Romanul lui Constantin Stere În preajma revoluţiei (1932 –1936), transfigurează artistic

realităţi din Rusia şi România pe parcursul a circa cincizeci de ani (de pe la 1860 până la 1907).

Se ştie că În preajma revoluţiei acoperă o perioadă de o jumătate de veac, din a doua parte a
secolului trecut până la începutul secolului XX. Primele cinci volume – vol. I. Smaralda
Theodorovna (1930), vol. II. Copilăria şi adolescenţa lui Vania Răutu (1931), vol. III. Lutul
(1932), vol. IV. Hotarul (1933), vol. V. Nostalgia (1934) – modelează realităţi din Rusia,
celelalte trei – vol. VI. Ciubăreşti (1935), vol. VII. În ajun (1935), vol. VIII. Uraganul (1936) –
ţin în general de „patria ideală”, România.

Cartea lui Stere a avut parte de elogiile şi contestările, reinterpretările şi reconsiderările celor
mai distinşi critici ai epocii. Oricum, în anii 1990, interesul deosebit pentru acest roman se
explică atât prin motive extraliterare, cât şi prin cele de natură să elucideze esenţa adevărată a
unui roman, în linii mari, fără precedent în literatura română, cu largi şi multiple relaţii
intertextuale. O ipoteză, pe cât de temerară, pe atât de hazardată, dar şi interesantă, în anumite
momente chiar productivă, emite Corin Braga, care, evaluându-l din perspectiva evoluţiei
fenomenului literar, consideră că În preajma revoluţiei prefigurează întrucâtva paradigma
romanului postmodern.

Criticul aduce o mărturisire a lui CONSTANTIN STERE LA 150 DE ANI DE LA NAŞTERE. C.

Stere, foarte elocvent în sensul dat: „Acest roman nu este o autobiografie şi nici măcar biografia
unui alter ego. Vania Răutu nu sunt eu, iar viaţa lui intimă nu are nimic în comun cu a mea. Este
adevărat că am utilizat amintirile mele, cum ar face orice scriitor. Dar experienţele mele
personale au fost selecţionate, condensate, grupate şi stilizate în jurul personajului principal
numai în scop de a da o icoană a realităţii şi fără nici un alt raport cu persoana mea... Totul e
ficţiune şi totul e realitate. Invenţia artistului este şi ea în strânsă legătură cu experienţa artistului.
Ficţiune pură nu cred să existe. Totdeauna ficţiunea îşi are rădăcini în realitate şi porneşte de la
datele reale, amplificându-le şi depăşindu-le... Iar între acţiunea personajului şi epoca şi mediul
înfăţişat va exista totdeauna o relaţie de reciprocă explicare, pentru ca ficţiunea să se transforme
în realitate. Sau, mai precis: pentru ca realitatea să existe în ficţiune”.

„Însuşirea particulară a romancierului Stere este deci memoria epică”, acea capacitate de a
surprinde în tipologia lor genuină şi irepetabilă personajele, oricât de episodice ar fi ele. Stere nu
ar fi înrudit nici cu Balzac, nici cu Zola, nici cu Dickens, nici cu Dostoievski, nici cu Proust, cum
s-a afirmat în nenumărate rânduri. „Formaţia sa literară este, cu siguranţă, legată de epica rusă,
dar exclusiv de cea tolstoiană. Asemănarea dintre În preajma revoluţiei şi Ana Karenina se
impune firesc, în ceea ce am numit memoria epică. După cum în romanul lui Tolstoi, în jurul
unei drame morale, se conturează o întreagă societate, în jurul destinului lui Vania se-ntretaie
câteva sute de personagii” remarcă N. Manolescu.

Bildungsromanul începe ca atare cu volumul al doilea, Copilăria şi adolescenţa lui Vania

Răutu, cu educaţii sentimentale, cu probleme dintre părinţi şi copii (ca la Turghenev).

Al doilea volum debutează oarecum în acelaşi stil, povestind copilăria lui Vania Răutu la
Năpădeni. Treptat, cartea capată caracterul unei educaţii sentimentale, cu alte cuvinte al unui
1
"bildungsroman" ce poate foarte bine avea drept model, cum s-a zis, pe Goethe ori Romain
Rolland.

