Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Traficul aerian civil este grupat în două mari subpieţe: aviaţia comercială şi
aviaţia generală.
Aviaţia comercială cuprinde
¾ transportul de pasageri (curse de linie şi curse charter),
¾ transportul de marfă (cu avioane cargo, avioane de transport combinat
pasageri/marfă sau de pasageri, cu marfă transportată în calele avionului) şi
¾ transport de mesagerie expres şi de poştă.
Aviaţia generală include utilizarea privată a avioanelor şi serviciile de avion-
taxi.
Analiza pieţei, pentru ilustrarea particularităţilor sectorului, se va concentra
pe subsectorul aviaţiei comerciale, iar în absenţa unei specificări exprese,
informaţiile statistice se vor referi la traficul de linie.
1 Aeronava, conform unei definiţii OACI, este "orice corp, conceput şi realizat de om, ce cântăreşte mai mult de 5 kg şi
este capabil să execute o evoluţie aeriană cu sau fără mijloace de propulsie la bord". Clasificarea lor se face în funcţie de
mai multe criterii: modul de propulsie şi tipul de motor (cu elice, cu reacţie) , distanţa de croazieră, adică traseul pe
care avionul îl poate parcurge fără escortă de alimentare cu combustibil (scurt-curier, mediu-curier, lung-curier), viteza
dezvol-tată (subsonice, supersonice, hipersonice) etc.
Regularitatea prestării serviciilor de transport aerian decurge din modul de
organizare a acestora. Transportul aerian se efectuează în cea mai mare parte prin
cursele de linie, pe anumite rute fixe, în condiţii de frecvenţă, orare şi tarife relativ
stabile. Respectarea acestor condiţii se reflectă asupra reputaţiei prestatorilor şi
poziţiei lor pe piaţă.
Economicitatea se referă la posibilitatea beneficiarilor de transport aerian de a
uza în condiţii avantajoase, din punct de vedere economic, de serviciile respective.
Costurile de operare s-au redus substanţial în ultimii ani, permiţând practicarea
unor preţuri tot mai atractive, accesibile unei mase tot mai mari de public. La
aceasta a contribuit desigur şi creşterea veniturilor populaţiei, care a potenţat
efectele progresului tehnic asupra eficientizării transporturilor, precum şi
liberalizarea comerţului cu servicii de transport aerian care permite ca tarifele să se
formeze pe baza mecanismului de piaţă.
Comoditatea se referă nu numai la condiţiile confortabile de transport la
bordul aeronavei, ci şi la dotările din spaţiile anexe de la sol (din aeroporturi) care
adaugă o motivaţie suplimentară la selecţionarea avionului în raport cu alte
mijloace de transport sau la opţiunea pentru un anumit prestator-companie
aeriană.
Securitatea călătoriilor pe calea aerului este determinată de factorii tehnici
(performanţele tehnice ale aeronavelor şi dotărilor aeroportuare), factorii umani
(pregătirea personalului şi dimensionarea adecvată a echipajului), factorii
meteorologici, factorii politici (pirateria aeriană). Analiza datelor statistice şi
exprimarea lor în indicatori specifici certifică faptul că proporţia accidentelor
aviatice în volumul total al transportului de pasageri este în continuă scădere.
Alături de caracteristicile tehnice amintite, care reprezintă una dintre cauzele
expansiunii serviciilor de transport aerian, trebuie menţionate şi particularităţile
economice ale pieţei respective care a cunoscut o dinamică sinuoasă, mai ales
începând din anii '70 (perioada primului şoc petrolier) până în zilele noastre. Astfel,
în ultimele trei decenii, piaţa transporturilor aeriene a prezentat următoarele
trăsături:
Dinamică susţinută. Din anii ’70, evoluţia întregului sector s-a produs într-un
ritm mediu anual de peste 6%. Această creştere a fost concentrată geografic în ţările
industrializate şi în special în cele recent industrializate. Ţările Lumii a Treia, mai
ales cele foarte slab dezvoltate, au o prezenţă nesemnificativă în reţeaua rutelor
aeriene.Desigur, perioadele marcate de cele două şocuri petroliere din deceniile 8 şi
9 ale secolului trecut au fost o excepţie a tendinţei de ansamblu dar companiile
aeriene, statele şi organizaţiile internaţionale au găsit soluţiile tehnice, economice şi
organizatorice pentru redresarea rapidă a sectorului, în ansamblul său. Aşa se
explică faptul că, în anul 1991, considerând că pe intervale mari de timp, tendinţele
transportului aerian sunt relativ stabile, prognozele OACI2 apreciau că ritmul
creşterii anuale a activităţii de transport aerian se va menţine în jur de 6% până
spre orizontul anului 2011.
