Universitatea POLITEHNICA din

Bucureşti
Facultatea de Energetică

UTILIZAREA ENERGIEI GEOTERMALE

Profesori:
Conf. Victor CENUŞĂ
Conf. Constantin IONESCU

Masteranzi:
George Bădescu
Antonia Tănăsescu
Cuprins:

1. Structura internă a Pământului

2. Proprietăți ale Pământului
3. Energia geotermală
4. Pompele de căldură şi sursele de energie geotermală
5. Studiu de caz Fort Polk
6. Mituri despre energia geotermală
 1. Structura internă a Pământului
Cunoașterea structurii interne a Pământului nu se poate realiza prin metode directe. Cele
mai adânci lucrări miniere nu au depașit 2000 m, iar cele mai adânci foraje, executate prin cele
mai moderne tehnici contemporane, abia se apropie de 15000 m, ceea ce, fața de raza
Pământului, care depășește 6300 km, este total nesemnificativ.
De aceea, cunoașterea alcătuirii interne a planetei se realizează pe criterii deductive,
pornind de la datele reale cunoscute, care - în mare - sunt studiul densității, compoziția
meteoriților și, mai ales, viteza și modul de propagare a undelor seismice în masa planetei.
Densitatea medie a Pământului, de 5,527 𝑔/𝑐𝑚3 , nu concordă cu densitatea medie
exterioară, de 2,7 𝑔/𝑐𝑚3 , ceea ce a dus la concluzia că, de la exterior spre interior, densitățile
trebuie să crească, pentru a putea realiza valoarea de echilibru. Experimental, prin analiza
momentului de inerție al sferoidului, s-a demonstrat că creșterea de densitate nu se face
progresiv, ci în salturi, ceea ce induce ideea unei organizări în straturi concentrice a materiei cu
densități diferite [1].
În 1909, geofizicianul sârb Mohorovicic a remarcat faptul că viteza de propagare a
undelor seismice se modifică brusc la anumite distanțe de focar. Observațiile lui Mohorovicic au
dus la concluzia că variațiile bruște de viteză de propagare sunt rezultatul unor suprafețe de
reflexie sau/și de refracție, traversate de unde la o schimbare tranșantă de densitate sau de fază,
în lungul traseului. Aceste suprafețe au fost numite SUPRAFEȚE DE DISCONTINUITATE, sau
pur și simplu DISCONTINUITĂȚI, și se consideră că sunt prezente la limitele existente între
diferitele pături concentrice din alcătuirea Pământului [2].
V. I. Vemadski separă la exterior o crustă pe care o numește LITOSFERĂ, până la
adâncimea de 1200 km, solidă, sub care se individualizează o MAGMOSFERĂ, până la 2900
km, pe care o consideră vâscoasă, semitopită spre interior [3].

Figura 1.1. Modele clasice privind structura Pământului

 SCOARȚA (CRUSTA) este situată la exteriorul Pământului. Are grosimi variabile, de la
circa 5 km în zonele oceanice până la circa 40 - 60 km în zonele continentale, fiind limitată în
bază prin discontinuitatea Moho [4].
MANTAUA reprezintă a doua geosferă, plasată sub suprafața Moho. Este denumită astfel
ca înveliș al nucleului. Se extinde până la adâncimea de 2900 km, unde se individualizează
discontinuitatea majoră Wichert – Gutenberg [5].
De la discontinuitatea Wichert -
Gutenberg (2900 km) se trece în NUCLEU.
De la aeeastă adâncime, undele seismice
transversale nu se mai propagă, fapt care duce
la concluzia că cel puțin partea externă a
nucleului este fluidă [6].
Referitor la starea materiei în
interiorul Pământului, s-au purtat numeroase
discuții. Pornind de la faptul că, în interiorul
Pământului se ating temperaturi foarte
ridicate și analizând comportamentul undelor
seismice la intrarea în nucleu, au fost emise
păreri că materia de aici ar fi fluidă. Pe de altă
parte, presiunile uriașe pe care le cunoaște
materia în aeeste zone duce la ideea că
temperaturile de topire ale materiei sunt
substanțial modificate [7].
Figura 1.2. Structura Pământului