Vania Răutu, protagonistul romanului-fluviu, are o evoluţie spectaculoasă, cu multiple

existenţe extraordinare. Descrierile naratoriale pe parcursul celor opt volume trec prin
metamorfoze substanţiale. În funcţie de spaţiu şi timp, „memoria epică” oferă din abundenţă lui
Stere un model literar sau altul. Simplificând mult, imagologia acestor două civilizaţii (culturi),
dictează predominanţa modelului literar rusesc sau modelului literar românesc. Se demonstrează
că modelele se află la tot pasul şi uneori se găsesc la suprafaţă. Situaţia aceasta e atât de evidentă,
încât nu poate fi neglijată în afirmarea romanului aflat între particularităţile moderniste şi cele
postmoderniste.

Vania Răutu era fiul conaşului Iorgu Răutu şi a Smaragdei Teodorovna, a crescut într-o
familie de 5 copii, Vania fiind foarte mult urât de mama sa, doar tatăl îl susţinea şi îl îmbărbăta
mereu. În formaţia protagonistului dragostea maternă e înlocuită cu dragostea unei simple
ţărance de pe moşia lor, Irina. Faţă de Vania, Smaragda tot nu reuşea să-şi gonească din suflet
sentimental de răceală. Simpla lui vedere îi reânvia amintirea vremurilor de ispită şi păcat. În
zadar încerca ea să-şi facă şi faţă de el datoria ei de mamă, exasperarea reminiscenţelor sau,
poate, revolta simţurilor “refulate” au fost mai puternice. Chiar ceremonia de “ vânzare” a lui
Vania către Paraschiva lui Vichentie, foarte ciudat, provocase în ea mai curând o reacţiune de
uşurare sufletească. Vania creştea astfel mai mult în afară de cercul de viziune al părinţilor săi,
în grijă exclusivă a “mamei” Irina, printre slugile din casă şi argaţii din curte. El petrecea,
când nu zăcea bolnav, în jocuri cu copiii lui Vichentie, “ fraţii” săi, care mişunau prin curte.
Prin firea lui, însă, el îşi îmsuşea suferinţele celor care se apropiau de dânsul. Copil nervos, de
o sensibilitate excesivă şi cu o putere de imaginaţie foarte vie, el, adesea, din cauza aceasta,
dădea naştere unor incidente care impresionau şi încurcau pe cei din jurul său. Încă de foarte
mic, el crea pentru cei de aproape situaţiuni foarte dificile. Aflăm din capitolul I “În nebuloasă”
a volumului II. Tot aici aflăm că: În inima lui Iorgu Răutu, faţă de Vania, zăcea parcă ascunsă o
deosebită duioşie, legată, poate, în subconştient, de amintirea crizei ale cărei victimă la un
moment dat fuseseră amândoi. Aceste dispoziţiuni nu puteau să nu influenţeze adânc toată
structura psihică a lui Vania şi să-l singularizeze în sânul familiei chiar prin condiţiunile creşterii
sale.

Vania s-a împrietenit cu Tănăsică, un ţigănaş poznaş ca şi Vania, iar prietenia cu acest ţigănaş
l-a făcut pe Vania să trăiască una din acele experinţe care se întipăresc pentru toată viaţa în
sufletul unui copil. Din cauza că se juca cu acest copil, Vania a fost prins şi pus în faţa
Smaragdei, pe jumătate gol, cu hainele muiate şi murdărite, cu părul încâlcit, Vania încă nu îşi
dădea seama de deosebirea dintre vis şi realitate. Din haiduc, navigator, mare explorator, prins
de rivali şi zbătându-se împotriva lor, el se simţi deodată un mic băieţaş, vinovat de mari păcate,
sub ochii unei mame adorate şi temute.

Aşa, abia trecut de vârsta de şase ani, Vania începuse să înveţe consecinţele privilegiilor
sociale şi ale raporturilor de clasă. De fiecare dată Vania îşi găsea alinarea în braţele mamei Irina,
pe care îl numea Pimperlicule, devenind şi pseudonimul micului poet.