2 OACI- Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale- care face parte din sistemul de organizaţii ONU
Realitatea a infirmat, nu pentru prima şi nici ultima oară, prognozele
specialiştilor iar cauzele rezidă în chiar specificul ciclului economic al pieţei, aşa
cum vom vedea în continuare.
Intensificarea concurenţei. Concurenţa puternică din industria transporturilor
aeriene creează mari dificultăţi în managementul liniilor aeriene chiar şi în
perioadele în care, din diferite motive, sunt înregistrate creşteri ale cererii. Politica
de liberalizare a transporturilor aeriene iniţiată de Statele Unite a modificat
raporturile de forţe de pe piaţa mondială, instaurând relaţiile de concurenţă între
marile companii de pe toate continentele. Această concurenţă s-a dovedit benefică
pentru consumatori şi a dus la reorganizarea liniilor aeriene şi chiar la modificarea
produselor oferite.
Vulnerabilitate. Receptarea mutaţiilor tehnice, politice, economice şi sociale de
pe plan mondial reprezintă o caracteristică deosebit de importantă a transporturilor
aeriene. Anii ’80, marcaţi de consecinţele şocurilor petroliere, au fost fundalul
falimentelor unor companii aeriene, printre care unele din America de Nord, cum
ar fi Pan Am şi Eastern. Criza Golfului şi recesiunea economică de la începutul
anilor ’90 au determinat declinul pasager al cererii şi, ca urmare, dificultăţi în
întregul sector al transporturilor aeriene. De asemenea, ca urmare a atentatelor
teroriste din 11 septembrie 2001, aviaţia comercială a fost ca şi paralizată. După
câteva zile, când în Statele Unite s-a permis reluarea zborurilor, analiştii preconizau
amploarea pierderilor cu care avea să se confrunte sectorul, într-un interval de
douăsprezece luni, la 18 miliarde dolari3. Războiul din Irak nu a făcut decât să
prelungească efectul factorilor politici şi, în unele regiuni, să-l agraveze.
Eterogenitate. Cele patru categorii de trafic (pasageri, marfă, poştă, utilitar) au
avut ritmuri diferite de evoluţie, fiind influenţate de factori specifici fiecărei
categorii a cererii de transport: cererea de transport de pasageri care face parte din
cererea turistică, a transportului de marfă care se subscrie comerţului internaţional,
a transportului de poştă concurat de celelalte mijloace de transmitere a informaţiei
şi a mesajelor şi cererea de servicii utilitare (sanitare etc.).
Evoluţie ciclică. Subsectorul transporturilor aeriene are propriul său ciclu
economic care prezintă defazări în raport cu ciclul economic mondial. In plus
recesiunea din transporturile aeriene prezintă simptome şi consecinţe mult mai
dramatice decât cele ce caracterizează faza de criză din ciclul economiei mondiale.
Crizele din transportul aerian generează panică nu numai în industria respectivă ci
şi în ramurile dependente de aceasta, cum ar fi de exemplu în industria turistică, pe
piaţa financiară şi în industria constructoare a aparatelor de zbor.
3 Sursa: www.usdoj.gov
referire la cel mai recent interval de timp pentru care informaţiile au putut fi
confirmate.
