Educaţie si securitate naţională.

Vulnerabilităţi, ameninţări, soluţii

Marian Stas

Educaţia: putere soft redutabilă, sau ameninţare directă la securitatea naţională A

consacra schimbarea paradigmei Educaţiei drept Proiect de Ţară al României este o misiune
critică istorică, obligaţie naturală a elitelor de azi ale ţării. Prin elite înţeleg persoane şi entităţi
capabile să genereze Proiecte de Ţară pentru România. Proiectele de Ţară sunt cele a căror
punere în fapt ne legitimează să stăm cu fruntea sus şi să dăm seamă în faţa istoriei. De pildă,
la 1 Decembrie 2018. Nu fac apologia serviciilor de informaţii. Enunţ, doar, un truism: în
orice stat, ele sunt organizaţii de elită, construite organic pe piloni de performanţă
profesională excepţională şi loialitate absolută. Am în vedere aici, exclusiv, loialitatea faţă de
Patrie. În bună măsură, crème de la crème este mantra ce guvernează viaţa acestor instituţii.
Elitele elitelor – nu numai din informaţii, ci de peste tot, în genere – nu apar, inocente, din
neant, ori "se" emană, suav, din spuma mării. Nu e nimic întâmplător aici. Hazardul nu
operează în acest context. Elitele cresc şi excelează educate în ani buni de şcoală solidă,
exersând şi practicând valori precum competenţa, curajul, integritatea, viziunea strategică,
perseverenţa, loialitatea, patriotismul – şi, din nou, competenţa, curajul, integritatea, viziunea
strategică, patriotismul... Raţiunea acestui proces meritocratic centrat pe educaţie cât mai
multă şi cât mai bună este una vitală: incompetenţă şi impostură diseminate endemic
înseamnă, în fapt, vulnerabilizare instituţională letală; ergo, incapacitate de îndeplinirii a
misiunii de fond: apărarea Patriei (independenţă, suveranitate, integritate teritorială a statului
de drept); ergo, ameninţare directă, din interior, la siguranţa şi securitatea naţională. Şi acest
lanţ de inferenţe nu poate fi acceptat – cu atât mai puţin, girat iresponsabil sau cu bună-ştiinţă.
Am exemplificat tema relaţiei educaţiei cu securitatea naţională în primul rând din
convingerea mea profundă că sistemul public al Educaţiei, atunci când e puternic, reprezintă
(alături de cercetarea ştiinţifică şi, respectiv, de cultura neamului) punctul tare strategic al
oricărei societăţi. E cheia de boltă a fiinţei noastre colective. Nu întâmplător, Joseph S. Nye,
Jr. a încadrat încă de acum un sfert de veac valorile universităţilor americane în categoria U.S.
soft power. Putere soft, adică. PUTERE, adică!... Când cu educaţia e de bine, e cum zice
Madiba: „Education is the most powerful weapon which you can use to change the world.”
("Educaţia este cea mai puternică armă cu care putem schimba lumea". Altminteri, aşa cum e
cazul acum în România – stare de fapt probată brutal, de un miliard de ori în ultimii zece ani,
cu toate statisticile (inter)naţionale de sistem posibile; e.g:adevarul.ro/ –, educaţie anemică
înseamnă "pântecul slab" (E. Hurezeanu) al ţării, ideal de tăiat, viclean şi agil, de oricine n-ar
vrea binele naţiei ăsteia. În acelaşi timp, am apreciat ca relevantă (wake-up call) referirea la
serviciile de informaţii în relaţie cu educaţia şi din două alte perspective importante: una
internă, pe care am numit-o "sindromul Bolintineanu" şi una externă, “de sezon”, recent
documentă excelent de Constantin Corneanu. Scrie C. Corneanu, citând referinţe de
specialitate: "Trebuie menţionat faptul că în 1970, 51% dintre ofiţerii KGB aveau o formaţie
universitară, pentru a se ajunge la cifra de 88% în 1987. Unii sovietologi sunt de părere că
KGB ar fi reprezentat pentru URSS ceea ce însemna École Nationale d'Administration pentru
Republica Franceză" (s.m. – M.S.). Şi, încă: „În Nezavisimaia Gazeta, din 28 decembrie
1990, Filip D. Bobkov, fost prim-adjunct al preşedintelui KGB, mărturisea că, încă din 1985,
KGB-ul a înţeles limpede că URSS nu se mai putea dezvolta fără perestroika şi glasnosti. [...]