2
 Un personaj cu totul inedit, pentru Vania, era lăutarul Lemeş, dar ceea ce mai ales îl
impresiona pe Vania erau cântecele lui Lemeş lăutarul, cu taraful lui vestit, iar de la acest lăutar,
din copilărie şi până la bătrâneţe i-a rămas lui Vania obiceiul să fredoneze romanţa: Doi ochi eu
am iubit în viaţă, / Luceau ca stele printre nori, / Şi luminând în a mea ceaţă, / Au trecut ca
meteori…

La Năpădeni, Vania îşi ducea înainte viaţa, în mijlocul copiilor din sat, căci, cu toate
pedepsele primite, nu se resemna şi prefera cu mult această companie. Găsea mult haz şi o
atmosferă mai prielnică pentru el la ţărănuşii şi la ţigănuşii săi.

Emanciparea lui Vania de sub autoritatea şi supravegherea părintească a fost, în această

privinţă, uşurată din momentul în care educaţia lui a fost încredinţată unui preceptor care urma
să-l pregătească pentru şcoală, Vasilie Vasilievici Saharov, un tânăr negricios, cu faţa rotundă şi
părul foarte creţ, a fost în Basarabia o primă rândunică a acelei mişcări intelectuale cunoscută
sub numele de “ şasezecişti”. Tonul totdeauna egal, dar rece, atitudinea rezervată a lui Saharov
îi inspirau lui Vania un respect unit cu teamă. Totuşi firea afectuoasă a copilului, interesul viu pe
care dânsul îl manifesta pentru învăţătură, ca şi tenacitatea cu care a ştiut să-şi impuie dreptul
de a frecventa satul, toate acestea sădiră în inima acestui auster discipol al lui Bazarov un
sâmbure de simpatie şi chiar oarecare condescendenţă pentru originea ciocoioasă a copilului.

Viaţa lui Vania se aşeza tot mai mult, în sfera de interese şi legături prieteneşti, în afară de
curtea boierească. În curând, în jurul lui Vania se formă un cerc mai intim de copii, în cap cu
Niculiţă al lui Dumitru Morariu, Gheorghiţă al lui Vichentie bucătarul, Tănăsică ţigănuşul şi din
care era, bineânţeles, nelipsită, ca inspiratoare şi arbitru în caz de conflicte, Ilenuţa, toţi aceştia
erau aproape nedespărţiţi. Astfel s-a gravat în memoria lui Vania relieful întregii regiuni cu toate
detaliile lui, în raza până la zece verste în jurul Năpădenilor. El cunoştea aici fiecare tufă sau
copac.

Vania, când făcea vreo poznă, se simţea mereu vinovat şi jenat, înăbuşindu-şi plânsul de
durere şi răpus mai cu seamă de umilinţă, îşi şoptea făgăduinţa de a nu mai cădea în asemenea
păcate. Deseori se certa şi chiar se bătea cu fratele mai mare Tosia, care nu făcea nimic altceva
decât să îl înjosească mereu. Vania, trăsnit de atâta neruşinare, stătu un moment ca paralizat;
apoi, cuprins de indignare neînfrânată, se arunca asupra lui Tosia şi, mugind de furie, îl izbi de
perete. Pentru Smaragda Theodorovna, acest lucru confirma numai versiunea favoritului. Vania
fu deci supus unei noi execuţiuni, primind din ordinul Smaragdei Theodorovna douăzeci lovituri
cu vergi de răchită şi lăsat trei zile închis, fără haine, în odaia lui, legat însă la gât, în deriziune,
cu o cârpă – “cravata ţigănească”. Vania nu suferea numai de obidă, nu-l ardea numai
conştiinţa vie a nedreptăţii săvârşite faţă de el. Îl exaspera mai cu seamă, până la nebunie,
perfidia şi făţărnicia lui Tosia. Fusese atins în el, din rădăcină, însuşi sentimentul de dragoste de
frate, fusese slăbit legătura morală cu cei de mai aproape, otrăvită atmosfera întregii vieţi de
familie. Pentru prima oară se strecură în sufletul lui gândul de sinucidere.