La sfârşitul anilor '90, companiile aeriene dădeau semne că s-ar pregăti de
recesiune. Comenzile de noi avioane au scăzut, închirierea de aeronave se făcea
numai pe termen scurt, surplusul de cerere fiind absorbit mai ales prin folosirea de
avioane mai vechi. In perioada de revigorare care a urmat şi care a durat din 1995
şi până în anul 2000, companiile aeriene au înregistrat profituri de circa 39
miliarde dolari şi au introdus în serviciu peste 4700 de aeronave noi, ambele fiind
cifre record.
Actuala perioadă de recesiune chiar dacă, în principiu, asemănătoare cu cele
precedente pare să fie una mai acută. Acest lucru rezultă din compararea cifrelor ce
caracterizează traficul, veniturile şi pierderile din 2001 cu cele de la începutul anilor
'90. Temerile specialiştilor cu privire la iminenţa unei recesiuni s-au dovedit cât se
poate de fondate când, una câte una, mari companii aeriene au intrat în procedură
de faliment (vezi Swissair, Sabena, U.S. Airways şi până la urmă chiar United
Airlines –unele salvate în ultimul moment datorită unor acţiuni de reorganizare). La
această situaţie a contribuit şi faptul că în ultima vreme companiile aeriene nu
deţineau rezerve suficiente de lichidităţi, majoritatea costurilor acoperindu-le din
veniturile curente şi în mică măsură din emisiunea de obligaţiuni sau alte forme de
împrumut.
Premisa revigorării industriei aeronautice o constituie fără doar şi poate
menţinerea pe piaţă a unor companii aeriene care să înregistreze profit în pofida
situaţiei dificile a întregului sector. Acestea, de regulă, plasează comenzi pentru noi
aeronave atunci când întrevăd o creştere persistentă a cererii şi a gradului de
ocupare a capacităţilor de transport. Întrucât construcţia unui avion de linie
durează, în medie, unu până la doi ani reiese că noile aeronave nu vor fi livrate
decât la doi-trei ani după ce operatorii de transport aerian vor înregistra, din nou,
profituri.
In câteva ţări dezvoltate dintre care şi SUA, o serie de companii aeriene şi-au
continuat totuşi nestingherite activitatea, beneficind de o piaţă sigură şi o clientelă
fidelă. Acestea au alimentat industria aeronautică cu comenzi, mizând pe o
eventuală ieşire din criză în intervalul de timp până la onorarea lor. Aşa se explică
faptul că în prima jumătate a anului 2001 capacităţile de transport au crescut cu
aproape trei procente, făcând astfel ca excesul de capacitate înregistrat în 2003 să fie
mai pronunţat decât în oricare din cele două perioade de recesiune anterioare şi
prelungind astfel perioada de recesiune.
logic ca în această situaţie, marja de profit a transporturilor aeriene să se
situeze şi în prezent, sub cea obţinută de alte ramuri industriale din lume. Ca
urmare, companiile din sectorul transporturilor aeriene şi organizaţiile
internaţionale din domeniu s-au mobilizat încercând să găsească soluţii de
redresare, concentrându-se asupra unor strategii integrate, de restructurare a
întregului sector.
CEREREA PENTRU SERVICIILE DE TRANSPORT AERIAN
4 In traducere "butuc cu spiţe"(engl.) : aeroport de mari dimensiuni folosit ca placă turnantă pentru legăturile cu
aeroporturile mai mici pentru un număr mare de destinaţii. Comparabil cu un nod de cale ferată.
sistem de sharing cu avioane de afaceri (business jets); în cazul în care nu îşi pot
permite un aparat de zbor propriu, doi sau mai mulţi agenţi economici îşi împart
proprietatea unui business jet pe care îl folosesc pentru deplasări ori de câte ori au
nevoie.
Noile tehnologii în domeniul comunicaţiilor au sporit cererea pentru
serviciile de video-conferinţe prin Internet, dinamica acestor servicii înregistrând o
creştere de peste 30% de la an la an chiar înainte de 11 septembrie iar după acest
moment rata de creştere a fost de circa 40 %.