2. Proprietăți ale Pământului

a. PRESIUNEA LITOSTATICĂ
Rezultă din greutatea rocilor de deasupra punctului considerat și, în principiu, este egală
cu produsul dintre greutatea specifică medie (dr) a rocilor acoperitoare și adâncimea (h) a
punctului. Ținând seamă de raza Pământului, presiunile rezultate trebuie să atingă valori uriașe.
Se estimează presiuni de circa 0,5 Mbar la o adâncime de 1000 km, 1,7 Mbar la 3000 km și de
peste 3,1 Mbar în centrul Pământului. Teoretic, presiunea litostatică este uniformă, neorientată,
egal distribuită în toate direcțiile spațiului, ca și în cazul presiunilor hidrostatice calculate după
principiul lui Pascal, P= dr • h [8].
b. CĂLDURA PĂMÂNTULUI
Faptul că, în raport cu temperatura generală a spațiului cosmic, aflată în apropierea
valorii de 0° K, Pământul are o temperatură mult mai ridicată, demonstrează un aport de energie
calorică din surse variate, care determină un anumit regim termic al planetei.
 Sursele de căldură ale Pământului sunt, după origine, de două tipuri: surse externe,
constând în majoritate din energia calorică furnizată de Soare, și surse interne, generate de
procesele proprii planetei.
Se știe ca Soarele radiază în spațiu o energie calorică enormă, de ordinul a 1026 cal/ora,
însoțită de radiații luminoase și electromagnetice. Pe Pământ însă, nu ajung decât cantități
extrem de mici din această energie, abia 0.5 ∙ 10−9 din total, iar din această cantitate, 40% este
reflectată de păturile exterioare ale atmosferei, neavând nici un fel de influență asupra
Pământului. Se consideră ca fluxul caloric mediu recepționat de globul terestru este de 1,9
cal/𝑐𝑚2 într-un minut. Spectrul radiației solare se compune din 41% radiații luminoase vizibile,
9% radiații de mare energie, de tipul γ, X sau UV și 50% raze infraroșii [9].
c. CĂLDURA INTERNĂ A PĂMÂNTULUI
Deși căldura externă influențează în mare măsură procesele desfășurate la suprafața
Pământului, ea afectează numai o pătură superficială extrem de redusă relativ la raza planetei,
până la pătura de temperatură constantă. Sub această pătură, sursele de energie calorică sunt de
natură internă, determinate de procesele proprii ale planetei, neinfluențate de factorii externi.
Faptul că Pământul are surse proprii de energie termică este dovedit cu prisosință de o
serie de fenomene ca vulcanismul, existența izvoarelor termale, creșterile de temperature
constatate în lucrările miniere odată cu creșterile de adâncime etc.

Figura 2.3. Vulcanism

În ceea ce privește sursele de căldură internă, acestea sunt multiple, funcționând
cumulativ, desigur cu ponderi diferențiate de la caz la caz.
Din concepțiile cosmogonice actuale rezultă că Pământul dispune de o rezervă de energie
termică, acumulată în etapa pregeologică de evoluție. Această energie, provenită din procese
de dezintegrare sau fuziune atomică, ca și din absorbirea energiei de impact a meteoriților [10].
La această rezervă inițială se adaugă căldura produsă permanent de radioactivitatea
terestră, constând ea insăși din reacții termonucleare ale unor componente ale rocilor.
S-a ajuns la concluzia că procesele de dezintegrare radioactivă nu se desfășoară uniform
în totalitatea rocilor. În primul rând ele sunt legate de existența unor elemente cu capacitate de
dezintegrare spontană - cu degajare de căldură - ca uraniul, thoriul, actiniul, radiumul etc. Aceste
elemente sunt concentrate preferențial în anumite roci, fiind în cantități reduse sau chiar absente
în altele. S-a constatat că rocile mai acide ca: granitele, trachitele, sienitele, sunt mai bogate în
elemente radioactive decât cele bazice și ultrabazice, de asemenea că rocile vulcanice recente
sunt mai bogate în raport cu cele paleovulcanice iar rocile magmatice și metamorfice sunt mai
radioactive decât cele sedimentare.
Alte surse interne de căldură sunt oferite de gravitație, prin compactarea materiei
determinată de presiunea litostatică, în general însoțită de degajare de căldură, ca și de forțele de
frecare induse de stress și, subordonat, de energiile de cristalizare ale materiei (știindu-se că
forma cristalină presupune un minim de energie pe unitatea de volum, procesul de cristalizare
determinând degajare de căldură).
Totalitatea proceselor termice endogene face să se înregistreze creștere de temperatură
de la suprafață spre interior. Această creștere sistematică se înscrie teoretic în TREAPTA
GEOTERMICĂ, reprezentând adâncimea (în metri) pentru care se obține o creștere de
temperatură de 1 °C [11].
Valoarea medie a treptei geotermice, la nivel planetar, este de 33 m/°C, începând de la
pătura de temperatură constantă.
Pe baza temperaturilor calculate sau măsurate în adâncimea scoarței terestre, au putut fi
conturate linii (în plan) și suprafețe (în spațiu), cu aceeași valoare de temperatură, numite
GEOIZOTERME, care în general urmăresc conturul reliefului [12].