După multe chibzuiri şi ample informaţii, a fost hotărât ca Vania să-şi urmeze studiile la
pastorul Faltin, din Chişinău, care avea un fel de mic pensionat, mai mult pentru copiii nemţi ce
aveau nevoie să se perfecţioneze în limba rusă şi urmau acolo şi cursul claselor pregătitoare
înainte de a intra în liceu. Familia pastorului şi camarazii noi de la şcoală, au uşurat mult lui

3
Vania începuturile învăţăturii, până ce el îşi însuşi îndeajuns limba germană, ca să poată urmări
lecţiile. Venit în vacanţă lui Vania i-a fost dat pentru prima oară să apară în rolul de stăruitor
pentru ţărani pe lângă tatăl său. După doi ani petrecuţi în pensionatul pastorului Faltin, Vania a
putut să treacă cu multă distincţiune nu numai examenul pentru cursul elementar, dar şi
examenul de clasa întâi de liceu. Vania, intrând în clasa a doua a “Gimnaziul Nobilimii”- aşa se
numea pe atunci singurul liceu din Basarabia - , a fost dat în gazdă la doamna Agripina Ivanovna
Bonin, unde ocupa aceeaşi cameră cu Tosia. Despărţirea de familia Faltin şi de colegii săi de
pensionat, mediul nou la liceu şi condiţiile de viaţă sub ocrotirea doamnei Bonin însemnau, prin
sine însăşi, o criză acută în viaţa lui Vania. Dar criza a fost încă agravată de regimul sub care
urma să trăiască aici. În adevăr, pus sub autoritatea şi supravegherea fratelui său mai mare, prin
instrucţiunile exprese ale Smaragdei Theodorovna, Vania avea astfel să treacă prin faza cea mai
grea a copilăriei sale. Aici Vania şi-a asigurat multă consideraţie din partea colegilor. Dar mereu
era sub observaţia lui Tosia, care mereu îl bătea şi încerca să îi facă numai rău. Vania nu prea
găsea la părinţi vreo apărare împotriva pornirilor tiranice ale fratelui său, care simţea o plăcere
sadică de a se pune în calea dorinţelor lui. Când acesta vroia să citească, îi poruncea să-şi
pregătească lecţiile; dacă Vania îi arăta că lecţiile au fost pregătite, atunci inventa pentru el un
comision în oraş sau îl punea să copieze vreo poezie, să-i dreagă mici neajunsuri ale toaletei
sau să citească ceva după alegerea sa, cu glas tare; şi chiar pur şi simplu, îl gonea afară,
afirmând că-i vreme bună şi trebuie să ia aer. Iar dacă Vania el însuşi vroia să iasă pentru vreo
plimbare, atuncea, sub diferite pretexte, nu-i dădea voie să părăsească camera. Singura scăpare
pentru Vania era să se refugieze, profitând de absenţa lui Tosia, la Saşa Lungu, unde era
întotdeauna primit cu braţele deschise.

Vania Răutu a putut să treacă peste zilele negre din această fază a vieţii sale numai mulţumită
adăpostului şi sprijinului pe care le găsise sub aripa ocrotitoare a Ecaterinei Matveevna, cu toate
că în casa ei nu prea găseau satisfacţie interesele lui intelectuale şi literare.

Vania Răutu este un mare amator şi devorator de cărţi: De la operele lui Gogol şi Turgheniev
recomandate de Ivan Semenovici şi de la poveştile lui Andersen care formau hrana intelectuală
de predilecţie a celorlalţi elevi, prietenii noştri trecură repede la „Robinson Crusoe" şi „Coliba
lui moş Toma" şi apoi la romanele lui Fenimore Cooper şi Mayne Reid, cu descripţiunile lor
pitoreşti din viaţa triburilor americane neatinse de corupţiunile civilizaţiei, bogate în acţiuni
nobile, pline de eroism şi de dragoste pentru libertate şi dreptate; în sfârşit, la romanele istorice
ale lui Walter Scott, cu isprăvile războinice şi misterele cavalerilor medievali. [...]
În anul acesta Vania, cu multă trudă, a reuşit, în sfârşit, să pună mâna, prin contrabandă pe o
bună gramatică românească şi între altele pe un volum de „Doine şi lăcrimioare" de Vasile
Alecsandri - prima carte românească ce-i căzuse în mână!