Extinderea modelului de sharing5 în ce priveşte avioanele de afaceri va duce
fără îndoială la sporirea importanţei acestora ca alternativă la "first class"-ul
companiilor aeriene, şi datorită faptului deja menţionat, acela al timpului care se
pierde cu procedurile de securitate ce se aplică pe marile aeroporturi. Analiştii
consideră că până în 2005 cel puţin 10% din pasagerii clasei întâi vor renunţa la
serviciile companiilor aeriene în favoarea business jet-ului.
Două ţări, SUA (20%) şi Marea Britanie (10%), furnizează cca. 30% din
oferta mondială a serviciilor de transport aerian. Operaţiile de transport aerian
sunt derulate în două variante: curse de linie (regulate) şi curse charter (neregulate)
sau la cerere. Ultimele reprezintă, în medie, aproximativ 17% din traficul
internaţional de pasageri. Ele sunt oferite atât de către companiile charter, cât şi de
către companiile de linie. Diferenţa între tariful de linie şi cel charter este
substanţială. De aceea, o cursă regulată este eficientă în condiţiile unui coeficient de
umplere de 30 %, pe când cursa charter are nevoie de acoperirea a cel puţin 80 %
din capacitate, pentru a fi eficientă.
În ţările cu industrie turistică dezvoltată, cursele charter au o pondere mai
ridicată decât media mondială, cum este cazul ţărilor europene unde ele preiau 60%
din numărul total de pasageri-kilometri (RPK). Companiile charter sunt foarte bine
adaptate la cererea de transport aerian din perioadele de recesiune. Aşa se explică
faptul că, între 1988 şi 1992, transportul charter şi-a mărit ponderea pe piaţă cu 5%
în Europa, reprezentând 43% din traficul internaţional intraeuropean. Cursa
aeriană charter se adresează unui grup organizat ai cărui membrii beneficiază de un
avantaj privind preţul transportului aerian, condiţionat de apartenenţa la grupul
respectiv şi de scopul turistic al călătoriei.
In transportul aerian charter se regăsesc, în mod egal interesele comerciale
ale industriei turistice ca şi ale transportatorilor. Deaceia vom trata pe larg modul
de organizare a acestui serviciu de transport aerian, pentru a demonstra relaţia de
intercondiţionalitate a celor două mari subsectoare ale economiei serviciilor:
transportul şi turismul.
Oferta
unde C(Q1) este costul de producţie a Q1 unităţi numai din primul produs, C(Q2)
este costul de producţie a Q2 unităţi numai din al doilea produs şi C(Q1 + Q2) este
costul de producţie a Q1 unităţi din primul produs în combinaţie cu Q2 unităţi
din al doilea produs. Cu cât S are valori mai mari, cu atât strategia de gamă este
mai justificată .
Marile companii aeriene pot adopta strategia de gamă, bazându-se pe
reţeaua lor de linii aeriene care este foarte extinsă, justificând campanii de
marketing de anvergură, mai eficiente decât cele întreprinse de micile companii
aeriene care nu-şi pot permite astfel de eforturi financiare.
Creşterea cheltuielilor publicitare nu este proporţională cu numărul de pieţe
suplimentare pe care operează o companie aeriană, deoarece pentru comenzile
volumi-noase mediile publicitare practică reduceri tarifare care avantajează pe
marii transpor-tatori. În acelaşi timp, publicitatea pentru o gamă diversificată de
produse, în cadrul unei reţele largi aeroportuare, oferă un grad mai ridicat de
acoperire a diferitelor segmente de piaţă, conferind totodată companiei aeriene o
identitate mai pronunţată. Avantajele de marketing obţinute pe baza unui volum
ridicat de operaţii de transport sunt potenţate de utilizarea sistemelor sofisticate de
rezervare computerizată (CRS). Acestea facilitează managementul unei game largi
de produse, permiţând derularea şi controlul strategiei sortimentale.
Cele mai spectaculoase rezultate ale producţiei de gamă oferită de marile
companii aeriene se obţin prin utilizarea sistemului de rute combinate prin
aeroporturile gigant (hubs) apte să deruleze un volum imens de trafic aerian. Aşa
cum vom vedea, această soluţie este astăzi controversată şi aparţine mai curând
modelului tradiţionale de operare a transporturilor aeriene.