Figura 2.4. Geoizotermele intersectate de tunelul Simplon

3. Energia geotermală

Etimologic, cuvântul geotermal provine din combinarea cuvintelor grecești „geo”

(pământ) și "therme" (căldură). Energia geotermală provine din: căldura generată de
dezintegrarea radioactivă, în principal, a izotopilor de uraniu (U238, U235), toriu (Th232) și
potasiu (K40), precum și din căldura provenită de la formarea pământului, din reacțiile chimice
exoterme, frecări, energia solara, etc. [13].
 Transferul de caldură în interiorul pământului se face preponderent conductiv. Gradientul
mediu de temperatură este de circa Δt = 25÷30 °C/km. Totuși, creșterea de temperatură cu
adâncimea variază mult în funcție de structura geologică locală. Sunt zone în care
conductivitatea termică este foarte mare, micșorând gradientul de temperatură la doar câteva
grade pe km. De asemenea, există zone în care conductivitatea termică este redusă față de medie,
iar diferența medie de temperatură poate ajunge și chiar depași valori de circa Δt = 70 °C/km.
Transferul de căldură preponderent convectiv se poate întâlni în zone ce conțin apă. Dacă
săpăm un puț până în stratul acvifer (sau până la un rezervor cu apă fierbinte), sau dacă avem o
fisură între rezervorul de apă fierbinte subteran și exterior, atunci apa circulă natural de la
presiunea din rezervor către exterior, unde atinge presiunea mediului ambient [14].
Energia geotermală este utilizată la scară comercială, începând din jurul anilor 1920, când
a început să fie utilizată în special căldura apelor geotermale, sau cea provenită din gheizere,
pentru încălzirea locuinţelor, sau a unor spaţii comerciale.
Din punct de vedere al potenţialului termic, energia geotermală poate fi clasificată în
două categorii:
• Energie geotermală de potenţial termic ridicat;
• Energie geotermală de potenţial termic scăzut.

a. Energia geotermală de potenţial termic ridicat

Acest tip de energie geotermală este caracterizată prin nivelul ridicat al temperaturilor la
care este disponibilă şi poate fi transformată direct în energie electrică sau termică [15].
Pentru a extrage caldura din scoarța terestră trebuie să existe, cel puțin, urmatoarele
elemente:
o un rezervor permeabil sau care sa conțina roci fracturate;
o un fluid (apa) în rezervor;
o canal(e) (puț de extracție) între suprafața pământului și rezervor;
o strat impermeabil situat deasupra rezervorului (și sub acesta).
Fluidul din rezervor înmagazinează caldura provenită din pământ. Puțul transportă fluidul
din rezervor catre suprafata pământului, pentru a putea valorifica căldura geotermală. Stratul
impermeabil de rocă de deasupra rezervorului are rolul de a împiedica apa (și căldura) să se
disipeze. Rezervorul se poate alimenta natural cu apă prin straturi permeabile adiacente acestuia
și prin fisuri, în scoartă, catre rezervor. Alimentarea naturala a rezervorului se realizeaza cu
ajutorul apelor pluviale si/sau din acumulari mari de apa adiacente rezervorului (lacuri,mari,
oceane, etc.) [16].
 Figura 3.1.1. Schema simplificata de extractie a caldurii dintr-un sistem geotermal
hidrotermal

Cele mai simple C.G.T.E. cu abur sunt cele în care, dupa destinderea în turbina, fluidul
de lucru geotermal este evacuat în direct atmosfera. C.G.T.E. cu abur si T.A. cu evacuarea
aburului în atmosfera pot fi, în functie de starea de agregare a fluidului geotermal, cu: abur uscat
sau cu abur umed.

Figura 3.1.2. C.G.T.E. cu abur uscat si T.A. cu evacuarea aburului în atmosfera

 În primul ca aburul rezultat din putul de producere poate fi aproape de saturatie sau chiar
supraîncalzit. Înainte de a se destinde în turbina el trece printr-un separator de particule, pentru a
nu permite impuritatilor de natura mecanica sa intre în turbina. Astfel se protejeaza paletele
turbinei împotriva eroziunii. La intrarea în turbina exista doua tipuri de ventile: VIR – ventil(e)
de închidere rapida si VR – ventile de reglare (uzual mai multe, în paralel). VIR este un sistem
„binar”, tip „totul sau nimic”. În functionare normala e complet deschis, iar la avarii pentru
izolarea/ocolirea turbinei se închide complet. Ansamblul VR regleaza debitul de abur la intrarea
în turbina, în functie de gradul de încarcare dorit. Amortizorul are rolul de a reduce nivelul de
zgomot la evacuarea aburului direct în atmosfera. Punctul 4 reprezinta camera treptei de reglare
din turbina, în zona dintre punctele 3 si 4 fiind treapta de reglare, iar între punctele 4 si 5 treptele
de presiune [17].