Unul dintre colaboratorii apropiaţi ai lui Andropov din cadrul contraspionajului KGB,
mărturiseşte faptul că Iuri V. Andropov 'se gândea la posibilitatea de a stabili un acord cu
intelighenţia rusă, pentru ca aceasta, la rândul ei, să-l ajute în a reforma sistemul'. [...] Moshe
Lewin este de părere că Andropov înţelesese perfect că principala infirmitate a Partidului era
nivelul intelectual redus al înalţilor săi conducători şi al cadrelor superioare.” (s.m. – M.S.)
Fără comentarii. Am documentat aici, in extenso, raţiunile tehnice ale argumentului meu,
acela că la ora actuală Educaţia constituie ameninţare directă strategică la statul de drept în
România (tineri români mulţi inepţi şi slabi, azi = adulţi români mulţi inepţi şi slabi, mâine;
ergo, fibră vitală a României atacată sistematic, sagace, la rădăcină etc. ...). Evident,
ameninţările strategice impun soluţii de contracarare de acelaşi calibru, soluţii strategice.
Soluţia strategică, în cazul de faţă, constă în consacrarea schimbării paradigmei Educaţiei
drept Proiect de Ţară al României în deceniul 2014-2024 şi focalizarea intensă a eforturilor
tuturor pentru a aduce Şcoala ca sistem din secolele XIX-XX, unde ea e acum, în secolul XXI,
unde trebuie să fie. De ce? Pentru ca Şcoala să-i fie României aripile cu care să zboare în
cerul său cel mai înalt cu putinţă, în loc să-i atârne, piatră de moară, de gât, ca acum. Sau nu-i
aşa, şi văd eu ce nu este?!... Dacă altfel stau lucrurile, atunci cum am interpreta altfel
rezultatele recentelor simulări VIII, care uite ce spun. Şi, respectiv, XI-XII, care uite ce spun
şi ele? Deci, cum altfel?!... Bun. Avem de schimbat paradigma Educaţiei în România. Cu cine
pornim la treabă? Păi, haideţi să facem puţin apelul resurselor umane şi instituţionale la
dispoziţie. Într-un excepţional “inventar politic” la vârf (la care eu adaug preşedinţii Senatului
şi Camerei Deputaţilor şi şefii tuturor partidelor parlamentare – personaje obscure, care acum
nu există în conversaţia serioasă despre educaţia publică din România), Andrei Pleşu
concluzionează elegant despre actuala clasă politică: “Ţara e un simplu decor, un ornament
retoric, un vag sunet de fond. Altele au politicienii noştri în sufletul lor…” Eu sunt mai puţin
subtil decât dl Pleşu, şi spun fără menajamente: pe toţi cei de mai sus vă doare de fapt în ..., şi
de ţară şi de educaţie - şi nici măcar acolo. La această secţiune de “inventar”, testul meu de
turnesol ustură mai abitir ca al lui Toma Necredinciosul faţă cu Mântuitorul (Ioan 20,25). Aşa
încât, sus-numiţilor inventariaţi, aveţi de muncit pe brânci la Educaţie până să primiţi de la
mine alt feedback decât cel de acum. Acum sunteţi de nota 1. La muncă! Hai că puteţi, dacă
vreţi! Când îţi pasă pe bune de educaţie şi de sănătate şi de apărare şi de cultură şi de toate
celelalte treburi publice, nu laşi mai bine de treizeci de miliarde de euro, adică aproape o
treime din PIB-ul Romîniei, să hălăduiască în economie subterană neagră nestingherite de
nimeni, că te bate Dumnezeu. Noi i-am ales, nouă să ne fie ruşine. Punct. Birocraţii din
Ministerul Educaţiei Naţionale au probat până acum cu vârf şi îndesat că fie nu ştiu, fie nu
pot, fie nu vor, fie nu ştiu-nu pot-nu vor laolaltă să transforme istoric Educaţia din proprie
iniţiativă. La un Proiect de Ţară istoric nu porneşti îngălat, împiedicat, fricos, puchinos,
meschin şi rupt în fund. Traduc „rupt în fund” astfel, în termeni politici şi de politici publice:
când în lege scrie minimum 6% procent PIB pentru Educaţie nu eşti penal şi accepţi jumătate
sau mai puţin, ci atât cât scrie, sau te baţi pentru mai mult – pentru cât trebuie. Sunt ţări care
alocă 8-10-15-20% din PIB pentru Educaţie – pentru că le pasă pe bune, în loc să mimeze
păsarea, cum facem noi, iresponsabil. Pentru un Proiect de Ţară istoric pui la treabă tot ce ai
mai de soi la îndemână, profesionişti autentici, oameni de forţă şi de caracter. Nu e cazul
M.E.N. deocamdată, după cum n-a prea fost foarte apăsat nici în ultimul sfert de veac, din
câte am văzut eu. Sfertul de milion de dascăli din preuniversitar nu pare din cale-afară de
entuziast şi dispus să-şi asume, pe mână proprie, schimbarea paradigmei, deşi ar putea
constitui o masă critică formidabilă. Deocamdată, cam 80% din acest sfert de milion – în care
includ şi stingherele volute de formă, total neconvingătoare ale celor două sindicate
reprezentative, în materia transformărilor radicale necesare de sistem – apare mai degrabă
captiv în insatisfacţia şi lehamitea statutului social curent al profesiei, tradus inclusiv prin
salariile de mizerie perpetuate de la un an la altul. Pot fi de acord cu această atitudine până la
un punct – anume, până în punctul „drobului de sare”. Fraţilor, dacă voi nu daţi de pământ
acest drob de sare, credeţi-mă că nu-l va trânti nimeni pentru voi – cu şef de stat, prim-
ministru şi ministru al Educaţiei în frunte!... N-o vor face, pur şi simplu, dacă nu o faceţi voi.
Din punctul meu de vedere, pentru ca tema salariilor să iasă bine, avem de lucrat împreună la
două proiecte transformaţionale: arhitecturi curriculare fundamental noi pentru gimanziu şi
liceu; şi carieră profesională orientată pe opţiuni orizontale care să includă activitatea
didactică la catedră, alături de management al proiectelor, consiliere şcolară şi profesională
pentru copii, tutorat şi mentorat pentru profesorii debutanţi etc. Detalii, aici. Dacă nu le facem
pe astea două, vă veţi lamenta sub acelaşi drob de sare şi peste trei ani, şi peste cinci ani, şi
peste zece ani de-acum înainte, şi tot degeaba. În context, am făcut în repetate rânduri
pledoaria ca Alianţa Colegiilor Centenare (A.C.C.) să-şi asume rolul de lider al transformării
de sistem, şi cred cu forţă în potenţialul de leadership al A.C.C. În sistem, este de departe
entitatea cea mai legitimată să facă istorie a Educaţiei cu adevărat memorabilă. Eu încă n-am
auzit la cele două-trei milioane de copii din preuniversitar un mesaj coerent cum că şcoala pe
care o fac e pur şi simplu depăşită de timp, expirată, că n-o mai vor aşa şi că, by the way, au şi
o idee viabilă despre ce să pună în loc – că doar ei sunt acum în bănci, nu eu. Şi aici mă refer,
evident, la structurile reprezentative, în frunte cu prea-discretul şi mult-prea-corectul-politic
Consiliu Naţional al Elevilor. Iubiţilor, nu aveţi senzaţia că establishment-ul vă cam scoate la
înaintare decât când simte că trebuie să vă pună la butonieră ca să dea el bine la lume, aşa
cum a fost cazul la Congresul Educaţiei de anul trecut? Şi voi sunteţi foarte mulţi şi aţi putea
fi formidabil de puternici. Acum, însă, nu prea pare că ştiţi ce vreţi pe bune de la şcoală,
pentru că altfel aţi acţiona în consecinţă. Prin urmare, sunteţi uşor de ţinut acolo unde convine
establishment-ului ca voi să staţi – masă inertă, amorfă, uşor de controlat şi manipulat. La
două-trei milioane de copii, câţi părinţi să fie? Patru-cinci milioane? Şi câţi bunici? Şapte-opt
milioane? Cam zdravene ar putea fi şi numerele astea, dacă le-ar păsa în mod real ca pruncii şi
nepoţii lor să facă şcoală pe bune (ŞCOALĂ, nu note şi diplome şi medalii!... FOND solid, nu
formă fadă!...), în locul celei nici cal-nici măgar (era să zic “comuniste”, dar m-am abţinut un
pic...) de acum? Oameni buni, distinşi părinţi şi bunici, eu am 53 de ani, şi şcoală făcută cât se
poate de serios - şi “pe vremea lui Ceauşescu”, şi după ’89. Aşa încât vă spun cu toate
vorbele, senin, onest şi ferm: şcoala de azi e cum e pentru că şi voi (noi) aţi (am) lăsat-o în
derivă, în loc să struniţi (strunim) fără glumă diriguitorii politici de până acum şi să le
impuneţi (impunem) să facă tot ce au de făcut pentru copiii / nepoţii voştri (noştri) şi pentru
ţară. Noi i-am tolerat şi i-am ales aşa cum sunt, nouă să ne fie ruşine. Punct. Cam aşa văd eu
inventarul naţional de azi, la scară macro, al interesului, disponibilităţii şi competenţei de a ne
angaja ca naţie în a treia transformare istorică de sistem educaţional, de la Spiru Haret încoace
– vitală pentru noi ca apa pe care o bem şi ca aerul pe care îl respirăm. Adică, nu prea
încurajator când vine vorba de mulţi... Şi atunci, vorba unui “clasic”: ce-i de făcut?!... Care e,
de fapt, Soluţia reală? A consacra schimbarea paradigmei Educaţiei drept Proiect de Ţară al
României este o misiune critică istorică, obligaţie naturală a elitelor de azi ale ţării. Prin elite
înţeleg persoane şi entităţi capabile să genereze Proiecte de Ţară pentru România. Proiectele
de Ţară sunt cele a căror punere în fapt ne legitimează să stăm cu fruntea sus şi să dăm seamă
în faţa istoriei. De pildă, la 1 Decembrie 2018. Eu sunt şi rămân în joc. Total şi necondiţionat,
până când constatăm toţi, în fapt, schimbarea paradigmei Educaţiei. Ţinem aproape. p.s.
Domnule ministru Remus Pricopie, vă cer să oferiţi dezabterii publice cât mai curând cu
putinţă noile modele de arhitecturi curriculare pentru gimnaziu şi, respectiv, liceu. Da, acelea
care să ducă Şcoala ca sistem din secolul XX în secolul XXI. Să exercitaţi, adică, leadership
real, nu „dirigenţie” mică!... Apreciez că aţi cumpărat suficient timp, iar societatea vă aşteaptă
de mult, ca pe pâinea caldă, să vorbiţi apăsat şi vizionar în materia unui sistem educaţional
care să consolideze siguranţa naţională a României, şi nu să o slăbească, aşa cum e cazul
acum. Haideţi, că puteţi, dacă vreţi cu adevărat!

Citeste mai mult: adev.ro/n4yrl1