B G B G
C H C HUB H
D I D I
E J E J
6această categorie(a)
de rute mai este denumită şi (b)
"butuc cu spiţe" (c)
În exemplul de mai sus se constată, în cazul utilizării hub-ului, o creştere de 11
ori, respectiv de 5,5 ori, a numărului de legături posibile între cele 5 perechi de aero-
porturi legate prin rute liniare în situaţia a) şi prin reţea de rute în situaţia c). Din
punct de vedere matematic, pentru un număr de n spiţe care pornesc (radial) dintr-
un aeroport central, o companie aeriană poate asigura servicii de legătură aeriană
între un număr teoretic maxim de n(n-1)/2 perechi de aeroporturi. Dacă la acestea
se adaugă rutele care se formează prin folosirea aeroportului din hub ca centru de
legătură între cele n perechi de aeroporturi, numărul total de oraşe/aeroporturi
legate va fi de n(n+1)/2, iar numărul de pieţe legate pe cale aeriană va creşte, aşa
cum este demonstrat în Tabelul de mai jos:
În practică, unele din perechile de pieţe legate prin hub necesită prelungirea
rutei de zbor, ceea ce poate să nu fie justificat din punct de vedere comercial, iar în
cazul altor perechi de pieţe, aeroporturile acestora ar putea să fie insuficient dotate
din punct de vedere tehnic pentru a putea primi traficul aerian în mod
corespunzător. De asemenea, este posibil ca unele dintre pieţele legate prin hub să
nu fie interesate de soluţia respectivă, ele fiind deja saturate prin oferta companiilor
aeriene care nu sunt amatoare să se conecteze la un hub. Cu toate acestea, înlocuirea
rutelor liniare şi a reţelelor aeriene prin rute radiale a reprezentat o revoluţie în
organizarea legăturilor aeriene, susţinând în acelaşi timp şi procesul de liberalizare
a transporturilor aeriene.
Extinderea reţelei de rute reprezintă atât o decizie de politică a produsului, cât
şi una de strategie de piaţă. Una dintre metodele cele mai frecvent utilizate este
achiziţionarea rutelor pe care operează alte companii aeriene. În acest fel,
cumpărând drepturile de operare pe rutele externe de la Pan American şi TWA,
atunci când acestea s-au confruntat cu mari dificultăţi financiare, companiile
American, Delta şi United au putut să-şi extindă reţeaua de rute.
Practicarea strategiei de gamă în transportul aerian presupune în fapt
utilizarea unei reţele largi de rute, de mari dimensiuni, pe care să poată fi oferit un
evantai larg de servicii.
Liberalizarea transporturilor aeriene a permis extinderea reţelei de rute şi
prin alte modalităţi dintre care cele mai importante sunt:
*franşiza,
Tarifele
PM = P(1+1/Ep)
atunci când:
Dupa ce agentiile care fac parte din sistem raporteaza informatiile comerciale
pentru BSP, pe baza datelor inregistrate sunt elaborate facturile corespunzatoare si
apoi transmise companiilor aeriene si agentiilor vanzatoare. Facturile sunt remise la
o banca de clearing, care de exemplu, pentru Romania, este ABN AMRO-Bank iar
aceasta banca regleaza conturile agentilor vanzatori cu cele ale companiilor
ofertante de servicii de transport aerian. Atunci cand apar anumite erori in sistem
sau diferende, managerul BSP este cel care le solutioneaza in conformitate cu
prevederile contractuale.
Mecanismul BSP are o serie de avantaje pentru toti cei implicati in operatiunile de
vanzare a biletelor de avion. Cel mai mare avantaj fiind cel de simplificare a
operatiunilor. Si anume:
Ultimul deceniu a fost marcat din punct de vedere economic de apariţia unui
nou model managerial a cărui esenţă este definită ca "reîntoarcerea la esenţial"13.