Figura 3.1.3. Centrală electrică geotermală din Kamchatka, Rusia

În al doilea caz fluidul iese din putul geotermal ca abur umed, cu un „titlu”, x<1 si o
umiditatea u>0 (u+x=1). Pentru a limita eroziunea paletelor turbinei prin impactul picaturilor de
apa, aburul trebuie sa intre în turbina foarte aproape de saturatie (x>0,99). De altfel, pe tot
parcursul destinderii în turbina, aburul trebuie sa aiba un titlu de peste 0,84 ÷ 0,86 (umiditate
maxima 14 ÷ 16 %). Astfel, va fi necesara separarea aburului din amestecul bifazic apa-abur. În
cadrul procesului termodinamic de laminare, la entalpie constanta, titlul aburului creste
(umiditatea scade), iar laminarea fluidului geotermal are loc amonte de separarea aburului.
Procesul de laminare si prima etapa de separare a fazelor, apa-abur se realizeaza în expandor[18].
 Figura 3.1.4. C.G.T.E. cu abur umed, cu un singur expandor si T.A. cu evacuarea
aburului în atmosfera

b. Energia geotermală de potenţial termic scăzut

Acest tip de energie geotermală este caracterizată prin nivelul relativ scăzut al
temperaturilor la care este disponibilă şi poate fi utilizată numai pentru încălzire, fiind imposibilă
conversia acesteia în energie electrică. Energia geotermală de acest tip, este disponibilă chiar la
suprafaţa scoarţei terestre, fiind mult mai uşor de exploatat decât energia geotermală de potenţial
termic ridicat, ceea ce reprezintă un avantaj.

Figura 3.2. Variaţia temperaturii în sol, în zona de la suprafaţa scoarţei terestre

 Se observă că începând de la adâncimi foarte reduse, temperatura solului poate fi
considerate relativ constantă pe durata întregului an:
▪ La 1m temperatura solului variază între 5…15°C;
▪ La 1,5…3m temperatura solului variază între 7…13°C;
▪ La 4,5m temperatura solului variază între 8…12°C;
▪ La 6…10m temperatura solului variază între 9…11°C;
▪ La 10…18m temperatura solului variază cu mai puţin de 1°C în jurul valorii de 10°C;
▪ La peste 18m temperatura solului este constantă, având valoarea de 10°C.
Exploatarea energiei geotermale de potenţial termic scăzut necesită echipamente special
concepute pentru ridicarea temperaturii până la un nivel care să permită încălzirea şi/sau
prepararea apei calde, ceea ce reprezintă un dezavantaj faţă de energia geotermală de potenţial
termic ridicat. Echipamentele menţionate, poartă denumirea de pompe de căldură şi au acelaşi
principiu de funcţionare ca al maşinilor frigorifice, funcţionând cu energie electrică.
Parametrul de performanţă al acestor echipamente este eficienţa pompei de căldură, 𝜀𝑝𝑐
definite prin raportul dintre fluxul termic furnizat Q şi puterea electrică absorbită P [19].

4. Pompele de căldură şi sursele de energie geotermală

O pompă de căldură esteo maşină termică ce preia o cantitate de căldură de la o sursă de

temperature scăzută şi cedează o cantitate de căldură unei alte surse de temperatură mai ridicată,
consumând pentru aceasta o anumită cantitate de energie. Energia consumată poate fi de natură
mecanică, electrică, termică sau solară.
Principiul de funcţionare a pompei de căldură este identic cu cel al instalaţiilor frigorifice,
cu diferenţa că ciclul de funcţionare al pompei de căldură este situat deasupra nivelului de
temperatură al mediului ambient [20].
 Figura 4.1. Schema de funcționare a unei pompe de căldură

Pompele de căldură, pot să absoarbă căldura din sol, de la diferite adâncimi, din apa
freatică, din apele de suprafaţă (dar numai cu condiţia să nu existe pericolul ca apa să îngheţe),
sau chiar din aer (dar numai în perioadele în care temperatura aerului este suficient de mare,
pentru a permite funcţionarea pompelor de căldură, cu o eficienţă ridicată).
Câteva dintre condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească sursa de căldură, pentru a
putea fi utilizată de către pompele de căldură sunt următoarele:
➢ Disponibilitate în cantitate suficientă;
➢ Capacitate cât mai mare de a acumula căldură;
➢ Nivel cât mai ridicat de temperatură;
➢ Capacitate de regenerare suficient de mare;
➢ Posibilitate de captare în condiţii cât mai economice.
Solul reprezintă o sursă de căldură eficientă, deoarece acumulează căldură atât direct sub
formă de radiaţie solară cât şi indirect de la ploi, respectiv de la aer. Căldura poate fi preluată cu
ajutorul unor circuite intermediare plasate în sol, care absorb căldură şi o transmit
vaporizatorului pompei de căldură. Este posibilă şi amplasarea direct în sol a vaporizatorului
pompei de căldură.
Circuitele intermediare de preluare a căldurii din sol, sunt compuse din schimbătoare de
căldură, denumite colectori, pompe de circulare a agentului intermediar din aceste circuite, vas
de expansiune, sistem de distribuţie a agentului intermediar în colectori, dispozitive de aerisire.
Agentul intermediar din circuitele intermediare este reprezentat de soluţii apoase de tip
antigel, iar majoritatea producătorilor recomandă diverse amestecuri ecologice de acest tip.
Uneori pot fi utilizate şi soluţii de apă sărată, dar nu se poate utiliza apa simplă, deoarece pe timp
de iarnă există pericolul ca apa să îngheţe, cel puţin în porţiunile de conducte aflate la suprafaţa
solului, sau chiar în aer liber (chiar dacă sunt izolate). Dacă agentul intermediar ar îngheţa
funcţionarea pompei de căldură ar deveni imposibilă. Temperatura de îngheţ recomandată de
majoritatea producătorilor pentru soluţiile de tip antigel utilizate în circuitul intermediar, este de
–15°C.
Există două tipuri de colectori care pot fi utilizaţi în circuitele intermediare de preluare a
căldurii din sol, colectori orizontali, care se montează la adâncimi de cca. 1,2…1,5m și colectori
verticali, denumiţi şi sonde, care se montează în orificii practicate prin forare, la adîncimi de
până la cca. 100m.

Figura 4.2. Colectori orizontali pentru captarea căldurii din sol

Figura 4.3. Colectori verticali pentru captarea căldurii din sol

 Atât colectorii orizontali, cât şi cei verticali, sunt realizaţi din tuburi de polietilenă, care
asigură o durată foarte lungă de exploatare, absolut necesară acestor echipamente. Utilizarea
unor colectori metalici în sol, care să reducă suprafaţa de schimb de căldură, nu este posibilă,
datorită corozivităţii ridicate a solului, care ar distruge relativ rapid colectorii, iar înlocuirea
acestora ar reprezenta o operaţie extrem de complexă şi costisitoare.
Colectorii orizontali, prezintă avantajul costurilor relativ reduse de realizare a
excavaţiilor necesare în vederea amplasării, mai ales în cazul unor construcţii noi, dar prezintă
dezavantajul necesităţii unor suprafeţe mari de amplasare a colectorilor, ceea ce reduce
posibilitatea de utilizare a acestor tipuri de colectori, cel puţin în zonele urbane unde preţul
terenurilor de construcţie este foarte ridicat şi unde din acest motiv, suprafeţele disponibile sunt
limitate.
Colectorii verticali, prezintă avantajul necesităţii unor suprafete reduse de amplasare, dar
prezintă dezavantajul costurilor ridicate de realizare a forajelor, cca. 80…100 Euro/m.
Avantajul amplasării direct în sol a vaporizatorului pompei de căldură este reprezentat de
eliminarea circuitului de agent intermediar, ceea ce permite reducerea diferenţei dintre
temperatura de vaporizare şi temperatura solului, având ca efect îmbunătăţirea eficienţei pompei
de căldură. În plus, este economisită energia necesară circulaţiei agentului intermediar.
Dezavantajele acestui sistem, sunt reprezentate de necesitatea unor cantităţi mai mari de
agent frigorific, decât în cazul utilizării circuitului intermediar de preluare a căldurii din sol şi de
prezenţa unor pierderi de presiune mai mari pe circuitul agentului frigorific. Vaporizatorul
amplasat direct în sol, este realizat din ţevi de cupru cauciucat, pentru a se asigura protecţia
anticorozivă faţă de sol. Diametrul acestor ţevi este mult mai redus decât al tuburilor din
polietină, utilizaţi la construcţia colectorilor din circuitele intermediare prezentate anterior [21].
Apa freatică reprezintă o sursă de căldură şi mai eficientă decât solul, deoarece
temperatura acesteia este relativ constantă în tot timpul anului, având valori de 7…12°C, deci
mai ridicate decât solul. În plus, apa freatică poate fi circulată direct prin vaporizatorul pompelor
de căldură, ceea ce elimină necesitatea unui circuit intermediar.
 Figura 4.4. Utilizarea apei freatice ca sursa de căldură

Se recomandă totuşi ca adâncimea de la care este preluată apa freatică, în cazul

locuinţelor familiale, să nu depăşească 15m, pentru că la adâncimi mai mari cresc mult costurile
pentru realizarea celor două foraje, precum şi costurile de exploatare datorate înălţimii ridicate de
pompare a apei freatice. Distanţa dintre cele două puţuri trebuie să fie de minim 5m, iar
amplasarea astfel încât sensul de curgere a apei să fie dinspre puţul prin care este absorbită apa,
spre cel în care este evacuată apa. Nu este posibilă utilizarea ca sursă de căldură, a apei din lacuri
freatice, deoarece în acest caz există pericolul îngheţării apei în jurul sondelor, ceea ce împiedică
funcţionarea pompei de căldură.
Dezavantajele utilizării apei freatice ca sursă de căldură, sunt reprezentate de faptul că
este necesar să existe un debit suficient de mare al apei freatice, iar compoziţia chimică trebuie
să se încadreze între limite bine precizate din punctul de vedere al unor componenţi cum sunt:
carbonaţi acizi, sulfaţi, cloruri, amoniac, sulfit de sodiu, bioxid de carbon liber (extrem de
agresiv), nitraţi, hidrogen sulfuraţi, etc.
Apa din lacuri şi râuri poate fi utilizată de asemenea ca sursă de căldură, dar este necesară
utilizarea unui circuit intermediar şi trebuie evitată formarea de gheaţă pe colectorii amplasaţi în
apă, deoarece gheaţa ar reduce mult intensitatea transferului termic dintre apă şi agentul
intermediar din colectori.
Apa de mare este şi mai uşor de utilizat, deoarece la o adâncime de câţiva metri, nu se
mai pune problema îngheţării acesteia, dar şi în cazul apei de mare, trebuie utilizat un circuit
intermediar pentru preluarea căldurii.
 Aerul reprezintă o sursă de căldură gratuită, disponibilă în cantităţi nelimitate. În pompele
de căldură, se poate utiliza ca sursă de căldură doar aerul exterior, care este circulat prin
tubulaturi cu ajutorul unui ventilator.

Figura 4.5. Pompă de căldură aer-apă

Pompele de căldură aer-aer sunt cele mai răspândite şi sunt reprezentate de toate
aparatele de condiţionarea aerului, care pot să realizeze atât răcire cât şi încălzire. În regim de
încălzire, aceste echipamente funcţionează ca pompe de căldură aer-aer.
La scăderea temperaturii exterioare, eficienţa pompelor de căldură care utilizează aerul ca
sursă de căldură, se reduce sensibil, ceea ce limitează posibilitatea utilizării acestor echipamente,
la o perioadă de timp de maxim 70…80% din an, fiind indicată utilizarea combinată a acestora,
împreună cu alte sisteme de încălzire. Pe de altă parte, în perioadele mai calde ale anului,
primavara, vara şi toamna, când temperatura aerului este mai ridicată, aceste echipamente pot fi
extrem de eficiente pentru prepararea apei calde menajere [22].
Agenţi termici de lucru utilizaţi in pompele de căldură cu comprimare mecanică
Alegerea agentului termic de lucru se face în funcţie de proprietăţile sale termodinamice,
termofizice, tehnologice, economice, ecologice şi de securitate.
În ceea ce priveşte cerinţele ecologice şi de securitate, agenţii termici de lucru trebuie să
şi aducă un aport cât mai mic la distrugerea stratului de ozon stratosferic şi la încălzirea globală
(prin efectul de seră).
Deoarece marea majoritate a agenţilor termici de lucru utilizaţi în pompele de căldură
sunt utilizaţi de asemenea şi în maşinile frigorifice, se foloseşte în mod uzual şi denumirea de
agenţi frigorifici.Dintre agenţii frigorifici naturali cel mai utilizat este amoniacul, un gaz incolor
cu un miros caracteristic. Acesta are bune proprietăţi termodinamice şi de transfer de căldură,
este ecologic, însă este toxic, explozibil şi inflamabil la concentraţii volumetrice în aer de
(15…28) %. Un alt agent frigorific natural este bioxidul de carbon, CO2 care este un agent
ecologic, ieftin, ce oferă un transfer de căldură bun în vaporizator şi nu prezintă pericol asupra
produselor (nu este toxic, fără miros, fără culoare).
Freonii sunt agenţi frigorifici utilizaţi pe scară largă în tehnica frigului, având volume
masice mai reduse ca ale amoniacului, fapt care duce la dimensiuni mai mici ale conductelor,
sunt inodori. Freonii fără clor (HFC) nu sunt toxici, iar freonii fără hidrogen (CFC) nu sunt
inflamabili sau explozivi. Ca dezavantaj principal trebuie menţionat faptul că majoritatea nu sunt
agenţi frigorifici ecologici; astfel toţi au efect de seră şi marea majoritate atacă stratul de ozon.
În funcţie de influenţa pe care o au asupra ozonului stratosferic freonii se clasifică în trei
tipuri:
▪ CFC- urile: Clorofluorocarburi – ce au efectul cel mai distructiv asupra ozonului datorită
prezenţei clorului şi fluorului şi au fost interzişi la nivel internaţional. Spre exemplu:
R11, R12;
▪ HCFC – urile: Hidroclorofluorocarburi – care au o acţiune mai redusă distructivă datorită
prezentei hidrogenului în molecule, consideraţi agenţi frigorifici de tranziţie. De
exemplu: R22, R123;
▪ HFC – urile: Hidrofluorocarburi –sunt inofensivi faţă de ozon (neavând nici Cl, nici Br),
dar au totuşi efect de seră, sunt consideraţi agenţi frigorifici de medie şi lungă durată. Cei
mai importanţi sunt: R134a, R404A, R407C, R410A.
Tendinţa generală care se manifestă la nivel internaţional în privinţa agenţilor frigorifici
este de renunţare definitivă la agenţii frigorifici din categoria CFC-urilor, apoi de renunţare
treptată la agenţii frigorifici din categoria HFC-urilor şi utilizarea cu precădere a agenţilor
frigorifici naturali. Această tendinţă trebuie respectată de toţi cei care se ocupă cu proiectarea,
execuţia şi exploatarea sistemelor frigorifice şi de pompe de căldură [23].

Domenii de utilizare a pompelor de căldură:

o Pompe de căldură utilizate pentru incălzirea şi condiţionarea aerului in clădiri. Aceste
pompe utilizează, ca sursă de căldură, aerul atmosferic fiind recomandat pentru regiunile
cu climat temperat.
o Pompe de căldură folosite ca instalaţii frigorifice şi pentru alimentarea cu căldură. Aceste
pompe sunt utilizate succesiv pentru răcire pe timpul verii şi pentru incălzire pe timpul
iernii.
o Pompe de căldură folosite ca termocompresoare sunt utilizate in domeniul instalaţiilor de
distilare, rectificare, congelare etc.
o Pompe de căldură utilizate in industria alimentară ca termocompresoare, precum şi in
scopuri de condiţionare a aerului sau tratare a acestuia, in cazul intreprinderilor de
produse zaharoase, respectiv depozitelor frigorifice de carne.
 o Pompe de căldură, destinate industriei energetice, sunt folosite pentru incălzirea
camerelor de comandă, sursa de căldură fiind apa de răcire a condensatoarelor sau
căldura evacuată de la generatoarele şi transformatoarele electrice.
o Pompe de căldură utilizate pentru recuperarea căldurii din resursele energetice secundare.
Se remarcă valorificarea prin intermediul PAC a căldurii evacuate prin condensatoarele
instalaţiilor frigorifice sau a energiei apelor geotermale.
o Pompe de căldură, folosite in industria de prelucrare a laptelui, sunt utilizate simultan
pentru răcirea laptelui şi prepararea apei calde [24].

5. Studiu de caz Fort Polk

În 1996, cea mai mare instalație de pompele de căldură geotermale din lume a fost
finalizată la baza militara Fort Polk a Armatei Americane din Leesville, Louisiana. Pompele de
căldură au înlocuit 3.243 pompe de căldură cu sursă de aer și 760 centrale de aer condiționat /
focare cu gaze naturale cu aer comprimat pentru 4.003 de unități de locuit. Unitățile de locuit au
fost apartamente, case de locuit și duplexuri construite între 1972 și 1988.
Suprafata considerată a fost cuprinsă între 900 și 1400 de metrii pătrați. Configurația
geotermală a pompei de căldură implementată de Fort Polk este un sistem de schimbătoare de
căldură în formă de buclă închisă, cu foraje verticale. Fiecare pompă de căldură are propriul
schimbător de căldură la sol al conductei din polietilenă tip tub vertical U. Peste 8000 de foraje
pentru schimbătoare de căldură au fost facute. Fiecare foraj are un diametru de 10 cm și o
adâncime de 30 până la 130 de metrii.
O investiție de 19 milioane de dolari a fost făcută pentru a instala pompele de căldură
geotermale. Beneficiul așteptat al acestei investiții este reducerea costurilor cu energia și
întreținerea. Partea de economisire a energiei se bazează pe eficiența energetică mai mare a
sistemului de pompare a căldurii geotermale, comparativ cu sistemele de încălzire și răcire care
sunt înlocuite. Eficiența energetică a sistemelor de răcire este măsurată în termeni de evaluare a
eficienței energetice (EER), egală cu Btus de răcire produsă de sistem pe watt de energie
electrică consumată, în medie pe o analiză anuală, în timp ce eficiența încălzirii este măsurată în
termeniul de Coeficient de performanță (COP). La Fort Polk, sistemele de încălzire mai vechi
înlocuite au avut EER de 7 până la 8, în timp ce pompele de căldură geotermale au EER de 15,4.
Sistemele de pompare a căldurii geotermale Fort Polk sunt deținute și operate de o
companie de servicii energetice (ESCO).Astfel de companii instalează și dețin în mod obișnuit
sistemele de energie indiferent dacă acestea reprezintă upgrade al eficienței energetice sau
sisteme de gestionare a energiei în clădiri sau sisteme de încălzire și răcire, cum ar fi pompele de
căldură geotermale. Utilizatorul final plătește ESCO un procent din energia și reducerea
costurilor de întreținere pe care consumatorul o vede atunci când este instalat un sistem mai
eficient din punct de vedere energetic. Plățile permit ESCO să-și recupereze investiția de capital,
să acopere costul finanțării investiției, să acopere cheltuielile de funcționare și de întreținere a
sistemului și să câștige un profit.
În cazul Fort Polk, 77,5% din totalul economiilor merge la ESCO în timp ce
Departamentul Apărării din S.U.A.(DOD) păstrează 22,5%.
Pompele de căldură geotermale au permis utilizatorilor din Fort Polk să realizeze
economii de energie și să reducă vârfurile cererii de energie electrică în raport cu sistemele
pompelor de căldură înlocuite. Laboratorul Național Oak Ridge (ORNL) a efectuat o evaluare
independentă înainte,în timpul și după înlocuirea sponsorizata de către Biroul de Tehnologii
Utilitare DOD și DOE.
Constatările indică faptul că sistemele de pompare a căldurii geotermale, în combinație
cu alte măsuri de înlocuire a energiei, au redus consumul anual de energie electrică în întreaga
comunitate cu 33% (26 milioane kilowattiora) consumul de gaze naturale pentru încălzirea
spațiului și apă de încălzire cu 100%, cerere de vârf electric cu 43% (7,5 megawați) și factorul de
încărcare îmbunătățit de la 52% la 62% [25].

6. Mituri despre energia geotermală

1. Sistemele HVAC geotermale nu sunt considerate tehnologii regenerabile deoarece

folosesc energie electrică.
Fapt: Sistemele HVAC geotermale utilizează doar o unitate de energie electrică pentru a creste
până la cinci unități de răcire sau încălzire din pământ într-o clădire.
2. Energia fotovoltaică și eoliană sunt tehnologii regenerabile mai favorabile în comparație
cu sistemele HVAC geotermale.
Fapt: Sistemele HVAC geotermale elimină de patru ori mai mulți kilowați-ore de consum din
rețeaua electrică pe dolar cheltuit decât energia fotovoltaică și cea eoliană adăugată la rețeaua
electrică. Aceste alte tehnologii pot juca cu siguranță un rol important, dar HVAC geotermale
este adesea cel mai rentabil mod de a reduce impactul asupra mediului al spațiilor de
condiționare.
3. HVAC geotermal necesită o mulțime de spatiu in curte în care să se pună buclele de
împământare ale conductelor de polietilenă.
Fapt: În funcție de caracteristicile terenului, bucla de pământ poate fi îngropată vertical, ceea ce
înseamnă că este necesară o suprafață mica de teren. Sau, dacă există un acvifer disponibil, care
poate fi accesat, sunt necesare doar câțiva metri pătrați din proprietate. Amintiți-vă, apa se
întoarce în acvifer, de unde a venit după trecerea peste un schimbător de căldură, deci nu este
"folosită" sau influențată în mod negativ.
4. Pompele de căldură HVAC geotermale sunt zgomotoase.
Fapt: Sistemele funcționează silențios și nu există echipament în afară pentru a deranja vecinii.
5. În cele din urmă, sistemele geotermale "se uzează".
Fapt: Buclele de pământ pot dura generații. Echipamentul de schimb de căldură durează de
obicei zeci de ani, deoarece este protejat în interior. Când este nevoie să fie înlocuită, cheltuiala
este mult mai mică decât introducerea unui întreg sistem geotermic nou, deoarece buclele sau
puțurile sunt cele mai scumpe pentru instalare. Noile linii directoare tehnice elimină problema
retenției termice în sol, astfel încât căldura poate fi schimbată pe o perioadă nedeterminată. În
trecut, unele sisteme dimensionate incorecte au supraîncălzit sau răcit solul în timp, până la
punctul în care sistemul nu mai avea suficient gradient de temperatură pentru a funcționa.
6. Sistemele HVAC geotermale funcționează numai în modul de încălzire.
Fapt: Acestea funcționează la fel de eficient în răcire și pot fi proiectate astfel încât să nu
necesite surse suplimentare de căldură de rezervă dacă se dorește, deși unii clienți decid că este
mai eficient să aibă un sistem de rezervă mic pentru doar cele mai reci zile.
7. Sistemele HVAC geotermale nu pot încălzi apa, o piscină și o casă în același timp.
Fapt: Sistemele pot fi concepute pentru a manipula simultan mai multe sarcini.
8. Sistemele HVAC geotermale au introdus liniile de refrigerare în sol.
Fapt: Majoritatea sistemelor utilizează numai apă în bucle sau linii.
9. Sistemele HVAC geotermale utilizează o mulțime de apă.
Fapt: Sistemele geotermale nu consumă de fapt apă. Dacă un acvifer este folosit pentru a
schimba căldura cu pământul, toată apa este returnată aceluiași acvifer. În trecut, au existat
operații de "pompare și depozitare" care au risipit apa după trecerea peste schimbătorul de
căldură, dar acestea sunt extrem de rare acum. Atunci când sunt aplicate comercial, sistemele
HVAC geotermale elimină de fapt milioane de litrii de apă care altfel ar fi fost evaporate în
turnurile de răcire în sistemele tradiționale.
10. Tehnologia HVAC geotermală nu este fezabilă din punct de vedere financiar fără
stimulente fiscale locale și federale.
Fapt: Stimulentele federale și locale se ridică de obicei la între 30 și 60% din costul total al
sistemului geotermal, ceea ce poate face de multe ori prețul inițial al unui sistem competitiv cu
echipamentul convențional. Sistemele standard HVAC cu sursă de aer costă în jur de 3.000 de
dolari pe tonă de capacitate de încălzire sau răcire, în timpul construcției noi (casele folosesc de
obicei între 1 și 5 tone). Sistemele HVAC geotermale încep de la aproximativ 5.000 $ pe tonă și
pot ajunge până la 8.000 $ sau 9.000 $ pe tonă. Cu toate acestea, noile practici de instalare reduc
costurile, până la punctul în care prețul se apropie de sistemele convenționale în condițiile
corecte [26].