglijând adesea funcţiunea sunetelor şi a formelor gramaticale, care nu pot
ieşi la iveală decât în fonologie, respectiv în sintaxă, în relaţiile dintre
cuvinte.

Procedând astfel, susţinătorii ideii despre influenţa populaţiilor

autohtone asupra limbii latine populare au compromis-o sau i-au stabilit forţa
de convingere, mai cu seamă atunci când au insistat numai asupra
schimbărilor fonetice, pentru explicarea cărora s-au raportat în mod exclusiv
la „baza de articulaţie”.

Neîncrederea în substratul etnic drept cauză de diversificare

lingvistică are şi alt izvor. Cu privire la limbile populaţiilor cucerite nu ştim
aproape nimic, deoarece nu-i posibil să ştim din momentul ce limbile
respective au dispărut toate cu mii de ani în urmă. De aceea cercetarea
exclusivă a sunetelor trebuia să provoace scepticism: fapte invocate din
limbile băştinaşe nu puteau fi dovedite real, în acelaşi mod întâmplându-se şi
cu faptele sintactice sau lexicale.

Aceasta nu înseamnă că ideea substratului etnic nu trebuie respinsă,

ea este justă, căci corespunde unei realităţi, pe care o putem întrevedea în
unele situaţii mai apropiate de noi, cronologic vorbind. Să ne gândim la
limbile creole sau în ceea ce priveşte pronunţarea, la deosebirile destul de
mari între moldoveni şi munteni, deosebiri care se pot explica prin amestecul
de populaţie.

42
 Procesul de însuşire a limbii latine de către iberi, gali, traci a durat
multe veacuri s-a desfăşurat încet şi cu dificultăţi de tot felul care nu au putut
fi învinse. De aceea trebuie să spunem că, dacă latina populară a căpătat, cu
timpul, aspecte diferite în diversele provincii ale Imperiului Roman, faptul se
datoreşte populaţiilor băştinaşe care aveau limba lor proprie deosebită de
latină. Cum morfologia şi fonul principal de cuvinte sunt foarte rezistente,
însemnează că populaţiile băştinaşe şi-au însuşit aceste elemente esenţiale ale
limbii latine fără modificări importante. În schimb felul de a pronunţa această
limbă, precum şi restul vocabularului la care trebuie adăugată sintaxa, s-au
resimţit, în grade diferite şi de la o provincie la alta şi de la un aspect social al
limbii la altul.

O altă prezentare a modului cum a luat naştere limbile romanice

porneşte de la rezultatele geografiei lingvistice în care sunt înregistrate
fapte de limbă obţinute prin anchete întreprinse pe teren cu ajutorul unor
chestionare speciale, că legăturile existente între vorbitori unei regiuni şi cei
ai alteia fac ca asemănările sau deosebirile între graiurile respective să fie
mai mari sau mai mici, după natura legăturilor. Partizanii geografiei
lingvistice au ajuns la concluzia că situaţia trebuie să fi fost identică pe
vremea Imperiului roman.

S-a constatat astfel, în cazul Franţei, că regiunile mai apropiate de

Paris sunt influenţate de limba acestuia mai puternic decât cele situate la o
îndepărtare mai mare. Tot aşa se vor fi petrecut şi lucrurile şi în vremea când
se vorbea latineşte în provinciile fostului Imperiu roman. Italia este centrul
politico-administrativ şi pentru o bucată de timp, centrul cultural al lumii
romane, de unde se exercitau influenţe de tot felul asupra celorlalte provincii.
Aceste influenţe erau mai puternice sau mai slabe, după cum şi legăturile cu
Italia erau mai strânse ori mai puţin strânse.

Când Imperiul roman a început să se dezmembreze, influenţa

centrului asupra provinciilor nu a mai putut fi tot atât de mare şi se accentua
separarea provinciilor atât faţă de Italia, cât şi faţă de altele. Rezultatul a fost
o dezvoltare independentă a vieţii sociale în fiecare provincie, deci o
dezvoltare deosebite şi a latinei populare vorbită în fiecare provincie.

Această diferenţiere lingvistică a început să se producă chiar în

vremea când Imperiul roman era încă destul de puternic, căci nu numai
condiţiile politice decid cu privire la relaţiile dintre locuitorii unei ţări.
43
Distanţa nu contează întodeauna. Dacă între două localităţi sau două ţinuturi
apropiate există un obstacol natural, legăturile dintre ele nu se pot dezvolta
tocmai din cauza acestui obstacol.

Astfel de situaţii au fost luate în consideraţie de către lingvişti atunci

când au încercat să explice, cu ajutorul geografiei lingvistice, diversificarea
limbii latine vorbită în provinciile Imperiului roman.

Dintre limbile romanice cea mai veche este sarda, aceasta nu din
cauză că Sardinia a fost cucerită cu mult înaintea altor provincii ci pentru că
legăturile Sardiniei cu Italia au fost slabe, deoarece Sardinia este o insulă cu
ţărmuri a căror configuraţie le-a făcut şi le face cel puţin greu accesibile,
fiind o insulă mai mult sau mai puţin izolată, ceea ce din punct de vedere
lingvistic, a avut drept rezultat păstrarea în momentul de faţă a numeroase
particularităţi de limbă arhaică.

Munţii, oricât de înalţi, nu constituie întodeauna o piedică pentru

relaţiile dintre oameni. Este cazul Alpilor, care desparte Italia de Franţa şi
Elveţia, totuşi deosebirile dintre graiurile italieneşti şi cele învecinate din
Franţa sunt neînsemnate. Cât despre Elveţia, ştim că în cantonul Ticino se
vorbeşte acelaşi dialect ca în Lombardia, iar graiurile retoromane seamănă cu
cele italieneşti învecinate în aşa măsură încât s-au găsit lingvişti care să
susţină că nu-i vorba de două limbi, ci de una singură.

Şi în cazul munţilor noştri este elocvent. Carpaţii n-au împiedicat

legăturile dintre Ţara Veche şi Ardeal, deşi apartenenţa politică a fost, până
în 1918, diferită pentru fiecare dintre ele. Munţii Carpaţi au înlesnit la
întărirea legăturilor şi în loc să avem un subdialect ardelenesc alături de unul
al Ţării Vechi, avem un subdialect moldovenesc cu care merg graiurile din
nordul şi centrul Transilvaniei, şi un subdialect muntenesc cu care merg
graiurile din sudul Transilvaniei.

Prezentându-se astfel lucrurile, lingviştii adepţi a-i geografiei

lingviste au invocat şi alte fapte pentru a explica diferenţierea limbii latine
populare în cuprinsul fostului Imperiu roman, pornind de la constatări
actuale, privitoare la situaţia din vremea noastră.

Ideea de slăbire a Imperiului roman ca organizaţie politică şi unitară,

găseşte o confirmare în datele geografiei lingvistice. Aparţinerea la aceeaşi
organizaţie politică a două sau mai multe regiuni dezvoltă şi întăreşte relaţiile
44
dintre ele, ceea ce din punct de vedere al limbii se traduce prin păstrarea
unităţii iniţiale, sau la crearea acestei unităţi, în caz că regiunile respective au
avut idiomuri diferite. Aceasta se explică în Peninsula Iberică s-au format trei
idiomuri romanice – portugheza, spaniola, catalana deşi avem o unitate
geografică bine conturată : organizaţia administrativă a fost alta, încă de pe
vremea romanilor, în regiunile unde s-au ivit aceste trei limbi. Catalana cu
toate că se vorbeşte mai ales în Spania, seamănă mai bine cu graiurile
provensale decât cu cele spaniole, din cauză că „marca hispanică” creată de
Carol cel Mare spre a-şi apăra imperiul contra maurilor, se întindea pe de o
parte şi de alta a Pirineilor, constituind o unitate politico-administrativă, în
cuprinsul căreia s-a dezvoltat limba catalană. În Franţa avem două limbi
deosebite: franceza şi provensala, plus un grup compact de dialecte, fiindcă
după cucerirea totală a Galiei, romanii au împărţit-o în trei provincii, a căror
întindere corespunde, aproximativ, cu teritoriile lingvistice de mai târziu.
Dacă Italia este aşa bogată în dialecte, adesea foarte deosebite unele de altele,
faptul se datoreşte organizaţiei ei politice, caracterizată încă de epoca romană
târzie, prin existenţa unui număr mare de oraşe care au alcătuit cu vremea
state aparte separate unul de altul.

Interesant este faptul că împărţirea administrativă din timpul

romanilor s-a păstrat şi după dezmembrarea imperiului. Astfel, în Franţa,
dialectele franceze propriu-zise ocupă aproximativ vorbind, regiunea
cucerită, din capul locului, de către franci şi care nu diferă prea mult, ca
întindere, de una dintre cele trei diviziuni ale Galiei, fixate de Caesar.

Deoarece în Evul Mediu, şi chiar ceva mai înainte, când creştinismul

se impusese ca religie de stat şi se organizase în eparhii, viaţa religioasă juca
un rol important, unii specialişti au emis ideea că la diversificarea lingvistică
a Romaniei va fi contribuit şi împărţirea administrativă de natură religioasă a
unor provincii romane. Această idee li s-a părut cu atât mai justă, cu cât
conducătorii bisericii catolice aveau şi o activitate politică în sensul curent al
termenului.

Lingvistul care a încercat să explice în modul acesta deosebirile de

limbă de la o provincie la alta a Imperiului roman, precum şi deosebirile
dialectale în interiorul aceleiaşi provincii este H.Morf. În unul din studiile
sale autorul se ocupă de dialectele franco-provensale, arătând că aria lor
corespunde aproape perfect, la nord, vest şi sud, cu vechile episcoape de

45
Lyon şi Vienne; limba vorbită în aceste diviziuni ecleziastice s-a întins cu
vremea la est şi la nord în ţinuturile muntoase din Savoia şi din Elveţia.

Câteodată se întâmplă ca o eparhie religioasă să coincidă cu o

împărţire de ordin administrativ-politic, aşa că ambele participau, pe rând sau
în aceeaşi vreme, la crearea unei diviziuni lingvistice.

Deci răspunsurile date la întrebarea „ cum s-au format limbile

romanice” nu conţin aproape nici unul, o explicaţie propriu-zisă a faptului ce
ne interesează. Cele mai multe arată în realitate, condiţii sau împrejurări de
natură exterioară, în care s-au produs dezvoltarea latinei populare şi apoi
transformarea ei în idiomuri romanice, cazul timpului şi a spaţiului sau al
diviziunilor politico-administrative. Singurul răspuns care conţine o parte de
adevăr este cel privitor la substratul etnic, adică la amestecul populaţiilor
băştinaşe cu coloniştii romani, mai exact spus la adoptarea limbii latine de
către aceste populaţii, deosebite una de alta.

Pentru a înţelege acest proces, trebuie să ne amintim că limba este

produsul vieţii sociale. De aici urmează că, pentru a da o explicaţie justă
faptului că latina populară, vorbită la un moment dat pe toată întinderea
Romaniei, s-a îndepărtat tot mai mult de latina clasică, şi în acelaşi timp a
ajuns să capete în diversele provincii ale Imperiului roman aspecte din ce în
ce mai diferite de la una la alta, trebuie să ne întemeiem pe faptele de ordin
economic şi cultural care s-au petrecut în viaţa societăţii romane. Începând
aproximativ din primul secol I erei noastre, când apar cele dintâi fenomene
premergătoare ale acestei noi dezvoltări, şi până în momentul greu de fixat, al
apariţiei idiomurilor romanice ca realităţi distincte, şi faţă de limba latină, şi
unele faţă de altele, au avut loc mereu tot felul de schimbări în condiţiile de
viaţă ale populaţiilor din cuprinsul Imperiului roman.

Ceea ce caracterizează economia romană după căderea Imperiului

roman de apus, este o decădere treptată şi din ce în ce mai accentuată : lipsa
aproape totală a muncii productive în domeniul industriei, şi drept consecinţă
lipsa unei activităţi comerciale propriu-zise. Se negociau mai ales obiectele
de lux, menite să satisfacă gustul unei pături subţiri de bogătaşi. Marasmul
economic provoca dese crize monetare, al căror rezultat final a fost mai întâi
discreditarea monedei şi preferinţa pentru aşa-zisul troc. Deprecierea
monedei a avut şi alt efect, la fel de important pentru evoluţia ulterioară a
vieţii economice romane. Clasa oamenilor bogaţi, condusă de interesele ei
46
egoiste, îşi plasa banii în achiziţionarea de moşii întinse, căci simţea că
singurul plasament fără riscuri era cumpărarea de pământuri, pe care îl puteau
cultiva exploatând masele populare sărace. Prisosul era dat cu dobândă, în
condiţii extrem de grele pentru cei care împrumutau. Se creează astfel o
aristocraţie rurală, foarte puternică. Totodată, răspândirea împrumuturilor
uzurare contribuia pe de o parte la accentuarea decăderii economice, iar pe de
altă parte la transformarea economiei romane într-o economie fiduciară : în
loc să fie investiţi în opere productive, banii sunt folosiţi ca mijloc de speculă
pentru unii şi de risipă pentru alţii.

Această nouă aristocraţie cultivă pământurile cu ajutorul colonilor, al

ţăranilor care sunt siliţi de condiţiile mizere ale vieţii, să muncească aşa cum
le dictau proprietarii. Aceşti coloni seamănă bine cu iobagii de mai târziu ai
epocii feudale, căci sunt predecesorii acestora. Formal erau liberi, în sens că
li se respecta fiinţa fizică, nu puteau fi vânduţi direct, dar trebuiau să trăiască
tot timpul pe moşia unde se născuseră, fiind legaţi de pământ neputându-se
strămuta dintr-un loc în altul fără voia stăpânului.

Decăderea economică a provocat împuţinarea populaţiei, mai ales la

oraşe, şi totodată sărăcia ei, iar deplasarea centrului de la activitatea
economică de la oraş la sat a provocat un fel de ruralizare a vieţii romane sub
toate aspectele ei, o coborâre a nivelului cultural şi intelectual în genere.

Această situaţie a provocat anumite consecinţe politice ce a

determinat o slăbire a autorităţii statului, slăbire ce se manifestă atât interior,
cât şi din afară. Slăbirea autorităţii politice se manifestă şi prin frământările
sociale. Locul principal îl ocupă revoltele sclavilor şi ale colonilor care au
fost permanente întrucât erau reprimate temporar. Toate aceste mişcări au
surpat vechile temelii a organizaţiei sociale.

Năvala hunilor provoacă ceea ce istoricii numesc migraţia

popoarelor. „ Barbarii” invadează provinciile Imperiului instalându-se
definitiv în ele. În cursul sec. V – lea, Imperiul roman de apus ajunge de fapt
în stăpânirea triburilor germanice. Astfel, francii ocupă jumătate de nordul
Galiei, vizigoţii jumătatea ei sudică şi Spania, burgunzii răsăritul Galiei şi
partea centrală, aproximativ teritoriul lingvistic franco-provensal de mai
târziu, ostrogoţii şi longobarzii Italia şi Reţia.

47
 Formal nu se schimbă nimic, „ Barbarii” păstrează sistemul
administrativ roman iar regii lor se consideră ca un fel de delegaţi sau
reprezentanţi ai împăratului. În realitate schimbările sunt profunde. Invaziile
şi instalarea populaţiilor germanice adâncesc şi accelerează procesul început
mai înainte de transformare a vechiului sistem economic-social, care se
întemeia prin sclavie, într-un sistem nou sistemul feudal, caracterizat în
primul rând prin instituţia iobăgiei.

Foarte important este amestecul etnic. În curs de cîteva secole,

germanicii dispar ca unităţi etnice de sine stătătoare, contopindu-se cu masa
populaţiei cucerite.

Care sunt, din punct de vedere lingvistic, consecinţele transformărilor

social-economice:

1.ruralizarea vieţii colective însemnează îndepărtarea tot mai vizibilă a latinei

populare de latina clasică
2.scăderea nivelului cultural a dus la o cunoaştere tot mai slabă şi mai
imperfectă a latinei clasice. Urmarea a fost că influenţa pe care putea s-o
exercite aceasta din urmă asupra latinei populare, în sensul unei frânări a
dezvoltării ei fireşti. Astfel latina populară a evaluat din ce în ce mai liber.
3.lipsa unei autorităţi politice propriu-zise a contribuit la această dezvoltare şi
la formarea idiomurilor romanice. Meillet susţine că începând cu sec. III –lea
latina populară tinde să se diferenţieze de la o provincie la alta. Este clar că
între aceste două fenomene există un raport de cazualitate. Venind vorba
despre dezmembrarea statului, nu trebuie uitat un fapt anume scindarea
imperiului în partea răsăriteană cu capitala la Constantinopol şi partea
apuseană, având drept centru la Roma. Idiomurile romanice au fost împărţite
de unii specialişti într-o grupă occidentală şi una orientală. Această separare a
stabilit întreruperea legăturilor între apus şi răsărit, ceea ce a determinat cu
vremea o dezvoltare, destul de diferită a latinei populare de cele două părţi
ale imperiului.
4. o ultimă consecinţă este fuziunea elementului etnic neromanic cu populaţia
romanizată din provinciile invadate. Francii, burgunzii au stabilit legături cu
locuitorii găsiţi acolo, care era un amestec etnic mai vechi.

Din punct de vedere lingvistic această apropiere s-a manifestat la

început sub forma bilingvismului : clasa conducătoare germanică a învăţat
latineşte, şi cu trecerea vremii după o perioadă de bilingvism şi-au uitat limba
48
maternă. Fenomenul nu s-a limitat la pătura dominantă, ci, încet s-a extins şi
la masele populare, care tot aşa după ce au vorbit un timp şi idiomul
germanic respectiv şi limba latină, ajungând s-o vorbească numai pe aceasta.
La fel s-au petrecut lucrurile în părţile răsăritene ale imperiului, unde s-a
format poporul românesc şi limba lui, cu singura deosebire că rolul jucat în
apus de triburile germanice a revenit aici sclavilor, care după ce au staţionat o
bucată de timp la nordul Dunării, s-au aşezat în Peninsula Balcanică. O parte
dintre ei totuşi au rămas în Dacia, unde s-au contopit cu populaţia romanizată
existentă acolo sau venită de peste Dunăre.

Aşadar, la formarea popoarelor şi limbilor romanice au participat

şi populaţiile stabilite în Imperiul roman de-a lungul veacului al V-lea şi
curând după aceea germanice în apus, slave în răsărit.

Lingviştii, ca şi istoricii, sunt în general de acord că nu se poate

vorbi de limbi şi popoare romanice înainte de terminarea procesului de
fuziune între populaţiile romanizate din diversele provincii ale Imperiului
roman şi populaţiile de origine diferită care au invadat acele provincii şi s-au
aşezat definitiv acolo. Pornind de la noţiunea substrat folosită curent cu
privire la populaţiile cucerite şi asimilate de romani, numeroşi lingvişti
numesc suprastrat contribuţia germanicilor şi slavilor la constituirea
popoarelor şi limbilor romanice.

Este nevoie de o precizare în ceea ce priveşte participarea acestor

populaţii, ca şi a populaţiilor băştinaşe, la formarea limbilor romanice. Din
punct de vedere etnic popoarele romanice s-au născut dintr-un amestec foarte
complex şi felurit în care romanii propriu-zişi s-au pierdut aproape cu totul.
De aceea nu se poate vorbi de o origine romană a popoarelor romanice. În ce
priveşte limba, situaţia se prezintă aproape invers : idiomurile romanice sunt,
în ce priveşte gramatica şi fondul principal de cuvinte, cele două elemente
esenţiale ale oricărei limbi, în cea mai mare parte latineşti, adică
continuatoarele limbii latine populare. Participarea limbilor băştinaşe şi ale
populaţiilor aşa zise barbare la formarea idiomurilor romanice este evident,
mult superioară participării coloniştilor romani la formarea popoarelor
romanice. Limba latină a învins. Gramatica şi fondul lexical principal ale
limbilor romanice, sunt, în esenţa lor latineşti.

Limbile învinse au şi ele partea lor de contribuţie la formarea

celor romanice, chiar dacă, în cazul idiomurilor vorbite de populaţiile
49
băştinaşe nu se poate arăta decât rareori şi cu destulă nesiguranţă care este
această parte de contribuţie.

Răspunsul la întrebarea când au luat naştere limbile romanice

este neprecis şi foarte aproximativ. Căci un aşa eveniment nu îl înregistrează
istoria şi nici nu-l poate înregistra. El constă din etape succesive, dintre care
nici una nu e definitivă, fiindcă viaţa şi dezvoltarea unei colectivităţi umane
este în continuă transformare.

Momentul formării limbilor romanice nu poate fi nici el fixat.

Specialiştii şi-au pus această întrebare, căci acest moment a existat, în sensul
că latina populară pe care o continuă idiomurile romanice, a ajuns la un
stadiu care ar putea fi considerat că a mai încetat de a fi ceea ce fusese înainte
şi a devenit limbile romanice. Acest stadiu nu poate fi stabilit cu precizie,
fiindcă este alcătuit dintr-o serie de fapte în continuă mişcare.

Răspunsurile variază de la un specialist la altul, şi uneori

deosebirea este chiar de un secol. Astfel, W. V. Wartbourg vorbind de latina
populară spune că s-a terminat după trei veacuri de la stabilirea triburilor
germanice în provinciile apusene ale imperiului, aşadar în sec. VII – lea.
Muller susţine că în acest secol se mai vorbea latina populară în toată
Romania ceea ce înseamnă că limbile romanice s-au format cel mai devreme
în secolul imediat următor, când avem deja un text romanic sigur
Jurămintele de la Strasbourg – 842 – franceză. Ferdinand Lot afirmă că
în sec. VI – lea nu se mai vorbea latineşte.

Secolul al VI – lea est considerat de către unii lingvişti români ca

epocă de constituire şi a limbii noastre. Trebuie să acceptăm mai degrabă
epoca propusă de Istoria României şi anume ultimele veacuri din mil. I. Este
greu de admis ipoteza că latina se transformase în limbile romanice înainte de
sec. al VIII – lea.

De la vest la est, variantele (dialectele) limbilor romanice

formează un continuum, astfel că limbile apropiate geografic au şi
caracteristici comune. Limbile portugheză, franceză şi română sunt cele trei
extreme ale limbilor romanice. Limba sardă a păstrat cel mai bine
caracteristicile limbii latine, datorită izolării sale.

50
 Din punct de vedere istoric, prima ruptură a fost între limba sardă
şi restul. Următoarea a fost între limba română în est şi celelalte în vest. A
treia separare majoră a fost între limba italiană şi grupul galo-iberian.

Teritoriul pe care se vorbesc astăzi limbi romanice nu coincide cu

cel al Imperiului Roman. Au fost pierdute pentru romanitate mai multe zone
(Panonia, Dalmaţia, Thracia, Grecia, Moesiile, Britania, Germania, Africa de
nord). Acestea poartă numele de Romania Submersa („scufundată“) şi mai
păstrează uneori forme ale romanităţii în toponimie şi vocabular.

51
 II. Limbi romanice
2.1. Noţiune de limbă romanică

Dacă printr-o limbă romanică înţelegem "o limbă care face parte din
grupul lingvistic romanic", definiţia păcătuieşte prin tautologie. Trebuie
căutată, în continuare, definiţia grupului lingvistic romanic. Or, diversele
"familii" sau grupuri de limbi de origine comună sînt, în lingvistica
tradiţională, concepte definite genetic2. Valoarea epistemologică a unor astfel de
definiţii este, în principiu, redusă, uneori chiar inexistentă (cf. cercurile
vicioase menţionate mai jos). Cînd definim grupul limbilor romanice ca
"totalitatea limbilor care provin din latină", nu spunem nimic cu privire la
e s e n ţ a obiectului definit. Cunoaşterea lui se realizează numai sub aspect
extern, neesenţial. Iar cînd avem a face cu familii de limbi care provin din cîte
o protolimbă ipotetică (nu cunoscută, ca latina) se ajunge, inevitabil, la cercuri
vicioase: limbile slave, de pildă, se definesc ca "totalitatea limbilor provenite
din slava comună", iar slava comună ca "limbă din care provin limbile slave".

Pentru studiile de lingvistică istorico-comparată definiţiile de genul celor

arătate mai sus sînt, desigur, operaţional indispensabile. Un romanist, în
accepţiunea tradiţională a termenului, nu poate lucra altfel decît pornind de la
premisa că limbile romanice sînt continuatoarele limbii latine'.

Rămîne însă de văzut dacă "grupul limbilor romanice" este un concept

cognoscibil şi altfel decît sub aspectul lui genetic. Cu alte cuvinte, dacă
prezintă, în faza lui a c t u a l ă - eventual şi în procesul dezvoltării lui istorice
-, un număr oarecare de trăsături caracteristice, comune tuturor idiomurilor
componente (sau, cel puţin, majorităţii lor), care să-1 definească, sfi-i precizeze
locul2, dacă nu chiar printre toate limbile sau grupurile de limbi ale lumii -
ideal, practic, irealizabil -, cel puţin pentru limbile mai apropiate. Judecind după
asemănările izbitoare pe care le prezintă, sub unele aspecte, diferitele idiomuri
romanice3, răspunsul pare, la prima vedere, afirmativ. în orice caz, încercarea
merită să fie făcută. Găsirea unor asemenea I lăsaturi ne-ar permite să
răspundem la întrebarea ce s î n t limbile romanice, să le cunoaştem, fie şi
parţial, nu numai din punctul de vedere al genezei, ci şi din acela al esenţei lor
comune.

Descrierea ştiinţifică a realităţii lingvistice - ca, de altfel, a oricărui sector al

realităţii - impune o s i s t e m a t i z a r e cît mai s t r i c t ă a f a p t e l o r
e x i s t e n t e , definirea a tot ce e defmibil, clasificare a tot ce e clasificabil. A
52
da unei limbi determinate - şi cu atît mai mult, unui grup de limbi - o definiţie
riguroasă, cu "gen proxim" şi "diferenţă specifică", este, desigur, imposibil.
Faptele lingvistice respective - faptele care în ansamblul lor alcătuiesc o limbă
X, să zicem limba română - sînt prea complexe şi proteice pentru a încăpea în
limitele unei definiţii4 de tipul celor din ştiinţele exacte. Totuşi, referindu-ne la
cazul nostru, eventualele trăsături inerente exclusiv limbilor romanice, sau, cel
puţin, cîtorva, mai reprezentative dintre ele, ar putea constitui ceva asemănător
cu "diferenţa specifică" dintr-o definiţie propriu-zisă. Tocmai acesta este
obiectul cercetării din paginile care urmează.

Luînd ca punct de plecare o u n i t a t e l i n g v i s t i c ă şi în acelaşi limp

g e o g r a f i c ă , i s t o r i c ă şi c u l t u r a l ă - anume, ansamblul marilor
grupuri de limbi indo-europene vorbite în Europa: g r u p u l

r o m a n i c , g e r m a n i c şi s l a v -şi considerînd drept admis ab initio faptul

că acest ansamblu are numeroase trăsături caracteristice comune (într-o definiţie
clasică el ar corespunde "genului proxim"), am căutat să detaşez cîteva dintre
trăsăturile proprii n u m a i l i m b i l o r r o m a n i c e . Altfel spus, am căutat să
scot în evidenţă c î t e v a d i n t r e p a r t i c u l a r i t ă ţile care d e o s e b e s c
l i m b i l e r o m a n i c e de cele germ a n i c e şi în a c e l a ş i t i m p de
cele slave. Se vor lua în consideraţie atît faptele moştenite din latină, cît şi
cele care reprezintă rezultatul unor evoluţii convergente, făcîndu-se cuvenita
distincţie între ele. Unele dintre aceste particularităţi vor fi numai semnalate,
adică prezentate sumar şi exclusiv sub aspectul lor s i n c r o n i c , actual. Altele
vor fi supuse unei cercetări mai amănunţite, cu inevitabile incursiuni în
d i a c r o n i e . O atenţie deosebită se va acorda cîtorva particularităţi legate
printr-o caracteristică comună, şi anume ordinea d e t e r m i n a t -- de-
terminant.

Date fiind complexitatea materialului şi imprecizia limitelor, atît dintre

idiomurile, cît şi dintre faptele luate în consideraţie, toate cele constatate mai
departe nu pot avea altă valoare decît aceea a unor a p r o x i m ă r i ale
realităţilor lingvistice.

Descrierea se va face în termeni de lingvistică tradiţională, fără a se evita însă

unele formulări proprii diferitelor orientări structurale modeme (glosematică,
lingvistică matematică etc).

53
Descrierea se va face în termeni de lingvistică tradiţională, fără a se evita însă
unele formulări proprii diferitelor orientări structurale modeme (glosematică,
lingvistică matematică etc).

Conceptele şi terminologia lingvisticii tradiţionale au avantajul

c o n s a c r ă r i i printr-un uz general şi îndelungat: "Si Fon demandait â un large
public, d'une culture moyenne ou elevee, de classer par categories

morphologiques ou syntaxiques Ies elements Ies plus simples de telle ou telle

phrase de type courant, ii est vraisemblable que Ies reponses seraient le plus
souvent concordantes. Un certain vocabulaire grammatical, decouvert sans
doute â l'ecole, et plus ou moins regulierement utilise au cours de la şcolărite
comme o u t i l l a g e p r a t i q u e pour l'examen un peu attentif de la
langue maternelle ou pour l'apprentissage des langues etrangeres, p e u t etre
c o n s i d e r e c o m m e a p p a r t e n a n t â la « l a n g u e c o m m u n
e». Des mots comme nom, adjectif, verbe, temps, sujet, etc. correspondent â
des notions pcrcues avec un degre de precision au moins comparables â celui
des notions evoquees par des mots tels que slyle, emphase, peroraison, etc.
Peu importe que la vie quotidienne ait eu moins de part dans l'acquisition de ce
vocabulaire que dans celle de la plupart des autres mots: c'est un fait qu'il est p
r a t i q u e m e n t a s s i m i 1 e et qu'il correspond â une certaine
o r g a n i s a t i o n m e n t a l e de la realite linguistique"' (spaţiat de mine -
D. C).

De altfel (fără a avea intenţia să neg aporturile reale ale structuralismului), cred
că, cel puţin în unele cazuri, rigoarea ştiinţifică pe care şi-o revendică lucrările
de lingvistică structurală este numai aparentă. Lăsarea "convenţională" de o
parte a unor fapte de limbă, adesea importante, sub motivul că ar fi emfatice,
diferitele conţinuturi pe care, vag, le atribuie unor termeni ca emfază,
corectitudine, nivel de gramaticalitate, idiolect, limbă standard etc. reprezintă,
din punct de vedere epistemologic, scăderi cel puţin tot atît de grave ca
imprecizia definiţiilor şi a clasificărilor lingvisticii tradiţionale. Eficienţa
p r a c t i c ă a acestora din urmă ca instrument de lucru pentru învăţarea
sistematică a limbii materne şi a limbilor străine (vezi citatul reprodus mai sus)
constituie un argument serios în sprijinul viabilităţii lor. Conceptele lingvisticii
structurale nu trebuie să le desfiinţeze, ci numai să le amendeze şi să le
completeze pe acelea ale lingvisticii tradiţionale. Colaborarea între metode dă
rezultate pozitive în toate domeniile cunoaşterii.

54
 Studiile de tipologie lingvistică din ultimii ani operează, printre altele, < U două
concepte fundamentale: "universalele"1 (sau "universaliile") limbii şi structura
de adîncime (în opoziţie cu "structura de suprafaţă")-. Cele dintîi, cu tot
caracterul lor încă insuficient precizat sub unele aspecte, reprezintă, fără
îndoială, elemente importante ale structurii limbajului omenesc în genere,
putînd servi astfel ca bază de comparaţie pentru limbile cele mai diferite. De
aceea, în cercetarea care urmează ele sînt luate în consideraţie, ori de cîte ori
este cazul. Cît despre "structura de adîncime", există astăzi rezerve serioase
(şi după mine întemeiate) cu privire Ia caracterul ei lingvistic. (De altfel chiar
un adept al metodei, S. K. Şaumian, remarca încă de acum şapte ani că structura
"propoziţiilor nucleare" este stabilită arbitrar.) Fără a nega valoarea procedeelor
transformaţionale ca mijloace de formalizare şi "expediente ale descrierii"
(Coseriu), nu cred în eficienţa lor ca mijloace de cercetare tipologică a
r e a l i t ă ţ i i lingvistice. Structura limbii trebuie studiată paradigmatic, iar
gramatica transformaţională, după cum observă Coseriu5, "ignorează axa
paradigmatică".

La interesul teoretic pe care îmi permit să cred că îl prezintă studiul întreprins

de mine - am vorbit mai sus despre nevoia unei sistemalizări cil mai
amănunţite a faptelor realităţii - se adaugă şi unul prag m a t i c" (teoria
traducerii, predarea limbilor străine), nu lipsit de importanţă.

Lucrarea de faţă poate fi interpretată ca o încercare de c a r a c t e r i z a r e

l i n g v i s t i c ă sui generis sau ca un fel de studiu de l i n g v i s t i c ă
c o n t r a s t i v ă , extins însă la un număr de limbi mai mare decît cel cu care se
operează de obicei. în ce măsură i se poate atribui caracterul de investigaţie
t i p o l o g i c ă , rămîne să stabilească cei care o vor citi. în orice caz, faptele
examinate în ea ar putea reprezenta, după cum mi se pare, o c o n t r i b u ţ i e
la elaborarea unei tipologii generale a limbilor romanice. De aici şi tilul pe
care i l-am dat.

2.2. Clasificarea limbilor romanice

Limbile romanice sint in numar de zece:

romana,dalmata,italiana,cetoromana,sarda,provensala,franceza,catalanaspani
ola,si portugheza.Teritoriul din Europa locuit de popoarele care vorbesc
aceste limbi poarta numele de Romania,cuvint creat ,se pare,in ultimul veac

55
de existenta a Imperiului roman si adoptat de catre romanisti pentru avantajul
pe care il prezinta.

Dupa asezarea geografica ,unle limbi romanice seamana mai bine intre
ele decit altele.De aceea, pentru inlesnirea practica a studiului lor s-a
procedat, inca de la inceput, la o grupare dupa asemanarile mai mari pe care
le prezinta.Astfel,Fr.Diez,Grammatik der romanischen Sprachen,Boon,1836
si urm.,pune romina si italiana in grupa orientala,iar pe toate celelalte in
grupa occidentala,cu doua subdiviziuni(sud-vestica:spaniola si portugheza,si
nord vestica:provensala si franceza). M.G.Bartoli modifica putin aceasta
clasificare, in sensul ca distinge si el doua grupuri:

1.ramura apenino-balcanica,in care intra romina,albino-romana,dalmata

si dialectele italiene centro-meridionale

2.ramura prinio-alpinica,in care intra toate celelalte idiomuri romanice.

Aceasta impartire trebuie preferata, fiindca se intemeiaza pe fapte

necunoscute in vremea lui Diez,printre cel mai important este acela ca
dialectele italienesti de nord seamana,in multe privinte mai bine cu graiurile
franceze si cu cele reto-romane.

Alta impartire,dictate de situatia speciala a limbii catalane,asa cum o

vede autorul,este aceea a lui A.Griera,care pune intr-un grup,numit de
el<afro-romanic>,spaniola,portugheza,dialectele italienesti meridionale
si,mai putin hotarit,romana,iar in celalalt grup,<ibero-romanic>,restul
limbilor romanice.El se intemeeaza pe vocabular,interpretindu-l din punct de
vedere <istoric-cultural>adica tragind concluzii,pe baza unor cuvinte
existente in idiomurile din primul grup,asupra<curentelor istoric
culturale>care au determinat formarea limbilor romanice din peninsula
iberica.Scopul urmarit de Griera sa demonstreze ca trebuie sa separam
catalana de spaniola si de portugheza:acestea sint produsul <curentului
african- romanic>,pornit din sudul Spaniei si alimentat de Latina din nordul
Africii,pe cind catalana s-a format sub influenta <curentului galo-
romanic>sau continental,venit din Galia.

O impartire mai recenta a limbilor romanice a propus A.Alonso,in

<Miscellania Fabra>,Buenos Aires,1943,sub titlul Patricion de las lenguas
romanicas de Occidente care le grupeaza dupa gradul de romanizare initial si
dupa gradul de fidelitate ulterior fata de traditia Latina:provensala reprezinta
56
un punct nodal,de legatura,intre cele doua peninsula(italica si iberica) si tot
odata intre ele si Franta de nord.Franceza este cea mai neromanica dintre
toate continuatoarele limbii latine.Aceasta clasificare din care lipseste romina
este foarte interesanta si se apropie in mare masura de adevar,prin faptul ca
are la baza elemente de structura gramaticala,nu de masura oarecum
geografica.Alte incercari de clasificare a limbilor romanice apar in citeva
manuale foarte recente de lingvistica romanica generala.Le reproducem in
ordinea cronologica a aparitiei lor.Dupa Carlo Tarliavini ,Le origini delle
lingue neolatine ed 3-ea, Bologna ,ar exista patru grupuri de idiomuri
romanice:

1.româna, dalmata (romanica balcanică)

2. italiana, sarda, retoromana(romanica italică)

3.franceza,franco-provensala,provensala catalana(romanica-galică)

4.spaniola,portugheza(romanica-iberică)

Mulţimea si diversitatea clasificarilor propuse arata ca problema

prezinta dificultati,care nu pot fi inlaturate decit ,cel mult,partial.Credem ca
la baza unei clasificari acceptabile din punct de vedere stiintific trebuie sa
stea criterii strict lingvistice:asemanarile mai mari si deosebirile mai mari de
natura structurala,dintre limbile romanice.Sub acest raport,mi se pare mai
apropiata de adevar clasificarea propusa de Diez ,simplificata in sensul ca
exista un grup oriental( romana,dalmata,italiana)si unul occidental(toate
celelalte idiomuri romanice).

2.3. Descrierea limbilor neolatine

Nici o limbă nu se găsaşte vreodată într-un echilibru perfect stabil.

Chiar dacă nu intervin fenomene străine, chiar dacă o limbă se găseşte
complet izolată, ea suferă fenomene de transformare mai mult sau mai puţin
rapide, datorate unor tendinţe fonetice, morfologice, care-i modifică aspectul
iniţial.
Pe măsură ce unităţile imperiale slăbeau, relativa unitate lingvistică a
fost zdruncinată. Centrul politic unic reprezentat de Roma a fost înlocuit de
alte centre politice. Forţa centripetă reprezentată de Roma acţiona încă, deşi
57
 slăbită, dar alte centre începeau să exercite o forţă de atracţie: atît centre
politice, cît şi religioase.

Lingvistica istorică a lăsat astăzi de o parte criteriile de clasificare

morfologiceşi psihologice: se serveşte numai de criteriul afinităţii
genealogice. Acesta a fost cel mai mare merit al lingvisticii de la începutul
secolului XIX-lea, al acelei ştiinţe lingvistice care s-a afirmat tocmai ca
“gramatică comparată ” a unui grup de limbi înrudite genealogic. Pe baza
criteriului înrudirii genealogice, se consideră înrudite două sau mai multe
limbi care sunt continuarea unei singure limbi mai vechi. S-a arătat cum
limbile neolatine, datorită marii lor asemănări şi datorită faptului că latina
este o limbă cunoscută şi păstrată, reprezintă idealul unui grup de limbi
înrudite genetic.
Cîtă vreme se credea că limba este un fel de organism viu şi că o
clasificare a limbilor se poate face cu aceleaşi criterii folosite şi în ştiinţele
naturii pentru plante şi animale, s-a construit un fel de arbore genealogicdin
care, dintr-un trunchi comun (limba-mamă), se despărţeau cîteva ramuri
(limbile-fiice), care la rîndul lor se divizau în ramuri secundare. Dar era prea
simplist şi prea mecanic, a fost treptat înlocuit cu un nou criteriu bazat pe
observaţia că inovaţiile lingvistice se propagă în formă de unde. Aşadar, nu
un trunchi din care pleacă ramurile principale care se subîmpart în ramuri
secundare , ci diverse cercuri care, plecînd din centre diferite, se intersectează
ca undele produse de pietricele aruncate în apa liniştită.

Româna
În teritoriul balcano-romanic sau romanic- oriental, o singură varietate
neolatină a ajuns pînă la noi : româna.
Româna se împarte în patru dialecte principale:
1. Dacoromâna, vorbită pe teritoriul României de astăzi, în Basarabia şi intr-o
parte din Bucovina, aparţinînd în timpul şi după cel de-al doilea război
mondial la URSS, ca şi intr-o parte din Banatul care aparţine Iugoslaviei, în
cîteva sate din Bulgaria şi Ungaria. Limba literară română se bazează pe
varietatea dialectelor din Muntenia, dar sunt scriitori care nu dispreţuiesc
folosirea unor caracteristici dialectale moldoveneşti.
2. Macedoromâna sau aromâna, vorbită de aromâni răspîndiţi aproape peste tot
în Peninsula Balcanică, în Albania, Macedonia şi Iugoslavia.
3. Maglenoromâna sau maglenita vorbită de cîteva mii de persoane în zona de
nord est a Salonicului, în jurul oraşului Nanta şi de grupuri de emigranţi în
Dobrogea şi Asia Mică.
58
4. Istroromâna vorbită de cca 1500 de persoane, aproape toate bilingve, în
Istria, într-un teritoriu foarte mic nu departe de Fiume care a aparţinut Italiei
între 1918-1945.
Variantele prezintă multe caracteristici comune care se datorează inovaţiile
proto române. Ele provin din perioada în care strămoşii românilor se găseau
încă uniţi într-o regiune mai mult sau mai puţin vastă dinainte de începutul
dispersiunii care urma să îi aducă în regiuni îndepărtate unele de altele. Una
din sarcinile principale pe care şi le-au proăpus certătătorii români este de a
reconstrui protoromâna.
Pentru a reconstrui aceste caracteristici sunt utile confruntările cu dalmata
şi cu elementele latine din Albaneză. Latina Balcanică a participat la
transformarea lui –e ,i în e dar nu a participat la transformarea lui –o, -u în o.
Ex: lat. Flore- rom. floare .
Altă trăsătură ce poate fi atribuită latinei Balcanice este reducerea
grupurilor ct în pt şi cs în ps. Ex: lucta : rom.- luptă, alb. –lufte.
Formarea viitorului cu verbul volo provine tot dintr-o epocă anterioară
protoromânei( rom. voiu cînta sau cînta-voiu), care este comună cu dalmata.
O problemă foarte dezbătută este aceea a independenţei vocalelor în
romînă. După unii autori, Latina Balcanică, chiar în perioada separării de
partea occidentală a Imperiului nu ar fi prezentat palatalizarea vocalelor.
Petar Skok afirmă că palatalizarea română a avut loc după distrugerea
centrelor latinităţii orientale şi că palatalizarea română este post- slavă, adică
a avut loc după sec. VII-lea. Această constatare are o importanţă deosebită şi
pentru lingvistica Slavă, de altfel independenţa palatalizării române faţă de
acea occidentală nu este neverosimilă, deoarece fenomenul palatalizării este
unul dintre cele mai generale fenomene şi poate produce aceleaşi rezultate, pe
teritorii diferite la distanţă de secole. Dintre fenomenele pe care le putem
considera protoromâne vom enumera:
1. transformarea a/ ă în silaba neaccentuată; această transformare fonetică a
fost pusă de către unii în legătură cu transformarea a/ e, în silaba
neaccentuată în Albaneză. Dar deoarece în Albaneză împrumuturile din
Italiană îl transformă pe a neaccentuat la e, iar cronologia fenomenelor
fonetice româneşti ne arată că reducerea lui a în ă trebuie să fie posterioară
căderii lui v şi ll intervocalici, iar acest fenomen poate să fie independent în
română şi-n albaneză.
2. Transformările a+ n=în fie înaintea unei vocale sau consoane şi a+m+
consoană= im. Ex: manu- mînă, campu- cîmp. Această transformare care are
corespondenţe în Albaneză este foarte veche.

59
3. Transformarea lui l intervocalic în r ex: filu –fir, gula- gură. Această
transformare se găseşte numai în elementele latine şi este pre- slavă.
Cronologia fenomenelor ne arată însă că această transformare este mai
recentă decît aceea a lui li/l deoarece familia dă femeie şi nu femere.
4. Transformarea qu/p ; gu/b ex: aqua- apă, lingua-limbă.
5. Metafonia lui e şi o accentuaţi, condiţionată de prezenţa în silaba
următoare a lui ă(a), -e în finală absolută: seară –sera.
Trebuie să admitem că protoromâna s-a format într-o regiune mai mult
sau mai puţin extinsă dar unitară. Unele argumente filologice ne fac să
credem că protoromâna s-ar fi putut dezvolta pe malul drept al Dunării. Spre
o astfel de părere ne conduce examinarea unor fapte precum: concordanţele
cu Albaneza, care nu pot fi datorate numai influenţei stratulu comun, ci
trebuie să provină dintr-o anumită perioadă de simbioză, caracterul bulgar al
elementelor slave din română, lipsa elementelor germanice vechi.
Cercetătorii români nu neagă prezenţa în sudul Dunării, dar admit şi existenţa
unor centre de viaţă romană în nordul Dunării; astfel se confirmă “teoria
continuităţii” , care emisă de promotorii şcolii istorice Ardelene de la sf.
Sec.XVIII este susţinută de toţi istoricii români. Dintre filologii români
numai Alexandru Philippide a susţinut în opera sa fundamentală “Originea
românilor”, originea cu precădere sud- dunăreană a poporului român. Fără să
nege existenţa unor resturi de populaţie romană la nordul Dunării, majoritatea
filologilor străini recunosc că locul de formare al limbii române trebuie să fie
stabilit aproximativ în ţinuturile sud –vestice limitrofe la nord şi la sud de
Dunăre.

Româna ocupă extremitatea orientală a domeniului lingvistic romanic. Este

vorbită ca limbă oficială şi majoritară în România şi Republica Moldova de
cca 28 milioane de persoane, dintre care peste 24 de milioane o au ca limbă
maternă. Există nuclee importante de vorbitori şi în afara celor două state,
mai ales în ţările învecinate. Continuatoare a latinei danubiene sau
balcanice, româna este rezultatul romanizării vechilor provincii Dacia - care
corespunde României actuale - Mesia şi Iliria. Dacia a devenit provincie
romană în 106, după cele două războaie dintre împăratul Traian, originar din
Sudul Spaniei, şi Decebal, regele dac, fiind între ultimele teritorii
încorporate în Imperiul Roman. Poziţia geografică, la extremitatea
Imperiului, în calea marilor invazii din primele secole ale erei noastre, a
făcut ca soarta romanităţii în Dacia sa aibă o evoluţie diferită de cea din
Occidentul Imperiului. La 275, după numai 165 de ani de la cucerire, Dacia

60
este părăsită de administraţia romană. Împăratul Aurelian îşi retrage
armatele în sudul Dunării sub presiunea triburilor germanice. Invazia hunilor
(376) a produs mari distrugeri în vechile aşezări romane. O altă mare
migraţie, cea a slavilor, duce la instalarea acestora în Dacia şi mai ales în
provinciile de la sud de Dunăre, unde romanitatea este distrusă aproape în
întregime (unele insule păstrate sunt continuate astăzi de dialectele
româneşti sud-danubiene: aromâna, meglenoromâna şi istroromâna). O dată
cu instalarea slavilor, legăturile între romanitatea estică şi restul Romaniei
sunt întrerupte. Ruina vieţii urbane şi a structurii politice a provocat o
revenire la formele agro-pastorale preromane. A rămas din epoca romană
creştinismul, aşa cum arată terminologia religioasă de bază.

Primele formaţiuni politice pe teritoriul fostei Dacii sunt semnalate în

secolul al IX-lea: trei ducate româneşti din estul Transilvaniei, cucerite în
secolul al X-lea de maghiari, care au ocupat ulterior întreaga Transilvanie. În
secolul al XIII-lea apar primele formaţii statale în regiunile extracarpatice,
care devin independente în 1330 (Ţara Românească / Muntenia) şi în 1359
(Moldova). Transilvania devine principat în cadrul regatului ungar.
Muntenia şi Moldova se unesc după câteva secole, în 1859, într-un stat
numit România, în 1918 realizându-se Marea Unire (Transilvania, Bucovina
şi Basarabia, care aparţinuseră Imperiului Austro-Ungar şi, respectiv, Rusiei,
devin provincii ale statului naţional român). Latina ajunsă în Dacia a fost
însuşită de populaţia traco-dacă autohtonă, care şi-a părăsit limba, aşa cum
s-a întâmplat şi cu celţii şi iberii în Occident. Din limba dacilor au pătruns în
latina dunăreană aproximativ o sută de cuvinte şi s-au păstrat unele nume de
locuri (mai ales pentru apele mari şi Munţii Carpaţi). Contactul cu goţii
stabiliţi temporar în Dacia nu a lăsat urme sigure în limbă. În schimb,
contactul cu populaţiile slave a dus la împrumutarea unui mare număr de
cuvinte, dintre care unele importante. Rolul elementului vechi slav din
română este asemănător cu cel al elementului germanic din limbile romanice
occidentale (amândouă sunt cunoscute sub numele de superstrat).

Româna este o limbă romanică dezvoltată într-un mediu aloglot, fără

legătura cu restul romanităţii, ceea ce explică variatele împrumuturi făcute în
cursul secolelor din maghiară, greacă în diverse perioade (greacă veche,
greacă medie şi neogreacă), turcă, limbile slave moderne (bulgară, sârbă,
polonă, rusă, ucraineană), germana dialectală (prin coloniştii saşi şi şvabi din
Transilvania). În ultimele două secole, româna s-a îmbogăţit datorită unor
61
împrumuturi "culturale" din limbile europene (franceză, latină, italiană,
germană şi engleză). Cea mai puternică a fost influenţa latino-romanică;
rezultatele spectaculoase ale acesteia au făcut să se vorbească de
reromanizarea, relatinizarea sau occidentalizarea limbii române literare.
Varietatea contactelor lingvistice a făcut ca româna sa fie caracterizată ca o
limbă "ospitalieră", cu o mare forţă de asimilare a elementelor împrumutate.
Aceasta pentru că, în ciuda numeroaselor împrumuturi, esenţa latină a limbii
române nu a fost alterată. Unii lingvişti o consideră cea mai interesantă
limbă din Europa.

Timp de câteva secole, româna a fost doar limba vorbită; în administraţia

şi în biserica din statele româneşti, limba oficială a fost slavona (aceasta a
fost şi limba bisericii din Transilvania). Rolul slavonei a fost în multe
privinţe similar cu cel al latinei medievale din ţările romanice occidentale
(există numeroase cuvinte împrumutate din slavonă). Primele atestări de
cuvinte româneşti apar izolat în texte slavone sau latine din secolele al IX-
lea - al X-lea. Primele texte româneşti sunt din secolul al XVI-lea. Cel mai
vechi text continuu şi necontestat este Scrisoarea lui Neacşu (1521), scrisă
cu alfabet chirilic. Este trimisă de un negustor (Neacşu) din Câmpulung
(Ţara Românească) primarului oraşului Braşov (Transilvania). În cursul
aceluiaşi secol, textele literare româneşti sunt din ce în ce mai numeroase,
marea majoritate fiind traduceri religioase, sub influenţa Reformei.

Istoria limbii române literare are două subdiviziuni principale, perioada

veche sau medie (sec. XVI-XVIII) şi perioada nouă (din 1790 până în
prezent). Prima perioadă cuprinde intervalul dintre 1521 şi 1780. Cele mai
vechi texte literare, aflate în manuscris, par a fi cele patru numite rotacizante
(Codicele Voroneţean, Psaltirea Voroneţeană, Psaltirea Scheiană şi Psaltirea
Hurmuzaki). Primul text datat, Evangheliarul slavo-român tipărit la Sibiu
(1551-52), este păstrat fragmentar. La baza limbii române literare stă graiul
din Nordul Munteniei şi Sud-estul Transilvaniei, regiune de unde provine
diaconul Coresi, autor al multor tipărituri de texte religioase, începute in
1539, la Braşov. In secolele XVII-XVIII predomină scrierile religioase (în
1688 apare traducerea integrală a Bibliei cunoscută sub numele de Biblia de
la Bucureşti), dar nu lipsesc scrierile istorice (Letopiseţul Ţării Moldovei al
lui Grigore Ureche este prima cronică istorică). În perioada nouă se pot
distinge trei etape: premodernă sau de modernizare, cu numeroase traduceri
şi primele lucrări de normare a limbii (1780-1830), modernă (1830-1880),
62
caracterizată prin diversificare stilistică şi avântul literaturii originale prin
scriitorii paşoptişti (Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Vasile
Alecsandri). Ultima, cea contemporană, începe din 1880, cu marile figuri ale
literaturii clasice (Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale, Mihail
Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi).

Academia Română, înfiintată în 1866, are un rol important în procesul de

unificare lingvistică şi de normare a limbii literare. În 1881 se stabileşte
prima ortografie oficială, după ce scrierea cu alfabet latin fusese oficializată
în 1860. Istoria socială şi culturală a românilor s-a dezvoltat până în epoca
modernă "cu faţa spre Orient". Românii, singurul popor latin de religie
ortodoxă, nu a putut apela la latină, care era folosită în Occidentul romanic
în scoli, administraţie şi mai ales în biserică. În timp ce neolatinii apuseni şi-
au împrospătat limba în cursul veacurilor, în special în evul mediu şi în
Renaştere, cu forme şi întorsături de fraze latineşti, românii au apelat la
vechea slavă şi slavonă, limba de cultură de aici. Nu trebuie să uităm şi
cealaltă faţă a medaliei: datorită eliberării de sub presiunea latinei literare,
atât de puternică în Occident, româna s-a putut dezvolta nestingherit
conform tendinţelor manifestate de latina târzie. Aşa s-a ajuns ca româna să
fie cea mai latină dintre limbile romanice; nu printr-un plus adus de
elementul latin savant în curs de veacuri, ci prin evoluţia naturală a
tendinţelor latine.

Dalmata
Prin dalmată înţelegem ideomul neolatin prevenet, astăzi dispărut, care s-a
format de-a lungul coastei dalmate ca o continuare spontană şi directă a
latinei. Cunoştinţele noastre despre dalmată sunt destul de limitate; ea se
extindea odată, de la Segna spre nord, pînă aproximativ la Antivari, sau cel
puţin pînă le Cattaro, spre sud. Istoricii Cruciadelor şi călătorii amintesc încă
din secolul al XII-lea de “latina”, sau “romanica”, sau “franca” din Dalmaţia.
Dalmata a reuşit să reziste în acele teritorii în care existenţa îi era
ameninţată de extensiunea slavei, şi anume în oraşele de pe coastă. Suferind
dinspre uscat, adică dinspre est, presiunea slavei şi dinspre sud, mai puţin, pe
aceea a albanezei, dar ameninţată de pătrunderea tot mai puternică a limbii
venete, limba dalmată a ajuns să fie vorbită în tot mai puţine insule

63
lingvistice izolate şi chiar în acestea cu timpul s-a stins. Cu cît a fost mai
puternică influenţa venetă, cu atît a fost mai rapidă dispariţia dalmatei
Într-o arie izolată, în insula Veglia o parte din oamenii simpli păstraseră în
vorbire dalmata pînă prin secolul trecut. Ultimul cunoscător al vechei
vegliote a murit în 1898; astăzi la Veglia mai persistă cîteva cuvinte din acest
vechi grai.
Să examinăm cîteva caracteristici ale dalmatei: în ceea ce priveşte
vocalismul, se reliefează bogăţia de diftongări: la Veglia -a- în silabă
deschisă devine –uo-: kuobra – capra; vetruona – veterana – bătrînă; în silabă
închisă şi în poziţie proparoxitonă găsim în schimb diftongul -ua-: jualb –
albu – alb. La Ragusa a fost probabil –a>e: chesa – casa, teta – tata.
Lexicul se distinge printr-un conservatorism deosebit al elementului
latin. Sunt de remarcat în special concordanţele cu româna şi cu elementele
latine din albaneză. Cu româna şi cu albaneza există concordanţe mai ales în
păstrarea unor faze arhaice şi în structura limbii. Matteo Bartoli, cel mai mare
cercetător al acestei limbi, a încercat să demonstreze că dalmata are raporturi
foarte strînse cu italiana meridionalăşi în special cu dialectele din zona
Abruzzi-Apulia, care din punct de vedere geografic au o poziţie vecină. După
părerea lui, acest rezultat ar fi întărit de faptul că în amîndouă regiunile se
găseşte un substrat iliric şi că, înainte ca Veneţia să devină stăpîna Adriaticii,
coloniile militare şi mărfurile care se îndreptau spre Iliria plecau din Italia
meridională. Rezultatele lui Bartoli au fost acceptate de majoritatea
cercetătorilor italieni şi streini; cu toate acestea Clemente Merlosa opus
acestei teorii şi a încercat să demonstrezecă vocalismul şi consonantismul din
dalmată concordă mai degrabă cu ladina.
Primul text: testament redactat în latină, din secolul X, cu forme
dalmate. Cele mai vechi texte dalmate integrale sunt două scrisori (sec. XIV).

Ladina
Ladina – termen introdus de J. Th. Haller în 1832, a fost folosit mai ales
de lingviştii italieni. Lingviştii germani preferă termenul de retoromanic.
Unitatea acestei limbi a fost adesea contestată ţinînd seama de diferenţa
de substrat şi superstrat ca şi de data diferită a colonizării romane. În Elveţia,
Italia (N) – 830.000 vorbitori. Din 1938 devine limbă naţională în Elveţia.
Discuţii se fac în legătură cu apartenenţa ladinei la grupul galo-romanic sau
italo-romanic.
Ladina se împarte în trei varietăţi: apuseană, centrală şi răsăriteană.

64
 Varietatea apuseană cuprinde graiurile romanice din cantonul Grigioni,
unde ladina s-a retras datorită presiunii continue a dialectelor alemanice.
Din 1938, dialectul romantsh a devenit a patra “limbă naţională” din
Confederaţia Helvetică.
Varietatea centrală este constituită de cîteva dialecte din regiunea
dolomitică al cărei centru este masivul Sella. Văile încă ladine sunt: Fassa,
Gardena, Badia şi Marebbe. Mai spre răsărit se găsea ceea ce se considera ca
o ramificaţie extremă a ladinei centrale în varietatea izolată din Erto şi Casso,
pe malul stîng al rîului Piave.
Partea orientală este constituită de friulană, care se întinde de la
graniţele cu Comelico pînă la porţile oraşului Trieste. Trieste şi Muggia erau
odinioară ladine. În 1828 s-a publicat la Triesre o carte de dialoguri , în
vechiul dialect tergestin.
În valea Piavei şia influenţilor săi, dialectele din agordino, Zoldano şi
Cadore marchează o trecere lentă de la ladină spre venetă. Ca şi Ascoli,
Trento admitea că în toate cazurile ar fi o suprapunere între două straturi
diferite cronologic, unul ladin, mai vechi, şi altul mai nou lombard sau venet.
Carlo Battisti, în 1910, a negat existenţa unei adevărate unităţi ladine şi a
afirmat că nu există discontinuitate între varietăţile ladine şi italiene, El nu
numai că neagă existenţa unei unităţi lingvistice ladine în sînul familiei
romanice, dar nu admite nici o anumită unitate istorică şi genetică între cele
trei zone: răsăriteană, centrală şi apuseană.
Alţi lingvişti elveţieni, ca Jakov Jud şi Walther von Wartburg, admit mai
multe contacte între ladină şi italo-romanică. Unele caracteristici ladine care
concordă cu galo-romanica în opoziţie cu italiana par să fie datorate unor
evoluţii independente. Nu se poate vorbi de o trăsătură fonetică care uneşte
ladina cu galo-romanica şi o separă de italiană. Chiar şi păstrarea lui –s final
în cea mai mare parte a dialectelor ladine poate fi un semn distinctiv numai
faţă de italiana literară şi de dialectele italiene centro-meridionale.
Primul text ladin este un fragment de predică cu traducere interliniară,
din secolul XII. Timp de trei secole nu mai apar alte scrieri. Prima operă
literară a fost scrisă în 1527, un poem epic. Traducerea Bibliei, în 1560, în
ladină, este prima traducere a bibliei într-o limbă romanică. Importantă
traducere a Psalmilor de către D. Chiampel, în 1562.

Catalana
Catalana, considerată uneori “limbă punte”, este limba oficială a
minusculei Republicii Andorra, iar în Spania este limba nu numai a

65
Cataloniei istorice, ci şi a unei fîşii de teritoriu din Aragon, a unei mari părţi
din regiunile Valencia şi Alicante. În Franţa este vorbită astăzi numai în
Roussillon.
Se împarte în mai multe varietăţi dialectale; principale sunt două: una la
răsărit şi alta la apus, despărţite de rîul Liobregat şi de afluenţii săi. Parte din
fostul regat al Valenciei recucerită şi populată de catalani, este astăzi din
punct de vedere lingvistic catalana, iar partea care a fost cucerită şi
repopulată de aragonezi este aragoneza, deci spaniola. Pe tot teritoriul
catalana este vorbită de cca 4 milioane de oameni.
Dintre caracteristicile catalanei vom aminti: sistem vocalic identic cu al
limbii italiene, cu două feluri de -e şi -o.Numeroşi doftongi. Vocalele din
silaba slab accentuată, atît înainte cît şi după silaba accentuată tind să dispară;
-u şi -e dispar întotdeauna, -a se păstrează într-o parte a teritoriului iar în alta
devine -e. În consonantism este caracteristică palatalizarea lui -l, -c înaintea
vocalelor palatale devine -s. În morfologie desinenţa de plural este –s.
Una din problemele generale cele mai importante este stabilirea poziţiei
lingvistice a catalanei, dacă ea face parte din galo-romanică sau trebuie să fie
considerată un idiom ibero-romanic. Americo Castro este convins că atît
catalana cît şi galiciana reflectă stratul cel mai vechi al limbii romanice din
peninsula Iberică. A. Griera, el însuşi catalan în multe din lucrările sale
consideră catalana drept galo-romanică şi drept continuare a provensalei.
Deci catalana este galo-romanică prin origine dar nu poate fi considerată
dialect provensal; este ibero-romanică după poziţia geografică dar după
caracteristicile sale specifice şi din raţiuni istorice nu poate fi considerată
printre limbile ibero-romanice.
Expansiunea catalană în timpul Reconquistei a determinat o extindere
ulterioară a zonei de limbă catalană; cucerirea insulei Majorca în 1229 a
introdus catalana în Baleare.
Primele cuvinte şi fraze catalane apar în documentele latineşti, în secolul XI-
XII. Primul text catalan este un fragment de carte de predică de la sfîrşitul
secolului XII. R. Liull este autorul primelor poezii în catalană şi al unor opere
în proză narativă şi filozofică. Sacolul XIV se marchează printr-o literatură
bogată.

Spaniola
Două principale varietăţi neolatine prezintă Peninsula Iberică: spaniola şi
galiciano-portugheza.

66
 Spaniola este cea mai importantă dintre limbile romanice din punct de
vedere al numărului de vorbitori şi al expansiunii teritoriale. Este limbă de
lucru la O.N.U. Vorbită în Spania exceptînd partea de sud est unde se
vorbeşte catalana, provinciile basce. Una dintre caracteristicile distinctive ale
spaniolei este diftongarea lui -e şi -o în silabă închisă şi întrucît această
diftongare lipseşte atît în catalană cît şi în galiciano-portugheză, se poate lua
această trăsătură drept criteriu pentru a recunoaşte varietăţile pe care le
considerăm spaniole.
Sistem vocalic simplu de 5 vocale. Diftongi ascendenţi: -ie,-ue; descendenţi:
-ai, -au, -ei, -eu, etc. Desinenţa de plural este –s.
În loc de lengua espanola se obişnuieşte să se spună lengua castellana. Într-
adevăr castiliana vorbită în regiunea centrală a spaniei a devenit limbă literară
şi sa extins mult, odată cu recucerirea teritoriilor dominate de arabi.
Descoperirea Amaricii şi colonizarea ei, datorate în deosebi spanioplilor, au
extins această limbă în mare parte din Lumea Nouă ce au dat o expansiune
mai mare decît oricărei limbi neolatine.
Dintre caracteristicile principale ale spaniolei: diftongarea lui -e şi -o: tiene
- tenet, tierra - tera. În ceea ce priveşte consonantismul amintim că iniţialele
în general sunt păstrate, dar -f se transformă în -h: fabulare- hablar.
Consoanele surde intervocalice se sonorizează devenind fricative: vita- vida.
Consoanele lungi şi duble se reduc: bucca- boca.
Dintre varietăţile dialectale spaniole amintim: dialectul leonez ale cărui
limite actuale nu coincid cu cele ale vechiului regat de Leon şi nici cu actuala
provincie Leon. El prezintă unele caracteristici importante care îl apropie de
galiciano-portugheză: se păstreză -f, cade -n inter-vocalic: raa- rana.
Un alt dialect este cel aragonez care îşi datorează premisele istorice
vechiului regat de Aragon şi Navarra dar care a fost puternic influienţat de
castiliană.
Dialectele din Spania de sud precum cel andaluz sunt graiuri ale
castilienei. Condiţiile dialctale ale Spaniei medievale sunt foarte greu de
reconstruit, prin foarte complicate analize lingvistice, deoarece Reconquista
şi concentrarea puterii în mîinile regelui Castiliei au provocat mişcări care au
despărţit unele dialecte altădată apropiate.
Cele mai vechi texte sunt două glose romanice din secolul X: Glosas
Emilianenses şi silenses. Regele Alfons încurajează o puternică activitate
literară la curtea sa, unde se pun bazele normei lingvistice a spaniolei
preclasice. Spaniola este singura limbă care are ! şi ? puse la începutul

67
prepoziţiei, dar răsturnate. Spaniola a dat numeroase cuvinte devenite
internaţionale, intrate şi în română: armadă, canion.

Sarda
Sarda este numele varietăţilor dialectale din Sardinia. Ea are o fizionomie
şi o individualitate aparte, care o fac să fie mai caracteristic dintre idiomurile
neolatine. Sarda se subîmparte în patru dialecte principale:
Logudorez, vorbită în centrul insulei în regiunea Logudoro.
Campidanez – în partea de sud a insulei Campidano.
Galurez – în partea de nord-est a insulei Galura.
Sasarez – în oraşul Sasari
Dintre caracteristicile sardei menţionăm mai întîi păstrarea distincţiei între
urmaşii lui -e şi –i şi a lui -o şi –u. Se remarcă în mod deosebit păstrarea lui
-c velar înaintea vocalelor palatale. Şi -g înaintea lui -e, -i se păstra ca
fenomen velar, iar conservarea este dovedită şi astăzi de dialectele centrale de
tip nuorez. De exemplu: genero, gelare, gingita. Şi evoluţia grupului -gn>nn,
aminteşte pe cea din română în care gn>mn, ex: lignum>linnu -sard, lemn –
română.
Din punct de vedere al lexicului, sarda este foarte conservatoare ea
păstrează in lexicul său citeva cuvinte latine absente din toate celelalte limbi
romanice.
Din punct de vedere al elementelor datorate superstratului, sarda are o pozitie
deosebită. în ea lipsesc elementele germanice si cu toate că Sardinia a fost
aproape un secol sub dominatia vandalilor si numai un an sub ostrogoti astfel
de contacte nu au fost de natură să influienteze considerabil limba. Cubintele
arabe,nu prea numeroase, aproape toate au pătruns prin intermediul spaniolei
sau catalanei. Importantă a fost în sardă influienta italiene care creste mult
mai ales în centrele urbane.

Italiana
Este vorbită în interiorul graniţelor Republicii Italiene iar , în afara graniţelor
ei politice:
a) În Republica San Marino;
b) În Elveţia italiană
c) În Corsica
d) În principalele orase de pe coasta dalmata.
Putem distinge in zona lingvistica italiana trei mari subdiviziuni dialectale:

68
 dialecte italiene de nord;
dialecte centro-meridionale;
dialecte toscane.
Prin dialectele de nord înţelegem dialectele galo-italice, veneta şi istriana.
Dialectele galo-italice cuprind patru zone:
dialecte piemontene;
dialecte lombarde;
dialecte ligure;
dialecte emiliano-romaniole.
Dialectele venete se pot împărţi în:
veneţian;
veronez;
vicentin-padovan-polezan;
trevizan;
feltrin-belunez;
triestin şi veneto-giulian.
Dialectele centro-meridionale formează atît datorită extensiunii geografice cît
şi numărul de vorbitori, cel mai mare nucleu al Italiei dialectale.acestea se pot
împărţi în trei mari varietăţi:
marchigiană-umbră-romanescă;
abruzzeză-puglieză şi nord-molisană-campană-lucană;
salentină şi calabro-siculă.
Dialectele toscane se pot împărţi în patru zone:
centrală sau florentină;
occidentală;
seneză;
aretino-chianaiolă.
În vastul teritoriu italo-romanic, există trei varietăţi pe care le-am
considerat legate de italiană: dalmata, ladina şi sarda. Dar, aşa cum există o
trecere insesizabilă ăntre diferitele tipuri de dialecte pe care le-am clasificat
drept italiene, tot aşa nu există nici un salt brusc între ladină şi italiana de
nord, nici ăntre sardă şi italiana centro-meridională, nici între dalmată şi
sardă. Italiana de tip toscan a fost, de secole, limba literară nu numai a tuturor
vorbitorilor diverselor dialecte care formează Italia dialectală, dar şi a celor
ce vorbeau sarda şi a multora dintre ladini.
Leagăn al latinităţii, Italia a avut un rol decisiv în difuzarea limbii
latine şi a culturii Imperiului Roman în restul Europei, atât în
antichitate, cât şi în epocile care au urmat. Chiar după formarea
69
idiomurilor neolatine şi constituirea Europei lingvistice moderne,
italiana a cunoscut în mai multe rânduri momente foarte importante în
contextul lingvistic internaţional.

Limba italiană contemporană se bazează în esenţă pe una dintre

limbile vulgare care, începând din secolele al XIII-lea - al XIV-lea
încep să se constituie pe seama latinei, şi anume dialectul toscan şi în
special graiul florentin, care devine ilustru în secolul al XIV-lea prin
capodoperele lui Dante, Boccaccio şi Petrarca. Graiul florentin va fi
adoptat în secolul al XVI-lea de către scriitorii şi intelectualii din toata
peninsula. Ulterior, această limbă se va întinde treptat, pentru a
deveni, după 1870, anul unificării politice a naţiunii, limba
administraţiei şi mijlocul de comunicare pentru întreaga societate
italiană.

Dat fiind că graiul florentin, spre deosebire de alte graiuri italiene, a

conservat în mod fidel numeroase caracteristici ale foneticii şi
morfologiei latine, italiana vorbită astăzi prezintă mari similitudini cu
limba de origine: dezvoltarea italienei din latină s-a făcut fără rupturi
brutale sau evoluţii prea rapide şi prezintă astfel un anumit caracter
conservator şi o fizionomie mai curând stabilă în timp.

O dată cu proclamarea primului împărat roman, Augustus, în anul 27

înainte de Hristos, se definesc limitele teritoriale ale Imperiului, care
împart peninsula italică în 11 regiuni. Treptat, vechile limbi italice
dispar în favoarea limbii stăpânitorilor. În secolul întâi după Hristos, o
dată cu expansiunea latinei, se realizează o primă unificare lingvistică
a întregului teritoriu. Totuşi, diferenţele între latina clasică, codificată
de gramatici şi fixată prin uzul scris şi literar, şi latina zisă "vulgară",
limba de zi cu zi a poporului, devine din ce în ce mai mare. Cu timpul,
diferenţele lingvistice de la o regiune la alta vor fi din ce în ce mai
adânci. Idiomurile romanice care stau la baza limbilor neolatine
moderne, dar şi dialectele italieneşti, au la bază tocmai această latină
"vulgară".

70
 Începând din secolul al IX-lea încep să apară primele texte scrise
în vechile limbi vulgare italiene. Trebuie semnalate o serie de patru
documente datând din anii 960-963: aceste Placiti campani sunt
procese-verbale privitoare la revendicarea unor terenuri care
aparţinuseră abaţiei Montecassino. În cursul secolelor al XI-lea şi al
XII-lea, mărturiile scrise în limba vulgară devin tot mai numeroase,
mai cu seamă în Italia centrală şi septentrională. Este vorba mai ales
de texte cu caracter administrativ sau religios. Va trebui să aşteptam
prima jumătate a secolului al XIII-lea pentru a asista la apariţia unor
texte în limba vulgară cu o vocaţie artistică reală: către 1230 în Sicilia,
la curtea împăratului Frederic al II-lea, înfloreşte o şcoală poetică
remarcabilă, reprezentată, printre alţii, de Giacomo da Lentini,
creatorul sonetului. Deşi preiau module şi teme din poezia lirică
provensală, poeţii sicilieni folosesc sistematic, în poeziile de dragoste,
propria lor limbă vulgară. Şcoala siciliană va fi imitată în tot restul
Italiei şi va da un elan hotărâtor utilizării limbii vulgare în poezie, mai
ales la Bologna, prin Guido Guinizzelli, şi în Toscana, prin poeţii aşa-
numitului stilnovo, dintre care Dante va fi unul dintre artizanii cei mai
remarcabili. În doua din lucrările sale, De vulgari eloquentia şi
Convivio, el va teoretiza autonomia limbii vulgare, profeţind
afirmarea ei şi declinul latinei, care în acea vreme avea încă
preeminenţă şi prestigiu.

Afirmarea limbilor vulgare se produce paralel cu constituirea

diferitelor regate europene. Pentru prima dată, ele sunt folosite nu
numai în comunicarea curentă, ci şi în documente cu caracter
administrativ. Importanţa religiei şi necesitatea difuzării ei în toate
straturile sociale impun nevoia generalizării învăţământului, care să nu
se mai facă în latină, ci prin utilizarea noilor limbi europene vii. La
începutul secolului al XIV-lea, un calugar italian, Ambrogio Calepio,
publică un dicţionar multilingv, Il Calepino, în care pentru fiecare
cuvânt latin se dau corespondenţele în diversele limbi vulgare
europene. În 1532, Robert Estienne - numit Stephanus după moda
latină -, elev al umanistului italian Giano Lascaris, publică opera
capitală a istoriei lingvisticii europene, Thesaurus linguae Latinae.
71
Douăzeci de ani mai târziu, fiul lui, Henri, îi va completa opera
redactând Thesaurus linguae Graecae.

Succesul repurtat, în secolul al XIV-lea, de Divina Commedia a lui

Dante, de culegerea de nuvele ale lui Boccaccio, Decameronul, şi,
apoi, de Canzoniere al lui Petrarca, se afla la originea primei afirmări
a graiului florentin în restul Italiei, deşi în multe regiuni continuă să se
utilizeze, în operele literare, limbile vulgare locale. În secolul al XVI-
lea, când asistăm la afirmarea limbii vulgare în mari opere literare
cum sunt cele ale lui Ariosto sau Tasso, precum şi în tratatele şi
lucrările istorice ale lui Machiavelli şi Guicciardini, de exemplu,
literatul veneţian Pietro Bembo propune, dimpotrivă, să fie luaţi ca
model Boccaccio şi Petrarca pentru limba prozei şi, respectiv, a
poeziei. După el, o limbă care nu urmează modelul aceleia a marilor
scriitori nu poate pretinde un viitor literar. La questione della lingua
provoacă discuii aprinse între partizanii unei limbi italiene comune,
graiul florentin, care este şi limba curţii, şi susţinătorii unei soluţii
arhaizante, conform propunerii lui Bembo.

În 1582 se întemeiază la Florenţa Accademia della Crusca.

Inspirându-se în acelaşi timp din limba lui Dante, a lui Petrarca şi a lui
Boccaccio, academicienii elaboreaza incepând din 1590 un dictionar,
Vocabolario della Crusca, tipărit la Veneţia în 1612. Primul dicţionar
istoric şi normativ al limbii italiene, el fixează definitiv toscana ca
normă a limbii italiene literare. Vocabolario della Crusca va servi
drept model dicţionarelor care vor fi publicate de diferitele academii
cu preocupări de limbă din Europa. În perioada post-Renaştere,
italiana se deschide treptat influenţei europene, mai întâi celei
spaniole, apoi, începând din secolul al XVIII-lea, influenţei Franţei şi
a Angliei. Aceste aporturi vor îmbogăţi lexicul italian cu un mare
număr de termeni. Reacţia puristă care va urma, deosebit de puternică
în secolul al XIX-lea, nu va rezista mişcării de idei care pregăteşte
unificarea politică a Italiei. Alessandro Manzoni, cunoscut prin I
promessi sposi (a cărei prima ediţie, datând din 1827, este o adaptare a
variantei florentine), resimte puternic nevoia unei limbi unitare, vii,
72
care nu numai să poată sluji literatura, ci să fie şi un mijloc de
comunicare pentru toată societatea. Marea diversitate a dialectelor
italiene face necesară alegerea unuia dintre ele, acesta va fi cel
florentin. Învăţământul obligatoriu, răspândirea culturii şi mijloacele
de comunicare în masă, dezvoltarea economică şi industrială,
urbanizarea şi migraţiile interne, experienţa celor două războaie
mondiale şi a fascismului contribuie în cele din urmă la impunerea
acesteia ca adevărata limbă comună. În timpul regimului lui Mussolini
va fi adoptată pentru prima oara în Italia o politică lingvistică explicită
şi globală pentru apărarea limbii italiene, însoţită de măsuri vizând
eliminarea dialectelor, înlocuirea cuvintelor străine şi cunoaşterea
latinei.

În cursul ultimelor decenii, o dată cu participarea deplină la viaţa

democratică a naţiunii, italienii şi-au găsit în cele din urmă o limbă
naţională care, deşi în permanentă evoluţie şi supusă riscurilor
modernităţii, reprezintă un tezaur prin care poate fi citită istoria lor.
Dacă italiana nu are în lume decât 65 de milioane de vorbitori, ea
continuă totuşi să fie astăzi una din marile limbi de cultură,
reprezentată de o literatură, o poezie, o cinematografie de artă şi o
creaţie teatrală de renume internaţional. Prestigiul literar al limbii
italiene moderne se traduce şi prin obţinerea Premiului Nobel de către
trei poeţi, Giosué Carducci în 1906, Salvatore Quasimodo în 1959 şi
Eugenio Montale în 1975, o romancieră, Grazia Deledda, în 1926 şi
doi dramaturgi, Luigi Pirandello în 1934 şi Dario Fo în 1997.

Portugheza
Portugheza este vorbită în Portugalia, în cîteva puncte din Spania în
apropierea frontierei portugheze, în Brazilia, în mai multe puncte din Africa
şi Asia.
Deosebim în istoria limbii portugheze patru perioade:
1.perioada arhaică, din secolul XII pînă la mijlocul secolului XVI;
2.perioada modernă, de la jumătatea secolului XVI pînă astăzi.
Portugheza arhaică, lăsănd la o parte unele particularităţi dialectale, este
strîns legată de idiomul din galicia. Perioada care cuprinde primele faze ale
73
 celor două varietăţi neolatine strîns înrudite între ele se numeşte perioada
galiciano-portugheză.
Galiciano-portugheza s-a format în Lusitania de nord. Vocalismul accentuat
trebuie să menţionăm modificările datorate influienţei unei nazale:
manu>mao şi modificările datorate semivocalelor –I; -u: area – eira; rabia –
raiva. Caracteristică portughezei este transformarea diftongului latin –au>ou:
tauru – touru –toiuro.
Portugheza este împărţită în patru grupuri:
dialectico-continentale;
dialecte insulare;
dialecte de peste ocean;
dialecte ale evreilor.
Codialectele se împart în patru grupuri:
1.glacian; 3.guadramilez;
2.riodonorez; 4.mirandez;

Portugheza este limba de comunicare pentru numeroase naţiuni în Europa,

merica. Istoria limbii portugheze nu poate fi privită separat de istoria unui popor care
ând din secolul al XV-lea, o epopee maritimă excepţională şi care s-a răspândit în
cele patru colţuri ale lumii.

Calificată drept limba poeziei şi a muzicii, portugheza îşi are obârşia în

latina vulgară în uz pe un teritoriu pe care romanii îl numeau Lusitania.
Această regiune corespunde în linii mari Portugaliei actuale, la care se
adaugă o parte din León, din Castilia şi din Extremadura, până aproape de
Toledo. Roma desăvârşeşte ocuparea Lusitaniei în secolul al II-lea înainte
de Hristos, iar colonizarea romană se realizează prin soldaţi şi prin cohorta
de funcţionari şi de negustori. Administraţia şi legislaţia romană se impun,
dar şi limba latină, care, prin flexibilitatea şi bogăţia ei, se întinde repede în
toate straturile populaţiei, ducând la dispariţia rapidă a majorităţii
idiomurilor anterioare. Ea devine în cele din urmă singura limbă utilizată
în toată Lusitania, care trece în subordinea directă a împăratului.

Latina vorbită în această provincie, mai ales după căderea Imperiului

Roman de Apus în anul 476, dobândeşte treptat o fizionomie proprie, care
o deosebeşte de limba vecinilor ei leonezi şi castilieni. Lusitania devine
Portucale, din care provine numele Portugalia, prin asocierea numelor a
74
două cetăţi, Portu - actualul Porto - şi Cale - astăzi Vila Nova de Gaia. Ca
şi restul peninsulei, Portugalia cunoaşte invaziile: întâi germanice în 409, o
dată cu vandalii, suebii şi alamanii, apoi cucerirea musulmană în 711; ele
vor avea o influenţă notabilă asupra culturii şi a limbii acestui mic
teritoriu. Latina evoluează sub această dublă influenţă, dar nu dispare.
Populaţiile germanice "barbare" suferă o romanizare rapidă, atât
lingvistică, cât şi culturală, iar musulmanii, consideraţi în continuare
invadatori, nu reuşesc să-şi impună limba. Aportul germanic, modest, este
limitat la câteva domenii război (guerra, roubar, espiar...), îmbrăcăminte
(luva , fato...), animale (gansa, marta...). Arabii lasă în schimb în limbă
urme foarte importante, mai ales lexicale, şi anume circa o mie de cuvinte
din câmpuri semantice precum agricultura, animalele, plantele: arroz,
azeite, alface, açucena, alfarroba. Aceasta evoluţie, care cuprinde noile
aporturi lexicale, dar şi numeroase schimbări fonetice, fonologice şi
morfosintactice, va da naştere în secolele al IX-lea - al XII-lea gallego-
portughezei, forma pe care o ia latina în colţul de nord-vest al peninsulei şi
care se va răspândi, mai târziu, spre Sudul acesteia graţie Reconquistei.

Spre sfârşitul secolului al X-lea, primele influenţe galoromanice, din

langue d'oil şi langue d'oc, se fac simţite în vocabularul religios şi în
limbajul seniorial. În evul mediu, oraşul Santiago de Compostela atrage
numeroşi pelerini, iar aportul limbii franceze (dama, chapeu, sufixul -age)
va fi întărit în secolul al XIII-lea prin instalarea, pe tot teritoriul galician şi
portughez, a ordinelor monahale franceze din Cluny şi Cister. În aceeaşi
epocă, trubadurii introduc forme lirice proprii literaturii provensale şi
numeroase cuvinte provenite din limba lor (trovador, alegre, freire), care
fac trecerea între franceză şi portugheză în curs de constituire. Apar de
asemenea cuvinte savante sau semi-savante precum escola, ciencia, pensar
..., împrumutate direct din latină.

Gallego-portugheza dobândeşte cu timpul un asemenea rafinament şi se

bucură de un asemenea prestigiu încât este considerată în toată peninsula
limba poeziei prin excelenţă. Poezia lirică spaniolă din această perioadă
este scrisă în gallego-portugheză, fiind reunită în culegeri precum
Cancioneiro da Ajuda, Cancioneiro da Vaticana, Cancioneiro da Biblioteca
Nacional de Lisboa. Alfons cel Înţelept însuşi, rege al Castiliei în secolul al
XIII-lea, îşi scrie versurile în gallego-portugheză. Primele texte scrise în
această nouă limbă datează tocmai de la începutul secolului al XIII-lea. În
75
cursul secolelor al XIV-lea şi al XV-lea, limba născută din uzul popular
începe să se impună în toate mediile şi se generalizează în documentele
scrise. Pe de altă parte, centrul de greutate al regatului Portugaliei se
deplasează spre sud. Lisabona devine în acelaşi timp capitală şi reşedinţa
privilegiată a monarhului, în timp ce Universitatea din Coimbra
dobândeşte un rol cultural major. Din aceste două regiuni vor proveni deci
inovaţiile lingvistice care, începând din secolul al XIX-lea, vor modifica
limba gallego-portugheza originară şi vor constitui norma cultă a
portughezei. În secolul al XV-lea, se poate afirma că Portugalia are propria
ei limbă naţională, diferită acum de galiciană.

În această perioadă, marile descoperiri geografice declanşează un

proces de expansiune teritorială care va spori rapid şi considerabil aria
lingvistică lusofonă: portugheza se răspândeşte în lumea întreagă,
cunoscând astfel cea mai mare difuziune pe care a avut-o vreodată o limbă.
Portugheza se îmbogăţeşte astfel prin aportul limbilor indigene (bantu,
tupi, limbi asiatice). Ulterior, portugheza, beneficiind de aceste
împrumuturi, va îmbogăţi la rândul ei celelalte limbi europene cu astfel de
termeni exotici (cobai, pirania, jaguar, manioc). O data cu dominaţia
spaniolă începută în 1580, forme castiliene, consecinţă a bilingvismului
luso-spaniol, intră în portugheză. Independenţa este recucerită în 1640 şi o
reformă condusă de erudiţi, ca reacţie contra castilienei, duce la eliminarea
acestor termeni, care vor fi înlocuiţi prin cuvinte provenite din latină.
Începând din secolul al XVIII-lea, spaniola nu mai joacă rolul de a doua
limbă de cultură, fiind înlocuită în această funcţie de franceză: numeroase
galicisme pătrund acum în portugheza, atât în vocabular, cât şi în sintaxă.
Influenţa franceză va rămâne foarte puternică în portugheză. Trăsăturile
sintactice şi lexicale comune celor două limbi, precum şi nazalizarea
caracteristică a anumitor vocale, sunt până astăzi martorii acestei afinităţi.

Limba portugheză a lăsat urme de neşters nu numai în imensele teritorii

unde se vorbeşte şi astăzi, dar şi în zonele unde a jucat, într-o perioadă,
rolul de lingua franca. Aceste urme sunt mărturia unei priorităţi
internaţionale a portughezei, care a durat până la mijlocul secolului al
XIX-lea. Astăzi, portugheza, cu cele trei variante principale ale ei,
europeană, braziliană şi africană, este încă una dintre primele limbi din
lume. Cu cei peste 200 de milioane de vorbitori ai săi, portugheza este a
patra limbă de origine europeană din lume ca număr de vorbitori, după
76
engleză, spaniolă şi rusă. Opere capitale ale literaturii universale s-au scris
în această limbă, care se poate mândri, din 1998, cu faptul ca număra,
printre marii săi autori contemporani, un laureat al Premiului Nobel pentru
literatură, José Saramago.

2.4. Aria de răspândire a limbilor romanice

Tote aceste limbi prezinta deosibire de la o regiune la alta a teritoriului

unde se vorbesc, existau variaţii locale, adica dialecte si graiuri.

ROMANA are patru dialecte:

1dacoromân(in Rominia si de a lungul Dunarii în fosta Iugoslavie,

Bulgaria si Moldova)

2. macedoromân sau aromân (la sud de Muntii balcanici; în fosta

Iugoslavie , Bulgaria, Albania si Grecia).

3. meglenoromân sau meglenit (asa-zisa meglenie româna-exista si o

meglenie bulgara-la nord vest de Golful Salonic)

4. istroromân (in Peninsula Istria din nordul Marii Adriatice)

DALMATA.Este o limba astazi stinsa.S-a vorbit de-a lungul litoralului

Adriaticii, avind centre mai importante Ragusa si insula Veglia.Ea a disparut
cu vremea , din cauza invaziei slave.

Dalmata a fost renviata de lingvistul Italian M.G.Bartoli, din

documente ragusane si venetiene, dar izvorul cel mai important a fost subiect
vorbitor, ultimul care mai cunostea aceasta limb ape la sfirsitul secolului
trecut:Antonio Udina,care o stia din copilarie.Devenind astfel celebrul a
furnizat lui Bartoli povestiri despre diverse intimplari cunoscute de dinsul.

ITALIANA se vorbeste in peninsula italica,in Sicilia,Sardinia si

Corsica,in cantonul elvetian Ticino si in regiunea litoralului francez al
Mediteranei.Aceasta limba are foarte numeroase dialecte si graiuri(din cauza
conditiilor de viata politica si economica)

77
 Lingvistii grupeaza dialectele italienesti in modul urmator:nordice,
centrale, meridionale.

RETO-ROMANA Se vorbeste in cantonul elvetian Graubunder,in

tirolul Italian si in provincial italiana Friul.Exista deosebiri dialectale mari nu
numai de la o regiune la alta,faptul se datoreste,configuratiei solului si
cauzelor politice.Pe zi ce trece dialectele retoromane sint tot mai puternic
influentate de limbele inconjuratoare, fapt care le schimba fizionomia lor
originara.Din aceasta cauza parerile specialistilor cu privire la pozitia
retoromanei in cuprinsul romei variaza.Punctul de vedere a lui G.I.Ascoli
autorul unei lucrari fundamentale despre dialectele retoromane au fost
acceptate de toata lumea.Ascoli a sustinut si adovedit, convingator,ca aceste
dialecte,alcatuesc,o unitate lingvistica aparte,si prin urmare trebue
considerate ca reprezentind un idiom de sine statator.In primul razboi
mondial Carlo Salvioni a publicat in plin razboi o broşura: LATINIA e
ITALIA, în care sustinea ca graiurile retoromane centrale si rasaritene au fost
la inceput graiuri italienesti, dar cu vremea, din pricina influentei germane
sau indepartat mereu de limba italiana si de aceea asemanarile lor cu acesta
din urma au devenit tot mai putine si mai mici. Parerea lui Salvioni a prins
printre italieni şi au parasit teoria lui Ascoli.

Dialectele retoromane alcatuesc trei ramuri dupa regiunile unde se

vorbesc:

1.vestica

2.centrala sau tiroleza

3.estica sau friulana

Intr-o vreme, nu prea indepartata,dialectele retoromane aveau o

extindere mai mare.Astfel,o parte din peninsula Istria a fost locuita de oameni
care vorbeau un grai retoroma.

SARDA se vorbeste in Sardinia si are mai multe dialecte:

1.logudorez(in centrul insulei;cel mai arhaic si mai authentic fiind ferit

de influentele externe exercitate asupra celorlalte graiuri sarde)

78
 2. campidanez (la sud influentat de graiuri italienesti din cauza
legaturilor economice cu sudul italiei)

3. galuric si sassaric (la nord cel mai putin sarde dintre toate, fiind
asemanatoare cu dialectele din partea de sud a corscei).Cunoscatorul acestei
limbi romanice este un neitalian:M.L.Wagner care imbratiseaza toate
dialectele si toate aspectele lor

PROVENSALA se vorbeste in jumatate de sud a frantei in evul mediu

I se spunea langue d oc,spre a o deosebi de Franceza propriu zisa.Denumirea
provensala nu-I proprie fiindca,in sens stric,ne trimite la dialectal vorbit in
Provence.Inainte de a I se spune provensala,I s-a spus acestei limbi lengua
romana,ca sa se deosebeasca de limba culta a vremii care era la
timp.Subdiviziunile ei dialectice sint(de la vest spre est)

1.gascon (intre Pirenei,Oceanul Atlantic si o linie la nord de fluviu

Garonne)

2.languedoc (intre Garonne,Pirinei,Mare Mediterana si Rhone)

3.limousin (intre Gascon la sud,frontiera lingvistica franco-provensala

la vest si nord)

4.auvergnat (intre limousine la vest,Languedoc la sud si frontiera

franco-provensala la nord si est

5.provensal propriu-zis(intre rhone la vest,marea mediterana la sud si

granite italiana la est)

6.valdens (la nord de provensal)

FRANCEZA se vorbeste in partea de nord si centru a Frantei,dincolo

de granite lingvistica franco-provensala.Spre Belgia granite lingvistica nu
concide cu cea politica:prima depaseste si inca mult pe cea de a doua,caci
jumatate de sud a Belgiei apartine,prin limba ei,Frantei.

Iata dialectele propriu zise:

1.poitevin (provincial Poitou,intre oceanul Atlantic la vest

linia,despartitoare dintre graiurile Franceze si cele provensale la sud

79
 2.normand (la nord de poitevin, pina la Marea Minecii

3. picard (intre normand si wallon)

4.wallon (in jumatatea sudica a belgiei si pe un teritoriu din Franta la

sud si sud vest de wallonia belgiana)

5.loren (intre granite politica franco-germana si riul Meuse)

6.champenois (in provincia Champagne, la vest de Lorena pina in Ile

de France)

7.burgundic (intre Ile de France la vest,auvergnat la sud si dialectele

franco-provensale la est)

8.francien (in Ile de France si in tinuturile invecinate)

Acest ultim grai a devenit, cum se stie, limba literara a

Frantei.Dialectul normand a trait,vreo 300 de ani si in Anglia,unde a fost
transplantat in urma cuceririi acestei tari de catre normanzi.

LIMBA BASCA. Sud-vestul Frantei cunoaste si el amestecuri

lingvistice.Astfel,in departamentul Basses Pyrenees se vorbeste limba
basca.Dupa vechea impartire administrative,bastii francezi traiesc in Pays de
Soule,Basse-Navarre si Labourd.Localitate extrema,spre sud-est,a acestui
teritoriu, in care se vorbeste un dialect romanic(gascona)este Lescun.

Limba basca nu-I un idiom romanic si nici macar indo

European.Originea sa este pina astazi un mister.In general,se admite ca bascii
sunt urmasii vechilor iberi.In ceea ce priveste limba basca,unii lingvisti,ca
Hugo Schuchardt,adinc cunoscator al ei o apropie de idiomurile hamitice din
nordul Africei cu care seamana relative bine prin lexic.Altii ca
A.Trometti,opun alaturi de limbile ca ocaziene.Olandezul C.Uhlenbeck ia
opozitie de mijloc in sensul ca constata elemente commune atit cu limbile ca
ocaziene cit si cu cele hamito-semitice.

Tot în sud dar spre marea Mediterana, Franţa are inca o insula
eteroglosa si anume Catalana la fel cu basca din celalt capat al pirineilor
catalana din Franţa este o continuare, peste granite politica a aceluiasi idiom
din Spania.Numarul locuitorilor de limba catalana din Franta este de circa

80
2000.In aceasta regiune se vorbesc trei limbi romanice catalana,spaniola si
portugheza.

Catalana ocupa un teritoriu care incepe din Perinei,la granite politica

dintre Spania si Franta si merge de-alungul litoralului mediteranian pina la
sud de orasul Alicante,avind forma unui triunghi,cu baza la nord si cu virful
la sud.Acest teritoriu este inpartit in doua mari provincii:

-catalonia la nord (Gerona,Tarragona si Lerida)

-Valencia Castellon de la Plana si Alicante)

Graiurile Catalanei din Catalonia propriu-zisa alcatuiesc doua grupuri:

-oriental (cu centrul in Barcelona)

-occidental (cu centrul in Lerida)

Unii lingvisti considera acest idiom romanic drept un dialect provensal

primul care a emis o asemenea parere este A.Morel-Fatio :dupa intemeierea
marcii ispanice,un grai provensal a fost transplantat acolo datorita faptului ca
acesta marca apartinea regatului franc,adica Frantei de astazi,si cu vremea s-
aextins mereu,pina a ajuns sa ocupe teritoriu descries mai sus.Dupa a doua
parere catalana ar fi un dialect spaniel mai exact ibero-romanic dar tot dialect,
nu limba propriu-zisa.Aceasta insemneaza ca punctual de plecare al catalanei
este Spania de unde s-a intins peste Pirinei in sudul Frantei.

În sfirsit, s-a sustinut si se mai sustine ca acest idiom este o limba

romanica de sinestatoare.Cit priveste catalana insasi,numerosi romanisti
actuali o considera drept o limba de tranzitie intre teritoriu ibero romanic sic
el galo romanic.

Spaniola se vorbeste in Spania cu exceptia teritoriilor de limba

catalana, de limba basca si de limba portugheza

Dialectele limbii spaniole sunt:

Asturic- leonez (la nord; asturic pe coasta oceanului, leonez la sud de

asturic)

81
 Castilian (in centru; are cea mai mare intindere teritoriala si s-a impus
ca limba literara)

Aragonez (la est, intre dialectal Castilian si limba catalana)

Andaluzian (la sud in Andaluzia)

Trebuie adaugata limba evreilor spanioli, care traiesc in diverse tari

eoropene, majoritate in peninsula Balcanica, in Maroc si prin alte parti ale
Africii de nord. Odata cu maurii, citi mai ramasesera, ca atare, in Spania au
fost izgoniti in 1942, cind este cucerita ultina fortareata maura si evreii, care
s-au impraştiat pe unde au putut. Aceşti evrei sunt numiti sefardies,spre a se
deosebi de evreii polenezi,carora li se spunea askenasi.

Portugheza se vorbeste in Portugalia in partea de nord-vest a Spaniei si

in insulele Azore si Madeira din oceanul Atlantic.Subdiviziunile ei dialectice
sunt:

1 mirandez

2. portughez de nord

3. portughez de sud

4. azoric

5. madeiric

6. galician.

Exista si o limba evreo portugheza: evreii din portugalia a fost si ei

izgoniti si s-au restabilit,cei mai multi in Olanda,unde isi pastreaza pina astazi
limba maternal.Numarul lor este foarte redus in comparative cu al evreiilor
spanioli.

Spaniola este cea mai bine reprezentata dintre toate sub raportul
numeric.Se vorbeste in America de sud,in toate republicele Americii
centrale,Mexico si in tinuturile invecinate cu el din statele-unite,in Cuba,
Haiti. Numarul oamenilor care vorbesc limba spaniola este de aproximativ
180 de milioane.Faptul se datorreste ,cum stim,descoperii Americii de catre
Cristofor Columb si care a interprins expeditile sale ca reprezentant al
82
monarhilor spanioli.Intre spaniola Americana si europeana asemanarile sunt
asa de mari incit ne dau dreptul sa le consideram ca doua aspecte ale unuia si
aeluiasi idiom.Exista totusi si deosebiri destul de inseminate.Cele 4 secole si
jumatate care le separa in timp precum si distanta in spatiu, si conditiile de
viata care n au fost si n au putut fi identice in Spania si in America.

Dupa spaniola vine, portugheza,care se vorbesta în Brazilia, si,

sporandic, de catre foarte putini oameni, în coloniile portugheze din
Africa.Ceea ce am spus despre spaniola cu privire la imprejurarile care I a
inlesnit expansiunea si la schimbarile suferite in noile conditii de viata,de
peste ocean,se potriveste si pentru limba portugheza.Portughezii au fost ca
navigatori propriu zisi superiori spaniolilor si ca unii dintre ei depilda
Magelan si Vasco da Gama, ocupa locuri de frunte in navigatia
maritime.Franceza a fost dusa,tot prin colonizari,in mai toate continentele cu
deosebire însa în Africa şi în America de nord. Coloniile africane ale Franţei
au fost Algeria, Congo, Madagascar, Marocul si Tunisia.Dupa statistica mai
recentă vorbesc franţuzeste peste 4 000 000 de canadieni, care sunt, se pare
foarte atasaţi de limba lor materna.De adaugat republica Haiti si unele insule
dintre Antilele Mici,unde limba curenta este franceza.Alte idiomuri romanice
prezinta importanta mai mica in ce priveste extinderea lor in afara Europei.Si
romini se gasesc in lumea noua,mai ales in statele-unite si Canada tot ca
emigranti.In sfirsit catalana se vorbesta inca de pe vremea colonizarii
Americii,in Cuba si Argentina unde îşi pastreaza independenţa faţă de
spaniola care este limba curenta şi oficiala a aceastor dou ţări.

Transplantarea idiomurilor romanice în celalte continente a dat naştere

la un fenomen foarte interesant din punct de vedere lingvistic. Astfel au luat
nastere limbile creole. Iata citeva date cu privire la aceaste limbi. În Insulele
Filipine exista o limba creola malaio-spaniola. In Haiti si in Trinidad se
vorbeste o limba creola negro-spaniola.Franceza are şi ea numeroase aspecte
creole: o limba creola negro-franceza se vorbeste in Insulele Mauritius,
Louisiana, Haiti, Martinica: o limba creola anamito-franceza in Conchichina.
Portugheza de asemenea prezinta aspecte creole chiar mai multe decit
<surorile> ei: negro-portugheza in Djarcata, indo-portugheza in Cosshin si
Mangalore, localităţi situate pe coasta de vest a Indiei.

Fara sa vrem ne punem intrebarea: de ce numai o parte din provinciile

Imperiului roman de pe vremuri au pastrat limba Latina pouplara , care apoi
s-a transformat in idiomuri romanice cunoscute noua? Caci stăpinirea romană
83
se intinde, la un moment dat, pe o suprafata de pamint cu mult mai mare
decit aceea pe care o ocupa astazi naţiunile de limbă romanică in Europa.

Un prim raspuns este urmatorul: Colonizarea romana n-a fost si nici nu

putea fi pretitundini la fel de puternică. Si naşterea limbilor romanice
presupune existenţa unor colonişti de limbă Latină destul de numeroşi pentru
ca să fie exercitat, direct sau indirect, intenţionat sau nu, asupra populaţiilor
autohtone o influenţa aptă de a face pe aceasta sa-şi piarda, cu vremea propria
lor limbă prin adoptarea şi asimilarea limbii colonizatorilor.

În alte cazuri intenţia romanilor de a-şi impune limba şi cultura în

provinciile cucerite n-a putut deveni fapt din diverse cauze, variabile de la
una la alta. Şi cu aceasta ajungem la al doilea raspuns.In ceea ce priveste
Africa si Asia, unde romanii posedau ţinuturile întinse, nu s-a format nici un
idiom romanic. Insulele Britanice, Africa si Asia n-au fost niciodată
<romane>din punct de vedere al limbii si al culturii. Romanizarea acestor
teritorii a fost foarte superficială, pe de o parte, pentru ca romanii n-au avut
intenţia sa le romanizeze, asa cum s-a facut cu teritorile din Europa, iar, pe de
alta parte, pentru că ele se gaseau la o departare mai mare de Italia, rezervorul
de limbă şi cultură română, care era totodata provincia centrala a Imperiului,
cu Roma , capitala lui.

Rmaniii au cucerit Grecia la 146 i.e.n., au stapinit o vreme foatre

îndelungata şi totuşi n-au reuşit să o romanizeze. Limba şi cultura greceasca
au rezistat la toate încercările făcute de romani în scopul supunerii imperiului
propriei lor limbi si culturi.

Imperiul roman de rasarit s-a transformat in imperiul bizantin un stat a

carui limba oficiala a devenit greaca in locul latinei, tocmai pentru ca pe
aceasta n-o mai intelegea nimeni.

În alte locuri romanitatea a disparut din pricina invaziilor straine. Peste

populaţia romanizata au venit invadatori de altă limbă şi cu altă cultură, care,
fiind adesea mai numeroşi decât localnicii si, ajutaţi de faptul ca veneau drept
cuceritori, au izbutit sa se stabilească definitiv acolo. Ceva asemănător s-a
petrecut în partea vestică a Africii de nord, unde, dupa decaderea Imperiului
roman de apus, au navalit şi au stapinit rând pe rând vandalii, bizantinii şi
arabii.

84
 Sub ochii noştri se petrece un fapt similar, pe o scara foarte redusă
însa.E vorba de populatia retoromană din Elvetia, care a început de mult şi
continua pâna astăzi să piardă terenul în favoarea elementului alemanic,
foarte numeros şi plin de vatalitate, apoi, intr-o masura mult mai slaba, însă,
de populaţia de limbă franceză din Elveţia apuseană.

Dar romanitatea, daca a pierdut atâtea teritorii, în schimb, a ciştigat

altele, cum am putut constata din discutia asupra extinderii actuale a
idiomurilor romanice, aşa încât bilanţul romanităţii, urmarit de-a lungul
veacurilor, se soldeaza cu un excedent, atât ca întindere teritorială, cât şi
consecinţă logică a acestui număr de vorbitori ai continuatoarelor latinei care
sunt idiomuri romanice actuale.

2.5. LIMBA ROMÂNĂ – LIMBĂ ROMANICĂ

Limba romana este o limba de origine latina.Face parte din grupul limbilor
romanice: italiana, spaniola, portugheza, franceza (le-am numit pe cele mai
cunoscute, de circulatie universala), alaturi de care mai exista si altele,
vorbite de popoare mai mici: sarda (in SardiniA), catalana (in provincia
spaniola Catalonia, cu cel mai cunoscut oras BarcelonA), provansala (sau
occitana in zona din sudul FranteI), retoromana (cu dialectele: romansa,
ladina, dolomotica, friulanA) si dalmata.

Romana este cea mai orientala dintre limbile romanice. S-a format prin
romanizarea geto-dacilor - si acestia stramosi ai nostri, ca si romanii, numai
ca limbile nu se pot "amesteca". Din geto-daca nu ne-au mai ramas decat,
aproximativ, o suta de cuvinte, pe care le recunoastem prin analizele de
"substrat", urmarind unde mai pot fi gasite cuvinte asemanatoare. Triburile
geto-dacilor ocupau o suprafata ce depasea granitele Romaniei de azi, mai
mare chiar decat a Regatului Romaniei de dinainte de al doilea razboi
mondial. in 106, dorind sa apere Imperiul de navalirile triburilor migratoare,
romanii au cucerit Dacia sub imparatul Nerva Traian dupa doua razboaie
grele, dar au intarit-o si au mentinut-o prospera, au introdus civilizatia
romana, pentru a rezista atacurilor din oricare punct cardinal.

Dacia a devenit o provincie romana prospera, romanii ii spuneau "Dacia

felix", adica "Dacia cea fericita". in armata, in administratie, in scoli se
85
vorbea latina (desigur, la teatrele in aer liber, probabil si la minele de sare si
la baI). E vorba, fireste, de latina "vulgara". Spunem ca romana se trage din
latina populara (nu din cea clasica, in care s-a scris literatura clasica).
"Romanizarea" s-a produs asupra iberilor (stramosii spaniolilor si
portugheziloR) si asupra galilor (stramosii franceziloR). De presupus ca si
geto-dacii si-au insusit latina, ca a doua limba, in acelasi numar de ani ca si
celelalte popoare romanizate. Pe teritoriul Daciei romanizate s-au gasit
inscriptii scrise in latineste (peste 2000).

Se presupune, prin analogie cu formarea celorlalte limbi romanice (franceza,

spaniola, portughezA), ca insusirea deplina a latinei populare ar fi durat
aproximativ 100 de ani, ceva mai mult poate. Cuvinte geto-dace din masa
vocabularului: abur, barza, brad, brau, brusture, buza, ceafa.caciula, copac,
grumaz, gusa, galbeaza, mazare, manz, mos, parau, sambure, strunga, vatra si
altele. De la geto-daci, au ramas nume de ape: Arges, Buzau, Cerna, Cris,
Dunare, Jiu, Mures, Prut, Somes, Siret, Tisa. Cuvantul "dava" insemna cetate
si il gasim, in toponimice, prescurtat: Turda. in masa vocabularului au mai
existat si cuvinte trecatoare.legate de felurite momente de "influenta": slave,
turcesti, grecesti etc.
Dar cuvintele cu cea mai mare putere de circulatie, adica cele din fondul
principal de cuvinte, sunt de origine latina. Se poate purta orice conversatie si
orice dizertatie, folosind numai cuvinte de origine latina dar nu se poate
inchega nici o propozitie in limba romana, folosind doar cuvinte nelatine.

Limba romana moderna s-a imbogatit cu numeroase cuvinte din alte limbi dar
si cu neologisme din limbi romanice. Dar pana a se ajunge la limba romana
actuala, s-au parcurs numeroase etape. La aceasta se adauga principiul
evolutiei oricarei limbi: lingvistii vorbesc de o schimbare ce ar putea fi
observata la fiecare jumatate de secol.

Este de presupus ca, in cateva generatii dupa romanizare, s- a vorbit bilingv

(si geto-daca si latinA), apoi, mai intens, latina populara (ceruta de
administratie si de scoala). in Dacia s-a format poporul daco-roman
("populatia daco-romana") si s-a format limba daco-romana. Dupa retragerea
romanilor si dupa migratiunile neamurilor nomade, ii aflam pe daco-romanii,
ramasi fara armata, retrasi in munti, in depresiuni, acolo unde nu se aflau in
calea invadatorilor, ocupandu-se cu pastoritul si cu agricultura, numindu-si
tinuturile "tara", de la "terra" - adica "pamant": Tara Oltului, Tara Lovistei,
86
Tara Vrancei etc, pana la primele state feudale: Tara Romaneasca, Tara
Moldovei. intorcandu-ne la daco-romani, sa retinem ca au fost crestinati de
timpuriu -odata cu formarea lor ca popor - ceea ce explica in buna masura
unitatea si taria lor in teritoriu.

Trebuie sa observam regulile de modificare pe care le-au suferit cuvintele,

trecand din latina in romana. Exemplele clasice care se dau sunt: campus-
camp; dentem-dinte; herba-iarba; lacte-lapte; rota-roata; panis-pane-paine;
dicere-dzicere-zicere (arhaic, dialectal-"dzise"); directus-derept-drept; canis-
cane- caine; homo-om; bene-bine etc.

Nota bene: acesta este si argumentul - etimologic - al scrierii cu a din a Ia

cuvintele de origine latina care, de obicei, intra in fondul principal de cuvinte
al romanei, iar pentru unificarea ortografiei, este necesar sa se pastreze
scrierea cu a din a si la cuvintele care provin din alte limbi (e vorba de a din
mijlocul cuvantului, ca in paine, mana, romaN). Sub aspect fonetic, a are alta
sonoritate, e mai deschis, decat notat cu ajutorul lui i/i ce inchide. Se poate
exemplifica faptul ca evolutia limbii se face dupa reguli clare. De observat că
între doua vocale l a trecut in r, ca m,n,s,t de la sfarsitul unui cuvant latin
(forma de baza) au disparut; ca b intre doua vocale a disparut; se dau, de
asemenea, cateva exemple devenite clasice: (din lat.) palus > par; gula >
gura; filius > fil iu > fiu; caballus > caballu > calu > cal; sebum > sebu > seu;
caput > cap; tibi > tie; dolus > dar; sale > sare; mola > moara; sole > soare.

Limba romana s-a format incepand cu secolul al Vl-lea.

Studiem evolutia limbii romane prin metoda istorica si comparativa. Se

compara cuvinte si forme gramaticale din: A) limbi romanice; B) limba
romana veche; C) graiuri romanesti; D) dialecte romanesti. Limba romana
este de origine latina si o dovedim prin: A) structura gramaticala; B) fondul
principal de cuvinte.

Triburi de geto-daci s-au aflat si pe celalalt mal al Dunarii, au fost si ele

romanizate si au vorbit in dialecte foarte asemanatoare cu daco-romana.

Spunem ca romana are patru dialecte (care au evoluat din limba romana -
comuna (primitiva): daco-romana, aromana, macedo-romana, megleno-
romana,istro-romana.
87
Limba romana - sub aspectul ei de limba populara - are mai multe graiuri,
foarte unitare, care nu prezinta deosebiri decat in pronuntare (fonetisme) si in
masa vocabularului. Vorbim de aceste aspecte regionale ca despre "graiuri":
oltenesc, muntenesc, banatean, maramuresean, moldovenesc.

Limba romana este cea mai unitara dintre limbile din familia limbilor
romanice si mai apropiata, ca structura gramaticala, de latina (de exemplu,
pastrarea genului neutru, pastrarea celor patru conjugari si a modurilor - care
sunt aceleasi ca si in latina). Pe de alta parte, in timp, au aparut unele
modificari in sistemul fonologie, mai ales dupa secolul al IV-lea, sistemul
vocalic, simplificat; in sistemul consonantic a intervenit actiunea
palatizatoare a lui i. (Acestea, ca si alte aspecte, sunt studiate de specialistii in
fonologiesi fonetica). Un alt aspect este acela ca topica (ordinea cuvinteloR)
este mai degraba fixa (inversiunea topica are chiar valoare stilistica, fiind
"abatere" - cu valoare emotionala - de la limba standarD), pe cand in latina,
era libera.

Subliniind caracterul latin al limbii romane, marele lingvist roman Al.

Rosetti, in lucrarea sa fundamentala "Istoria limbii romane" (6 vol., 1938-
1966), urmata si de "Schita de istorie a limbii romane de la origini si pana in
zilele noastre" (Bucuresti, 1976), scria: :Statistica aproximativa a cuvintelor
latine, pastrate in limbile romanice (circa 6700), nu e determinanta pentru
caracterul latin al fiecarei limbi; ceea ce intereseaza este distributia cuvintelor
de origine latina si faptul ca uneltele gramaticale necesare pentru constructia
unei propozitii sunt de origine latina". "Din cele 3607 cuvinte care formeaza
vocabularul poeziilor lui Eminescu, 46,6% sunt de origine latina si au
frecventa de 83%". "Independent de celelalte limbi romanice, romana poseda
o serie de elemente specifice ale vocabularului latin, ca: chiar, femeie, leagan,
lingura, merge, maine, picior."

Cuvinte latine conservate numai in limba romana: adapost ad-depositum;

ager agilis; ajuta adjutare; defaima diffamare; despica despicare; farmec phar-
macum; ferice felice; ierta libertare; lingura li(N)gula; lanced languidus;
lingoare languor; margea margella; mesteacan mastichinus; maneca
manicare; nici neque; plapand palpabundus; putred putrudys." ()

Semnalam, de asemenea, faptul ca romana si italiana continua procedeul latin

88
de a indica persoana prin forma verbala (dorm, viN) si nu prin pronumele
asezat inaintea verbului (fr.: je dors, je vienS).

Vocabularul limbii romane contine cuvinte latine, datand dintr-o epoca

veche, care nu au fost inlocuite prin termeni noi, veniti din Italia, datorita
intreruperii contactului intre cele doua Romanii." (Al. Rosetti, "Schita de
istorie a limbii romane de la origini si pana in zilele noastre", Bucuresti,
1976, p.14-15.)

Faptul ca daco-romanii au imprumutat cuvinte din alte limbi nu trebuie sa

trezeasca nici uimire, nici interpretari tendentioase, caci este un fapt comun
tuturor limbilor - si celor romanice -, iar "schimburile" au fost reciproce intre
francezi si germani, danezi si englezi, spanioli si arabi, spanioli si italieni,
persani si turci, turci si arabi etc

Primele scrieri In limba româna au fost acte (testamente, foi de zestre, acte
judecatoresti, acte de vanzare - cumparare şi scrisori particulare, însemnari
personale). Exista destule astfel de acte pastrate, pentru a intelege cum au
progresat lucrurile, dar primul document scris in romaneste (dintre cele pe
care le-am putut afla, cel putin pana acuM), este datat 1521 si este cunoscut
sub titlul "Scrisoarea lui Neacsu din Campulung". Dupa 1540, s-au tiparit
carti. Primele lucrari importante in limba romana au fost traducerile de carti
religioase si, fireste, sintaxa este inca influentata de limba din care se
traducea - slavona: liturghiere, cazanii, psaltiri si, fireste - in primul rand -,
evangheliare. Primele traduceri s-au facut in Maramures; manuscrisele au si
fost gasite ("textele maramuresene"). Desi sintaxa era greoaie, vocabularul ne
este cunoscut si azi, dupa aproape 500 de ani Au parfumul arhaic, de o mare
frumusete: "Psaltirea Scheiana", "Psaltirea Voroneteana", "Psaltirea Hur-
muzachi", "Codicele Voronetean". Retinem, deci, ca, din secolul al XVI-lea,
se poate vorbi de etapa timpurie a formarii limbii literare, caci romana se
vorbea in biserica, deci intr-o institutie, si pentru toti romanii.

Daca aceste traduceri, manuscrise de carti religioase, inseamna primul pas; al

doilea il constituie tipariturile. Ele aveau o mare putere de circulatie si,
citindu-se duminica de duminica, in biserica au avut darul de a influenta
limba poporului, din toate zonele locuite de romani (caci aceeasi editie
circula si in Tara Romaneasca, si in Moldova, si in TransilvaniA), unificand
limba literara inca de la inceputurile ei si, astfel, punand bazele limbii
89
nationale.

De retinut momentul CORESI, care, la Braşov, a dat numeroase tiparituri de

carti religioase in limba romana.

Semnificativ este un eveniment din secolul al XVI-lea: "din porunca

Domnului Ilascu-Voievod (Ilias Rares) si a mamei sale, Doamna Elena", o
parte din tirajul cartii numite "Apostolul", tiparita in Tara Romaneasca, in
1547 a fost dusa in Moldova. Un important rol, in secolul al XVI-lea, spre
unificarea limbii literare romanesti, l-au avut cele noua tiparituri de carti
religioase ale lui Coresi, care s-au raspandit in toate cele trei tari romane. in
Epilogul la "Psaltirea romana", se vorbeste despre importanta faptului ca, in
biserica, sa se foloseasca limba romana, vorbita de intreg poporul.
Tipariturile au fost sprijinite de oameni luminati, fie ei domnitori ori clerici
de toate rangurile, negustori instariti si, desigur, carturari si tipografi, ei insisi
oameni de cultura. in afara sferei literaturii religioase, au mai circulat carti cu
caracter literar, cele mai raspandite si mai gustate fiind "Alexandria" si
"Istoria lui Minai Voda sin Patrascu-Voda, carele au facut multe razboaie cu
turcii pentru crestinatate", lucrari in care textul este expresia oralitatii
populare (secolul al XVI-lea).

De circulatie in toate tarile romane au fost si cartile de legi - ceea ce a dus si

la unificarea stilului administrativ al limbii romane. in Tara Romaneasca, s-a
tiparit "Pravila de la Govora", cu tiraj anume comandat pentru Transilvania,
iar in Moldova, "Pravila aleasa".

De o importanta exceptionala,in cristalizarea limbii literare si a limbii

literaturii, in secolul al XVII-lea, a fost activitatea mitropolitilor Tarii
Romanesti, Moldovei si Transilvaniei. Oameni de mare cultura, ei au tiparit
carti care s-au raspandit pretutindeni pe teritoriul tarii si chiar in editii
succesive; Mitropolitul Varlaam - "Carte romaneasca de invatatura",
cunoscuta si sub numele de "Cazanie". in 1643 Mitropolitul Moldovei s-a
straduit sa nu dea "Cazaniei" un caracter strict regional, dimpotriva, s-a
adresat tuturor romanilor, in ideea unificatoare. (De remarcat fenomenul de
"rotacism" cu "r", in loc de "n"). Prezentand "pildele" - micile naratiuni
educative, intr-un limbaj sugestiv, atragator, emotional, Mitropolitul Varlaam
poate fi considerat primul nostru povestitor, cu nimic mai prejos de Ion
Neculce. Prin "Cartea romaneasca de invatatura", el pune temelia artei
90
oratorice la romani, alaturi de alti clerici romani. Referindu- se la secolul al
XVI-lea, Nicolae Iorga vine cu argumente convingatoare, aratand ca predica -
parte componenta a slujbei divine - trebuie sa se fi tinut in romaneste cu mult
inainte de primele traduceri. Si astfel rolul bisericii in dezvoltarea limbii
literare unitare a fost imens: "Numai in ce priveste predica, libertatea era cu
mult mai mare, si predici in limba romaneasca trebuie sa fi existat din
vremuri foarte vechi." (N.Iorga, Istoria literaturii romanesti. Introducere
sintetica, 1977, p.86). Oricum, Varlaam a fost constient de importanta lucrarii
sale ca "dar" national: "Daruim si noi acest dar limbii romanesti". Prozator si
orator de prim rang, Mitropolitul are si calitati de poet, in orice caz de
versificator, caci, in fruntea Cazaniei, asaza prima (dupa alti cercetatori "una
dintre primele poezii") poezie romaneasca: "Stihuri in stema Moldovei".

Mitropolitul Transilvaniei, Simion Stefan, a tiparit, in 1648, la Balgrad (Alba

IuliA), prima traducere integrala a Noului Testament, cu doua "Predoslovii"
(cuvinte introductivE) in care vorbeste despre unitatea tuturor romanilor si
despre o limba .literara unica. El are in vedere pe "romanii" din "toate tarile",
avanseaza ideea introducerii unor norme, a cultivarii neologismelor si are un
stil de mare claritate, vizand o intelegere supradialectala.

Pe langa "Noul Testament", a tiparit si o Psaltire.

Mitropolitul Dosoftei al Moldovei, urmasul lui Varlaam, este cu adevarat

primul nostru mare poet cult, caci el ne-a lasat o "Psaltire" de 8000 de versuri
de o mare bogatie stilistica. Astfel incepe marea poezie romaneasca si va sta
sub influenta textelor vechi, pana la Eminescu si, dupa aceea. Influenta
literaturii populare asupra celei culte a luat, la romani, mereu alte forme, dar
marcand si modernismul si avangardismul si, mai apoi, poezia romaneasca
din zilele noastre. Iorga a vazut in Dosoftei un predecesor al lui Alecsandri,
considerat primul mare poet influentat de folclor: " nu numai ca text nu este
exacta traducerea, dar nici macar sensul nu este exact. Si, poate, tocmai
aceasta ii face frumusetea; recunosti in psalmii lui Dosoftei o poezie populara
si, de aceea, Dosoftei ar trebui sa intre in orisice antologie " (N.Iorga, op.cit.,
p.17).

Literatura romana, mai ales in genul oratoric, s-a imbogatit in secolul al XH-
lea prin Didahii, de Antim Ivireanul, predici prin care explicau, in biserica,
evangheliile, intr-un stil metaforic, intens amotional.
91
Secolele al XVI-lea si al XVII-lea au fost, de altfel, caracterizate prin
inflorirea artei in general si a artei bisericesti in special - : cruci ornamentate,
pictura ornamentala, chenare, arta broderiei religioase, arta portretelor
brodate si, fireste, arhitectura. Sa nu uitam ca este epoca in care Neagoe
Basarab ridica acea ctitorie care a intrat in legenda "Monastirii Argesului" -
este vorba de Biserica Episcopala de la Curtea de Arges. "Secolul al XVI-lea
si inceputul secolului al XVII-lea se caracterizeaza, in arta ambelor tari, prin
transformari de forme, care corespund transformarilor sociale ale vremii",
scria P.P.Panaitescu, in Contributii la istoria culturii romanesti. Bucuresti,
1971, p.9, precizand: "Bisericile devin mai mari si mai incapatoare, mai
fastuoase.". Este momentul umanismului si al celebrului "stil brancovenesc".

Dar monumentul limbii literare romanesti, realizat prin traducerea literaturii

religioase, este "Biblia lui Serban Cantacuzino", numita , uneori, si "Biblia de
la Bucuresti", din 1688. Principalii traducatori sunt fratii Radu si Serban
Greceanu care, la randul lor, au la baza si o versiune greceasca, dar si un
manuscris al lui Nicolae Milescu Spatarul, care - la randul sau - a incercat o
traducere a Bibliei si. de asemenea, se bizuia pe mai vechi traduceri din
Vechiul Testament si din Noul Testament. Al.Rosetti scria: "Sfarsitul
secolului al XVII-lea e marcat prin aparitia unei lucrari care, prin importanta
si proportiilesale, incheie cu demnitate sfortarile traducatorilor anteriori.
Biblia e tiparita la Bucuresti, in 1688, din initiativa Voievodului Serban
Cantacuzino, un monarh luminat. () Limba acestei carti reprezinta sinteza
eforturilor traducatorilor romani pentru dezvoltarea si afirmarea limbii
romane literare. Prin aceasta opera monumentala, graiul din Tara
Romaneasca s-a impus ca limba literara.".
Tot in secolul al XVII-lea, limba romana literara va cunoaste un nou moment
in dezvoltare, prin aparitia literaturii istorice - cronicile din Moldova si din
Tara Romaneasca. Etapele ce au urmat sunt bine cunoscute si pe larg
analizate in lucrarile de istorie literara romaneasca, momentul de varf
marcandu-l pana azi. Luceafarul poeziei noastre, Mihai Eminescu. EI insusi
s-a hranit din literatura veche, bisericeasca si cronicareasca si din folclor,
asimiland, mai apoi, si experienta marilor curente literare, filozofice si
religioase universale.

92
 2.6. LIMBA FRANCEZA-LIMBA ROMANICA

Unii lingvisti, de pilda prof. M. V. Serghievschii, socot ‘’Glosele de

la Raihenau’’drept monument al limbii franceze.Alti lingvisti claseaza aceste
glose printre monumentele limbii latine.Aceste glose in numar de
aproximativ 1200, destinate intelegerii textelor biblice, ar fi apărut pe la
sfârsitul sec. VIII sau începutul sec. IX. Manuscrisul e originar din nordul
Franţei si a fost găsit în biblioteca mănăstirii de la Raihenau.

La aceasta vreme multe din textul latin al bibliei nu mai erau intelese
de popor si de aceea au fost tălmăcite prin sinonimele lor populare, unele
dintre care s-au pastrat numai în limba franceză şi nu sunt cunoscute altor
limbi romanice.

Limba franceza este o limbă indo-europeana din limbile romanice

occidentale, grupul galo-romanic. Europa, America, Africa, Asia. 61250000-
103mil. Vorbesc limba oficiala in Franta, Belgia, Elvetia, Luxemburg,
Monaco, Andorra.Limba Franceza e considerata al treilea tip de galo-
romanica si cel mai important - este franceza de nord sau franceza propriu-
zisa (langue d’oil dupa forma veche si moderna a adverbului de afirmatie),
dintre-o varietate a careia (aceea din Ile-de France) a luat nastere franceza
literara.

Trebuie sa atragem atentie asupra ca conditiile lingvistice

corespund doar in mica masura cu cele vechi, deoarece, incepind din secolul
al XV-lea, influenţa oraşelor, şi în special al Parisului, a modificat foarte
repede dialectele limbii d’oil.

Pe un teritoriu foarte vast în jurul Parisului dialectele au disparut

şi franceza comună, originară din capitală, le-a luat locul; dupa cum e firesc.,
aceasta a început să se fracţioneze şi să se modifice, aşa cum s-a întâmplat în
Grecia dupa răspândirea cunoscutei koine : a luat naştere acea varietate pe
care lingviştii francezi o numesc franceza regională şi care s-a răspândit rapid
în jurul capitalei. Pe de o alta parte, unele inovaţii pornite din mediul rural
s-au introdus la Paris şi au intrat în limba natională. Tendinţa de pierdere a
consoanelor finale şi de eliminare a lui –e mut a devenit din ce în ce mai
puternică în ultimele secole; transformarea en> n nazal s-a raspindit treptat,
93
pornind din centrul regiunii Ile-de-France; reducerea lui l înmuiat la y nu s-a
desăvirşit decât în secolul XIX. Este sigur însa că numărul cel mai mare de
inovaţii a pornit din Paris. Astfel evoluţia oi >oe>oe>oa>ua, atestată la
poporul de jos parizian înca din secolul al XVI-lea, s-a raspândit odata cu
Revolutia Franceza, care a adus la putere clasele proletare, iar , de la Paris,
s-a raspindit în împrejurimi. Dintre dialectele din sudul Parisului care mai
pastrau încă unele caracteristici şi care opuneau rezistenţa pătrunderii
francezei comune, se pot aminti : poitevin în Poitou şi, mai la sud,
saintongeais în Saintonge. In Poitou si Saintonge, vocalismul este mai
conservator (de exemplu, se păstreaza înca ei ca în seir<sera). Aceste dialecte
capătă teren în dauna dialectelor limbii d’oc, dar suferă, în acelaşi timp,
influenţei din partea graiurilor meridionale cu care se învecineaza.

Dialecte mult mai caracteristice şi mai bine păstrate sunt cele de

pe coasta de nord a Franţei şi îndeosebi normanda si picarda. Cea mai
importantă caracteristică a normandei şi picardei este pastrarea lui c velar
înaintea lui a (de exemplu vak<vacca, kante<cantare).

Un dialect foarte conservator şi tipic, pentru că nu a suferit decât

în foarte mică masură influenţa Parisului, este valona (wallon) ,care
reprezinta graiul familiar al populaţiei de limbă franceză din Belgia. Valona,
care are o literatură regională destul de însemnată, se deosebeste prin câteva
caracteristici cum sunt păstrarea lui u ( vnou<venutu(m)),e<en
(vinde<vendere) ; menţinerea lui s înaintea unei consoane surde (mesti
‘’meserie’’, fr. metier). A avut drept urmare introducerea în valona a unui
numar destul de mare de elemente germanice.

Coborând din teritoriul valon spre sud întâlnim dialectul

loren(lorrain).El are comun , cu picarda si cu valona, diftongarea lui a tonic,
în silaba deschisă, în ei (journeie ‘’’zi’’, fr. journee, veritei ‘’’adevar’’, fr.
verite), dar diftonghează pe a şi în silaba închisa (faice ‘’’fata’’ , fr. face).

Dialectele din Franche-Comte şi din Bourgogne prezintă un

număr mai mic de trăsături şi au fost mult influenţate de franceza comuna:
de remarcat, în dialectul din Bourgone, labializarea lui ei în oi (mervoille
‘’’minune’’, fr. merveille) ; tot astfel e din latina vulgara (<e, i) se transformă
în oi (dimoinche’’duminica’’, fr. dimanche).

94
 Dialectele din Champagne sunt pe cale de dispariţie. În centru
întâlnim dialectul ‘’’francien’’, adica dialectul din Ile-de-France, devenit
unitar, datorită influenţei capitalei.

Acest ’’francien‘’ stă la baza limbii literare franceze, deoarece

Parisul a devenit foarte devreme capitala regatului; Hugues Capet a fost
primul rege care nu cunoştea francofona germanică şi vorbea numai
romanica francică. Franceza s-a raspindit apoi, prin colonizare, şi dincolo de
ocean.

Înainte de a vorbi de catalana, care are o poziţie intermediară între

galo-romanica şi ibero-romanica, lasăm deoparte limbile neromanice care se
vorbesc în teritoriul francez, limitate la mici zone periferice, precum basca in
cele trei provincii Labourd, Basse Navarre si Soule in Pirineii de jos, bretona
in partea occidentala a Bretagnei, flamanda în apropierea de Hazenbrouck şi
Dunkerque şi germana într-o bună parte din Alsacia şi Lorena,.

Franţa în ceea ce priveşte graiurile nelatine, se poate împărţi în trei

mari grupuri :

dialecte nordice sau d’oil

dialecte sudice sau d’oc

dialecte sud-orientale sau franco-provensale.

S-a spus de asemenea că graniţele între aceste trei zone nu coincide cu

împărţirile geografice, fiind destul de variabile. De altfel, această împărţire
apare clar încă din primele monumente scrise.

-limba d’oc, care domina în sud reprezintă elementul cel mai

conservator din punct de vedere fonetic si de asemenea cel care a suferit, în
Galia, cea mai slaba influenţă germanică. Provensala pastreaza foarte clar
vocalismul latin vulgar, menţine neschimbat pe a tonic, nu prezintă
diftongări nici ale vocalelor deschise, nici celor inchise, îl păstrează pe au,
nu palatilizează, în cea mai mare parte a teritoriului, pe ca, ga, transformă
surdele intervocalice în sonore (şi le pastrează ca franceză).

-limba d’oil sau d’oui se află la nord şi prezintă un grad mai redus de
romanizare, corespunzător unui grad mai înalt de germanizare ;

95
 vocalele deschise si inchise (cu exceptia lui i si u) se diftongheaza in
silaba deschisa ;

a se transforma în ă şi apoi în e,

surdele intervocalice se sonorizeaza si apoi cad,

ca ,ga se palatilizeaza, cu exceptia normandei si picardei.

- limba franco-provensala domina la sud – est, formata intr-un teritoriu

intens romanizat , a carei populatie a suferit tromp mai indelungat influenta
unui popor germanic (burgunzii), prezinta trasaturi in parte comune cu
celalalte doua zone si in parte proprii.

Relativa unitate a franco-provensalei si mai ales caracterele sale

negative in comparatie cu franceza si provensala au fost atribuite de
E.Boehemer faptului ca , cel putin in parte, zona franco-provensala coincide
cu vechiul regat al burgunzilor. Teza diferentelor dialectelor pe care le-a
determinat superstratul germanic in Franta (si in alte parti ale României) a
fost reluata in 1950 de Walter von Wartburg. Heinrich Morf in schimb
,insista asupra importantei diviziunilor ecleziastice. Franco-provensala nu
coincide cu granita politica a regatului burgundy, ci, in linii mari, cu granitele
diocezelor Lyon si Vienne. Pentru Clemente Merlo , in schimb, motivele
diferentierilor lingvistici actuale trebuie cautate numai in substrat, sau, cum
spune el,’’Franta dialectala de astazi este Galia lui Iulius Caesar’’. Valona,
picarda si normanda ar corespunde Galiei belgice,franceza si franco-
provensala- Galiei celtice, iar provensala- Galiei narbonensis . Gascona insa
ar reprezenta limba Aquitaniei. Evident, nu este vorba de o singura cauza, toti
factorii amintiti contribuind la formarea policromiei dialectale actuale in
Franta.

Considerata limba romanica cu evolutia cea mai divergenta in

domeniul foneticii, sintaxei, frazei(simplificarea), lexicului, comparata cu
chineza si unele limbi sudaneze.

14-16 vocale (surse diferite),

vocale caracteristice anterioare rotunjite o vocala neutra , vocale nazale,

2 grade de descludere la vocalele medii,

96
 13 semiconsoane.

Nu are diftongi ci combinatii semivocala.

Nu are diftongi ci combinatii semivocala+vocala .

Accent nefonologic final accent de grup.

Predomina silabele deschise.

Multe cuvinte monosilabice numeroase cuvinte si grupuri de cuvinte

omonime.

In fonetica sintactica fenomenul numit liaison (legatura),care consta

in pronuntarea consoanei finale a unui cuvint(nerostita in mod obisnuit)
impreuna cu initiala vocalica a cuvintului urmator cind intre cele 2 cuvinte
exista o legatura logica si gramaticala strinsa de exemplu poate contribui la
marcarea pluralului ‚’’les enfants’’.

Rol important al intonatiei impresie analitiva

caracteristica.Structura gramaticala analitica la clasa numelui, sintectica
(flexionara) la clasa verbului.Categoria genului (masculin, feminin) si
numarului (singular, plural) se manifesta la clasa numelui (subst.,adjectiv)
,prin acord (adjectiv, atribut sau nume predicativ se acorda in gen , numar cu
substantive la care se refera);marcile sunt purtate de articol, adjectiv posesiv
sau demonstrativ care preceda substantivul,in codul scris si de substantive si
adjective.

Opozitia masculin, |feminin se exprima si prin variatia silabei( in

speciale,a consoanei) finale (neuf ‚’’nou’’-neuve),adaugarea sau substituirea
unui sufix (admirateur ‚’’admirator’’-admiratrice) cuvinte diferite (pere
‚’’tata’’, mere ‚’’mama’’) in codul scris mai multe marci (in special grafemul
r e,eventual cu modificarea silabei finale).Plurarul exprimat in codul scris
prin grafemul –s (in unele cazuri –x,-aux),Numai 50 substantive (2%)
prezinta diferente fonologice singular, plural.

Distributia marcelor de gen si numar formeaza 2 sisteme distincte,

care nu se suprapun,chiar daca au unele aspecte comune:

Distinctia de numar corespunde unei distenctii reale

97
 Distinctia de gen respecta la animate destinctul de sex (la inanimate nu
corespunde unei realitati).

Pronumele si adjectivele pronominale poarta aceleasi fel de

marci. La verb din cauza confundarii multor desinente,persoanele se
marcheaza obligatoriu prin antepunerea pronumele ,personale 4 moduri
personale :( indicativ, imperativ, conditional, subjonctiv) Moduri
impersonale: infinitiv si participiu (prezent folosit si ca gerundiv si trecut).
Timpuri simple mai multe la indicativ, la celalalte moduri-mai
putine):prezent, imperfect, perfect simplu, viitor.

Timpuri compuse cu auxiliarele intre ‚’a fi’ sau avoir ‚’’a avea’’+
participiu trecut (care se acorda in gen si numar cu subiectul cind e conjugat
cu verbul etre si cu complementul direct cind este conjugat cu verbul ),iar
complementul preceda verbul. Verbele se conjuga prin adaugarea
desinentelor la una sau mai multe baze (in functie de caracterul regulat ,
gradul de neregularitate al verbului) in unele cazuri cu intercalarea unei
vocale de legatura si unele modificari de timbru ale vocalei.Verbe
pronominale(insotite de pronume reflexive) cu valoare pronominala propriu
zise reflexiva sau pasiva .Concordanta stricta a timpurilor verbale intre
subordonata si regenta.

Topica stricta: substantiv, adjectiv, subiect- verb-obiect; inversiune si

propozitii interogative cu efect stilistic, emfatic. Lexic eterogen puţine
elemente din substratul celtic (galic) numeroase elemente latineste mostenite
semisavante si savante inclusiv procedee de formare a cuvintelor considerata
limba romanica cu cele mai multe imprumuturi germanice (in special
francice); imprumuturi din occitana, italiana ,araba, greaca puternic
influenta engleza in secolul XX.

Franco-provensala constituie un grup de dialecte galo-romanice

constituie adesea ca alcatuind o limba distincta;unele evolutii fonetice
comune cu limba franceza in special in domeniul consonantismului si altele
cu occitana si mai ales in privinta vocalismului .Intre limba franceza si
occitana este o zona de tranzitie numita croisant. Suprapunerea francezei
oficiale peste vechile dialecte locale au dat nastere diferitor varietati de limbi
franceze regionale.

Istoria limbii franceze este impartita in general in 3 perioade:

98
 Veche-(secolul IX-XIV)

Medie-(secolul XIV-XVI)

Moderna-(inceputul secolului XVII)

In vechea limba franceza se continua transformarea din epoca

romanica si anume tendinta generala spre simlificarea dezvoltarii a sunetelor
caracteristice ă si u a diftongilor ie si oe, se mentine diftongul au <a+l;
oi>we, africatele se reduc la fricative se mentine declinarea bicazuala (caz
subiect,caz regim),dar articolul incepe sa preia functie de marca a genului si
numarului,iar topica acea de marca a rolului,cuvintele in propozitii,la verbe
persoana este marcata prin desinente (pronume ,persoana ,subiect nu este
obligatorie) si prin alternante in radical (aime ‚’’iubesc’’-amons) apar
timpurile compuse in domeniului lexicului si formarea
cuvintului,imprumuturi germanice dupa latina. Numeroase dialecte literare
folosite si in redactarea documentelor oficiale.Ortografia nu mai reflecta
pronuntarea; se introduc litere parazite. Dezvoltarea ulterioara a tiparului va
contribui la fixarea ortografiei ’din secolul X incepe sa se raspindeasca
dialectul ‚’’francien’’ din regiunea capitalei pe masura intaririi statului
centralizat.

In trecerea de la limba franceza veche la cea medie se accentuiaza

amutirea consoanei finale(*latina prous, tis>front, frunte) si intervocalice
(latina vita >vie ‚’’viata’’) palatilizarea si vocalizarea unor consoane (latina
factum>fait ‚’fact’ ) palatilizarea lui c-+a (latina cantare>chanter ‚’’a cinta’’)
nazalizarea vocalelor urmate de n (latina nasum> nez ‚’’nas) disparitia
vocalelor posstonice (latina porta >porte’’usa).

Cea mai importanta transformare gramaticala este pierderea flexiunii

bicazuala ca urmare -s devine marca pluralului, prepozitiile exprima functia
sintactica a cuvintelor, se reorganizeaza sistemele articolilor
,demonstrativelor ,pronumelor; in flexiunea verbala se reduce rolulul
altrnantelor in radical ‚’’prin ordonanta’’ de la Villers-Cotterets .Limba
franceza este proclamata limba nationala si oficiala interzicindu-se folosirea
dialectelor localei si a occitanei in scopurile oficiale .Franceza comuna fixata
la inceputul secolului XVII. Limba populara continua sa evolueze foarte
mult in raport cu limba literara, oficiale, care ramine apropriate de limba
Franceza clasica.

99
 Se deosebeste de celelalte limbi romanice prin caracterul
etomologic al ortografiei, care reflecta pronuntarea de acum 4-5 secole (multe
litere,in special finale si’’h’’ nu se pronunta ) prezinta totusi avantajul de a
diferintia numeroase omofoane (exemplu ver ‚’’vierme’’vert/verde,vers-vers,
verre-pahar).

In codul scris mai multe marci pentru diferitele categorii

gramaticale decit in codul oral .semne diacritice (accent ascutit, grav,
circumflex, sedila).

Puternica influenta a dialectului franco-normand in formarea

limbii engleze; Franceza a influentat catalana din Andorra in secolul XVII-
XIX a fost limba internationala a culturii,stiintei, diplomatiei in afara Frantei
si apoi chiar a Europei; din a 2-a jumatate a secolului XIX intrecuta in acest
rol de Engleza. Influenta asupra diferitor limbi printre care si a Romaniei. A
dat nastere in secolul XVII-XIX citorva pidginuri astazi disparute in Canada ,
Nordul si Vestul Africii, Indochina, Noua Caledonie cum si diferitor varietati
creole franceze.

2.7. Crearea romanisticii

Până la începutul sec-al XIX-lea nu poate fi vorba de cercetări cu caracter

stict ştiinţific în domeniul limbilor romanice. Pot fi remarcate însă nuele
încercări de studiu a lor încă în ajunul Renaşterii. Este evidenţiat în primul
rând studiul marelui poet italian Dante Alighieri intitulat ce de vulgari
eloguenţia şi nude franceză câteva dintre subiectele pe care astăzi le dezbat
lingviştii, în general româneştii, în special. Dante lupta împotriva acelora,
care socoteau că operele literare trebuie să fie scrise numai în limba latină,
cum se obişnue până atunci. Un interes deosebit îl prezintă prima parte a
cărţii unde se afirmă că există 3 limbi romanice: italiana, provansala şi
franceza. Tratatul lui Dante este ceai dintâi mărturie a sesizării provenienţei
limbilor romanice dintru-un izvor comun şi cea dintâi încercare de a le
clasifica.

Renaşterea, reia contactul cu antichitatea greaco- română, face ca interesul

pentru cercetările lingvistice să crească, iar orizontul în acest domeniu să fie
mai larg decât al predecesorilor. In această perioadă activează Robert
Etienne, Henri Etienne şi Josef Scaliger, toţi din sec. XVI, care au dat lucrări
100
serioase în domeniul romanisticii, cel din urmă ocupînduse de împărţirea
limbilor vorbite în Europa, şi recunoaşte înrudirea francezei cu spaniola şi
italiana aşezându-le în acelaşi drup. Cam în acelaşi timp apar lucrări
consacrate problemelor de limbă în Spania, cele mai importante fiind:
gramatica lui Elio Antonio de Nabrija, dicţionarul explicativ al lui Sebastian
Covarrubias şi Horozco. Veacul al XVII-lea continuă cu activitatea începută.
Se înteruiază academiile vechi existenţe şi astăzi „Academia della Crusca
(1583) ”şi „Academie Francaise (1634)”, cu menirea principală de o cultiva
limbe naţională, prin publicarea unei gramatici şi a unui dicţionar. În sec-al
XVIII-lea produsele lingvisticii se acceptuiază. Raţionalizmul filosofic,
enciclopedismul acţionează şi influenţează discipline romanisticii. În aceasta
perioadă filologii îşi îndreaptă preferinţe mai mult spre literatura decât spre
limbele romanice. Italiano Ludovico Muratori, desfăşoară o activitate cu
privire la trecutul poporului italian. Acest material a servit şi romanisticii :
informaţii în domeniul dat. Oamenii se interesează nu numai de limba
maternă ci şi dincolo de graniţele ei.

De exemplu: italiene s-au ocupat de studiul francezei, provensalei, iar

francezii s-au ocupat de studiul limbii italiene.

În alte ţări neromanice precum Anglia, Germania, constatăm cercetări din

partea lor în domeniul limbilor neolatine. Astfel se pregăteşte „arealul”
pentru ceea ce avea să se întâmple în primele decenii ale veacuri al XIX-lea.
Din punct de vedere strict cronologic, locul întâi îl ocupă francezul. Francois
Roynouanrd care ajunge la convingerea că pentru o putea studia serios,
lexicul limbii franceze, este indespensabilă cunoaşterea fazelor ei anterioare.
Se apucă, aşadar, să cerceteze vechile stări lingvistice din Franţa şi astfel
descoperă o serie nesfârşită de monumente literare. Primul dintre cele ce
volume ale colecţiei sale de texte se intitulează „Grammaire de la langue
romane”(Paris 1816) şi prezintă o importanţă deosebită, prin faptul că este
prima gramatica a unei limbi romanice vechi şi se bazează pe texte.

Nu se poate trece la adevăratul creator al romanisticii, Friedrich Diez,

înainte de o menţiona pe scurt pe înaintaşii lui. Este vorba de BOPP care
înaugmează comparatismul lingvistic şi prin aceasta, studiul strict ştiinţific al
limbilor indo- europene. Lingvistica istorică sau istoria limbilor este opera
germanistului Jakob Grimm care studiază cu o atenţie deosebită sunetele
limbilor germanice, accendîndu-se asupra legăturilor istorice dintre acestea

101
şi sunetele limbilor clasice. Totodată el arată că modificările fonetice nu se
fac la întâmplare ci potrivit unor legi determinate.

Bazat pe lucrările lui BOPP şi Grimm, Friedrich Diez elaborează în 1836-

1843.Gramatică a limbilor romanice care studiază fonetica sintaxa şi
morfologia şi aplică în acelaşi timp metoda comparativă şi cea istorică.
Astăzi ia fiinţă lingvistica romanică. Diez împarte limbele romanice în 2
grupuri: Oriental (română şi italiană) şi Occicental (franceza veche, vechea
provensală, franceza, spaniola, portugeza). Un merit care i se a tribuie lui
Dier este faptul că el deosebea litera de sunet. El a observat just că un sunet
se preface, de regulă în altul învecinat din punctul de vedere al anticulării lui
din nemijlocita lui apropiere.

În a doua jum. a sec. o personalitatea remarcabilă a Italiei a fost Graziadio

Isaia Ascoli care a fost indoeuropenist şi romanist totodată. El a creat
diactologia italiană şi în acelaşi timp al celei romanice, ca fiind disciplină, cu
adevărat ştiinţifică. Ascoli înfiinţează (în 1873) revista „Archivio glottologico
italiano ” care constitue un eveniment dintre cele mai vrednice de reţinut în
istoria filologiei romanice. O limbă romanică rămasă până atunci aproape
necunoscută specialistelor îşi datoreşte introducerea ei în preocupările ştiinţei
noastre tot acestei lingvist. O mare importanţa a acordat Ascoli elementului
autohton sau substatului (de ex. trecerea lui latinex în ii Franţa ), a lui f în h
(Spanie), Trebuie amintit că nimeni nu se împotriveşte punctului de vedere
susţinut de către Ascoli, explicaţiile avînd la bază cazuri conerete, care sunt
combătute şi admise de alţii.

În Franţa, îl găsim ceva mai târziu pe Gaston Paris, reprezentatul cel mai
srtălucit al filologiei franceze din sec-al XIX-lea. A studiat fazele vechi ale
limbii franceze, ocupându-se de limba şi literatura franceză în epocă acea.
Metodele întrebuinţele au contribuit la progresul filologiei
romaniceîngeneral.

102
 III. MORFOSINTAXĂ

3.1. SUBSTANTIVUL

Din punctul de vedere al structurii morfematice, substantivul latinesc se

caracteriza prin faptul că includea morfeme de gen, număr şi caz. Ga şi în
limbile romanice, genul era de obicei fix, fiind dictat de elementul lexical, de
temă. Relaţiile contractate de morfemele caracteristice substantivului latinesc
erau, în mare, de acelaşi tip ca cele din limbile romanice contemporane.
Genul substantivului se manifesta în acordul cu determinantele nominale
(adjectivul, participiul), numărul intra în acord cu determinantele nominale şi
cu cele verbale, în timp ce cazul putea indica raporturi de subordonare faţă de
alt substantiv, faţă de un verb sau chiar faţă de un adjectiv, şi raporturi de
tipul celor dintre subiect şi predicat.

1. Categoria genului

1.1. După gramaticile clasice, în latină existau trei genuri: masculinul,

femininul şi neutrul (acesta din urmă al inanimatelor, al asexuatelor şi al
noţiunilor generice). Graniţele dintre cele trei genuri gramaticale nu
coincideau decît în mică măsură cu limitele dintre genurile naturale.
Substantive ca focus, ventus se comportau în acord ca masculine (focus
magnus ca şi dominus magnus), terra, aqua, pirus erau „feminine", deşi toate
denumeau obiecte neînsufleţite (domina bona, aqua bona, pirus bona).
În fapt, genul gramatical era cel indicat de comportamentul substantivelor in
acordul cu adjectivele, de distribuţia lor în vorbire (în text), şi nu de relaţia cu
genul natural.
După distribuţia în sintagma N u m e -- A d j e c t i v , substantivele latineşti
se pot grupa în patru clase mari: 1) neutre : templum, cornu, tempus...
magnum; 2) masculine: dominus, poeta, puer, ventus... magnus; 3) feminine:
casa, domina, pirus, arbor... magna; 4) comune : civis magnus şi civis
magna.
Unele asemănări în ceea ce priveşte comportamentul şi structura fonema-tică
a morfemelor de număr şi caz ne permit să grupăm masculinele şi femininele
într-o clasă aparte, a animatelor, opusă neutrelor (inanimatelor). Substantivele
neutre (inanimatele) aveau totdeauna nominativul identic cu acuzativul,
indiferent de declinare, în timp ce toate celelalte (animatele) nu prezentau
niciodată acest sincretism la singular.

103
Pentru plural nominativ, neutrele aveau desinenţa specifică a.

teme care aenumeau mnţe sexuate, ca aomm, lup (ci. dominus, lupus), alături
de domina, lupa).
Opoziţia Animat^Inanimat se realiza extrem de rar în combinaţie cu teme
substantivale. In rarele cazuri în care neutrul şi masculinul puteau să apară
după aceeaşi temă, schimbarea de gen era însoţită de o schimbare în
substanţa morfemului de număr.
De pildă, substantivul locus are un plural colectiv neutru : loca (bona), care
înseamnă „locuri învecinate care formează o regiune", „ţinut", şi un plural
necolectiv : loci (boni) „locuri neînvecinate" (vezi § 2.1.).
1.2. Istoria genului romanic este în fapt istoria schimbărilor produse în
clasele de distribuţie ale temelor substantivale.
1.2.1. A n i m a t ' - ' I n a n i m a t . Pierderea sau menţinerea vechii distincţii
dintre clasa temelor animate şi a celor inanimate a constituit obiectul multor
studii. In general, dispariţia neutrului a fost pusă în legătură cu schimbările
intervenite în conştiinţa vorbitorilor de limbă latină care au părăsit concepţia
animistă. Focul, apa, vîntul, arborii fructiferi, fenomenele naturale în general
au încetat de a mai fi privite ca fiinţe vii, sexuate, masculine sau feminine.
Vechile graniţe dintre animate şi inanimate din concepţia despre lume a
vorbitorilor se corijează treptat, dar, o dată cu aceasta, delimitările pe genuri
•— în planul limbii — încep să nu mai reproducă fidel diferenţele dintre
genurile naturale. Singură, evoluţia gîndirii nu poate explica şi nici direcţia
în care s-a produs reorganizarea pe genuri a substantivelor în limbile
romanice (faptul că — în general vorbind — categoria inanimatelor s-a
dizolvat în cea a animatelor, şi nu invers).
Punerea de acord a genului gramatical cu cel natural ar fi cerut numeroase
transformări lingvistice, de substanţă semantică, relaţionale şi de expresie.
Efortul era cu atît mai costisitor, cu cît în stadiul de dezvoltare lingvistică în
care se afla latina reorganizarea genurilor gramaticale după cele naturale nu
era absolut necesară. Genul, constituit ca element gramatical, avea în primul
rînd o valoare relaţională, aceea de a indica — prin acord—raportul de
determinare dintre adjectiv şi substantiv. Evident că, aşa cum dovedeşte
istoria multor limbi, funcţia lingvistică a genului nu este legată în mod nece-
sar de împărţirea extralingvistică în fiinţe şi lucruri.

104
Aceasta a permis anumitor factori lingvistici să acţioneze astfel încît, în
toate regiunile României, distribuirea substantivelor pe genuri a luat cu totul
altă înfăţişare decît în latină.
Printre factorii la care ne referim, pierderea flexiunii sintetice şi evoluţia
fonematică a morfemelor de număr şi caz au jucat, după cum se va vedea
mai departe, un rol considerabil, dat fiind că, aşa cum am arătat deja, dife-
renţa dintre animat şi inanimat consta, în primul rînd, în faptul că neutrele
aveau totdeauna N. = Ac. O dată ce dispare flexiunea cazuală sintetică, este
normal ca diferenţa principală dintre cele două genuri să se şteargă.
1.2.1.1. în România de apus, substantivele din declinarea a Ii-a ajung — se
pare destul de devreme — la o declinare bicazuală (vezi § 3.2).

Numărul Cazul Neutre Masculine

Singular Subiect templu tempus1 servus

Obiect templu tempus

Plural Subiect templa tempfor) a ,serv(u)

serv(i)
Obiect templa temp(or) a ^ervos

La singular, temele masculine se caracterizau din punctul de vedere al

distribuţiei, prin faptul că puteau să apară atît în vecinătatea unui morfem de
caz (u)s, cît şi a unui morfem de, neutrele, în schimb, puteau fi urmate fie
numai de (u) Si (templu), fie numai de (u)s (corpus, tempus).
încă din latina tîrzie desinenţa jsj începe să se extindă ca marcă a nomi-
nativului singular la temele în w (<lat. arh. -o/e): caelus pentru caelum, fatus
pentru fatum, sec. III, apud Mihăescu, LPD, p. 122.
Se pare deci că, pentru menţinerea distincţiei dintre cele două cazuri, flexiu-
nea masculinelor de declinarea a doua s-a generalizat, astfel că între temele
neutre şi cele masculine nu mai apare nici o deosebire în ceea ce priveşte
comportamentul faţă de morfemele de număr şi caz la singular. Acest fapt a
favorizat, probabil, ştergerea deosebirilor de comportament faţă de adjectiv
(cf. lat. pop. super hune corpus, apud Mihăescu, LPD, p. 121; omnes ani-
males, quos habuimus, sec. VI, apud Mihăescu, LPD, p. 122).
Identificarea claselor de distribuţie la singular a favorizat fuziunea mas-
culinelor cu neutrele din declinarea a Ii-a şi la plural. Dintre desinenţele de
plural s-a impus, la început, probabil numai pentru cazul obiect, forman-tul s.

105
La aceasta a contribuit şi faptul că a, în combinaţie cu teme feminine, avea
valoare de singular. Pentru evitarea confuziei cu femininul singulars, s-a
extins şi la neutre desinenţa de plural (o)s.
Faptul că distincţia de gen dintre temele masculine şi cele neutre a fost
sacrificată în scopul întăririi celei de număr nu este inexplicabil. Opoziţia
Singular i— Plural avea un randament funcţional foarte ridicat, era deci mult
mai stabilă, tn timp ce opoziţia M a s c u l i n * * - N e u t r u , In combinaţie
cu temele substantivale, nu se realiza niciodată.
In Iberia„ extinderea cazului obiect, pierderea flexiunii cazuale sintetice S-a
petrecut foarte devreme (flexiunea bicazuală nu este atestată), fapt care a
contribuit desigur la o fuziune timpurie a masculinului cu neutrul in cazul
substantivelor provenite din declinarea a doua, prin extinderea desinenţei
zero Ia singular şi a desinenţei (o)s la plural.
In Galia, declinarea bicazuală s-a menţinut mai mult timp (vezi § 3.2.).
Tratamentul vocalelor finale u, i, e este identic (vezi cap. Fonologia, Sub-
stantivul, § 2.2.2.1), de aceea între servu, templu şi servi nu- mai apare nici o
deosebire în ceea ce priveşte desinenţele.
Morfemul de plural avea fie formantul Bl (<0t ties(<os) sau a (<a).For-
mantul $ se intîlnea şi la singular caz subiect masculin sau neutru, a era şi
formantul singularului feminin (obiect şi subiect) la substantivele care pro-
veneau din declinarea I latină. Rezultă că /»/ de Ja cazul obiect oferea peri-
colul cel mai redus de confundare a singularului cu pluralul (la singular cazul
obiect, unele substantive neutre, toate substantivele masculine din declinarea
a Ii-a şi cele feminine din declinarea I nu aveau s). In consecinţă, s s-a extins
ca marcă a pluralului la toate categoriile de substantive şi, astfel, încă înainte
ca declinarea bicazuală să dispară, clasele de distribuţie masculină şi" neutră
s-au contopit. Aceleaşi fenomene s-au petrecut şi în cadrul morfemelor
adjectivale de gen. Drept urmare, nici acordul cu adjectivul nu mai poate
distinge substantivele neutre de cele masculine.
1.2.1.2. în România de răsărit, indentificarea clasei de teme substantivale
masculine cu cea a neutrelor s-a realizat mai uşor la singular, fiindcă atît -m,
cît şi -s au dispărut. In schimb, la plural deosebirile s-au nivelat mai greu, iar
în unele regiuni chiar s-au accentuat. Substantivele, provenite din neutre
latineşti, din aceleaşi motive care au impus în apus desinenţa s. Dar nu
rareori s-a menţinut şi s-a extins pentru plural şi formantul -a. Se prea poate
ca acest fenomen să fie în strînsă legătură cu menţinerea mai vie în aceste
regiuni a unui vechi morfem latinesc de plural colectiv, care avea formantul -
a

106
Din această pricină, în italiană apar, pe lîngă teme masculine şi feminine,
teme care se combină la plural şi cu a şi cu i (ii gomito „cotul" — i gomiti şi
le gomite; ii ginocchio „genunchiul" — i ginocchi— le ginocchia). Altele nu
au decît plural în a şi se comportă în acord ca ambigene (neutre) : cer forma
masculină la articol sau adjectiv la singular şi forma feminină la plural (ii
paio „perechea" — le paia; Vuovo „oul" — le uova, tre uova „trei ouă" —
plural necolectiv) .
În română, cele două clase rămîn distincte Ia plural. Mai mult, teme mas-
culine ca foc(us), vent(us), loc(us) etc, care denumeau obiecte neînsufleţite,
trec în clasa de distribuţie a neutrelor (cf. rom. un foc — două focuri; loc —
locuri etc). Această redistribuire dictată de raporturi extralingvistice se
explică probabil prin interferenţe romano-slave sau romano-dacice .
Elementul străin a acţionat însă numai acolo unde structura lingvistică a
flexiunii latine populare i-a permis, şi anume în cazul în care animatele şi
inanimatele erau identice la singular, dar distincte la plural.
În cazul în care temele neutre nu aveau aceeaşi distribuţie cu temele sub-
stantivelor animate (cf. casa bona şi templu(m) bonu(m)), sau atunci cînd
intre temele care denumeau neînsufleţite şi temele care denumeau însufleţite
nu era nici o deosebire de distribuţie (casa, mama bona), regruparea temelor
după genul natural nu s-a putut produce.
Astfel, în română, casa a rămas în aceeaşi clasă cu mama (case, mame), iar
clavis în aceeaşi clasă cu vulpis : cf. cheie bună— vulpe bună (chei, vulpi).
Între seria templu-, cornu- şi seria casa, mama nu s-au petrecut schimburi
decît dacă au intervenit şi alţi factori, atît lingvistici cît şi semantici. în orice
caz, trecerea unor substantive ca pirum, bracchium, gaudium, votum, labrum,
folium de la neutre la feminine petrecută încă din latina populară nu poate fi
pusă în legătură cu împărţirea lumii obiective în fiinţe şi lucruri.
Aşadar, în româna contemporană, structura distribuţională a temelor
substantivale reproduce în mare situaţia din latina tîrzie orientală : identitate
de distribuţie între temele masculine şi neutre la singular; distincţia lor in
ceea ce priveşte distribuţia la plural. La menţinerea şi întărirea acestei
distincţii prin dezvoltarea unei desinenţe speciale de neutru plural –uri a
contribuit, probabil, influenţa substratului sau a suprastratului.
Evoluţia flexiunii adjectivale spre două genuri, ca în toată România; a
determinat însă o schimbare calitativă în distribuţia neutrelor româneşti.
Distribuţia substantivelor neutre româneşti în raport cu adjectivul seamănă
mai degrabă cu distribuţia substantivelor din genul latinesc comun (civis),
deoarece ea acoperă — e adevărat numai parţial — distribuţia masculinelor
(la singular) şi a femininelor (la plural) .

107
Neutrul românesc seamănă cu cel latinesc numai din punctul de vedere al
conţinutului: (1) toate substantivele neutre denumesc obiecte neînsufleţite
sau sînt nume generice (ex. animal) şi (2) pluralul colectiv (feminin) şi plura-
lul necolectiv (neutru) se sincretizează în aceeaşi unitate cu formantul -uri
(cf. mătăsuri, mezeluri şi tablouri, cornuri). Dispariţia distincţiei dintre
animate şi inanimate în planul lingvistic se datoreşte acţiunii mai multor
factori.
Factori extralingvistici: părăsirea concepţiei animiste şi ruperea legăturii
dintre împărţirea naturală pe genuri şi cea gramaticală. Factorii lingvistici
care au favorizat redistribuirea temelor substantivale au fost numeroşi şi de
naturi variate, atît fonematici, cît şi morfematici. Factori fonematici: căderea
consoanelor finale şi identitatea de tratament a majorităţii vocalelor finale au
contribuit la nivelarea diferenţelor dintre formanţii „masculinului" şi ai
„neutrului" în primul rînd la singular. Factori provenite din neutre latineşti,
din aceleaşi motive care au impus în apus desinenţa s. Dar nu rareori s-a
menţinut şi s-a extins pentru plural şi formantul -a. Se prea poate ca acest
fenomen să fie în strînsă legătură cu me-ţinerea mai vie în aceste regiuni a
unui vechi morfem latinesc de plural colectiv, care avea formantul -a.
Din această pricină, în italiană apar, pe lîngă teme masculine şi feminine,
teme care se combină la plural şi cu a şi cu i (ii gomito „cotul" — i gomiti şi
le gomite; ii ginocchio „genunchiul" — i ginocchi— le ginocchia). Altele nu
au decît plural în a şi se comportă în acord ca ambigene (neutre) : cer forma
masculină la articol sau adjectiv la singular şi forma feminină la plural (ii
paio „perechea" — le paia; Vuovo „oul" — le uova, tre uova „trei ouă" —
plural necolectiv) .
În română, cele două clase rămîn distincte Ia plural. Mai mult, teme mas-
culine ca foc(us), vent(us), loc(us) etc, care denumeau obiecte neînsufleţite,
trec în clasa de distribuţie a neutrelor (cf. rom. un foc — două focuri; loc —
locuri etc). Această redistribuire dictată de raporturi extralingvistice se
explică probabil prin interferenţe romano-slave sau romano-dacice 2.
Elementul străin a acţionat însă numai acolo unde structura lingvistică a
flexiunii latine populare i-a permis, şi anume în cazul în care animatele şi
inanimatele erau identice la singular, dar distincte la plural. În cazul în care
temele neutre nu aveau aceeaşi distribuţie cu temele substantivelor animate
(cf. casa bona şi templu(m) bonu(m)), sau atunci cînd intre temele care
denumeau neînsufleţite şi temele care denumeau însufleţite nu era nici o
deosebire de distribuţie (casa, mama bona), regruparea temelor după genul
natural nu s-a putut produce. Astfel, în română, casa a rămas în aceeaşi clasă
cu mama (case, mame), iar clavis în aceeaşi clasă cu vulpis : cf. cheie bună—
vulpe bună (chei, vulpi).

108
Între seria templu-, cornu- şi seria casa, mama nu s-au petrecut schimburi
decît dacă au intervenit şi alţi factori, atît lingvistici cît şi semantici. în orice
caz, trecerea unor substantive ca pirum, bracchium, gaudium, votum, labrum,
folium de la neutre la feminine petrecută încă din latina populară nu poate fi
pusă în legătură cu împărţirea lumii obiective în fiinţe şi lucruri.
Aşadar, în româna contemporană, structura distribuţională a temelor
substantivale reproduce în mare situaţia din latina tîrzie orientală : identitate
de distribuţie între temele masculine şi neutre la singular; distincţia lor in
ceea ce priveşte distribuţia la plural. La menţinerea şi întărirea acestei
distincţii prin dezvoltarea unei desinenţe speciale de neutru plural -uri3 a
contribuit, probabil, influenţa substratului sau a suprastratului.
Evoluţia flexiunii adjectivale spre două genuri, ca în toată România; a
determinat însă o schimbare calitativă în distribuţia neutrelor româneşti.
Distribuţia substantivelor neutre româneşti în raport cu adjectivul seamănă
mai degrabă cu distribuţia substantivelor din genul latinesc comun (civis),
deoarece ea acoperă — e adevărat numai parţial — distribuţia masculinelor
(la singular) şi a femininelor (la plural) .
Neutrul românesc seamănă cu cel latinesc numai din punctul de vedere al
conţinutului: (1) toate substantivele neutre denumesc obiecte neînsufleţite
sau sînt nume generice (ex. animal) şi (2) pluralul colectiv (feminin) şi plura-
lul necolectiv (neutru) se sincretizează în aceeaşi unitate cu formantul -uri
(cf. mătăsuri, mezeluri şi tablouri, cornuri).
Evoluţia flexiunii adjectivale spre două genuri, ca în toată România; a
determinat însă o schimbare calitativă în distribuţia neutrelor româneşti.
Distribuţia substantivelor neutre româneşti în raport cu adjectivul seamănă
mai degrabă cu distribuţia substantivelor din genul latinesc comun (civis),
deoarece ea acoperă — e adevărat numai parţial — distribuţia masculinelor
(la singular) şi a femininelor (la plural) *.
Neutrul românesc seamănă cu cel latinesc numai din punctul de vedere al
conţinutului: (1) toate substantivele neutre denumesc obiecte neînsufleţite
sau sînt nume generice (ex. animal) şi (2) pluralul colectiv (feminin) şi plura-
lul necolectiv (neutru) se sincretizează în aceeaşi unitate cu formantul -uri
(cf. mătăsuri, mezeluri şi tablouri, cornuri).
În afară de aceasta, desinenţa specifică a neutrului latin /a/ a fost înlocuită
de cele mai multe ori prin formanţii animatelor : fsj în România de apus, /ij
sau jej în România de răsărit, fiindcă avea aceeaşi structură ca formantul de
feminin singular (declinarea I). întărirea distincţiilor dintre singular şi plural
s-a petrecut de obicei în defavoarea diferenţelor de gen.

109
 M a s c u l i n r-y Feminin. Menţinerea distincţiei dintre masculine şi
feminine a fost favorizată de o serie de factori extralingvistici şi intra-
lingvistici.
F a c t o r i e x t r a l i n g v i s t i c i . Distincţia dintre masculin şi feminin
era susţinută semantic de diferenţa de sex. Spre deosebire de graniţele dintre
genul natural al inanimatelor şi al animatelor, graniţele dintre fiinţele de sex
masculin şi cele de sex feminin corespundeau graniţelor dintre genurile
gramaticale în cazul animatelor : nici o fiinţă de sex masculin nu era
denumită printr-un substantiv de gen feminin şi nici invers, cel mult exista un
substantiv de un singur gen care era folosit pentru a denumi specia în genere,
indiferent de sex. Dezvoltarea moţiunii în limbile romanice nepermite să
credem că, încă din epoca latinei populare, distingerea semantică a
masculinului de feminin ca indici ai sexului a avut o importanţă deosebită
pentru vorbitori.
F a c t o r i l i n g v i s t i c i : F o n e m a t i c i . în marea majoritate a limbilor
romanice, tratamentul vocalei -a este diferit de cel al altor vocale. Aceasta a
permis temelor feminine să-şi menţină o distribuţie diferită de cea a temelor
masculine,; dacă nu faţă de desinenţa de caz, cel puţin faţă de desinenţa de
gen a adjectivului1. Majoritatea adjectivelor romanice fac distincţie între
feminin şi masculin (în română, din cele aproape 8 000 de adjective peste 6
000 intră în clasa bun — bună). Aceasta înseamnă că temele masculine se pot
deosebi de cele feminine cel puţin prin comportamentul în sintagma
substantiv + adjectiv.
M o r f o l o g i c i . Femininele din declinarea I şi a V-a prezentau la singular
un sincretism comun : genitivul era identic cu dativul. Această caracteristică
se păstrează în română şi astăzi; mai mult, ea se extinde şi la substantivele
feminine care provin din declinarea a IlI-a latinească (cf. casă/ (a) unei case
şi vulpe / (a) unei vulpi), ,
În franceză sau provensală, probabil şi în limbile iberoromanice, flexiunea
temelor feminine menţine pentru singular desinenţa zero atît la cazul subiect,
cît şi la cazul obiect. Cazurile de extindere a lui -s, formant al nominativului
singular, de la masculine la feminine sînt foarte rare.
Menţinerea distinctă a articolului feminin, (l)a, faţă de cel masculin în toate
limbile romanice (chiar şi în franceză, unde a suferă acelaşi tratament ca e, i,
o sau u) este o dovadă în plus a importanţei pe care au acordat-o vorbitorii
opoziţiei dintre masculine şi feminine.
Treceri de substantive din clasa de distribuţie feminină la cea masculină sau
invers s-au produs numai în cadrul substantivelor care denumeau elemente
asexuate şi au fost dictate de factori formali.

110
De pildă, substantivele feminine din declinarea a doua, nume de arbori, ca
fagus, fraxinus, populus, ulmus, pirus etc, devin masculine pentru că temele
în o/e (declinarea a Ii-a) aparţin în marea majoritate a cazurilor substantivelor
masculine (şi neutre).
Substantivul arbor, -is, de declinarea a IlI-a, era singurul feminin cu tema
în -s (mai vechi *arbos, -sis). Celelalte substantive cu tema în -s de
declinarea a treia erau masculine sau neutre. Aşa s-ar explica, după Ernout
Morph., 1935, p. 77) 2, faptul că în limbile romanice urmaşii lui arbor sînt de
genul masculin (rom. arbore, fr. arbre, sp. (el) ârbol, it. albero etc).
în cadrul substantivelor care denumesc fiinţe, alegerea formanţilor începe să
fie influenţată de comportamentul în acord (în fond de substanţa semantică).
Substantive ca nauta, collega, poeta, agricola, deşi intrau în declinarea I, se
comportau în acord ca masculine (puer bonus — nauta bonus). Este firesc să
apară combinaţii populare în care şi formanţii morfemelor de gen, număr şi
caz să concorde cu cei care în majoritatea cazurilor apăreau după teme
masculine din punctul de vedere al comportamentului faţă de adjective (cf.
collegi, Sorin Staţi, LDS, p. 84, pentru collegae). Substantive ca socrus
(bona), nurus (bona) din declinarea a IV-a devin socra, nura *, primind
pentru morfemul de caz, număr şi gen formantul a, frecvent în combinaţiile
cu teme feminine. Foarte probabil ca această trecere de la declinarea a IV-a
la declinarea I să fi fost provocată şi de apariţia unei forme omonime mas-
culine : socrus, refacere analogică din socer-i.
2. Categoria numărului

Morfemul de număr al substantivului intră în corespondenţă biunivocă cu

morfemul de număr al adjectivului determinant sau al verbului, pentru a
indica, alături de persoană, raportul dintre subiect şi predicat. în afară de
funcţia gramaticală, morfemul de număr al substantivului are totdeauna şi
rolul de a exprima caracterul discret (pluralul) sau continuu (singularul) al
obiectului denumit de temă.
2.1. în latina clasică, categoria numărului cuprindea două unităţi: singularul
şi pluralul, care puteau să apară alternativ, după aceeaşi temă, în marea
majoritate a cazurilor. Aceasta înseamnă că, spre deosebire de opoziţiile de
gen, cele de număr aveau un randament funcţional foarte ridicat
(substantivele defective de număr erau puţin numeroase).
După unii cercetători, alături de pluralul obişnuit, latina ar fi cunoscut şi un
plural colectiv (cf. loci „locuri, bucăţi de pămînt neînvecinate", plural
necolectiv; loca „bucăţi de pămînt învecinate, ţinut", plural colectiv), în care
obiectele (realităţii discrete) erau considerate ca subordonate unui tot conti-
nuu. Dar formantul pluralului colectiv are aceeaşi structură fonematică, a, şi

111
aceeaşi distribuţie cu formantul pluralului necolectiv neutru (loca magna,
templa magna).
Schimbarea formantului de plural necolectiv cu cel al pluralului colectiv
atrage totdeauna o schimbare de gen. Aceasta înseamnă că „pluralul colectiv"
şi cel „necolectiv" nu pot să apară niciodată exact în acelaşi context, sînt în
distribuţie complementară faţă de morfemul de gen şi deci nu pot fi
considerate decît ca două variante semantice ale aceleiaşi unităţi de „plural".
Nu este de mirare că, de obicei, în limbile romanice, pluralul colectiv s-a
dizolvat în categoria pluralului în genere. Urmaşii romanici ai formei latineşti
de plural colectiv s-au confundat, din punctul de vedere al distribuţiei, cu
pluralul obişnuit al neutrelor şi al femininelor şi, uneori, chiar cu singularul
feminin. Substantive latineşti ca pirum, brachium, labrum, folium au devenit
feminine în multe limbi romanice (cf. fr. poire, sp., pg., it. pera, log. pira,
rom. pară < lat. pira; lat. t. bracias, sec. II, Italia, apud Mihăescu, LPD, p.
122; fr. lecre şi lat. t. Iabraş, sec. I, apud Mihăescu, LPD, p. 122, lat. ci.
labrum; fr. feuille, sp. hoja, rom. foaie < lat. t. folia etc). Ele denumesc
obiecte care apar în natură mai ales în colectivităţi. Nu este exclus ca forma
lor de plural să fi fost simţită ca expresie a pluralului colectiv şi să fi prevalat,
în cele din urmă, caracterul continuu al colectivităţii, astfel încît formele în a
au fost tratate ca singulare feminine. Fenomenul s-a putut produce cu atît mai
uşor cu cît, în majoritatea cazurilor, -a era marca singularului feminin. Un
fapt asemănător s-a petrecut şi cu pluralul poetic al unor substantive ca
gaudium sau coturn (cf. fr. joie, it. gioia— lat. t. gaudia, CIL, VIII, 9725; sp.
bodas „nuntă").
Formanţii morfemelor de număr erau foarte variaţi în latina epocii clasice,
în funcţie de natura fonematică a temei, de morfemul de gen şi cel de caz.
Reducerea cazurilor a dus la împuţinarea formanţilor morfemelor de număr
şi, din această pricină, s-a ivit tendinţa de accentuare a deosebirilor fone-
matice dintre plural şi singular. Din punctul de vedere al formanţilor
„pluralului", limbile romanice se împart net în două mari categorii: (a) grupa
estică (româna, italiana, dal-mata), caracterizată prin structura vocalică a
formanţilor, şi (b) grupa vestică (italiana de nord, provensala, retoromana,
franceza, spaniola, portugheza, catalana), în care morfemul de plural
caracteristic este j-sj. Structura fonematică a formanţilor romanici de plural a
fost în mare măsură dictată de modul în care s-a produs dispariţia lui -s pe
teritoriul României.
G r u p a e s t i c ă . Formanţii pluralului, ca şi cei ai singularului, au, în
marea lor majoritate, caracter vocalic. La singular, desinenţa & este foarte
rară în italiană, în timp ce în româna modernă dispariţia lui -y, a făcut ca
temele consonantice masculine să se combine cu desinenţa zero.

112
 I, urmaş al desinenţei de nominativ masculin plural din declinarea a doua,
rămîne în română şi în italiană marcă a pluralului pentru marea majoritate a
substantivelor masculine (cf. rom. frate j fraţi, copil / copii; it. fratello /
fratelli, padre jpadri etc.) şi se extinde mult şi asupra femininelor provenite
din declinarea a IlI-a latină, deci terminate la singular în e (cf. rom. carte /
cărţi, mare/ mări; it. madre / madri, merce / merci „marfă" etc).
În limba română modernă, -i cuprinde şi feminine terminate în-â (cf. stradă/
străzi; viaţă / vieţi, ţărancă / ţărănci etc.) Formantul de plural e caracteristic
pentru femininele terminate la singular în a (în italiană) sau în -â (în română)
continuă vechea terminaţie ae (compusă din vocala tematică a~\- e < a + î)
de la nominativul plural al substantivelor de declinarea I latinească (cf. lat.
casa — casae, rom. casă — case, it. casa — case).
Alături de formanţii i şi e păstraţi din latina populară, apar atît in italiană» cît
şi în română — formanţi de plural necunoscuţi latinei, ca, de pildă zero: cf.
rom. femeie — femei; it. (la) moglie — (le) mogli.
În română, desinenţa latinească de plural neutru -a se transformă în ă şi apoi
este înlocuită prin e (lat. cornua >rom. coarne; cf. rom. coarnă, fructul —
„singular feminin") pentru a evita confuzia cu singularul feminin.
În italiană, unde a se menţine bine la finală, formantul de plural neutru
latinesc se întîlneşte des"tul de des. Uneori /-a/ alternează cu /-t/după aceeaşi
temă (ii gomito / i gomiti şi le gomita; ii labbro j i labbri şi le labbra; i
ginoccki şi le ginocchia). în aceste .cazuri este foarte probabil că a va fi fost
simţit ca formant al pluralului colectiv.
De cele mai multe ori însă, cele două plurale (în i şi a) au sensuri lexicale
diferite: ii como „cornul" / i corni „cornii (instrumente de suflat)" — le coma
„coarnele"; ii membro / i membri „membrii" — le membra „membrele";
Vosso I gli ossi „sîmburii (fructelor)" — leossa „osemintele, oasele". De
aceea, în aceste cazuri, este mai normal să se vorbească de substantive
omonime la singular decît de plurale duble.
În cazul unor substantive ca ii paio „perechea" / le paia, Vuovo „oul" — le
uova etc, / a / constituie singurul formant de plural posibil şi creează astfel
clasa de distribuţie a „neutrelor" italieneşti.
Altă desinenţă caracteristică pentru o bună parte a României de răsărit este
lat.t. l-ora /, păstrată în unele dialecte italieneşti meridionale şi în limba
română. Acest formant este rezultatul unei false analize a substantivelor
neutre „imparisilabice" de tipul tempus / tempora; corpus / corpora.
Vorbitorii de latină populară au considerat ca temă partea comună tuturor

113
formelor cazuale (în speţă corp-, temp-); pluralul se deosebea de singular prin
secvenţa fonematică -ora, în consecinţă, -or- a fost grupat alături de -a în
corpul desinenţei. în română, -ora se dezvoltă în ură > are > uri şi se extinde
la multe alte substantive neutre, chiar dacă, în latină, ele aparţineau mascu-
linului (cf. locuri, focuri, vînturi) 2.
Aceeaşi desinenţă apare şi în combinaţie cu unele teme feminine, nume de
materii, pentru a forma un plural aşa-zis colectiv, în a cărui substanţă seman-
tică predomină de fapt ideea de multitudine variată (carne — cărnuri; mezel
— mezeluri; mătase — mătăsuri etc). în ceea ce priveşte distribuţia faţă de
adjectiv, -uri seamănă cu formanţii pluralului feminin.
Mai puţin decît în apus, opoziţia Singular <— Plural se suspendă şi în
România orientală. Temele substantivale care provoacă identificarea celor
două numere sînt destul de puţine (cf. rom. pui, nume; it. la cittâ — le cittâ,
la crisi — le crisi etc).
G r u p a v e s t i c ă -s ca marca a pluralului este rezultatul generalizării
formelor de caz obiect. -S era prezent la cazul obiect în toate cele trei tipuri
de declinări din romanica occidentală (deci. I -(a)s; deci. a Ii-a -(o)s, deci. a
III-a -(e)s. Substantivele provenite din declinarea a III-a trebuie să fi avut, ca
şi în latină, formantul -s şi pentru cazul subiect plural, fapt care a facilitat
probabil specializarea formantului -s ca indice al „pluralului" la toate
cazurile şi în cadrul celorlalte declinări.
În franceza actuală, -5 nu se mai pronunţă decît în aşa-zisele „legături"
(liaisons) care unesc elementele unei sintagme. Categoria substantivelor
invariabile s-a înmulţit considerabil. De cele mai multe ori, opoziţia Singular
—' Plural se marchează prin formele articolului, care a devenit obligatoriu. O
altă opoziţie în afara celei de gen, A n i m a t ^ I n a n i m a t , şi anume
opoziţia D e t e r m i n a t ^ N e d e t e r m i n a t , a fost sacrificată pentru
refacerea opoziţiei de număr : sg. la femme [la fain] <~ pi. Ies femmes fie
fam].
în puţine cazuri, deosebirile în număr sînt indicate prin alternanţe tematice :
sg. animal <~> pi. animaux [animo]; sg. boeuf [bof] <~> pi. boeufs [bo].
în celelalte limbi romanice din grupa vestică, -s se menţine încă viu ca marcă
a pluralului (cf. sp. : sg. puerta <-• pi. puertas, sg. hombre >" pi. hombres,
sombrero <— sombreros; pg. : sehor ~ sehores). Invariabilele sînt puţine (cf.
sp. martes „marţi", analisis, album).

114
 3. Categoria cazului

3.1. în limba latină, categoria cazului cuprindea şase termeni: nominativul,

vocativul, genitivul, dativul, acuzativul şi ablativul. Dar nici o declinare nu
avea formanţi diferiţi la toate cazurile. Fiecare declinare prezenta sincretisme
caracteristice : la declinarea I genitivul şi dativul singular aveau acelaşi
formant (-ae) cu nominativul plural, în timp ce la declinarea a V-a genitivul
şi dativul singular, identice ca formă, se deosebeau de nominativul plural (g.
d. sg. aliei, nom.pl. olies); la declinarea a Ii-a, dativul era identic cu ablativul,
dar diferit şi de genitiv şi de nominativ; la declinarea a III-a, la singular
dativul era diferit şi de ablativ, dar la plural nominativul era identic cu
acuzativul şi vocativul; în sfîrşit, la declinarea a IV-a, genitivul singular,
nominativul, vocativul şi acuzativul plural aveau acelaşi formant (fructus).
Unele morfeme de caz, ca cel de ablativ sau de genitiv, erau încărcate de
semnificaţii numeroase.
Căderea consoanelor finale şi, în primul rînd, a lui -m a mărit mult numărul
omonimiilor cazuale. De aceea nu este de mirare că, în cursul întregii ei evo-
Iuţii, limba latină a manifestat, din ce în ce mai puternic, tendinţa de a
preciza valoarea relaţională contextuală a cazurilor cu ajutorul prepoziţiilor 1
Multitudinea relaţiilor exprimate, de pildă, prin ablativ a făcut necesară
antepunerea unor prepoziţii, ca in, de, cum, ex etc. Încă din latina clasică. Ele
specificau prin sensul lor natura raportului exprimat de morfemul ablativului.
Aşase face că ablativul dispare destul de timpuriu, încă din epoca latinei
tîrzii, şi se dizolvă într-o sumedenie de construcţii prepoziţionale chiar în
cazul prdnumelor.
în latina inscripţiilor şi a scriitorilor creştini, folosirea prepoziţiilor sporeşte
considerabil şi se extinde la aproape toate cazurile oblice.
Folosirea prepoziţiilor pentru precizarea raporturilor face inutilă prezenţa
morfemelor de caz. Efortul memorării, al învăţării lor, devine cu atît mai
costisitor, cu cît, după cum se ştie, numărul de variante combinatorii ale
formanţilor era destul de mare, iar funcţia lor în comunicare scăzuse consi-
derabil din pricina alăturării prepoziţiilor. Economia limbii le elimină. Ten-
dinţa limbii vorbite spre concret şi rapiditate a jucat desigur un rol important
în grăbirea procesului de dispariţie a vechii flexiuni sintetice.
Lipsa de importanţă a desinenţelor în procesul comunicării este atestată
indirect prin confuziile din ce în ce mai numeroase care apar între morfemele
de caz cerute de prepoziţii. Raporturile obligatorii dintre prepoziţii şi mor-
femele de caz sînt din ce în ce mai puţin respectate (cf. nobiscum non
115
noscum, în Ap. Pr., unde cum apare construit cu acuzativul în locul
ablativului).
3.2. în latina tîrzie din Italia şi Iberia s-a creat o formă de caz unică 2 mai
devreme decît în Galia, prin confundarea nominativului cu dativul, ablativul
şi acuzativul.
în Galia, latina a evoluat într-un ritm mult mai lent şi, în consecinţă, flexi-
unea cazuală s-a păstrat timp mai îndelungat, pînă în secolul al XVII-lea. în
vechea franceză şi în vechea provensală, substantivele masculine, în special
cele provenite din declinarea a Il -a latinească, aveau două forme distincte,
după cum îndeplineau funcţia de subiect (cas sujet) sau nu (cas regime „caz
obiect") :

Nr. Singular Plural

Cazul Lat. V. Fr. Lat V. Fr.
subiect N. murus murs /s/ N. muri mur/Sj/
obiect
Ac. muru (m)s. Ac. muros v
G. muri ~ mur/$/ y murs /s/ D. Abl. rauris'
Schema nr.D.27Abl. muro /

Cazul subiect singular se caracteriza prin formantul /s/, ca şi cazul obiect

plural, iar cazul obiect singular şi cazul subiect plural aveau formantul zero.
Substantivele provenite din declinarea I latină aveau formantul js/ numai la
cazul obiect plural ( lat. nom. sing. capra > v. fr. chevre, ca şi lat. ac. ca-
pram şi lat. nom. pi. caprae, dar ac. pi. lat. capras> v. fr. chevres; cf. fr. : sg.
rose — ob. pi. roses; prov. : sg. roşa — ob. pi. rosas).
Frecvenţa din ce în ce mai mare a prepoziţiilor, cu atît mai necesare cu cît
indicii cazuali se împuţinaseră, slăbirea pronunţării consoanelor finale (mai
ales cînd urmau după o consoană) au făcut inutilă prezenţa flexiunii
bicazuale. Formele de caz obiect, mai frecvente, întrucît exprimau toate
celelalte raporturi, în afară de cel dintre subiect şi predicat, s-au impus în cele
din urmă; drept urmare, /ty/a devenit marcă a singularului, iar /s/ a
pluralului.
Evoluţia declinării pe teritoriul Galiei ne permite să credem că şi în alte
regiuni ale României unde s-a menţinut -s, lucrurile s-au petrecut cam în
acelaşi fel, numai că, într-un ritm mult mai rapid. Aceasta a făcut ca în

116
momentul primelor atestări romanice, procesul de dispariţie a flexiunii
cazuale să fie încheiat.
în limba română, flexiunea cazuală s-a păstrat ceva mai bine (a primit chiar
desinenţe noi, ca de pildă jo/ de la vocativul substantivelor cu tema terminată
în -a), probabil sub influenţa bogatei flexiuni" nominale slave.
marea lor majoritate, formanţii româneşti sînt de origine latină, organizarea
pe declinări este însă calitativ deosebită (vezi § 4.4).
Forme cazuale latineşti s-au păstrat sporadic în toate limbile romanice, dar au
încetat să mai poarte vechea semnificaţie cazuală.
Astfel, nominativul s-a transmis la cîteva substantive care denumeau fiinţe,
mai ales umane : lat. homo > rom. om, it. uomo, fr. on (devenit pronume); lat.
soror > rom. sor(u) (cf. soru-mea, sor-mea), v. it. suo'ro, fr. soeur.
Genitivul a lăsat urme numai în cuvinte care au la bază îmbinări sintactice,
întrucît substantivul în genitiv nu putea să apară singur, ci împreună cu alt
substantiv. Este cazul numelor populare ale zilelor sâptămînii : lat. lunae dies
> rom. luni (cu dies dispărut), it. lunedi, fr. lundi, prov. diluns, sp. lunes.
Forma de ablativ se păstrează, cu valoare de locativ, în unele nume de locuri :
lat. Pictavo > fr. Poitou (cf. şi it. Ascoli, Brindisi, provenite din forme lati-
neşti de locativ etc). Paralel cu dispariţia flexiunii sintetice, unele prepoziţii
se specializează în vederea xprimării anumitor raporturi sintagmatice. Ad,
folosit împreună cu acuzativul, indica în latină, apropierea de o limită cu
viziune iniţială (viziune = punctul unde ne plasăm pentru a ne înfăţişa
acţiunea) : adosse ad urbem; ad diem etc. Această prepoziţie a servit şi la
exprimarea vechilor relaţii ale dativului, şi anume a început să introducă şi
obiectul indirect, datorită faptului că morfemul de dativ implica acelaşi raport
de apropiere faţă de o limită (Paulus dat panem pauperibus) (cf. ad
questorem det — Legea de la Banţia, apud Ernout, T.A., p. 86); dixit ad Uium
— Vulgata.
În toate limbile romanice, cu excepţia românei, obiectul indirect se introduce
prin urmaşii prepoziţiei ad (cf. it. Do questi libri al mio amico; fr. Je donne
ce livre â ma mere; sp. Doy este libro a mi madre etc).
Uneori, urmaşii lui ad pot introduce şi un atribut în cazul în care raportul
implică ideea de scop, de destinaţie (apropiere de o limită) (cf. fr. le pot â
confiture; une tasse a the). In română, atributul precedat de numeral se intro-
duce numai prin a: judecata a doi oameni (cf. lat. pop. membra ad duos
fratres, în CIL, XIII, 2483); cel precedat de un nume fără articol definit este
introdus prin al (un caiet al copilului) .

117
In spaniolă, în sardă, în unele dialecte italiene de sud şi centrale, în portu-
gheză, izolat în engadineză, a se extinde de la obiectul indirect la obiectu1
direct: (sp. La madre ama a sus hijos „mama îşi iubeşte fiii"). Folosirea
prepoziţiei a pentru a introduce obiectul direct a fost considerată ca o marcă a
genului personal. Cercetările din ultima vreme au scos în evidenţă faptul că
„acuzativul" cu ă se foloseşte şi înaintea temelor nepersonale, iar
„acuzativul" substantivelor denumind fiinţe umane poate funcţiona ca obiect
direct şi fără prepoziţie, cînd obiectul respectiv nu este bine determinat:
llama un amigo. De aceea este mai normal ca formaţia a + ac. să fie
considerată ca o modalitate de a singulariza. Această interpretare este mai
aproape şi de valoarea pe care o are în genere prepoziţia a : ideea de
apropiere faţă de o limită se converteşte în acest caz în insistenţă asupra
limitei, în speţă a obiectului direct.
Aceeaşi valoare primeşte în limba română prepoziţia pe înaintea obiectului
direct substantival . Prepoziţia latinească de exprima depărtarea de la o
limită, cu vizi' une finală (decedere de vita). Un raport asemănător implicau
genitivul şi ablativul. Ele aveau în comun viziunea finală a mişcării plecînd
de la o limită („depărtare"). De aceea ablativul putea fi folosit, împreună cu
de, pentru a introduce un atribut (cf. de pildă ablativul originii: homo de
plebe „om din popor"). De aici el se extinde şi în situaţii în care latina clasică
utiliza genitivul fără prepoziţie. Astfel, în locul genitivului partitiv, apare
construcţia de-\-+ ablativul ; valoarea de se foloseşte pentru a introduce tot
felul de atribute : al originii, al materiei, al posesiei. în franceză, italiană,
spaniolă şi portugheză, de introduce marea majoritate a atributelor exprimate
în latină prin substantive în genitiv (genitivul posesiv, al originii sau al
autorului, al materiei) : atributul posesiv : fr. le iivre de met mere, sp. el libro
de mi madre, dar rom. cartea mamei; atributul materiei: fr. une montre d'or,
sp. un reloj de oro; it. una tavola di legno — cf. şi rom. o masă de lemn, un
ceas de aur; în română, atributul materiei se introduce, ca şi în celelalte
limbi romanice, prin de. în spaniolă, de se foloseşte pentru a indica o calitate
chiar în cazurile în care franceza preferă pe ă (cf. sp. la niha de los ojos
azules, fr. la petite fille aux yeux bleus).
În unele limbi romanice, ca spaniola, portugheza, italiana şi franceza,
prepoziţia se contopeşte cu articolul hotărît:
a al, a Io = allo, da ii = dai, da la = dalia;
fr. de + le = du, de -f Ies = des, a -f le — au, a -f- Ies = aux;
sp. a + el = al; de -f- el — del etc
În italiană, sudura articolului cu prepoziţia depăşeşte cadrul general
romanic, extinzîndu-se şi asupra prepoziţiilor in (in -f- ii = nel, in -j- la ~
nella etc), con (con -j-il=col, con-j-lo = collo etc), per (per -f ii = pel, per
118
-f- i = = pei etc), su (su -f- ii = sul, su -f- la = sulla etc). Acest
comportament deosebit al prepoziţiilor, care, în bună parte, se construiau
în latină cu ablativul, a determinat pe lingviştii italieni să vorbească de
existenţa unui caz ablativ în italiană.
Este evident însă că şi în italiană, la fel ca în toate celelalte limbi
romanice, în afară de română, nu se poate vorbi de existenţa unor cazuri
în categoria numelui, întrucît substantivul, ca de altfel şi adjectivul, nu au
forme diferite care să fie cerute de poziţia în lanţul vorbirii (sintagmatic),
iar alegerea prepoziţiei este liberă de relaţiile intralingvistice, fiind
dirijată exclusiv de raporturile extralingvistice. De aceea este greu, dacă
nu imposibil, de dovedit că prepoziţiile au în limbile romanice caracter de
morfeme gramaticale cazuale.
Vechea deosebire dintre nominativ şi acuzativ, mai bine zis dintre
subiect şi obiectul direct, se exprimă în mod obişnuit prin poziţia
substantivului faţă de verb. Succesiunea neemfatică este : subiect -f
predicat -f- obiect direct. Dacă obiectul direct precedă verbul, se schimbă
conturul intonaţional şi în unele limbi obiectul se repetă sub formă
pronominală 1: cf. rom : am văzut această casă ieri — această casă am
văzut-o ieri; fr. je ne connais pas ce livre... <— ce livre, je ne le connais
pas...; sp. no conoci a mi hermano — a mi hermano no Je conoci.
Tipurile de declinare : împărţirea substantivelor latineşti în declinări
a fost făcută după natura finalei tematice. De cele mai multe ori, structura
finalei tematice
det — Legea de la Banţia, apud Ernout, T.A., p. 86); dixit ad Uium — Vul-
gata.
În toate limbile romanice, cu excepţia românei, obiectul indirect se intro-
duce prin urmaşii prepoziţiei ad (cf. it. Do questi libri al mio amico; fr. Je
donne ce livre â ma mere; sp. Doy este libro a mi madre etc). Uneori, urmaşii
lui ad pot introduce şi un atribut în cazul în care raportul implică ideea de
scop, de destinaţie (apropiere de o limită) (cf. fr. le pot ă confiture; une tasse
ă the). In română, atributul precedat de numeral se introduce numai prin a:
judecata a doi oameni (cf. lat. pop. membra ad duos fratres, în CIL, XIII,
2483); cel precedat de un nume fără articol definit este introdus prin al (un
caiet al copilului)
În spaniolă, în sardă, în unele dialecte italiene de sud şi centrale, în portu-
gheză, izolat în engadineză, a se extinde de la obiectul indirect la obiectul
direct: (sp. La madre ama a sus hijos „mama îşi iubeşte fiii"). Folosirea
prepoziţiei a pentru a introduce obiectul direct a fost considerată ca o marcă a
genului personal. Cercetările din ultima vreme au scos în evidenţă faptul că
„acuzativul" cu â se foloseşte şi înaintea temelor nepersonale, iar
119
„acuzativul" substantivelor denumind fiinţe umane poate funcţiona ca obiect
direct şi fără prepoziţie, cînd obiectul respectiv nu este bine determinat: llama
un amigo. De aceea este mai normal ca formaţia a + ac. să fie considerată ca
o modalitate de a singulariza . Această interpretare este mai aproape şi de
valoarea pe care o are în genere prepoziţia a: ideea de apropiere faţă de o
limită se converteşte în acest caz în insistenţă asupra limitei, în speţă a
obiectului direct.
Aceeaşi valoare primeşte în limba română prepoziţia pe înaintea obiectului
direct substantival .
Prepoziţia latinească de exprima depărtarea de la o limită, cu viziune finală
(decedere de vita). Un raport asemănător implicau genitivul şi ablativul. Ele
aveau în comun viziunea finală a mişcării plecînd de la o limită
(„depărtare"). De aceea ablativul putea fi folosit, împreună cu de, pentru a
introduce un atribut (cf. de pildă ablativul originii: homo de plebe „om din
popor"). De aici el se extinde şi în situaţii în care latina clasică utiliza geniti-
vul fără prepoziţie. Astfel, înlocui genitivului partitiv, apare construcţia de+
+ ablativul ; valoarea de partitiv apare încă din latina arhaică : vocavit unum
de pueris (Mihăescu, LPD, p. 155), (cf. Articolul, § 3). Încetul cu
încetul,determina nu numai structura fonematică a desinenţelor, ci şi
combinaţiile valorice ale acestora. Fiecare declinare, aşa cum se găseşte
descrisă în gramaticile latineşti, reprezenta un tip deosebit, în sensul modern
al cuvîntului, adică se deosebea de celelalte nu numai din punctul de vedere
al expresiei fonice, ci şi al modului cum se combinau unităţile de conţinut.
Este adevărat însă că adeseori în aceeaşi declinare erau înglobate substantive
care ar fi trebuit grupate în tipuri flexionare diferite, fiindcă se deosebeau din
punctul de vedere al organizării conţinutului morfemelor gramaticale. De
pildă, în declinarea a doua erau trecute atît substantivele care deosebeau
nominativul de vocativ (dominus— domine), cît şi cele care nu făceau
această distincţie (socer). Deoarece erau mai multe tipuri (deosebite în
organizarea conţinutului) decît clase (deosebite în ceea ce priveşte expresia),
a fost, probabil, mai convenabil să se ţină seamă, în clasificare, în primul rînd
de natura fonematică a formantilor şi a temelor.
După finala tematică, substantivele latine se împărţeau în cele cinci decli-
nări clasice: I. tema-a (casa,-ae) ; a Ii-a. tema -o\e('dominus; puer; templum);
a IlI-a. "teme consonantice (rex-regis, pes-pedis; soror, -is, marmor, -is,
homo,-inis); teme vocalice terminate în-i (mens, -tis; securis, -is; auris, -is,
animal) 2; a IV-a. teme terminate în -u (fructus, -us, tribus, cornus): a V-a.
teme terminate în -e (species, -ei, glacies, materies).
Această împărţire nu a corespuns niciodată în mod riguros realităţii din
latina vorbită, mai cu seamă începînd din epoca imperială, cînd tendinţele
spre regularizare a paradigmelor se accentuează şi evoluţia expresiei produce
o serie de schimbări importante în structura fonematică a temelor şi desi-
120
nenţelor. Cele mai multe treceri de la o declinare la alta au fost provocate de
factori morfematici, de aşa-zisa presiune a sistemului.
Tipul cel mai regulat s-a extins asupra celui mai puţin regulat. Astfel,
substantivele de declinarea a IlI-a imparisilabică trec în categoria parisilabi-
celor. De cele mai multe ori, nominativul se reface după genitiv, după
modelul auris, auris : cf. pecten non pectinis, glis non gliris, grus non gruis
(Ap. Pr.); bovis pentru bos (Petronius, Caena, apud Grandgent, ILV, p. 222),
pedis pentru pes (Vergilius, Grammaticus, apud Mihăescu, LPD, p. 131) etc.
Uneori, forma de nominativ-acuzativ se extinde la celelalte cazuri (cf. in
flumen perit (pentru in flumine), apud Mihăescu, LPD, 131; deabus s(acrum)
virgines (== virginibus), apud Mihăescu, LPD, p. 131). Neutrele îşi
transformă de obicei forma „mai scurtă" de la nominativ şi acuzativ în formă
unică (cf. lat. tempus > fr. temps, it. tempo, sp. tiempo, rom. timp; caput şi
capus > > fr. chef, sp. cabo, it. capo, rom. cap).
Un fapt asemănător se petrece şi în cadrul declinării a doua : substantivele
„imparisilabice" cu tema terminată în r (puer, socer) trec în categoria „pari-
silabicelor" de tipul dominus : cf. I, puere (pentru puer), prael, la Plaut,
Pseudolus; socro, socrus pentru socer, -i (cf. sp. suegro, rom. socru, log.
sogru, pg. sogro, dar it. suocero).
Tipul de declinare mai bogat atrage substantive din clasele mai puţin
bogate. Substantivele de declinarea a IV-a, terminate la nominativ în –usşi la
acuzativ în -um, sînt absorbite de declinarea a doua, la care cu greu se mai
putea recunoaşte terminaţia tematică o (cf. pirus II şi fructus IV). Această
tendinţă apare încă din epoca latinei clasice şi se accentuează în latina tîrzie,
fapt care provoacă, în cele din urmă, dispariţia declinării a IV-a : dat. sg.
nuro pentru nurui, abl. ex viso pentru ex visă, apud Mihăescu, LPD, p. 135.
Declinarea I absoarbe substantivele din declinarea a V-a, care avea foarte
puţine substantive, în marea lor majoritate feminine, la fel cu cele care aparţi-
neau declinării I. Trecerea a fost facilitată şi de apariţia unor dublete termi-
nate în ya pentru nominativ şi e pentru genitiv-dativ, atestate într-o epocă
destul de veche, ca, de'pildă: nom. materia, luxuria etc. (Ernout, Morph.,
p.108); gen., dat. specie, die, re, fide. In latina populară -ae de la genitiv-
dativul declinării I se monoftonghează în e şi, astfel, asemănarea dintre
aceste două declinări creşte : lat. ci. glacies > lat. t. glacia > rom. gheaţă, fr.
glace, it. ghiaccio; lat. facies > lat. pop. *facia > rom. faţă, fr. face etc.
Dies, unu! dintre puţinele substantive care puteau fi tratate şi ca feminine şi
ca masculine, rămîne în unele limbi romanice, ca de pildă în română, feminin
şi se declină la fel cu substantivele feminine de tipul stea-stele, mâsea-
măsele, zi-zile; în spaniolă, deşi este masculin, are terminaţia a : dia (cf.
buenos diasl) a provocat trecerea unor substantive feminine de la declinarea a
121
IV-a la decli nareaI (cf. socrus non socra, nurus non nura, în Ap. Pr.; vezi §
1, 2), sau a unor subs tantive masculine de la declinarea a IlI-a la declinarea a
Il-a (cf. palumbes non palumbus „porumbel", în Ap. Pr.; palris benemerentis
pentru patribus benemerentibus, bobum = bovum pentru bovem etc. (apud
Mihăescu, LPD, p. 129).
In latina tîrzie, numele de fiinţe umane, în special cele proprii, dezvoltă o
clasă flexionară nouă, în cadrul declinării a treia imparisilabice, caracterizată
prin prezenţa unui infix n la cazurile oblice : Leone - Leoninis; barba -
barbanis etc. Acest fapt a fost atribuit de unii cercetători influenţei greceşti.

3.2. Articolul

În categoria articolului sînt trecute de obicei acele determinate care nu pot să

apară decît împreună cu un substantiv.

În unele contexte numele nu poate să apară fără a fi însoţit de articole sau

de anumitţi determinanţi.

Limba latină clasică nu avea articole în sensul de mai sus. Sînt totuşi
lingvişti care susţin că latina clasică a avut un articol definit sau marcat
începuturi de întrebuinţarea a demonstrativului, cu funcţia unui articol definit.
Sînt unii lingvişti care susţin că apariţia articolului în limba latină se datoreşte
influienţei greceşti, exercită prin traduceri: cîndse traduce o carte grecească în
latineşte, traducătorul simţea nevoia să redea şi articolul aşa de grecie,în
textul original, şi satisfacerea această nevoie recurgînd la un demonstrativ,
cuvînt foarte apropiat ca înţeles de articolul definit.

Articolul definit- în majoritatea limbilor romanice articolul defint provine

din ille ; în sardă în graiurile din insula Mallorcă şi într-o parte a dialectului
gascon se foloseşte urmaşi a lui ipse. Faptul că un demonstrativ s-a
transformat, cu vremea, în articolul definit, nu trebuie să ne
surprindă.Demonstrativul indicâ anumite raporturi de distanţâ faţâ de un
obiect în vederea repetării acestuia de către vorbitor.Articolul difinit are un
rol asemănător,acela de a prezenta că fiind cunosc un obiect oarecare,de a-l ,,
arată”altora,care urmează să ia astfel cunoştinţă de el.Din demonstrativul care
însoţea substantivul se dezvoltă pronumele personal.În toate limbile
romanice,cu excepţia romănei,articolul definit se aşază în faţa
numelui.Poziţia articolului definit în limba romănă a constituit obiectul a

122
numeroase discuţii.Unii specialişti au invocat infliuc limbii
autohtone.Majoritatea respinge această ipoteză şi consideră că aşezarea
adjectivului după substantiv a influenţat poziţii articolului.În limba
romănă,articolul masculin are la nominativ singular două formeŞl şi le,după
cum substantivul se termină,în consoană (omul), în u (codrul)şi cîteodată
chiar în ă(tată-l) sau în e (fratele).

Limba noastră posedă şi alte articole difinite afară de cel discutat mai
sus.Articolul aşa-numit genitival sau posesii al,a,ai,ale, provine probabil din
acelaşi demonstrativ ille ca şi l.

În limba romănă mai ezistă un articol definit cel, cea,cei,cele,întrebuinţat ca

element de legătură intre un substantiv şi adjectivul-atribut al acestuia.Faptul
prezintă interes de ordin teoretic,căci ne arată,,pe vin” cum poate deveni
artocolul un pronume demonstrativ şi confirmă astfel, iîn mod direct din
latină tîrzie şi din limbile romana.Şi acest articol se declină,la fel cu l(le),a şi
cu acelaşi.

Celalte limbi romanici prezintă o situaţie mult mai puţin complexă,întrucît

ele posedă un singur articol difinit rezultat,ca şi rom l(le).

Articolul nedifinit-Articolul nedifinit s-a ivit din latină, dar mai tîrziu decît
articolul definit.Funcţiunea lui este de ,,singularizari”a unui obiect,de
izvolare a acestuia din masa obiectelor de acelaşi fel,obiect pe care însaă nu-l
cunoaştem incă.De aici sensul,de obicei,vag al acestuia articol în comparaţie
cu ale celui definit şi,drept consecinţă,posibilitatea,în condiţii determinale,de
a întrebuinţi fără distinaţie,atît substantivul singur,cît şi substantivul
întovărăşit de articolul nedifinit.Iată cîteva ezmple pentru acest ultim uz
donami covallo de covalcare,,dă-mi (un) cal bun de călătorii”.

Articolul nedifinit pravine din numeralul latinesc unus,-a

rom.un,o,it.uno,una. Formele de plural nu au valoare şi nici comportament de
articol,ci de pronume nedifinit;un articol nedifinit la plural nu are
sens,fiindcă rolul articolui este să individualizeze,şi acest rol nu şi-l poate
îndeplini decît la singular,unde e vorba de un singur obiect,adica de un
,,individ”.

Articolul partitiv -în franceză şi italiană s-a dezvoltat o categorie specială de

articol,articolul pozitiv,care,spre deosebire de celalte articole se referă la
unele aspecte cantitative ale obiectilor :fr.de (du.de la.dus),it . di (dello)delle,
123
degli,dei,delle).În combinaţie cu singularul,articolul pozitiv indică faptul că
vorbitorul se referă la o parte,nedeterminată a obiectului şi nu la obiect în
totalitatea lui.De acea articolul pozitiv poate să apară împreuna cu morfemul
de singular numai în prezenţa numei de materii –continui –uniforme care se
pot divide fără a-şi schimba calitatea(,,aur”, ,,miere” , ,,brînză”).În cazul
substantivelor neuniforme care nu şi pot fragmenţa fără că părţile rezultate să
păstreze calitatea întregului partitivul se poate combina numai cu
pluralul:fr.je vois des fiommes,it.vedo degli nomini aprozimativ,,văd mai
mulţi oameni”.În combinaţie cu pluralul ,articolul partitiv aduce de asemenea
o nuanţă de nedeterminat în ceea ce priveşte aspectul contitativ,dar ideea de
pozitiţie este cu totul secundară :cf.it.ic vede degli uomeni,fr.je vois des
homme ,,văd nişte oameni”-plural nedeterminat din punet de vedere
numeric,,văd zece oameni”.

Distribuţia articolelor –dată fiind funcţia de individualizare a articolului ne

aşteptăm că el să lipsească,în general,la numele de obiecte unice,care
ezistă,într-un singur ezemplar.Este cazul numelor de fiinţe şi lucruri
supranaturale,al numelor proprii de persoane,al numelor zilelor săptăm înii,al
toponimelor.În faţa acestuia gen de substantiv ,uzut articolului definit
prezintă numeroase fluctuaţii de la o epocă la alta sau de la o limbă la alta.

Conteztul substantiv +determinant-în general astfel de grupuri ssintactice sînt

însoţite de articole de ezemplu:rom.drum,alături de drum mare,acest drum
mare:în casă alături de în casa părinţilor,într-o casă a părinţilor.De aici s-a
ajuns la formele consacrate de felul acestora it. Il divino Dante,fr.le grand
Molier,sau împotriva aparenţei reguli cu adjectivul pus după
substantiv:it.Venezia la bella,fr.Charles le Chauve.

Determinatul substantivului poate fi şi un adjectiv pronominat.O situaţie

deosebită prezintă grupul format din nume şi posesiv.În general,substantivul
primeşte articol în limbile romănă şi italiană şi apar fără el în celalte
:rom.casa mea,ital.la mia casa.

Substantivele amintite au carcter de anume proprii, datorită faptulzi că fiecare

om are un singur taztă o singură mamă,şi atunci ele au fost simitate,den punct
de vedere sintactic,cu numele de persoană care nu primeşte articolu.Această
situaţie specială a lor ne mai ezplică cva:aglutinarea posesivului eu

124
substantivul,legarea aşa de strînsă a lor, încît primul devine o simplă aneză a
celui de-al doilea,faţa de care şi comportă ea un articol.

Contextul substantiv însoţit de prepoziţie-într-o epocă mai veche a limbilor

romanice,prepoziţia excludea de obicei articolul definit.Acestă situaţie există
pînă azi în romănă unde substantivul precedat de prepoziţie apare fără
articol:în casă,la munte,pe scaun,sub masă.Numai cu face excepţie,în sensul
că substantivul de după el poate să apare atît nearticulat,cît şî articulat:mă
întorc din oraş cu cărţi, alături de mă duc la şcoală cu cărţile.

O situaţie asemănătoare,asupra căruia nu-i necesat să insistăm,găsim şi în

celalte idiomuri romanice apusene.

3.3. Adjectivul

Flexiunea adjectivală include două categorii de morfeme gramaticale :1

morfeme care variază în funcţie de genul,numărut şi cazul substantivului
determinant şi 2 morfeme care se schimbă în funcţie de gradele de
comporaţie.

Morfemele de gen, număr şi caz.

Ca şi în cazul flexiunii substantivelor,tipurile de flixiune adjectivală erau mai

numeroase decît clasele tematice.din punct de vedere al declinării adjectivele
latineşti se împărţeau în două clase.Prima clasă cuprindeau adjectivele care
intrau în declinarea I la femenin,cea de-a două era format din djectivele de
declinarea a treia.Dacă se iau în consideraţie combinaţiile de valoare
caracteristice adjectivele latineşti trebuie împărţite în cel puţin cinci clase.

a)
nus,-a,-um
b)
iger,-a,-um
c)
acer,acris,acre
d)
ristis,-e

125
 e)
anper.
De obicei însă,clasificarea adjectivelor s-a făcut ţinind seama numai de
numarul formelor deosebite după gen la nominativ singular.După acest
creteriu,adjectivele se grupau numai în trei categorii:
a)cu trei terminaţii;
b)cu două terminaţii;
c)cu o singură terminaţie;
În prima categorie intrau adjective terminate in-us la masculin,în-a la femenin
şi în-um la neutru,adjectiv de timpul niger,nigra,nigrum şi 13 adjective de
tipul acer,acris acre.Adjectivele cu două terminaţii de tipul tristis şi triste,ca
de altfel şi adjectivele cu o singură terminaţie la nominativ singular,de pildă
pauper,Realizau numai onoziţia de gen Animat –Înanimat.

Morfemele de număr şi caz de adjectivelor au urmat în marea lor majoritatea

parcurs de flixiunea substantivală.În schimb,în categoria genului s-au produs
multe modificări se manifistă tot mai pregnant tendinţa de trecere a
adjectivelor spre categoria cu trei terminaţii,în special spre bonu –a,-um.
Un fenomen asemănător se petrece şi cu alte adjective de declinarea a III-
a,fie că aveau două terminaţii la nominativ singular,fie că nu aveau decît o
singură terminaţie.Ca şi substantivele de tipulpner,adjectivele de declinarea a
III-a ,terminate în-r trec spre,tipul celor terminate în-ns.În mare
măsură,adjectivele de declinare a III-a latinească au încetat să mai aibă în
spaniolă forme deosebită după gen (triste hombre-triste mujer).
Tipurile de flexiune în limbile romanice diferă esenţial de cele
latineşte.În romănă.â,bogată de tipuri flexionare se explică, poate, prin
modificarile importante de structura fonumatică a temelor datorită,în
parte,mulţim de derivare în îiu,îu,în,tor,ac şi comportamentului spucific al
vocalelor faţă de consoaneli R c g precedente.
În franceză nu există decît două tipur mari:Variabile,dintre care cele mai
multe nu realizaeză niciodată opoziţia singular-plural ci numai masculin-
femenin.

În mare măsură,formanţii care se combină cu teme adjectivale sînt identici cu

cei corespunzători substantivului.Morfemele de gen număr şi caz au în
italiana şi romănă prin exelenţă structură vocalică.În franceză au structură
consonantică,în limbile ibiro-romanice structura formanţilor se împarte
aproape egal între tipul vocalic şi ipul vocală+consoană.

126
 Comparaţia
Morfemele de comporaţie indicau în latină ca şi în limbile romanici,raportul
stabilit între două fenomene A şi B, în baza unei caliţăţi comune expremată
de adjectivul care se comporă.
În cazul pozitivului,termenul de comporaţie era zero.Atît cît comporativul
de superioritate,cît şi suportativul indicau fantul că obiectul A posedă
calitatea C într-un grad mai înalt decît B.Numai în cazul supertativului,
obiectul A este inclue în mulţimea obiectolir B.
Atît comportativul cît şi supertativul putea fi folosit şi fără complement de
comparaţie şi atunci aveau valoarea ,, supertativul absolut”

3.4. Numeralul

Numeralul se distinge de celelalte părţi de vorbire prin faptul că nu poate

intra în raport de c o m b i n a r e cu morfemele de număr ale cuvintelor pe
care le însoţeşte. Astfel, unu şi numeralele ordinale se unesc numai cu forma
de singular a substantivelor; de la doi în sus numeralele cardinale, ca şi cele
distributive, cer numai morfeme de plural.
Numeralul seamănă însă cu pronumele, prin faptul că poate fi folosit singur,
fără substantiv (şi fără articol) în poziţii în care este substituibil printr-un
nume (cf. trei pleacă ■— ei pleacă r~ oamenii pleacă), dar şi cu unele adjective
nedefinite, întrucît se aşază înaintea numelor pe care le
determină.Aceste^semănări au favorizat extinderea unor desinenţe din
categoria numelor sau pronumelor la cea a numeralului.

1. Numeralele cardinale

Dintre numeralele cardinale, se declinau în latineşte numai unus, duo, tres,

miile (sub forma pluralului milia) şi formele de plural ale lui centum. Limbile
romanice au pierdut unele forme ale acestor numerale latineşti. Singur unus
păstrează pînă astăzi pretutindeni un feminin alături de masculin, şi
aceasta datorită influenţei exercitate de adjectivele cu trei terminaţii (bonus, -
a, -um), în flexiunea cărora a fost înglobat unus, -a, -um: rom. un(u),
unatâLuno, una; fr. un, une; prov. un, una; sp. uno, una; pg. um, urna. „Doi"
şi-a modificat forma încă din latina tîrzie, adaptîndu-se la flexiunea
adjectivală : dui (în locul clasicului duo), duae, dua. TSFumai româna şi
portugheza conservă cîte două forme de la acest numeral: rom. doi (mase),
127
două (fem.), pg. dous şi dois (mase), duas (fem.)r Celelalte limbi romanice au
cîte o singură formă pentru ambele genuri: it. due, fr. deux, prov. deus, sp.
dos. Vechea franceză şi vechea provensală cunoşteau, întocmai ca la
substantiv, forme deosebite pentru cele două cazuri (subiect şi regim) şi
pentru cele două genuri: v. fr. dui — dous (mase), dous — dous (fem.); v.
prov. duo (doi) — dos (mase), doas — doas (fem.). Şi în alte limbi găsim,
pentru epocile lor mai vechi, forme diferite după gen la acest numeral. „Trei"
prezintă astăzi o singură formă pretutindeni (cu excepţia unor graiuri popu-
lare) : rom. treijii. tre, fr. trois, prov., sp., pg. tres, dar aspectele vechi ale
unora dintre idiomurile romanice aveau forme pentru ambele genuri, iar
vechea franceză şi vechea provensală şi pentru cele două cazuri pe care le
cunoaştem de la declinarea substantivului: v. fr. troi— trois (mase), trois —
trois (fem.); v. prov. trei — tres (mase şi fem.). Formele româneşti compuse
ale lui „trei" : tustrei (mase) — tustre(i)le, datorită articolului definit adăugat
la feminin, se deosebesc după gen..
Pentru „doi" (considerat ca o colectivitate), unele limbi romanice posedă
un numeral special, compus din lat. ambo (pop. ambi), ambae, ambo şi
dui, duae, duo : rom. amîndoi, amîndouă, it. ambidue (şi amendue), v. fr.,
v. prov. amdui (cu diverse forme după caz şi gen), sp., pg. ambos a dos.
Ambi, -ae s-a transmis şi singur unora dintre limbile romanice: v. rom.
îmbi, îmbe; v. it. ambi, ambe; v. fr. ambas (fem.), n. fr. ambesas „unu unu"
(la jocul de table), n. fr. ambe „două numere trase deodată (la loterie)"; v.
prov. ams (mase), ambas (fem); v. sp. amos, -as; n. sp., pg. ambos, -as.
Numeralele de la 11 la 19 prezentau neregularităţi în modul de formare : de la
11 la 17 erau compuse ale lui decim cu unităţile corespunzătoare : unde-cim,
duodecim etc. Acest sistem era înlocuit însă în cazul lui 19 şi 18 prin operaţia
de scădere a unităţilor din zeci: undeviginti = 20—1 = 19; duo-
deviginti=20—2 = 18. Paralel cu aceste forme circulau variante facultative ca
duo et (ac) decim..., novem et (ac) decim sau decern (et) duo etc, care expri-
mau operaţia mai simplă a adunării. Aceste variante au înlocuit în latina
populară în primul rînd numeralele „18" şi „19", exprimate prin construcţii
mai greoaie şi izolate faţă de sistemul de formare a numeralelor de la 11 la
17, \ şi, în multe regiuni, s-au extins şi asupra lui „17" : it. dicias(s)ette,
diciotto, dician(n)oce: cf. dix-sept, dix-huit, dix-neuf, cîteodată chiar şi asupra
lui ■zA&^j cf. sp. diez y seis, diez y siete, diez y ocho, diez y nueve. j~Este posibil
ca în latina orientală sistemul de exprimare prin adiţiune să se fi extins asupra
tuturor numeralelor de la 11—12 încă din latină. Influenţa slavă sau a
substratului s-ar fi exercitat atunci numai în ceea ce priveşte elementul de
legătură : spre (calc după si. na).
Dintre celelalte numerale cardinale sînt interesante, din punct de vedere
morfologic, următoarele : viginti, al cărui continuator fr. vingl primeşte desi-
nenţa -s, cînd se combină cu quatre {quatre vingts „80") şi esle urmat imediat
de un substantiv; cenlum, al cărui plural în franceză are desinenţa -s, dacă
128
după el nu se găseşte alt numeral, iar în spaniolă şi în portugheză desinenţele
-os (mase), -as (fem.) în toate împrejurările, şi miile, păstrat în italiană cu
două forme (miile sing., mila plur.), în celelalte cu una singură (mii pretutin-
deni, din sing. miile, si mie la noi, din plur. milia).
Numeralele de la „20" la „90", italiana, spaniola şi portugheza au păstrat
numeralele latineşti corespunzătoare (viginti, triginta etc), cu modificările
fonetice proprii fiecărei limbi tei cu dispariţia, în toate, a lui g, pe cînd
franceza şi provensala au dezvoltat, alături de formele latineşti, un sistem
vigesimal (de numărătoare din 20 în 20), existent, pînă astăzi, în fr.
quatrevingl, qualre-vingt-dix (cf. şi soixante-dix, care arată ceva asemănător,
căci însemnează „G0", adică „3 X 20", plus „10") 2. în unele dialecte franceze
se întrebuinţează obişnuit (chiar în vorbirea oamenilor instruiţiJuL septante,
huilante şi nonante (din lat. septuaginla, octoginta şi nonaginta).] Româna se
abate şi aici de la sistemul romanic pur, în ensul că, întocmai ca la 11—19,
cuvintele care arată numerele sînt latineşti, dar îmbinarea lor are la bază un
procedeu neromanic : douăzeci, treizeci... nouăzeci; „zece" a fost tratat ca un
substantiv şi pus la plural (cf. două sute, trei sute etc). Tot vechea slavă şi,
probabil, limba populaţiei autohtone (vezi nota1, p. 155) au servit ca model:
duca deseli „20", petl deseti „50", alb. tridhjete „30", pescdhjete „50" etc.
Numai viginti s-a transmis limbii noastre, şi anume dialectului aromân, unde
îl înlilnim sub forma yinghiţi. Păstrarea acestui numeral, singurul din seria
zecilor, trebuie să se fi datorînd unui sistem special de numărătoare, care
aminteşte de fr. qualre-vingt etc. (în sensul că va fi avut la bază tot pe „20",
nu pe „10", ca de obicei). Ar mai fi de spus, cu privire la limba noastră, că
sută nu e de origine latină, ci, foarte probabil, slavă sau, poate, mai curînd,
autohtonă. De ce în română s-au păstrat toate numeralele cardinale latineşti şi
numai centum nu este greu de spus. Unii s-au gîndit la omonimia cu cinci:
pluralul lui centum ar fi trebuit să sune în româneşte cinţi (arom. ţinti), aşadar
aproape (sau •chiar) identic cu cinci (arom. ţinti),
Numeralele ordinale. În ce priveşte numeralele ordinale, deosebirile dintre
limbile romanice sînt şi mai mari decît cele constatate la numeralele car
dinale.( Faptul nu trebuie să ne mire. Celelalte numerale, în afară de cardinal,
exprimă ideea de număr numai în subsidiar, şi aceasta le face să fie mai puţin
concrete decît cele cardinale, care servesc exclusiv la numărătoarea
obiectelor de tot felul, şi să pară, în vorbirea populară, necesare, dacă nu de
prisos. Aceasta mai ales în cazul numeralelor de la „unsprezece" în sus, care
prezintă şi dificultăţi de ordin formal, greu de învins, întrucît sînt alcătuite din
numeralele cardinale corespunzătoare plus diverse adaose, ceea ce dă naştere
unor cuvinte neobişnuit de lungi. O dovadă în acest sens este tendinţa unor
limbi, printre «le a noastră, de a înlocui numeralele ordinale prin cardinale,
chiar pentru numere mici şi chiar în vorbirea oamenilor instruiţi, care altfel
129
sînt deprinşi să mînuiască forme şi cuvinte „grele" : cf. anul doi, capitolul
şapte, pagina zece etc. De aceea numeralele ordinale latineşti transmise
limbilor romanice rSlnt puţine şi numai dintre cele de la „1" la „10".
Şi de data aceasta româna ocupă un loc aparte faţă de celelalte idiomuri
romanice, întrucît păstrează mai puţine numerale ordinale şi, pentru altele,
recurge la mijloace de formare imitate, măcar in parte, după alte limbi. Lat.
primus, -a ni s-a transmis p „izolări" (formule devenite fixe cu vremea), ca
primăvară < prima -f- vera ( = clasic ver, -is), din sau de-a-primă etc. (v.
rom. şi dial.), prima cer „văr primar" etc. (megl.). Tot aşa primarius, -a>
primar, -ă (în formulele văr primar şi vară primară, apoi în cale primară
„prima vizită pe care o face tînara căsătorită la părinţii săi opt zile după
nuntă" sau „prima vizită a tinerilor însurăţei la părinţii soţiei după nuntă").
Ter-tius, de asemenea, ni s-a transmis într-o „izolare" : an ţărţ „acum doi ani"
(adică „al treilea an socotit înapoi de la cel curent"). în sfirşit, latinesc este şi
Intli, -a, care provine dintr-un antaneus < ante + suf. -aneus K Celelalte
numerale ordinale sînt formaţii româneşti, în sensul că au luat naştere pe
terenul limbii noastre,,fără altă legătură cu latina decît aceea că elementele
care le stau la bază sînt latineşti. Procedeul constă în dubla articulare a nume-
ralului cardinal corespunzător: al doilea, a doua; al treilea, a treia; al două-
zecilea, a douâzecea; al o sutălea, a o suta etcj Şi de astă dată se pare că limba
noastră a procedat, în parte, potrivit unui model străin (slav şi, poate, autoh-
ton, căci albaneza seamănă într-o anumită măsură cu româna).
La polul opus românei se află italiana, care a păstrat mai multe numerale
ordinale latineşti decît celelalte limbi romanice şi totodată sistemul însuşi de
a forma numerale noi. Primite direct din latineşte sînt: primo, terzo, quarto,
sesto, settimo şi ottavo (fiecare cu forma feminină corespunzătoare în -a),
celelalte trebuie considerate ca împrumuturi din latină, deşi aparent nu diferă
prea mult de primele în ce priveşte modificările fonetice (cf. secondo,
decimo, vigesimo etc).
Şi franceza avea, în epoca ei veche, destule numerale ordinale transmise
direct din latineşte : tierz (astăzi tiers), quart (astăzi cu valoare de substantiv),
quint, sedme (< septimus), oitieve (< octavus). Alături de acestea au apărut,
încă din epoca medievală, formaţii în -isme, după modelul lui disme (astăzi
dime „dijmă") < decimus, de altfel puţine şi cu o viaţă scurtă, căci au fost
înlocuite prin actualele forme terminate în -ieme, care au înlăturat şi pe cele
vechi. Dacă excludem pe premier (< primarius), putem spune că franceza
contemporană nu posedă nici un numeral ordinal x transmis direct din limba
latină.
Celelalte limbi romanice (provensala, spaniola şi portugheza) merg, în gene-
ral, împreună. Au păstrat, toate, numeralele ordinale latineşti primus (şi
primarius), secundus, quartus, quintus şi octavus, provensala în plus pe ter-
130
tius (la fel cu franceza), iar spaniola şi portugheza în plus pe sextus (la
feminin şi cu valoare substantivală; cf. sp. siesta „ora a şasea din zi; amiază:
odihna de la amiază", care, cu sensul ultim, a fost împrumutat de numeroase
limbi, printre care şi a noastră : siestă, în a-şi face siesta). Trebuie precizat că
unele dintre numeralele în discuţie au existat numai în fazele vechi ale
acestor limbi.
In general, aşa cum am mai spus, limbile romanice actuale manifestă tendinţa
de a înlocui numeralele ordinale prin numerale cardinale. Această tendinţă s-
a realizat, mai mult ori mai puţin complet, în ce priveşte indicarea diverselor
aspecte cronologice ale timpului: orele, anii şi datele lunare se exprimă în
toate idiomurile romanice prin cardinale. De pildă : rom. (la ora) două, it.
(alle) cinque, fr. (ă) neuf heures (du matin), sp. (a) las tres; rom. (în anul) o
mie nouă sute, it. (nelVanno) miile ottocento tre, fr. (Van) mii sept cent
quatre, sp. (ano) mii ochocientos noventa etc.; rom. trei martie, it. ii cinque
di ottobre, fr. le quatorze juillet, sp. a cinco dias de abril etc. 2'L"a acestea se
pot adăuga fapte similare, de dată mai recentă, şi anume indicarea numărului
de ordine al unui capitol, al unei pagini, al unui articol de lege etc. tot prin
numerale cardinale : rom. capitolul doi, fr. chapitre cinq, it. pagina cento, sp.
articulo siete etc. La noi, anii de studiu din învăţămîntul superior se exprimă
adesea la fel: anul unu, anul treijşţc^
În astfel de cazuri trebuie să invocăm, între altele (pentru o epocă mai
apropiată de a noastră), influenţa scrisului: din moment ce, mai ales la
numărătoarea paginilor unei cărţi, au început a se întrebuinţa cifrele arabe,
care s-au citit, probabil totdeauna (de către europeni), ca numerale cardinale,
era inevitabil să se piardă treptat conştiinţa că este vorba de ordinea paginilor
şi nu de numărul lor. A prevalat astfel perceperea vizuală asupra înţelesului.
La fel s-au petrecut ulterior lucrurile cu ordinea capitolelor, a articolelor unei
legi etc, chiar dacă s-a continuat folosirea cifrelor romane, care, după ce
europenii au cunoscut pe cele arabe, au căpătat valoare de numeral ordinal.
Faptul că cifra venea, în scris, după substantivul respectiv (capitolul I, arti-
colul V etc.) a dus, desigur şi sub influenţa uzului deja creat cu pagina 12 etc,
la citirea ei ca numeral cardinal, deci la înlocuirea ordinalului prin cardinal .
Numeralele adverbiale. Potrivit tendinţei, mereu constatată pînă aici, de
a se recurge la mijloace mai expresive, limbile romanice au creat noi
numerale adverbiale dintr-un substantiv, care nu este acelaşi pretutindeni,
precedat de numeralul cardinal : rom. o dată (de la „doi" încolo, apare ori,
pluralul lui oară < lat. hora), it. una volta, fr. une fois, sp. una vez, pg. urna
vez etc. Apar, sporadic, şi alte substantive: v. it. fiata, vicata, v. fr. voie
„mers, cale", tour, coup etc, apoi derivate de la unele dintre cele deja
amintite (v. fr. fiee, foiee, prov., sp., pg., vegada) 2 etc.

131
 Numeralele distributive şi multiplicative.Din latină s-au transmis în
limbile romanice, cu totul excepţional : sin-gulus> rom. singur,) v. fr. sangle,
prov. sengles, sp. sendos, pg. sendos (şi senh-os); simplus > it. scempio;
duplus > it. doppio, fr. double, prov. doble, toate cu valori diferite de ale
cuvintelor latineşti corespunzătoare.

Numeralele nedefinite. În unele limbi romanice, urmaşii lui unus, de la

sensul „unu (un oarecare individ) dintre mai mulţi (de acelaşi fel)", au ajuns
să însemneze „oricine, cineva" (un individ, oricare ar fi el). Fantul a avut şi
urmări morfologice, căci se poate vorbi şi despre mai mulţi indivizi oarecare,
nu numai despre unul, ceea ce a dat naştere formei de plural (rom. unii, v. fr.
unfejs, v. prov. uns, unas etc). De aici, alte consecinţe, de pildă întrebuinţarea
formei de plural cu sens de singular pe lîngă un substantiv pluralia tantu?njv.
h.unes leltres, v. prov. unas lettras „o scrisoare", sp. unas lijeras „(o pereche
de) foarfeci" etc, sau trecerea acestui numeral, din punctul de vedere al
întrebuinţării, în categoria pronumelui-(şi adjectivului) nedefinit, ca în rom.
unii muncesc, alţii stau degeaba; unii oameni sint tăcuţi, unde unii şi-a
pierdut înţelesul de numeral, chiar dacă menţinerea raportului paradigmatic
faţă de un(ul), al cărui plural este, îl face să păstreze ceva din valoarea
numerică originară.
Limba latină posedă cîteva adjective, care, prin noţiunea exprimată de ele,
aveau elemente comune cu numeralele nedefinite. Acestea erau multus,
paucus, omnis ş.a. Limbile romanice, toate sau numai unele, le-au păstrat,
iarăs[ total sau parţial, asimilîndu-le sintactic cu numeralele.
Pe multus l-au păstrat toate, cu excepţia francezei noi, i care a înlocuit pe
vechiul mout prin bcaucoup, force sau bien. In unele idiomuri romanice de
vest, urmaşii lui multus pot indica un singur obiect, dacă vorbitorul îşi imagi-
nează mulţimea respectivă ca alcătuită din obiecte izolate şi are în vedere
numai pe unul dintre ele : v. prov. mouta lagram a veguda „multă lacrimă a
văzut", v. sp. fablaba mucha palabra loca „vorbea multă vorbă nebună". De
fapt, în ambele exemple numeralul are înţelesul de „cîte o(lacrimă, vorbă),
cîte una". Ceva asemănător avem în rom. anul acesta este muscă multă:
expresie folosită de apicultori cînd roiurile de albine sînt bogate, „roiesc"
bine {muscă are formă de singular şi înţeles de plural).
Si omnis, care s-a transmis numai italienei, cunoaşte uzuri similare it. ogni şi
ogna continuă forme latineşti de plural (primul, mai puţin sigur decît al
doilea), ele se întrebuinţează totdeauna cu valoare de singular : ogni uomo
132
„fiecare (orice) om", ogni volta „de fiecare dată" (observăm că ogni rămîne
neschimbat, indiferent de genul substantivului pe care-1 însoţeşte).

Procesul opus s-a petrecut la totus, ai cărui urmaşi romanici au ajuns să se

întrebuinţeze şi la plural, deşi iniţial au avut sens de singular : de la ideea de
„întreg" s-a trecut uşor la aceea de „totalitate", adică de „multiplicitate", care
implică existenţa mai multor obiecte. Astfel, totumaurum „aurul întreg" (=
întreg aurul despre care este vorba) a fost înţeles ca „tot aurul" ( — toate
felurile de aur).
Italiana prezintă cîteva cazuri interesante din punctul de vedere discutat
aici (în legătură cu modificarea sensului sintactic la numeralele nedefinite).
Avem de o parte pe qualche, totdeauna la singular, dar cu înţeles de plural :
qualche giorno „cîteva zile", qualche cittâ „cîteva oraşe" (observăm că nu-şi
schimbă forma nici după gen), de alta pe parecchi, care, dimpotrivă, apare
numai la plural : parecchi giorni „cîteva zile", pareechie cittâ „cîteva oraşe".
Qualche este, la origine, un pronume nedefinit de genul neutru, al cărui sens
de numeral izvorăşte din acela de nedefinit şi care a început a fi întrebuinţat
ca adjectiv (determinant al unui substantiv); de aici lipsa de acord în gen şi
număr cu substantivul 1. Parecchi este pluralul lui parecchio „pereche" {=
mai mulţi, mai multe); la început se va fi spus un parecchio giorni, apoi s-a
lăsat la o parte, ca fiind de prisos, un, iar parecchio a fost tratat ca adjectiv şi,
fiindcă sensul era de plural (cerut chiar de substantivul următor), a căpătat şi
formă de plural. Seamănă cu it. qualche şi parecchi, fr. quelques (jours), sp.
algunos (dias), chiar dacă acestea prezintă un acord gramatical desăvîrşit
(formă de plural şi sens tot de plural). Asemănarea constă în faptul că
quelques şi alguno sînt, la origine, tot pronume nedefinite, care, datorită
caracterului lor nedefinit, au putut fi întrebuinţate ca numerale (nedefinite şi
ele), la fel cu cele două cuvinte italieneşti discutate mai sus.

3.5. Pronumele

Pronumele personale

Pronumele personale latineşti se distingeau de toate celelalte pronume prin

faptul că excludeau un determinant adjectival. În limba latină, pronumele
personale erau prin excelenţă pronumele vorbitorilor : ego, tu, nos, vos.
Valoarea de persoana a treia, ,,despre care se vorbeşte", nu avea un formant
special, ci era inclusă în conţinutul semantic al formelor substantivale şi al

133
prenumelor demonstrative (is,hic, iile etc.). Categoriile gramaticale
caracteristice pronumelui personal latinesc erau : persoana, cazul şi numărul.

Persoana. Caracterul gramatical al morfemului de persoană se manifestă în

natura obligatorie a relaţiilor pe care le contractă, în combinaţie cu
nominativul, faţă de morfemul de persoană al verbului-predicat(acord).
Fiecare morfem de persoană determină un anumit mod de organizare în
cadrul celorlalte categorii de morfeme.

Numărul. Din punct de vedere semantic, nos şi vos nu pot fi considerate

ca plurale ale lui ego, respectiv tu. Nos se referă la vorbitor şi conlocutor(i)
sau la alte persoane care nu participă la actul vorbirii :

„nos" = „eu" + „tu" „eu" + „voi" „eu" + „el, ei".

Vos se poate referi la conlocutori, dar şi la alte persoane :

„vos"= „tu" + „tu" „tu" + „el, ei".

Din punctul de vedere al relaţiilor sintagmatice, ego şi tu se comportă ca

forme de singular, deoarece cer, în acordui cu numele predicativ, morfeme de
singular, în timp ce nos şi vos cer morfeme de plural.

Cazul. Flexiunea cazuală a prenumelor personale latineşti era foarte

bogată (avea şase cazuri), în combinaţie cu „singularul", acuzativul şi
ablativul aveau acelaşi formant (cf. me, te); în combinaţie cu „pluralul",
ablativul devenea identic cu dativul (nobis, vobis). Persoanele a II-a şi a
V-a (ale conlocutorilor) se distingeau de cele ale vorbitorilor prin faptul că
aveau „vocativ", puteau, adică, să figureze în lanţul vorbirii fără nici o funcţie
sintactică.

Caracteristicile principale ale prenumelor personale latineşti, ca, de pildă,

relaţia de incompatibilitate faţă de determinantele adjectivale, non-apozitive,
acordul în persoană între subiect şi predicat, natura acordului în număr cu
numele predicativ, s-au menţinut şi în limbile romanice.

Au intervenit însă schimbări importante în categoria persoanei şi a cazului.

S-a dezvoltat categoria genului.

134
 Persoana. Categoria persoanei s-a reorganizat prin introducerea unui nou
termen : persoana a III-a.

Încă din latina populară, pentru a relua un nume exprimat anterior, din
economie şi, poate, din necesităţi stilistice, s-a utilizat, din ce în ce mai des,
demonstrativul iile. Acesta arăta depărtarea în spaţiu de actul vorbirii şi, din
această cauză, era cel mai indicat să fie folosit în cazul cînd persoana
respectivă nu participa la actul vorbirii. În cele din urmă, valoarea spaţială
slăbeşte şi iile ajunge expresia persoanei a III-a în marea majoritate a limbilor
romanice.

Evoluţia lui semantică nu este însă suficientă pentru a-i permite să fie con-
siderat pronume personal.

O valoare asemănătoare avea în latină pronumele is, anaforic, general, fără

valoare spaţială. În limbile romanice însă, iile părăseşte clasa demonstra-
tivelor nu numai din punctul de vedere al substanţei semantice, ci şi al
complexului de relaţii sintagmatice şi paradigmatice. Ca şi celelalte pronume
personale, el pierde posibilitatea de a se lega direct, fără pauză, de determi-
nante adjectivale specificative.

Unele limbi romanice, ca de pildă sarda şi catalana, primesc ca pronume

personal lat. ipse, pronume de întărire care, în condiţii determinate, putea să
fie folosit şi singur cu sensul „iar el". În italiană, urmaşii lui ipse au tins să
elimine pe ai lui iile (cf. it. egli, ella şi esso, essa, essi, esse).

O dată cu persoana a treia, clasa prenumelor personale primeşte trăsături

noi, printre care şi posibilitatea de a avea un antecedent, cu care se acordă în
gen şi număr. Această proprietate, pe care o au şi o aveau încă din latină toate
celelalte pronume (în afară de interogative), rămîne însă caracteristică pentru
persoana a III-a.

Categoria genului. Pronumele personale latineşti (pers. I şi a II-a) nu aveau

forme deosebite în funcţie de sexul vorbitorilor. În limbile, romanice,
persoana a III-a are morfeme deosebite pentru feminin, masculin şi, uneori,
chiar pentru neutru : cf. sp. ello „neutru", ca în enunţul ello parece muy dificil
„acest lucru pare foarte dificil", alături de masculinul el şi femininul ella ; it.
egli, ella, care se folosesc numai pentru persoane, alături de esso şi essa, care
nu sînt sensibile la diferenţa dintre persoane şi nepersoane (lucruri sau
animale).
135
 Pronumele y corespunde construcţiilor prepoziţionale cu à; el provine din
adverbul latinesc ibi „acolo" (în acest loc, à cet endroit), cu sensul figurat „a
cette chose", luat ca punct de sosire. Cu vremea, y a ajuns să reprezinte orice
nume de lucru, uneori chiar de persoană, introdus prin prepoziţia à.

Pronumele en provine de asemenea dintr-un adverb latinesc, şi anume inde,

cu sensul propriu „de acolo", iar figurat „de la acest lucru", luat ca punct de
plecare : cf. fr. J'en arrive (sens propriu) — J'en conclus (sens figurat), în
cele din urmă ajunge să ia o simplă valoare de a reprezenta un lucru oarecare,
uneori chiar o persoană, introdus prin de, astfel încît devine echivalent cu de
lui. d'elle etc. În orice funcţie. De pildă : J'aime ma forêt el j'en connais tous
les cuins (lucru) ; Qui n'aime pas sus camarades n'en est pas aimé
(persoană).

Ca şi sp. lo, fr. en poate tine locul unei propoziţii întregi : il cédera, n'en
doutez pas (du fait qu'il cédera), il échoua et je n'en fus pas surpris.

Pronumele y şi en intră în foarte multe galicisme : il y a, il ne m'en veut

pus; il s'en prend à moi etc...

O situaţie asemănătoare o are în ital. ne: me ne hanno parlato molti „mi-au

vorbit mulţi despre asta" ; cf. şi în prov. en (şi ne cu aceeaşi valoare ca în
franceză.

În spaniolă, posibilitatea de diferenţiere lingvistică a genurilor se extinde şi

la pronumele de persoana a IV-a şi a V-a (nosotros, vosotros, masculin
nosotras, vosotras, feminin). Combinarea lui nos şi vos cu otro(< lat.
alteru(m)), emfatică la început (cf. fr. nous-autres, vous-autres), frecvent
folosită în epoca medie, devine în castiliană forma obişnuită a pronumelui
personal. Frecvenţa ridicată a combinaţiei intensive se datoreşte probabil
faptului că formele simple de nominativ ale pronumelor personale începuseră
să-şi piardă valoarea emfatică şi că în cadrul formelor simple cazul subiect se
putea confunda cu cazul obiect.

Cazul. Flexiunea pronominală a păstrat forme cazuale distincte mai

numeroase decît cea nominală. Mai mult, pronumele personale şi-au format
variante combinatorii : absolute şi conjuncte (formele absolute se deosebesc
de cele conjuncte prin faptul că pot să apară, între pauze, fără verb) si au
dezvoltat posibilitatea de a exprima opoziţia emfatic ~ neemfatic. Formele

136
emfatice constau de obicei din formele neemfatice conjuncte la care se
adaugă formele absolute.

Însoţirea celor două categorii de pronume este posibilă numai în prezenţa

verbului.

În cazul în care nu sînt folosite împreună, două cîte două, atît formele con-
juncte cît şi cele absolute au valoare neemfatică (cf. rom. neemfalic : îmi dai
~ emfatic : îmi dai mie ~ neemfatic : cui îi dai? — mie).

Unele limbi romanice, ca spaniola şi româna, au creat o formă speciala,

care cere prezenta unei prepoziţii (prepoziţionalul). În toate limbile romanice,
combinaţiile prepoziţionale nu pot realiza opoziţia Emfatic - Neemfatic prin
alăturarea formelor absolute la cele conjuncte şi nu diferă ca formă în funcţie
de prezenţa sau absenţa verbului. Dativul şi acuzativul neemfatic sînt
totdeauna diferite la pronumele conjuncte de persoana a III-a.

În sfîrşit, oallă trăsătură comună limbilor romanice constă în faptul că pro-

numele conjuncte se aşază totdeauna înaintea verbului (la indicativ şi con-
junctiv). În spaniolă, română şi italiană, pronumele conjuncte se aşază după
verb, dacă acesta este la imperativ sau la gerunziu, în franceză, după impe-
rativ se foloseşte forma absolută.

Franceza seamănă cu spaniola în ceea ce priveşte organizarea formelor

neemfalice, prin faptul că are aceeaşi formă pentru dativul şi acuzativul
neemfatic conjunct la persoanele I şi a II-a (me, te). Ea se deosebeşte însă de
toate celelalte limbi romanice prin aceea că formele neemfatice conjuncte de
nominativ continuă vechile forme emfatice latineşti (je < ego, la < tu etc.).
Faptul acesta este considerat ca o consecinţă a uniformizării accentuate a
distincţiilor dintre morfemele verbale de persoană.

Deoarece, în marea majoritate a cazurilor, pronumele personale neemfatice

conjuncte în nominativ indică diferenţele de persoană ale întregului enunţ
(Pronume + Verb), unii cercetători sînt înclinaţi să le treacă în categoria
morfemelor gramaticale verbale. Dar formele de persoana a III-a (il, elle etc.)
se pot înlocui prin substantive şi, in consecinţă, îşi păstrează încă valoarea
pronominală (cf. il marche — l'homme marche). În vorbirea populară însă,
substantivul se alătură pronumelui (l'homme il marche [lôm imars]);
[1.p.124], în acest caz, valoarea pronominală a formelor conjuncte dispare.

137
 Italiana se apropie de română şi de spaniolă prin faptul că pronumele
personale în nominativ provenite din formele absolute latineşti au păstrat
caracterul facultativ şi valoarea emfatică. Se aseamănă cu franceza şi se
deosebeşte însă de română şi de spaniolă prin absenţa prepoziţionalului.

Formanţii pronominali latineşti sînt în mare măsură bine conservaţi în

limbile romanice

Persoana I, de pildă, are, cel puţin la cayurile oblice, formantul m-, per-
soana a doua, formantul t- ş.a rn d.

Lat. ego a pierdut pe g, cum dovedesc toate limbile romanice, care nu au

păstrat această consoană (rom en, it. io, fr. je, prov.jo, sp. yo, pg. eu). S-au
păstrat şi alte cazuri dativul mihi, din care a ieşit mi în cele mai multe limbi
(alături de mi, în română apare şi forma mie), şi acuzativul me, care a dat me
(rom. mă şi mine, cu -ne de la cine < quem + -e). Exact la fel se prezintă
situaţia persoanei a II-a : nominativ tu, dativ tibi, devenit, în general, ti (rom.
ţi şi ţie.: cf. mi, mie), şi acuzativul te, redat prin te (limba noastră are şi la
această persoană două forme : ie, tine, cf. cele spuse despre mine). Din
masculinul iile (lat. pop. illu, adică illus, sub influenţa adjectivelor de tipul
bonus, -a, -um) au rezultat : rom. el(u), it. egli (cu finala -i apărută prin
analogie cu alte forme pronominale), fr. il, prov. el, sp. él, pg. elle. Din
femininul illa provin : rom. ea, it. ellu, fr. elle, prov. ila, sp. ella, pg. elle.
Dativul masculin (popular illui, din illi, influenţat de huic şi cui, dativele lui
hic, respectiv quis) şi dativul feminin (pop. illae, apoi illaei) au dat, primul .
rom. lui, îl lui, ir lui, al doilea . rom ei.itl. lei, v. fr li. La plural, dativele nobis
şi vobis s-au transmis în română (nouă şi vouă) şi în sardă (nois, vois).
Celelalte limbi romanice folosesc sistemul flexiunii nominale, cu a înaintea
formei de acuzativ (care-i idenlică cu a nominativului). Persoana a III-a a
păstrat nominativul în română (ei,elle), italiană (masc. eglino, cu -no luat de
la verbe : egli cantano –eglino cantano, ca să nu se confunde cu sing. egli;
fem. elleno) şi franceză (masc. ils, dar în limba veche il, fără -s, fiindcă nici
lat. illi nu avea -s la nominativ; fem. elles, cu aceeaşi observaţie), acuzativul
în alte limbi romanice, unde funcţionează şi ca nominativ (sp. ellos, ellas, pg.
eles, elas) şi genitivul, care îndeplineşte şi funcţia de dativ : illorum > rorn.
lor, it. loro, fr. leur (acestea sînt singurele limbi care l-au păstrat ; cf. mai sus
illui şi illaei).

138
 Unele limbi romanice au primit, pentru persoana a III-a, şi pe lat. ipse (pop.
ipsu(s), -a, -um) : rom. (d)însul, -a (cu d- < de), folosite pînă astăzi mai ales
cu prepoziţii înainte; it. esso, essa.

În ceea ce priveşte formele neaccentuate ale prenumelor personale, ele apar

cu deosebire la cazurile oblice. (Şi la nominativ există astfel de forme; de
pildă, fr. je are la bază, de fapt, pe ego, adică pop. eo neaccentuat; tot aşa
nous şi vous, care, dacă ar fi fost accentuate, — în frază, bineînţeles —, ar fi
dat neus şi veus, căci nos şi vos aveau o lung, deci închis, care în franceză
trebuia să devină eu, ca în dolore > douleur.) Faptul este, în fond, de natură
sintactică : cazul oblic însemnează funcţia de obiect, parte secundară a
propoziţiei, deci neaccentuată. Cînd, din diverse motive, vorbitorul simte
nevoia să scoală în evidenţă obiectul, atunci acesta se accentuează. Rezultatul
este că limbile romanice au păstrat, la cazurile oblice ale pronumelui
personal, forme accentuate alături de cele neaccentuate.

în româneşte avem forme numeroase chiar la unul şi acelaşi caz, datorită

foneticii sintactice. Dativul mihi a dat mi, cu varianta îmi, tot aşa tibi > ţi (şi
iţi) şi illi (forma clasică) > i (şi îi). Acuzativul me, te, se au devenit respectiv
mă, te, să (literar se), iar illum> l (în limba veche lu), îl; illam > o. Plurarul :
dativul nos > ne (v. rom. nă) şi ni, vos > vă şi vi, illis > le, li; acuzativ nos >
ne, vos > vă, illos > i (şi îi), illas > le.

Italiana are mi < me, ti<te, lo<illum, la < illa, si<se, pentru ambele cazuri
(dativ şi acuzativ). Pentru plural la pers. I se foloseşte ne < inde şi ci < hic-ce,
iar la a II-a vi < ibi. Persoana a III-a sună li atît la dativ, cît şi la acuzativ,
deşi, în general, se admite că dativul provine din illis, pe cînd acuzativul din
illos (cu -s căzut, ca de obicei, în italiană, şi cu o devenit i, prin analogie cu
alte forme de plural, care se termină, cum ştim, totdeauna în i sau în e).
Forma de dativ li este comună ambelor genuri (aşa era şi în latineşte); la
acuzativ se face distincţie de gen: li apare numai la masculin, le < illas (cu
aceleaşi modificări, adică -s dispărut şi cu a transformat, analogic, în e,
semnul caracteristic al pluralului feminin) numai la feminin.

Forme pentru genul neutru de la acuzativul pronumelui de persoana a III-a

singular, ca, de pildă it. lo, fr. le, sp. lo, sînt rezultate toate din illum (cf. lat
illud), cum dovedeşte, în afară de sens (care ar putea fi exprimat şi prin
feminin, ca la pronumele demonstrative româneşti, de exemplu), aspectul
fonetic, asemănător, de altfel, cu al masculinului, cum nici nu se poate
139
altminteri, din moment ce în latineşte ambele genuri aveau forme identice la
acuzativul singular. Atît la singular, cît şi la plural, pentru amîndouă genurile,
formele neaccentuate ale pronumelui de persoana a III-a pierd, cum am văzul,
pe i-(pop. e-). Aceasta, din cauza lipsei de accent în frază: pronumele era (şi
este), în asemenea împrejurări, o simplă anexă a verbului (pe care-) determină
ca obiect, direct sau indirect), ceea ce a dus la pierderea vocalei iniţiale. Cînd
era accentuat, de exemplu la nominativ (funcţia sintactică a acestuia este
aceea de subiect, de parte principală a propoziţiei), vocala s-a păstrat şi a
rezultat, din acelaşi illu, să zicem, rom. el, fr. il etc. (v. rom elu. cu două
silabe, ca în latineşte).

Pronumele de politeţe

S-au creat relativ lîrziu în limbile romanice. Unele dintre ele sînt formaţii
de adresare oficiale dezvoltate în stilul juridic, administrativ, de la curte (cf.
rom. dumneata — domnia ta; pg. voce, sp. usted< vuestra rnerced „graţia
voastră"). Altele sînt rezultatul convertirii în „reverenţă" a semnificaţiilor de
„pluralitate" sau de depărtare, neirnplicare în actul vorbirii : fr. vous, it. voi
sau Lei.

În franceză şi în spaniolă reverenţa are un singur grad : cf. fr. tu — vous;

sp. tu — usted; vos -~ ustedes; în română, în italiană şi în portugheza literară,
pronumele de politeţe se împart în emfatice si nonemfatice : rom. tu - dum-
neata - dumneavoastră pentru singular; voi - dumneavoastră la plural pentru
persoana a II-a şi el — dînsul — dumnealui pentru persoana a III-a; [2.p.85 -
86 ], it. tu / voi — Lei (începînd cu sec. XVI); pg. tu / voce ~ o senhor".
[3.p.182].

Deosebirea dintre pronumele de politeţe şi cele personale nu rezidă numai

în substanţa semantică, ci, la unele dintre ele. şi în distribuţie, în tipurile de
relaţii contractate cu morfemcle de persoană şi de număr (cf. dumneavoastră,
care se combină şi cu singularul şi cu pluralul numelui predicativ).

Persoana. În română şi în franceză, pronumele de politeţe cere aceeaşi

persoană (a II-a sau a III-a) ca şi corespondentul personal (tu, dumneata vii;
voi, dumneavoastră veniţi; el, dinsul, dumnealui vine; ei, dînşii, dumnealor
vin), în spaniolă, pronumele de reverenţă cere numai persoana a III-a
singular: usted canta sau plural ustedes cantan. În portugheză, ambele
140
pronume de politeţe cer persoana a III-a : voce sau senhor canta, în timp ce it.
voi se comportă ca un pronume de persoana a II-a plural (voi cantate), iar Lei
ca unul de persoana a III-a (Lei cânta).

Numărul. Singurele limbi unde se lace din punct de vedere morfematrc

distincţia între singular şi plural în cadrul prenumelor de politeţe sînt spaniola
(sg. : usted - pl. ustedes) şi româna (dinsul — dinşii; dumnealui ~
dumnealor). Dar în română, ca şi în franceză, pronumele de politeţe, cel puţin
una dintre formele lui, pot comanda atît morfeme de singular cît şi de plural
în acordul cu numele predicativ : cf. rom. dumneavoastră sînteţi bun sau
dumneavoastră sînteţi buni şi fr. vous etés bonne sau vous êtes bonnes.

„Pluralul" în combinaţie cu „persoana a II-a" provoacă în română suspen-

darea opoziţiei Emfază ~ Nonemfază, iar în franceza determină reducerea
opoziţiei Reverenţă ~ Nonreverenţă.

Pronumele reflexiv

Este tratat în gramatici împreună cu pronumele personal. De altfel, în

latină, pronumele reflexiv putea să ia valoare de pronume personal de
persoana a III-a în stilul indirect (oralio obliqua).

Din punct de vedere lingvistic, relaţional, reflexivul latin se deosebea de

pronumele personal prin faptul că nu avea nominativ şi nu varia în funcţie de
numărul gramatical.

În limbile romanice, pronumele reflexiv păstrează în genere caracteristicile

semantice şi relaţionale din latină, dar primeşte funcţie de indice al diatezei
reflexive. În cazul reflexivului dinamic, forma pronominală încetează să mai
aibă funcţie de substitut al numelui; cf. rom el se gîndeşte.

Dispariţia diatezei medio-pasive în latina tîrzie a favorizat apropierea

pronumelor reflexive de clasa celor personale, în limbile romanice,
pronumele personale de persoana I, a II-a, a IV-a şi a V-a dezvoltă o valoare
reflexivă şi se folosesc ca indici de diateză.

În spaniolă, reflexivul se este folosit la dativ pentru pronumele personal le,

les în cazul în care urmează un pronume personal în acuzativ, de exemplu se
lo prometi pentru *le lo prometi „i l-am promis”.

141
 Pronumele posesiv

În latină pronumele posesiv varia în funcţie de persoana posesorului şi de

genul, numărul şi cazul obiectului posedat. Ca şi pronumele personale, ele
excludeau combinarea cu un determinant adjectival. Ca indici ai posesiei
variabili în funcţie de persoană, pronumele posesive semănau, încă din latină,
în ce priveşte substanţa semantică, cu pronumele personale de genitiv, cu
deosebire că primele exprimau un genitiv obiectiv, iar cele din urmă un
genitiv subiectiv.

În unele limbi romanice, apropierile dintre cele două categorii de pronume

au crescut, în română, de pildă, pronumele posesive de persoana a treia au
aceeaşi distribuţie ca pronumele personale, [4.p.305-317].

În italiană şi în română, pronumele posesive apar în poziţii în oare franceza

foloseşte pronume personale în genitiv : să se compare rom. a cui este
această carte? — a mea, it. di chi è questo libro? — e mio cu fr. a qui est ce
livre? — a moi.

În spaniolă, română şi italiană, pronumele posesive de persoana a III-a se

înlocuiesc prin genitivul pronumelui personal atunci cînd este necesar să se
indice genul posesorului : sp. mi pluma, la suya y la de ella „peniţa mea, cea
a lui şi cea a ei" ; cf. it. Luigi ama sua sorella ed i figli di lei, rom. Ludovic
iubeşte pe sora sa şi pe copiii ei, alături de Luigi ama sua sorella ed i suoi
figli, rom. Ludovic iubeşte pe sora sa şi pe fiii săi.

Sistemul pronumelui posesiv latinesc era format din următorii termeni :

meus, tuus, noster, vester, suus. Spre deosebire de primii patru, suus avea
caracteristici comune cu reflexivul: se putea folosi numai cînd posesorul era
identic cu subiectul propoziţiei. Suus nu avea forme distincte după numărul
posesorului, poate tocmai pentru că relua subiectul exprimat anterior, în cazul
în care subiectul era diferit de posesor, latina folosea demonstrativul eius,
formă de genitiv a lui is.

Datorită dublei lor funcţii, de adjective şi pronume, posesivele şi-au

dezvoltat în limbile romanice variante poziţionale.

Cînd nu determină substantive, posesivele primesc înainte aşa-zise forme de

articol hotărît sau genitival. Acestea sînt, de fapt, pronume propriu-zise,
variante ale prenumelor personale de persoana a III-a, întrucît reiau obiectul
142
posedat exprimat anterior şi pot fi înlocuite prin nume: cf. rom. copiii noştri
au plecat ~ ai noştri au plecat.

În franceză, adjectivele de deosebesc de pronume şi prin structura

fonematică a posesivului propriu-zis : mon, ton, son (livre) - le mien, le lien,
le sien.

În spaniolă, posesivele au de asemenea două variante : una care precedă

substantivul şi alta care apare după substantiv, cu valoare emfatică, sau fără
substantiv: mi padre ~ padie mio! ~ el mio. Variantele pre-substantivale mai
scurte nu au forme diferite după genul obiectului posedat: mi madre ~ mi
padre. De altfel, incă din latina populară apar variante combinatorii în funcţie
de accentul în frază; formele neaccentuale neemfatice se scurtează: mis pt.
meus, sus, sa pl. suus, sua etc.

În franceză, forma emfatică se obţine prin însoţirea adjectivului posesiv cu

pronumele personal precedat de a : mon livre â moi; cf. şi sp. su libro de el.

Formele latineşti ale prenumelor posesive au suferit unele transformări nu

numai datorită legilor fonetice de evoluţie şi raporturilor sintagmatice, ci şi
datorită presiunii paradigmatice.

Sub influenţa persoanei I (meus), tuus si suus primesc variantele * teu(s) şi *

seu(s), care stau la baza formelor rom. tău, său, fr. tien, sien.

Formele accentuate spaniole lungi tuyo şi suyo au dezvoltat un -y- prin

analogie cu cuyo (cuya) ,,a(l) cui".

În română, formele de plural feminin ale persoanelor I, a II-a, a III-a sînt

creaţii analogice după substantivele feminine terminate în a accentuat : cf.
stea — stele, mea — mele, ta — tale, sa — sale.

Vester se reface după noster în voster, formă din care provin toate
pronumele romanice corespunzătoare (rom. vostru, fr. votre, it. vostro, sp.
vuesltro).

Pronumele demonstrative. Din punct de vedere sintagmatic,

demonstrativele latineşti se caracterizează prin posibilitatea de a însoţi un
substantiv, ca determinante, şi de a avea ele înseşi un determinant adjectival
în cazul în care îndeplinesc funcţia de pronume.

143
 Din punct de vedere semantic, pronumele demonstrative se disting de
celelalte categorii de pronume prin faptul că indică distanţa (spaţial sau
temporal).

În categoria demonstrativelor latineşti erau trecute şi pronumele de întărire

(ipse ,,însuşi", idem „acelaşi"), probabil după criterii strict formale : asemă-
narea în flexiune, posibilitatea de a funcţiona ca adjective, funcţia de a relua
un obiect exprimat anterior printr-un nume.

Pronumele demonstrative latineşti propriu-zise se pot împărţi în două mari

categorii. Prima cuprinde seria is, ca, id, prin care se exprimă „persoana
despre care a fost sau va fi vorba imediat", cu alte cuvinte „apropierea în timp
faţă de momentul vorbirii". Cea de-a doua include seriile demonstrative care
pot exprima distanţa spaţială : hic, haec, hoc, indicînd apropierea faţă de
persoana I; iste, ista, istud, pronumele apropierii faţă de conlocutor (II); iile,
illa, illud, prin care se exprimă depărtarea faţă de actul vorbirii, altfel spus,
„apropierea de persoana a IlI-a".

Caracteristicile sintagmatice ale demonstrativelor latineşti s-au transmis şi

limbilor romanice . Cele mai importante schimbări s-au produs în expresia şi
în substanţa lor semantică.

Organizarea demonstrativelor romanice ne permite să refacem într-o mare

măsură drumul parcurs şi în epoca latinei tîrzii. Cert este că, în latina
populară, sferele semantice ale prenumelor demonstrative încep să se între-
taie : hic şi iste, hic şi is, ipse şi iile se folosesc unul în locul celuilalt.

De altfel, şi în latina clasică ipse, folosit singur, avea uneori valoarea lui iile
cu o nuanţă uşor intensivă adversativă (ipse interim in colle medio triplicem
aciem instruxit „iar el în timpul acela a organizat pe mijlocul colinei linia de
bătaie pe trei şiruri".

Is, ea, id, ca termen cu conţinutul cel mai abstract (indice al distanţei in
timp, simplă reluare a unui antecedent) şi corp fonetic redus, a fost puţin
folosit in latina vorbită şi nu se păstrează în limbile romanice decît rareori,
întărit de ecce sau ipsum (cf. it. desso < lat. id ipsum; codesto <lat. eccum +
id + istum).

144
 Hic (haec, hoc) s-a folosit o vreme în locul lui is şi, în cele din urmă, a
dispărut din aceleaşi motive ca şi is (cf. formaţiile sporadice cu valoare
adverbială din limbile romanice : fr. ici, it. ci < lat. hicce).

Celelalte pronume se menţin în general bine. Iste, frecvent folosit, probabil

şi pentru că avea o valoare uşor peiorativă, a cuprins şi sfera lui hic. În
spaniolă şi în portugheză, ipse evoluează spre vechea valoare a lui iste, iar
iste rămâne să exprime vechea semnificaţie a lui hic.

În română şi în spaniolă se intîlnesc şi urmaşi ai formelor simple: lat. ille>

rom. ăl(a); lat. iste > sp. este, rom. ăst(a); lat. ipse, -u > sp. ese, rom.
î(n)su(şi), it. ess(o).

Sistemele actuale ale prenumelor demonstrative romanice se împart în două

categorii: (a) bidimensionale simple, care fac distincţie numai între apropiere
şi depărtare faţă de actul vorbirii (cf. rom. acesta - aceia; fr. celui-ci - celui-
lâ) şi (b) bidimensionale cu o bifurcare în cadrul termenului depărtării faţă de
vorbitor : apropiere de persoana a II-a — apropiere de persoana a III-a, care
refac sistemul latinesc . [5.p.111-129].

Şi în cazul demonstrativelor, unele limbi romanice fac distincţie în

expresie între adjective şi pronume, în franceză, urmaşii lui iile se speciali-
zează în funcţie de pronume (celui), iar cei ai lui iste în funcţie de adjectiv
(cet, cette). Distincţia în ceea ce priveşte distanţa este redată, de obicei, prin
elemente adverbiale: ci (<*hicce) şi la (<illac).

Adjectivul demonstrativ simplu, însoţit de un gest, indică adesea obiectul

desemnat de numele pe care-l determină; are, deci, o valoare deictică slabă şi,
uneori, de apropiere faţă de persoana care vorbeşte (nous irons en Roumanie
cette annee).

Flexiunea. Încă din latina clasică declinarea demonstrativelor prezenta

numeroase asemănări cu cea a adjectivelor calificative : aveau forme diferite
pentru cele trei gemuri la nominativ şi acuzativ (comp. bonus — bona —
bonnm cu iste — ista — istud). Dar sincretismul genurilor la genitiv şi dativ,
formanţii specifici de nominativ singular : -e pentru masculin (iste, iile, ipse)
şi -d, pentru neutre (ia, istud, illud), de genitiv (-îus) şi de dativ (-i) singular
constituiau caracteristici strict pronominale.

145
 În latina populară, flexiunea nominală a influenţat adesea flexiunea
pronominală. Ipse primeşte o variantă ipsus (forma exista şi în latina arhaică)
: ipse non ipsus (Ap. Pr.). Ille îşi reface o temă în o (u,) după bonus, cu
nominativul * illus şi cu genitivul " illuius, dativul * illui (prin analogie cu
hoius, cuius şi hoic, cui). Femininul lui iile (illa) tinde să se diferentieze de
masculin şi la celelalte cazuri: apar variante de genitiv-dativ *illae, la care s-a
adăugat -i, desinenţă caracteristic pronominală de dativ . [6.p.102].

În general vorbind, flexiunea demonstrativelor romanice a rămas mai

bogată decît cea a numelui, în unele limbi romanice, pronumele (nu şi
adjectivele) au la singular forme deosebite pentru toate cele trei genuri : (cf.
sp. mod. este, ese, aquel - fem. esta, esa, aquella - neutru esto, eso, aquello;
fr. masc. celui (-ci, -la) - fem. celle (-ci, -la), neutru ce (ceci ~cela. cu
varianta familiară ca).

În română, forma feminină aceasta arc uneori valoare neutrală, şi anume

atunci cînd se referă la o afirmaţie (frază întreagă) anterioară. Flexiunea
cazuală a demonstrativelor este mai săracă decît cea a prenumelor personale.
În română, formele cazuale se împart, de obicei, între un caz ai subiectului,
identic cu al obiectului direct şi cu prepoziţionalul, şi un caz al genitiv-
dativului: acest om (acesta) - acestui om (acestuia); acel om (acela) - acelui
om (aceluia).

În celelalte limbi romanice, demonstrativele nu au flexiune cazuală, în

italiană, urmaşii formelor latineşti de genitiv-dativ se folosesc, în limba
conversaţiei, cu nuanţă uşor peiorativă în orice condiţii sintactice : non mi
parlate di colei! colei vi ha dato un schiaffo? C.f. rom. (individa) asia ti-a
dat o palmă? În franceză, formele pronominale de caz oblic care continuă pe
illui s-au extins şi asupra cazului subiect la masculin (celui). Femininul celle
presupune o declinare feminină bicazuală după modelul substantivelor
provenite din declinarea I latinească, în care cazul subiect şi cazul obiect se
identificau la singular (cf. lat. illa — illam). Formele adjectivale au pierdut
morfemul caracteristic flexiunii latineşti a demonstrativelor : ui. O nouă
dovadă că franceza este foarte sensibilă la diferenţa dintre funcţia adjectivală
şi cea pronominală.

Pronumele interogative şi relative În limba latină, pronumele interogative

se deosebeau in ceea ce priveşte expresia de cele relative numai prin intonaţie
si prin poziţie. Pronumele relative (qui, quae, quod) introduceau propoziţii
146
atributive şi reluau un substantiv din propoziţia regentă. Interogativele (quis,
quid şi gui, quae, guod) nu reluau, ci, cel mult, anunţau un nume care urma să
fie exprimat. Ca pronume, interogativele puteau introduce, mai ales în
construcţii interogative indirecte, tot felul de propoziţii secundare, cu
excepţia atributivelor. Formele interogative, cînd aveau valoare adjectivală,
erau identice cu cele relative; se deosebeau însă de acestea numai la
nominativ şi acuzativ, în cazul în care funcţionau ca pronume: pronume
interogativ quis, quis, quid; pronume relativ şi adjectiv interogativ : qui,
quae, quod.

În categoria prenumelor relative intrau, în latină, şi corelativele : qualis, -e

...talis, -e; quantus...tantus; quot... tot. Qualis, quantus, quot(us) puteau fi
folosite şi ca interogative. Nu rareori între formele latineşti ale pronumelui şi
cele ale interogativului s-a produs în limbile romanice o fuziune completă
prin extinderea variantei interogative adjectivale în contextele variantei
interogative pronominale. Forma rezultată cumulează, de obicei, ambele
funcţii: şi de adjectiv şi de pronume, şi de relativ şi de interogativ; poziţia şi
intonaţia devin indici ai fiecăruia dintre aceste valori.

Vechea opoziţie dintre relative şi interogative, precum şi distincţia dintre

formele adjectivale şi cele pronominale se reface adeseori în limbile
romanice cu ajutorul urmaşilor corelativului qualis. Acesta pierde relaţia
obligatorie pe care o contracta în latină cu talis şi devine pronume relativ.
Procesul nu poate fi străin de faptul că, la fel cu qui, qualis era şi adjectiv
interogativ şi că, în acest caz, el nu mai era legat în mod obligatoriu de talis.

Interogativul qualis ia locul adjectivului interogativ latinesc de calitate qui

în toate limbile romanice: rom. Care carte?;( fr, quel livre avez-vous?; it.
qual(e) libro avete?; sp. cual libro? În română şi în italiană,urmaşii
adjectivului interogativ latin gui se mai menţin cu aceeaşi valoare alături de
qualis : rom. ce carte? it. di che citta siete? Tot pentru a diferenţia relativul
de interogativ sau adjectivul interogativ de pronumele interogativ, unele
limbi romanice alătură uneia dintre forme articolul holărît.

În italiană, quale este interogativ, indiferent de valoarea lui adjectivală sau

pronominală: quale libro avete?, quale di questi due libri volete?, în timp ce
forma articulată il (la) quale este totdeauna pronume relativ : la chiave colla
quale si apre la porta. În spaniolă, interogativul cual? (cual es el mas rico?)
se opune relativului el cual (el hermano de mi madre, el cual llego ayer).
147
 În franceză, forma nearticulată este totdeauna adjectiv interogativ (quel
livre avez vous? ), pe cînd forma articulată se foloseşte ca pronume inte-
rogativ — direct sau indirect (lequel de ces deux livres voulez-vous? ), rareori
şi ca relativ. Ca şi în cazul posesivelor şi al demonstrativelor, în franceză
deosebirea de funcţie dintre adjectiv şi pronume este pertinentă.

Flexiunea. Genul şi numărul. Pronumele interogative romanice nu fac

distincţie între singular şi plural, dar continuă să exprime, ca şi în latină,
deosebirea de gen dintre animate şi inanimate : lat. quis pentru masculin şi
feminin, alături de quid pentru neutru; sp. quien?, rom. cine? fr. qui? it.
chi?se utilizează exclusiv pentru, fiinţe şi se opun celor „folosite pentru
inanimate: sp.que?, rom. ce?.fr. que?, it. que?

Urmaşii relativului qualis pot face distincţie între feminin şi masculin (în
spaniolă şi neutru) cel puţin prin articolul prepus, dacă nu şi cu ajutorul
desinenţelor ca în franceză şi în italiană. În româna contemporană,
masculinul şi femininul, singularul şi pluralul se disting numai la genitiv-
dativ : sg. masc. cărui(a), sg. fem. căreia, alături de pl. masc. şi fem. cărora.

Cazul. În marea lor majoritate, pronumele interogative au cel mult două

forme cazuale. Lat. cui s-a transmis numai cîtorva limbi romanice: rom, cine
- cui; it. chi - cui cf. lat. cuiu(s) > sp. cuyo. În franceză, neutrul que are
forma oblică quoi, care poate fi folosită astăzi şi ca subiecl în construcţiile
interogative directe fără verb : quoi de nouveau?, alături de que mange-t-il ?
Celelalte pronume (it. che, sp. que, fr. qui) nu au flexiune cazuală.

În franceză, pronumele interogative au forme lungi compuse la fel cu

demonstrativele sau personalele, numai că, spre deosebire de acestea, fără
valoare emfatică : qui est-ce qui...? pentru masculin şi feminin, qu'est-ce
qui...? pentru neutru. La neutru, formele emfatice au trei cazuri : subiect:
qu'est-ce qui...? ~ obiect: qu'est-ce que...? - prepoziţional: â quoi est-ce
que...?

Dintre pronumele relative, fr. que esle cel mai bogat în forme cazuale : N.
Ac. que, G. dont (<lat. de unde ), prepoziţional a şi de quoi.

Obiectul direct se distinge de subiect prin prezenţa prepoziţiei pe, care

apare şi la pronumele personale, şi la numele de fiinţe umane determinate.

148
Pronumele nedefinite. La fel cu demonstrativele, pronumele nedefinite se
caracterizează în lalină prin posibilitatea de a apărea şi singure (ca pronume),
şi ca determinante ale unui substantiv. Această caracteristică funcţională s-a
păstrat în toate limbile romanice, cu deosebirea că unele dintre ele iau forme
diferite sau apar însoţite de anumite morfeme identice ca formă cu articole
definite, atunci cînd nu determină un substantiv; cf. rom. altul şi alt om,
unuia si unui om; fr. l’un et l’autre etc.

Pronumele nedefinite latineşti constituiau, întocmai ca în limbile romanice,

cea mai bogată clasă pronominală, datorită în special numeroaselor forme
compuse (quivis, quodlibet etc. Formele simple s-au păstrat însă în limbile
romanice mult mai bine decît cele compuse : totus, soius, alter, unus. Parte
din ele au suferit uşoare modificări semantice. Astfel, alter, care însemna
„altul din doi", ia sensul lui alius „altul"; cf. rom. al(ul), fr. autre, sp. otro, it.
altro „altul", în română opoziţia se reface : unul altul celalalt.

În categoria nedefinitelor, mai ales cu valoare adjectivală, a fost încadrat şi

talis „astfel de" (cf. it. tale, fr. tel, prov., sp., pg. tal), care a căpătat sensul de
„un (lucru, o fiinţă) oarecare'' În română, talis (> tare) a devenit adjectiv care
se întrebuinţează şi cu valoare adverbială, pentru formarea superlativului
absolut.

Lat. nemo, -inis nu s-a păstrat decît în limba română şi în unele graiuri
italiene, în locul lui, limbile romanice şi-au creat un pronume nehotărit
negativ fie prin schimbarea categoriei morfologice: natus „născut, om,,
cineva" . În limbile ibero-romanice, unele pronume nedefinite, ca sp. fulano,
v. pg. fuăo „un oarecare", sînt de origine arabă.

În unele limbi romanice, pronumele interogative, de obicei sub forma

neutră, sau pronumele demonstrative pot avea, în anumite situaţii, valoarea de
pronume nehotărît. De exemplu, rom, ce : are un (nu ştiu) ce, în vorbirea
familiară; it. che: un che „un ce", il che „lucrul acela", non so che „nu ştiu ce"
etc.; fr. ce (<lat. ecce hoc) : c'est ca, c'est lui etc.

Urmaşii lui ille, de obicei combinaţi în franceză cu masculinul, în română şi

în italiană cu femininul, pot avea o valoare nehotărîtă, aşa-zis neutrală,
întrucît nu reiau un substantiv exprimat anterior : cf. rom. o ştiu, o ia la

149
sănătoasa, it. te la dico io „ţi-o spun eu", l’ ha fatto belle „a făcut-o"; fr. je le
sais „o ştiu".

În spaniolă şi în italiană apare o formă asa-zisă neutră, deosebită de feminin

şi de masculin : lo. Formele compuse latineşti s-au transmis rareori, în
schimb limbile romanice şi-au creat numeroase pronume nedefinite compuse.
În multe dintre acestea se poate recunoaşte tipul de compunere latinesc:

(a) Negaţie + pronume. În locul lui nullus (ullus) apare în textele

latineşti populare forma nec ullus :, [n]ec ulla noluptas erit 1(Inscr. ii din
Crest. romanică, I, p. 30). Formele româneşti nici unul, it. niuno, sp.
ninguno amintesc de formaţia latinească pop.: prima parte, rom. Nici, it.
ni,.sp. ni, provine din lat. Neque,nec, iar a doua este forma provenită din

lat. unus, care a luat locul lui ullus. De altfel, unus a intrat în numeroase
combinaţii, poate pentru că are sensul cel mai general şi a fost întrebuinţat cu
mai multe funcţii: articol, pronume, numeral împreună cu numeralul
distributiv, gr. cata a dat it. ciascuno şi dascheduno „fiecare", fr. chacun, v.
sp. cadascuno.

(b) Pronume + pronume: aliquis + unus > it. alcuno, fr. aucun, v. prov.
alcun, sp. alguno. Parte din ele au căpătat sens negativ, fiindcă probabil au
fost frecvent folosite în construcţii negative (cf. fr. aucun şi adv.
aucunement). Forma. it. nessuno provine din ne + esso + uno.

(c) Pronume + conjuncţii: it. qualche „vreunul", fr. quelque, care se

folosesc, de obicei, în combinaţie cu unus (it. qualcuno şi qualched.no
„cineva, oarecine", fr. quelqu'un) sau cu cosa, chose (it. qualcosa
„ceva", fr. qnelque chose).

(d) Compusele din verb + pronume erau destul de numeroase în latină

(quivis „oricine vrei", quodlibet, quodlicet etc.). În limbile romanice, acest
tip de compunere a rămas destul de productiv, în română, verbul „a voi" se
găseşte în numeroase forme compuse : oarecine, oarece, oarecare, oricine,
orice, oricare (cf. rom. veche vericine, verice, vericare) alcătuite din verbul
lat. volere (oare <lat. pop. volet; ori <lat. pop. *volis, veri <lat. velis)
urmat de pronumele interogative.

Verbul „a fi" la conjunctiv prezent intră şi el în componenţa unor pronume

nedefinite, fie precedate (it. chicchessia=chi + conj. che + sia, pers. a III-a
150
sing. prez. conj. de la essere), fie urmate de pronume interogative (rom.
fiecine, fiecare, fiece < fie, pers. a III-a sing. prez. conj. de la a fi).

Româna are şi compuse cn verbul lat. scire : lat. ne + scio + qualis (quid,
quem) > rom. niscai (va), niscare(va), neştine, nişte (ultima a devenit forma
de plural a articolului nchotărît un, o).

Flexiunea. Ca şi în cazul prenumelor demonstrative, funcţia de deter-

minante ale numelui şi asemănarea cu numele în ceea ce priveşte unii
formanţi de gen, număr şi caz au favorizat trecerea anumitor desinenţe de la
adjective la pronumele nedefinite.

Pronume ca unus, ullus, totus, care aveau la nominativ singular aceleaşi

terminalii ca şi adjectivele de tipul bonus, îşi refac în latina populară un
formant de dativ în –o, în locul lui -î.

Cu toate acestea, în limbile romanice pronumele nedefinite au menţinut şi

chiar au dezvoltat caracteristici pronominale. La cazurile oblice se extinde
formantul -ui, întocmai ca la pronumele demonstrative şi personale, poate
prin analogie cu *illui şi cui, poate prin refacerea unei teme în -u. Astfel, în
limbile care au păstrat mai bine flexiunea cazuală, urmaşii lat. alter au forme
care presupun existenţa unui genitiv-dativ * altrui în locul clasicului altrius -
altri (cf. rom. allui, fr. autrui), întocmai ca lat. pop. *illuius, *illui.

În română, care a păstrat flexiunea cazuală mai bine decît alte limbi
romanice, formantul -ui s-a extins la toate categoriile de pronume, inclusiv la
cele nedefinite (cf. nimănui, unui şi formele compuse oricui, cuiva, fiecărui
etc.). Pronumele care admit combinaţia cu pluralul au dezvoltat o formă de
geniliv-dativ plural în -or(a) : unor(a), altor(a), tuluror(a).

Altă caracteristică prin care pronumele nedefinite se apropie mai mult de

pronume decît de adjective constă în faptul că, la fel cu pronumele
interogativ-relative, unele păstrează posibilitatea de a-şi schimba forma după
cum obiectul evocat este animat sau nu. În română, pronumele nedefinite se
apropie foarte mult de demonstrative, datorită faptului că, la fel cu acestea,
ele au variante combinalorii dirijate de poziţia faţă de substantive. Folosite
singure, fără substantiv, pronume ca alt, nimeni, nimic, fiecare, un, tot
primesc morfemul final -a, cel puţin la cazurile oblice : altuia, nimănuia (dar
şi la nominativ : pop. nimenea, nimica); fiecăruia; unuia, tuturor (a).

151
 3.6. VERBUL

Timpul

Spre deosebire de alte limbi indo-europene, latina şi, mai mult, limbile
romanice au dezvoltat nuanţe temporale foarte numeroase în defavoarea
valorilor aspectuale (perfective sau incoative) şi modale („necesitate, voinţă,
dorinţă, finalitate").

Raporturile sintagmatice dintre timpul verbului din propoziţia subordo-

nată şi cel al verbului din propoziţia principală (aşa-zisa concordanţă a
timpurilor) au devenit destul de laxe. În marea majoritate a cazurilor, chiar în
limbile romanice de apus, predicatul subordonatei are posibilitatea să aleagă
între cel puţin două timpuri. Predicatul principalei limitează numărul
timpurilor care pot fi folosite în propoziţia secundară, mai ales în
condiţionale şi conjunctive, dar niciodată nu intră în corespondenţă de unu la
unu cu acestea. Raportul de anterioritate. Seria timpurilor sintetice ale
perfectum-ului şi-a pierdut încă din latină valoarea aspectuală prin reliefarea
raportului de anterioritate. Perfectul simplu se opune ca aorist (nedurativ,
neiterativ) imperfectului (durativ, iterativ).

Mai mult ca perfectul indicativ sintetic a fost folosit din ce în ce mai rar
cu valoarea lui primitivă şi a devenit o variantă a perfectului simplu (cf. v. fr.
auret, voldret, roceret) , iar în cele din urmă a dispărut.

Perfectul conjunctivului se confundă ca formă cu viitorul anterior al

indicativului şi se păstrează rareori cu valoare de condiţional, ca de pildă în
spaniolă (denumit şi conjunctiv viilor : amare, amares, amăremos etc.) şi în
vechea română (condiţional prezent : intrare('-arii ), -ari. -arem etc., sec.
XVI). Mai mult ea perfectul conjunctiv înlocuieşte imperfectul conjunctiv,
care dispare În toate limbile romanice, în afară de sardă (sp. mealegrase; ST.
que je chantasse).

În română, mai mult ca perfectul conjunctiv capătă valoare de mai mult

ca perfect indicativ : cintase < lat. cantavisset (vezi, de altfel, şi unele forme
de conjunctiv prezent trecute la indicativ : v. rom. sem < simus', seţi < sitis si
sini < sint, care a înlocuit definitiv pe sunt). Formele analitice menite să
refacă opoziţia de aspect Infectum — Perfectum au devenit de asemenea
mijloace de a exprima diverse nuanţe temporale (anterioritate, apropiere sau
depărtare în timp etc.) în cele mai multe limbi romanice.
152
 Acolo unde perfectul compus coexistă cu perfectul simplu, diferenţa
dintre ele constă mai puţin în perfectivitatea acţiunii şi mai mult în distanţa
(în timp) faţă de momentul vorbirii : primul exprimă un trecut apropiat, cel
de-al doilea un trecut îndepărtat.

Raportul de anterioritate apropiată. In franceză şi in spaniolă, sistemul

temporal se organizează şi după opoziţia Apropiat '—/N o n a p r o p i a t. în
franceză, raportul de anterioritate apropiată se exprimă prin venir + de +
infinitivul verbului de conjugat. Auxiliarul cent/poate sta la prezent,
imperfect sau viitor I, după cum acţiunea este considerată în legătură cu un
ansamblu de fapte prezente, trecute sau viitoare : je viens de chanter
(apropiere faţă de prezent), je venais de chanter (apropiere faţă de trecut), je
viendrai de chanter (apropiere faţă de viitor). În spaniolă, trecutul apropiat se
exprimă prin acabar „a sfîrşi" -f de -f + infinitivul (ex. las seis acaban de
dar).

Raportul de posterioritate

Viitorul, încă din latina tîrzie formele sintetice de viitor dispar la toate
modurile (indicativ, infinitiv, imperativ, participiu). Spre deosebire de
timpurile trecutului, viitorul are o valoare mult mai abstractă, prezintă un
moment incert, necunoscut de vorbitor. De aceea, viitorul a apărut relativ
tîrziu în limbile indo-europene şi este puţin folosit în vorbirea populară a
oricărei limbi. Chiar astăzi există graiuri romanice care nu cunosc viitorul.

În latina tîrzie, viitorul este evitat şi din pricină că începe să se

confunde cu perfectul slab (cf. viitorul amabil > lat. t. amavil, alături de perf.
amauit), fie cu imperfectul (la conjugările I şi a II-a viitorul avea acelaşi infix
-b- ca imperfectul), fie cu prezentul conjunctiv (la conjugările a I II-a şi a IV-
a : legam, leges — legam, legas; nulriam, -es — nutnam, -as). Aşa se explică
faptul că formele de viitor latineşti nu s-au păstrat în nici o limbă romanică 2.

Viitorul romanic s-a dezvoltat din construcţiile modale frecvente în

vorbirea populară. În vechea franceză, formele de viitor păstrate la verbul
être s-au confundat cu ale imperfectului şi au încetat să mai exprime valoarea
de viitor, în sp. eres, pers a II-a sg. < eris s-a specializat ca formă de prezent,
pers. a Il-a, pentru a reface opoziţia faţă de pers. a III-a es (căci în spaniolă
lat. es şi lat. est ajung la aceeaşi formă es). Variantele modale ale
prezentului arătau faptul că acţiunea este dorită, necesară, voită în momentul

153
vorbirii. Aceasta înseamnă că momentul săvîrşirii ei era posterior
momentului vorbirii, întocmai ca la viitor.

Franceza, italiana şi spaniola continuă sintagma formată din infinitiv -f

prezentul verbului habeo (cf. lat. t. dicere habemus, Italia, sec. VI ; discerni
habent, Galia, sec. VI, apud Mihăescu, LPD, p. 143; lat. cântare habeo > fr.
je chanterai, sp. cântare, pg. cantarei, it. cantera ; cf. şi rom. am a cînta. Ga
şi în cazul condiţionalului, auxiliarul a suferit numeroase modificări fonetice
din cauza poziţiei lui enclitice, neaccentuate, devenind un simplu afix.

Construcţia habeo ad (de) -f- infinitivul verbului de conjugat exprimă

„viitorul" în sardă app'a dare „îţi voi da", în sudul Italiei : sic. l'ai a
mmannari „o voi cere" *, în portugheză hei-de me lavar „mă voi spăla", în
italiana meridională aun da purta, hi da purtă „voi purta" şi în vechea
română : n-am a te lăsa „nu te voi lăsa", în vechea franceză, în provensală,
în catalană şi în spaniolă, această construcţie păstrează valoarea modală de
necesitate; cf. sp. ke de cântar „trebuie să cînt".

Volo -f- infinitivul devine forma obişnuită de viitor în dacoromână (voi

cînta); se întilneşte şi în unele graiuri italiene (abruzz. vo vedè. se te le po da
„voi vedea dacă ţi le pot da", tessin. al vot manda , în franceza de sud,
Burgundia şi Elveţia (cette pauvre dame ne veut plus vivre longtemps „biata
doamnă nu va mai trăi mult timp"). În sardă este foarte răspîndită pentru
viitor construcţia debeo + infinitivul (cf. lat. dare de(bebit), apud Mihăescu,
LPD, p. 143 : sard. depo kantare).

În graiurile retoromane din regiunea Rinului si în Engadina de sud,

venire -f-+ ad -f- infinitivul devine forma obişnuită a viitorului : ay-auk
manedxa tz-i-vanyés-a-plovêr, s-il-sofel kalds -s „unchiul crede că va ploua
dacă vîntul se înmoaie". Verbele de mişcare unite cu un infinitiv singur sau
introdus prin ad indicau faptul că deplasarea se efectua în scopul desăvîrşirii
acţiunii exprimate prin infinitiv ; cf. fr. je suis venu vous voir, rom. vin să vă
văd. Întrucît momentul final al deplasării coincide cu începutul acţiunii infini-
tivului, venio -\-ad-\- infinitivul devine o variantă aspectuală incoativă (cu
insistenţă asupra momentului iniţial al acţiunii) a prezentului.

Momentul săvîrşirii acestei acţiuni este posterior celui al deplasării în

spaţiu. Semnificaţia acestei construcţii se apropie de cea a viitorului prin
prezenţa raportului de posterioritate.

154
 În franceză, mai puţin în spaniolă şi în portugheză, verbul „a merge" +
infinitivul a avut o evoluţie asemănătoare. Sensul incoativ al acestei
construcţii este atestat în vechea franceză şi în vechea provensală.

În franceza modernă, aller -f- infinitivul exprimă un viitor apropiat

(raport de posterioritate apropiată), cu tendinţă de a se transforma în viitor
propriu-zis : je vais lire „voi citi (îndată)": cf. şi pg. ...a năo ser a ti, a quem
queres que eu văm dar toda esta amizade 2. în sudul Franţei, în Gasconia şi în
Catalonia, datorită unei frecvente folosiri cu valoare de prezent istoric în
naraţiunile din evul mediu, construcţia analitică incoativă vado + infinitivul a
luat valoare de trecut : cf. cat. mod. vaig cântar „am cîntat" .

Schimbări în structura formanţilor

Formele de prezent şi de imperfect se păstrează în general mai bine

decît celelalte, între formele de prezent ale indicativului şi cele ale
conjunctivului şi participiului so exercită numeroase influenţe.

Verbele de conjugarea a IV-a pierd pe i de la participiul prezent

(dormiens > > dormiens > dormens). Tema fără -i se introduce şi la indicativ
prezent (dormo) şi la conjunctiv (cf. serval, sentant), în unele limbi romanice,
prezentul primeşte la pers. I infixul -g- de la conjunctiv, unde g < y : cf. sp.
tengo „am", tienes „ai" ; caigo „cad", caes, cae; digo „zic" ; hago „fac" ; oigo
„aud" etc. ; iţ. vengo „vin", valgo „valorez".

În majoritatea limbilor romanice, prezentul indicativ şi prezentul

conjunctiv au forme comune: cf. fr. je chante — que je chante] ,it. noi
troviamo — che noi troviamo, tu trovi — che tu trovi ; rom. eu cânt — eu să
cânt, 'în română nu se sincretizează, de obicei, formele de persoana a III-a :
indic, el cântă — conj. să cânte; indic, vorbeşte — conj. să vorbească;, în
italiană, indicativul diferă de conjunctiv la toate conjugările, la persoanele I, a
IlI-a şi a Vl-a. în franceză rămîn distincte în ceea ce priveşte modul formele
de persoana a IV-a şi a V-a la toate conjugările.

Imperativul prezent împrumută de asemenea forme de la indicativ sau

de la conjunctiv.

Imperfectul pierde în română şi în franceză consoana intervocalică a

formantului aba, eba, iba ; cf. rom. cîntam, aveam, scriam, fr. je chantais,
j'avais, j'écrivais. In italiană, b > v se menţine la toate conjugările : trovavo,
155
vendevo, servivo în spaniolă, b > t se menţine numai la conjugarea temelor
terminate în a ".Formele perfectului simplu, cu variante şi mai neregulate
încă din latină, suportă cele mai multe modificări, în latină existau după
modul de accentuare două feluri de perfect.

Karl Togeby pune în legătură evoluţia imperfectului cu cea a

condiţionalului care s-a format cu ajutorul imperfectului verbului habeo:
habebam se reduce — în poziţie neaccentuată, ca desinenţă — la -ea, -m. La
conjugările în care desinenţele imperfectului corespundeau cu cele ale
condiţionalului, imperfectul a redus de asemenea pe -$-. Italiana, care
formează condiţionalul cu urmaşi ai perfectului (habui), păstrează la
imperfect pe b >- c şi urm.) desinenţă (cantavi, deleri, audivi) şi cuprindea
majoritatea verbelor de conjugarea I şi a IV-a şi cîteva verbe de conjugarea a
Il-a, şi perfectul tare, cu accentul pe temă, care cuprindea restul verbelor
(majoritatea făceau parte din conjugarea a IlI-a).

Perfectele slabe, mai regulate, fiind susţinute şi de conjugări

productives-au păstrat în general mult mai bine. Formanţii -av(i), -ev(i), -iv(i)
primesc de timpuriu variantele -ai, -ei, -ii, din pricina căderii lui -v-
intervocalic. Cf. lat. audimus pentru audivimus, périt pentru perivit, cupit
pentru cupivit (Formele romanice continuă variantele populare : pers. I : sp.
amé, fr. j'aimai, rom. cîntai, it. trovai; la celelalte persoane, -i dispare : fr. il
chanta, rom. el dntă, it., sp. canto (< lat. pop. *cantaul). Perfectele tari se
împărţeau între mai multe tipuri după desinenţe : -u(i) (plăcui), i (veni),
reduplicate (bibi, cecini), sigmatice (misi, dixi, coxi etc.).

În limbile romanice, perfectele tari de la conjugările I şi a IV-a sînt

înlocuite prin perfectele slabe : crepul >* crepavi (cf. rom. crăpai) ; necui >
lat. t. *necavi (cf. rom. (în) necai) ; salui > salivi > sălii ; cf. rom. sări, it.
sălii, sp. săli) ; fugi > lat. t. *fugii (rom. fugii, sp. hui), it fuggi.

Perfectele în -ui s-au menţinut mai bine la conjugările a Il-a şi a IlI-a,

în special în română şi în franceză, şi s-au extins în locul celorlalte tipuri de
perfect tare, ca perfectul reduplicat : cf. lat. bibi, dar rom. băui, fr. je bus; lat.
cecidi, dar rom. căzui, sau perfectul în -i : lat. sedi — rom. şezui ; lat. cepi —
rom. (în)căpui. Perfectele sigmatice se păstrează destul de bine în română şi
în italiană : cf. lat. arşi, it. arşi, v. rom. arşn, rom. arsei; lat. dixi — v. rom.
zişu, rom. zisei', lat. duxi — v. rom. duşu rom. dusei; lat. coxi — rom. copsei,
it. côssi etc.
156
 Verbele care aveau tema participiului trecut în -s îşi refac forme de
perfect simplu sigmatic : lat. ci. defendi (participiul perfect defensum) lat. t.
*defen-si -— it. diferişi; lat. ci. momcrdi (part. perf. morsum) ~ lat. t. *morsi
it. morsi; lat. ci. occidi (part. perf. occisum) — rom. ucisei, it. uccisi ; lat. ci.
respondi (part. perf. responsus) <— it. risposi, rom. răspunsei.

În italiană, perfectele reduplicate se păstrează şi chiar se extind. Unele

verbe au cîte două variante de perfect simplu, unele în -i sau -s, altele în -
ett(e), după stetti : vendi — vendetti ; resi — rendetti, esistei(-etti), cedei(-
etti) etc. (cf. it. steti şi rom. statui). Formele de participiu perfect au avut o
evoluţie paralelă cu cele ale perfectului simplu. La toate verbele de
conjugarea I s-a extins finala -atus (lat. ci. nectus - necatus — rom. (în)necat;
lat. cl. frictus ~ rom. frecat; lat. cl. crepitus — rom. crăpat). La conjugarea a
IV-a s-a propagat mult terminaţia -Itus : lat. saltus ~ sp. salido, rom. sărit, it.
salito; lat. ci. sensus — it. sentito, sp. sentido, rom. si(mţ)it, fr. senii.
Terminaţia -utus a înlocuit pe -tuş şi -îtus şi s-a extins mai ales la verbele care
aveau perfectul în -ui : cf. lat. veni—lat. pop. venui.

Faptul a fost pus în legătură cu substratul osco-umbric ; în limbile

respective, perfectele reduplicate erau numeroase part, ventus, lat. t. venutus
> fr. venu, it. venuto, dar sp. venido, rom. venit < lat. pop. venitus, cu perf.
veni; lat. t. vidutus — rom. văzut, fr. CM; lat. ci. perditus <-> fr. perdu, rom.
pierdut, dar sp. perdido; lat. ci. venditus *-• rom. vindut, fr. vendu, it.
venduto, dar sp. vendido. Participiile sigmatice s-au păstrat destul de bine în
română şi în italiană : lat. arsus — rom., v. fr. ars, it arso; lat. missus — it.
messo, rom. (tfi)mis, fr. mis. În spaniolă s-au extins formele în -ado (<-atus)
şi -ido(< -itus). Celelalte sînt foarte rare. Formele în -s au rămas ca adjective
verbale care dublează formele regulate ale participiilor în -ido; cf. sp. remisa
— remitido; omiso — omitido, difuso — difundido, condusa — conduido).

Persoana. În cadrul raporturilor sintagmatice contractate de morfemele de

persoană în combinaţie cu teme verbale s-au produs puţine şi neimportante
schimbări. Persoana a treia continuă să intre în acord cu subiecte
nedeterminate, dar, spre deosebire de latină, mai ales în combinaţie cu
morfemul diatezei active, cel mult reflexive şi mai puţin sau chiar de loc în
vecinătatea pasivului .Tot persoana a treia rămîne morfemul care indică
raportul cu subiectul zero în combinaţie cu morfeme lexicale verbale de tipul
„plouă", ,,ninge" etc. ...

157
 Persoana a Il-a în combinaţie cu singularul şi activul poate contracta de
asemenea raporturi cu un subiect nedeterminat .

În franceză si în română, persoana a V-a a verbului, în combinaţie cu

un pronume de politeţe, poate intra în acord cu un morfem de singular la
numele predicativ. În latină, morfemele de persoană nu se sincretizau
niciodată (cu excepţia pers. a Il-a şi a IlI-a imperativ viitor). In limbile
romanice apar destule cazuri în care opoziţiile de persoană se suspendă.
Formele verbale din franceza actuală se disting rareori din punct de vedere
fonematic în funcţie de persoană (comp. faime [em], tu aimes [em], il aime
[em], nous aimons [smô], vous aimez [emé], ils aiment [em]. Formantii de
persoană au căpătat, în marea lor majoritate, structură vocalică.

În celelalte limbi romanice, sincretismele morfemelor de persoană sînt

mai puţin numeroase. Spaniola prezintă aceeaşi formă pentru persoanele I şi a
IlI-a la imperfectul indicativ (amaba), condiţionalul prezent (amaria),
conjunctivul prezent (ame), conjunctivul imperfect' (amase), condiţionalul
perfect (amare). Italiana are formanţi identici pentru persoanele I, a Il-a şi a
IlI-a la conjunctivul prezent (trovi, serva, vende).

În română, persoanele a IlI-a şi a Vl-a sînt identice la indicativul

prezent al conjugării I (antă) ; persoana I = a IV-a la indicativ imperfect
(dntam, scriam) ; persoana I = persoana a Vl-a la indicativul prezent al
conjugărilor a IV-a de tipul scriu, a Il-a şi a IlI-a (eu, ei ard, beau, scriu).

Formanţii morfemelor de persoană au suportat modificări numeroase

atît din pricină că în poziţie finală distincţiile fonematice se menţin mai greu
cît şi datorită numeroaselor influenţe paradigmatice reciproce. Desinenţa de
persoana I a prezentului, o, se menţine mai bine în italiană şi în limbile ibero-
romanice (it. prezent io trovo, vendo, servo, viitor troverà, venderô, servira ;
sp. prezent amo, vendo, recibo}. în italiană, -o se extinde şi la imperfect (cf.
dubletele trovavo, -a, vendevo, -a, servivo, -a.)

În română, -o se reduce la u şi în cele din urmă dispare, astfel încît

desinenţa de persoana I a prezentului devine zero la majoritatea verbelor
(ctnt, vînd) ; rămîne -u numai în conjugarea verbelor din clasa scriu şi a celor
care au tema terminată în grupul muta cum liquida (umblu). În română şi în
italiană, unde -s cade, persoana a Il-a singular primeşte desinenţa i: cf. rom.
(tu) cînţî, cîntai, cîntasi, ăntasesi; it. trovi, trovavi, tro"asli, troverai. în

158
limbile ibero-romanice, persoana a Il-a păstrează for-mantul -s : sp. (tu)
amas, amabas, amarăs, que âmes, amuses, amaras, în afară de perfectul
simplu : (tu) amaste. Persoana a IV-a conservă în toate limbile romanice, la
toate timpurile, consoana m : cf. rom. (noi) cîntăm, cintam, dntarăm,
cîntaserăm; it. troviamo, trovavamo, trovammo, troveremo etc. ; sp. amamos,
amdbamos, amamos, ama-remos etc.

În unele limbi romanice, -m se extinde şi la persoana I singular : rom.

cintam, cîntasem; cf. şi fr. populară gallons [alô]. La persoana a V-a, româna
şi italiana păstrează consoana t: cîntaţi; it. cantate; limbile romanice de apus
o pierd, datorită poziţiei inter -vocalice posttonice : fr. (vous) chantez, sp.
(vosotros) cantâis. La persoana a Vl-a, desinenţele -ent şi -(i)unt se confundă
adesea încă din latina populară (absolvent, -unt; responduntur pt. -entur etc.
apud, Grand-gent, l LV, p. 213-214).

În Spania, în Portugalia, în Sardinia şi o parte din Italia meridională,

desinenţa -ent se extinde şi elimină pe -unt, chiar la verbele de conjugarea a
IlI-a şi a IV-a: cf sp. dicen <~ lat. dicunt; sp. leen ~ lat. legunt etc. sau sp.
hacen -~> lat. faciunt şi reciben de la recibir. în Italia centrală, Retia,
Dalmaţia şi Dacia s-a extins desinenţa -unt : cf. rom. fac(u) — lat. faciunt; it.
servono — lat. serviunt etc.

Româna pierde grupul consonantic final -ni, astfel că persoana a IlI-a

plural primeşte formantul zero. în italiana veche, tendinţa spre silabă finală
deschisă duce la repetarea vocalei tematice după consoană : ana, ono ; finala
-o se extinde, în cele din urmă, şi la conjugarea I : -ano (trovano), probabil
datorită frecvenţei mari a formei sono.

Tipurile flexionare. (Conjugările) Ca şi substantivele, verbele latineşti

au fost împărţite încă din gramaticile latine în patru categorii flexionare
(conjugări) după natura fonematică a finalei tematice : conjugarea I cuprindea
verbele a căror temă se termina în a (cântare, laudăre) ; conjugarea a Il-a,
verbele terminate în ë (habêre, vidêre); conjugarea a III-a, cea mai eterogenă
(la fel cu declinarea a IlI-a), era constituită din verbele cu tema terminată în
consoană sau f (lego — légère), iar conjugarea a IV-a, verbele cu tema
terminată în e (audîre).

Cea mai bogată era conjugarea I, iar cea mai săracă era conjugarea a
II-a. Cele mai regulate şi mai productive erau, şi au rămas şi în limbile

159
romanice, conjugările I şi a IV-a . O serie de verbe dintre cele mai frecvente,
ca esse, celle şi compusele lor, erau considerate neregulate, fiindcă în cursul
flexiunii lor apăreau diferenţe fonematicc foarte mari între teme (sum, es,
sim; volo, vis, vuit, vdle).

În vorbirea populară, graniţele dintre conjugări nu au fost niciodată

riguros respectate. Asemănările fonetice dintre teme şi desinenţe, atracţiile
dintre verbe înrudite semantic au constituit factori de dezechilibru permanent,
în latina tîrzie, procesul de regrupare a verbelor s-a intensificat.

Fiind mai regulate, conjugările I şi a IV-a s-au extins. De pildă, verbele

incoative terminate în -ëscere îşi schimbă finala tematică în l (scere) :
*florisco, *putrisco, luăsco. Tot la conjugarea a IV-a trec şi unele verbe
paralele de la conjugarea a Il-a neincoative : lat. florëre > *florlre > rom.
(In)flori, it. fiorire, fr. fleurir ; lat. lucere > lat. pop. *lutire > rom. lucire, sp.
lucir, n. fr. luir, pg. luzir. Este posibil ca aceste treceri să fi fost favorizate de
faptul că e, cînd se afla în hiat, s-a consonantizat şi s-a închis la i (de
exemplu, floreo > lat. pop. *floreo > florio, cf. lat. pop. *audio >lat. ci. audio
de conjugarea a IV-a). O serie de verbe de la conjugarea a III-a cu tema
terminată în f sau ë au trecut de asemenea la conjugarea a IV-a : lat. ci. fugîre
> lat. pop. fugire > rom. fugire, fr. fuir, it. fuggire, sp. huir; lat. séquére > lat.
t. *sequlre > it. seguire, sp., pg. seguir; reci-pére > sp. recibir.

Verbele de origine străină s-au încadrat tot în conjugările I şi a IV-a.

Astfel, verbele germanice terminate în -on, -an s-au conjugat după verbele
latineşti în -are (germ. wîtan > it. guidare, fr. guider) ; germ. wardôn > fr.
garder, it. guardare, sp., pg ; guardar) ; cele terminate în jan au fost
asimilate cu verbele de conjugarea a IV-a (de exemplu, germ. tarrjan > fr.
tarir, germ. *warnjan > it. guarnire, fr. garnir, sp., pg. guarnir ; germ.
marrjan > fr. marrir etc.).

Între verbele de conjugarea a Il-a şi cele de a III-a s-au produs nume-

roase schimburi favorizate de asemănarea dintre vocalele lor predesinenţiale.
Astfel, verbe de conjugarea a Il-a, ca : ardere, ridêre, tondêre, trec la conju-
garea a III-a încă din latina populară; cf. rom. ardere; rom. rîdere, it. ridere, f
r., pro v. rire; rom. tundere, f r., prov. tondre.

Unele verbe de conjugarea a III-a, care îşi refac perfectul în -ui, trec la
conjugarea a Il-a, poate tocmai pentru că perfectele tari ale acestei conjugări

160
erau în marea lor majoritate de tipul -ui; de exemplu, cădere > lat. pop.
*cadere > rom. cădere, ir. choir, sp. caer; lat. capêre > lat. t. *capere > rom.
(in)căpere, sp. caber, lat. sapére > lat. pop. *sapere> fr. savoir, it. sapére,
sp., pg. saber etc.

Verbele neregulate au tins să se încadreze în conjugarea a Il-a (cf. lat.

pop. potêre, poleo pt. passe, possum, potébat pt. potêrat; cf. rom. putere, v.
fr. podeir, n. fr. pouvoir, sp. podér ; lat. pop. voles pt. m şi volemns pt.
volumus presupun un infinitiv volére; cf. rom. were, fr. vouloir, it. volére. în
general însă, verbele neregulate foarte frecvente, în special cele care
funcţionau şi ca auxiliare, au rămas neregulate (de exemplu esse).În franceză,
supletivismul, adică încadrarea unor teme de la verbe diferite în aceeaşi
paradigmă, a cuprins şi alte verbe (de exemplu, aller : (je) vais < vado; j'irai
< ire habeo}.

În unele limbi romanice, conjugările a IlI-a şi a II-a s-au contopit : în

spaniolă s-a extins conjugarea a II-a, deci a verbelor cu finală tematică lungă,
accentuată, poate pentru că şi conjugările celorlalte poartă accentul pe vocala
tematică ; în catalană, verbele de conjugarea a III-a au asimilat pe cele de
conjugarea a II-a (în acest ultim caz, bogăţia conjugării a jucat rolul
hotărîtor). Fără o descriere amănunţită şi riguroasă a schimbărilor fonematice
care se produc în cursul flexiunii tuturor verbelor, este greu de spus în ce
măsură s-au transmis conjugările latineşti în limbile romanice. Multiplele
transformări fonematice şi morfematice de natură sintagmatică (influenţe
între formanţii care intră în componenţa aceleiaşi forme verbale) sau
paradigmatică (analogiile) au schimbat foarte mult aspectul fonetic al
verbelor romanice. Numărul verbelor aşa-zis neregulate este astăzi destul de
mare. Uneori, alternanţele tematice se extind la marea majoritate a verbelor
(vezi, de pildă, situaţia din română şi franceză). Verbe aparţinînd aceleiaşi
conjugări latineşti, care îşi menţin uneori chiar aceeaşi vocală tematică, se
conjugă diferit : cf. fr. venir şi finir. De aceea ni se pare nejustificat să vorbim
de menţinerea sau pierderea unei conjugări latineşti numai după modul în
care a evoluat forma de infinitiv.

Spre deosebire de împărţirea in declinări, împărţirea latină în conjugări

era departe de a coincide cu o clasificare după criteriul combinaţiilor
valorice; aceasta, poate şi pentru că sincretismele erau puţine şi neînsemnate.
Dacă s-ar ţine seama de combinaţiile din planul semantic, verbele latineşti ar
trebui împărţite în două mari tipuri flexionare: -în tipul I se încadrează
161
verbele de conjugarea I şi a II-a, şi verbele neregulate ca esse, velle, la care
conjunctivul perfect are forme identice cu indicativul viitor II la persoanele a
Il-a, a IlI-a, a IV-a, a V-a şi a Vl-a. dar viitorul indicativ I se distinge de
conjunctiv chiar şi la persoana I.

- Tipul flexionar II, în care se încadrează verbele terminate în

consoană, în i şi i, se deosebeşte de tipul I prin faptul că viitorul I indicativ
are aceeaşi formă cu conjunctivul prezent la persoana I (sg.). Cum este de
aşteptat, tipurile flexionare romanice s-au constituit pe baze cu totul diferite
de la o limbă la alta. În spaniolă, cele trei conjugări nu se deosebesc în ceea
ce priveşte planul valorilor gramaticale.

Italiana are, în mare, tot două tipuri flexionare verbale, dar primul tip
(verbele în -are) se caracterizează prin faptul că forma de persoana a Il-a a
prezentului indicativ este identică cu formele de persoanele I, a Il-a şi a IlI-a
ale prezentului conjunctiv (tu trovi, che io, tu, egli tron) în timp ce tipul
flexionar II nu prezintă aceste sincretisme. Dacă se lasă la o parte multiplele
sincretisme comune tuturor verbelor, se constată că în franceză şi în română
se dezvoltă trei tipuri flexionare verbale.

În română , tipul flexionar I (-are) se caracterizează prin sincretismul

persoanei I a perfectului simplu cu persoana a Il-a a imperfectului indicativ
(eu cîntai — tu ăntai) şi sincretismul persoanei a IlI-a cu persoana a Vl-a de
la prezentul indicativ (el antă — ei antă). Verbele din tipul flexionar II (o
parte din verbele în l şi în i) au aceeaşi formă pentru persoanele a IlI-a
singular şi plural de la indicativul prezent, dar nu au forme diferite pentru
perfectul simplu persoana I şi imperfectul indicativ persoana a Il-a (eu vorbii
— tu vorbeai). Tipul flexionar III (verbele în e, M şi o parte din verbele în i, î)
nu realizează nici unul dintre sincretismele menţionate mai sus.

Franceza este cea mai bogată în sincretisme, atît în cadrul categoriei

persoanei, cît şi în acela al paradigmei temporale sau modale.Cu toate
influenţele paradigmatice care au dus la refaceri multiple în structura
fonematică a temelor şi desinenţelor, schimbările fonetice mai accentuate au
avut un rol foarte important în organizarea flexiunii verbale din română şi
franceză. Spre deosebire de italiană şi de limbile ibero-romanice, româna şi
franceza au dezvoltat trei tipuri flexionare verbale.

162
 Dar, In limbile în care s-au păstrat cel puţin două tipuri flexionare, con-
jugarea latinească în -are a produs totdeauna un tip flexionar închis, de sine
stătător, în timp ce celelalte conjugări s-au amestecat, s-au contopit, s-au
transmis doar ca simple clase lexicale ale aceluiaşi tip flexionar. Această
situaţie se explică, în mare măsură, prin productivitatea si regularitatea
conjugării I, dar nu poate fi străină nici de tratamentul deosebit pe care 1-a
avut vocala a faţă de celelalte vocale în toate limbile romanice.

3.7. Adverbul

Atît în latină, cît şi în limbile romanice, adverbul se caracterizează prin

faptul că este singura parte de vorbire a cărei temă se combină cu o singură
categorie de morfeme : morfeme de comparaţie. Dacă se ia în considerare
numai sintagma Verb -f Determinant circumstanţial, adverbele pot fi grupate
in aceeaşi clasă de substituţie cu substantivele precedate de prepoziţii (comp.
plouă bine. Atît în latină, cît şi în limbile romanice, adverbul se
caracterizează prin faptul că este singura parte de vorbire a cărei temă se
combină cu o singură categorie de morfeme : morfeme de comparaţie. Dacă
se ia în considerare numai sintagma Verb -f Determinant circumstanţial,
adverbele pot fi grupate in aceeaşi clasă de substituţie cu substantivele
precedate de prepoziţii (comp. plouă bine — plouă cu găleata), în latină şi cu
substantive în ablativ, şi cu adjectivele (comp. plouă bine — plouă tare,
frumos).
Funcţia comună de circumstanţiale a adverbelor şi a substantivelor în
ablativ sau precedate de prepoziţii, posibilitatea de a apărea în acelaşi loc al
lanţului au înlesnit transformarea în adverbe a substantivelor în ablativ in
latina tîrzie şi în limbile romanice: lat. (ad) hora (ea horă, ha(c) hora)> prov.
ora, ara „acum", fr. ores; cf. Mă hora > it. allora, fr. (a)lors, prov. loras, cat.
llavors; hac hora > sp., pg. agora cu sensul „acum"; lat. de una hora > rom.
(o)dinioară; lat. per girum şi i/i per girum (cf. rom. împrejur) etc.
în afară de aceasta, pentru a preciza direcţia, latina populară a extins mult
construcţiile prepoziţionale asupra sintagmei Verb -f Adverb. Cum este
normal, cele mai frecvent folosite au fost prepoziţiile cu valorile cele mai
generale : de, ab, pentru a indica depărtarea de la o anumită limită; ad pentru
apropiere; in etc.; cf., de pildă, sp. donde „unde" (şi fr. dont), provenit din lat.
de + unde „de unde". în latina populară, lat. unde pierde valoarea de direcţie
(cf. rom. unde); pentru a indica depărtarea de la o anumită limită, unde este
însoţit de prepoziţia de; cf. rom. de unde vine ? şi unde vine ? în spaniolă,
163
grupul lat. de unde şi-a păstrat numai valoarea locală (donde) şi, pentru a
exprima mişcarea de depărtare, s-a combinat cu prepoziţia de: de donde viene
Vd. ? „de unde veniţi Dvs. ?"
Numărul formaţiilor adverbiale cu prepoziţii este destul de mare în
limbile romanice : unele, mai noi, sînt combinaţii libere, în care prepoziţia
este detaşabilă (cf. sp. de donde, rom. de cînd, de aici, fr. par ici, par la etc).
Altele, foarte vechi, poate chiar din epoca latinei tîrzii, nu mai sînt
analizabile. De exemplu :
a) c o m p u s e cu ad: lat. a(d)foras> afforas > rom. afară, sp. afuera, pg.
afora, v. it. affuori, v. venet afora, v. fr. afors; lat. ad prope > rom. aproape,
prov., cat. aprop, log. approbe, v. fr. apruef, ad retro > it. addietro, fr.
arriere, prov. areire, cat. arrera, sp. arredro, pg. arredo; lat. ad sic > rom.
aşa, sp. asi, pg. asim; lat. ad post > rom. (a)poi (cf. şi înapoi < in ad post);
b) c o m p u s e cu de: lat. (de)postea > fr. depuis, sp. (des)pues, pg.
(des)pois; lat. de întro > sp., pg. dentro, it. dentro, prov., cai. dintre; lat. de
retro > it. dietro, fr. derriere, prov. dereire, cf. rom. îndărăt (< lat. inde
retro); lat. de mane, it. domani, engad. damaun, friul. doman, prov., cat.
demd (cf. v. fr. main „dimineaţa");
c) cîteva c o m p u s e cu ab : lat. pop. abante (vezi în Itala, Lucas 19,
antecedens abante) > v. rom. ainte (cf. rom. mod. înainte), it. avanii, fr.
avânt, engad. avaunt, prov. avan, aban, cat. abant(es) (sp., pg. avânte).
Adjectivele neutre erau folosite ca determinante ale verbului încă din latina
epocii clasice. Unele dintre ele pierd posibilitatea de a se mai combina cu
substantive şi, în consecinţă, părăsesc toate caracteristicile adjectivale : lat.
clarum > rom. chiar; lat. forte > rom. foarte; multum > it. molto, sp. muy, pg.
muito „foarte". Multe comparative neutre neregulate se transmit limbilor
romanice ca adverbe: lat. minus > it. meno, fr. moins, sp. menos; lat. melius >
it. meglio, fr. mieux, prov. melhs.
Ca adverbe intensive neaccentuate în frază, anexe ale verbului sau
adjectivului şi adverbului, unele adjective latineşti au o evoluţie fonetică
deosebită : cf. sp. adverb muy cu adj. mucho.
Adverbele cu semnificaţii general-abstracte, care indicau numai
distanţa (în timp sau în spaţiu) faţă de actul vorbirii, ca hic, tune etc, primesc,
ca şi pronumele demonstrative, elemente de întărire a valorii deictice (lat.
eccum~\-hic, it. qui, fr. ici, sp., pg. ahi; lat. hiece > rom. ici, aci, it. ci; lat. ad
tune + ce (<ecce) > rom. atunci; lat. eecum -f tale > rom. acătare, atare;
cecu -\-modo „acum, de curînd" > rom. acmu, amu, acum. Unele dintre cele
care exprimă raporturi temporale sau locale mai vagi se formează la fel cu
pronumele nedefinite; cf. rom. cîndva, undeva.
Aceasta constituie o interesantă mărturie a legăturilor dintre sistemele
pronominale şi cele ale unei anumite categorii de adverbe, pe care diverşi
164
cercetători le consideră p r o - a d v e r b e , nu numai datorită sensului lor
general-abstract, relaţional, ci şi posibilităţii de reluare a unui circumstanţial
exprimat anterior; cf. Astă-vară am locuit în casa bunicilor. Tot acolo au stat
împreună cu mine şi două verişoare, unde acolo reia circumstanţialul în casa
bunicilor.
Trecerea unor astfel de adverbe în clasa pronumelor este o nouă
dovadă, diacronică a acestor legături: lat. de unde > fr. dont (pronume
relativ); lat. inde „de acolo", fr. en (pronume personal; cf. Pronumele, §
1.2.3.); lat. ibi „acolo" > it., sard. vi (pronume personal de pers. a Ii-a pi.), fr.
y.
Spre deosebire de substantive, care, în limbile romanice, cer prezenţa
unei prepoziţii pentru a intra în raport de subordonare circumstanţială faţă de
un verb, adverbele includ acest raport în semnificaţia lor. Nu rareori, în
latină, valoarea adverbială era exprimată prin temă (ibi, inde, illac etc....),
dar, în majoritatea cazurilor, prin sufixe, ca, de pildă, -e (bene, avare etc), -o
(raro, certo) sau -ier (utiliter, fideliter). Faptul că e şi o finali suferă serioase
degradări în latina populară a contribuit, poate, la micşorarea productivităţii
sufixelor latineşti clasice. Limbile romanice dezvoltă alte procedee de
formare a adverbelor.
În România de apus se întîlneşte frecvent sufixul adverbial -mente,
provenit din ablativul substantivului latinesc mens, -tis „fel de a gîndi, de a
simţi; pricepere, înţelegere, minte". In combinaţie cu o serie de adjective,
ablativul mente avea valoare modală : prudente mente „în chip prudent",
severa mente „în mod sever". Folosite ca circumstanţiale de mod, grupuri de
acest fel au devenit adverbe; mente, considerat ca simplu indice al raportului
de determinare faţă de verb, şi-a pierdut valoarea lexicală şi, în cele din urmă,
s-a alipit la forma feminină a adjectivului. In vechea franceză şi în spaniolă, -
mente păstrează încă un anumit grad de independenţă faţă de adjectiv, în
sensul că, dacă apar în vorbire două adverbe conjuncte, -mente se poate aşeza
numai după cel de-al doilea : de exemplu : v. fr. si cruel e si lon-gement (fr.
mod. si cruellement et longuement), sp. temeraria y locamente „în mod temerar
şi nebunesc".
Ca sufix adverbial -mente se poate extinde de la temele adjectivale la
alte categorii. In franceză, de pildă, el se ataşează la unele adjective asimilate
cu participii trecute terminate în e : aveugUment, precisement. Printr-o falsă
analiză, îndreptăţită prin faptul că -e- nu funcţionează aici ca indice de
participiu şi temele respective se întîlnesc cu funcţie adjectivală (aveugle,
precis), -ment primeşte o variantă âment, care se combină din nou cu unele
teme adjectivale, chiar dacă acestea nu intră în formaţii participiale : enor-
mement, profusement. în română, formaţiile adverbiale cu -mente sînt împru-
muturi literare neoromanice (eminamente).

165
 Foarte productiv între secolele al XVI-lea şi al XlX-lea a fost în
limba română sufixul adverbial -este. La origine, el ar putea fi o combinaţie
între sufixul adjectival -esc (bărbătesc, domnesc, românesc) şi vechiul sufix
adverbial latin -e. în orice caz, în româna veche, -este pare a fi fost simţit în
întregime ca sufix adverbial, căci ne întîmpină în combinaţii cu teme substan-
tivale, care nu cunoşteau adjective în -esc: citeşte de la cită.
Sufixul -re a fost explicat de A. Philippide ca urmaş al lat. res
„lucru"; el se regăseşte în cîteva forme româneşti şi ibero-romanice : rom.
purure(a), rom. aiure(a); pg. alhures < aii ubi re; v. sp. al guandre
„vreodată". Rom. -a (poate din lat. Mac), care se ataşează la multe adverbe
(atuncea, aicea, aiurea), apare şi cu teme substantivale ca dimineaţa, seara,
toamna, pentru a indica raportul de determinare faţă de verb în locul
prepoziţiilor : toamna se numără bobocii. Vechiul francez -s este o extindere
de la adverbe ca plus, melius, minus. Prepoziţia a împreună cu sufixul -on(e),
ataşat la teme substantivale, formează în italiană şi în franceză grupuri
adverbiale : it. a cacalconi „călare", a ginocchioni „în genunchi", fr. ă tâtons
„pe bîjbîite" etc.
A f i r m a ţ i a şi n e g a ţ i a . Adverbele de afirmaţie şi de
negaţie formează un grup aparte, caracterizat prin posibilitatea de a ţine locul
unei fraze întregi (să se compare construcţiile dialog : cum merge? — bine!
(— merge bine), în care bine apare în răspuns în locul lui cum, şi a cenit? —
da, a venit, unde da afirmă întregul enunţ interogativ (a cenit?).
Pentru afirmaţia simplă, neemfatică, latina nu avea un adverb
specializat, ci folosea pe ita, latina populară pe sic „aşa", care aveau şi
funcţie adverbială modală de tipul lui aşa din limba română, adică se puteau
substitui unor adverbe de mod din clasa bine, rău etc.
Nu este de mirare că limbile romanice şi-au creat forme adverbiale pe
căi proprii destul de deosebite de la una la alta. Lat. sic se întîlneşte ca afir-
maţie în italiană, în limbile ibero-romanice (sp., pg. si „da",}, în română
(aşa) şi în franceză si „(ba) da". în limbile galo-romanice, afirmaţia simplă
„da" provine din hoc „asta" (= „astfel") > prov. o(c) (cf. vechea denumire
„langue d'oc") sau din hoc -\- iile (> v. fr. oii, cf. langue d'o'il, n. fr. oui). In
română, da este de origine slavă (după unii cercetători, dintr-o limbă slavă
modernă) x.
Adverbul de negaţie non „nu" s-a transmis tuturor limbilor romanice.
Spre deosebire de afirmaţie, negaţia se foloseşte adeseori în vorbire împreună
cu verbul propoziţiei din care face parte. Această caracteristică sintagmatică a
determinat în unele limbi romanice apariţia unor variante combinatorii în
funcţie de poziţia faţă de verb. Astfel, in franceză negaţia pro-frază, folosită
fără verb, are forma non (Vas tu cu? — non), în timp ce negaţia care precede
predicatul capătă forma neaccentuată ne (< lat. nec) : je ne cois pas. Cf. it. no
166
(ca răspuns la o întrebare), alături de non (înaintea unei forme verbale), în
română, negaţia general folosită nu are varianta /«-/ (n-am căzut), în
combinaţie cu unele forme personale ale lui acea, şi forma ne (provenită din
prefixul slav ne), în combinaţie cu formele de gerunziu şi participiu
(nedorind, nedorit etc).
Un fapt deosebit de interesant din istoria negaţiei romanice îl
constituie evoluţia dublei negaţii. în latina clasică, dublarea negaţiei era un
mijloc de a exprima afirmaţia. în latina populară şi în limbile romanice, de
multe ori, combinarea a două elemente negative constituie un mijloc de
întărire a negaţiei. Această situaţie se poate explica prin faptul că atunci cînd
între adverbul de negaţie şi verb erau intercalate mai multe cuvinte, în
vorbirea populară, s-a simţit necesitatea, pentru claritatea comunicării să se
adauge un adverb de negaţie înaintea verbului. Ceva asemănător s-a petrecut
şi în cazul cînd enunţul cuprindea pronume nedefinite, adverbe de timp,
prepoziţii cu valoare negativă, ca, de pildă, nihil, nullus, nemo numguam,
sine etc. Toate acestea au fost simţite ca incapabile de a exprima ideea de
negaţie, dacă negarea se referea şi la cuvîntul regent. In consecinţă, acesta a
primit alături, ca determinant, un adverb sau alt element de negaţie. De
exemplu, nec facio nihil pt. lat. ci. facio nihil; nec nemi potest .
Însoţirea a două negaţii şi-a pierdut cu timpul valoarea emfatică,
devenind obligatorie, în orice poziţie în franceză (vezi construcţiile fr. je ne
veux pas, point, jamais, ii n'a vu personne, ii ne veut rien etc. ...), în anumite
construcţii în română şi italiană (cf. rom. nu fac nimic, nu pot niciodată —
*fac nimic, *pot niciodată nu sînt posibile). Formele negative ale
pronumelor nedefinite sau ale adverbelor cer în mod necesar negaţia înainte
de verb.
În franceză, substantivele care evocau obiecte cu dimensiuni foarte
mici, ca v. fr. mie(< lat. mica „bucăţică, fărîmitură"),pas „pas", point
„punct", s-au adăugat, la început emfatic, pentru întărirea valorii de negaţie a
adverbului ne şi apoi au devenit obligatorii în forma negativă a predicatului.
Pierderea valorii emfatice face inutilă prezenţa a două morfeme de negaţie în
acelaşi enunţ. în franceza modernă vorbită se manifestă din ce în ce mai
accentuat tendinţa de a elimina una dintre cele două negaţii, în special pe ne.

3.8. Prepoziţia şi conjuncţia

Din punctul de vedere al vecinătăţilor, prepoziţiile şi conjuncţiile se

deosebesc de restul părţilor de vorbire prin faptul că intră în mod obligatoriu,
ca elemente de legătură, în sintagme trimembre, se însoţesc, adică, cel puţin
cu alte două părţi de vorbire pentru a forma un enunţ încadrat de pauze
167
absolute (nu în dialog); să se compare sintagme ca merge in casă; casa de
lut; merge şi cîntă cu merge bine; casa albă etc. Semantic, ele seamănă cu
morfemele gramaticale, prin faptul că servesc la exprimarea raporturilor
dintre cuvinte. în ce priveşte aspectul relaţional, prepoziţiile sau conjuncţiile
pot avea sau nu caracter gramatical, după cum contractează sau nu relaţii
obligatorii cu morfemele vecine din lanţul vorbirii. Astfel, uneori o anumita
prepoziţie este cerută de o anumită categorie de verbe; de pildă, în română
verbul a proveni se construieşte numai cu prepoziţia din : provin din medii
sociale diferite. O conjuncţie cum este rom. să trebuie să apară cu necesitate
între două verbe neauxiliare alăturate, dacă al doilea este la conjunctiv:
trebuie să meargă, nu Hrebuie meargă. De cele mai multe ori însă alegerea
prepoziţiei sau conjuncţiei în cadrul vorbirii se face exclusiv sub imperiul
semanticii, al realităţii de exprimat. Cu alte cuvinte, prepoziţiile sau
conjuncţiile se pot c o m b i n a în diverse moduri cu substantivele sau
verbele (cf. merge prin ţară, merge la ţară, merge tpre ţară; doarme încasăy
doarme pe cată, dcarme sub maia, doarme pe canapea etc.) intră, aşadar, în
raporturi facultative.

1. Prepoziţia

Indice al raporturilor de subordonare între două cuvinte, dintre care

cel puţin unul nu are funcţie predicativă (N + N ; V + N ; N + Adv.) 1,
prepoziţia este preferată în latina populară din ce în ce mai mult în locul
anumitor morfeme gramaticale, tocmai datorită caracterului ei mai
independent şi mai concret (vezi Substantivul). Preferinţa pentru prepoziţie se
datoreşte într-o anumită măsură şi faptului că vechile desinenţe produceau
numeroase modificări în temă şi aveau forme diferite din punct de vedere
fonematic de la o clasă la alta de cuvinte.
Încă din latina populară, uzul prepoziţiilor se extinde înaintea
diverselor forme cazuale ale numelui pentru care latina clasică folosea forme
fără prepoziţie. Astfel ad apare după verbe de mişcare înaintea numelor
proprii la acuzativ. Prepoziţia de este folosită şi pentru a introduce
instrumentul exprimat prin ablativ.

1.1. Extinderea uzului prepoziţiilor în latina populară şi în limbile romanice

implică o serie de transformări semantice, rezultate, în primul rînd, din prelu-
area valorilor vechilor morfeme gramaticale desinenţiale.
Astfel, de împreună cu ablativul preia şi valorile genitivului partitiv,
al originii, al materiei, al posesiei. Punctul de contact semantic între ablativul
cu de şi genitiv îl constituie faptul că ambele prezintă o mişcare de
îndepărtare de la limită (simplă), cu viziune finală. Ad împreună cu
168
acuzativul cuprinde poziţiile dativului datorită semnificaţiei comune :
„apropiere de o limită". Unele dintre valorile contextuale ale desinenţei
latineşti de genitiv se apropie de unele variante valorice ale prepoziţiei ad.
Aşa se explică de ce în unele limbi romanice a(d) apare în locul lui de pentru
a introduce atributul. Astfel, în latină ad exprima apropierea de o limită cu
sau fără coerenţă. Ideea de apropiere faţă de o limită cu coerenţă se putea
realiza contextual sub forma variantei semantice : „destinaţie"; a devine
astfel capabil să introducă un atribut al scopului (cf. fr. une tasse ă the,
moulin â cafe, dar rom. o ceaşcă de ceai, un pahar de apă, emfatic,
nepopular, un pahar pentru apă; sp. molinillo de cafe).
Alteori, ideea de coerenţă permite lui a(d) să prezinte în anumite
contexte o situaţie de contact faţă de o limită, rezultat al unei mişcări de
apropiere, cu viziune coincidentă (cf. fr. tarif â la salle); a(d) ia uneori chiar
o valoare instrumentală (cf. fr. moulin ă cent). Poate că tocmai această
variantă semantică explică o constiucţie ca cea din latina populară : membra
ad duos fratre şi construcţia românească de tipul tată a doi copii (în română,
atributul substantival precedat de numeral este totdeauna introdus prin a).
După cum era normal, în latina populară (limbă vorbită, familiară,
cotidiană) sistemul prepo.ziţional tinde să se simplifice. O serie de nuanţe
semantice dispar, unele prepoziţii devin sinonime, fapt care contribuie în cea
mai mare măsură la reducerea numărului de prepoziţii (din prepoziţiile latine
numai circa 50% se transmit limbilor romanice).
De pildă de şi ab, în latina epocii clasice, aveau în comun ideea de
depărtare de la o limită cu viziune finală. Diferenţa dintre ele consta în faptul
că de presupunea coerenţă iniţială (decedere de vita; de sella exsiluit; homo
de plebe), în timp ce ab prezenta depărtarea de la o limită fără coerenţă
iniţială (ab oppido castra movere). încă din latina populară sînt atestate
cazuri de folosire a lui de pentru a(b), mai ales înaintea complementului de
agent. Nu este exclus ca preferinţa pentru de în locul lui a(b) să se datorească
şi faptului că, în vorbire, a(b) şi a(d) încep să se confunde din cauza căderii
consoanelor finale (confuzie supărătoare, fiindcă ad ca expresie a „apropierii
de o limită", constituie din punct de vedere valoric opusul lui ab şi de). în
română se extinde de (cu varianta actuală înaintea numelor de agent de
către); pe teritoriul Italiei a(b) se însoţeşte cu de (> it. da; de exemplu, mio
figlio e amato e lodato da tutti i suoi maeştri). In franceză, ab este înlocuit
înaintea numelui de agent prin par (<lat. per). Lat. per „prin" exprima
parcurgerea de la un capăt la altul a unei distanţe (spaţială, temporală,
noţională) dintre două limite (per forum, per decern dies). Par, urmaşul
francez al lat. per, conţine în plus ideea de însoţire, de asociere, de unde şi
posibilitatea de a introduce agentul. In spaniolă, complementul de agent se
introduce prin por (< lat. pro > lat. pop. por). In latină, pro exprima ideea de
îndepărtare de la o limită orientată în acelaşi sens, cu viziune finală (fig. 1);
de aici semnificaţia „înainte", „pentru". Sp. por implică viziunea finală, ca şi
169
de sau ab; aşa se explică valoarea de agent şi de cauză : no debes hablar por
vanidad „nu trebuie să vorbeşti din vanitate".
Valorea cauzativă a lui por nu poate fi străină de faptul că, în latina
populară, pro final cu sensul „înaintea", „pentru" — indice al îndepărtării de
la o limită orientată —, înlocuieşte pe ob cauzal „înainte, din pricină" —
expresie a apropierii de o limită orientată, cu care avea în comun sensul
„înainte", situarea mişcării în dreapta limitei orientate în aceeaşi direcţie (vezi
schemele de mai jos) \ şi pe propter „din cauză".
Spaniolul por păstrează din lat. pro valoarea de îndepărtare de la
limită (punctul A), primeşte de la Spaniolul por păstrează din lat. pro
valoarea de îndepărtare de la limită (punctul A), primeşte de la ob apropierea
de o limită, pe care o transformă In „atingere a unui punct B" („cauză
imediată").

Fr. pour (< lat. pro) conservă din trăsăturile semantice ale lat. pro
viziunea iniţială, sensul mişcării de îndepărtare de la o limită şi primeşte de la
ob sensul de apropiere de o limită, dar fără atingere a celei de-a doua limite
(fig. 4) : partir pour Paris.
În italiană, pro rămîne cu valoare predominant finală: pro e contra „pentru şi
contra" cf. it. da cu sens cauzal: tremare dai freddo, ca şi rom. de: tremură de
frig.
De se extinde, încă din latina populară, şi în poziţiile lui ex „din",
care exprima „ieşirea dintr-o limită dublă, cu viziune finală" (unus ex multis;
ex eo tempore). Cele două prepoziţii aveau în comun ideea de îndepărtare de
la o limită (ieşirea presupune mişcare de îndepărtare) şi viziunea finală :
quando de eo loco primitus videtur mons Dei, în Peregrinatio, apud
Grandgent, ILV, p. 233; cf. şi fr. sortir de Vecole, unde de are valoarea lat. ex,
rom. din: a ieşi din clasă, it. da: uscire dalia scuola, dar şi it. di (< lat. de)
pentru ex, ca element de legătură în construcţiile superlativului relativ
(perfettissimo di tutti).
Ad „către", „la", mai frecvent şi mai bine integrat în sistemul
prepoziţiilor, înlocuieşte în cea mai mare parte a României pe apud, care avea
o valoare apropiată („la, lîngă"). Pe teritoriul Galiei, valoarea de situare lîngă
o limită se transformă în coincidenţă, de unde sensul de asociere al fr. avec (<
apud + + hoc > v. fr. avuec), poate sub influenţa substratului celtic .

Sărăcirea sistemului prepoziţional într-o anumită epocă a latinei vorbite a

avut drept consecinţă necesitatea de a se crea în cursul dezvoltării limbilor
romanice noi prepoziţii, pentru a nuanţa exprimarea diverselor raporturi. De

170
cele mai multe ori, în noile formaţii intră una dintre prepoziţiile din fondul
stabil: a, de, in, la care se adaugă un adverb sau o altă prepoziţie.
Astfel, în spaniolă din por ,+ ad se creează para, rezultativ, final,
opus lui por cauzativ. Spaniola modernă a extins mult mai mult decît
franceza folosirea lui de după alte prepoziţii: tras/ detrâs de; ante/ delante
de; bajoj debajo de. Formele lungi mai concrete s-au specializat pentru
indicarea raporturilor spaţiale. în cazul în care enunţul se referă la timp, se
folosesc, de obicei, formele scurte, mai abstracte; cf. bajo sau debajo de la
mesa, dar bajo Luis XIV. De + ex -f de a dat sp. desde, care se deosebeşte de
sp. de prin viziunea de însoţire. Afară de aceasta, perechea de ^ desde
permite să se deosebească relaţia dintre verb + nume (Io he visto desde la
ventana) de relaţia nume -f--f- nume (el cristal de la ventana).
În franceză, dans (lat. < de -f- en) se opune lui en, realizînd o
distincţie semantică inexistentă în latină : dans exprimă includerea între două
limite fără atingerea limitelor, în timp ce en exprimă includerea între două
limite cu atingerea lor; cf. La maison est dans le feu <-' la maison est en feu.
Fr. depuis (< lat. de -f post; cf. sp. despues, pg. despois) poate fi
considerat o variantă intensivă a lui de, întrucît exprimă, ca şi acesta,
îndepărtarea de la o limită, cu contact iniţial. Spre deosebire de de, care
implică o viziune finală, depuis exprimă ideea de însoţire; (cf. jeter quelque
chose depuis le pont —< venir de Paris).
În română sînt deosebit de interesante compusele cu in (< lat. in). în
din, in marchează încadrarea într-o limită dublă, în timp ce de implică
mişcarea de îndepărtare, de unde valoarea de ieşire dintr-o limită dublă (cf.
lat. ex): vin de acasă — vin din casă. în prin (< v. rom. pre, din lat. per -f în),
în a avut, probabil, rolul de a întări valoarea de „includere" a lui pre, pe cînd
pre a păstrat ideea de parcurgere a limitei duble de la un capăt la celălalt; cf.
merge prin casă — merge în casă. În unele contexte, prin devine sinonim cu
lat. trans (exprimă traversarea unei limite duble), datorită valorii verbului
precedent: cf. merge în grădină <~> trece prin grădină, dar se plimbă prin
grădină. It. da (< de + ab) preia o parte din valorile latinescului ab şi se
opune lui di (< lat. de), indice al posesiei sau al originii.
În limbile romanice apar astăzi numeroase formaţii compuse din
adverbe şi prepoziţii: rom. afară de; sp. (a) fuera de „afară de", sp. debajo de
„dedesubtul", dentro de „în"; it. avanii a di; fr. devant etc. Uneori, adverbul
şi prepoziţia au aceeaşi formă : rom. stă deasupra — stă deasupra camerei
noastre; it. sopra, sotto, să se folosesc de asemenea şi ca adverbe şi ca
elemente de relaţie. De aceea nu surprinde faptul că urmaşii unor adverbe
latineşti au devenit în limbile romanice prepoziţii: lat. longo „în lungr" >
mm /?~-it. lungo (cf. lungo la spiaggia „de-a lungul plajei"); lat. illăc
„acolo" > it. dial. (abruzz.) la, retor, la, rom. la (< Mac + ad).
171
 Cîteva prepoziţii romanice provin din substantive latineşti: fr. chez, vari-
anta „personală" a prepoziţiei ă, provine din lat. casa (nous allons â Paris —
nous allons chez vous; cf. sp. en casa de); lat. latus > fr. lez, prov. latz ,,la,
lingă"; caput > v. sp. cabo, sp. mod. cabe „la, lîngă"; lat. frons, - tis > sp.
frente „în faţa" (frente la casa „în faţa casei").
Locuţiunile prepoziţionale în care intră substantive sînt numeroase în
limbile romanice : rom. în faţa, în jurul (cf. şi împrejurul), în fruntea, de-a
lungul, de-a latul; sp. en vez de, en lugar de „în loc de", encima de „în
susul", al lado de „alături de"; fr. en face de, au lieu de, ă la fin de etc.
Caracterul relaţiilor contractate de prepoziţii. Încă din latina tîrzie,
relaţiile dintre prepoziţii şi morfemele de caz încep să-şi piardă caracterul
obligatoriu, datorită, în mare măsură, faptului că flexiunea nominală era în
plină reorganizare, iar posibilităţile de confuzie a valorilor formantilor de caz
crescuseră. Respectarea ansamblului complicat de raporturi care se stabileau
între prepoziţii şi morfemele de caz (unele prepoziţii cereau acuzativul, altele
ablativul, iar cîteva, fie ablativul, fie acuzativul, în funcţie de natura statică
sau dinamică a verbului precedent) impunea un efort inutil şi, deci, cu atît
mai costisitor pentru vorbirea populară din epoca imperiului, fiindcă
prepoziţia exprima suficient de clar raporturile; morfemul cazului devine
redundant şi, în consecinţă, tinde să dispară (vezi cap. I, Substantivul, § 3).
Prepoziţii ca per, care cereau în latina epocii clasice acuzativul, apar adesea
în vorbirea populară urmate de ablativ (sau, poate, de „cazul general") : per
multo tempore.
Cum, pro, sine, care se construiau cu ablativul, încep să preceadă
nume in acuzativ; cf. nobiscum non noscum, vobiscum non voscum (în Ap.
Pr.); pro salute et victoria, pr(o) se et suos cives; pro vernaclam — sine vos
non prevaleo.
După in, ablativul sau acuzativul apar la întîmplare, fără a se ţine
seamă de natura statică sau dinamică a procesului: veni in D(a)lmatia; venisti
in Galile, cu ablativ după verbe de mişcare : vos autem sedete în civitatem
Hierusalem, si est aliquit in infernos partes bene, cu acuzativ după verbe
statice.
O dată cu reducerea flexiunii nominale dispar în limbile romanice
relaţiile obligatorii dintre prepoziţie şi cazul substantivului. în schimb, în
cadrul flexiunii pronominale se dezvoltă forme dependente de prepoziţie (cf.
rom. mine, tine, sine, sp. mi, ti, care nu pot să apară în vorbire decît precedate
de o prepoziţie, vezi Pronumele, § 1), fapt cu totul nou, întrucît în latină nici
o formă nominală sau pronominală nu este dependentă de prepoziţie (numele
sau pronumele putea să apară şi precedat de prepoziţie, dar şi singur, direct
legat de verb, substantiv etc).
172
 În unele limbi romanice se dezvoltă relaţii obligatorii între verb şi
prepoziţi. în spaniolă, legătura dintre verb şi prepoziţia care introduce
complementul se dovedeşte a fi mult mai strictă decît în alte limbi romanice.
Să se compare sp. estoy en el patio — fr. je suiş dans la cour, rom. sînt în
curte; sp. salgo al patio — fr. je sors dans la cour, rom. ies în curte; sp. me
paseo por el patio — fr. je me promene dans la cour, rom. mă plimb în (dar
şi prin) curte.

Conjuncţia. Elementele de relaţie grupate sub numele de conjuncţie

în aceeaşi parte de vorbire se împart, de fapt, în două mari categorii : unele,
aşa-zisele coordonatoare, care pot să lege atît două propoziţii (două
elemente predicative : V. + V.), cît şi două elemente nepredicative (N. -f
N.; A. + A.); altele,aşa-zisele conjuncţii subordonatoare, care nu pot lega
decît două elemente predicative (V. -+- V.). Aşadar, conjuncţiile
subordonatoare intră în distribuţie defectivă cu cele coordonatoare şi în
distribuţie complementară cu prepoziţiile (cf. vorbeşte în timpul mesei —
vorbeşte în timp ce mănîncă).
Urmează, deci, că pe cînd coordonarea are aceleaşi mijloace de
expresie, indiferent de elementele care intră în relaţie, subordonarea distinge
variante poziţionale. O serie de raporturi de dependenţă, exprimate în cadrul
propoziţiei prin poziţie (de pildă raportul verb — obiect direct) sau prin
desinenţe cazuale, se exprimă, în cadrul frazei, prin morfeme negramaticale,
prin conjuncţii.
Dat fiind că sistemul de exprimare a raporturilor de dependenţă în
cadrul propoziţiei a suferit schimbări fundamentale, este de aşteptat ca cele
mai multe transformări să se producă în cadrul conjuncţiilor subordonatoare.
La aceasta a contribuit, desigur, şi faptul că vorbirea populară nu prezenta atît
de nuanţat raporturile de dependentă, în timp ce raporturile de coordonare se
încadrează în seria celor mai generale şi mai simple raporturi existente în
realitate: „disjuncţia" * (aut), cf. pleacă Ion sau Măria?; „adăugarea" (et);
„scăderea" (sed), cf. Ileana este harnică, dar nervoasă.
Conjuncţiile coordonatoare s-au dovedit, într-adevăr, mult mai stabile decît
cele subordonatoare. Indicele adiţiunii, copulativul et, se regăseşte în toate
limbile romanice : v. rom. e, it. e(d), ret., sard. e, fr. et, prov. e(z), cat. i, sp. e,
y, pg. e.
În unele regiuni ale României se dezvoltă, alături de e, un intensiv al
adiţiunii din sic „aşa". Adverbul sica evoluat încă din latina vorbită la sensul
„apoi" : tune ergo gratias agens d eo primum et sic ipsi(episcopi), rogavi
pluri-mum „mulţumind, deci, atunci mai întîi lui Dumnezeu şi apoi aceluia, l-
am rugat stăruitor", apud Mihăescu, LPD, p. 178, din care s-a dezvoltat sem-
173
nificaţia de adăugare; cf. rom. şi,ret. schi, cu sens adverbial mai pregnant, v.
fr. si intensiv. În franceză s-a dezvoltat o conjuncţie prin care „adăugirea"
este prezentată ca o cauză a primului termen : car (< lat. quare „din care
cauză"). Aut s-a transmis de asemenea tuturor limbilor romanice: v. rom. au,
it. o(d), fr. ou, prov. o(z), sp. o, pg. ou. În schimb, sed şi aZ sînt înlocuite,
poate şi pentru că semnificaţia de sub-stracţie este mai complicată decît cea
de „disjuncţie" sau „conjuncţie" (adi-ţiune), şi pentru că sed, at, pierzînd
consoana finală, se puteau confunda cu alte elemente de relaţie, ca si, a (<
ad). în marea majoritate a limbilor romanice, funcţiile lor au fost preluate de
urmaşii adverbului magis: arom. ma, it. ma, ret. ma(i), fr. mais, prov. mas,
cat. mes, sp. mas, pg. mes. Magis apare cu valoarea „dar" cbiar la scriitorii
tîrzii. Din semnificaţia de comparativ a lui multum „mai mult" (depăşirea
limitei noţiunii „mult"), magis ajunge, probabil, să semnifice pur şi simplu
depăşirea limitei unei noţiuni, adăugirea.
Atît depăşirea, cît şi scăderea unei cantităţi din corpul noţiunii
presupun îndepărtarea de la limita superioară a noţiunii. în anumite contexte,
în care termenul al doilea al sintagmei adăugat ideii exprimate de primul
termen aduce o micşorare de intensitate a acesteia, magis, din expresia
adăugirii, devine indice al scăderii (cf. „e bun şi nervos", care înseamnă, de
fapt, „e bun, dar nervos" : noţiunea nervos scade din calitatea de a fi bun). în
acest fel, semnificaţia romanică a lui magis se prezintă ca opusă celei
latineşti.
În spaniolă se dezvoltă, alături de mas, conjuncţia pero (< lat. per +
hoc). în vorbirea contemporană, mas este din ce în ce mai puţin folosit, fiind
simţit ca arhaic şi, poate, de aceea mai intensiv. Deosebirea dintre mas şi
pero constă însă mai ales în distribuţie, şi anume pero, de pildă, nu poate să
apară niciodată în capul frazei.
În română, dar (de origine nesigură) şi sinonimul însă (< lat. ipsa)
sînt indici ai scăderii. Deferenta dintre dar şi însă este astăzi întrucîtva
asemănătoare cu cea dintre sp. mas şi pero : dar apare numai la începutul
propoziţiei pe care o introduce, în timp ce însă poate să apară şi în interiorul
frazei.
Conjuncţia ci (< lat. quid) este precedată în mod obligatoriu de
negaţie (nu e prost, ci deştept; nu doarme, ci lucrează) şi prezintă (împreună
cu nu) scăderea pînă la zero (desfiinţare) a noţiunii exprimate prin primul
termen. Prin punerea în contrast a celor doi termeni, noţiunea a doua cîştigă
în intensitate. Iar (de origine nesigură) prezintă cea mai slabă relaţie de
scădere; de aceea alăturarea celor două idei poate avea uneori semnificaţie de
adăugire. Spre deosebire de dar, însă, ci, conjuncţia iar nu poate lega decît
propoziţii.

174
 Conjuncţiile subordonatoare exprimă cauza, condiţia, circumstanţele
temporale, spaţiale, modale sau pur şi simplu dependenţa (introduc atributive
sau completive).
Quod şi quia, cauzale, se extind în locul lui ut (final şi completiv), pe
care îl elimină. Completivele exprimate prin infinitiv -f- acuzativ se dezvoltă
în completive introduse prin conjuncţie urmată de verb la un mod personal,
încă din latina epocii clasice, verbele afective se construiau cu quod cauzal:
gaudeo quod vales (în contexte de acest fel, opoziţia dintre quod cauzal şi ut
final completiv nu se poate realiza); cf. şi Renuntiaverunt quod Pompeium in
potes-tate haberent {Bell. Hisp. 36), unde quod introduce o completivă. Din
quod se dezvoltă rom. că, v. it. co. Se pare că lat. quia a avut o dezvoltare
semantică asemănătoare (cf. it. che, fr., prov., cat., sp., pg. que).
În limbile romanice, urmaşii lui quia şi ai lui quod au semnificaţii
multiple, fapt care ne îndreptăţeşte să credem că la un moment dat acestea
au constituit pentru vorbirea populară un gen de conjuncţii universale
subordona-toare. Nu este exclus ca urmaşii lui quia să fi fuzionat chiar cu
relativul neutru, cu care devin identici din punct de vedere fonematic.
Pentru a indica diverse alte nuanţe de subordonare, que şi che sînt
însoţite . apoi de prepoziţii (indici ai dependenţei în propoziţie), de adverbe
sau de pronume neutre etc.: it. allorche, giacche, perche, poiche; fr. parce
que, puisque, lorsque; sp. pues que, desde que, hasta que; pg. por que,
poisque, desde que etc.; rom. pentru că, din cauză că (cf. şi în timp ce,
deoarece, după ce).
Si condiţional se extinde, în dauna lui an şi utrum „oare", „dacă", şi în
propoziţii interogative : it. se, sard. si, fr. si, prov. si, cat., sp. si, pg. se, ret.
schi, v. rom. se. Construcţia condiţională si + indicativul în locul lui utrum
sau an + conjunctivul apare deja la Terenţiu (Visam si domi est, apud
Bourciez, Elements..., p. 134), iar din secolul al II-lea devine frecventă (dic
mihi si tu Romanus es, în Vulgata); cf. fr. dis-moi <si tu es Romain, sp. dime
si Romano eres, it. dimmi se Romano sei, v. rom. spînremi se Rimleanu eşti,
în Cod. Voroneţean. În română, din pricina confuziei cu pronumele reflexiv,
se este înlocuit prin dacă (< de -f- ca). O serie de adverbe sînt preferate ca
elemente de introducere a circumstanţialelor. Quando temporal (rareori
cauzal) se extinde în dauna lui cum, cauzal, temporal şi concesiv, probabil
datorită semnificaţiei lui temporale predominante : rom. cînd, it. quando, fr.
quand, sp. cuando, pg. quando.
Quomodo „în chipul acesta", „în chipul cum" înlocuieşte adeseori pe
quando şi quoniam şi se transmite limbilor romanice cu valoare modală :
rom. cum, v. it. como, v. fr. comme, (fr. mod. comment), prov., cat. corn, v.
sp. cuemo, sp. mod., pg. como.
175
 IV. Lexicul
4.1. Generalităţi
Prin lexic înţelegem totalitatea cuvintelor unei limbi, considerate din
punctul de vedere al invariantelor semantice exprimate, indiferent de funcţia
lor gramaticală, în frază, de valorile gramaticale. Privite sub acest aspect,
cuvintele unei limbi ne pot informa asupra stadiului de dezvoltare socială a
poporului care vorbeşte limba în discuţie, sau, altfel spus, asupra cantităţii şi
felului cunoştinţelor acelui popor în toate ramurile de activitate.
Şi nu numai stadiul de dezvoltare a culturii la care a ajuns într-un
anumit moment societatea îl putem ilustra cu ajutorul lexicului, ci şi stadiile
anterioare. Este drept că lexicul se schimbă mai uşor şi mai profund decît
sunetele, formele gramaticale şi sintaxa, tocmai din cauza dependenţei lui •de
aspectele cele mai mobile ale vieţii materiale şi spirituale. Unele cuvinte
dispar fără urmă, fiindcă s-au dovedit inutile în clipa cînd locul obiectelor pe
care le desemnau l-au luat alte obiecte cu totul diferite, iar cînd rămîn totuşi,
ele suferă modificări semantice adesea mari, care le transformă, de fapt, în
alte cuvinte, complet deosebite de ceea ce fuseseră ele mai înainte. Cu toate
acestea, o bună parte din materialul lexical se păstrează în general neschimbat
vreme mai mult ori mai puţin îndelungată, aşa că el ne poate informa şi
asupra vieţii trecute a poporului în discuţie.
În fiecare limbă există un nucleu — principal — de cuvinte, foarte
rezistent, aproape tot atît de rezistent ca şi gramatica. Restul vocabularului,
care cuprinde marea majoritate a cuvintelor unei limbi, se schimbă uşor, mai
cu seamă în epocile apropiate de a noastră, cînd progresul realizat de oameni
în activitatea lor economică şi culturală înregistrează o rapidă dezvoltare.
Fondul principal se păstrează vreme îndelungată, pe de o parte
fiindcă noţiunile pe care le exprimă cuvintele respective nu sînt, în general,
supuse schimbărilor produse în activitatea economică şi culturală a
oamenilor, pe de altă parte deoarece se întrebuinţează foarte des în vorbire
(pentru că şi noţiunile respective apar mereu în viaţa de toate zilele).
Cuvintele din fondul principal servesc, în general, la formarea de cuvinte noi,
cu ajutorul sufixelor, prefixelor şi al compunerii. Ele alcătuiesc temelia pe
care se clădeşte construcţia lexicală a limbii.
Oglindirea vieţii social-economice în lexicul unei limbi este, graţie
situaţiei schiţate mai sus, aşa de vizibilă, încît ea s-a impus din primul
moment atenţiei specialiştilor, chiar dacă formularea ideii de bază, în legătură
cu această constatare, a fost făcută altfel decît o facem noi. De aceea găsim şi
în lucrările lexicologice vechi, mai ales cînd e vorba de împrumuturi de la o
limbă la alta, preocupări de această natură, al căror scop este descrierea
176
relaţiilor dintre popoare cu ajutorul materialului lexical împrumutat. De
pildă, originea latină, uneori şi autohtonă, a terminologiei pastorale arată că
ocupaţia de căpetenie a poporului nostru a fost, în primele timpuri, păs-
toritul. în acelaşi sens vorbeşte şi faptul că această terminologie a fost parţial
împrumutată de populaţiile cu care românii au trăit pe teritorii învecinate sau
pe aceleaşi teritorii. Tot prin cuvinte latineşti moştenite sînt exprimate
noţiunile fundamentale din domeniul agriculturii: a ara, a culege, a semăna,
grîu, orz, secară etc. în schimb, un număr de unelte agricole, precum şi unele
procedee tehnice au numiri slave sau de altă origine.
Studiul lexicului unei limbi sau, ca în cazul de faţă, al unui grup de
limbi trebuie să îmbrăţişeze întregul tezaur de cuvinte al limbii sau limbilor
respective, pornind de la începuturile lor şi mergînd pînă în epoca noastră.
Acest lucru este, teoretic vorbind, posibil, întrucît material lexical mai mult
decît suficient pentru o astfel de cercetare se găseşte în dicţionarele speciale
ale diverselor limbi aparţinînd grupului lingvistic dat, precum şi în dicţionare
generale, care înregistrează cuvintele comune tuturor limbilor în discuţie sau
ale unora dintre ele. în practică, un asemenea studiu este foarte greu, chiar în
ipoteza că ar participa la el un colectiv de specialişti, mai ales atunci cînd
trebuie luate în consideraţie grupuri de limbi. Bogăţia extraordinară a
materialului şi felurimea lui nu mai puţin mare îngreuiază enorm ducerea la
bun sfîrşit a unei astfel de întreprinderi, presupunînd că ea ar fi pornită. Aşa
se face că nu există pînă acum nici măcar încercări de a studia întregul lexic
al unei limbi (cu atît mai puţin al unui grup de limbi) din punctul de vedere al
modului cum se oglindeşte în el viaţa poporului care o vorbeşte. Avem lucrări
de acest fel consacrate unui anumit sector de activitate, mai ales unui anumit
aspect al lexicului, considerat, de obicei, în el însuşi, rupt de realitatea socială
care i-a dat naştere.
Găsim extrem de numeroase cuvinte şi expresii clasate sistematic şi
explicate mai mult ori mai puţin just din punct de vedere etimologic, dar
nimic despre stările de lucru r e a l e care au putut duce la ivirea, respectiv la
dispariţia unora dintre aceste cuvinte. De altfel, înseşi titlurile lucrărilor citate
arată că autorii lor şi-au ales parcă într-adins terminologii romanice care să
nu-i pună în situaţia de a da explicaţii de ordin istoric în sensul nostru actual :
numele legăturilor de rudenie, ale părţilor corpului, ale anotimpurilor, măcar
că şi aceste aspecte ale lexicului se pretează într-o oarecare măsură la
interpretări în legătură cu istoria culturii materiale şi spirituale.
Indiferent de concepţie şi metodă, pentru studiul istoric al
vocabularului unei limbi sau al unui grup de limbi este toate, cunoaşterea
nevoie să se cunoască etimologia cuvintelor, să li se ştie, adică, originea.
Aceasta presupune, înainte de, fie şi aproximativă, a vechimii lor, deci a
epocii din care provin, ceea ce permite raportarea lor la orînduirea social-
177
economică respectivă, precum şi urmărirea fazelor prin care au trecut ele în
ce priveşte sensul (în ipoteza, frecventă, că au suferit modificări semantice),
tot pentru a raporta aceste faze la evoluţia societăţii în mijlocul căreia s-au
produs modificările.Pentru limbile romanice dispunem de un dicţionar
etimologic general relativ recent: Romanisches etymologisches Worterbuch
de W. Meyer-Lubke (ed. I, Heidelberg, 1911, a IlI-a, loc. cit., 1930—1935).
Această operă face de prisos, în mod obişnuit, pe aceea similară a lui
Friedrich Diez şi mai cu seamă pe a lui G. Korting, Lateinisch-romanisches
Worterbuch (ed. a IlI-a, Paderborn, 1907), care este inferioară, sub toate
raporturile, deşi a apărut relativ tîrziu, multe decenii după dicţionarul
întemeietorului disciplinei noastre.
REW (aceasta este prescurtarea obişnuită pentru opera lui Meyer-
Lubke) conţine aproximativ 10 000 de articole (= cuvinte de bază sau
etimonuri). Numărul este impresionant, dar el nu corespunde nici pe departe
realităţii, căci lexicul romanic este cu mult mai bogat. De altfel, autorul
previne (p. VIII) pe cititor asupra faptului că a lăsat pe dinafară „elementele
nelatineşti ale românei, pe cele de origine germană existente în ţinuturile de
la graniţa lingvistică germano-romanică, elementele slave din regiunile
venele şi din Friul, pe cele greceşti din Italia centrală şi meridională, pe cele
bretone din Franţa de vest şi pe cele basce din Franţa de sud". Aşadar, tot ce
este mai mult ori mai puţin specific pentru teritorii lingvistice puţin întinse
sau care au o situaţie aparte. De asemenea, n-au fost luate în consideraţie
cuvintele latineşti „savante", cum li se spune de obicei, adică împrumutate pe
cale cultă, din aspectul literar al limbii latine, după ce limbile romanice s-au
constituit ca unităţi de sine stătătoare, cu aspectul lor caracteristic. (Este
vorba mai ales de împrumuturile latineşti de dată tîrzie, cam de pe la
Renaştere încoace.)
Indicele dicţionarului aici în discuţie ne arată ce cuvinte romanice
conţine : pe lîngă cele latineşti transmise direct idiomurilor romanice (plus
unele împrumuturi mai vechi), au fost incluse cuvinte de origine arabă,
ebraică şi persană (le-am putea spune, cu un singur termen, orientale), basce
şi iberice (prin „iberice" autorul înţelege cuvinte existente în limbile
populaţiilor autohtone din Peninsula Iberică), berbere (din nordul Africii,
partea ei apuseană, extrem de puţine), germanice, greceşti (e vorba de
cuvintele intrate direct în idiomurile romanice, nu prin intermediul latinei;
acestea din urmă sînt socotite ca latineşti, întrucît s-au transmis limbilor
romanice o dată cu şi în acelaşi chip ca cele latineşti propriu-zise), celtice şi
ligurice, maghiare (foarte puţine), slavo-lituaniene (de fapt, mai toate sînt
slave) şi turceşti. La acestea se adaugă un număr de cuvinte „imitative" sau,
cum li se spune obişnuit, onomatopeice, care nu provin nici din latineşte, nici
din vreo altă limbă, ci sînt produsul spontan al subiectelor vorbitoare de pe
teritoriul lingvistic respectiv.

178
 Fondul propriu-zis al lexicului romanic- elementele constitutive ale
acestui lexic sînt: cele latineşti „moştenite", provenite adică direct din limba
latină, prin transformarea ei în idiomurile romanice pe care le cunoaştem;
cele autohtone (variabile după regiuni, fiindcă populaţiile cucerite şi
asimilate de romani n-au fost pretutindeni aceleaşi); cele germanice, intrate
din limbile populaţiilor germanice care s-au aşezat, cu începere din primii ani
ai secolului al V-lea, în provinciile Imperiului roman de apus. La acestea
trebuie adăugate elementele vechi slave din limba română, care, din punct de
vedere cantitativ trebuie puse alături de elementele germanice ale idiomurilor
romanice apusene (în special alături de cele france din limba franceză, care
sînt cele mai numeroase dintre toate) .
Vocabularul romanic are şi multe alte elemente care datează din
epocile de după formarea limbilor romanice. Acestea se încadrează mai ales
în masa cuvintelor cu o frecvenţă ceva mai scăzută. De aceea nu ne vom
opri asupra lor decît parţial (şi anume asupra cuvintelor de origine arabă,
care ocupă un volum mare mai ales în vocabularul limbilor spaniolă şi
portugheză, şi împrumuturilor interromanice).

4.2. Elementul latin

Judecind după situaţia din limba noastră, se poate afirma că numărul

cuvintelor latineşti moştenite existente în fiecare limbă romanică se ridică
aproximativ la 2 000 . Din 6 700 de cuvinte latineşti moştenite, înregistrate
de W. Meyer-Lubke, REW, 1 300 (deci aproape 20%) sînt general romanice
3 900 (aproape 60%) s-au păstrat numai în unele limbi romanice, iar 1 500
(ceva mai mult de 20%) în cîte o singură limbă romanică. Se înţelege că nu
toate cele 1 300 cuvinte intră în fondul principal, după cum multe dintre
cuvintele aparţinînd celorlalte categorii fac, desigur, parte •din acest fond. Ca
să ne dăm seama, foarte aproximativ, fireşte, de proporţia cuvintelor latineşti
moştenite care participă la alcătuirea fondului principal al diverselor limbi
romanice, ne referim la limba noastră : din cele 2 000 de cuvinte latineşti
transmise direct, 827 (plus 30 derivate româneşti de la teme latineşti) intră,
după statistica făcută de Al. Graur, încercare asupra fondului principal
lexical al limbii române, Bucureşti, 1954, în fondul principal, ceea ce
însemnează 43%. Acest procent poate fi admis, pînă fa proba contrară, şi
pentru celelalte idiomuri romanice.
Din cele spuse chiar acum rezultă că există anumite deosebiri de la o
limbă romanică la alta în ce priveşte cuvintele latineşti moştenite. Faptul nu
trebuie să ne mire, întrucît condiţiile de viaţă n-au fost identice la toate
populaţiile care au dat naştere popoarelor romanice. Fiecare limbă romanică
posedă o serie de cuvinte latineşti, în general puţin numeroase, care-i aparţin
179
numai ei, apoi altă serie, care ne întîmpină la două sau trei dintre ele. Astfel,
româna are circa 120 de cuvinte latineşti care lipsesc în celelalte limbi
romanice. La acestea se adaugă altele, nu prea multe, fireşte, de asemenea
absente în idiomurile romanice apusene, dar existente in dalmată (vreo
cîteva) şi în albaneză (destul de multe *). Acest fapt este firesc întrucît
dalmata şi albaneza s-au format şi s-au dezvoltat în regiuni apropiate sau
chiar învecinate cu teritoriul unde a luat naştere limba română, ceea ce
însemnează, în largă măsură, condiţii de viaţă social-economică foarte ase-
mănătoare, adesea chiar identice.
Mai puţin logic, în aparenţă, este faptul că limba noastră cunoaşte
adesea termeni latineşti absenţi în idiomurile romanice mai apropiate de ea
sub raportul geografic, cum sînt italiana şi franceza, de pildă, dar prezenţi în
Peninsula Iberică. Explicaţia care se dă de obicei acestei situaţii este urmă-
toarea. Italia şi, într-o măsură destul de însemnată, Galia au fost provincii
centrale, deci inovatoare în materie de limbă, aşa cum au fost şi sînt mereu
centrele politico-administrative (implicit, deci, şi culturale) din cuprinsul unei
singure ţări. Graţie activităţii mult mai vii, în toate privinţele, decît a celor-
lalte regiuni, centrele inovează, creează cuvinte noi (fiindcă ele creează şi
obiecte, noţiuni etc. noi). Aceste creaţii se răspîndesc treptat de-a lungul
întregului teritoriu lingvistic în discuţie, drept urmare a relaţiilor fireşti dintre
centrul şi restul teritoriului. Răspîndirea se face mai uşor în regiunile mai
apropiate, precum şi în cele mai dezvoltate din punct de vedere social-
economic şi cultural. Consecinţa poate fi că regiunile mai îndepărtate, din
punct de vedere geografic, sau mai înapoiate sub raportul economic şi cul-
tural, nu primesc unele dintre inovaţiile lingvistice ale centrului (fiindcă n-au
primit nici inovaţiile tehnice, culturale etc. care stau la baza celor lingvistice).
In cazul nostru, teritoriile unde s-a format limba română şi Peninsula Iberică
au fost provincii periferice, situate la distanţe mari de centrul Imperiului
roman şi separate de acesta prin alte provincii. Inovaţiile ivite în Italia (în
special la Roma, capitala imperiului) ajungeau mai greu în cele două extreme
: Dacia şi Peninsula Iberică. In momentul cînd condiţiile de viaţă ale
Imperiului roman au dus la împărţirea lui în imperiul de apus şi cel de răsărit,
apoi la slăbirea tot mai mare a autorităţii statului roman, care întreţinea, prin
însăşi existenţa lui, o unitate politică măcar relativă, legăturile dintre
provincii şi centru şi de la una la alta au slăbit, cîteodată s-au întrerupt cu
totul. Urmarea a fost că diverse inovaţii lingvistice r ivite în Italia, nu s-au mai
putut răspîndi în provinciile prea depărtate de ea, care au continuat să
păstreze termenii şi expresiile vechi (înlocuite în Italia şi în alte ţinuturi
centrale prin creaţii noi). Această explicaţie, bazată pe rezultatele geografiei
lingvistice, este, în linii mari, justă şi trebuie deci acceptată, cu condiţia să se
cerceteze fiecare caz în parte şi să nu se exagereze încrederea în justeţea
teoretică a principiului.
Să vedem acum o serie de fapte mai caracteristice privitoare la elementele
latineşti ale lexicului romanic.
180
 O primă constatare este că elementele de legătură, adică prepoziţiile
şi conjuncţiile, sînt de origine latină. S-au transmis, între altele, ad, contra,
cum, de, in, inter, super, sub (tas); aut, et, quam, quia, quod, si, sic etc.
Latineşti sînt, în bună parte, şi a d v e r b e l e romanice, căci continuă pe cele
latineşti corespunzătoare : hic (mai ales compus cu eccum), Mac (şi compus
cu ad), Mic, illoc (şi compus cu eccum), hodie, quando, quomodo, unquam
etc.
Constatarea nu trebuie să ne surprindă, mai ales în cazul prepoziţiilor
şi conjuncţiilor, care se apropie de morfemele gramaticale prin valoarea lor
relaţională şi prin frecvenţa ridicată; transmiterea lor în limbile romanice s-a
făcut prin intermediul grupurilor de cuvinte, al construcţiilor sintactice în
care ele intrau ca elemente de legătură. Observaţia se aplică, în largă măsură,
şi adverbelor (mai cu seamă celor relative, care îndeplineau funcţia unei
conjuncţii).
O situaţie asemănătoare constatăm la p r o n u m e , care sînt toate
latineşti, «hiar sub aspectul strict morfologic : ele s-au transmis fără prea
multe modificări (în afară de cele fonetice, care nu contează pentru discuţia
de faţă), cu aproape toate formele pe care le aveau în limba latină .
În sfîrşit, latineşti sînt n u m e r a l e l e , în frunte cu cele cardinale,
care se găsesc la baza tuturor celorlalte (o singură excepţie, a rom. sută, de
origine slavă sau, poate mai degrabă autohtonă). Numeralele pot fi puse
alături de cuvintele amintite pînă aici, în special alături de pronume, întrucît
servesc la numărătoarea a tot felul de obiecte şi, drept consecinţă, ele pot
avea, cînd apar singure (fără un substantiv pe lîngă ele), sensul oricărui
substantiv, dacă acesta a fost amintit mai înainte : „cinci", „zece", „o mie"
etc. însemnează, după împrejurări, „cinci oameni", „cinci cărţi", „zece oraşe",
„zece cai", „o mie de lei" etc. etc. Totuşi, situaţia lor nu este identică cu a
pro-numelor: sensul lor este legat de aspectele cantitative ale lumii materiale.
Sistemul de numărare poate fi influenţat de condiţiile vieţii economice, cum
probează de pildă, fr. soixante-dix, quatre-vingt şi quatre-vingt-dix, care n-au
corespondente în latină sau în alte idiomuri romanice. Aceste numerale, care
vor fi avînd la bază un sistem de numărare străvechi („zece" însemnează
„cele zece degete ale mîinilor", adică „două mîini", iar „douăzeci", „cele
•douăzeci de degete de la mîini şi de la picioare", adică „un om întreg", cum
se va fi spus în vremea cînd numărătoarea obiectelor se făcea pornin-du-se de
la numărul degetelor omului) 2 sînt de fapt traduceri din limba vechilor gali 3.
Poate fi pomenită aici şi situaţia numeralelor româneşti 11—19, a căror
prepoziţie spre este un calc după na din limba veche slavă .

Destul de bine s-au păstrat şi v e r b e l e latineşti în limbile

romanice. Vreau să spun că majoritatea verbelor vechi s-au transmis acestora
din latină şi numai o parte relativ mică sînt de origine străină *. Faptul este
oarecum general, în sensul că îl găsim în toate limbile. Lingvistul francez A.
181
Meillet face următoarea afirmaţie : „verbele se împrumută puţin, şi verbele
radicale din limba latină au şansă de a fi indo-europene, chiar 3atunci cind n-
au corespondente exacte în nici o altă limbă indo-europeană" . Acţiunile şi
stările obişnuite, legate strîns de existenţa fizică şi spirituală a omului şi de
mediul înconjurător, sînt limitate ca număr şi au apărut oarecum din capul
locului, întrucît aparţin la manifestările curente şi de fiecare moment ale
omului, ale fiinţelor şi lucrurilor din lumea înconjurătoare. Este vorba,
bineînţeles, de verbele care desemnează procesele şi stările vieţii vegetative,,
ale celei psihice obişnuite, mişcările obiectelor de tot felul, acţiunile în legă-
tură cu munca şi altele asemănătoare, care nu implică o activitate intelectuală
sau tehnică prea dezvoltată. Pentru altfel de acţiuni există în fiecare limbă
posibilităţi de a forma verbe noi, mai ales de la substantive şi adjective, verbe
aşa-zise factitive (sau cauzative, cum le spun unii), care arată acţiunea
necesară pentru realizarea („facerea") obiectului sau însuşirii exprimate de
substantivul sau adjectivul respectiv.
Iată un număr de verbe latineşti transmise limbilor romanice s :
audirer gustare, sentire, videre (din domeniul „simţurilor"); bibere, cădere,
dormire, manducare, şedere, stare, venire (acţiuni diverse, curente în viaţa
omului); amare, cântare, prehendere, scribere, vendere; arare, colligere,
coquere, currere, dare, exire, facere, intrare, laudare, morire, nascere,
remanere, respondere, salire, sibilare (cu diversele lui variante); cogitare,
credere, desiderare, volere (= clasic velle) etc. Interesante sînt modificările
semantice suferite de unele verbe latineşti transmise limbilor romanice.
Aceste modificări arată, adesea, deosebirea dintre felul de a gîndi al clasei
dominante, creatoarea şi mînui-toarea limbii literare, în general abstractă, şi
masele populare realiste, care păstrează strîns contactul cu viaţa adeA rărată,
lăsîndu-se conduse de nevoile ei stringente.
Dăm cîteva exemple. Verbul discere „a învăţa" a dispărut, fiind
înlocuit,, mai pretutindeni, prin apprehendere „a apuca, a pune mîna, a
prinde", care căpătase înţelesul de „a pricepe" (adică „ a prinde cu mintea")
chiar în latina mai tîrzie (la Tertullian, de pildă, care, ca scriitor creştin, se
folosea de multe expresii „populare", fiindcă se adresa maselor); aşadar s-a
înlocuit un verb abstract prin unul concret, cu sens material. Rom. (a) învăţa
provine din invitiare (<lat. vitium „viţiu"), cu sensul originar de „a deprinde
ceva rău", apoi „a deprinde în general" (fără nuanţa peiorativă iniţială). Şi
docere „a învăţa (pe alţii)" a dispărut în marea majoritate a limbilor
romanice , şi pentru acelaşi motiv ca discere. Jntelligere, păstrat la noi şi in
unele graiuri retoromane, a fost înlocuit prin inlendere „a întinde", adică „a
încorda (mintea)". Pacare „a împăca, a linişti" a devenit, în cele mai multe
idiomuri romanice, sinonim cu „a plăti" : sensul oarecum abstract s-a
transformat în unul foarte concret („a linişti pe vînzător plătindu-i marfa şi pe
creditor achitîndu-i datoria"). Interesant este şi cazul lui pen-sare „a cîntări",
care şi-a înmulţit şi apoi şi-a clarificat accepţiile, în sensul că, după regiuni,
182
s-a fixat la una sau la alta dintre ele. Şi-a păstrat înţelesul iniţial în multe
limbi romanice, care cunosc, aproape toate, şi unul abstract, identic cu al
rom. îmi pasă (= apăsare sau greutate morală), pentru ca mai tîrziu, sub
influenţa aspectului fonetic din latina clasică 2, să recapete forma originară
(cu n) şi să însemneze „a gîndi" (it. pensare, fr. penser, cat., sp., pg. pensar),
cum însemna şi în latineşte („a cîntări cu mintea, a chibzui"). Vedem că, în
momentul cînd vorbitorii au simţit nevoia unui înţeles abstract, au recurs
(prin reprezentanţi ai păturii culte) la latina clasică, „savantă".
Situaţia a d j e c t i v e l o r seamănă, în linii mari, cu a verbelor,
întrucît întocmai ca acestea, adjectivele se împrumută relativ mai greu şi mai
rar. Faptul se datoreşte naturii conţinutului exprimat de numeroase adjective,
adesea mai stabil, mai puţin supus modificărilor provocate de lumea încon-
jurătoare, nelegat de producţie, izvorul principal al vocabularului. De pildă :
albuş, negrus (clasic niger), rubeus; acrus (clasic acer), amarus, dulcis;
calidus, frigidus, siccus; altus, directus, latus, longus, minutus, grandis,
grassus (clasic crassus), grossus; mutus, orbus, surdus etc. Limba noastră are
aproximativ 100 de adjective de origine latină, ceea ce însemnează o cantitate
considerabilă, şi la fel se prezintă lucrurile în celelalte idiomuri romanice, cu
deosebiri de amănunt care nu contează.
Spre deosebire de toate celelalte părţi de vorbire,
s u b s t a n t i v e l e suferă schimbări mai mult ori mai puţin profunde, în
sensul că sînt înlocuite prin altele şi îşi modifică înţelesul cu destulă uşurinţă.
Faptul se datoreşte tot naturii conţinutului, ca şi la celelalte cuvinte discutate
pînă aici: după cum la acelea natura conţinutului semantic face ca ele să
reziste, în general, mai bine şi deci să se transmită, de obicei, neschimbate
de-a lungul timpului, tot aşa natura înţelesului substantivelor contribuie la o
transformare mult mai uşoară a lor din diverse puncte de vedere. Ele
desemnează, în primul rînd, obiecte materiale, care, din cauză că sînt
produsul muncii depuse de oameni în vederea satisfacerii nevoilor curente ale
vieţii, se modifică şi se înnoiesc necontenit, tocmai pentru a corespunde din
ce în ce mai bine acestui scop. Progresul tehnic (în sens larg) este, datorită
muncii, mereu în dezvoltare şi în creştere, ducînd la invenţii şi descoperiri de
obiecte din ce în ce mai perfecte, care iau locul altora sau se adaugă la cele
deja existente. Urmarea, din punct de vedere lingvistic, este pe de o parte
dispariţia numirilor obiectelor devenite inutile şi înlocuirea lor prin numirile
obiectelor noi, modificarea sensului cuvintelor vechi, în ipoteza că n-avem a
face cu invenţii şi descoperiri propriu-zise, ci numai cu îmbunătăţiri şi
perfecţionări aduse obîec telor vechi, iar pe de altă parte, apariţia unor
cuvinte necunoscute mai înainte, în cazul cînd este vorba de apariţia unor
obiecte la care pînă atunci oamenii nu se gîndiseră etc. Şi substantivele aşa-
zise abstracte suferă relativ uşor modificări de acelaşi fel ca substantivele
concrete (sau materiale), căci noţiunile pe care le exprimă ele sînt supuse
transformărilor. Omenirea realizează progrese, adesea mari şi foarte mari, nu

183
numai în domeniul producţiei economice. Acelaşi proces, mereu în creştere
şi perfecţionare, al muncii pune pe om în situaţia de a-şi înmulţi cunoştinţele
şi în domeniul spiritual (ceea ce însemnează o înmulţire a termenilor
respectivi), de a-şi modifica aceste cunoştinţe, deci de a modifica înţelesul
cuvintelor care le denumesc sau de a le înlocui pe acestea prin altele etc. In
acest sector al activităţii omeneşti nu trebuie trecută cu vederea mentalitatea,
modul cum văd şi interpretează oamenii lumea înconjurătoare. Această
mentalitate diferă de la o epocă la alta, ca urmare a dezvoltării vieţii social-
economice, şi în cuprinsul aceleiaşi epoci de la o clasă socială la alta.
Schimbîndu-se mentalitatea, se schimbă şi lexicul în partea lui privitoare la
fenomenele de suprastructură, după norme în general asemănătoare cu ale
lexicului aşa-zis material .
De aceea, îndeosebi substantivele, care sînt şi mai numeroase decît
oricare dintre celelalte părţi de vorbire, ne ajută să urmărim şi să înţelegem
dezvoltarea societăţii cercetînd evoluţia limbii, în speţă a lexicului.
Există, evident, şi substantive, care, datorită conţinutului lor
semantic, sînt ferite, vreme îndelungată sau chiar pentru totdeauna, de
modificări ca cele schiţate mai sus şi care, de aceea, se transmit, neatinse, în
general, de prefaceri de-a lungul secolelor şi mileniilor, la fel cu prepoziţiile,
conjuncţiile, pronumele etc. Ele alcătuiesc fondul lexical principal format din
cuvinte care desemnează noţiuni fundamentale, curente în viaţa zilnică a
omului, noţiuni fără de care nu se poate concepe existenţa unor relaţii şi deci
a unei înţelegeri între oameni.
În această situaţie se găsesc, înainte de toate, cuvintele care
desemnează părţile corpului. Ele sînt aproape în totalitatea lor latineşti, nu
numai în sensul că au existat în limba latină, dar şi în sensul că, mai
totdeauna, au desemnat aceleaşi părţi ale corpului ca şi în idiomurile
romanice. Iată o parte din ele : auricula, barba, brachium, brânca, capul,
corpus, digitus, facies (facia), frons, -tis, humerus, manus, nasus, oculus, pes,
-dis (cu „diminutivul" petiolus), ungula etc.
Că şi în acest domeniu au loc schimbări, este de aşteptat, în ciuda
afirmaţiei de mai sus, pentru motivul că nu există, nu poate exista vreun
aspect al vieţii şi al lumii înconjurătoare care să scape pentru totdeauna de
efectele legii universale a mişcării neîntrerupte. Ne oprim la cîteva dintre cele
mai caracteristice. Astfel, unii urmaşi romanici ai lui brânca „labă" păstrează
sensul originar, alţii însemnează „mînă" (cf. rom. brîncă, sub se
adaugă la cele deja existente. Urmarea, din punct de vedere lingvistic, este pe
de o parte dispariţia numirilor obiectelor devenite inutile şi înlocuirea lor
prin numirile obiectelor noi, modificarea sensului cuvintelor vechi, în ipoteza
că n-avem a face cu invenţii şi descoperiri propriu-zise, ci numai cu
îmbunătăţiri şi perfecţionări aduse obîec telor vechi, iar pe de altă parte,
apariţia unor cuvinte necunoscute mai înainte, în cazul cînd este vorba de
184
apariţia unor obiecte la care pînă atunci oamenii nu se gîndiseră etc. Şi
substantivele aşa-zise abstracte suferă relativ uşor modificări de acelaşi fel ca
substantivele concrete (sau materiale), căci noţiunile pe care le exprimă ele
sînt supuse transformărilor. Omenirea realizează progrese, adesea mari şi
foarte mari, nu numai în domeniul producţiei economice. Acelaşi proces,
mereu în creştere şi perfecţionare, al muncii pune pe om în situaţia de a-şi
înmulţi cunoştinţele şi în domeniul spiritual (ceea ce însemnează o înmulţire
a termenilor respectivi), de a-şi modifica aceste cunoştinţe, deci de a modifica
înţelesul cuvintelor care le denumesc sau de a le înlocui pe acestea prin altele
etc. In acest sector al activităţii omeneşti nu trebuie trecută cu vederea
mentalitatea, modul cum văd şi interpretează oamenii lumea înconjurătoare.
Această mentalitate diferă de la o epocă la alta, ca urmare a dezvoltării vieţii
social-economice, şi în cuprinsul aceleiaşi epoci de la o clasă socială la alta.
Schimbîndu-se mentalitatea, se schimbă şi lexicul în partea lui privitoare la
fenomenele de suprastructură, după norme în general asemănătoare cu ale
lexicului aşa-zis material .
De aceea, îndeosebi substantivele, care sînt şi mai numeroase decît
oricare dintre celelalte părţi de vorbire, ne ajută să urmărim şi să înţelegem
dezvoltarea societăţii cercetînd evoluţia limbii, în speţă a lexicului.
Există, evident, şi substantive, care, datorită conţinutului lor
semantic, sînt ferite, vreme îndelungată sau chiar pentru totdeauna, de
modificări ca cele schiţate mai sus şi care, de aceea, se transmit, neatinse, în
general, de prefaceri de-a lungul secolelor şi mileniilor, la fel cu prepoziţiile,
conjuncţiile, pronumele etc. Ele alcătuiesc fondul lexical principal format din
cuvinte care desemnează noţiuni fundamentale, curente în viaţa zilnică a
omului, noţiuni fără de care nu se poate concepe existenţa unor relaţii şi deci
a unei înţelegeri între oameni.
În această situaţie se găsesc, înainte de toate, cuvintele care
desemnează părţile corpului. Ele sînt aproape în totalitatea lor latineşti, nu
numai în sensul că au existat în limba latină, dar şi în sensul că, mai
totdeauna, au desemnat aceleaşi părţi ale corpului ca şi în idiomurile
romanice. Iată o parte din ele : auricula, barba, brachium, brânca, capul,
corpus, digitus, facies (facia), frons, -tis, humerus, manus, nasus, oculus, pes,
-dis (cu „diminutivul" petiolus), ungula etc.
Că şi în acest domeniu au loc schimbări, este de aşteptat, în ciuda
afirmaţiei de mai sus, pentru motivul că nu există, nu poate exista vreun
aspect al vieţii şi al lumii înconjurătoare care să scape pentru totdeauna de
efectele legii universale a mişcării neîntrerupte. Ne oprim la cîteva dintre cele
mai caracteristice. Astfel, unii urmaşi romanici ai lui brânca „labă" păstrează
sensul originar, alţii însemnează „mînă" (cf. rom. brîncă, sub forma
pluralului brinci: a cădea în brinci, a da un brlnci etc.) l. Modificarea
semantică trebuie să se fi produs în vorbirea populară, expresivă prin defi-
185
niţie, care, probabil sub influenţa afectului, a asimilat aşa-zicînd mîinile {=
braţele) omului cu labele de dinainte ale animalelor patrupede (cf. rom. labă
„mînă, palmă" : a da cuiva o labă „a-i da o palmă"; bate laba! „bate
palma!"). Un fenomen semantic asemănător s-a produs în cazul termenilor
pentru „cap" şi „gură" din unele limbi romanice. Lat. caput s-a păstrat
pretutindeni, dar şi-a modificat sensul în unele teritorii romanice, căpătînd o
semnificaţie abstractă (cf. fr. chef, sp. cabo) şi fiind de aceea înlocuit prin
testa „ţeastă" (fr. tete, it., prov., cat. testa). Lat. os, oris „gură" a dispărut fără
urmă (probabil din cauza omonimiei cu auris, devenit oris 2 în latina
populară), iar în locul lui s-a întrebuinţat pe de o parte bucea „obraz" (it.
bocea, fr. bouche, prov., cat., sp., pg. boca), pe de alta gula „gîtlej, beregată"
(rom. gură).
Altă dată, termenul latinesc a fost înlocuit prin unul străin. De
exemplu, în româneşte bucea „obraz" a căpătat un sens special, deşi nu prea
depărtat de cel originar, care a ajuns a fi exprimat printr-un cuvînt slav:
obraz. Tot aşa s-a pierdut la noi corpus, fiind înlocuit prin slav. trup.
Cu termenii privitori la părţile corpului merg, aproximativ, cuvintele
care desemnează legăturile de rudenie şi care se dovedesc şi ele, în general,
destul de conservatoare. Asemănare cu categoria deja discutată există şi în
sensul că modificările produse în terminologia familiară au adesea cauze mai
mult ori mai puţin identice, întrucît izvorăsc tot din nevoia unei mai mari
expresivităţi.
Iată un număr de substantive aparţinînd acestui sector al vieţii:
avunculus, consobrinus, ţilia, ţilius, frater, gener, mater, nepos, norus, pater,
socer(us), soror ş.a. Alături îe acestea, existente în latina clasică, s-au
transmis idiomurilor romanice (mai totdeauna numai unora dintre ele) şi alte
cuvinte, sinonime, păstrate, cîteodată, împreună cu cele aşa-zise clasice. Este
cazul, de obicei, al termenilor pentru „mamă" şi „tată", care au avut, în cercul
intim al familiei, dublete provenite din ceea ce se numeşte, cam impropriu,
vorbirea copiilor : mamma, destul de răspîndit (ital. mamma, fr. maman, sp.
mama, ca termeni „afectivi", alături de cei „oficiali" : madre, mere, madre;
rom. mamă, singur, cu ambele nuanţe semantice); tata (rom. iată, iarăşi
singur, sp. tata şi pg. tată, alături de „oficialul" padre). Originea aşa-zisă
copilărească a acestor cuvinte se trădează prin felul cum sînt ele alcătuite : o
silabă repetată (cf. papă, babă, dadă etc). Se mai vede această origine şi din
altceva. Sensul lor nu-i unic şi nici acelaşi pretutindeni. Astfel, arom. mamă
însemnează şi „hrană dată copiilor", iar diverse derivate romanice, mai ales
din graiurile italieneşti, au sensul de „copil", „băiat", „fată". Acest amestec de
semnificaţii în cadrul aceleiaşi vieţi familiale se întîlneşte şi la urmaşii lui
tata, ba într-o măsură chiar mai mare : în diverse graiuri romanice, tata (sub
forma aceasta sau foarte puţin schimbată, cu -o în loc de -a) însemnează şi
„fată (tînără)", „surioară" etc. Aşadar, tot legături de rudenie, dar foarte
deosebite unele de altele. Constatarea nu trebuie totuşi să ne surprindă. Astfel
186
de cuvinte sînt create de copii numai în sensul că sunetele lor alcătuitoare
provin de la copii (la vîrsta cînd ei nu pot încă să vorbească, ci emit sunete
izolate sau silabe, care în „mintea" lor n-au o semnificaţie propriu-zisă, ori au
una foarte neclară). înţelesul acestor sunete este dat de membrii adulţi ai
familiei, care, după împrejurări, le interpretează cînd într-un fel, cînd în altul,
ceea ce duce la sensuri aşa de deosebite pentru unul şi acelaşi cuvînt nu
numai de la un idiom la altul, ci şi în cuprinsul aceluiaşi idiom (să se
compare, de exemplu, pappa „tată", alături de pappare „a mînca", ambele, în
fond, identice, căci au aceeaşi „temă", silaba pa, repetată, cu singura
deosebire, pur formală, că, devenit verb, cuvîntul respectiv a trebuit să capete
finala caracteristică a acestei părţi de vorbire). Putem adăuga, pentru a ilustra
şi mai bine natura unei bune părţi din lexicul „familial", urmaşii romanici ai
unor termeni născuţi tot în legătură cu aşa-zisa vorbire a copiilor şi care
prezintă deosebiri semantice chiar mai mari decît cele arătate pînă aici. REW,
nr. 5817, înregistrează „cuvintele imitative" : lat. nanna, ninna, nonna (pe
care nu le traduce, pentru că ele nu pot fi traduse). Spre deosebire de mamma,
pappa, tata, care încă din limba latină s-au fixat cu sensurile ştiute, ele au
continuat multă vreme să şovăie oarecum în ce priveşte sensul; aşa s-ar
explica şi deosebirea de vocală în temă de la o formă la alta. Iată cîţiva dintre
urmaşii lor romanici: sic. nannu „bunic", sard. (campidanez), nannai „bunic"
şi „bunică", sp. nana „gospodină", tosc. nanna „leagăn", rom. (mold.) nană
„naşă", rom. nani „somn" (cf. a face nani1); it. nonno „bunic", sard. nonnu
„naş", fr. nonne „călugăriţă", rom. nun(ă) „naş(ă)" etc.Unele relaţii de
rudenie, dintre cele mai curente, sînt exprimate prin cuvinte specifice pentru
regiuni mai mult ori mai puţin izolate. Astfel, în limbile ibero-romanice,
noţiunea de „frate" este desemnată prin continuatori ai adjectivului germanus
din formula frater germanus „frate bun, adevărat, drept" : cat. germd, sp.
hermano, pg. irmăo, iar rom. văr provine şi el dintr-un adjectiv, lat. verus
„adevărat" (s-a zis mai întîi consobrinus verus „văr adevărat", din care la
dacoromâni a rămas văr, iar la aromâni cusurinu<consobrinus). De adăugat
şi rom. bun(ă) ca adjectiv pe lîngă tată (şi mamă), cu sensul de „drept,
adevărat" 3, apoi singur şi, mai ales, sub forma diminutivală (bunic (ă) = tată
(mamă) mare = tată (mamă) bătrîn(ă)) (bătrîn, -â au acest înţeles şi fără
substantivele respective pe lîngă ele ). Cf. şi it. (Abruzzi) la mamma bone
„mama adevărată" . Aş mai aminti rom. nevastă, de origine veche slavă, care,
pus alături de drag, a iubi, tot slave, ne trimite la relaţii strînse între populaţia
romanizată de prin părţile noastre şi populaţia slavă.
Să trecem acum la alte aspecte ale vieţii, pentru a vedea cum se
înfăţişează lexicul romanic de origine latină din punctul de vedere al realităţii
materiale.
1.1. Termeni privitori Ia l o c u i n ţ a omului. Lat. domus, care
însemna „casă de patrician "(casa propriu-zisă, ea însăşi mare, împreună cu
clădirile anexe şi cu „grădina de plăcere"), a fost înlocuit forma pluralului
brinci: a cădea în brinci, a da un brlnci etc.) l. Modificarea semantică trebuie
187
să se fi produs în vorbirea populară, expresivă prin definiţie, care, probabil
sub influenţa afectului, a asimilat aşa-zicînd mîinile {= braţele) omului cu
labele de dinainte ale animalelor patrupede (cf. rom. labă „mînă, palmă" : a
da cuiva o labă „a-i da o palmă"; bate laba! „bate palma!"). Un fenomen
semantic asemănător s-a produs în cazul termenilor pentru „cap" şi „gură"
din unele limbi romanice. Lat. caput s-a păstrat pretutindeni, dar şi-a
modificat sensul în unele teritorii romanice, căpătînd o semnificaţie abstractă
(cf. fr. chef, sp. cabo) şi fiind de aceea înlocuit prin testa „ţeastă" (fr. tete, it.,
prov., cat. testa). Lat. os, oris „gură" a dispărut fără urmă (probabil din cauza
omonimiei cu auris, devenit oris în latina populară), iar în locul lui s-a
întrebuinţat pe de o parte bucea „obraz" (it. bocea, fr. bouche, prov., cat., sp.,
pg. boca), pe de alta gula „gîtlej, beregată" (rom. gură).
Altă dată, termenul latinesc a fost înlocuit prin unul străin. De
exemplu, în româneşte bucea „obraz" a căpătat un sens special, deşi nu prea
depărtat de cel originar, care a ajuns a fi exprimat printr-un cuvînt slav:
obraz. Tot aşa s-a pierdut la noi corpus, fiind înlocuit prin slav. trup.
Cu termenii privitori la părţile corpului merg, aproximativ, cuvintele
care desemnează legăturile de rudenie şi care se dovedesc şi ele, în general,
destul de conservatoare. Asemănare cu categoria deja discutată există şi în
sensul că modificările produse în terminologia familiară au adesea cauze mai
mult ori mai puţin identice, întrucît izvorăsc tot din nevoia unei mai mari
expresivităţi.
1.2. Numele a n i m a l e l o r domestice şi ale celor sălbatice. S-au
păstrat, între altele, pretutindeni, sau mai pretutindeni, asinus, bos, -vis,
caballus, caniş, capra, catellus, -lla, cervus, lepus, -oris, lupus, ovis şi
„diminutivul" ovicula, porcus, serpens, -tis (cu varianta neatestată serpes, -
is), sorex,-icis (şi soricius), taurus, ursus, vacca, vitellus (şi vitulus) etc. De
adăugat numele de păsări şi de insecte, precum : apis (şi „diminutivul"
apicula), corvus, formica, gallina, hirundo, -inis (cu „diminutivul"
hirundula), lăcusta (<lo-custa), musca, peduculus, pulex, -icis, tabanus
(>rom. tăun) cu varianta tafanus etc.
Interesant, printre altele, este cazul lui caballus, prin aceea că s-a
substituit, în latina populară, adică în vorbirea maselor, lui equus. Unul
însemna „cal de muncă", deci, în primul rînd, calul omului sărac, celălalt
„cal (în general), cal bun, de rasă". Situaţia seamănă bine cu cea arătată mai
înainte la casa în comparaţie cu domus. Va fi intervenit, poate, şi faptul că
equus devine în latina populară sinonim cu aequus „egal", după ce ae > e. în
schimb s-a păstrat equa, femininul lui equus (> rom. iapă, sard. ebba).
Explicaţia trebuie căutată în faptul că equa se opunea atît lui equus, al cărui
feminin era chiar din punct de vedere strict formal, cît şi lui caballus, în
sensul că desemna „femela calului", partea femeiască a acestui animal privită
din punctul de vedere al procreaţiei; derivatul feminin al acestuia din urmă,
188
caballa este o apariţie rară şi tîrzie, care s-a transmis cîtorva idiomuri
romanice din apus (italiana, provensala, spaniola şi portugheza).
Numele unor o c u p a ţ i i . De pildă, a g r i c u l t u r a (cu obiectele şi
noţiunile corespunzătoare) : ager „ogor, cîmp" (v. rom. băn., arom.,
megl. agru), aratrum „plug" (arom. arat), area „arie", campus, cănabis (cu
varianta cannapus), falx, -cis „seceră", „coasă" *, granum (h)ordeum, linum,
milium, pălea, secole, semenţia 2, spica. De adăugat cîteva verbe, ca arare,
seminare, apoi nume de plante comestibile, precum alium, cauiis „varză"
(şi „diminutivul" cauliculus> curechi), cepa, faba „bob" (arom. fauâ), lens, -
tis(cu „diminutivul" lenticula), phaseolus „fasole" (cuvîntul românesc este
un împrumut neogrec), viridia „varză" ; să se compare, între altele, şi
legumen, numele generic pentru astfel de plante. P ă s t o r i t : berbex, -cis
(clasic vervex), caseus, colastra (= clasic colostra) „coraslă (corastă etc.)",
juvencus
(cu „diminutivele" juvenculus, juvencellus) „june", lacte (= clasic lac, -tis),
lâna, pastor, -oris etc. Am pus în acest grup de cuvinte şi unele nume de
animale (care ar fi trebuit, poate, să figureze mai sus, alături de celelalte),
pentru motivul că existenţa lor este mai strîns legată de ocupaţia păsto-
ritului. Idiomurile galo-romanice (franceza şi provensala) nu cunosc un con
tinuator al lui caseus, pe care l-au înlocuit printr-un derivat în -aticum de
la forma; fr. fromage, prov. fromatge cer un formaticus, adjectiv,
întrebuinţat, la început, ca determinant al lui caseus, cu sensul de „caş
(brînză) preparat(ă) într-un vas special, pentru a-i da o anumită formă". (Cf.
it.caciocavallo, rom. caşcaval, care ne trimit tot la un fel special de a se
prepara brînzade oi; de altminteri, şi caşul nostru capătă, de obicei, o formă
specială, datorită tot vasului în care se pune laptele la prins.)
M e s e r i i diverse şi o b i e c t e de întrebuinţare curentă: argen-
tarius, faber „faur", ferrarius, lanarius, molinarius „morar", ollarius ş.a.,
acuş (cu „diminutivele" acucella, acucula), buttis „bute", caldaria, cos,-tis
„cute", forfex, -icis, furca, fusus, galleta „găleată", olla, pecten, -inis, spatha
„spată (la războiul de ţesut)", urceus (şi „diminutivul" urceolus) „urcior",
vasum (= clasic vas) etc.
Nume de p l a n t e : arbor, -ris, boletus „burete", carpinus, cucurbita
„dovleac", fagus, fenum fragum, fraxinus (şi derivatul colectiv fraxinetum),
hedera, herba, jeniperus (= juniperus), malva „nalbă", napus, pepo, -inis (—
pepo, -onis), persicus (şi fem. persica), pinus, populus „plop", prunus (şi
fem. pop. pruna = clasic prunum), salix, -icis, spinus, ulmus, urtica, vitis (şi
citea) „viţă" etc.
F e n o m e n e n a t u r a l e : fulgur, -uris (şi -eris) „fulger", gelu (şi vb.
gelare) „ger", lumen, -inis „lumină", pluvia (şi vb. pluere, devenit plovere),
tonare (şi subst. tonitrus), ventus etc. Apropiate, prin conţinut, de acestea sînt

189
luna, sol, -is, dies, nox, -ctis, sera, mane „mîine" (şi de mane > rom.
dimineaţă) etc. Tot aici pot fi amintite n u m e l e z i l e l o r : lunis (—
lunae) dies, martis dies, mercuri dies, jovis dies, veneris dies, sabbatum
(varianta sdmbatum), dominica (şi mase. dominicus = dies dominicus şi -a),
ale l u n i l o r : jenuarius (= januarius), februarius, martius, aprilis, majus,
junius, julius, augustus (devenit pop. agustus), september, october (cu
variantele octobrius şi octember), november (şi novembrius), december (şi
decembrius) şi ale a n o t i m p u r i l o r : prima ver, aestas (şi ver),
autumnus, hibernum (tempus).
Spre a sfîrşi cu această sumară trecere în revistă a lexicului romanic de
origine latină, ne vom opri, o clipă, la t e r m e n i i r e l i g i o ş i şi, în
legătură cu ei, la alţi cîţiva care exprimă noţiuni aşa-zise abstracte.
Creştinismul se iveşte şi se propagă în epoca în care orînduirea social-
econcmică sclavagistă atinsese punctul culminant al dezvoltării ei şi tindea să
fie înlocuită prin cea feudală. El este tocmai unul dintre efectele aedor
profunde transformări care începuseră a se produce în sînul societăţii scla-
vagiste, în linii mari, dezvoltarea şi răspîndirea creştinismului merg paralel cu
descompunerea sistemului economic sclavagist şi coincid, aproximativ
vorbind, cu epoca tîrzie a limbii latine, care este şi ea, la rîndul ei, un produs
al aceloraşi adînci schimbări din viaţa economică a Imperiului roman. Scrii-
torii şi predicatorii creştini reflectau în scrierile şi cuvîntările lor unele schim-
bări produse în limba epocii. Ei foloseau cuvinte, expresii şi construcţii luate
din vorbirea maselor pentru că tocmai acestora li se adresau în primul rînd.
Terminologia creştină este, în idiomurile remanice, de origine latină, cu
excepţia, parţială, a limbii noastre, care posedă, în domeniul religios, nume-
roase cuvinte slave, datorită faptului că, înainte de a avea relaţii mai strînse
cu vechii slavi, populaţia remanizată din părţile noastre cunoscuse prea puţin
creştinismul (sub forma lui „latină") . Iată însă o serie, destul de bogată, de
termeni religioşi, transmişi direct idiomurilor remanice: altare, angelus,
baptizare, basiliea (păstrat, ultimul, la noi şi în unele graiuri remanice
conservatoare, mai mult ori mai puţin apropiate de remână : în toate
celelalte s-a transmis ecclesia), blastimare(= blasphemare, avînd şi sens
profan), christianus, credere (şi credentia), crux, -cis, deus (şi dominedeus),
draco (nu peste tot are sensul de „diavol"), paganus, pascha, peccare (şi
rogare), presbyter (cu variantaprebiter), sanctus etc. Interesant este că limba
noastră, mai săracă,după cum am spus, în termeni creştini de origine latină,
păstrează totuşi citeva cuvinte care în celelalte idiomuri romanice nu au sens
religios. Astfel sînt închina < lat. înclinare, lege <lat. lez, -gis , serba <lat.
servare (cf. şi sărbătoare). Se iveşte, cîte-odată, şi cazul invers : un termen,
religios Ia origine, devine profan cu vremea; de exemplu martyr „martir" a
dat în româneşte martor (de Ia sensul iniţial de „martir al credinţei creştine" a
trecut la acela de „martor", adică de „mărturisitor" al acestei credinţe şi, în
fine, Ia acela de „martor" în general). Printre termenii amintiţi aici, unul, şi
anume paganus, merită să ne oprim asupra lui, din cauza modificării
semantice pe care a suferit-o. însemnarea originară este „locuitor al unui
190
pagus" („sat"). Schimbarea de sens o atribuie unii lingvişti faptului că ţăranii
s-au arătat mai refractari faţă de creştinism decît orăşenii şi invocă în sprijinul
explicaţiei propuse lucruri cunoscute şi din alte epoci ale istoriei în ce
priveşte atitudinea ţăranilor faţă de noutăţile social-politice. Alţi specialişti
pornesc însă de la sensul de „civil", pe care-1 avea paganus în vorbirea
soldaţilor şi care, prin secolele I şi II ale erei noastre, a intrat în limba
comună: cum creştinii erau milites (Chrisli), necreştinii au fost numiţi
pagani, adică „civili" (în opoziţie cu „soldaţii lui Hristos"). în sfîrşit, a treia
explicaţie porneşte de la civitas dei „comunitate creştină" (= cetatea sau
oraşul lui Dumnezeu) : lui civitas „oraş" i se opunea pagus „sat", deci
creştinii erau „cetăţeni (= orăşeni) ai lui Dumnezeu", necreştinii, „ţărani (=
săteni), locuitori ai unui pagus". Indiferent care dintre aceste explicaţii
corespunde realităţii (credem că putem să le acceptăm pe toate combinindu-
le), trebuie să reţinem opoziţia dintre cele doua categorii de oamani priviţi
din punctul de vedere al noii religii.
Un număr de t e r m e n i a b s t r a c ţ i , graţie sensului lor, au fost
asociaţi, de la început sau mii tirziu, cu termenii religioşi propriu-zişi, de la
care au căpătat o nuanţa „spirituală" foarte pronunţată. Fenomenul este inte-
resant din punctul de vedere al mentalităţii oamenilor într-o vreme cînd
religia îi stăpînea puternic în toate manifestările vieţii. El se explică prin
ignoranţa maselor, precum şi ca o continuare a mitologiei antice, transfor-
mată, din cauza aceleiaşi ignorante, intr-uri balast de superstiţii pe care le
cunoaştem cu toţii. Da pilda, au«urare (lat. pip. aiurare) „a prezi*"»",
incarnate „a fermeca, a da sau a face farm s ;e" (cu a a t o i i m i l iit'.tn ut „a
scoate, a îndepărta farmacele"), jej'imre „a puţi", furare, Wiv'i"* ,a ierta",
phirmicum „farmao" (acesta nu nu la noi), s m n i m cu faci'in • ire iarăşi
numii in limbi noastră are acest înţeles sun irstiţi >•> (cf. pzrci-i un fapt. =
parcâ-i un fânul „parcă a făcut cineva farmece"). Fi ind -ă sintem la rubrica
„termeni abstracţi", cred util să amintesc ciţiva dintre cei mai frecvenţi in
lira'aile mimice şi avind o semaificaţie, aş zice neutră, fără referire la vreun
anumit aspect a ]activităţii intelectuale. Iată-i: bonitas, -tis, dolus „durere
morală" (spre deosebire de dolor, -ris „durere fizică"), judicare (şi judex, -
cis), mens, -tis, mirare, pax, -cis, sufferre, virtus, -tis, vitium etc.
Din cele arătate pînă aici se poate vedea, destul de aproximativ,
fireşte, că, faţă de lexicul latinesc, aşa cum îl cunoaştem din limba clasică,
partea moştenită a lexicului romanic este săracă. Faptul nu trebuie să ne
surprindă, întrucît idiomurile romanice continuă, în condiţii istorice diferite
de ale punctului lor de plecare, aşa-zisa latină populară, limba marii
majorităţi a maselor. Sărăcia lexicului romanic de origine latină trădează o
viaţă simplă, redusă la strictul necesar, absolut indispensabil unei existenţe
elementare, cu un nivel scăzut şi limitat, pe care o cunoaştem din izvoarele
istorice contemporane.

191
 4.3. Elementul autohton

Despre populaţiile găsite de romani în regiunile cucerite de ei şi

devenite, cu vremea, patria popoarelor romanice sîntem relativ bine
informaţi, mai cu seamă pentru epoca din preajma cuceririi romane şi,
evident, după aceea. Informaţiile se referă, în primul rînd, la numele
triburilor respective *, adesea la teritoriul ocupat de ele, uneori (destul de
vag) la felul lor de viaţă şi, foarte rar, la limbile vorbite de ele. Toate aceste
populaţii au contribuit la naşterea popoarelor romanice. Participînd la
formarea popoarelor romanice, aceste populaţii autohtone au contribuit şi la
formarea limbilor romanice, cum nici nu este posibil altfel: însuşindu-şi,
treptat, limba cuceritorilor, ele au vorbit-o cu deprinderile lor lingvistice, cu
diverse particularităţi mai mult ori mai puţin specifice limbii lor materne,
printre care, în primul rînd, cuvinte, strîns legate de felul lor de viaţă.
Numărul cuvintelor autohtone din limbile romanice trebuie să fie
destul de mare. Ne exprimăm aşa, fiindcă, în ciuda ostenelilor, destul de
îndelungate şi de asidue, specialiştii n-au obţinut rezultate prea satisfăcătoare
cu privire la acest sector al disciplinei noastre. Cauzele slabului lor succes
sînt strict obiective. Despre idiomurile vorbite de populaţiile autohtone ale
Imperiului roman (idiomurile preromane, cum li se spune adesea cu un
termen mai cuprinzător) se ştie foarte puţin, mai nimic sau chiar nimic (după
caz). Aproape toate aceste populaţii trebuie să fi fost analfabete. Vremea în
care au trăit ele. sau, allfel spus. condiţiile vieţii materiale, nu le-a permis să
atingă un nivel intelectual mai ridicat. Celelalte, extrem de puţin numeroase,
care vor fi i z b u t i i să folosească în scris limba lor maternă (in forme fatal
rudimentare), nu ne-au transmis nimic (sau aproape nimic) din limba lor sub
aspectul ei grafic. Puţinele, foarte puţinele cuvinte pe care le cunoaştem, apar
întîmplă-tor şi, fireşte, nesistematic, la diverşi autori latini sau greci, care,
vorbind despre populaţiile respective, redau ce au „prins cu urechea", de la
distanţă adesea mare (în spaţiu şi, citeodată, chiar în timp), cîte un cuvint,
doua sau ceva mai multe din limba acestor populaţii, pe care ei le
înregistrează, ca simple curiozităţi, de cele mai multe ori în chip defectuos,
fiindcă nu cunoşteau de loc limba respectivă şi totodată se foloseau de
alfabetul lor, care nu corespundea totdeauna realităţilor fonetice ale acelei
limbi. Mai numeroase sint numele de locuri şi de oameni care ni s-au
transmis din idiomurile autohtonilor preromani (bineînţeles nu din toate, ci
numai din unele, din cele mai puţine). Cu ajutorul acestor nume, existente în
operele unor istorici antici, în inscripţii şi în alte izvoare, specialiştii au
căutat să stabilească „tipul" sau „sistemul" lingvistic căruia aparţin limbile
respective K Şi, trebuie arătat, încercarea lor n-a izbutit totdeauna, din
pricina materialului prea special şi prea puţin variat. Onomastica, adică
numele de locuri şi de oameni, tocmai prin aceasta se caracterizează, oriunde
şi oricînd : nu prezintă nici pe departe variaţia pe care o cunoaştem din
lexicul obişnuit, ca să nu mai vorbim de faptul, foarte important, că, pentru a
192
face studii serioase asupra unei limbi, trebuie să ştim ce însemnează
cuvintele ei. Acest lucru este foarte greu, dacă nu imposibil, la numele de
locuri şi de oameni, chiar atunci cînd, cum se întîmplă adesea, ele au un sens,
la fel cu cuvintele propriu-zise; ca să le ştim sensul, trebuie să cunoaştem, fie
şi aproximativ, limba în discuţie, şi la aceasta nu s-a ajuns aproape niciodată
în cazul care ne interesează aici.
Care sînt populaţiile autohtone cucerite şi asimilate de către romani ?
Multe au rămas total necunoscute, dată fiind lipsa oricăror informaţii privi-
toare la ele. Multe altele nu sînt luate în consideraţie, cel puţin de către ling-
vişti, pentru motivul că nu se ştie nimic despre limba lor, nici despre
condiţiile în care au putut participa la formarea popoarelor romanice şi,
implicit, a limbilor acestora. De obicei, lingviştii se opresc la populaţiile care,
datorită numărului, eventual şi altor însuşiri, au dat numele lor teritoriilor
unde au trăit. Aceasta însemnează eliminarea unui mare număr de autohtoni,
care-au contribuit şi ei la naşterea popoarelor romanice şi a limbilor vorbite
de acestea.
Astfel, în cazul Peninsulei Iberice, romaniştii vorbesc de iberi,
amestecaţi, într-o proporţie destul de redusă, cu celţi (mai ales în partea
apuseană a peninsulei, pe unde trăiesc astăzi portughezii). Iberii sînt
consideraţi în mod obişnuit drept strămoşi ai bascilor, care locuiesc în partea
muntoasă de nord — nord-est a Spaniei şi, în continuare, dincolo de Pirinei,
în Franţa sud-vestică.
În Franţa, au mai trăit iberi, în provincia Gascogne (< lat. Vasconia =
= ţara bascilor), şi în sud-vest — unde există astăzi, după unii, continuatorii
lor, bascii —, liguri (amestecaţi cu iberi în sud-vest şi neamestecaţi cu alte
populaţii în sud-est — spre graniţa cu Italia), triburi celtice, cunoscute sub
denumirea globală de gali (de unde şi numele vechi al Franţei : Gallia).
Liguri şi gali se găseau, înainte de a fi romanizaţi, şi pe teritoriul Italiei, cei
dintîi în partea de nord-vest, care era, de fapt, o continuare a regiunii ligure
din Galia învecinată, ceilalţi în actualele provincii italiene Piemont, Lom-
bardia, Emilia şi Romagna. Aşa cum s-a arătat în capitolul I, Italia a avut
pînă la romanizarea ei totală numeroase populaţii autohtone, unele deosebite,
alte înrudite ca limbă şi fel de viaţă cu romanii: etruscii, umbrii, oscii, grecii
etc. în Alpii răsăriteni, unde se vorbesc astăzi graiuri retoromane, au trăit
reţii, iar în Peninsula Balcanică, în afară de iliri, care ocupau partea de vest a
peninsulei, tracii, cu diversele şi numeroasele lor triburi. In sfîrşit, Dacia era
locuită de daci şi geţi, populaţii înrudite de aproape cu tracii.
Am amintit numai populaţiile mai cunoscute sau mai importante.
Afară de acestea au existat foarte multe altele, dintre care o bună parte se vor
fi contopit şi îşi vor fi pierdut, deci, fiinţa lor etnică în masa altora, tot autoh-
tone, înainte de cucerirea romană. Se vede astfel că procesul de amestec şi
încrucişare care a avut loc în provinciile unde s-au născut cu vremea
193
popoarele romanice şi limbile lor este neobişnuit de complex. El începe cu
mult înainte de cucerirea romană şi durează de-a lungul stăpînirii oficiale a
imperiului, ba chiar şi după aceea, cum vom arăta ceva mai încolo. Aceasta
însemnează că destul de complex va fi fost şi procesul de asimilare a limbii
latine de către populaţiile în discuţie. Pe noi ne interesează direct aici numai
elementul lexical romanic de origine autohtonă. Situaţia se prezintă, în
general, puţin favorabil, cu deosebiri cantitative şi, mai rar, calitative de la o
limbă la alta. Numeroase cuvinte date de specialişti ca autohtone sînt
nesigure, în sensul că nu se poate preciza cărei limbi autohtone au aparţinut
ele. Şi acestea, din cauză că, aşa cum am mai spus, se ştie foarte puţin despre
unele dintre limbile în discuţie şi absolut nimic despre marea lor majoritate.
Există deseori discuţie cu privire la „sistemul" lor lingvistic sau la tipul
căruia aparţin ele. Cele mai multe sînt, fără nici o îndoială, indo-europene (de
ex. idiomurile celtice, osco-umbrice, trace). Misterioasă, în ciuda încercărilor
recente de a o îngloba în această familie, rămîne etrusca, la care trebuie să fie
adăugată basca.
Dicţionarul romanic etimologic al lui Meyer-Lubke înregistrează
1 621 de cuvinte transmise din idiomurile autohtone. Ele se repartizează
astfel : 25 iberice şi 70 basce, 780 greceşti, 746 celtice, ligurice şi
„preromane" . Aşadar ceva mai mult de 16% din total. Dacă nu uităm însă că
printre cuvintele greceşti sînt destule relativ recente, întrucît datează din
perioadele medio- şi neogreacă şi, deci, n-au putut contribui decît excepţional
(unele dintre cele mediogreceşti) la constituirea lexicului romanic, numărul
lor se reduce într-o anumită măsură. De altfel, chiar din grupul „basc şi
iberic" se cuvine să eliminăm o serie de cuvinte basce, care au intrat relativ
tîrziu, adesea foarte tîrziu, în limbile romanice, precum şi o bună parte din
cele iberice, care sînt obscure. în schimb, ar trebui adăugate cuvintele ilirice
şi trace, care există, fără îndoială, respectiv în dalmată şi română şi pe care nu
le înregistrează REW. în cazul cel mai favorabil, numărul acestora ar putea fi
egal cu al celor medio- şi neogreceşti şi al celor basce tîrzii, care am spus că
trebuie lăsate la o parte. In sfîrşit, nu trebuie să neglijăm amănuntul, foarte
important, că, dacă repartizăm cuvintele autohtone după limbile romanice
care le posedă, cifra dată aici se reduce într-o măsură considerabilă.
Cum se explică această participare aşa de redusă a elementului
autohton la constituirea lexicului romanic? Am arătat deja că populaţiile
cucerite şi asimilate de către romani au fost foarte numeroase, iar unele dintre
ele trebuie să fi avut un număr mare sau chiar foarte mare de indivizi. în orice
caz, coloniştii romani aduşi în diversele provincii ale viitorului imperiu
reprezentau faţă de autohtoni o minoritate neînsemnată. De aceea popoarele
romanice continuă pe aceştia din urmă într-o măsură infinit mai mare decît pe
colonişti. Şi, totuşi, elementul latin al lexicului romanic (ca să nu mai vorbim
de gramatică) este mult superior celui autohton din punct de vedere atît
cantitativ, cît şi calitativ.

194
 Explicaţia faptului trebuie căutată, înainte de toate. în raportul de
forţe fatal defaforabil populaţiilor autohtone după cucerirea acestora de către
romani. Cuceritorii aveau de partea lor toate avantajele (minus numărul, care
conta însă prea puţin, mai ales în vremea aceea) : puterea militară şi pe cea
politică, sistemul economic de exploatare, superioritatea incontestabilă
(susţinută şi de forţa politico-militară) a culturii latine şi a purtătoarei ei,
limba, pe care cuceritorii izbutiseră, graţie unor condiţii prielnice, s-o fixeze
în opere literare şi ştiinţifice. Autohtonii n-au putut ţine multă vreme piept
coloniştilor şi, pînă la urmă, au trebuit să cedeze, adică să-şi însuşească limba
acestora (şi o parte din felul lor de viaţă), nu fără a o influenţa prin propria
lor limbă şi a-i da un aspect mai mult ori mai puţin specific de la o provincie
la alta.
Putem fi siguri că la începuturile lor idiomurile romanice au avut
mai multe cuvinte de origine autohtonă, dar cu timpul au pierdut o parte din
ele, fiindcă, obiectele şi noţiunile respective aparţineau unei culturi puţin
dezvoltate; în consecinţă, ele au fost înlocuite treptat prin altele superioare,
produse fireşti ale progresului economic. La aceasta trebuie să adăugăm
faptul că fiecare idiom romanic posedă un număr de cuvinte „obscure", a
căror etimologie n-a fost încă găsită, şi că, printre ele, destul de multe sînt,
cu siguranţă, de origine autohtonă.
. Dintre elementele autohtone amintite în discuţia de pînă aici sînt
bine cunoscute cele greceşti, apoi, mult mai puţin, cele. celtice şi cele basco-
iberice. Această situaţie, deosebită de la unele la altele, se explică uşor.
Limba greacă (sub toate aspectele ei cronologice) este depozitată într-un
mare număr de opere.scrise, cu ajutorul cărora specialiştii au făcut şi
continuă săjacă tot felul de studii asupra ei. In ce priveşte idiomurile celtice,
lucrurile nu se prezintă nici pe departe tot aşa de avantajos, întrucît limba
vechilor gali ni s-a transmis aproape numai prin cuvinte şi nume proprii
izolate, existente în inscripţii şi în alte izvoare istorice mai mult ori mai puţin
contemporane. In schimb, sînt bine cunoscute limbile celtice care se mai
vorbesc astăzi (în Marea Britanie, Irlanda şi Bretagne) şi care ajută pe
lingvişti să identifice cu destulă siguranţă cuvintele de origine celtică din
idiomurile romanice. Ceva întrucîtva asemănător se întîmplă şi cu elementul
iberic. Limba vorbită de populaţia autohtonă a Peninsulei Iberice este, direct,
total necunoscută, dar indirect se ştie ceva despre ea, cu ajutorul bascei din
nordul Spaniei şi sud-vestul Franţei, care este considerată, în general, drept
continuatoare, evident mult schimbată, a limbii iberice din epoca romană.
Ignoranţă desăvîrşită domneşte cu privire la limbile ligură şi retică,
interesante pentru idiomurile romanice de apus, precum şi, ceva mai puţin,
cu privire la ilirică şi tracă, pe care trebuie să le ia în consideraţie cercetătorii
limbilor dalmată şi română.
Cuvintele romanice de origine greacă veche sînt de două feluri. Unele
au intrat mai întîi în limba latină şi din aceasta s-au transmis, la fel cu
195
cuvintele latineşti propriu-zise, limbilor romanice. Această categorie trebuie
socotită ca aparţinînd lexicului latinesc în sens strict : între ele şi cele latineşti
nu există, din punctul de vedere al limbilor romanice, absolut nici o
deosebire. Este, printre altele, cazul termenilor privitori la religia creştină, de
pildă angelus, baptizare, blasphemare, ec(c)lesia ş.a., care nu interesează
discuţia noastră, pentru motivul, deja arătat, că ele sînt, de fapt, cuvinte
latineşti. Altele s-au transmis idiomurilor romanice prin intermediul unei
populaţii autohtone, înainte de asimilarea ei de către romani. Aşa, se explică,
de pildă, prezenţa în diverse limbi romanice, cum ar fi româna sau
provensala, a unor cuvinte vechi greceşti care sînt necunoscute altor limbi
romanice. Teritoriul de formare a poporului românesc şi a limbii lui a fost în
apropierea sau chiar în vecinătatea teritoriilor de limbă greacă ori supuse unei
influenţe din partea acesteia. Tot aşa coasta de sud a Franţei a avut colonii
greceşti cu mult înaintea stăpînirii romane, cum probează, între altele,
toponimia (Nice, Antibes, Mar-seille sînt numiri de origine greacă 3). O
situaţie specială au dialectele din sudul Italiei (Calabria, Apulia) şi din Sicilia,
unde, cu multe veacuri înaintea erei noastre, au existat numeroase colonii
greceşti, care, chiar după cucerirea romană, s-au menţinut, din ce în ce mai
puţine fireşte, vreme foarte îndelungată 4. Sicilia, Calabria şi Apulia au fost
romanizate (mai exact spus, italieni-zate) relativ tîrziu, cu colonişti italieni
veniţi din Italia centrală şi, mai apoi, din Italia septentrională. înainte de
aceasta, teritoriile aici amintite au fost de limbă greacă. Aşa se explică
numărul mare de cuvinte greceşti existente In graiurile italieneşti
meridionale, cu deosebire în cele din Calabria, Sicilia şi Terra d'Otranto,
precum şi persistenţa, tot mai slabă fireşte, pînă în zilele noastre a limbii
greceşti.
Între cuvintele greceşti intrate mai întîi in latină, de unde s-au
transmis limbilor romanice, şi cele intrate prin intermediul unor populaţii
autohtone(în special prin populaţia de limbă grecească din Italia meridională)
există o-importantă deosebire din punctul de vedere al obiectelor şi noţiunilor
pe care le desemnează. Primele denumesc, în majoritate, noţiuni aşa-zise
culte, fiindcă au fost împrumutate, de obicei, de clasa dominantă a romanilor,
care a fost puternic influenţată de cultura greacă. Situaţia seamănă, în linii
mari, cu aceea de la noi, unde, în secolele al XlX-lea şi al XX-lea, pătura
conducătoare şi, sub influenţa ei, oficialitatea şi intelectualitatea au
împrumutat din limba franceză un număr extraordinar de mare de cuvinte şi
expresii, care au dat limbii folosite de ele un aspect adesea foarte deosebit de
aspectul limbii vorbite de mase. Cuvintele greceşti din a doua categorie
seamănă cu împrumuturile care s-au făcut mereu de la un popor la altul pe
calea contactului direct şi ca urmare a condiţiilor vieţii economice. Astfel, în
dialectele italieneşti de sud noţiunile şi obiectele exprimate prin cuvinte
greceşti aparţin florei, faunei, vieţii rurale (în sens foarte larg : păstorit,
agricultură, configuraţia solului etc), vieţii casnice şi celei familiale, timpului,
corpului omenesc, cu funcţiile lui etc. Ele ne arată că populaţia greacă,
furnizoarea, prin amestec etnic, a acestui material lexical, era o populaţie în
196
marea ei majoritate rurală, cu un nivel economic puţin ridicat, care, în urma
cuceririi romane, a scăzut şi mai mult din cauza exploatării organizate în mod
sistematic de noua stăpînire.
La fel se prezintă lucrurile, în general, cînd e vorba de elementul
celtic Legăturile vechi ale romanilor cu populaţiile celtice (mai ales cu galii
din Italia de nord) au dus la împrumuturi lingvistice reciproce. Astfel, latina
a împrumutat din limba galică un număr de cuvinte, pe care le-a transmis
idiomurilor romanice. Aceste cuvinte se cunosc nu numai prin faptul că apar
de timpuriu în operele latineşti de toate speciile, ci şi prin răspîndirea lor în
toate sau în cele mai multe idiomuri romanice (vezi cap. I, § 1). Cele mai
multe dintre cuvintele de origine celtică au intrat în limbile romanice prin
amestec etnic : populaţiile celtice cucerite şi asimilate de romani au păstrat,
după adoptarea limbii latine, o serie de cuvinte din graiul lor matern, al căror
număr trebuie să fi scăzut cu vremea, pe măsură ce condiţiile de viaţă se
schimbau, îndepărtîndu-se tot mai mult de cele iniţiale. Ne aşteptăm ca
idiomurile galo-romanice şi dialectele italieneşti de nord să aibă numeroase
cuvinte de origine celtică, fiindcă ele au luat naştere în teritorii a căror popu-
laţie majoritară, înainte de cucerirea romană, au fost celţii. Aşa şi este. Cele
mai multe cuvinte de acest fel există în graiurile galo-romanice, apoi în cele
italieneşti de nord (cu deosebire în partea de vest a teritoriului lor). Alte
limbi romanice apusene nu cunosc aproape de loc cuvinte celtice care să nu
existe în toate celelalte (este cazul cuvintelor intrate deja în latină) sau în
graiurile galo-romanice şi galo-italice.
Mai toate cuvintele celtice din idiomurile romanice sînt substantive,
desemnează aşadar obiecte în sens anume larg, şi: vehicule cu anexele lor,
unelte şi noţiuni agricole (fr. soc „fierul plugului", râie „brazdă", arpent
„măsură de suprafaţă" etc), vase diverse (fr. tonne, cu derivatul tonneau,
apoi douve „doagă"); noţiuni în legătură cu fabricarea berei (fr. cervoise
„bere", brais „malţ", cu derivatele brasser, brasseur, brasserie), animale (fr.
mouton, alouette, saumon ş.a.), plante, aspecte ale solului (fr. greve, marne,
v. fr. baume şi it. nord. barma „peşteră, văgăună" etc.) etc. în rezumat, ceea
ce am spus despre condiţiile de viaţă ale populaţiei greceşti din sudul Italiei,
aşa cum se oglindesc ele în lexicul respectiv, se potriveşte şi pentru
populaţia celtică. Trebuie arătat totuşi că nivelul economic al acesteia pare
mai ridicat, cum rezultă, de pildă, din termenii privitori la fabricarea berei:
cerevisia, la vehicule : carruca, carum, la îmbrăcăminte : braca etc,
împrumutate de romani încă de timpuriu (şi transmise tuturor limbilor
romanice sau celor mai multe dintre ele). Foarte elocvent în sensul arătat aici
este, între altele, verbul cambiare „a schimba".
Cît despre cuvintele de origine bască şi iberică, situaţia nu diferă prea
mult de aceea a elementelor autohtone deja discutate. Din cei 25 de termeni
iberici, 22 sînt substantive şi denumesc obiecte şi noţiuni din domeniul vieţii
rurale (majoritatea plante, apoi aspecte ale solului, cîte un animal etc), iar 3
197
— adjective (referitoare la acelaşi sector de viaţă). Trebuie arătat că aproape
toţi sint daţi cu asterisc, fiindcă nu sînt (şi nici nu au cum să fie atestaţi), iar
restul pur şi simplu ipotetici. Două excepţii sînt aparente : parămus „şes" e
celtiberic, iar vaica „pămînt fertil" apare la indice ca iberic, dai' în dicţionar
ca basc. Criteriile pentru stabilirea etimologiilor iberice sînt înainte de toate
de ordin geografic : cuvinte romanice existente exclusiv în Peninsula Iberică,
destul de rar în vreo regiune învecinată, sînt presupuse a proveni din limba
populaţiei iberice, dacă, bineînţeles, nu pot fi explicate prin latină, germanică,
arabă etc. Ceva mai favorabil, din punctul de vedere al nivelului de viaţă, se
prezintă cuvintele basce, dar ele datează, cu siguranţă, dintr-o epocă
apropiată sau nu prea îndepărtată de a noastră, ceea ce explică deosebirea faţă
de cele iberice. Deşi, poate, de prisos, trebuie precizat că această ultimă
categorie de cuvinte (basce şi iberice) există numai în idiomurile ibero-
romanice şi rareori în .graiurile galo-romanice din sud-vestul Franţei.
Pentru a sfîrşi discuţia, foarte sumară de altfel, privitoare la
elementele autohtone ale lexicului romanic, se impune să amintim şi
onomastica, adică numele proprii (de locuri şi de oameni), care fac parte şi
ele din lexicul limbilor romanice, nu numai pentru că, foarte des, au la bază
cuvinte aparţinînd limbii curente, ci şi pentru că, în ce priveşte uzul, nu se
deosebesc prin nimic de acestea : ele se întrebuinţează la fel de des, cel puţin
în vorbirea regiunii unde există. Sînt mult mai interesante toponimicele
(numele de locuri) decît antroponimicele (numele de oameni), din cauză că
acestea din urmă pe de o parte sînt mai puţin vechi, pe de alta, mai puţin
stabile (ca şi cei care le poartă). Vechimea mai mică a antroponimicelor se
explică, între altele, prin faptul că, o dată cu apariţia şi cu răspîndirea
creştinismului, au dispărut nu numai sistemul roman şi cel autohton de
numire a oamenilor, ci şi înseşi numele întrebuinţate mai înainte.
Toponimicele se schimbă mai greu, rezistă vreme îndelungată, chiar atunci
cînd populaţia respectivă se pierde cu vremea în masa alteia mai numeroase.
De aceea, toponimia romanică este, în general, destul de bogată în numiri
autohtone. (Excepţie face toponimia românească, in care există, fără îndoială,
resturi autohtone, dar ele trebuie să fie foarte puţin numeroase şi,
deocamdată, necunoscute.) Am pomenit mai sus fr. Nice, Antibes, Marseille
la care se adaugă Grenoble (< Gratianopolis) de origine greacă. Iată şi altele,
tot franţuzeşti: Briancon, explicat dintr-un Brigantione, de la Brigantes,
numele unui trib ligur (briga e celtic, poate şi liguric, şi însem-neaza
„munte"); tot liguric este considerat Narbonne (Narbo era numele unei
populaţii ligure) etc. Numeroase sînt cele celtice, de obicei compuse sau
provenite din nume apelative: Brissarthe < Briva-Sarta (briva „pod"); Lyon
< Lucudunos (latinizat Lugudunum), în care dunos — „cetate, oraş", Meillant
< Mediolanus (din care a rezultat şi ital. Milano: lanos „şes", medio = lat.
medius „mijloc"), Noyen < Novio magos (magos „tîrg, piaţă") etc. La fel cu
celelalte idiomuri romanice, limba română ar trebui să posede şi ea elemente
lexicale autohtone. Nu se poate admite, cel puţin teoretic, că populaţiile din
partea de răsărit a Imperiului roman, unde au luat naştere românii şi limba
198
lor, n-au transmis latinei pe care şi-au însuşit-o cu vremea absolut nici un
cuvînt. De la această idee aprioric justă au pornit diverşi lingvişti, încă de
acum un secol şi mai bine, cînd au încercat să descopere-rămăşiţe de substrat
în limba română. Din păcate, ostenelile lor n-au dus la rezultate măcar
aproximativ acceptabile. Cauza principală, dacă nu chiar unică, a acestei
situaţii trebuie căutată în absenţa oricărei informaţii cît de cît directe şi
exacte cu privire la limba sau limbile vorbite de populaţiile băştinaşe cucerite
şi asimilate de romani în aceste regiuni ale imperiului lor. Lipsind punctul de
plecare propriu-zis al comparaţiei, s-a procedat prin analogie : deoarece
populaţiile autohtone în discuţie erau alcătuite, în majoritate, din triburi
trace, iar albanezii sînt, după părerea celor mai mulţi specialişti, continuatori
ai unor grupuri etnice de aceeaşi origine, lingviştii care au studiat problema
substratului lexical al limbii române au încercat să-1 identifice cu ajutorul
albanezei. Printre cele cîteva zeci de termeni „descoperiţi" prin această
metodă, indirectă şi de aceea puţin sigură, există o serie care-prezintă
asemănări izbitoare, atît fonetice, cît şi semantice, cu termenii româneşti
corespunzători. De pildă: rom. barză — alb. bara, -de „alb"; rom. mazăre —
alb. module idem; rom. viezure — alb. vjedule idem .

4.4. Elementul germanic

Diverse triburi germanice traiau in vecinatatea imediata a Imperiului

roman si anume in Germania de sud si vest. Datorita acestei situatii a avut loc
foarte de timpuriu conflicte militare intre romani si populatiile germanice,
care faceau dese incursiuni peste granitile imperiului, cu scopul nu numai de
a prăda , ci si de a se instala acolo.

Politica abila a statului roman a stiut sa potoleasca in mod oarecum

pasnc pe vecinii lui, care isi inteteau atacurile tot mai mult pe masura ce
trecea timpul. In mijloc era inrolarea germanicilor in armata romana, care
insemna luarea de prizonieri, iar apoi, prin angajarea lor ca mercenari pentru
a servi in armata imperiului. Inca în secolul I in.Hr. Caesar a inrolat in armata
sa pe germanicii luati prizonieri. In sec III d.Hr. numarul soldatilor de origine
germanica devine preponderant si creste mereu astfel in sec IV triburile
germanice se stabilesc in imperiu in calitate de locitori propriu zisi. In sec V,
cind o paret din imperiul de apus cade treptat sub stapinirea germanicilor,
acestia gasesc mai pretutindeni consangvini de-ai lor instalanti de mai inainte
acolo.

199
 Francii inca din sec III incearca ca sa navaleasca in Galia dar sint
respinsi si incepind cu anul 406 ei se intend peste intreaga Belgie si intreaga
Franta nord-estica, pina cind in anii 486-487 cuceresc toata partea de nord a
Frantei si isi stabilesc granita sudica pe fluvial Loire. La sf. sec.V nordul si
centrul Frantei impreuna cu Belgia si cu unele tinuturi invecinate il cuprindea
statul franc.

La sud de Loire erau vizigotii care ocupau partea de vest a Frantei

meridionale precum si cea mai mare parte a Peninsulei Iberice. In anul 332 ei
devin impreuna cu taifalii aliati ai romanilor, cu obligatia de a apara imperiul
la granite de nord contra eventualilor invadatori. In anul 418 ei primesc de la
Roma ca loc de asezare Franta de Sud. De acolo isi extend stapinirea asupra
Peninsulie Iberice aproape in intregime,unde se si instaleaza dupa o suta de
ani de vetuire in franta meridionala .

Ostrogotii la 483 pornesc in potriva lui Odoacru pe care il biruie si

devin stapinii Italiei .Aici ostrogotii au gasit alti germanici si anume in
provincial Emilia unde dureaza pina in 555 care disperse dupa lupte
victorioase duse contra lui de catre imperilul de rasarit .

Alt trib Germanic au fost burgunzii adusi in partea de rasrit a

Frantei de sud. La fel si acestia isi extend stapinirea asupra regiunilor
invecinate si incet burgunzii au cucerit toate tinutulile la sud de aceasta
granite ajungind pina la Marea Mediterana. Aceasta nu dureaza mult, in anii
532-534 francii inving pe burgunzi si ajung sa locuiasca in fostul oor stat
unde se amesteca cu populatia romanizata si cu noii lor stapini, francii.

Ar mai fi de amintit si suebii care sau asezat in nord-vestul extrem al

Spaniei .Alanii si Vandalii dupa un popas prelungit in sudul Peninsulei
Iberice se instaleaza in Africa de Nord de unde continua sa-si exercite
stapinirea asupra insulelor Corsica si Sardinia. Un ultim trib Germanic sint
Gepzii care la fel au migrat si ei din loc in loc pina cind au ajuns sa se aseze
in Dacia. Evenimantle relatate pe scurt pina acum au dus la relatii social-
economice si politice. Inca din sec I al erei noastre incep sa intre în vorbirea
acestoara cuvinte germanice ex: ganta”gisca” in fr jante; bandum “steag”
in it bandiera, sp bandera. Cit despre diversele legi germanice se stie ca ele
apartin unei perioade relative tirzii asa ca materialul lexical a intrat in
ideomurile romanice nu prin intermediul limbii latine ci oecum direct.

200
 Marea majoritate a cuvintelor romanice de origine germanica dateaza din
epoca de dupa anul 600, din epoca in care amestecul populatiilor romanizate
cu cele germanice se gaseau in plina desfasurare.

Cele mai numeroase cuvinte de origine germanica exista in graiurile galo-

romanice dupa care vin graiurile italienesti, care poseda cuvinte ostrogotice si
longobardice si la urma cele ibero-romanice cuelemente vizigotice, suebice si
vandalice. Limba noastara are o pozitie aparte, multa vrema uni lingvisti si
istorici au afirmat ca nu exista elemente vechi germanice. Elementul roman
n-ar fi parasit Dacia spunea Ruesler a limba romana nu are cuvinte vechi
germanice.

Dupa primul razboi mondial problema a fost reluata: istoricul

C.C.Diculescu a sustinut in lucrarea sa Die Gepiden ca limba noastra are
numeroase cuvinte vechi germane venite din limba gepizilor intocmai ca
triburile germanice instalate in provinciile apusene ale fostului imperiu
roman. Singur care lea admis fara nici o rezerva cu adausuri proprii a fost
E.Gamillscheg alaturi de el sau gasit si alti lingvisti mai moderati de cit el in
acceptarea elementelor vechi germane. Astazi se impune prudenta mai ales
cind e vorba sa se precizeze ce anume elemente lezicale romanesti ar putea fi
de origine veche germana.

Studiile privitore la elemental germanic din ideomurile romanice sint foarte

numaroase. Din punct de vedere calitativ, adica al obiectelor si notiunilor pe
cere le denumesc cuvintele gremanice din ideomurile romanice vin imediat
dupa cele latinesti. Sa dam citeva exemple. Din domeniul politic si juridic:
din fr banir “a anunta” > it bandire ptovansala bandir, sp bandir , din
domeniul vinatorii : din fr epervier “soim” in got. Sparwareis. Din domeniul
constructiei casei: borde “coliba de scinduri” prov. si sp. borda. Iata si
citeva adjective :it bienco, fr blanc, prov. blanc, <germana blank.

4.5. Elementul arab

Urmeaza imediat dupa cel Germanic cu 504 cuvinte “arabe, ebraice si

persane”. Chiar daca marim scazamintul care corespunde uneori realitati ca
nu toate etimologiile propuse sint juste ramin peste 400 de elemente elxicale
de origine araba sigură .

201
 Spre deosebire de elemental germenic cel arab este present numai in unele
limbi romanice si acesta datorita conditiilor istorice. Influienta araba sa
exercitat cu cea mai mare putere asupra limbilor ibero romanice , apoi asupra
graiurilor romanice din Sicilia si, in fine , asupra limbilor galo-romanice.

Dup ace a ocupat tot nordul Africii si s-au instalat mai als in aprtea de apus
rabii au pornit sa cucereasca Peninsula Iberica. Incercarile lor nu izbutesc
decit in primii ani al sec VIII, unde sint învinşi . In curs de umai citiva ani
arabii cuceresc intreaga peninsula cu exceptia unui tinut putin întins, unde
populatia locala putut rezista.

In ciuda fanatismului religios care ii stapinea cu putere arabii s-au

aratat foarte toleranti fata de populatia cucerita, de alta rasa si de alta limba.
Multe orase si-au pastrat vechea lor organizatie. Acelasi tratametn il aplicau
si crestinii fata de arabii aflati in teritoriile recucerite cu vreme de dinsii. Pe
masura ce trece vremea eliberarea teritoriilor stapinite de arabi face progrese,
dar ritmul se incetineste din cauza ca rezistenta ivadatorilor staraini devine tot
mai dârza. Din aceste informatii rezulta ca de-a lungul multor veacuri au
convetuit in Peninsula Iberica populatii de limba romanica si de limba araba.
Influienta exercitata de limba araba aupra limbilor ibero-romaice a fost insa
cu mult mai puternica din cauza marii superioritati de ordin economic politic
s cultural a arabilor fata de populatia romanica.

Deci contactul din limba araba si limbile romaniec sa desfasurat in alte

conditii, rezultatul la care sa ajuns in urma influientei exercitate de catre arabi
intrece cu mult pe acela al contactului limbilor autohtone cu Latina si se
apropie de cel al influientei germanice.

Sa vedem acum faptele:

ARMATA: amir “commandant”> sp. , pg. almirante, it. a(l)mirante , v.fr.

amire , prov. almirat, it. almiraglio(si ammiraglio), prov. almiralh
(>fr.admiral).

ADMINISTRATIE: daia “teren”>sp.aldea , tg.aldeia “sat”; garama

”amenda”>sp.,pg. garrama” impozit”.

INDUSTRIE: anbiq”alambic”>sp. alambiquie, pg. lambiquie , cat., prov.

fr. alembic, it, lambicco (limbicco, lambiccio);fahhar”olar”> sp. alfa(ha)r.

202
AGRICULTURA: termanii apartinind acestui domeniu de activitate sint
putin numerosi dat fiind ca limbile romanice de apus au mostenit din Latina
marea majoritat a cuvintelor privitoare la cultura pamintului.

Arabii veneau din regeuni secetoase unde agricultutra nu produce roadele

asteptate daca nu intervine omul cu metode speciale de lucru in primul rind
cu irigatia. Pninsula Iberica seamana cu Arabia si cu Nordul Africii asa ca
arabii au introdus in agricultura tarii cucerite de dinsii metodele de lucru pe
care le cunosteau si le practicau de viacuri. Iata termenii imprumutati in
limbile romanice : naurah”roata de scos apa”> sp. noria pg. nora, sic.noria

Rehala “ferma”>sp.arrealo quia, catal sequia(siquia), sicil.saya.

COMERT: awar ”marfa stricata”>sp. averia , pg.,cat.,prov. avaria,

fr.averia,

It avaria; farad “pachet cu marfa, balot”> sp.,pg. fardo, cat. Farad ”

balot”, v. it.fardo ”legatura(de lucruri)” (de aici intre altele , fr. fardeau).

IMBRACAMINTE(STOFE etc.): babusch “incaltaminte”> sp.babucha ,

cat. babutxa, fr . babuche, it. babuccia (cf.rom. papuci, venit din turceste) ;

barakan “stofa din par d camila”> sp. barragan, pg. barreganu, prov,
barracan, fr. Baracan (bouracan), it. baracane (din germ. Barchent, care are
aceeasi origine, vine rom. barchet).

OBIECTE DIVERSE de intrebuintare curenta: borniyya “vas de lut”> sp.

albornia, cat. arbunia, sic. burnia; farsat “pat , saltea”> sp. frasada, [rov.
Flasada, v.fr. plasseade, sic. frattsata .

PLANTE (mai ales exotice) : abenuz “abanos”> sp.abenus, cat. benus,

prov. avenutz; albarkuk “persica”> sp. albaricoque , pg.albricoque, fr.
abricot, sat.(log) barrakokko, it. albicocco.

ANIMALE: alazar” vulpe” (despre calul cu parul roscat)> sp. alazan , pg.
alazao; aqrab “scorpion” >spalacran, pg. alacrao .

VIATA DE FAMILIE (gospodarie distactie): alud “un instrument

muzical”> sp. laud , pg. alaude, prov. laut, fr,luth; gumal “fringhie”> it.
gomena;

203
laib “ un joc”>sp. naipe “joc de carti ”, pg. naipe” culoare la cartile de
joc”.

CULTURA STIINTA: gabr “un fel de a socoti iceputul unei carti de

algebra”> sp. ,pg. algebra, fr. algebra, it. algebra; kafa “ partea din dos al
unui lucru”> it. kaffa “ numar fara sot, fara pereche”

DIVERSE: limbile ibero-romanice au prinmit di araba chiar si adjective

verbe , pronume, si prepozitii, cuvinte care se imprunuta mult mai greu.
Numarul acestor cuvinte este destul de mic ceea ce nu le reduce insa
imporanta:

Adjective: bizzef “mult”> it.a bizzeffe, sic. zibbeffi, sard. Abbissefa; garbi “
vestic”> sp. garbino , prov. garbin, it. garbino.

Verbe: arrada “ a indeparta” > sic. arrassari, calabr. Arrassari; falaka “a

despica” >pg. falquear.

Pronume: fulan “ un oarecare”> s., fulanu, pg. fuao “cutare ”

Prepozitii: hatta “pina”> sp. hasta, v.pg. (f)ata.

Interjectii: ua sa Allah “daca ar vrea Dumnezeu”> sp. ojala, pg. oxala.

Listele precedente arata ca elementele lexicale de origine araba din limbile

roamnice de apus sint nu numai foaret numeroase ci si neobisnuit de variate
din punctual de vedere al continultului pe cere il exprima.

4.6. Alte elemente lexicale

Marea majoritate a cuvintelor desemneaza notiuni curente mai mult ori mai
putin indispensabile pentru orce societate omeneasca, indifernt aproape de
conditiile istorice in care traieste.

Extrem de putini oameni care continuau sa cultive stiinta filozofia si

litaratura isi scriau operele in latineste, ceea ce putea contribui cu atit mai
slab la eventuala imbogatire a lexicului limbii vorbite, cu cit numarul celor in
stare sa le citeasca era foarte redus forma manuscrisa a operelor respective le
restringea la minimum circulatie.
204
 Timp de aproape doua secole operele scrise in limba franceza au continut
religios datorita conditiilor de viata specifice ale societatii feudale. In ele apar
un numar de cuvinte latinesti savante imprumutate din Latina bisericeasca,
de ex: angele, apostele, benedir, cumele, martire, virgene etc.

Pe masura ce trece vremea imprumuturile latinesti se imultesc si

imbaratiseaza domenii de activitate tot mai felurite. Ele sânt foarte des
rezultatul traducerilor care se fac din limba Latina ca totdeauna in asemanea
imprejurari traducatorul se lasa influentat de textul trades mai ales cind
propria sa limba este sau i se pare saraca, eventual inferioara celei din care
traduce si in consecinta limita in toate privintele, deci si in privinta
vocabularului textul original.

Punctul culminant al fenomenului aici in discutie il reprezinta epoca

Renasterii, cind contactul cu antichitatea clasica devine foarte strins si mult
mai adinc de cit inainte. Totusi au intrat si in aceasta epoca numeroase
neologisme latinesti fiindca sau dovedit a fi necesare , ca de ex: complexe ,
existe, incendie, indiquer, subir.

Celelalte idiomuri romanice din apus a urmat aceeasi cale pricinuite de

conditiile istorice ale dezvoltarii lor. In ce priveste italiana situatia se prezinta
si mai curios intrucit cele dintii texte scrise in aceasta limba dateaza de abea
din secXII . Datorita traditiei latine foarte puternice italienii au recurs destul
de tirziu la limba lor cind a fost vorba sa compuna opere literare si stiin tifice
potrivit unei vechi deprinderi sa foloseasca latina.

Atit spaniola cit si italiana isi imbogatesc vocabularul in acelasi chip ca

muturi din Latina cu deosebire de ordin cronologic. Ar mai fi de precizat ca
renasterea apare in Italia mai devreme decit in celelalte tari din apus in sec al
XIV .

Cu privire la cuvintele latinesti savante se pune problema recunoasterii , a

identificarii lor: pe ce ne intemeiem, cind afirmam ca ele sint imprumutate sin
nu transmise diresct din limba latina ? La acesta intrebare :cu ajutorul
dezvoltarii istorice a sunetelor fiecarei limbi romanice in parte .

Vocabularul limbilor romanice sa imbogatit cu vremea si prin imprumuturi

de la una la alta . Reltiile de tot felul dintre popoarele care au vorbit si
continua sa vorbeasca aceste limbi au dus in mod logic la imprumuturi
reciproce .
205
 Influenta puternica a suferit franceza si din partea italienei , incepind cu
sec. XIV cind literatura italiana prin cei trei mari calsici ai ei capata o
importanta de prim rang. Punctul culminant al acestei influiente este atins in
sec al XVI-lea datorita razboaelor duse de francezi in Italia . Franceza a fost
influentata si de limba spaniola dar intr-o masura mult mai redusa din cauza
ca Spania nu a avut niciodata si nici o ramura de activitate o preponderenta
hotaritoare care sa duca la imprumuturi mai mult ori mai putine masive de
cuvinte spaniole in limba franceza .

De-a lungul secolelor asupra limbilor romanice s-au manifestat diverse

influienţe , care au dus la schimbari in lexicul diferitor limbi.

Ideea apartenentei la “ginta” latina duce, cu vremea la o

“reintegrare” a poporului roman si a culturii sale intre popoarele romanice si
culturile sale, fapt caer se rasfringe in primul rind asupra limbii.

Constiinta latinista a descendentei romanice a stat la baza influentei

germanice, franceze arabe ,italiene, adica contactul direct si cel indirect prin
traduceri si alte lucrari scrise a functionat neintrerupt conducind la un procent
considerabil de cuvinte in lexical limbilor romanice. Vocabularul limbilor
romanice s-a imbogatit cu vremea si prin imprumuturi de la una la alta.
Relatiile de tot felul dintre popoarele care au vorbit si continua sa vorbeasca
aceste limbi au dus in mod logic la imrumuturi reciproce.

Marea majoritate a cuvintelor , fie mostenite din latina fie venite prin
contacte lingvistice directe sau prin imprumuturi din alte limbi dsemneaza
notiuni curente , mai mult ori mai putin indispensabile pentru orice societate
omeneasca , indifferent aproape de conditiie istorice in care traieste.

Deci elementele lexicale au jucat un rol important in tansformarea

limbilor romanice.

4.7. Cele mai vechi atestari ale limbilor literare

Frederic Diez considera limbi romanice numai pe acelea care,in decursul

secolelor, au exprimat o literature. Astazi pentru a determina o unitate
lingvistica, ne bazam pe criterii strict lingvistice, in special pe confluenta
unui anumit numar de isoglose.
206
 S-a sustinut ,in trecut,ca prezenta unei traditii scrise,a unei literaturi, poate
sa contribuie la incetinirea transformarii naturale si continue a unei limbi.
Desi este adevarat ca prezenta unei traditii literare si influienta scolii, care
prin natura sa este traditionalista,pot sa constituie, intr-un fel o frina in calea
unor inovatii lingvistice, trebuie sa recunoastem ca evolutia mai lenta sau mai
rapida a unei limbi prezinta raporturi strinse de dependenta cu traditia scrisa.

Se stie ca,dupa caderea Imperiului Roman de Apus, Latina devenita acum

limba oficiala a bisericii din Roma a continuat sa fie scrisa si vorbita. Nu a
existat o intrerupere a continuitatii intre literature Latina clasica din
perioadele mai tirzii si literature medievala. Efortul cel mi mare pentru
scriitorii medievali era de a minui o limba care nu se mai vorbea cu aceasi
naturalete cu care autorii antichitatii isi scrisesera capodoperele.Cei care
traind in Romania si vorbind romanice, nu cunoscusera discontinuitatea in
folosirea latinei,pe masura ce limba romanica se departa de latina. Limba
romanica era graiul de toate zilele ,era limba populara ,in timp ce latina era
sinonima cu gramatica si cu limba scrisa, cu limba scolii, cu limba literara.
Cu cit era mai intinsa cultura celui care scria in Latina,cu cit stiuse sa
asimileze mai bine modelele clasicilor, cu atit mai corecta era Latina sa. Dar
umilul copist sau modestul preot isi aratau, prin forma latinei lor, faptul ca
stapineau putin limba, limba vulgara, singura limb ape care o posedau intr-
adevar, transpare in texte impotriva vointei lor,din cuvinte si constructii non-
clasice sau de-a dreptul non-latine. Era ca si cind,astazi,un individ
semianalfabet ar scrie o scrisoare:multe din greselile lui sint datorate
influientei dialectului pe care-l vorbeste si de care ar vrea sa se elibereze fara
sa stie cum. El are intentia sa scrie in “limba literara’’; ar vrea sa scrie in
limba in care i s-a predate la scoala,iar,daca nu reuseste, acasta se datoreste
culturii sale cu totul insuficiente.

Referindu-ne la evul mediu, cind in intregul Occident Latina era singura

limba de cultura, singura limba scrisa ,trebuie intotdeauna sa tinem seama de
intentia celui care scrie.Textele medievale latine sint pline de elemente
populare, dar nu contin decit rareori fraze sau cuvinte scrise intentionat in
limba vulgara.Daca gasim,de exemplu, intr-un document din Pisa din anul
730,fraza’’ de uno latere corre via publica’’ si intr-un alt document din
Lucca din anul 756, “de uno latum deccore via publica’’, nu putem inca
spune ca ne aflam in fata unui text in italiana vulgara.Cel care a scris
documentele intentiona sa scrie in latina;daca insa ,in loc de curit ,a folosit
termenul popular de corre,el a facut o greseala,pentru ca nu cunoaste
207
conjugarea corecta a verbului curro si forma limbii sale vulgare toscane a
prevalat asupra cuvintului correct latin.

In acele secole indepartate din evul mediu timpuriu , limba vulgara

,sau mai bine zis diferitele graiuri vulgare, trebuie sa fi fost mai omogene,mai
apropiate de sursele lor latine.Dar multe cuvinte din Latina clasica,si chiar
din Latina ecleziastica a Bibliei si a primilor scriitori crestini, necorespunzind
formelor din limba vorbita,fusesera uitate, fiind greu de inteles.

De aici rezulta necesitatea “gloselor” pentru explicarea cuvintelor

latinesti mai grele sau a unor constructii intregi;dar in acest scop se puteau
folosi diferite metode: fie utilizind cuvinte din limba Latina comuna, din
limba de toate zilele,fie folosind limba vulgara propriu-
zisa,romanica,germanica sau celtica.

Glosele de la Reichenau,datind probabil de la sfirsitul sec. al VIII-

lea. Ele incearca sa explice prin perifraze sau prin cuvinte populare , unele
expresii din Vulgata,iar la sfirsit enumera, in ordine alfabrtica, alte
cuvinte.Daca , de ex., glosele explica iecur prin cuvintul ficatus , nu poate
inca spune ca ar cuprinde un termen francez,caci explica un cuvint din latina
clasica printr-unnul mai popular; daca explica galea prin helmus clarifica un
cuvint latin , esit din uz, cu un cuvint germanic intrat de mult in diferitele
limbi romanice din Occidentul mare si de aceia latinizat.

Un alt glosar Glosele din Kassel prezinta cuvinte latinesti intr-o

forma foarte apropiata de limbile romanice,glosate cu cuvinte germanice.
Glosarul este in ordine semantica(parti ale corpului, animale domestice, case
,imbracaminte etc.) iar din cind in cind se gasesc si fraze intregi dintre care
unele par sa aiba interes practic,ca cele din manualele moderne de
conversatie.

Dupa parerea romanistului ceh Karel Titz(1890-1940) carui ii

datoram cel mai amplu studio analitic si critic al Gloselor din Kassel,acest
mic glosar ar fi fost scris pe la inceputul sec.IX-lea. In ceia ce priveste partea
latina,este cert ca se gasesc multe elemente romanice si ca are un caracter mai
vulgar decit Glosele de la Reichenau ,dar nu este cazul al considera un text
neolatin.Asupra naturii acestui glosar filologii au insa foarte multe dubii
.K.Sittl il considera de provenienta italiana; A.Holtzmann,E.Monaci si mai
ales,P.Marchot il considera latin;W.Meyer-Lubke se gindea la un amestec de

208
latina si franceza,in timp ce J.Prison se gindea la un text latin tirziu cu
elemente reto-galice.Caracterul mai vulgar in comparatie cu glosele de la
Reichenau apare insa citeva elemente commune redate diferit.Am citat mai
sus glosa iecur-ficatus din glosarul de la Reichenau;aici gasim figido-
lepara,forma bavareza lepara(din germana leber) ne arata ca este vorba de
ficat, dar fegido reprezinta o forma apropiata de fecatu,care sta la baza ati a
formei italiene fegato cit si a formei vechi franceze feie , in orice caz mai
apropiata de forma ficatus din glosarul de la Reichenau,care reda cuvintul
latin vulgar atestat inca de la sfirsitul sec. al III-lea si care sta la baza formei
venete figa si a formei in romina ficat.

Este cert ca atit glosele de la Reichenau cit si cele de al Kassel sint

documente pretioase pentru romanisti, darn u pot fi considerate monumente
scrise clar intr-o limba romanica. Amindoua au o structura mai degraba galo-
romanica; dar este vorba de culegeri de glose de provinienta eterogena si mai
ales in cele de la Kassel nu lipsesc elemente straine teritoriulu galo-romanic
si care amintesc de ladina.

Din sec. X provine si Glosarul de la Monza , Italian-grec scris

probabil in cimpia Padulei care da aproape numai cuvinte isolate si foarte rar
fraze foarte scurte . Uneori in textile medievale sint glosate cuvinte latinesti
iesite din uz. Acelasi autor pentru o mai buna intelegere adauga un sinonim
mai popular introdus cu id est .

Cele mai vechi documente in franceză

Un text scris in mod cert in vulgara romanica si caruia ii putem cunoaste data
precisa apare la jumatatea sec. al IX-lea in Franta. Acesta este cel mai vechi
document continuu, adica format din fraze intregi, redactat ntentionat in
limba vulgara. Este vorba de faimoasele juraminte de la Strasbourg prin care
Ludovic germanicul si Karol cel Plesug , fii lui Ludovic cel Pios , dupa
batalia de la Fontenoy-en-Puisaye si-au reinoit alianta impotriva fratelui lor
Lotar pe care lau constrins sa incheie pacea de la Verdun . Ludovic
Germanicul stapinea un teritoriu de limba germana; Karol cel Plesug era
suveran al partii apusene de limba galo-romanica. Ludovic Germanicul a
prestat juramintul in franceza pentru ca armata lui Karol, formata mai ales din
soldati de limba galo-romanica sa-l poata intelege; din acelasi motiv Karol a
prestat juramintul in germana.

209
 Nu trebuie san e mire faptul ca in Franta si in Italia primele
documente scrise in mod evident in limba vulgara sint niste formule de
juramint ceeea ce poate insa sa primeasca este faptul ca istoricul Nithard in
pretioasa sa Historia atunci cind ajunge sa povesteasac despre juramintul
despre cei doi frati si armatele lor este atit de meticulous in redarea exacta a
istoriei incit reproduce textul in cel doua limbi”vulgare” in care fost
pronuntat .

In timp ce dialectal partii germane este foarte usor de identificat ca o

varietate a franconei rename pentru care nu lipsesc atestari literare chiar de la
sf. sec. al XVII-lea dialectal partii in romana lingua prezinta foarte mari
dificultati pentru o localizare precisa. Limba juramintelor prezinta mai multe
diferente fata de textile imediat urmatoare; a tonic in silaba deschisa ramine
neschimbat (cristian, fradre, salvar, returnar); e inchis in silaba deschisa
devine i (savir ,podir, dift), iat o inchis in silaba deschisa devine u( amur,
dunat); e si o ramin neschimbate (deo, meon, pablo). Foarte indoelnica este
prezenta lui c intact inaintea lui a (Karlo, cadhuna, cosa), deoareec grafia
poate san u corespunda realitatii fonetice; probabil este vorba de un k’ usor
palatal care nu a trecut inca la c.

Cele mai vechi documente in provensală

In ceea ce priveste Proventa unde cultura a fost foaret intense iar partunderea
germanica mai redusa decit in Franta ed Nord este cert ca urme ale limbii
vulgare se gasesc destul de devreme. In documentele din sec VII-IX apar
unele cuvnte si fraze care atesta o individualitate . Documentul cel mai vechi
scris in intregime in provensala dateaza din 1102 si apartine zonei Rodez
acesta este pastrat la arhiva departamentului din Averyon si a fost publicat in
faximile de Cl. Brunel.

Un document foarte vechi cel putin din sec al XI-lea este refrenul
romanic dintr-o celebra compozitie poetica Alba Bilingva. Din pacate aces
text a ajuns la noi atit de mdificat incit nu numai reconstructiile si
interpretarile de sens variaza de la un cercetator la altul dar nici macar nu este
sigur dace limba vulgara reprezinta sau nu provensala.

Traducerea capitolelor 13-17 din Evanghelia Sf. Ion pastrata intr-un

manuscris la British Museum pare sa fie din sec XI desi textul transmis
dateaza din sec XII si dealectul are colorit valdez .

210
 Cu taoate ca nu sa reusit sa se creeze o limba literara uniforma fiecare
poet servindu-se de dialectal din regiunea sa de bastina datorita valorii
poetice mai mari a operei lui Mistral , dialect din regiunea de la gurile
Ronului a fost acela in care sa dezvoltat o productie literara mai intensa .

Cele mai vechi documente in spaniolă

Cele mai vechi atestari ale spaniolei se gasesc in documentele latine

tirzii din Spania . Pentru a gasi insa atestari directe adica cuvinte si fraze
intradevar spaniole trebuie sa jungem pina la jum sec al X-lea. Intr-un
manuscris de la Manastirea San Milan de la Cogolla care cuprinde citeva
vieti de santos padres si cuteva predici in latina se gasesc multe glose in
spaniola : cele ami multe se limiteaza la un cuvint sau doua dar sunt si citeva
care cuprind fraze intregi. Dintre redactate in limba vulgara cele mai vechi
este probabil o nota de cheltueli facuta in jurul anului 980 de economul
Manastirii San Justo y Pastor a ruzuela unde apar aspecte dialectale leuneze .

La mijlocul sec XII apare un piem epic in castiliana care

datorita calitatilor sale se aseaza imediat alaturi de Chanson de Roland acesta
este primul monument al epicii castiliene transmis noua dar dovedeste
prezenta unei epopei spaniole precedente este vorba de cantar de moi cid .

Cele mai vechi atestari ale porughezei

In ceea ce priveste cele mai vechi atestari gasim si in portugalia

forme vulgare in documentele latine tirzii din sec IX-XII dar si aici ca si in
celelalte tari romanice intentia celui care a scris era de a folosi latino,
cuvintele vulgare scapa pe alocuri dar apar intr-o forma latinizata .

Un numar mare de poezii de la mai multi de o suta de poeti sunt pastrate

in diferite Cancioneiros dintre care cele mai importante au fost copiate in
Italia . In perioada renasterii literature porugheza si-a gasit forma defiitiva si
limba literara, aceasta la inceput urma dialectal di regiunea Minho destul de
apropiat de Galega de pe celalalt tarm pentru ca dupa aceea sa se orienteze tot
mai mult spre dialectul dn centrul tarii si din sud.

In decursul sec. VII-XIII sa demonstrate ca au avut loc schimbari

esentiale in lexicul diferitor limbi, acest fapt ce ne demonstreaza cele mai
vechi documente atestate.

211
 Studiul acestor faze mai vechi ale unei limbi a avut mare importanta din
punct de vedere filologic cit si lingvistic . S-a descoperit geneza unor evolutii
fonetice si a unor inovatii morfologice pentru a se justifica corect o
etimologie si desigur fara a se cunoaste fazele anterioare transmise prin cele
mai vechi documente ale lumii .Nu a existat o intrerupere a continuitatii intre
literature latina clasica si literature medievala.

Am observat ca textile medievale latine sint pline de elemente

populare dar nu contin decit rareori fraze sau cuvinte scrise itentionat in
limba vulgara . Deasemeni am descoperit necesitatea gloselor pentru
explicarea cuvintelor latinesti mai grele sau a unor constructii intregi .

Primele documente care stau la baza diferitor limbi ne-au permis sa

diferentiem limba latina vulgara de cea contemporana sis a cunoastem
evolutia lor de atunci si pina in present.

Ladina

În partea neolatină a Gloselor din Kassel, unii cercetători au văzut

documentul cel mai vechi al ladinei ; s-a arătat însă єi că Glosele din Kassel
sînt un text aproape latin, cu mulţi termeni vulgari care îşi dezvăluie originea
galo-romanică (deci este posibil ca, fiind vorba de o compilaţie, să fi pătruns
şi cîteva glose de origine retoromană).

Acelaşi cercetător, P. MARCHOT, care susţinuse caracterul ladin al

Gloselor din Kassel, a încercat să demonstreze că şi un alt mic glosar latino-
german, păstrat la Hofbibliothek din Viena, ar fi în mod preponderent ladin,
sau chiar friulan. Acest glosar, care provine din secolul al Xl-lea, este foarte
redus şi nu se poate spune că partea latină, deєi conţine mai mulţi termeni
vulgari, are un caracter ladin şi nu general nord-italian. Primul document cert
ladin pe care îl avem pentru partea occidentală (Grigioni) este un fragment
dintr-o predică pseudo-augustiniana, provenind de la începutul secolului al
XII-lea şi gгsit pe o pagină (154) a codicelui 199 al bibliotecii mănăstirii din
Einsiedeln, unde a ajuns probabil de la mănăstirea din Disentis. Traducerea
este făcută printre rîndurile textului latin; dăm aici numai textul romanic:

„Afunda nos des time tres causas, kare frares, per aquilla tuttlo seulo per-
dudo; aquil is gurdus et quil homo mopotesille et arcullus, ki fai diabulus per
aquillas tres causas iile primar is homo cannao. Si plaida iile diauolus: in
quali die quo uo manducado de quil linas, si uene sua iiirtu fos ouli. Nus
212
timuno semper aquillas tres periuras causas, sicu ueni A dam perdudus оntins
inferno, ne no ueniamo si perdudi. Prendamus ieiunia contra quilla curda,
prendamus umilanz[a] contra contenia. Aquill a sauir e ki nus a christiani
ueni (mo n)o-minai. Angeli Dei aquill auem nos wardadura si quil sipse
Salvator dis: ueridade dico vos aquil illi angeli..." [2; p 145]

Caracterul rumantsch al textului nu poate fi negat. Apar aici cuvinte carac-

teristic ladine (ca primul afunda — avunda, avonda pentru „destul, suficient"
care este caracteristic în Grigioni şi în Friuli; ci. engad. avounda, friul.
avonde < abunde). Multe lecturi sunt însă incerte; pentru tuttlo, von Planta şi
M. Roques propun să se citească tutilo etc. Chiar în această situaţie
incompletă, textul este deosebit de preţios, cu atît mai mult cu cît este cu totul
izolat. Aproape nici un document scris în rumantsch nu mai apare în Grigioni
timp de trei secole. Odată cu Gian Travers (născut la Zuoz în 1483, mort tot
acolo în 1563) şi cu alţi scriitori reformaţi (urmaţi apoi şi de catolici) a luat
naştere o literatură rumantsch care nu a depгşit, decît rareori, mediul religios
şi statutul regional. Travers a scris un mic poem de 704 versuri: Chanzun dă
la guerra dalg Chiaste d'Miisch şi cîteva drame cu subiect biblic.

Dialectul folosit de Travers a fost cel din Engadina de sus. Acelaşi dialect
a folosit şi Jachiam Bifrum (născut la Samedan la 8 aprilie 1506; nu se
cunoaşte anul morţii), unul dintre cei mai activi propagandişti ai Reformei
luterane în Engadina, a cărui operă mai însemnată este traducerea în rumân-
tsch (engadineză) a Noului Testament (publicată în 1560). Cu această operă
de mare importanţă culturală şi lingvistică, Bifrun a cгutat să creeze o limbă
scrisă în concordanţă cu limba populară, o limbă capabilă să exprime concep-
tele evanghelice. Se poate spune că Noul Testament al lui Bifrun are pentru
rumantsch aceeaşi importanţă lingvistică pe care Biblia lui Luther o are
pentru germană. Foarte importantг este şi traducerea Psalmilor făcută de
Durich Chiampel (n. 1510?, la Susch, m. 1583), scrisă în engadineză de jos şi
publicată în 1562. De-abia la începutul secolului al XVII-lea începe literatura
rumantsch din Sopraselva, cu Steffan şi Luci Gabriel pentru protestanţi şi cu
Gion Antoni Calvenzan pentru catolici.

În ceea ce priveşte ladina centrală, se poate spune că lipsesc cu totul

textele vechi. Un „registru păstoresc" din Laces, în Val Venosta (germ. Vint-
schgental), provenind de la jumătatea secolului al XlV-lea şi, din păcate,
pierdut (din care rămîn numai cîteva fraze copiate de Staffler) este într-adevăr
cel mai vechi document al ladinei din Alto-Adige. Dialectul din Val Venosta
213
(ale cărui ultime forme s-au stins în secolul al XVIII-lea), deşi ţinea din punct
de vedere geografic de regiunea Alto-Adige, aparţinea părţii occidentale şi
reprezenta o continuare a varietăţilor dialectale din Val Monastero şi din
Engadina de jos. Aceste resturi, care au fost publicate cu un amplu
comentariu şi cu un studiu de B. GEROLA, nu sînt un document pentru ladina
centrală. Atestările scrise ale ladinei centrale datează de-abia de la jumătatea
secolului al XVIII-lea: un mic vocabular al dialectului din Val Badia (germ.
Gвsertal), al lui S. P. BARTOLOMEI din Pergine (manuscris al bibliotecii
Ferdinandeum din Innsbruck, o modestă literatură dialectală sau de
învăţămînt religios elementar, mai dezvoltată în Val Gardena decît în
celelalte vгi. Lipseşte aproape cu totul poezia populară.

Pentru partea ladina orientală, adică pentru Friuli, avem texte destul de
vechi şi o tradiţie literară neîntreruptă, care totuşi nu au depăşit caracterul
dialectal. Regiunea Friuli se mîndreşte însă, mai ales în poezie, cu una dintre
cele mai bogate şi mai frumoase literaturi din Italia. Lăsînd deoparte
inscripţia de pe un campanii din Racchiuso, cel mai vechi text friulan este
reprezentat de un registru din Cividale de la sfîrşitul secolului al XlII-lea. Din
păcate acest text prezintă un interes lingvistic redus, deoarece cele 19 rоnduri
din care este compus conţin aproape numai nume proprii. Urmează, apoi,
actele intendenţilor de la Domul din Gemona, dintre care primul este redactat
în friulană, în 1336, de Jacopo Foncasio; de la această dată pînă la sfîrşitul
secolului al XlV-lea, textele în proză devin din ce în ce mai numeroase. Un
deosebit interes filologic prezintгă fragmentele gramaticale şi exerciţiile de
traducere din friulană în latină publicate exemplar de A. SCHIAFFINI. Cît
despre poezie, cea mai veche cunoscută pînă acum este, se pare, aceea care
începe Pirug myo dog inculurii, scrisă pe versoul unui act de notariat redactat
la Cividale, la 14 aprilie 1380, probabil de aceeaşi mînă care a redactat actul,
contemporană sau numai puţin posterioară acestuia. Vom reproduce aici, ca
mostră, prima strofă:

Cele mai vechi documente în sardă

Trecem acum din Ladinia în Sardinia. Din punctul de vedere al textelor

vechi în vulgară, Sardinia este, fără îndoială, zona din Italia care ne oferă
recolta cea mai bogată şi mai omogenă. Documentele prezintă o mare
importanţă lingvistică, alături de cea istorico-juridică (multe dintre textele
vechi sarde sînt documente de primă importanţă pentru istoria dreptului
italian), dar nu au cîtuşi de puţin valoare literară. Tentativa de a demonstra
214
prezenţa unei literaturi poetice sarde, anterioare celei a Şcolii poetice
siciliene, prin aşa-zisele carte de Arborea, s-a dovedit a fi o abilă mistificare.

Printre textele vechi, dintre care multe din secolele XI şi XII, rămîne
numai problema alegerii. Ne-am putea însă întreba: de ce Sardinia oferă o
cantitate atît de mare de documente de limba vulgară? După părerea noastră,
motivul constă în cultura înapoiată din insulă, în slaba cunoaştere a latinei (şi
cu atît mai puţin a limbii greceєti). Era deci inevitabil ca şi documentele
juridice oficiale, pentru a fi înţelese, să fie redactate în limba vulgară. Dar,
deşi în toate documentele se găsesc urme dialectale care indică unele parti-
cularităţi regionale, în Sardinia s-a format, încă din cele mai vechi timpuri, o
limbă vulgară „ilustră", bazată pe logudoreză.

Reproducem integral un privilegiu logudorez al cărui text, din 1080—

1085, este păstrat în Arhiva de Stat din Pisa (Diplom. Acq. Colet ti).

„In nomine Domini amen. Ego iudice Mariano de Lacon fazo ista carta ad
onore de omnes homines de Pisas pro xu toloneu ci mi pecterunt: e ego
donolislu pro ca lis so ego amicu caru e itsos a mimi; ci nullu imperatore ci Iu
aet potestare istu locu de non (n)apat comiatu de leuarelis toloneu in placitu:
de non occidere pisami ingratis; e ccausa ipsoro ci lis aem leuare ingra-tis, de
facer lis iustitia inperatore ci nce aet exere intu locu. E ccando mi pet terum
su toloneu, Ugatarios ci mi mandarum homines ammicos tneos de Pisas fmt
Falceri e Azulinu e Manfridi, ed ego fecindelis carta pro honore de xоi
piscopu Gelardu e de O cu Biscomte e de omnes consolos de Pisas- e
ffecilapro fwnore de omnes ammico meos de Pisas; Guidu de Uabilonia e
ILeo su frate Repaldinu £ Gelardu, e Iannellu, e Ualduinu, e Bernardu de
Conizo, Fran-cardue Dodimundu e Brunue rRannuzu, e Uernardu de
Garulictu e tTornulu pro siant in onore mea ed in aiutoriu de xu locu meu.
Custu placitu lis feci per sacramentu ego e domnicellu Petru de Serra, e
Gostantine de Azzem e Uoso Ueccesu e Dorgotori de Ussame nNiscoli su
frate [e n]Niscoli de Zorit eUIariane de Ussam..."

Foarte interesant, şi pentru grafie, este un document din Cagliari care provine
dm anii 1089-1103; a fost adus de la Biserica S. Saturnino din dioceza
Cagliari şi se pгstrează acum în „Archives departamentales des Bouches-
du~Rhone" di Marsilia.

215
 Documente mult mai ample sînt aşa-zisele condaghi, nume prin care se
indică în sardă documentele care atestă o negociere juridică şi mai ales regis-
trul în care se găsesc transcrise toate aceste acte. Deoarece asemenea acte se
păstrau mai ales la biserici şi mănăstiri, aceste condaghi corespund, mai mult
sau mai puţin, registrelor bisericilor şi abaţiilor de pe continent; de aceea ele
au fost găsite în Sardinia numai pe lîngă astfel de instituţii religioase.

În unele cazuri nu ni s-a păstrat originalul sard, ci numai o traducere. Aşa s-a
întîmplat cu Condaghe di San Michele di Salvenor care, scris iniţial în sardă,
s-a păstrat într-o traducere spaniolă din secolul al XVII-lea. Dar, din fericire,
avem şi cîteva condaghi originale, vechi şi foarte preţioase. Unul este acela
de la San Pietro di Silki (o mănăstire lîngă Sassari), achiziţionat pe la sfîrşitul
secolului trecut de Biblioteca universitară din Sassari şi publicat în 1900 de
G. BONAZZI. Conţine copii ale unor vechi registre şi documente ale
mănăstirii şi ale altor mănăstiri dependente, pe care a pus să le facă, pe la
jumătatea secolului al Xll-lea, stareţa Maximilla; acest condaghe a fost apoi
continuat pînă în secolul al XlII-lea. Dialectul este logudorez.

Alt condaghe foarte important este acela de la San Nicola di Trullas, care
cuprinde actele mănăstirii începînd din 1113 pînî în prima jumătate a
secolului XIII. Acest codice, împreună cu Condaghe di S. Măria di
Bonarcado, despre care se va vorbi puţin mai jos, a fost proprietate
particulară pînă acum cîţiva ani, cînd prin intervenţia guvernului a intrat în
Biblioteca Universitară din Cagliari; s-au publicat astfel, în acelaşi timp
(1937), douг ediţii: una îngrijită de R. CARTA-RASPI şi cealaltă îngrijită de
doi istorici ai dreptului italian: E. BESTA şi A. SOLMI. Publicarea acestor
texte, aєteptată de atîta vreme, a dat naştere unei preţioase lucrări lingvistice
a celui care a fost maestru în studiile sarde: M. L. WAGNER, aşa cum, cu
cоţiva ani mai înainte, ediţia lui BONAZZI cuprinzînd Condaghe di S. Pietro di
Silki dăduse naştere unei lucrări devenite clasice, a lui W. MEYER-LUBKE.
Tabloul care rezultă din acest condaghe nu este mult diferit de acela al
condaghilor de la S. Pietro di Silki şi de la S. Michele di Salvenor, dar
„deoarece, spre deosebire de acestea din urmă, mănăstirea de la S. Nicola se
găsea într-o regiune muntoasă, departe de modestele centre populate din
Sardinia, condaghe de la S. Nicola di Trullas oglindeşte o viaţă mai simplă şi
mai aspră, lăsînd foarte puţin să se întrevadă întîmplările, datorită cărora, sub
influenţa curentului de civilizaţie de pe continent, insula tireniană, rămasă
pînă atunci în condiţiile unei mari simplităţi, se trezea încet-încet la formele
mai complexe ale noii vieţi civilizate ".
216
Mai complex şi mai dificil este textul de condaghe de la S. Măria di Bonăr-
cado, care provine din secolele XII şi XIII. După SOLMI, care nu era lingvist,
acest condaghe ar fi redactat în dialect campidanez „şi mărreşte considerabil
cîmpul cunoştinţelor noastre, care s-au redus pînă acum la documentele
cagliaritane şi la puţine alte elemente sporadice". Dar WAGNER, după o
examinare amănunţită a fenomenelor lingvistice, conclude că limba acestui
condaghe este, în linii mari, prevalent logudoreză, chiar dacă cu multe
influenţe meridionale (campidaneze); dealtfel Bonarcado aparţine şi astăzi
unei zone dialectale de tranziţie între Campidano şi Logudoro.

Mai recente sînt alte două texte scoase de curînd la lumină: codicele de la San
Pietro di Sorres, publicat cu multă acurateţe şi cu un glosar foarte bun de A.
SANNA, şi Condaxi Cabrevadu din regiunea Oristano, ediţie îngrijită de M. T.
ATZORI. Primul datează din secolul al XV-lea, iar celălalt din secolul al
XVI-lea.

Cele mai vechi atestări ale italienei

În documentele latine tîrzii din Italia, se găsesc multe urme de elemente

populare şi că deseori s-a crezut că pot fi considerate cele mai vechi
documente de italiană fraze care, în realitate, nu erau decît latină tîrzie
incorectă, în care se făcea simţită limba populară, dar care încă nu puteau fi
considerate italiene. În istoriile obiŞnuite ale literaturii italiene, se indică în
general ca prime documente de italiană formulele de jurămînt din Placito di
Capua din 960. Pare însă a exista un document anterior, cu toate că nu poate
fi considerat italian pur. Este vorba de o ghicitoare veroneză asupra căreia
credem că merită să ne oprim. Într-o carte de rugăciuni mozarabică, păstrată
la Biblioteca Capitolare din Verona, găsim scris, de mînă italiană din secolul
al VIII-lea, sau cel mai tоrziu al IX-lea, ceea ce, în transcriere diplomatică.

Această parte din codice a fost publicată pentru prima dată de paleograful L.
SCHIAPARELLI şi a fost interpretată ca un cîntec pastoral de N. TAMASSIA єi
M. SCHERILLO, în timp ce G. BERTONI i-a stabilit caracteristicile lingvistice.
DE BARTHOLOMAEIS, bazîndu-se pe observaţia justă a unei eleve a lui, a
susţinut că textul nu reprezenta un cîntec pastoral, cum crezuse şi el la
început, ci o ghicitoare despre mîna care ţine tocul, în timp ce scrie. într-
adevăr o ghicitoare, a adăugat RAJNA, însă nu de origine populară, cum
credea DE BARTHOLOMAEIS, ci cultă şi nu în „latină vulgară", cum
propuseseră TAMASSIA şi SCHERILLO, sau în „latină rustică", cum spunea
217
BERTONI, şi nici „semivulgară", cum considera DE BARTHOLOMAEIS, ci în
pură „limbă vulgară". TAMASSIA şi DE BARTHOLOMAEIS propuseseră şi
schimbarea ordinei versurilor şi corectarea cîtorva puncte; RAJNA a fost de
acord în mare parte cu corectările lui DE BARTHOLOMAEIS.

Mult mai aproape de original, mai verosimilă, chiar dacă mai puţin fru-
moasă, este reconstrucţia făcută de MONTEVERDI, după care ar trebui să se
citească.

Inversarea lui se pareba boves în boves se pareba a fost propusă mai întîi
de TAMASSIA şi acceptată de DE BARTHOLOMAEIS şi de RAJNA; ultimii doi
cercetători au propus de asemenea să se aşeze, pe locul al doilea, al treilea
vers, iar pe locul al treilea, al doilea vers. Dar оn felul acesta se modifică tot
textul care, probabil, nu este o copie, ci originalul. De asemenea nu pare
justificat, pe baza lui pareba, să se transforme araba şi seminaba în areba şi
semineba; în linii mari deci, ediţia lui MONTEVERDI este preferabilă.

Este absolut sigur că acest fragment este venet. Pentru a dovedi aceasta
este suficientă forma versorio < versorium, care corespunde formei versor
„plug" din veneţiană, padovană, veroneză şi belluneză. Ar putea să surprindî
într-un text venet a > e în pareba (la care RAJNA adaugă, prin analogie,
corectînd manuscrisul, celelalte douг imperfecte de conjugarea I); parare cu
sensul „a împinge, a mîna boii" este răspîndit în Italia de nord; a > e apare
astăzi rar în venetă; în textele venete vechi se întîlneєte, deєi rar, de ex.
stev'io în „Pianto della Vergine" (Plînsul Fecioarei), publicat de Linder; dar
nu sînt rare transformările analogice ale imperfectelor de conjugarea I după
conjugarea a II-a (de ex. la S. Stino di Livenza: mi portee, ti te portee etc). S-
ar putea rezolva dificultatea dacă pareba ar fi interpretat ca derivоnd de la
pгrere єi nu de la parare, cum a propus G. CONTINI , care traduce primul vers:
„Ceea ce (adicг mоna care scrie) semгna cu niєte boi ..." ; dar o asemenea
interpretare, cu toată erudiţia filologică a lui Contini, pare forţată. Şi mai
puюţin verosimilă este ipoteza lui C. A. MASTRELLI, după care Se pareba ar
fi protaza unui period ipotetic, care ar trebui să fie înţeles ca „Se parevano
buoi..." (Dacă păreau boi...), sau aceea a lui G. PRESA după care se pareba
ar putea să fie înţeles ca „appaiava" („împerechia"). -s final de la boves este
considerat de RAJNA ca popular venet vechi; dar, cu tot respectul pentru
ilustrul filolog, se poate vedea că este mai prudent a-1 considera un latinism
(cel puţin grafic) deoarece în textele venete, chiar dacă nu lipsesc urme ale lui
-s final la persoana a II-a singular din conjugarea verbalĂ (Dante citează
218
pentru venetă: per le plaghe de Dio tu non verdsl), se pare că acesta nu apare
ca plural al substantivelor de declinarea a lll-a. Este însă adevărat că textele
pe care le avem în veneta veche sînt mult mai recente decît această
ghicitoare. Nici albus nu mai există în venetă (fiind înlocuit de german,
blank) decît în toponimie, ca şi pratalia (> Praglia (Padova), Pradaia
(Trento)). În favoarea naturii populare a textului pledeazгă în special negro,
cu e < i, dar ştim că această inovaţie a apărut încă în latina vulgară. Pe scurt,
am socotit necesar a aprecia această ghicitoare veroneză ca fiind primul text
în italiană vulgară. Părerea noastră însă, după ce am reflectat asupra
observaţiilor lui RAJNA, este că acest text nu poate fi considerat întru totul
vulgar, ci „semivulgar", cum credea dealtfel şi DE BARTHOLOMAEIS.

MONTEVERDI considera ghicitoarea de origine cultă „atît pentru că

compunerea şi este legată de vasta literatură enigmistică latină medievală
(secolele VII—VIII), unde se găsesc numeroase paralele, cît şi pentru că este
vorba de scriere, care în vremurile acelea era un privilegiu rar, rezervat
aproape exclusiv clericilor ...", dar nu putem fi cu totul de acord în a
considera că autorul a folosit limba vulgară maternă. Credem, mai degrabă,
că ghicitoarea a luat naştere într-un mediu de şcolari (desigur clerici) şi că a
fost compusă în acea latină semivulgară care trebuie să fi fost, în evul mediu,
mijloc de comunicare între codiscipoli care nu erau prea siguri pe gramatica
şi lexicul latin.

În mod cert „vulgarгă" este formula de jurămînt din Placito di Capua din
martie 960, păstrată în Arhiva de la Montecassino. Documentul a fost emis de
judecătorul Arechisi pentru a rezolva o neоnţelegere (probabil imaginară)
între Mănăstirea din Montecassino şi Rodelgrimo d'Aquino. Martorii chemaţi
la proces, chiar dacă nu erau necunoscători ai latinei, evident afirmau în
„vulgară", pentru a stabili dreptul de proprietate prin prescrierea oricărui
drept precedent, că ştiau că acele pămînturi aparţinuseră (nec vi, nec dam, nec
precario, cum cerea dreptul roman), timp de 30 de ani benedictinilor.
Documentul este scris, bineоnţeles, în latină, dar declaraţiile martorilor sînt
reproduse chiar cu cuvintele populare în care au fost pronunţate.

În aceste formule de jurămînt se remarcă caracterele dialectale din

regiunile în care au fost pronunţate (Capua, Teano, Sessa Aurunca). Astfel
sao (cf. it. so) este comun în dialectele vechi din Italia meridională (alături de
fao, dao, vao, dar astăzi în Campania există forma sacco < sapio); ko
corespunde formei italiene meridionale ko < quod (sau, după Jeanjaquet, <
219
quomodo), în timp ce it. che derivă din quia; kelle < eccu illae (it. quelle), cf.
napol, kidde (în care e > i şi ll > dd sînt inovaţii relativ recente); tebe < tibi
este frecvent în italiana veche, mai ales în sud; în Ritmo Cassinese se găseşte
tebe stissu meito a llaudari.

Primele atestări ale dalmatei

Puţine şi sărace sînt documentele în dalmată; nici unul nu are caracter

literar. Într-un testament din secolul al X-lea reprodus de GIOVANNI LUCIO în
Historia di Dalmazia et in particolare di Trau, Spalato e Sebenico, Veneţia,
1674, se găsesc cîteva elemente vulgare, dar textul este redactat, în întregime,
în latină. Într-un inventar de la Ragusa din, se găsesc multe cuvinte vulgare
cu caracter dalmat, dar este vorba de o listă de cuvinte izolate de tipul:
matarago I bono jomit coltrega I. cactali II forniti para de lingoli III noua et
lingol I plumato etc. Cele mai vechi texte coerente în dalmată sînt două
scrisori din Zara din secolul al XlV-lea (1325 si 1397).

În prima, din 1325, un oarecare Todru de Fomat din Zara se adresează

onorabilului Ser Pon, cancelar al Ragusei, pentru a lua apărarea fiului său
Francesco, citat în faţa curţii din Ragusa pentru o pretinsă datorie.[1; p 62]

În a doua scrisoare, din 1397, trimisă de la Ancona la Zara, textul este mai
clar. Această scrisoare, scrisă de un oarecare Francesco di Fanfona, aflat tem-
porar la Ancona, tatălui său, la Zara, prezintă, ca şi prima scrisoare, cîteva
puncte obscure. Chiar la început, fraza di eu uiau sichirisi interpretată de
BARTOLI „pe care eu am scris-o în drum" („che io in viaggio scrissi") (cu
epenteza lui i, ca în Firancisch, pireguue etc.) a fost, pe facsimil, citită de
BERTONI che nu iaiu sichirisi şi interpretată, mai întîi, „că nu am (sau nu au)
siguranţă în privinţa norocului la A." („che non ho (oppure non v'hanno)
sicurită di fortuna in A") şi după aceea „că nu am (sau nu au) asiguгări
împotriva furtunilor la Ancona" („che non ho (o non vi hanno) assicurazioni
per (contro) fortunali (tempeste) in Ancona").

Cele mai vechi atestări ale românei

Am ajuns la română, ultima limbă romanică, ultima atît în ordinea

geografică pe care am urmat-o cît şi în ordinea vechimii atestгrilor literare.

220
 S-a arătat de mai multe ori în această lucrare că româna a avut, din cauza
izolării ei de restul lumii neolatine, într-un mediu de cultură bizantino-slav, o
evoluţie mult diferită de cea a limbilor romanice occidentale, mai ales în care
ce priveşte adstratul єi superstratul. Nu este de mirare deci că, în ceea ce
priveşte atestările ei, întîlnim condiţii complet diferite de cele pe care le-am
văzut pînă acum.

În timp ce în Occident latina era limba bisericii şi a culturii, limba de

legislaţie (pînă şi a legislaţiei barbarilor) şi a administraţiei, în orientul bizan-
tin limba de stat şi a administraţiei era greaca; apoi, odată cu formarea princi-
patelor slave, atît în administraţia civilă cît şi în aceea ecleziastică, s-a
introdus folosirea slavei vechi şi a bulgarei medii, prima numindu-se şi
„paleoslavă" sau „slavă veche ecleziastică".[2; p 153]

Din punct-de vedere politic şi istorico-juridic, prima afirmare a românilor

într-o formă statală cristalizată a avut loc atunci cînd conducгtorul român
Ioniţă (numit de greci Kaxoiooavvrjq) din familia Asanizilor s-a încoronat, la
8 noiembrie 1204, „rege al bulgarilor şi al valahilor". În secolul al XlII-lea
există urme, nesigure, ale unor formaţiuni politice - slavo-române de mică
importanţă în Dobrogea, în timp ce la nordul Dunării, de-a lungul graniţelor
Transilvaniei, puternica monarhie maghiară îşi extindea din ce în ce mai mult
puterea, după ce distrusese şi asimilase cîteva mici voievodate locale. O
diplomă din 1247 a regelui Ungariei Bela IV aminteşte de prezenţa, în acea
epocă, a unui „voievod" al valahilor, pe nume Seneslau, în Oltenia şi într-o
parte a Banatului, căruia acelaşi rege Bela IV îi recunoştea o independenţă
limitată, cu obligaţia unor tributuri. Abia în secolul XlV-lea are loc formarea
principatelor independente din Valahia şi din Moldova. Formarea
principatului Valahiei sau Munteniei (Ţara Româneascгă) a avut loc printr-un
proces de unire a diverselor formaţiuni locale care existau între Dunăre şi
Carpaţi, unire realizată sub voievodul Argeєului, Basarab, în jurul anului
1324.

Prin victoria lui Basarab, în 1330, asupra lui Carol Robert d'Anjou, rege al
Ungariei (a cărui armată a fost surprinsă într-o vale muntoasă şi distrusă
aproape complet), noul principat era, cel puţin temporar, eliberat de plata
tributului faţă de regele Ungariei. Basarab a domnit pînă în 1352 şi probabil
că el este acel Negru Vodă pe care legendele şi cîntecele epice româneşti îl
slăvesc ca întemeietor al Valahiei. Un proces deosebit a dus la formarea Prin-
cipatului din Moldova, în 1359. El a fost întemeiat de Bogdan, voievodul
221
Maramureşului, vasalul ridicat împotriva seniorului său, regele Ungariei. Pe
la jumгtatea secolului al XlV-lea se constituiseră deci cele două principate
independente, Ţara Românească şi Moldova, care, însă, începînd cu secolul
urmгtor, au devenit vasale turcilor. Din unirea acestora (1859) a luat naştere,
recunoscutг de iure numai din 1878, actuala Românie.[3; p 112]

Toate documentele care rămîn din această epocă sînt redactate în bulgară
medie; biserica slavă, încă de la sfîrşitul secolului al IX-lea, înlocuise greaca,
ca limbă liturgică, cupaleoslava; biserica bulgară, care s-a declarat
independentă în 891, a fost recunoscută ca atare oficial de către patriarhul
Constantinopolului în 927, iar biserica română a devenit dependentă de
biserica hulgară în urma unui document al lui Vasilios Bulgaroc tonul (1020).
Mănăstirile, întemeiate în mare parte în secolul al XlV-lea, primesc cultura
din Orientul greco-slav şi mai ales de la Muntele Athos.

În epoca anterioară întemeierii primelor mănăstiri din Ţara Românească şi

din Moldova apar texte paleoslave scrise, probabil, pe teritoriul actualei
Românii. Nu este sigur că Evanghelia paleoslavă, cunoscută cu numele
Savina Kniga, şi aşa-zisul Codex suprasliensis (amоndouă din secolul al Xl-
lea) au fost scrise, cum consideră unii cercetгtori, în partea de nord a
României; ca şi o diplomă de la Bоrlad din 1134, prezintă particularităţi
lingvistice care le apropie de rusă în mod sigur scrise în Moldova sînt însă
alte cărţi religioase din secolele XIII şi XIV. Cît despre documentele oficiale
şi particulare, cele mai vechi s-au pierdut, iar cele care au rămas nu sînt
anterioare celei de a doua jumătăţi al secolului al XlV-lea. Cronicile sînt şi
mai tîrzii. În toate aceste documente scrise pe teritoriile române în bulgara
medie se pot găsi, ici şi colo, nume proprii de persoane şi de locuri şi chiar
apelative româneşti; avem deci aici, ca şi în Occident în textele latineşti,
posibilitatea de a fi informaţi, chiar numai fragmentar, asupra situaţiei
lingvistice a limbii vulgare înainte de manifestările sale directe prin scriere.
Adeseori limba slavă în care sînt redactate aceste texte, în afară de cîteva
cuvinte româneşti, prezintă, mai ales în sintaxă şi în frazeologie, influenţa
românei, adică a limbii materne a autorului sau a copistului. Sînt suficiente
cîteva exemple din documente anterioare începutului secolului al XVI-lea:
jude (< lat. iudex) (1409, 1502), ales (post verbal de la alege < lat. vulg.
*alegere pentru eligere) (1432, 1437), buor (= bour < lat. bubălus) (1479),
cumnat (<lat. cognatus) (1469, 1507), lac (< lat. lacus) (1468), portar (< lat.
portarius) (1474) etc. Apar multe nume de persoane şi de locuri, adeseori în
formă românească: articolul enclitic, cazuri oblice (de ex. Albeştii (1469),
222
Albul (1422), Amarul (1430 şi într-un document posterior, 1572). Chiar vodă
Amarului „apa Amarului", Bărbăteşti (1428), Cetatea (1455) etc. Uneori
formele atestate în aceste documente ne permit să reconstruim o fază
anterioară a romănei: numele proprii Urecle (1414) sau Uricle (1412) sau
Ureche (1437) ne oferă o fază cu grupul -cl- păstrat, spre deosebire de
numele propriu mai modern Ureche şi de apelativul ureche (< lat.
auric(u)la).[5; p 56]

În teritoriile care aparţineau Ungariei şi în Transilvania, care, deşi inde-

pendentă, avea legături cu Ungaria, latina era limba culturii, legislaţiei, tri-
bunalelor şi chiar, cel puţin în parte, a administraţiei. Seria bogată şi neîntre-
ruptă de documente latine din Ungaria (începînd cu secolul al Xl-lea) ne per-
mite să atestăm, mult mai înainte ca româna să înceapă să fie scrisă, unele
elemente româneşti, mai ales în onomastică şi toponimie. Astfel de exemplu,
într-un document de la începutul secolului al XIII-lea (1202—1203) se
găseєte numele de persoană Fichur, care se referă la un vasal al bisericii din
Arad, într-un sat din judeţul Bihor; acest nume, care desigur era purtat de un
romвn, reproduce româna ficior (< lat. *fetiolu (m) ) care va intra apoi, ca
apelativ, în secolul al XVIII-lea, în maghiară.

Primele documente cunoscute scrise în limba slavă pe teritoriile române

provin din a doua jumătate a secolului al XlV-lea şi timp de aproximativ două
secole tradiţia cancelariilor şi a bisericii slavo-bizantine va împiedica
afirmarea românei în scris (în afară de puţine cuvinte din documentele slave,
în cea mai mare parte nume proprii). Primul document scris în întregime în
română, dar cu siguranţă nu cel mai vechi în care s-a folosit româna ca limbă
scrisă, este o scrisoare din 1521 a boierului Neacşu din Cîmpulung, adresată
judelui Hans Benkner din Braşov, pentru a-1 informa despre o expediţie a
turcilor. Scrisoarea (al cărei original se găseşte la Arhiva de Stat din Braşov,
numărul 472) păstrează încă începutul şi încheierea (precum şi căteva cuvinte
în mijlocul textului, ca i pak = aşijderea, tot astfel) în limbă slavă; este scrisă
cu caractere chirilice, pe care românii le-au folosit, cu unele excepţii, pînă la
jumătatea secolului trecut.

Primele texte religioase scrise în română sînt patru manuscrise, nu ante-

rioare anului 1550, care prezintă toate, într-o limbă arhaică, fenomenul
rotacismului lui -n- intervocalic: Codicele Voroneţean (descoperit în 1871 la
mănăstirea Voroneţ din Bucovina, incomplet, care cuprinde sfîrşitul
Evangheliei şi mare parte din Faptele apostolilor); Psaltirea Scheiană (care
223
cuprinde traducerea în proză a Psalmilor lui David), Psaltirea Voroneţeană şi
Psaltirea Hurmuzachi (cuprinzînd de asemenea traducerea psalmilor).[7; p
180]

Caracteristicile lingvistice ale acestor texte indică regiunea Maramureşului,

la extremitatea de nord—nord-vest a Transilvaniei, nu departe de graniţa ma-
ghiară şi slovacă; foarte probabil însă, cum se poate deduce din unele greşeli,
repetiţii, omisiuni etc, aceste texte nu reprezintă traducerile originale, ci copii
mai moderne ale unor originale pierdute (în afară, probabil, de Psaltirea
Hurmuzachi) ; Psaltirea Scheiană şi Psaltirea Voroneţeană provin, fără îndo-
ială, dintr-un text unic, cu toate că al doilea este bilingv, reproducînd, frază
cu frază, textul romănesc şi textul slav.

Marele istoric român N. IORGA (1871 — 1940) a emis ipoteza că aceste tra-
duceri ar data din a doua jumătate a secolului al XV-lea şi că s-ar datora ex-
pansiunii ereziei husite, foarte răspîndită în Boemia, Slovacia şi Ungaria, care
cerea, printre altele, ca slujba religioasă să se ţină în limba poporului. Ipoteza
sa a fost sprijinită cu argumente filologice de LA. CANDREA şi a fost ac 0
eptată de o mare parte a filologilor şi a istoricilor literaturii române. O.
DENSUSIANU şi AL. ROSETTI consideră în schimb — după părerea noastră,
mai verosimil — că traducerile rotacizante ale cărţilor religioase nu sînt
anterioare primei jumătăţi a secolului al XVI-lea şi că se datorează influenţei
reformei luterane, care, mai ales prin intermediul coloniilor de saşi, s-a
răspîndit în Transilvania. După cum se ştie, reforma luterană cerea de ase-
menea ca în biserică să se folosească limbile naţionale.

În ceea ce priveşte numele de locuri reproduse de Procopiu, cu toate că sînt

foarte interesante pentru cunoaşterea latinităţii balcanice, nu par să conţină
nici o formă care să poată fi considerată absolut românească. Pentru a găsi
manifestări scrise în aromână trebuie să aşteptăm pînă în a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea şi anume pînă la Theodor Cavallioti şi la Daniil din
Moscopole, care au scris un dicţionar trilingv (latin, aromân, albanez) şi unul
în patru limbi (neogrec, aromân, macedo-bulgar şi albanez), şi pînâ la
Leturghia (Meєale,) scrisă de un aromân din Albania, pe la sfîrşitul secolului
al XVIII-lea (sau începutul secolului al XlX-lea). Ne găsim deci într-o epocă
foarte tîrzie. Importanţa românei nu constă în vechimea atestгăilor sale, ci în
păstrarea elementelor latine şi în puterea de rezistenţă demonstrată de-a
lungul atîtor secole în care românii au trăit cu totul izolaţi de romanitatea
occidentală.
224
 Puţine şi sărace sînt documentele în dalmată; nici unul nu are caracter
literar. Într-un testament din secolul al X-lea reprodus de GIOVANNI LUCIO în
Historia di Dalmazia et in particolare di Trau, Spalato e Sebenico, Veneţia,
1674, se găsesc cîteva elemente vulgare, dar textul este redactat, în întregime,
în latină. Într-un inventar de la Ragusa din, se găsesc multe cuvinte vulgare
cu caracter dalmat, dar este vorba de o listă de cuvinte izolate de tipul:
matarago I bono jomit coltrega I. cactali II forniti para de lingoli III noua et
lingol I plumato etc. Cele mai vechi texte coerente în dalmată sînt două
scrisori din Zara din secolul al XlV-lea (1325 si 1397).

225
 Bibliografie:

1. Copceag D. Tipologia limbilor romanice. – Cluj-Napoca: Clusium, 1998.

2. Enciclopedia limbilor romanice.- Bucureşti, 1985.

3. Enciclopedia limbii române. – Bucureşti: Univers Enciclopedic, 2001.

4. Evdoşenco A. „Introducere în studiul filologiei romanice”, Chişinău, 1986

5.Iordan I. Lingvistica romanică, Bucureşti, 1962;

6.Iordan I., Manoliu M. Introducere în lingvistica romanică, Bucureşti, 1965
7.Manoliu Manea M. „Gramatica comparată a limbilor romanice”, Bucureşti,
1971
8.Niculescu Al. „Individualitatea limbii române între limbile romanice”,
vol.I-II, Bucureşti, 1978

9.Oprea I. Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul

european.- Iaşi : Institutul European, 2008.

10.Tagliavini C. Originea limbilor neoromanice, Bucureşti, 1977

11.M. Sala, Ioana Vintilă – Rădulescu, Limbile lumii, Chişinău, 1994

12.M. Sala, Ioana Vintilă – Rădulescu, „Limbile Europene”, Bucureşti, 2001.

13. Istoria Romei antice.

226