Acest curent economic, denumit 'low cost'14, a ajuns să ia cu asalt sectoare întregi
ale economiei occidentale, începând cu transportul aerian, trecând prin presa scrisă,
telecomunicaţii, comerţul cu amănuntul, activitatea de rent-a-car etc15. Făcând să
se clatine vechile ierarhii şi chiar monopoluri în anumite domenii de activitate,
manifestarea acestui model a reprezentat un motiv serios pentru ca
"tradiţionaliştii" sau "conservatorii" să pună în discuţie viabilitatea propriilor
operaţiuni, a organigramelor, a structurii costurilor de producţie şi a politicii lor
comerciale pe diferitele pieţe.
O întreprindere 'low cost', în viziunea companiei Arthur D. Little se caracterizează prin trei elemente esenţiale:
- poziţionarea firmei se face foarte precis; obiectivul ei pe piaţă este unul cât se poate de clar (de exemplu,
obiectivul declarat de către Ryanair este acela de a oferi servicii de transport aerian la cele mai mici tarife cu
putinţă).
- procesul de producţie este astfel organizat încât să poată acţiona în vederea realizării dezideratului propus.
Toate costurile întreprinderii sunt menţinute la un nivel strict necesar.
- promovarea imaginii şi a produselor sau serviciilor întreprinderii, activitatea de marketing, în general, nu este
una foarte complexă şi costisitoare. Produsele şi serviciile se recomandă prin ele însele neavând în mod
special nevoie să fie "ajutate" pentru a intra în consum.
13 în sensul de "strict necesar"
14 (engl.) = costuri scăzute
15 rent-a-car (engl.) = închiriere de autoturisme
Primele manifestări ale modelului 'low cost' au avut loc în domeniul
comerţului cu amănuntul odată cu lansarea magazinelor de tipul "maxi-discount"
sau "mega-discount". Aceste magazine sunt amenajate în mod auster, renunţându-
se la tot ceea ce nu este strict necesar, au o ofertă limitată la produse de bază,
numărul acestora nedepăşind câteva sute de articole, personalul fiind şi el redus la
minimum necesar. Toate aceste aspecte se reflectă direct asupra nivelului preţurilor,
foarte scăzute, practicate de aceste firme. Prezenţa pe piaţă al unui astfel de model a
înregistrat un succes nesperat. El venea în contrast cu luxul afişat de magazinele şi
societăţile de marcă al căror segment de piaţă era atras tocmai de inutilul ostentativ
şi aspectul extravagant ce sugerau caracterul exclusivist al ofertei. Segmentul de
piaţă căruia i se adresează oferta low cost este format nu numai din consumatorii cu
venituri mici sau medii ci şi din cei cu un comportament sobru de consum sau care
din principiu sunt animaţi de dorinţa de a face economii şi nu sunt atraşi de un
consum de lux.
Dacă o firmă practică preţuri mici, acest lucru nu înseamnă neapărat că ne şi
aflăm în faţa unei întreprinderi 'low cost'. Acest model economic presupune ceva
mai mult decât o simplă clasificare bazată pe formă, nefiind de ajuns să te declari
pur şi simplu 'low cost', ci trecând dincolo de aparenţe necesită o abordare de pe
poziţii diferite decât cele tradiţionale a conceptului de activitate economică, a
relaţiilor de piaţă şi, până la urmă, a ideii de eficienţă pe ansamblu.
Modelul economic 'low cost' nu este neapărat asociat economiei
informaţionale sau secolului XXI. El reprezintă, de fapt, un concept clasic
redescoperit sau un fel de reinventare a roţii.
In timp, s-a putut observa cum de-a lungul ciclului de viaţă al unei companii,
aproape invariabil, aceasta tinde de a evolua de la simplu spre complex. Un sistem
complex ridică probleme complexe care, la rândul lor, generează o serie de costuri
suplimentare ceeace vine în contradicţie cu obiectivul întreprinderii, de a aduce
profit. Cheltuielile suplimentare se vor regăsi, negreşit, în preţul sau în tariful
perceput clientului pentru produsul vândut sau serviciul prestat. In schimb, o
structură organizatorică administrativă şi de producţie cât mai simplă şi cât mai
eficientă nu va necesita efectuarea unor cheltuieli exorbitante şi, în consecinţă, va
permite oferirea de produse sau servicii la preţuri / tarife atractive, fără ca
profitabilitatea întreprinderii să fie afectată.