Multe prietenii a avut Vania, dar prietenia între Roitman şi Vania se deosebea foarte mult de
celelalte legături ale lui. Moise Roitman, între altele, îi recomandă lui Vania două cărţi care
trebuiau să-l impresioneze adânc: Călătoria în jurul lumii pe vasul Beagle de Charles Darwin,
care, în forma ei simplă, pentru prima oară îl făcu să întrezărească un vast orizont al
concepţiunilor ştiinţifice moderne; a doua: celebrul roman al lui Cernâşevschi Ce-i de făcut?
Citirile lui Vania la ţară au avut un efect neprevăzut. Smaragda Theodorovna a fost intrigată de
faptul că acest copil, vagabondul incorigibil de altădată, care era în stare de dimineaţa până
seara să cutreiere împrejurimile Năpădenilor, de astădată sta înfundat în cărţi şi chiar la
4
plimbare de cele mai multe ori lua cu sine câte un volum. În consecinţă, la îndemnul doamnei
Smaragda,Vania era mai cu seamă torturat prin cenzura instituită de Tosia asupra citirilor sale şi
care, de fapt, îl lipsea de toate cărţile ce-l puteau interesa. Vania Răutu se bucura de un prestigiu
foarte mare în rândul colegilor de clasă şi de liceu, şi, pentru că îi plăcea mult să scrie şi să
citească , Vania a început să facă eseurile colegilor astfel fiind numit “Puşkin al Basarabiei”.
Chiar trimise şi la revista “Foişorul” prima sa poezie “Toamna la Năpădeni”, semnând cu porecla
ce-i fusese dată de mama Irina, “I. R. Pimperlic”, poezie ce îi fu primită din prima încercare, de
aici începându-se şi drumul lui Vania Răutu ca poet.

Contrastul între prestigiul de care se bucura astfel Vania în mijlocul tineretului licean şi
josnicia şi sălbăticia regimului sub oblăduirea lui Tosia în gazdă la doamna Bonin a dus revolta
lui Vania la un paroxism care, la un moment dat, era cât pe ce să aibă urmări tragice. Pentru ca
să poată citi cărţile care îl pasionau, Vania recurgea la o stratagemă. El citea întins pe divan cu
faţa spre părete şi, dedesubtul cărţii citite, avea întotdeauna vreun manual de şcoală, deschis.
Dacă Tosia intra pe neaşteptate în cameră, el dosea volumul interzis sub o perină, anume
aşezată pentru aceasta. Dar, într-o zi, scufundat în drama lui Wilhelm Tell de Schiller, el nu auzi
cum Tosia se apropiase tiptil şi se trezi deodată cu cartea smulsă din mâinile sale, arucândui-o
pe foc. Nebun de furie şi îndurerare, Vania apucă în neştire coada toporului şi-l aruncă în Tosia.
Această scenă îi apărea mereu în ochii lui Vania fiindcă se simţea ruşinat şi vinovat, mai ales ca,
în acel an, se înnecase fratele său mai mare Tosia. Vania auzise despre moartea surorii sale Sonia,
ştia că oamenii mor, dar aceasta era prima moarte trăită de el, se simţea parcă vinovat de moartea
fratelui, iar în faţa lui trecu icoana lui Tosia care căzu pe spate din lovitura sa de topor. Ura şi
dispreţul pe care o avea Smaragda pentru Vania se observă şi atunci când Tosia a murit: A!
Dumnezeule! Uriciosul cela! A luat Dumnezeu pe Sonia şi pe Tosia şi-l ţine pe hainul ista, care
mă priveşte ca un pui de lup! Inima lui Vania a fost sfâşiată de durere când a auzit aceste cuvinte
şi, a mers mai departe pe calea sa, înţelegând că niciodată nu va fi acceptat şi iubit de mama sa.

Vania Răutu a făcut parte din grupurile narodniciste “seminarişti “ şi “odesiţi”, luptător
înregimentat în marea oaste a Revoluţiei mondiale, creator a şaptesprezece focare de viitori eroi
ai revoluţiei mondiale,întemeietorul unei commune, iar la comună înfiinţă şi un hectograf
(şapirograf), ca să poată multiplica literatura, din care, de obicei, Chişinăului nu-i era lăsat mai
mult de un exemplar, des lua parte la discuţiile dintre săteni şi tatăl său şi mereu încerca să îi
ajute. Aceasta a dus şi la o ceartă dintre el şi Smaragda în care Vania i-a zis ce avea pe suflet şi i-
a zis că nu este o femeie creştină, în consecinţă Smaragda alugându-l din casa ei.

Vania era un intelectual şi un muncitor deosebit. Vania Răutu, în lipsa de uniformă

studenţească, cu o pălărie cu bordure largi, cu cravată, lavalieră şi cu o pitorească pelerină a
pardesiului său, se cufundă, cu voluptate, în viaţa de student. Lua parte activă la încercările de
reorganizare ale grupului din Odessa. Din primele zile de contact cu “odessiţii”, Vania s-a
simţit ridicat în ierarhia revoluţionară, mulţumită unor împrejurări care i-au adus multă
satisfacţiune.

Pentru acţiunile sale de voluntariat şi membru a grupurilor narodniciste şi intelectualităţii lui,

Vania Răutu a fost ridicat împreună cu alte personae din sat. Într-o clipă Vanea se văzu cu
mîinile încleştate de doi jandarmi, la dreapta şi la stânga… Percheziţia a ţinut toată noaptea…
Soarele era de mult ridicat, când Vania şi Roitman, îmbrăcaţi pe repezeală, au fost duşi, fiecare
5
în altă trăsură, între doi jandarmi înarmaţi până-n dinţi. Nu li s-a dat voie nici măcar să-şi
strângă mâna.

Vania ajunge la Chişinău, elev, şi devine membru în cercurile de "autoinstrucţie" prin care se
pregătea nihilismul şi revoluţionarismul tineretului de după 1870. În literatura română, această
temă şi această atmosferă care au preocupat atâta pe Turgheniev (în Desţelenire, de exemplu), pe
Dostoievski, şi pe care le regăsim în memoriile de mai târziu ale revoluţionarilor ruşi, sunt pentru
prima oară evocate de Stere (Haşdeu, mai tânăr, apucase o perioadă anterioară). Vania Răutu era
un "copil minune", licean pasionat de politica şi literatura, intrând curând în contact cu cercurile
marxiste, narodnice, teroriste şi de tot felul care furnicau în Rusia din a doua jumatate a secolului
XIX. Nu fără umor, autorul înfăţişează amestecul de naivitate şi de fanatism al acestui tineret
care va sfârşi, după 1881, în închisorile şi lagărele ţariste.

În concluzie putem spune că în formaţia protagonistului dragostea maternă e înlocuită cu

dragostea unei simple ţărance de pe moşia lor. Apoi elev, licean „copilul minune” devine la
Chişinău un narodnic convins. De aici – la penitenciarul de la Odesa. Vania Răutu trece şcoala
vieţii în infernul siberian până devine deputat, om politic în ţara mult visată. Odiseea existenţială
a protagonistului îşi află modele literare dintre cele mai neobişnuite. Astfel, Vania Răutu este,
până a se întoarce din Siberia la Năpădeni, un Ulise dar şi un Don Quijote, un cavaler rătăcitor
dar şi un Don Juan involuntar, chiar şi un Cain la înecul fratelui mai mic.

Judecând probabil motivaţia insuficientă, C. Stere inventează însă pe marginea episodului

real. În acest sens, în roman, în ultimul capitol, al XVII-lea, intitulat Chemarea morţilor, din
volumul Hotarul, „tragedia” devine, precum declară naratorul însuşi, „actul final al mişcării
pornite în sânul deportaţiunii siberiene, în urma “cazului Răutu””. (Reamintim fazele principale
ale acestui caz: rănirea lui Vania Răutu într-una din „etape” determină „obştea” din Turinsk să
plănuiască acţiuni revoluţionare, printre care înfiinţarea unei gazete. Mult mai târziu, autorităţile
vor confisca o scrisoare, captură în urma căreia toţi cei implicaţi sunt arestaţi. Vania Răutu este
închis la Tobolsk. Ceilalţi vor fi deportaţi în Siberia orientală.) Astfel, eroii „tragediei” sunt cei
din „echipa disperaţilor”, „în cap cu Ion Prestea, Ţicorski, Ceavcechidze, Jbanov şi Giurilă”, care
ajung la Iakuţk, de unde urmează să plece către Nijni-Kolimsk, la 2000 de verste, pe ţărmul
Oceanului Glacial. Lor li se adaugă Moise Roitman, ajuns acolo din motive neprecizate, el
neparticipând la mişcarea pusă la cale în Turinsk. Dar Moise Roitman are exact sfârşitul lui Leo
Kogan Bernstein. Ca şi acesta, el lasă de asemenea o scrisoare, nu însă fiului său, ci lui Vania
Răutu, veritabil testament şi îndemn de a-i lua locul în luptă.

Concluzia nu poate fi decât una: dacă adevărul „istoric” suferă o siluire, în schimb, cel epic
câştigă în forţă.