Odată demonstrate viabilitatea şi rentabilitatea modelului şi din dorinţa de a
exploata la maxim segmentul nişă creat, a fost o problemă de 10-15 ani cel mult ca
piaţa să fie invadată de firme noi organizate sau companii tradiţionale restructurate
pe această configuraţie.
Chiar dacă modelul 'low cost' nu reprezintă nimic nou, revoluţionar, relaţiile
de piaţă existente în momentul de faţă îl fac să apară ca o adevărată mişcare de
avangardă ce prefigurează o restructurare la nivelul diferitelor sectoare şi chiar a
economiei în general. Modelul 'low-cost' a creat noi pieţe dezvoltându-le şi pe cele
existente.
16 Nu trebuie, în niciun caz, confundată "strategia low cost" pe care o poate adopta orice companie, pe termen limitat,
aşa cum am arătat mai sus cu "compania low cost" care reprezintă o structură organizatorică net diferită de cea
tradiţională.
17 no frills (engl.) = fără pretenţii (de a fi grozav); este vorba de lipsa oricărui alt serviciu exceptând transportul aerian
propriu-zis.
18 frills (engl.) = podoabe inutile, zorzoane
şi regiuni, companiile low-cost nu pun atât accentul pe numărul de
aeroporturi spre care asigură legături cât mai curând pe dimensiunea
aeroporturilor sau importanţa lor. Altfel spus, ele nu sunt interesate să fie
prezente pe cât mai multe aeroporturi, ci doar pe acelea care înregistrează
fluxuri importante de pasageri şi care, în consecinţă, pot aduce şi cele mai
mari încasări. De cele mai multe ori aceste aeroporturi se află în apropierea
aglomerărilor urbane de peste 1 milion de locuitori, la o distanţă de
maximum 30-40 de kilometri.
19 de exemplu, la un anumit număr de călătorii efectuate se acordă un zbor la preţ redus sau chiar gratuit
¾ point-to-point vs. hub & spoke; poate contrar aşteptărilor, operarea unui
sistem de tip reţea având unul sau mai multe aeroporturi pe post de placă
turnantă de unde se pot atinge diferite destinaţii secundare este mai
costisitoare decât operarea unor curse directe care nu necesită transbordări,
multiple aeronave, etc. În general, companiile low-cost se axează pe oferirea
unor astfel de servicii directe, estimându-se că doar 10% din pasagerii
acestor operatori20 au nevoie de un zbor de legătură pentru a ajunge la
destinaţia dorită. Ca termen de comparaţie, peste 40% din pasagerii
companiilor tradiţionale schimbă cel puţin o dată avionul pe parcursul unei
călătorii21. Coordonarea orarelor diferitelor curse pentru a veni în
întâmpinarea călătorilor ce doresc să ajungă la destinaţie într-un timp cât
mai scurt generează costuri suplimentare pentru companiile care operează
într-un sistem H & S.
Zborurile directe, non-stop, sunt mai ieftine din mai multe puncte de vedere.
În primul rând ele durează mai puţin decât zborurile cu escală, indirecte, şi
cum angajaţii companiilor sunt plătiţi pe unitatea de timp, este lesne de
înţeles că un zbor mai lung va genera costuri mai mari cu forţa de muncă. La
aceste cheltuieli se adaugă şi cele cu plata handling-ului (încărcarea,
descărcarea, reîncărcarea etc bagajelor), pe fiecare aeroport de legătură.
Nici costurile cu combustibili nu sunt de neglijat, timpul petrecut cu rularea
pe pistă şi în special decolările consumând mult mai mult kerosen decât dacă
avionul s-ar fi aflat în acelaşi interval în zbor.
Pe scurt, modelul 'low cost' poate fi caracterizat din trei puncte de vedere şi
anume al produsului, al poziţionării pe piaţă a companiei şi a nivelului costurilor de
operare: