Masaj - Transversal Profund - Marza PDF

Masaj transversal profund
CURS STUDII DE MASTERAT
Autori
Prof. univ. dr. Mârza-Dănilă Doina
Lector univ. drd. Dobreci Lucian
Editura Alma Mater

Bacău – 2010
Referenţi ştiinţifici Prof. Univ. Dr. Veronica Bălteanu
Conf. Univ. Dr. Gabriela Raveica
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

MÂRZA DĂNILĂ, DOINA
Masaj transversal profund / Mârza Dănilă Doina,
Caseta CIP Dobreci Lucian. - Bacău : Alma Mater, 2010
ISBN 978-606-527-069-5
I. Dobreci, Lucian
617
ISBN 978-606-527-069-5
Cuprins
Cuvânt înainte .................................................................................................................................5

Capitolul I. Fundamentarea teoretică a masajului transversal profund ..............................................7
Scop ........................................................................................................................................7
Obiective operaţionale .............................................................................................................7
1.1. Generalităţi, adresabilitate, efecte, indicaţii şi contraindicaţii ....................................................7
1.2. Principii generale de aplicare a Masajului transversal profund ................................................11
1.3. Particularităţile metodologice ale aplicării metodei Cyriax......................................................38
Rezumat ................................................................................................................................41
Capitolul II. Aplicaţii practice ale masajului transversal profund ...................................................43
Scop ......................................................................................................................................43
Obiective operaţionale ...........................................................................................................43
2.1. La nivelul trunchiului şi a coloanei vertebrale .........................................................................44
2.2. La nivelul membrului superior ................................................................................................50
2.3. La nivelul membrului inferior .................................................................................................61
Rezumat ................................................................................................................................74
Bibliografie............................................................................................................................75
3
Cuvânt înainte
Masajul transversal profund este o metodă codificată de către J. Cyriax, care se

caracterizează prin forma foarte bine localizată a procedeului folosit şi are ca scop
mobilizarea pielii, ţesuturilor subcutanate şi a straturilor musculare superficiale pe
elementele anatomice profunde (de obicei mobile). Această particularitate a făcut să fie
numit şi mobilizare transversală profundă sau fricţiune transversală profundă.
Metoda se adresează cu predilecţie durerilor posttraumatice la nivelul aparatelor
musculo-tendinos şi capsulo-ligamentar.
Efectele masajului transversal profund îi justifică utilitatea pentru specialiştii care
preiau în îngrijire persoane cu diferite afecţiuni, în legătură cu care, direct sau indirect,
sunt afectate şi următoarele elemente anatomice: muşchi, tendoane, ligamente, capsule
articulare. Aceste efecte sunt (http://www.lekine.net):
- Stimularea circulaţiei sanguine,manifestată prin apariţia hiperemiei
- Diminuarea durerii, prin creşterea aportului sanguin
- Prevenirea şi/sau combaterea aderenţelor care apar în timpul procesului de
cicatrizare, prin mobilizarea fibrelor elementului anatomic afectat
- Prevenirea şi/sau combaterea apariţiei fibrozelor
- Menţinerea şi/sau ameliorarea elasticităţii elementelor anatomice tratate
Kinetoterapeuţii, lucrând cu un număr mare de pacienţi cu diverse grade de afectare
a aparatului musculo-scheletal, vor constata din practică eficienţa acestei tehnici.
Cunoaşterea anatomiei topografice, a biomecanicii şi a unor elemente de fiziopatologie cu
referire la părţile constitutive ale aparatului musculo-scheletal, se constituie în condiţii fără
respectarea cărora eficienţa aplicării masajului transversal profund nu poate fi asigurată.
5
Capitolul I. Fundamentarea teoretică a masajului transversal

profund
Scop
 Cunoaşterea bazelor teoretice care fundamentează ştiinţific utilitatea folosirii
acestei tehnici şi efectele posibil a fi obţinute prin aplicarea sa în diverse patologii
musculo-tendinoase şi/sau capsulo-ligamentare.
Obiective operaţionale
După ce va studia această unitate de curs, studenţii vor putea să:
 Înţeleagă fundamentele ştiinţifice pe baza cărora se aplică masajul
transversal profund (tehnica Cyriax)
 Înţeleagă mecanismele prin care se obţin efectele asupra structurilor
anatomice interesate, în urma aplicării masajului transversal profund
 Cunoască şi să respecte particularităţile metodologice de aplicare a masajului
transversal profund (tehnica Cyriax)
1.1. Generalităţi, adresabilitate, efecte, indicaţii şi contraindicaţii

Generalităţi
Masajul transversal profund este o metodă codificată de către J. Cyriax, care se
caracterizează prin forma foarte bine localizată a procedeului folosit şi are ca scop
mobilizarea pielii, ţesuturilor subcutanate şi a straturilor musculare superficiale, pe
elementele anatomice profunde (de obicei mobile). Această particularitate a făcut să fie
numit şi mobilizare transversală profundă sau fricţiune transversală profundă.
Adresabilitate
Metoda se adresează cu predilecţie durerilor posttraumatice la nivelul aparatelor
musculo-tendinos şi capsulo-ligamentar. Paralel cu efectul său antalgic, se poate observa
o rearmonizare funcţională, prin deparazitarea aferenţelor proprioceptive perturbate iniţial
prin mesajele nociceptive.
Efecte
Cyriax explică efectul calmant al masajului transversal profund asupra structurilor
tendinoase tratate, prin obţinerea unui proces hiperemiant: îmbunătăţirea circulaţiei locale
creşte eliminarea PS (pain substance = substanţa durerii), care este răspunzătoare de
permanentizarea durerii locale. L. Sebbag aminteşte aceleaşi mecanisme de producere şi
înlăturare a substanţelor algogene (Cyriax, J.H., 1971), la nivelul zonelor dermatomerice,
ceea ce face metoda sa de masaj foarte diferită de cea a lui Cyriax.
7
Masajul transversal profund contribuie la ruperea aderenţelor, care nu se mai refac
dacă tratamentul este completat cu executarea de către subiect a unui program de
exerciţii active.
Atunci când se referă la efectele metodei sale, Cyriax (1971) subliniază două
aspecte principale, astfel:
a) În timpul şedinţei, durerea provocată de fricţiune scade, în general;
b) După şedinţa de masaj, punerea în tensiune a tendonului, muşchiului sau
ligamentului devine mai puţin dureroasă, uneori chiar indoloră.
Mecanismele pe care se bazează obţinerea acestor efecte sunt următoarele:
I. Hiperemia: Fricţiunea care se aplică produce creşterea temperaturii locale
(apărând o hiperemie localizată exact la locul leziunii), fapt care are un efect analgezic.
II. Mobilizarea: Aceasta se poate realiza la două nivele:
 mobilizarea în întregime a unui ligament sau a unui tendon pe planurile vecine (de
exemplu mobilizarea ligamentului lateral intern al genunchiului pe planurile
capsulare), sau mobilizarea tecii pe tendonul întins în prealabil; în acest ultim caz,
masajul transversal trebuie să uşureze alunecarea tendonului în teaca sa,
îndepărtând rugozităţile;
 mobilizarea fibrelor ligamentare sau musculare, unele pe celelalte (fibrele
musculare contractându-se, îşi măresc diametrul şi se mobilizează unele pe
celelalte).
În procesul de reparare a unui traumatism muscular, se formează aderenţe între
fibrele rupte şi apare riscul de a se constitui un ţesut cicatriceal de proastă calitate, proces
care poate fi prevenit sau înlăturat prin aplicarea masajului transversal profund.
Indicaţii
Pentru a se înţelege bine esenţa acestei metode este necesară cunoaşterea
aplicaţiilor sale. Astfel, masajul transversal profund, tratează:
 elemente ale capsulei articulare;
 ligamente;
 fibre musculare;
 tendoane;
 ansamblul alcătuit din teaca sinovială şi tendonul său.
După cum se vede din prezentarea aplicaţiilor, este vorba despre tratarea, prin
mobilizare, a elementelor care, fiziologic mobile, pot suferi - la un moment dat - perturbări
ale mobilităţii, datorită unor cauze diverse, ca: inflamaţii traumatice, instalarea aderenţelor,
tensionări anormale etc.
Ca atare, principalele indicaţii ale metodei Cyriax sunt:
 Patologie capsulo-ligamentară:
o entorse benigne recente;
o sechele ale entorselor;
o sechele ale capsulitei în afara stadiului acut;
 Patologie tendinoasă:
o tendinite de surmenaj sau posttraumatice;
o tendinoze;
o teno-sinovite.
 Patologie musculară:
o sechele ale rupturilor musculare.
Vom prezenta, în continuare, o listă exhaustivă, care nu poate avea pretenţia că
acoperă toate leziunile care pot fi tratate prin această metodă:
Trunchi şi coloana vertebrală:
a) Ligamente:
 ligament interspinos;
 ligament suprasinos;
 ligament ilio-lombar;
 ligament sacro-iliac posterior;
 ligament sacro-sciatic (mic şi mare), la inserţia lor pe sacrum;
 capsulele articulaţiilor interapofizare;
b) Muşchi:
 muşchi intercostali;
 marele pectoral; marginea
 marele dorsal; axilară
 angularul omoplatului, la inserţia sa pe scapulă;
Membrul superior:
a) Umăr:
 articulaţia sterno-claviculară;
 articulaţia acromio-claviculară, faţa anterioară,
superioară şi posterioară;
 tendonul muşchiului supraspinos;
 tendonul muşchiului subspinos;
 tendonul muşchiului subscapular;
b) Braţ:
 teaca sinovială a bicepsului în şanţul bicipital;
 corpul muscular al bicepsului la nivelul braţului;
c) Cot:
 tendonul bicepsului, la nivelul cotului (cu două posibilităţi: interlinie şi
inserţie pe capul radiusului);
 tendonul muşchilor epitrohleeni, la nivelul tendonului, între inserţie şi
capul radiusului (nu la inserţia lor epicondiliană);
d) Antebraţ:
 teaca flexorilor degetelor, numai deasupra pumnului;
 teaca tendoanelor lung abductor şi scurt extensor al policelui,
deasupra şi la nivelul şanţului osteo-fibros al radiusului;
e) Pumn şi carp:
 ligamentele intercarpiene, mai ales în jurul osului mare, după
subluxaţia carpului;
 cubital posteriortendoane, deasupra
 cubital anterior inserţiilor lor;
 ligamentul lateral intern al pumnului;
 capsula anterioară şi externă a articulaţiei trapezo - metacarpiene
(rizartroza policelui);
 ligamentele laterale ale articulaţiilor interfalangiene;
f) Mână:
 muşchii interosoşi;
Membrul inferior:
a) Şold:
 muşchiul drept anterior, fascia lata;
 muşchii adductori;
b) Coapsă:
 muşchii ischiogambieri;
 cvadricepsul (în special vastul intern);
9
c) Genunchi:
 aparatul extensor:
- tendonul cvadricipital;
- părţile laterale ale rotulei;
- inserţia tendonului rotulian pe rotulă;
 ligamentul lateral intern;
 ligamentul numit "coronar extern" (capsula externă);
 ligamentul numit "coronar intern" (capsula internă);
 bicepsul, la inserţia sa pe peroneu;
 articulaţia peroneo-tibială superioară;
d) Gambă:
 muşchiul triceps (mai ales gemenul intern);
e) Picior:
 tecile sinoviale şi tendoanele lor:
- gambier anterior, deasupra părţii cambrate a piciorului;
- gambier posterior;
- extensor comun al degetelor, pe partea cambrată a piciorului;
 tendonul achilian;
 ligamentele anterioare ale peroneo-tibialului inferior;
 ligamentul lateral extern:
- fasciculul anterior, la inserţia pe peroneu şi la inserţia pe
astragal (mai rar);
- fasciculul mijlociu, la inserţia pe peroneu
 ligamentele calcaneo-cuboidiene, faţa dorsală şi externă;
 ligamentele tarso-metatarsiene (articulaţia Lisfrank, I, IV, V).
Contraindicaţii
În afara indicaţiilor menţionate mai sus, masajul transversal profund este
contraindicat, inutil sau dăunător. Din acest punct de vedere este necesară şi cunoaşterea
câtorva erori de diagnostic, care pot avea ca urmare o greşită recomandare a masajului
transversal profund. Este vorba fie de cazuri care nu răspund la tratament datorită
localizării lor, masajul fiind inutil, fie de leziuni prea grave sau prea inflamate, masajul fiind
dăunător, fie de o etiologie, alta decât cea presupusă (sinovită inflamatorie în legătură cu o
colagenoză, infecţie, tumoare osoasă sau articulară în faza de debut, înainte de apariţia
semnelor biologice), în aceste cazuri masajul fiind contraindicat. Pentru a atrage atenţia
practicienilor, exemplificăm câteva asemenea cazuri (Mârza, D., 1998):
 Umăr:
o dureri proiectate de origine cervicală, care dau, în acelaşi timp, semne
cervicale şi scapulo-humerale înşelătoare;
o leziuni ale bursei seroase subdeltoidiene, cu semne musculare înşelătoare
care indică supra- sau subspinosul;
o tenosinovite ale bicepsului, cu semne înşelătoare indicând o tendinită a
supra- sau subspinosului;
o varietate deosebită de capsulită retractilă, în faza de debut, care poate înşela
indicând o leziune a supraspinosului, a subscapularului, a bicepsului sau a
articulaţiei acromio-claviculare (umărul blocat, înainte să apară semnele
caracteristice de limitare a mişcărilor pasive).
 Cot, genunchi, picior:
o un sindrom de perturbare internă, datorat unui corp străin, poate lua
aparenţa unei leziuni tendinoase sau ligamentare;
o smulgerea unui fragment osos de către un ligament sau un tendon, poate da
semne pseudo-musculare (fracturi parcelare ale rotulei, fractura unei
tuberozităţi a humerusului, smulgerea maleolară a bazei celui de-al V-lea
metatarsian etc.);
o osteită, o neoplazie osoasă sau orice altă afecţiune osoasă, localizată în faţa
unei inserţii ligamentare sau musculare, pot da un tablou înşelător.
Cyriax (1971) semnalează o altă contraindicaţie importantă, care se referă la nervii
periferici şi tecile lor. Atunci când există o vecinătate apropiată între un tendon sau
ligament şi un trunchi nervos (ca la biceps, sau la cot, de exemplu), terapeutul trebuie să
se asigure, pe tot parcursul tratamentului, că nu acţionează direct pe acest trunchi nervos
(cerând pacientului să spună dacă simte parestezii în teritoriul respectiv).
 TEMĂ DE LUCRU
Studiind noţiunile teoretice din acest subcapitol şi sursele bibliografice recomandate,
elaboraţi un referat în care să explicaţi mecanismul prin care intensificarea circulaţiei
sanguine, la nivelul elementului anatomic tratat, determină diminuarea durerii.
1.2. Principii generale de aplicare a Masajului transversal profund
Leziunile musculare
Leziunile musculare pun totdeauna 3 probleme echipei interdisciplinare care se
ocupă de tratarea lor (Benezis, Ch., 2007):
- diagnosticul, clinic înainte de toate, pe baza ecografiei sau RMN
- tratamentul, adaptat doagnosticului
- prognosticul, condiţionat de un diagnostic precoce şi precis, un tratament adaptat şi
o reinserţie socio-profesională progresivă şi dozată
Clasificarea leziunilor musculare

1. Leziuni acute. Durey şi Carlson le clasifică în 5 stadii (Carlson, BM., 1972):
- Stadiul 0 – afectări reversibile ale fibrelor musculare
- Stadiul 1: afectări ireversibile ale fibrelor fără lezarea ţesutului conjunctiv de
susţinere
- Stadiul 2: afectări ale fibrelor şi ţesut conjunctiv fără hematom organizat
- Stadiul 3: afectări ale fibrelor musculare şi ale ţesutului conjunctiv, cu hematom
intramuscular
- Stadiul 4: ruptură musculară totală
2. Leziunile cronice
- cicatrici fibroase
- aderenţe
- retracţii musculare
3. Complicaţii
- hematomul închistat, localizat în profunzimea muşchiului lezat sau în spaţiul inter
aponevrotic, organizat în jurul unei cochilii fibroase care împiedică drenajul şi
resorbţia hematomului, repararea ţesutului conjunctiv şi a fibrelor musculare.
- miozita osifiantă, care poate apare ca urmare a aplicării unor manevre
intempestive, corespunde invadării hematomului de către osteoblaste.
11
Etiopatogenie
Cel mai frecvent, leziunea musculară se produce prin solicitarea extremă în
întindere sau contracţie excentrică exagerată (excluzând din această categorie
traumatismele prin şoc direct şi contuziile). 90% dintre accidentele musculare afectează
trenul inferior (aparat de propulsie şi frânare/amortizare) (Benezis, Ch., 2007).
Factori favorizanţi
- Morfotipul brevilin hipermusculos, cu muşchi scurţi şi foarte puternici, este cel mai
predispus la accidente musculare.
- Pe plan mecanic şi tehnic: accidentele musculare afectează mai ales muşchii
biarticulari, puşi în tensiune brutal, sau atunci când contracţia muşchilor se
realizează asincron, în timpul execuţiei greşite a unei mişcări. Accidentul se
produce în timpul contracţiei exagerate contrarezistenţă, sau a întinderii, muşchiul
fiind supus o fracţiune de secundă la o solicitare superioară pragului său critic de
contracţie şi/sau întindere.
- Pe plan general: managementul incorect al efortului fizic (prin deficit sau prin
exces), insuficienţa încălzirii anterioare unui efort fizic susţinut, oboseala de la
sfârşitul efortului, hipertermia de efort, dezhidratarea, hipoglicemia, pregătesc
terenul pentru accidentele musculare. La acestea se mai pot adăuga şi alte cauze,
cum ar fi: frigul, umiditatea, lipsa de somn, stresul, vârsta avansată.
Repere anatomo-patologice
1. Fibrele musculare: grupate în fascicule, fibrele musculare striate scheletice sunt
înconjurate de ţesut conjunctiv (endomisium în jurul fibrelor, perimisium
perifascicular). Ele sunt inervate de motoneuroni, care pătrund în fibră la nivelul
placii motorii, asigurând troficitatea şi determinând tipul de fibră. Fusul
neuromuscular, adaptat fibrelor cu diverse funcţii, le protejează de solicitări
exagerate. Muşchiul este vascularizat, sângele oxigenat permiţând recuperarea
după efort şi susţinând mecanismele de reparare a leziunilor.
2. Mecanisme de reparare a leziunilor: Oricare ar fi mecanismul de producere,
leziunea musculară recentă se asociază cu o ruptură a fibrelor musculare, cu sau
fără lezarea ţesutului conjunctiv de susţinere şi cu hematom intramuscular.
a. Procesul de reparare a leziunii începe cu o reacţie inflamatorie. Iniţial,
ruptura sarcolemei determină o serie de reacţii, cum ar fi proteoliza, migrarea
celulară, curăţarea celulară, după care începe procesul efectiv de reparare;
la locul leziunii apar, imediat după producerea sa, celule polinucleare
neurotrofice şi macrofage, această reacţie inflamatorie condiţionând
succesul regenerării. Administrarea de AINS (antiinflamatoare nesteroidiene)
este contraindicată, deoarece diminuează proliferarea şi activitatea
polinuclearelor şi macrofagelor. În leziunile grave acute (stadiul 2, 3, 4),
cicatrizarea ţesutului conjunctiv de susţinere este esenţială şi cuprinde 3
faze: a). o fază inflamatorie cu aport de fibrine şi producere de fibroblaste; b).
o fază de remodelare cu reorientarea fibrelor de colagen; c). o fază mai
târzie de maturizare a colagenului (Carlson, BM., 1972).
b. Regenerarea fibrelor se face pornind de la celulele satelit situate sub lama
bazală (aceste celule proliferează, se diferenţiază în mioblaste, apoi
formează miotubuli care dau fibrele musculare). Dacă ţesutul conjunctiv este
lezat, proliferarea fibrelor satelit este anarhică. Dacă motoneuronii sunt
lezaţi, diferenţierea fibrelor va fi perturbată. Aportul crescut de sânge este
indispensabil
c. Pe plan anatomic, procesul de cicatrizare se realizează în funcţie de
importanţa leziunilor locale (Durey, citat de Benezis, Ch., 2007), mergând de
la afectarea reversibilă a fibrelor musculare, la ruptura totală a fibrelor (cu
sau fără afectarea asociată a ţesutului conjunctiv de susţinere şi hematom),
până la leziune parţială sau totală a plăcii motorii.pentru proliferarea
miofibrilelor.
Mecanismele de producere, simptomatologia şi evoluţia leziunilor musculare

1. Întinderea musculară
Întinderea musculară se produce, stereotip, în cursul unui efort intens. Durerea este
vie, bruscă, antrenând rapid o impotenţă funcţională moderată, persoana afectată putând
să-şi continue activitatea în ritm mai lent (trebuie însă să se oprească!).
Examenul clinic confirmă diagnosticul: durerea cedează la repaus, reapare la
mobilizarea activă simplă sau contrarezistenţă; muşchiul este contractat pe toată lungimea
sa, palparea trezeşte durerea; nu există tumefacţie, nici echimoză, nici lezare a ţesutului
conjunctiv.
Evoluţia este simplă, totdeauna favorabilă dacă persoana afectată respectă cerinţa
de întrerupere parţială a activităţii fizice, timp de 5-10 zile; nerespectarea acestei reguli
poate atrage leziuni mai grave.
2. Ruptura musculară parţială
Ruptura musculară parţială se poate produce în timpul unui efort violent sau a
efectuării unei mişcări greşite; imediat după producerea rupturii musculare parţiale apare o
durere violentă, persistentă în repaus, surdă, cu o impotenţă funcţională majoră, chiar
totală.
Examenul clinic: examinarea palpatorie relevă o durere asociată cu contracturi
segmentare; mobilizarea activă este dificilă, punerea în tensiune contrarezistenţă este
imposibilă. Localizarea rupturii (care, imediat după producere, ar putea fi palpată) este
rapid mascată de sângerare; tumefacţia apoi echimoza (inconstantă) confirmă diagnosticul
care semnalează prezenţa hematomului şi a unor leziuni asociate ale fibrelor ţesutului
conjunctiv.
Ecografia comparativă, realizată în a 3-a zi, obiectivează pe partea lezată o creştere
a grosimii muşchiului, cu modificarea ecostructurii, o zonă hipo sau neecogenă bine
delimitată, cu accentuarea posterioară a ecourilor, semn de revărsat sanguin, văzându-se
uneori fibrele musculare rupte şi leziunile ţesutului conjunctiv de susţinere.
3. Ruptura musculară totală
Ruptura musculară totală se poate produce în timpul unui efort violent sau a
efectuării unei mişcări greşite; durerea este sincopată, apare un clacment caracteristic
accidentelor acute, localizarea iniţialăa leziunii este invadată rapid de hematom, apare
retracţia corpului cărnos al muşchiului rupt, tabloul clinic este dominat de tumefacţie,
contractură şi impotenţă funcţională instantanee, majoră, durabilă, împiedicând efectuarea
oricărui efort.
Examinarea este dificilă, testele de întindere şi de contracţie activă şi contra
rezistenţă fiind imposibil de realizat. Apar dificultăţi în punerea diagnosticului corect,
datorită invadării locului leziunii de către hematom, a apariţiei tumefacţiei, a inconstanţei
echimozei (uneori exteriorizată la distanţă de leziune).
Ecografia confirmă diagnosticul, relevând un aspect clar neecogen, cu o imagine în
limbă de clopot, traducând soluţia de continuitate, fibrele rupte scăldându-se în hematom;
creşterea grosimii muşchiului şi creşterea posterioară a ecourilor, completează acest
tablou. Orice neconcordanţă eco-clinică trebuie lămurită prin folosirea RMN.
4. Aspectele evolutive
13
Cicatricile fibroase sunt aspectele evolutive cele mai frecvent întâlnite în evoluţia
leziunilor musculare grave. Aceste fibroze, formate începând cu a 20-a zi, se pot exprima
clinic pe o durată de mai multe luni, oprind reluarea activităţii.
Tabloul clinic este dominat de persistenţa unei contracturi moderate, cu induraţie
nodulară locală descoperită la palpare, jenă funcţională dureroasă moderată la mobilizare,
la contracţia activă simplă sau cu rezistenţă, la întindere.
Ecografia, realizată în a 20-a zi, evidenţiază în zona hipo sau neecogenă, lipsa
ecourilor, urmată de un adevărat nucleu hiperecogen, semnalând un granulom cicatriceal
şi fibroză.
5. Complicaţiile
Complicaţiile apar ca urmare a sângerării sau a leziunilor majore de fibre musculare
şi conjunctive, uneori, agravate prin manevre intempestive (continuarea activităţii fizice,
masaj profund, infiltraţii).
Hematomul închistat este o complicaţie frecventă, cu diagnostic tardiv (3-6 luni),
prezenţa chistului hematic traducându-se clinic prin persiatenţa sau apariţia tardivă a unei
tumefacţii fluctuante la locul leziunii iniţiale; este dureros la palpare şi la mobilizarea
muşchiului (întindere sau contracţie contrarezistenţă) şi generează o impotenţă funcţională
moderată dar persistentă, împiedicând reluarea activităţii fizice. Ecografia relevă un aspect
neecogen clar şi identifică o bordură hiperecogenă (cochilia fibroasă) într-o zonă cu
grosimea globală crescută.
Osteomul muscular este complicaţia cea mai gravă, din fericire destul de rară. În
general, datorată manevrelor intempestive aplicate asupra muşchiului lezat, această
miozită osifiantă rezultă din invadarea hematomului şi a leziunii de către osteoblaste,
începând cu primele săptămâni de evoluţie a leziunii acute. Această complicaţie trebuie
identificată înainte de reapariţia durerii, tumefacţiei, contracturii, retracţiei musculare care
limitează mişcările din articulaţiile supra şi subiacente, făcând testele de întindere şi
contracţie contrarezistenţă imposibile. Ecografia relevă asocierea unui aspect hiperecogen
într-o zonă neecogenă, iar imaginea în con de umbră subiacentă confirmă organizarea
osteomului. În stadiul de debut al complicaţiei, poate fi realizată şi o scintigrafie.
Tratament (Wrigth – Carpenter, T. ş.a., 2004)

O dată accidentul survenit, trebuie pus în repaus segmentul interesat, apoi mobilizat
uşor pentru a favoriza stimularea circulaţiei sanguine la nivelul leziunii şi proliferarea
celulară în interiorul granulomului inflamator. Punerea în tensiune blândă şi repetată
contribuie la orientarea fibrelor conjunctive, la ordonarea fibrelor musculare regenerate, la
drenarea hematomului. Administrarea de AINS, manevrele locale intempestive (masaje,
infiltraţii, aplicaţii de caldură), nerespectarea necesităţii de întrerupere a activităţii fizice,
întârzie repararea ţesutului conjunctiv şi a fibrelor musculare, generând cicatrici fibroase,
aderenţe şi complicaţii.
1. Întinderea musculară
Tratamentul trebuie să îi redea muşchiului proprietăţile fiziologice de tonicitate şi
elasticitate, stimulând circulaţia sanguină. Oprirea activităţii fizice, cu punerea în repaus
parţială a muşchiului timp de 10-15 zile este indispensabilă. Căldura sub toate formele
sale (unde scurte, de joasă frecvenţă, de înaltă frecvenţă, infraroşii, fangoterapie) şi
masajele sunt utilizate pentru acţiunea lor decontracturantă. În absenţa echimozei şi
hematomului, se începe din a treia zi, cu efleuraj, presiuni alunecate, vibraţii, frământat
profund. Punerea în tensiune blândă şi repetată a muşchiului, permite accelerarea
recuperării. Reluarea activităţii fizice este posibilă din momentul în care durerea şi
contracturile au cedat, subiectul trebuind să respecte regulile privind încălzirea progresivă
înainte de efort şi să evite orice accelerare bruscă timp de 10 zile. Întinderea musculară
este deci, un accident muscular simplu, cu evoluţie favorabilă, fără sechele.
2. Ruptura musculară parţială
Un tratament precoce şi bine adaptat, bazat pe kinetoterapie, garantează buna
cicatrizare, regenerarea fibrelor musculare, repararea ţesutului conjunctiv de susţinere,
după drenajul hematomului:
- Într-un prim timp, va fi impus repausul, cu imobilizarea membrului lezat (dacă este
necesar). Lupta contra edemului şi a hematomului necesită aplicarea crioterapiei de
mai multe ori pe zi, aplicarea unui bandaj compresiv, a unui masaj superficial de
drenaj şi fizioterapie zilnică. Exerciţiile de punere în tensiune blânde şi repetate,
orientează fibrele conjunctive şi musculare şi pregăteşte cicatrizarea lor. AINS sunt
contraindicate, la fel şi infiltraţiile, mezoterapia şi masajele profunde. Miorelaxantele
permit sedarea contracturii dureroase în 8 zile.
- În al doilea timp, atunci când cicatricea s-a organizat (începând cu a 15-a zi),
fizioterapia şi masajele ocupă un loc important în readaptarea muşchiului lezat:
undele scurte, curenţii Bernard, curenţii interferenţiali sunt utilizaţi pentru efectele
lor antalgice; masajele blânde şi defibrozante şi, mai ales, frământatul, mobilizează
transversal aponevrozele, evitând astfel producerea aderenţelor şi a bridelor
cicatriceale. Presiunile alunecate longitudinale redau muşchiului supleţea şi
elasticitatea. Pesistenţa nucleilor fibroşi necesită un masaj digital punctiform şi
efectuarea de stretching, zilnic.
- În al treilea timp, mobilizarea activă în segmentul propriu de contracţie, apoi
tonifierea lucrând excentric, corectează amiotrofia reziduală, întinderile asociate
exerciţiilor proprioceptive rămânând cheia recuperării funcţionale a unui muşchi
lung, contractil, indolor.
- În al patrulea timp, se trece spre reluarea progresivă a activităţii fizice, cu încălzire
prealabilă dozată şi minuţioasă, exerciţii de întindere şi tonifiere excentrică, evitarea
oricărei accelerări bruşte timp de 15 zile.
- Rezultatele sunt judecate pe baza dispariţiei semnelor clinice, revenirea la nivelul
funcţional anterior şi posibilitatea de reluare a activităţii fizice.
3. Ruptura musculară totală
Diagnosticată precoce, ruptura musculară totală presupune rar intervenţie
chirurgicală (mai ales pentru evacuarea şi drenarea hematomului, ablaţia granulomului,
sutura aponevrozelor învecinate), cu imobilizare postoperatorie de câteva săptămâni, apoi
reeducare – 3 luni.
Reeducarea rămâne indicaţia cea mai importantă, respectându-se repausul strict şi
cele 4 faze ale kinetoterapiei descrise la rupturile musculare parţiale.
Reînceperea activităţilor fizice se va efectua progresiv, în 4-6 luni.
4. Complicaţiile
Fibroza cicatriceală reziduală este tratată prin masaj punctiform, fizioterapie, posturi
de intindere; reluarea activităţii este permisă atunci când muşchiul şi-a refăcut elasticitatea
iniţială. Chiriurgia poate fi recomandată în cazuri excepţionale, atunci când este vorba
despre fibroze majore.
Hematomul chistic, complicaţie a unor accidente musculare acute prost tratate, se
tratează prin puncţie sub control ecografic (1-3 puncţii la 8 zile interval, pentru a drena
hematomul). În 10% din cazuri se recurge la chirurgie. Chiar dacă se aplică kinetoterapie
şi masaj, întinderi şi tonifiere excentrică, muşchiul lezat va rămâne cu o anumită
slăbiciune.
Osteomul muscular. Odată diagnosticul ecografic sau scintigrafic dat, osteomul va fi
tratat pe baza unui protocol care asociază AINS 1 lună şi radioterapie în doze
antiinflamatoare, aceste măsuri precedând intervenţia chirurgicală de înlăturare a
osteomului. Apoi, se va aplica din nou radioterapie şi tratament AINS, pentru a preveni
recidiva. Este necesară o readaptare specifică (masaj, fizioterapie, punerea în tensiune
blândă şi tonifiere), pentru a reabilita parţial sau total muşchiul lezat.
15
Principii generale de aplicare a MTP în leziunile musculare
În faza acută, leziunile musculare sunt tratate prin repaus (punerea muşchiului într-o
poziţie care să asigure suprimarea tensionării pasive a fibrelor), antiinflamatorii
(administrarea de AINS este controversată în cazul leziunilor musculare asociate cu
leziuni ale fibrelor de ţesut conjunctiv), fizioterapie şi masaje uşoare, cu scop de stimulare
a circulaţiei sanguine şi limfatice.
După aproximativ 3 săptămâni, se încearcă progresiv începerea recuperării unei
contracţii nedureroase, folosind următoarea schemă de tratament: lucru analitic înaintea
celui global, mişcare condusă înaintea celei libere şi solicitând, la sfârşitul şedinţei,
contracţii musculare voluntare sau provocate prin excitaţii electrice. În cazul în care
muşchiul oboseşte repede, mai ales la începutul tratamentului, se folosesc contracţiile
induse prin iradiere.
Pentru a-i reda pacientului un muşchi indolor în timpul mişcării cu amplitudine
normală, masajul transversal profund este, în unele situaţii, singura alternativă a chirurgiei
(de exemplu, în situaţia în care leziunea este localizată la nivelul tricepsului sural, se
formează o zonă cicatriceală retractată şi inextensibilă, a cărei joncţiune cu fibrele
sănătoase este dureroasă, iar muşchiul nu poate fi pus în poziţie de întindere maximă -
flexie dorsală maximă a piciorului, cu genunchiul întins).
Examinarea zonei lezate (prin punerea în tensiune simplă sau cu contracţie
izometrică a muşchiului), permite kinetoterapeutului să localizeze punctul cel mai dureros
şi să aplice fricţiunea, cu pulpele degetelor, transversal pe corpul muscular relaxat prin
poziţionarea corespunzătoare a pacientului.
Durata intervenţiei este de 10 minute, cu excepţia situaţiilor în care reacţiile
dureroase prea intense determină scurtarea timpului de aplicare.
Rupturile musculare parţiale şi totale sunt tratate prin MTP după faza acută, pentru
a limita apariţia fibrozelor şi pentru a permite refacerea elasticităţii musculare cât mai
complete, limitând formarea aderenţelor cicatriceale. Fibrozele deja instalate vor fi tratate
în acelaşi fel, precizând că nu este necesar să se aştepte această fază pentru aplicarea
MTP.
Există trei situaţii (în cazul cvadricepsului, a tendoanelor şi muşchilor gambei) în
care principiile de tratament sunt uşor diferite, astfel (http://www.lekine.net):
- în faza acută:
o infiltraţii cu un anestezic local, pentru a reduce spasmul muşchiului
o MTP mai activ şi stimularea electrică a contracţiei, pentru a optimiza
capacitatea de contracţie.
- în faza cronică:
o MTP mai activ şi stimularea electrică a contracţiei
Pentru leziunea oricărei joncţiuni musculotendinoase, în oricare alte părţi ale
corpului, se recomandă MTP şi nu infiltraţii.
Leziuni tendinoase
Terminologie, clasificare
Tendon: Ţesut puternic şi puţin elastic compus, în principal, din colagen şi elastină,
care leagă un muşchi de un os. Tendonul se împarte schematic în 3 părţi: zona de inserţie
pe os, corpul tendonului şi zona de inserţie pe muşchi. Tendoanele sunt adesea protejate
de o teacă în care circulă un lichid de lubrefiere numit lichid sinovial.
La extremitatea lor, fibrele musculare se reunesc pentru a forma fibre tendinoase
sau tendon. Aceste fibre fac parte integrantă din muşchi şi se leagă la os. Tendonul este
un ţesut care asigură transmiterea la schelet a forţelor generate. El face, de asemenea,
posibilă mişcarea corpului în spaţiu. Contrar muşchiului, fibrele sale nu sunt contractile.
Tendonul nu este elastic şi întinderea sa nu poate depăşi 4 % (după unii autori 5%).
Organizarea lor foarte striată asigură rezistenţa necesară pentru a face faţă forţelor care
se aplică asupra tendonului. Integritatea tendonului decurge din 3 factori: mecanici,
metabolici (producerea de energie) şi vasculari (circulaţia lichidelor).
Tendinită: Inflamarea tendonului. Acest cuvânt este adesea folosit, prin extensie,
pentru toate patologiile tendonului, chiar dacă ele nu sunt inflamatorii.
Tendinopatie: Cuvânt utilizat de specialişti pentru a desemna bolile tendonului
Tenosinovită: Inflamarea tendonului, la nivelul tecii şi a lichidului sinovial.
Tendinitele sunt, în realitate, adesea, tenosinovite.
Epifizită: Sinonim cu tendinitele de inserţie, locul în care tendoanele se inseră pe
epifiza osoasă.
Bursită: Inflamarea bursei seroase situată între unele tendoane şi osul pe care ele
alunecă.
Etiopatogenie
În general, o tendinopatie corespunde unei leziuni sau rupturi microscopice a
fibrelor tendinoase. Cicatrizarea acestor leziuni durează o lună, indiferent care ar fi aceste
leziuni.
Tendinopatiile recidivează atunci când tendonul prezintă iregularităţi sau dacă el
glisează pe o zonă care prezintă iregularităţi. Mişcările şi frecarea vor provoca mai rapid
inflamarea.
Suferinţa părţilor tendonului este desemnată sub termenul de tendinopatie. Acest
termen acoperă diferite patologii ale tendonului:
- Maladii ale inserţiei: afectarea inserţiei tendonului pe muşchi (miotendinite) sau pe
os (tenoperiostite ale inserţiei).
- Tenosinovita: afectare a tecii tendonului
- Tenobursita şi bursita: afectare a tendonului şi a bursei seroase (mic sac conţinând
lichid vâscos). Acest mic sac permite muşchilor să se contracte fără ca tendonul lor
să se frece de os sau de alte ţesuturi.
- Tendinoze: afectare a corpului tendonului (degenerative sau inflamatorii)
- Rupturi tendinoase: ruptură parţială sau totală, rezultat al unei tendinoze evolutive
Fig. nr. 1. Entezită şi peritendinită a tendonului achilian (Beleyer, Ch., 2003)
17
Numeroşi factori pot fi, mai mult sau mai puţin, implicaţi în apariţia tendinopatiilor
(http://www.voloden.com):
1. Exerciţiul fizic intens. Tendoanele permit transmiterea forţelor, dezvoltate de muşchi
sau care provin din mediul înconjurător, în organism. Exerciţiul fizic poate fi asociat
ambelor tipuri de forţe, solicitând intens tendonul. Acest lucru poate duce la
inflamarea tendonului – tendinita. Aceasta poate apare ca urmare a unui efort fizic
prea intens, dacă nu se lasă suficient timp pentru recuperare. Suprasolicitarea
tendonului se poate datora şi unui dezechilibru între tendon şi muşchi. Dacă
muşchiul devine prea puternic, tendoanele situate la extremităţile sale vor fi
suprasolicitate. Exerciţiul fizic intens provoacă o creştere a acidităţii în ţesuturi
(energie acidă), iar acidul favorizează producerea de acid uric, deci şi apariţia
tendinitelor.
2. Elasticitatea musculară scăzută. Lipsa solicitării muşchiului în exerciţii de întindere,
reduce supleţea musculară. Un muşchi mai puţin suplu este adesea mai puţin
relaxat. Cu cât muşchiul este mai contractat, suma tensiunilor care solicită tendonul
creşte.
3. Hipertonia musculară generată de stres (http://www.sante.cc), care solicită tendonul
este susceptibilă de a declanşa leziuni tendinoase. Dacă tendonul poate suporta
hipertonii trecătoare, normale în desfăşurarea mişcărilor şi care pot fi duse la
extrem în activitatea sportivă, hipertonia durabilă poate fragiliza tendonul şi îl poate
face vulnerabil ca urmare a gesturilor neadecvate care îi repartizează forţele în mod
viciat. Printre etiopatogeniile tendinopatiilor, susceptibile de a fi grăbite sau
accentuate de hipertonia datorată stresului, putem distinge:
- Microtraumatismele care se datorează depăşirii cu mult a valorilor fiziologice ale
amplitudinii de mişcare. Orice perturbare a axului mecanic al mişcării decuplează
forţe de solicitare care acţionează asupra tendonului şi poate produce o agresiune
iritativă:
o Un viciu de structură sau de morfologie osteo-articulară creează un viciu al
axelor de forţă
o Direcţia de tracţiune asupra tendonului este periculoasă dacă este oblică
- Contracturile musculare din timpul sau de după eforturile prelungite, au ca efect
asupra unui tendon prost pregătit o stare de tensiune permanentă a fibrelor sale.
- Repetarea microtraumatismelor pregăteşte terenul pentru tendinopatii şi patologie
abarticulară.
Stresul, prin hipertonia musculară care îl provoacă, generează tendinopatii, din cauza
caracterului mesajelor aferente trimise prin structurile nervoase musculo-tendinoase,
care pot determina efectuarea unui gest neadecvat şi din cauza fragilizării tendonului.
4. Alimentaţia. Alimentaţia este unul dintre cele mai eficiente mijloace de a preveni
apariţia tendinopatiilor.
- Hidratarea. Dezhidratarea favorizează concentraţia de acid uric. În organism, apa
acţionând ca un puternic factor de drenaj, se recomandă consumul unei cantităţi cât
mai mari de lichide. Ideal este să se bea chiar dacă nu apare senzaţia de sete.
Această senzaţie intervine atunci când dezhidratarea este prezentă deja. Ea se
atenuează chiar dacă rehidratarea nu este completă.
- Alimentaţia. În funcţie de compoziţia lor, alimentele au un impact acidifiant
(crescând aciditatea) sau alcalizant / bazic (reducerea acidităţii) asupra
organismului. Majoritatea legumelor (exceptând tomatele, cresonul şi spanacul),
zaharurile compuse (pâine, paste, orez), lactatele (lapte, iaurt) şi apa minerală pe
bază de bicarbonat, au efecte de reducere a acidităţii). Citricele (portocalele),
substanţele de origine animală induc o creştere a acidităţii. Se recomandă
diminuarea aportului de acid uric (organele de animale, anşoa, sardine) şi de acid
oxalic (spanac, ţelina, sparanghel, roşii, fasole verde, legume uscate, ciocolata,
cafea, ceai).
5. Igiena buco-dentară. O proastă igienă buco-dentară este un factor de apariţie a
cariilor. Cariile sunt focare de infecţie. Aceste focare pot să migreze în interiorul
organismului şi să se depună la nivelul tendoanelor. Este necesar să fie tratate
cariile pentru a dispare tendinita, în cazul în care s-a produs.
6. Tulburările de statică. Dacă tendinopatiile se datorează adesea unor suprasolicitări
a tendonului, ele pot de asemenea să survină în timpul desfăşurării unor activităţi
fizice uşoare, realizate după o perioadă lungă de repaus (tendinite de reluare). În
acest caz, ca şi în altele, poate fi incriminată o tulburare de statică corporală.
Statica corporală şi dinamica corpului în timpul efectuării unor mişcări pot provoca
puncte de convergenţă a forţelor neobişnuite în unele părţi ale corpului. Aceste
puncte vor fi răspunzătoare de apariţia tendinopatiilor. După originea acestor
probleme, putem distinge cauze mecanice interne şi externe.
- Cauzele interne. Dezalinierea şoldurilor, un membru inferior mai scurt mai scurt
decât celălalt, picior plat, în inversie sau eversie, luarea în greutate – sunt tot atâţia
factori care pot conduce la apariţia tendinopatiilor la nivelul membrelor inferioare.
Aceste aspecte trebuie corectate. Specialistul trebuie să cunoască bine activitatea
fizică, deoarece relaţia între statica unui corp şi comportamentul său dinamic
trebuie facută corect. Trebuie stabilit cum funcţionează corpul în timpul activităţii şi
identificate zonele care sunt supuse la forţe prea mari.
- Cauze externe. O tendinopatie poate surveni după schimbarea terenului pe care se
desfăşoară activităţile fizice sau a pantofilor (de sport sau obişnuiţi). În ambele
cazuri, elementele exterioare corpului sunt cele care interesează. Schematic,
suprasoliciotările impuse de tipul de teren sunt duble. Un sol dur provoacă şocuri
mari, un sol moale face să lucreze mai intens muşchii (deci şi tendoanele), deseori
în condiţii neobişnuite. În ambele cazuri, riscurile de tendinită sunt majore.
Încălţările joacă rolul de amortizor al energiei de impact, în statica şi în dinamica
activităţii fizice. Un pantof neadaptat la picior, prea uzat, necorespunzând
particularităţilor morfologice şi dinamicii, ca şi greutatea personală, pot favoriza
apariţia tendinitei. Pentru a completa acest tablou, se pot adăuga şocurile directe,
frecările, frigul care facilitează precipitarea de cristale de acid uric şi căldura care
atrage dezhidratarea organismului.
Cauze externe Cauze interne Factori de risc

Terenul Biomecanica Antrenament
Teren dur Modificări în execuţia Reluarea efortului fizic după perioade
Teren exagerat de anumitor mişcări de întrerupere
moale Efort fizic intens
Teren accidentat Efort fizic care determină creşterea
acidităţii în organism
Efor fizic cu multe şocuri (sărituri,
alergare în pantă descendentă)
Oboseală
Climatul Muşchii Materiale
Frig excesiv Pierderea elasticităţii, Pantofi noi
Căldură excesivă contracturi Patofi uzaţi
Modificări ale funcţiilor Pantofi necorespunzători
musculare
19
Altele Igienă corporală
Şocuri Carii
Frecare, compresie Oboseală
Îngrăşare
Slăbire marcată
Dietă
Hidratare proastă
Consum mare de
dulciuri
Consum mare de carne
Durerile la nivelul articulaţiilor sunt adesea atribuite greşit durerilor artrozice sau
reumatismale. Ele sunt, în realitate, tendinopatii, a căror diagnostic este mai puţin evident
(ca cel clasic – cotul tenismanului).
Radiografiile, ecografiile, artroscopiile şi RMN-ul, frecvent practicate, sunt
costisitoare şi inutile pentru diagnosticul tendinitei (chiar şi în caz de ruptură de tendon).
Diagnosticul tendinopatiei este, înainte de toate, clinic (anamneză, examinarea mişcărilor).
Alte metode nu sunt folosite decât dacă se ia o decizie chirugicală.
Tendinopatia corespunde unei leziuni traumatice reale a structurii tendinoase care
ia multe săptămâni pentru restabilire, lâsând frecvent sechele cicatriceale.
Ca urmare a unei suprasolicitări, fibrele de colagen lezate şi dezorganizate,
formează în procesul de reparare, fenomene cicatriceale normale sau patologice, în
funcţie de continuarea activităţii perturbatoare (fig. nr. 2).
Fig. nr. 2. Tendon sănătos (stânga) şi tendon lezat (dreapta) (www.medhyg.ch)
Pe tendon pot să apară noduli, chirsturi, fisuri. Se poate produce o ruptură parţială
sau o calcifiere cu localizare în corpul tendonului, la periferie sau la inserţia tendonului. Se
observă trei faze de reparare, rezumate în tabelul următor (www.medhyg.ch):
Faza I Zilele 1-15 Punte sanguină care leagă Proliferare vasculară,
marginile leziunii. Începând pornind de la marginile
cu a treia zi, fibroblastele leziunii şi ale ţesuturilor
elaborează o nouă matrice învecinate. Aceasta
poate fi cauza apariţiei
durerii.
Faza a II-a Zilele 15-28 Remodelare, cu formare de
fibre de colagen şi
organizarea lor în funcţie de
sensul de tracţiune
Faza a III-a Până la a 40-a Faza tardivă, cu
săptămână continuarea sintezei de
colagen şi a organizării
sale.
Mecanismele de producere, simptomatologia şi evoluţia leziunilor tendinoase

Tendinopatiile se datorează, cel mai des, unei foarte puternice solicitări a
tendoanelor: mişcări bruşte, mişcări repetitive, tensiuni prea puternice, efort fizic intens
etc. Tendinopatiile se mai pot produce, de asemenea, prin compresie, frecare sau
traumatism direct asupra tendonului. Pot exista şi tendinopatii de origine medicamentoasă
(date, mai ales de unele antibiotice utilizate în tratamentul infecţiilor urinare şi pulmonare,
ca şi de unele medicamente contra colesterolului).
Mecanismul de producere a tendinopatiilor evocă depunerea de cristale de acid uric
în spaţiile învecinate cu tendonul (http://www.voloden.com).
Microtraumatismele la nivelul tendoanelor se produc prin două tipuri de mecanisme:
- Exces de tracţiune, care provoacă tendinopatii la nivelul corpului tendonului. Fibrele
de colagen suferă microrupturi, care vor da naştere la fenomene de cicatrizare care
pot determina apariţia de noduli chistici. Principala caracteristică este durerea la
nivelul tendonului şi, eventual, prezenţa unei îngroşări a tendonului mai mult sau
mai puţin localizate. În funcţie de gravitate, se poate face o ecografie, care poate
arăta edemul, rupturile sau dezinserările de fibre, nodulii intratendinoşi, chisturile
sau calcifierile.
- Conflictul, frecarea, pot provoca tenosinovite şi peritendinite. Este vorba, în acest
caz, de o inflamare a tecii sinoviale, care se manifestă printr-un exces de lichid.
Dacă această inflamaţie se prelungeşte, ea provoacă aderenţe fibroase între
tendon şi ţesutul învecinat. Ecografia poate arăta o revărsare de lichid sinovial
şi/sau edem. În ambele cazuri, va exista o durere precis localizată de-a lungul
tendonului, care se intensifică la palpare, la mişcările cu rezistenţă şi la întinderile
pasive.
În toate cazurile, tendinopatiile se însoţesc de durere. Perioada în care se manifestă

ne poate spune ceva despre stadiul evolutiv al tendinopatiei (http://www.voloden.com).
Stadiul 1. Durere de intensitate mică la sfârşitul activităţii fizice, care nu este
deranjantă.
Stadiul 2. Durere resimţită la frig, în general în prima jumătate de oră după trezirea
matinală. Ea se estompează în timpul efortului (la cald). La palpare apare o zonă
dureroasă.
Stadiul 3. Durere devine din ce în ce mai jenantă. Ea se resimte dimineaţa, dar
continuă să crească în timpul efortului. Tendonul se poate tumefia şi poate prezenta
mici noduli.
Stadiul 4. Durere persistentă şi permanentă, în repaus, în efort şi în cursul activităţilor
cotidiene. Tendonul se poate tumefia mult.
21
Tendinitele evoluează spre vindecare dacă se pune tendonul în repaus. Rupturile
sunt rare, ele se produc atunci când un tendon este întins dincolo de 8% din lungimea sa
(un tendon se poate întinde până la 3-5% din lungimea sa).
Tratament
Într-o primă fază, tratamentul este medical. Scopul tratamentului este de a reda
tendonului calităţile mecanice, ceea ce poate dura mai multe săptămâni sau chiar luni,
folosindu-se (Perino, L., 2008):
- repaus localizat la grupul musculo-tendinos interesat
- tratament local prin fizioterapie şi masaj: crioterapie, ultrasunete, unde de şoc
extracorporale, masaj transversal profund
- contenţie prin bandaj
- tratament general cu antiinflamatoare, în general nesteroidiene, dar folosind uneori
şi corticoizi
- reeducare cu întinderi, şedinţe de kinetoterapie şi individuale zilnice
- tratament chirurgical, în cazul în care tratamentul medical este ineficient şi leziunea
este mai veche de 6 luni.
Perino, L. (2008) afirmă că repausul este foarte important, că se poate folosi gheaţa
şi că antiinflamatoarele se folosesc fără efect. Repausul tendonului poate fi absolut sau
relativ, uneori poate fi util să se facă o mobilizare pasivă şi elongaţii moderate, pentru a
evita retractarea tendonului pe parcursul procesului de cicatrizare.
Infiltraţiile sunt din ce în ce mai contestate şi de puţin folosite, deoarece ele atrag
fibrozarea tendonului, care poate face necesară intervenţia chirurgicală. La nivelul
umărului, infiltraţiile permit calmarea destul de rapid a durerii intense.
Chirurgia rămâne excepţională în formele invalidante sau hiperalgice. Ea constă în
curăţarea tendonului de asperităţi şi din eliberarea trecerii sale, pentru a evita frecarea. Se
poate practica, de asemenea, alungirea muşchiului sau realizarea denervării. Mai rar,
punerea în repaus absolut a tendonului necesită purtarea unui aparat gipsat.
Rezultatele sunt cu atât mai bune cu cât pacientul a înţeles mai bine patologia sa.
Este foarte important să se facă elongaţii pentru a întinde tendoanele, înaintea tuturor
eforturilor fizice. Cei care practică exerciţii fizice trebuie să se hidrateze bine, deoarece
tendonul conţine 70% apă şi lichidul sinovial 99%. Este important ca pacienţii să fie
preveniţi asupra pericolului antiinflamatoarelor şi a cortizonului, care nu îi scuteşte de
repaus (Perino, L., 2008). Reluarea efortului trebuie făcută progresiv, începând cu şedinţe
scurte, rare şi de intensitate slabă. Bineînţeles că această schemă de diagnostic şi terapie
nu se aplică în toate cazurile, ea adaptându-se în funcţie de gravitate
(http://www.triclair.com).
S-au efectuat studii (Gard, S. - www.medhyg.ch), pentru a se stabili care sunt cele
mai eficiente tratamente fizioterapeutice în tratamentul tendinopatiilor şi, analizându-se
cele mai folosite dintre ele, s-a ajuns la următoarele concluzii:
Lucrul excentric
Eficienţa acestei tehnici este demonstrată, toate cercetările ducând spre această
concluzie. Punerea în tensiune progresivă a tendonului permite reorganizarea progresivă
a fibrelor şi facilitează vindecarea (Ohberg, L, Lorentzon, R., Alfredson, H., 2004). Pornind
de la acest tip de reeducare, au fost puse la punct protocoale de tratament, cel mai
cunoscut fiind cel al lui Stannisch. Regulile spun că exerciţiile se efectuează atunci când
întinderile sunt indolore, în fiecare zi, crescând progresiv solicitarea şi viteza, între şase şi
douăsprezece săptămâni (Alfredson, H., Pietila, T., Jonsson, P., Lorentzon, R., 1998).
Toate studiile demonstrează revenirea rapidă la funcţiile normale, diminuarea volumului
tendonului şi a durerii. Tratamentul presupune colaborarea cu pacientul, care trebuie să se
supună la exerciţii zilnice.
Întinderile (stretching-ul)
Întinderile fac parte dintre mijloacele utilizate atât de către pacient, cât şi de către
terapeut. Eficienţa lor este contestată într-un articol al lui Gilles Cometti (Cometti, G.,
2004), dar pot fi folosite în tratamentul tendinopatiilor în cazul în care se urmăreşte un
câştig de amplitudine articulară şi reluarea activităţii potenţialului normal de mişcare a
tendonului. Într-adevăr, ele se dovedesc dăunătoare dacă sunt executate după un efort
intens, crescând microleziunile tendonului (Ziltener, JL., Allet, L., Monnin, D., 2005). În
cadrul reeducării unui tendon, ele sunt benefice, permiţând reluarea progresivă a activităţii.
Se pare, pe de altă parte, că ele cresc capacitatea tendonului de a înmagazina energie,
reducând astfel riscul lezării.
Frigul
Efectul antalgic dat de frig, încetinind conducerea nervoasă, mai ales la nivel
superficial, este util în cazul leziunilor recente musculo-tendinoase. Hipoxia secundară a
celulelor este, de asemenea, întârziată, deoarece frigul limitează pierderea funcţiei
oxidative a mitocondriei după un traumatism. Acest efect frânează distrucţia celulară şi
este susceptibil de a scurta timpul de cicatrizare (Merrick, MA., 2002). Din nefericire,
protocoalele modalităţilor de aplicare a frigului sunt divergente, lipsind un consens bazat
pe dovezi.
Undele de şoc extracorporale
Este vorba, de obicei, de un tratament cu unde de şoc radiale sau RSWT (radial
shock wave therapy). Folosirea lor are următoarele efecte (www.medhyg.ch):
- efect antalgic, datorită eliberării de endorfine, ca urmare a percuţiilor aplicate
- efect de gate control, prin stimularea fibrelor de diametru mare care vor
inhiba aferenţele dureroase de la nivelul măduvei spinării
- efect de hipervascularizare, pus în evidenţă prin Doppler
- prevenirea şi/sau combaterea fibrozei
Conform unei metaanalize efectuate pe 897 de subiecţi, în tendinopatii, efectul
undelor de şoc extracorporale asupra durerii s-a demonstrat a fi pozitiv, dar nu
semnificativ (Thomson, CF., Crawford, F., Murray, GD., 2005). Alt mare studiu multicentric
randomizat în dublu orb, incluzând 114 pacienţi, concluzionează în favoarea undelor de
şoc (Kudo, P., Dainty, K., Clarfield, M., ş.a., 2006).
Laserul
Fizioterapeuţii folosesc frecvent laserul, deoarece i se atribuie numeroase efecte, ca
cele de accelerare a sintezei colagenului, de creştere a ratei de serotonină, de diminuare a
edemului şi de scurtare a procesului de vindecare. Se pare că, în tendinopatii, laserul
atenuează durerea, fără ca acest efect să fie spectaculos.
Ultrasunetele
Ultrasunetele sunt mijloacele cele mai frecvent utilizate astăzi, deşi numeroase
studii serioase, multicentrice, randomizate şi în dublu-orb, nu au reuşit să demonstreze
eficienţa lor. În ceea ce priveşte efectele antalgice, studiile concluzionează că
ultrasunetele folosite în fizioterapie au o eficienţă comparabilă cu cea a ultrasunetelor
placebo (Crawford, F., Snaith, M, 1996). Aşadar, nimic nu justifică folosirea ultrasunetelor
în tratamentul tendinopatiilor.
Concluzii
Tendinopatiile sunt afecţiuni frecvente, în general datorate suprasolicitării
tendonului. Suprasolicitarea lezează şi dezorganizează fibrele tendinoase, fiind apoi
necesare săptămâni întregi pentru ca ele să-şi recupereze proprietăţile. Un tratament
coerent se bazează pe analiza factorilor biologici şi mecanici care au provocat
tendinopatia şi utilizează tehnici care s-au dovedit utile în reluarea activităţii (evidence
based physiotherapy).
În tendinopatii, tratamentele cele mai eficiente par a fi, înafară de repaus, frigul în
scop antalgic, întinderile în scopul obţinerii unui câştig de mobilitate articulară şi punerea
23
în tensiune progresivă a tendonului, mai ales lucrul excentric. În caz de eşec, se pot
încerca undele de şoc radiale. Orice tratament al tendinopatiilor trebuie să cuprindă cel
puţin aceste elemente.
Principii generale de aplicare a MTP în leziunile tendinoase

Tendinitele, tenosinovitele şi aponevrozitele, după faza inflamatorie, justifică din plin
folosirea MTP.
MTP este destul de mult folosit în tratamentul tendinopatiilor, urmărind obţinerea
unor efecte ca:
- diminuarea durerii
- mobilizarea aderenţelor
- creşterea fluxului sanguin la nivel local
Asupra durerii, MTP, acţionează ca şi undele de şoc – conform principiului gate
control. Acest masaj aplicat transversal, poate modifica ultrastructura tendonului,
stimulând procesele de cicatrizare. Există şi studii care arată că efectul asupra durerii este
mai mic şi că MTP este mai puţin eficient decât o injecţie cu corticosteroizi. Un studiu din
2002, demonstrează că MTP nu are efecte asupra tendinopatiei cotului şi bandeletei ilio-
tibiale (Brosseau, L., Casimiro, L., Milnes, S., ş.a., 2002).
Tendinite propriu-zise
Dacă nu este vorba despre o falsă tendinită (prin fractură, de exemplu), diagnosticul
este dat de triada:
- absenţa durerii la mişcările pasive (în afara semnelor de blocaj intern şi,
ocazional, durere la întinderea maximă);
- durerea care apare, la contracţia izometrică a tendonului interesat (pe toată
amplitudinea cursei de mişcare);
- zonă dureroasă pusă în evidenţă la palparea tendonului.
În cazul tendinitelor, leziunile se produc mai frecvent la joncţiunea tenoperiostală şi
mai puţin frecvent la nivelul corpului tendonului.
Trebuie luate în considerare două căi de tratament (http://www.lekine.net):
- Infiltraţie cu triamcinolon: dă rezultate rapide, dar există şi o mare frecvenţă de
apariţie a recidivei (ceea ce e logic, deoarece corticoidul nu influenţează
formarea formaţiunilor cicatriciale profunde).
- MTP: tratamentul durează mai mult timp (în medie 3-4 săptămâni), dar este
urmat de foarte puţine recidive.
În cazul tendinozelor (leziuni cronice în care nu sunt prezente celule inflamatorii),
tratamentul va începe cu MTP pe punctele dureroase. Într-un stadiu ulterior, MTP poate fi
combinat cu exerciţii de întindere longitudinală, pentru a optimiza proprietăţile funcţionale
ale tendoanelor şi muşchilor.
În această categorie de leziuni, masajul transversal profund are o eficienţă variabilă,
în funcţie de muşchiul interesat şi de localizarea afecţiunii. În urma experimentărilor, s-a
constat că reacţionează pozitiv la tratamentul prin masaj transversal profund coiful
rotatorilor umărului, bicepsul, epitrohleenii, adductorii coapsei, ischiogambierii şi
cvadricepsul în jurul rotulei. De exemplu, epitrohleenii nu răspund la acest tratament dacă
leziunea este localizată la nivelul joncţiunii teno-periostale, dar 1 cm. mai jos, între
epicondil şi capul radiusului, această tehnică este valabilă şi asigură o vindecare în 50%
din cazurile tratate (Troisier, O., 1990).
Tenosinovite
Acestea constituie afecţiuni pentru tratarea cărora masajul transversal profund este
foarte indicat. Subliniem această afirmaţie prin câteva exemple:
- Tenosinovita flexorilor şi extensorilor degetelor (mai ales a policelui), a
gambierilor anteriori şi posteriori, a peronierilor laterali, etc., reacţionează
foarte bine la aplicarea masajului transversal profund;
- Tenosinovita lungului abductor şi a scurtului extensor al policelui, de
exemplu, nu răspunde la acest tip de tratament, dacă sediul leziunii este
între stiloid şi trapez.
În unele cazuri, masajul transversal profund poate fi practicat ca atare, iar în altele,
atunci când apare limitarea amplitudinii de mişcare, devine tehnică complementară şi se
asociază cu posturi.
Infiltraţia cu triamcinolon este prima opţiune; dacă leziunea este prea mare, MTP nu
poate fi folosit (http://www.lekine.net).
Leziuni ligamentare
Ligamentele sunt structuri de legătură, care leagă oasele unul de altul şi menţin
articulaţiile. Ligamentele sunt alcătuite din fibre albe (ca şi tendoanele), dar acestea sunt
mai subţiri şi mai puţin elastice decât tendoanele.
Etiopatogenie
Cel mai traumatizant accident ligamentar (fără implicarea directă a altor structuri)
este ruptura de ligament, dar destul de serioase sunt şi microtraumatismele. Acestea
reprezintă o serie de alterări microscopice ale ligamentelor, din cauza suprasolicitării
repetate şi a recuperării insuficiente. Deoarece ţesutul nu are timp să se refacă sau
microtraumatismele apar foarte des, ligamentul va slăbi din ce în ce mai mult. Dacă un
ligament este întins cu 15% din lungimea normală, se va rupe. Dacă îl întindem cu numai
8% va suferi o ruptură parţială sau un microtraumatism, iar dacă întinderea cu 8% se va
repeta, microtraumatismele vor duce la ruptura ligamentului (Howell, S.M., Taylor, M.A.,
1996).
Factorii favorizanţi sunt daţi, în general, de cauzele comune care pot determina
producerea şi a unor leziuni musculare şi tendinoase şi care au fost enumeraţi mai sus.
Un studiu efectuat asupra patologiei ligamentelor la sportivii de performanţă
(Ovricenco, M.V., f.a.) demonstrează faptul că exerciţiile efectuate cu intensitate şi
frecvenţă moderate, urmate de un repaus suficient, pot duce la creşterea forţei
ligamentelor şi la creşterea numărului şi diametrului fibrelor de colagen. Scăderea nivelului
de activitate sau imobilizarea duc la apariţia modificărilor degenerative cu scăderea
numărului şi diametrului fibrelor de colagen, a densităţii fibrelor şi modificări la nivelul
joncţiunii ligamentoase. Suprasolicitarea din timpul efortului, care depăşeşte ca intensitate
sau frecvenţă capacitatea de refacere a ligamentelor, poate duce, la un moment dat, la
apariţia microleziunilor fibrelor de colagen, cu declanşarea unei reacţii inflamatorii acute
care poate să se cronicizeze determinând, în consecinţă, degenerescenţă ligamentară cu
instabilitate articulară consecutivă. Reflexele ligamento-musculare pot fi inhibitorii sau
excitatorii în funcţie de cerinţele de moment pentru păstrarea stabilităţii: sunt inhibaţi
muşchii ce destabilizează articulaţia sau sunt coactivaţi antagoniştii pentru a stabiliza
articulaţia.
În ceea ce priveşte procesul de reparare a leziunilor, faptul că ligamentele sunt
alcătuite din fibre albe explică principalul motiv pentru care aceste structuri cresc foarte
încet şi se refac cu greutate. Spre deosebire de ţesutul muscular, roşu, aceste structuri
primesc o cantitate foarte mică de sânge. Chiar şi oasele au o vascularizaţie mai bună,
ceea ce explică de ce un os rupt se reface în 4-6 săptămâni, iar un tendon sau un
ligament în 9 luni. Acest proces se desfăşoară lent în cazul structurilor de legătură
25
deoarece toate substanţele nutritive şi oxigenul necesare pentru creştere, funcţionare şi
reparare sunt aduse de fluxul sanguin, care ajută şi la îndepărtarea produşilor toxici. Din
această cauză, orice fenomen care îmbunătăţeşte circulaţia sanguină la acest nivel este
deosebit de benefic.
Cu toate că ligamentele nu au capacitatea să-şi dezvolte o reţea întinsă de vase
sanguine, acest proces poate fi influenţat în sensul creşterii maxime a reţelei de vase
sanguine. O structură de legătură bine vascularizată este mult mai rezistentă la rupturi şi
alte accidente în timpul efortului. Experimentele au demonstrat că îmbătrânirea ţesutului
alb (conjunctiv) din care sunt formate structurile de legătură, poate fi încetinită în anumite
condiţii. Un ligament sau un tendon rupt, dar cu o vascularizaţie bună, se va reface mult
mai repede decât unul slab vascularizat, iar funcţia lui va fi reluată mai devreme.
Mecanismele de producere, simptomatologia şi evoluţia leziunilor ligamentare

Entorsele sunt date de pierderea temporară a raporturilor articulare. Din punct de
vedere biomecanic, stabilitatea articulaţiilor este dată de stabilizatorii primari ai articulaţiei
(conformaţia osoasă şi aparatul capsulo-ligamentar) şi stabilizatorii secundari ai articulaţiei
(fascii şi aparatul musculo-tendinos).
Din punct de vedere anatomo-patologic, pot apare leziuni ale suprafeţelor articulare,
leziuni ale capsulei, leziuni ale ligamentelor, leziuni ale meniscurilor, leziuni ale
tendoanelor.
Fig. nr. 3. Mecanisme de producere a entorselor de genunchi (Vasseur, L., f.a.)

Fig. nr. 4. Entorsă cu rupere de ligamente (Vasseur, L., f.a.)
În funcţie de gravitatea lor, entorsele se pot clasifica în:

 entorse de gradul I - elongări ligamentare şi capsulare, fără ruptură; se însoţesc
de inflamaţie locală, care determină producerea edemului şi, uneori cu revărsat
intraarticular.
 entorse de gradul II - rupturi a câtorva fibre ligamentare; în afară de edem, se
produce hemoragie locală, datorită leziunilor vasculare asociate; lezări ale
fibrelor nervoase senzitive, care determină perturbări ale propriocepţiei
(sensibilitatea profundă); pot apare şi lezări ale cartilajului articular.
 entorse de gradul III - rupturi capsulare şi ligamentare cu eventuale fracturi
parcelare asociate; apare echimoza; lezări ale fibrelor nervoase senzitive, care
determină perturbări ale propriocepţiei (sensibilitatea profundă); pot apare şi
lezări ale cartilajului articular.
Simptomatologia generală constă în:
 durere
 impotenţă funcţională
 edem
 echimoză
 mişcări anormale
Evoluţia entorselor, în funcţie de gravitatea lor şi de tratamentul urmat, poate fi
diferită:
 spre vindecare, formând mai întâi o cicatrice fibroasă grosolană, după care
urmează o fază de remaniere cicatriceală
 spre complicaţii: instabilitate articulară, recidive sau artroza posttraumatică
Luxatiile sunt date de pierderea permanentă a raporturilor articulare. Pot avea
cauze traumatice, congenitale, sau pot să se producă pe un teren deja patologic.
Simptomatologia constă în:
 diformitate
 poziţii vicioase
 impotenţă funcţională
 durere
27
Hiperlaxitatea este dată de elasticitatea excesivă a unor ţesuturi ca muşchii, ţesutul
conjunctiv al pielii sau tendoanele şi ligamentele din jurul articulaţiilor. Ţesuturile cel mai
frecvent afectate sunt ligamentele.
Hiperlaxitatea poate avea cauze ereditare sau accidentale (entorse). Hiperlaxitatea
articulară poate genera şi durere şi favorizează apariţia luxaţiilor.
Hiperlaxitatea ligamentară se întâlneşte frecvent în sindromul Down, asociindu-se
cu hipotonia musculară. Este prezentă mai ales în zona cervicală, provocând în 85% din
cazuri cervicalgii (http://ro.wikipedia.org).
Fig. nr. 5. Hiperlaxitatea policelui (http://ro.wikipedia.org).
Tratament
Masajul şi exerciţiul fizic (cercetările demonstrează faptul că exerciţiile cu greutăţi
mici sunt cele mai eficiente) vor determina o creştere a cantităţii de sânge dintre fibrele de
colagen, ducând la o înmulţire a celulelor şi fibrelor şi la creşterea rezistenţei ligamentelor.
Înainte de a aplica tratamentul asupra unui ligament, trebuie apreciată gravitatea
traumatismului, deoarece masajul transversal profund se poate aplica numai atunci când
nu este vorba despre o ruptură, completă sau parţială, şi sunt absente sau de foarte mică
importanţă semnele inflamatorii.
Aplicarea masajului transversal profund este justificată prin necesitatea refacerii
jocului ligamentar normal, mai ales după imobilizare, acţionându-se după următoarea
schemă de tratament: posturi -> masaj transversal profund pentru ruperea
eventualelor aderenţe -> mişcări active.
În leziunile ligamentare recente tratamentul poate începe imediat după producerea
leziunii, din momentul în care s-a stabilit un diagnostic benign, acţionându-se după
următoarea schemă (Mârza, D., 1998):
 efleuraj regional anesteziant al zonei lezate (10-20 minute);
 masaj transversal profund pe ligament (1-3 minute);
 aplicaţii de gheaţă, la sfârşitul şedinţei (20-30 minute).
În săptămâna a doua:
 suprimarea efleurajului şi crioterapiei;
 aplicaţii prelungite şi intense de masaj transversal profund;
 fizioterapie complementară (ultrasunete, unde electromagnetice);
 începerea contracţiilor izometrice ale muşchilor, a căror tendoane pot susţine şi
întări acţiunea ligamentului lezat.
În a treia săptămână:
 lucru cu încărcătură sau stimulare proprioceptivă, după caz;
 integrarea mişcărilor articulaţiei lezate în schema motrică globală;
 tonifiere musculară;
 continuarea masajului transversal profund până la dispariţia totală a durerii.
Comparativ cu alte localizări, la membrul inferior, mai ales, se observă că
vindecarea unei entorse lasă în urmă o "stângăcie" a informaţiilor proprioceptive: în timpul
unei activităţi globale, subiectul evită solicitarea ligamentului care a fost lezat, folosind alte
scheme motrice, care tind să se permanentizeze; înlăturarea restantului dureros determină
revenirea la un comportament kinetic normal.
În leziunile ligamentare vechi, progresia tratamentului este identică cu precedenta,
dar momentul său de începere corespunde celui de-al doilea stadiu. Din practică s-a
constatat că în cazul entorselor vechi de câţiva ani chiar, persistă un punct dureros la
palpare şi inhibarea unor scheme motorii; aceste sechele sunt susceptibile de ameliorare
prin aplicarea tratamentului folosind masaj transversal profund.
În cazul leziunilor ligamentare acute, pentru a reduce inflamaţia posttraumatică se
foloseşte MTP sau triamcinolonul (se va respecta RICE în primele 5 zile: repaus, gheaţă,
compresiune, poziţie declivă).
Pentru a preveni formarea de aderenţe se foloseşte MTP şi mobilizarea progresivă.
De exemplu, pentru o leziune acută a ligamentului lateral median al genunchiului,
se proceda astfel (http://www.lekine.net):
- MTP 30 sec. – 3 min. – 5 min. – 7 min. – 10 min. pe şedinţă (este necesar să se
acţioneze uşor în această fază acută)
- Mobilizari progresive fără să apară durerea
- Mers / exerciţii proprioceptive
În cazul leziunilor ligamentare cronice, se va acţiona cu MTP (pentru efectul antalgic
şi de desfacere a aderenţelor) şi mobilizări, pacientul contribuind la menţinerea rezultatelor
obţinute prin executarea de exerciţii la domiciliu.
Leziunile articulare
Terminologie, clasificare
Articulaţia este definită ca fiind legătura între două sau mai multe oase (DEX, 1998).
În general, articulaţiile sunt alcătuite din:
 cartilaj - la nivelul articulaţiilor, oasele sunt învelite în cartilaj (un ţesut de
legătură), alcătuit din celule şi fibre foarte rezistente. Cartilajul ajută la reducerea
frecării datorate mişcării oaselor;
 membrana sinovială - un ţesut care înconjoara articulaţia închizand-o într-o
capsulă. Membrana sinoviala secretă lichid sinovial (un fluid clar, lipicios) pentru
lubrifierea articulaţiei;
 ligamente - ligamente puternice (benzi dure, elastice de ţesut de legătură)
înconjoară articulaţia pentru a o susţine şi a-i limita mişcările;
 tendoane - tendoanele (un alt tip de ţesut de legătură) leagă fiecare parte a
articulaţiei de muşchii care îi controlează mişcarea;
 burse - săculeţe umplute cu fluid situate între oase, ligamente sau alte structuri
adiacente, care ajută la reducerea frecării datorate miscării.
 fluid sinovial - un lichid clar, lipicios secretat de membrana sinovială;
 menisc - o bucată curbată de cartilaj pe care o gasim la genunchi şi alte
articulaţii.
29
Fig. nr. 6. Articulaţia şoldului (http://ro.wikipedia.org )
Fig. nr. 7. Articulaţia genunchiului (http://ro.wikipedia.org )

În funcţie de alcătuirea lor, de tipurile de legături pe care le realizează între oase şi
de gradele de mobilitate pe care le permit, articulaţiile se clasifică în mai multe tipuri.
1. Articulaţii fixe sau sinartroze, în care oasele nu pot executa nici o mişcare sau fac
mişcări foarte reduse. Aceste tipuri de articulaţii le întâlnim la oasele cutiei craniene şi la
articulaţiile cutiei toracice. Legătura dintre oasele care alcătuiesc o sinartroza poate fi
facută prin ţesut cartilaginos, ţesut conjunctiv fibros sau chiar osos. După felul ţesutului
care leagă oasele unei sinartroze, deosebim trei categorii:
a) Sincondroza este o articulaţie unde legătura oaselor se face prin ţesut cartilaginos,
a cărui elasticitate îi conferă un oarecare grad de mobilitate. Se pot cita lama
perpendiculară a etmoidului cu vomerul, articulaţia dintre prima coasta şi stern etc.
b) Sindesmoza se caracterizează prin faptul ca legătura dintre oase se face prin ţesut
conjunctiv fibros. Exemple se gasesc la articulaţiile sacro-iliace, între epifizele distale ale
tibiei şi fibulei. Un tip deosebit de sindesmoze îl constituie suturile dintre oasele cutiei
craniene, unde legatura se face printr-un ţesut conjunctiv fibros.
c) Sinostoza este o articulaţie fixă, în care oasele sunt legate prin ţesut osos. Ea
derivă dintr-o sincondroză sau sindesmoză, la care ţesutul de legătură s-a osificat.
Sinostoza craniană apare la o vârsta înaintată, când ţesutul de legătură dintre oasele
cutiei craniene se osifică.
2. Amfiartrozele sunt articulaţii cu mişcări ceva mai ample, deci semimobile. Ele se găsesc
în organism la coloana vertebrală, unde legătura dintre corpul vertebrelor se face printr-un
disc fibrocartilaginos. Discul are forma corpurilor vertebrale şi prezintă la periferie o serie
de lame concentrice din ţesut fibrocartilaginos, iar în centru o substanţă gelatinoasă
numită nucleu pulpos. Structura funcţională a acestor discuri asigură îmbinarea calităţilor
de elasticitate şi rezistenţă, necesare mobilităţii coloanei vertebrale. Astfel, ţesutul colagen
din lamelele periferice ale discului este orientat în mod diferit de la lamelă la lamelă,
mărindu-se astfel rezistenţa la răsuciri. Elasticitatea mare a nucleului pulpos oferă
posibilitatea efectuării unor mişcări la nivelul corpurilor vertebrale; nucleul pulpos suferă
deformaţii elastice în funcţie de mişcările coloanei care apropie sau depărtează marginile
corpurilor vertebrale. Mişcările la nivelul vertebrelor sunt de mică amplitudine, însă,
însumate pe întreaga coloană, ele imprimă acesteia o flexibilitate destul de accentuată.
Corpurile vertebrale mai sunt legate între ele, în afară de discuri, printr-o serie de
ligamente care măresc rezistenţa la tracţiune a coloanei.
3. Diartrozele sunt articulaţiile mobile cele mai răspândite în organism. Caracteristica lor
generală o constituie prezenţa unei cavităţi articulare, în care se găseşte o mică cantitate
de lichid sinovial, o capsulă articulară, căptuşită în interior de membrana sinovială şi
cartilajul hialin articular. Datorită acestor elemente anatomice, diartrozele sunt articulaţii
mobile. Mobilitatea lor variază însă în funcţie de forma pe care o prezintă suprafeţele
articulare ale oaselor, ce determină şi diferitele tipuri de diartroze.
Suprafeţele articulare ale diartrozelor pot avea diferite forme: sferice, eliptice, cilindrice
sau plane.
31
Fig. nr. 8. Tipuri de articulaţii (http://ro.wikipedia.org )
Patologia articulară se împarte, în funcţie de cauzele care o determină, în:

 Patologie articulară traumatică
 Patologie articulară degenerativă
 Patologie articulară inflamatorie
 Patologie articulară metabolică
Patologia articulară traumatică. Aspectele abordate la leziunile musculare,
tendinoase şi ligamentare, care afectează mişcarea la nivel articular, pot fi luate în
considerare şi la acest subpunct.
Patologiile articulare degenerative, inflamatorii şi metabolice trebuie discutate în
legătură cu termenul arhicunoscut de reumatism.
Reumatismul este o boală cronică, infecţioasă sau alergică, însoţită de dureri la
nivelul aparatului locomotor (a articulaţiilor) sau de tulburări ale aparatului cardiovascular
(http://ro.wikipedia.org). Sursa citată indică următoarele forme de reumatism:
 Forme de reumatism inflamator (boli autoimune):
o Reumatismul articular (poliartrita cronică)
o Spondiloza vertebrală
o Artrita cu psoriazis
o Artrita idiopatică juvenilă
o Colagenoza
o Granulomatoza
o Vasculita
 Forme de reumatism degenerative
o Artroza
o Podagra
o Hemocromatoza
 Reumatismul părţilor moi
o Fibromialgia
o Polimialgia
o Polimiozita
Reumatismul se referă la orice afecţiune dureroasă, acută sau de cele mai multe ori
cronică, care stânjeneşte buna funcţionare a aparatului locomotor
(http://www.sfatulmedicului.ro). Sursa citată indică următoarele tipuri de reumatism:
 Reumatisme infecţioase, cauzate de prezenţa unui germen în articulaţie: artrita
gonococică sau artrita tuberculoasă
 Reumatisme inflamatorii, se observă de obicei în cadrul bolii de sistem ca
reumatismul articular acut, poliartrita reumatoidă, spondilartropatia, artrita
psoriazică, lupusul eritematos diseminat, pseudopoliartrita rizomelică etc.
 Reumatismele microcristaline, sunt cauzate de prezenţa cristalelor în articulaţie
sau tendoane: guta, condrocalcinoza articulară, boala calcificărilor tendinoase
 Reumatismele degenerative sunt provocate fie de degenerescenţa şi uzura unei
articulaţii (artroza membrelor), fie unor cauze mecanice (un efort exagerat), fie
unor combinaţii dintre aceşti factori (sindromul de îngustare a canalului carpian).
 Atingerile inflamatorii periarticulare cele mai frecvente sunt tendinitele, bursitele
şi periartritele.
Etiopatogenie
Pentru patologia articulară traumatică, se vor lua în considerare aspectele
etiopatogenice amintite în subcapitolele anterioare (la leziunile musculare, tendinoase şi
ligamentare).
Printre cauzele care pot duce la instalarea reumatismului, Dr. Panait G.
(http://www.pansportmedical.ro), enumeră:
 Cauze sistemice (generale)
- vârsta – datorită leziunilor mecanice şi eventualelor perturbări biochimice
produse în timp.
- Factori genetici
- Sexul
- Factori vasculari – tulburările circulatorii pot fi responsabile de apariţia şi
agravarea formelor de reumatism
- Obezitatea, care determină o supraîncărcare funcţională; diabetul zaharat,
dislipidemiile, care favorizează dezvoltarea proceselor degenerative
articulare
- Factori endocrini
- Factori metabolici
- Factori climatici
 Cauze locale
- suprasolicitarea funcţională
- modificarea arhitecturii articulare (congenitală sau dobândită)
- modificarea dinamicii articulare
Artroza este cea mai frecventă afecţiune a aparatului locomotor şi una dintre cele
mai frecvente afecţiuni cronice. Frecvenţa artrozelor creşte odată cu vârsta. După vârsta
de 35 de ani, 50% din populaţie prezintă fenomene artrozice, iar după vârsta de 55 de ani,
33
peste 80% din populaţie. La nivel mondial, 630 milioane de persoane suferă de artroză,
ceea ce reprezintă un procent de 10-12% din populaţia globului. Vârsta influenţează prin
îmbătrânirea fiziologică (cartilaj dezhidratat, cu rezistenţă scăzută la agresiunile
mecanice). Odată cu trecerea anilor, apar şi leziuni ale elementelor moi periarticulare
(ligamente, tendoane), care pot accentua dezvoltarea artrozei
(http://www.kinetoterapie.biz).
Factorii care favorizează apariţia bolilor reumatice sunt de două tipuri: generali şi
particulari. În prima categorie se înscriu ereditatea, tulburările endocrine şi tulburările de
nutriţie (carenţele vitaminelor C, A şi D, precum şi deficitul de calciu şi fosfor). Factorii
particulari sunt obezitatea, suprasolicitarea articulară, infecţii streptococice netratate şi
cronicizate, slăbirea sistemului imunitar, lipsa unor activităţi fizice sau excesul acesteia,
atitudinile deficiente.
Alte surse bibliografice, indică următorii factori ca favorizând apariţia reumatismului
(Chiţimia Armenescu, E., Chiţimia, E., f.a.):
 Factori traumatici, lovituri mai mult sau mai puţin puternice, căderi cu sprijinirea
greutăţii pe anumite articulaţii, care depăşesc puterea lor de susţinere şi conduc
la luxaţii, subluxaţii, smulgeri ale inserţiei tendoanelor, favorizând repartiţii noi ale
presiunilor articulare, cu producerea distrucţiilor cartilaginoase.
 Factori mecanici, suprasolicitarea articulaţiilor prin efectuarea unor eforturi fizice
mari, purtarea unor greutăţi mari care induc tasări sau presiuni în anumite
puncte ale articulaţiilor
 Îmbătrânirea, datorită vitalităţii scăzute care presupune mai puţină mişcare şi
vaselor de sânge care hrănesc articulaţia cuprinse de fenomenul de
ateroscleroză, care face ca acestea să devină mai reduse ca diametru, având
consecinţă asupra substanţelor nutritive care ajung mai greu şi insuficient la os
şi cartilaj.
 Factori endocrini, în special diminuarea hormonilor tiroidieni, care au rol în
sinteza substanţei fundamentale şi schimbarea echilibrului hormonal la
menopauză (creşte secreţia de hormon somatotrop şi de estrogeni) şi
andropauză.
 Procese metabolice de depunere a unor produşi de uzură, fenomen care începe
după vârsta de 40 de ani.
 Factorii inflamatori cronici sau infecţiile dezorganizează şi înlocuiesc ţesutul
cartilaginos cu altul cicatriceal, dur, fibros şi alterări osoase ale capetelor
epifizare care intră în alcătuirea articulaţiilor.
Pe măsură ce cartilajele articulare sunt tot mai afectate de procesele artrozice,
suprafaţa lor şi a osului de dedesubt devin neregulate, apar excrescenţe osoase, ceea ce
face dificilă culisarea normală a capetelor articulare, ajungându-se până la stadiul în care
oasele se freacă direct între ele.
Boala reumatismală se declanşează datorită modificării anumitor constituienţi
proteici, în timp ce alţii îşi măresc numărul sau dimensiunea. Organismul încearcă să se
refacă, prin proliferarea celulelor cartilaginoase, însă acest proces regenerativ combinat cu
procesul de distrugere al cartilajului, duce la pierderea netezimii suprafeţelor articulare.
Datorită inflamării generate de enzimele produse în cantitate mare, se amplifică
deteriorarea ţesutului, producându-se eroziuni pe suprafaţa cartilajului. Datorită acestor
deformări, osul va fi la rândul său deteriorat, prezentând fisuri şi chisturi. Ca o compensare
a acestor procese patologice, organismul încearcă să mărească stabilitatea articulară, prin
mărirea suprafeţei de contact a capetelor osoase, realizând acest lucru prin sinteză
osoasă locală. Acest ţesut osos este vulnerabil, fiind predispus la microfracturi când
articulaţiile suportă o greutate prea mare.
Procesul inflamator determină hipertrofia tendoanelor, muşchilor, ligamentelor şi a
capsulei articulare (http://www.kinetoterapie.biz).
Mecanismele de producere, simptomatologia şi evoluţia leziunilor articulare

Principalele mecanisme implicate în procesul artrozic sunt (Dr. Panait G.,
http://www.pansportmedical.ro):
 Degradarea matricei cartilaginoase, prin acţiunea enzimelor care acţionează în
sens proteolitic (de distrugere a proteinelor) asupra constituienţilor (proteoglicani
şi colagen). Enzimele proteolitice sunt de origine condrocitară (catepsinele),
polimorfonucleară (catepsina şi elastazele) şi din celulele membranei sinoviale
(colagenazele şi metaloproteinazele).
 Degradarea cartilajului în artroze este un proces foarte complex, încă incomplet
elucidat. Principalul rol în degradarea matricei cartilaginoase îl au condrocitele la
care este perturbat echilibrul dintre activitatea anabolică şi activitatea catabolică.
 Alterările biochimice ale cartilajului articular, indiferent de cauzele şi modalitatea
de apariţie, implică modificarea proprietăţilor sale mecanice – în special
determină diminuarea acţiunii de amortizare a solicitărilor mecanice la care este
supus osul subcondral (care va evolua către un proces de condensare sau
scleroză, având ca rezultat creşterea rezistenţei sale în prejudiciul elasticităţii).
Cartilajul articular se va afla între osul subcondral de duritate crescută şi
solicitările mecanice, situaţie care accelerează distrucţia cartilajului în ariile
interesate, determinând diminuarea capacităţiii de distribuire a solicitărilor, cu
creşterea sarcinilor pe cartilajul învecinat şi progresiunea procesului chiar în
ariile iniţial neportante.
 Contribuţia reacţiei inflamatorii a sinovialei. Dezagregarea cartilajului articular
implică eliberarea în cavitarea articulară de fragmente celulare care provoacă o
reacţie inflamatorie din partea membranei sinoviale. Sinovita contribuie la rândul
său la evoluţia procesului artrozic prin enzimele proteolitice şi mediatorii
(catabolinele) care reaprind procesele inflamatorii şi degenerative articulare.
 Proceselor regresive ale cartilajului articular li se opun tentative de reparare prin
aşa-numita modulare condroblastică a condrocitelor. Tentativa de reparare a
cartilajului degenerat în condiţiile regimului crescut de stress articular este
frecvent destinată eşecului; în asemenea cazuri se asistă la progresiunea
leziunilor articulare până la completa dezorganizare structurală şi anularea
funcţiilor articulaţiei interesate de boala artrozică.
Simptomatologia bolii reumatismale este descrisă astfel
(http://articole.famouswhy.ro):
 Durerea percepută în articulaţia interesată se poate însoţi de o iradiere în
membrul adiacent, are o intensitate variabilă şi este de mai multe feluri:
- Durerea de tip mecanic, care survine în momentul punerii în funcţie a
articulaţiei. Se calmează şi dispare în repaus articular; este exacerbată de
efort, de oboseală şi creşte în intensitate către sfârşitul zilei; aceste dureri nu
suferă exacerbări nocturne şi nu se accentuează la trezire.
- Durerea de tip inflamator, care persistă la repausul articular, deseori este
mai accentuată în timpul nopţii, trezind bolnavul către a doua parte a nopţii,
are o recrudescenţă matinală şi se atenuează în timpul zilei, în timpul
activităţii.
- Durerea provocată apare la mobilizarea unei articulaţii patologice, de obicei
când se încearcă învingerea unei limitări a jocului articular.
35
 Redoarea articulară, deosebită de durerea articulară cu care poate fi asociată,
poate fi întâlnită izolat. Suferă, în general, aceleaşi influenţe ca şi durerea; este
mai tardivă în reumatismele degenerative decât în cele inflamatorii.
 Impotenţa funcţională este variabilă, în funcţie de articulaţia interesată, cauza şi
modalităţile durerii. Este rezultatul redorii şi uneori al deformaţiilor şi distrucţiilor
articulare. Poate să afecteze mai mult sau mai puţin viaţa profesională, socială
sau familială a bolnavilor.
 Tumefierea articulară este variabilă în caracteristicile ei: cea de tip inflamator
este legată de prezenţa lichidului sinovial, de edem sau de proliferarea sinovială;
se însoţeşte totdeauna de creşterea căldurii locale sau de roşeaţa pielii.
Tumefierea de tip neinflamator este mai curând o hipertrofie a extremităţilor
osoase prin osteofite, care însoţeşte artroza. Această tumefiere este, în general,
dură şi nu se însoţeşte nici de roşeaţă, nici de căldură şi rareori are revărsat
lichidian în articulaţie.
 Deformările articulare sunt de origine variată. Unele sunt malformaţii ale
extremităţilor osoase, congenitale sau dobândite, care pot fi cauza unor artroze
secundare. Alteori sunt consecinţele unei boli primare ale articulaţiei, reacţii ale
capsulei, ale ligamentelor sau tendoanelor., determinând o atitudine vicioasă a
articulaţiei;
 Cracmentele articulare
 Blocaje articulare
Diferenţierea dintre diferitele tipuri de boli reumatismale este importantă, deoarece
evoluţia lor este diferită: în reumatismele degenerative se poate estima o evoluţie bună,
dar cu persistenţa îndelungată a durerii, în reumatismele inflamatorii se poate estima o
evoluţie lungă, cu posibile complicaţii la nivelul întregului organism (anemie, afectare a
inimii, ochilor, rinichilor etc) (http://www.despreboli.ro).
Tratament
Tratamentul patologiei articulare include o terapie etiologică şi o terapie
simptomatică (http://www.pansportmedical.ro). Prima tinde să intervină asupra factorilor
etiopatogenici susceptibili a fi corectaţi, a doua are rolul de a reduce sau elimina
simptomele bolii, în special durerea, rigiditatea şi limitarea funcţională.
Dat fiind că premisa indispensabilă a oricărei terapii este evaluarea exactă a tabloului
clinic, programarea terapeutică patologiei articulare trebuie să ia în considerare
următoarele elemente:
 natura procesului lezional;
 factorii etiopatogenici implicaţi;
 stadiul afecţiunii
Independent de natura procesului lezional, prin urmare, chiar în cazul formelor
uşoare, este întotdeauna posibilă recunoaşterea altor factori care ar fi putut contribui la o
anumită localizare a patologiei sau la accelerarea evoluţiei. Aceşti factori, fie că sunt
generali ca obezitatea sau tulburările vasculare, fie locali ca atitudinile vicioase şi
solicitarea funcţională excesivă, trebuie individualizaţi şi posibil corectaţi.
Prognosticul evoluţiei patologiei poate fi un criteriu util în selecţia măsurilor terapeutice,
conservatoare (farmacologice sau fizioterapice) sau neconservatoare (chirurgicale).
Remediile terapeutice utile în tratamentul patologiei articulare sunt de natură diversă; în
general cele mai bune rezultate se obţin cu o abordare integrată ce ţine cont de diversele
posibilităţi de intervenţie.
Pentru patologiile articulare traumatice, în subcapitolele anterioare, au fost abordate
şi aspectele referitoare la tratament.
În ceea ce priveşte tratamentul patologiilor articulare degenerative, inflamatorii şi
metabolice se menţionează că diferenţierea dintre diferitele tipuri de boli reumatismale
este importantă, deoarece tratamentul este diferit ca tip de medicamente administrate,
durată a tratamentului medicamentos (mult mai lunga in reumatismele inflamatorii) şi a
celui balnear (în general contraindicat în reumatismele inflamatorii active)
(http://www.despreboli.ro) şi se recomandă (Panait, G., http://www.pansportmedical.ro):
 Măsuri cu caracter general
o Încurajarea pacientului (psihoterapia)
o Repausul articular
o Măsuri igienice şi dietetice
o Corectarea eventualelor dismetabolisme
o Corectarea eventualelor tulburări vasculare
o Corectarea eventualelor tulburări endocrine
 Măsuri cu caracter particular
o Terapie farmacologică (sistemică şi locală)
o Program complex de recuperare
 Kinetoterapie
 Termoterapie
 Hidrotermoterapie
 Hidrokinetoterapie
 Electroterapie
 Ortezare
 Masaj
 Balneoclimatoterapie
 Terapia chirurgicală
Principii generale de aplicare a MTP în leziunile articulare

Masajul transversal profund al capsulei articulare în întregime, nu este posibil; el
poate fi aplicat doar pe porţiuni de capsulă şi pe ligamente.
Dacă artroza este adeseori indoloră, uneori, în unele articulaţii, fenomenele
dureroase sunt precoce (de exemplu, articulaţia şoldului). Din acest punct de vedere,
partea superioară a manşonului capsulei articulaţiei acromio-claviculare, faţa anterioară -
uneori externă - a trapezo-metacarpianului de la rădăcina policelui, faţa externă a
articulaţiei calcaneo-cuboidiene, constituie câteva exemple dintre afecţiunile cu bune
indicaţii pentru masajul transversal profund.
La nivelul coloanei vertebrale, în situaţiile în care discul intervertebral degenerat nu
îşi mai poate îndeplini rolul de amortizare şi frânare, joncţiunea intervertebrală este plasată
în poziţie extremă şi ligamentele aflate pe margine sunt solicitate mai mult decât de obicei
devenind o sursă de stimuli dureroşi. Tratamentul de bază al acestei patologii ale poziţiei
extreme constă în diminuarea tensionării ligamentare, printr-o educaţie posturală
adecvată. În acelaşi timp, masajul transversal profund este un adjuvant preţios, în unele
cazuri, cum ar fi (Mârza, D., 1998):
 lovitură puternică asupra unei articulaţii artrozice (sindrom de entorsă
ligamentară vertebrală);
 pentru a obţine o sedare mai rapidă a durerii, în aşteptarea rezultatelor pozitive
ale reeducării.
În legătură cu leziunile artrozice, între capsulele şi ligamentele cele mai accesibile
aplicării masajului transversal profund, se numără:
 supraspinosul;
 capsulele posterioare şi externe (mai ales pentru gât) a articulaţiilor
interapofizare;
 ligamentele ilio-lombare;
 ligamentele sacro-iliace posterioare;
 partea superioară a marelui ligament sacro-sciatic.
37
 TEMĂ DE LUCRU
Centralizaţi cazurile de leziuni musculare, tendinoase, ligamentare şi articulare pe care
le-aţi întâlnit în timpul practicilor de specialitate de pe parcursul studiilor de licenţă,
menţionând mecanismul de producere şi tratamentul urmat în perioada respectivă (cel
puţin 4 cazuri, de preferinţă câte unul pentru fiecare categorie).
1.3. Particularităţile metodologice ale aplicării metodei Cyriax
Particularităţile metodologice ale aplicării metodei Cyriax, ar putea fi sintetizate

astfel (Mârza, D., 1998):
 Diagnosticul leziunii trebuie foarte precis stabilit de către un medic specialist,
pentru a se evita greşelile în cazul unor semne asemănătoare, cum ar fi:
o false sindroame musculare sau ligamentare în legătură directă cu afecţiunile
scheletului, sistemului nervos sau ale articulaţiilor;
o adevăratele sindroame care trădează o leziune a muşchiului, a tendonului
său, a unei teci sau a unui ligament, dar care nu-şi găsesc justificarea pentru
acest tip de tratament.
 Metoda se aplică pe epicentrul leziunii. Una dintre problemele importante, în
legătură cu acest aspect, este faptul că unele ligamente sau tendoane afectate
sunt situate mai profund, sub straturile superficiale sănătoase, ceea ce face
dificilă abordarea lor. În acest caz, presiunea trebuie dirijată prin intermediul
degetului aşezat perpendicular pe piele.
 Profunzimea procedeului trebuie reglată astfel încât aplicarea acestuia să
influenţeze elementul lezat. Dacă la nivelul tendoanelor epitrohleene sau al
ligamentului lateral extern al articulaţiei tibio-tarsiene, de exemplu, se poate
acţiona mai puţin profund, nu acelaşi lucru se poate spune despre marele
trohanter sau marea tuberozitate a feţei inferioare a calcaneului, unde presiunea
trebuie să fie mai mare pentru a se putea pătrunde în profunzime.
 După localizare şi stabilirea contactului cu elementul lezat se efectuează
mobilizarea ţesuturilor care îl acoperă, transversal faţă de direcţia fibrelor
ligamentului sau tendonului. În timpul acestei mobilizări, fibrele elementului
asupra căruia se acţionează sunt supuse, pe de o parte, unei forţe de presiune
şi, pe de altă parte, unei forţe de translaţie, transversală faţă de prima. O
fricţiune longitudinală nu deplasează decât sângele şi limfa, în timp ce cea
transversală mobilizează însăşi ţesutul interesat; Atunci când suprasolicitarea
care a cauzat leziunea s-a exercitat în sens longitudinal, fricţiunea transversală
este curativă (Cyriax, J.H., 1971). Având în vedere această cerinţă,
kinetoterapeutul trebuie să aibă reprezentarea clară a orientării în spaţiu a
fibrelor pe care se pregăteşte să le mobilizeze, temeinicia cunoştinţelor de
anatomie constituind o condiţie esenţială în acest sens.
 Degetul maseurului nu trebuie să alunece pe piele (din acest motiv nefiind
recomandată folosirea cremelor, unguentelor, etc.), ci să mobilizeze în bloc
straturile superficiale pe fibrele elementului anatomic de tratat.
 Pentru ca efectul mobilizării transversale a structurii tratate să fie asigurat,
amplitudinea mişcării trebuie adaptată corespunzător la dimensiunea leziunii.
 Poziţionarea pacientului trebuie să permită punerea în tensiune sau relaxarea
segmentului tratat, conform cerinţelor metodei (tendoanele şi ligamentele se
tratează după ce sunt puse în poziţie de tensionare, iar muşchii după ce sunt
puşi în poziţie de relaxare).
În ceea ce priveşte tehnica de lucru, se iau în considerare următoarele indicaţii
(Mârza, D., 1998):
 Pentru a obţine un efect precis localizat, kinetoterapeutul trebuie să folosească
neapărat o suprafaţă de contact foarte redusă. În funcţie de zona de tratat, se va
folosi:
o pulpa indexului, întărit prin sprijinul mediusului pe faţa dorsală a celei de-a
treia falange;
o pulpa mediusului, întărită de index;
o pulpa indexului sau mediusului, a căror acţiune este întărită de o priză "în
cleşte";
o pulpele degetelor II şi III, sau II, III şi IV;
o partea dorsală a celei de-a II-a falange a indexului;
o partea dorsală a articulaţiei interfalangiene proximale a indexului.
Pentru a evita oboseala, terapeutul poate schimba contactele, de mai multe ori, în
timpul unei şedinţe (ceea ce nu afectează eficienţa terapeutică).
 În ceea ce priveşte ritmul mişcărilor, terapeutul trebuie să se orienteze după
criteriul toleranţei pacientului; unii autori recomandă un ritm rapid, dar
experimentarea procedeului executat cu viteze variate nu a evidenţiat nici o
diferenţă semnificativă a efectului terapeutic.
 Durata de acţionare eficientă, a fost stabilită ca fiind următoarea:
o în leziuni tendinoase sau ligamentare recente (afecţiunile musculare sunt
excluse) - 1-3 minute, precedate eventual de un efleuraj prelungit (15
minute);
o în leziunile vechi - 10-15 minute.
 Se recomandă aplicarea masajului transversal profund de 2-3 ori pe săptămână,
şedinţele zilnice considerându-se că suprasolicită structurile tratate.
 Intensitatea aplicării procedeului, numărul şedinţelor şi momentul trecerii la cele
de reeducare, sunt subordonate reacţiilor pacientului. Există un profil-tip al
acestor reacţii:
o Raportat la şedinţă: La început, timp de 2-3 minute, durerea locală creşte,
apoi scade treptat, sub pragul algic iniţial, până la dispariţia aproape totală.
Dacă durerea creşte pe tot parcursul şedinţei, este un semn că masajul
transversal profund trebuie oprit, deoarece poate fi vorba despre o smulgere
periostală, trecută neobservată sau o leziune tendinoasă mai gravă, care
necesită avizul medicului pentru aplicarea masajului transversal profund;
o Raportat la tratament: După scăderea sau dispariţia durerii determinată de
aplicaţiile din timpul unei şedinţe, suferinţa locală poate reapare, dar cu o
intensitate mai mică decât înainte de începerea tratamentului. Scăderea
treptată a durerii locale (de la o şedinţă la alta) confirmă buna evoluţie a
tratamentului (dispariţia sa totală putând avea loc după 2-4 săptămâni).
Revenirea durerii, cu aceiaşi intensitate ca înainte de începerea
tratamentului, presupune suprimarea aplicaţiilor şi căutarea altor metode
curative.
 TEMĂ DE LUCRU
Elaboraţi Decalogul specialistului în aplicarea MTP, în care să sintetizaţi cele mai
importante 10 reguli care trebuie respectate pentru o aplicare corectă şi eficientă a
MTP.
39
 EVALUARE
1. MTP se adresează:
a. durerilor viscerale
b. durerilor care se manifestă pe arii extinse
c. Durerilor posttraumatice la nivel musculo-tendinos şi capsulo-ligamentar
2. MTP are ca scop:
a. combaterea aderenţelor
b. corectarea viciilor de postură
c. combaterea durerii
3. MTP constă în:
a. mobilizarea pielii pe straturile profunde
b. mobilizarea ţesutului conjunctiv subcutanat pe straturile profunde
c. mobilizarea straturilor musculare superficiale pe straturile profunde
4. Printre efectele MTP se numără:
a. diminuarea durerii
b. stimularea circulaţiei la nivel local
c. creşterea grosimii fibrelor elementelor anatomice tratate
5. MTP realizează următoarele tipuri de mobilizări:
a. mobilizarea în întregime a unui element anatomic pe planurile profunde
b. mobilizarea fibrelor unui element anatomic, unele pe celelalte
c. ambele tipuri de mobilizări
6. Când este necesară acţionarea cu MTP pe un element anatomic în vecinătatea unui
trunchi nervos, se vor lua următoarele măsuri de precauţie:
a. se va avea în vedere să nu se acţioneze direct pe trunchiul nervos
b. se va stimula trunchiul nervos cu o intensitate progresivă
c. nu se va trata elementul anatomic din vecinătatea unui trunchi nervos
7. Pe plan general, printre factorii favorizanţi ai producerii leziunilor musculare, se
numără:
a. efectuarea greşită a unei mişcări
b. insuficienta încălzire înaintea efortului
c. dezhidratarea
8. Stadiul 3 al leziunilor musculare acute se caracterizează prin:
a. afectări reversibile ale fibrelor musculare
b. afectări ale fibrelor musculare şi ale ţesutului conjunctiv
c. prezenţa unui hematom intramuscular
9. Tratamentul mecorespunzător al leziunilor musculare are următoarele consecinţe:
a. vindecarea şi recuperarea funcţională spontană
b. generarea de cicatrici fibroase
c. întârzierea reparării ţesutului conjunctiv
10. Rupturile musculare se tratează prin MTP:
a. chiar din momentul producerii lor
b. după faza acută
c. doar în cazul în care s-au instalat fibroze
11. Inflamarea tendonului determină apariţia:
a. unei tendinopatii
b. unei tendinite
c. unei tendinoze
12. Printre factorii favorizanţi ai producerii leziunilor tendinoase se numără:

a. atitudinile deficiente
b. stresul
c. exerciţiul fizic intens
13. Tendinopatiile în stadiul 4 se caracterizează prin:
a. durere matinală, imediat după trezire
b. durere permanentă şi persistentă
c. tumefacţia tendonului
14. În tratamentul tendinopatiilor MTP urmăreşte obţinerea unor efecte ca:
a. diminuarea durerii
b. stimularea terminaţiilor nervoase
c. creşterea fluxului de sânge la nivel local
15. În tratamentul tendinitelor, se recomandă:
a. infiltraţii + MTP
b. MTP
c. MTP + exerciţii de întindere (stretching)
16. Întinderea unui ligament peste limita sa de extensibilitate generează leziuni, astfel:
a. întinderea cu 15% din lungimea normală – microtraumatisme
b. întinderea cu 15% din lungimea normală – ruptură totală
c. întinderea cu 8% din lungimea normală – microtraumatisme şi, ulterior,
ruptură
17. Solicitările din timpul efortului, care depăşesc ca intensitate şi frecvenţi capacitatea
de refacere a ligamentului, pot produce:
a. microleziuni ale fibrelor de colagen
b. inhibarea reflexelor ligamento-musculare
c. declanşarea unei reacţii inflamatorii acute
18. Faptul că ligamentele se refac mai încet decât muşchii se datorează:
a. vascularizaţiei scăzute
b. îmbătrânirii ţesuturilor
c. fibrelor albe din care sunt alcătuite
19. Entorsa de gradul III se caracterizează prin:
a. elongări ligamentare şi capsulare
b. rupturi capsulare şi ligamentare
c. lezări ale fibrelor nervoase senzitive
20. În tratamentul leziunilor ligamentare cronice se recomandă:
a. 5 zile RICE (repaus, gheaţă, compresiune, poziţie declivă)
b. MTP + mobilizări
c. MTP + antiinflamatoare
21. Artroza se asociază cu:
a. degenerescenţa şi uzura articulaţiei
b. leziuni ale elementelor periarticulare
c. prezenţa cristalelor în articulaţii sau tendoane
22. Riscul apariţiei patologiei articulare creşte odată cu vârsta, deoarece:
a. se diminuează calibrul vaselor de sânge şi nutriţia articulaţiilor nu se mai face
corespunzător
b. se depun produşi toxici de uzură la nivelul articulaţiilor
c. cartilajele se dezhidratează
23. În tratamentul patologiei articulare, MTP se poate aplica:
a. asupra capsulei articulare în întregime
b. asupra unor porţiuni ale capsulei articulare
c. asupra ligamentelor
41
24. Printre particularităţile metodologice de aplicare a MTP se numără:
a. aplicarea MTP la distanţă de locul leziunii
b. mobilizarea ţesuturilor transversal faţă de direcţia fibrelor elementului
anatomic tratat
c. aplicarea MTP pe epicentrul leziunii
25. Poziţionarea pacientului trebuie să permită punerea în tensiune sau relaxarea
elementului anatomic tratat, astfel:
a. tendoanele în poziţie de relaxare
b. ligamentele în poziţie de tensiune
c. muşchii în poziţie de relaxare
26. În legătură cu tehnica de lucru, pentru aplicarea MTP, se subliniază următoarele
reguli:
a. ritmul de execuţie trebuie să fie rapid
b. intensitatea aplicării MTP trebuie să fie progresivă
c. aplicarea MTP se face în şedinţe zilnice
Rezumat
Capitolul Fundamentarea teoretică a masajului transversal profund este structurat în
3 subcapitole, fiecare dintre ele abordând aspecte specifice rezultate din literatura de
specialitate, cercetări ale diverşilor specialişti în medicină sau kinetoterapie şi cercetări
proprii.
În primul subcapitol sunt prezentate aspectele generale referitoare la masajul
transversal profund, aria de aplicare şi adresabilitatea acestei tehnici, efectele posibil a fi
obţinute prin aplicarea sa şi explicarea mecanismelor prin care se obţin aceste efecte,
indicaţiile şi contraindicaţiile masajului transversal profund. Informaţiile incluse în acest
subcapitol sunt utile studenţilor din punct de vedere al formării unui bagaj de cunoştinţe
teoretice, absolut necesar viitorului specialist.
În al doilea subcapitol sunt prezentate principiile generale de aplicare a masajului
transversal profund, cu referire la tipurile de leziuni cărora li se adresează această tehnică.
În afara aspectelor strict referitoare la aceste principii, pentru fiecare categorie de leziuni,
sunt prezentate şi informaţii mai complexe care vizează clarificarea unor termeni,
clasificări, etiopatogenie, factori favorizanţi ai producerii leziunilor respective, repere
anatomo-patologice şi tratamentul. Acest al doilea subcapitol urmăreşte să completeze
cunoştinţele teoretice ale viitorului specialist.
Al treilea subcapitol pune bazele metodologice ale aplicării masajului transversal
profund, structurând aspectele particulare care diferenţiază această tehnică de altele şi
regulile care trebuie respectate pentru o aplicare corectă şi eficientă a masajului
transversal profund.
Capitolul II. Aplicaţii practice ale masajului transversal profund
Scop
 Cunoaşterea aplicaţiilor practice ale masajului transversal profund, formarea
abilităţilor necesare pentru realizarea diagnosticării şi aplicării unui tratament
corespunzător.
Obiective operaţionale
După ce va studia această unitate de curs, studenţii vor putea să:
 Îşi îşi însuşească cunoştinţele necesare pentru localizarea cu precizie a
elementelor anatomice care pot fi tratate prin masaj transversal profund.
 Îşi formeze abilităţile necesare pentru a stabili un diagnostic funcţional şi
pentru a localiza punctele de cmaximă intensitate a durerii.
 Îşi formeze abilităţile necesare pentru a aplica un tratament prin masaj
transversal profund bine adaptat la particularităţile elementului anatomic afectat.
43
2.1. La nivelul trunchiului şi a coloanei vertebrale
Elementul lezat Ligamentul interspinos cervical (foto nr. 1)

Durere, în general fără limitarea extensiei şi, mai rar, a altor
Semne (pasive) mişcări; leziunea este localizată, în general, la mai multe
nivele.
Obişnuită: decubit ventral, cu fruntea pe antebraţe şi cu o
pernă sub stern (coloana cervicală trebuie pusă în uşoară
Poziţia pacientului cifoză).
Specială: decubit dorsal, cu capul în afara mesei susţinut de o
chingă (relaxează spinalii dar oboseşte mâna terapeutului).
Degetele palpează elementele adiacente (vârful apofizelor
Reperare spinoase supra- şi subiacente); ligamentul se află între două
vârfuri, pe o suprafaţă de aprox. 1 cm.
Lateral faţă de pacient;
Poziţia terapeutului Aşezat lateral faţă de capul pacientului, pentru poziţia
specială.
Se masează cu indexul întărit de medius; pentru poziţia
Poziţia mâinilor specială, se schimbă des mâna de lucru, mâna cealaltă
susţinând capul, din lateral.
Se acţionează pe 2 zone:
- mediană, pe toată lungimea ligamentului;
Tehnologie - laterală (dreapta sau stânga).
Se execută presiune postero-anterioară, pentru prima zonă şi
din interior spre exterior pentru celelalte.
Eventual posturi, pentru menţinerea sau creşterea
Tehnici asociate amplitudinii mişcărilor de înclinare laterală, rotaţie şi flexie a
coloanei cervicale.
Foto nr. 1. Masaj transversal profund pe ligamentul interspinos cervical

Elementul lezat Ligamentul interspinos dorsal (foto nr. 2)

Durere, în general fără limitarea extensiei şi, mai rar, a altor
Semne (pasive) mişcări; leziunea este localizată, în general, la mai multe
nivele.
Decubit ventral, cu capul rotat într-o parte, membrele
superioare pe lângă corp, o pernă sub torace;
Poziţia pacientului
Aşezat călare pe un scaun, cu antebraţele încrucişate pe
spătar.
Poziţia terapeutului Stând, lateral faţă de pacient;
Poziţia mâinilor Se masează cu indexul întărit de medius.
- mediană, la distanţă de apofizele spinoase;
- la unirea cu vârful apofizei spinoase supra- şi subiacente (2)
Tehnologie
- pe marginile laterale (dreapta sau stânga) (2).
Se execută fricţiune, din interior spre exterior, pentru primele
trei zone şi dinainte spre înapoi, pentru marginile laterale.
Tehnici asociate Căutarea poziţiei intermediare pentru reeducare.
Foto nr. 2. Masaj transversal profund pe ligamentul interspinos dorsal
45
Elementul lezat Ligamentul interspinos lombar (foto nr. 3)
Semne (pasive) Durere, mai ales la extensie forţată;
Decubit ventral, cu o pernă sub regiunea abdominală (pentru
a depărta spaţiile interspinoase).
Poziţia terapeutului Stând, lateral faţă de regiunea lombară a pacientului;
Poziţia mâinilor Se masează cu indexul întărit de medius;
- mediană, pe toată lungimea ligamentului;
Tehnologie - laterală (dreapta sau stânga).
Se execută presiune postero-anterioară, pentru prima zonă şi
din interior spre exterior pentru celelalte.
Tehnici asociate Căutarea poziţiei intermediare pentru reeducare.
Foto nr. 3. Masaj transversal profund pe ligamentul

interspinos lombar
Elementul lezat Ligamentul ilio-lombar (foto nr. 4)

Semne (pasive) Durere la îndoirea laterală de partea opusă.
Decubit ventral, cu o pernă sub regiunea abdominală, pentru
Poziţia pacientului a degaja crestele iliace; se urmăreşte relaxarea spinalilor,
absolut necesară pentru a pătrunde până la ligament.
Reperul esenţial este marginea internă a crestei iliace. Se
reperează spina iliacă postero-superioară, urmând marginea
Reperare verticală a crestei iliace; acolo unde aceasta se curbează în
afară, începe inserţia iliacă a ligamentului, pe o suprafaţă de
aprox. 5 cm., în sus şi în jos.
Poziţia terapeutului Stând în partea opusă leziunii.
Cu mâna în pronaţie, se aşează indexul întărit de cealaltă
mână. Direcţia presiunii are 2 componente:
Poziţia mâinilor
- una verticală, postero-anterioară, atingând marginea internă;
- alta cranio-caudală, presând perpendicular pe element.
Trebuie introdusă marginea laterală a degetului deasupra
Tehnologie crestei iliace, menţinându-se contactul cu marginea sa
internă.
Tehnici asociate Căutarea poziţiilor intermediare pentru reeducare.
Foto nr. 4. Masaj transversal profund pe ligamentul ilio-lombar
47
Elementul lezat Ligamentul sacro-iliac (foto nr. 5)
În mod excepţional, semne lombare. Rar, dureri la apropierea
Semne (pasive) aripilor iliace. Frecvent, dureri provocate prin adducţia din
articulaţia şoldului.
Decubit ventral, uşor răsucit, cu o pernă sub regiunea
abdominală.
Spina iliacă postero-superioară corespunde părţii inferioare a
crestei iliace:
- deasupra este partea medie şi superioară, care corespunde
Reperare
segmentului vertical al crestei iliace;
- dedesubt, între cele două spine iliace posterioare, este
partea inferioară, care este subcutanată.
Poziţia terapeutului Stând, lateral faţă de pacient;
Se masează cu indexul întărit de medius sau de cealaltă
Poziţia mâinilor
mână.
Sacro-iliac superior: se presează profund, spre înainte şi uşor
spre în afară, pe creasta iliacă; fricţiunea se realizează pe
suprafaţă mare şi este mult uşurată dacă se schimbă, din
când în când, punctul de contact.
Tehnologie
Sacro-iliac inferior: se execută presiune mai uşoară, postero-
anterioară; fricţiunea este de intensitate mică, dirijată de sus
în jos, de la spina iliacă postero-superioară, la marea
scobitură sciatică.
Tehnici asociate Profilaxia tensionării ligamentelor posterioare, prin reeducare.

sacro-iliac
Elementul lezat Muşchi intercostal (foto nr. 6)

Durere unilaterală provocată de respiraţie şi îndoirea laterală
Semne (pasive)
a trunchiului de partea opusă leziunii, amplificată la rotaţie.
Poziţia pacientului Decubit ventral, pe partea indoloră.
Se urmăreşte spaţiul intercostal până la stabilirea exactă a
Reperare
locului dureros (în general în treimea anterioară sau medie).
Poziţia terapeutului Stând, în spatele pacientului.
Se masează cu indexul întărit de medius, luând contrasprijin
Poziţia mâinilor
pe torace, cu policele.
Degetul nu trebuie să acţioneze doar în spaţiul intercostal, ci
să urmărească marginile superioare şi inferioare ale coastelor
care limitează acest spaţiu.
Muşchiul este subcutanat, presiunea se exercită
Tehnologie
perpendicular pe grilajul costal; fricţiunea se execută pe
marginile superioară şi inferioară, ca şi pe partea mediană a
spaţiului intercostal, pe suprafaţă mare, urmând direcţia
coastelor.
Foto nr. 6. Masaj transversal profund pe muşchiul intercostal
 APLICAŢII
Identificaţi semnele, pasive sau active, poziţionaţi subiectul, reperaţi punctul cel mai
dureros şi aplicaţi masajul transversal profund pe elementele descrise în acest
subcapitol.
49
2.2. La nivelul membrului superior
Elementul lezat Ligamentul sterno-clavicular (izolat sau împreună cu

articulaţia acromio-claviculară) (foto nr. 7)
Semne - active Inconstante: durere la ridicarea, adducţia sau abducţia
omoplaţilor sau la contracţia izometrică a adductorilor.
- pasive Durere la mişcările forţate de ridicare, rotaţie internă şi rotaţie
externă ale umărului.
Aşezat sau culcat-rezemat, antebraţele pe masă, umărul
relaxat.
Se urmăreşte marginea anterioară a claviculei, din afară spre
interior, până la interlinia articulară; de asemenea, se
Reperare urmăreşte marginea superioară a furculiţei sternale, din
interior spre exterior, până la protuberanţa extremităţii interne
a claviculei, care marchează interlinia articulară.
Aşezat, în faţă şi lateral faţă de pacient, de partea umărului
Poziţia terapeutului
dureros.
Se masează cu indexul întărit de medius, contrasprijin cu
Poziţia mâinilor
policele.
Leziunea este superficială, subcutanată.
Presiunea se exercită dinainte spre înapoi; fricţiunea se
execută de sus în jos şi invers, pe toată partea accesibilă a
capsulei acestei articulaţii. De altfel, partea inferioară a
Tehnologie
articulaţiei prezintă un ligament (sterno-clavicular) care
trebuie fricţionat transversal faţă de direcţia precedentă, adică
de-a lungul marginii inferioare a extremităţii interne a
claviculei.
Tehnici asociate Nu se realizează mobilizări.

sterno - clavicular
Elementul lezat Ligamentul acromio-clavicular (foto nr. 8)

Semne - active Durere la contracţia izometrică şi la cel puţin una dintre
următoarele mişcări ale scapulei: ridicare, abducţie, adducţie.
- pasive Durere la ridicarea, rotaţia internă şi externă a umărului.
Poziţia pacientului Aşezat, cu antebraţele pe masă, umărul relaxat.
Se palpează marginea internă a acromionului, spre interior
faţă de vârful acromial; se urmăreşte marginea anterioară a
claviculei, din interior spre exterior, până la interlinia acromio-
Reperare
claviculară; de fapt, interlinia articulară se găseşte la 3 cm.
mai în faţă şi în interior faţă de unghiul acromionului (unghi de
aprox. 900).
Poziţia terapeutului Stând, în spatele pacientului, oblic-lateral faţă de umăr.
Poziţia mâinilor
policele.
Este o leziune superficială.
Presiunea este orientată din sus în jos; fricţiunea se execută
Tehnologie dinainte spre înapoi, pe aproximativ 2 cm. Partea anterioară a
interliniei necesită o fricţiune orientată de sus în jos, mai
uşoară decât pe partea posterioară.
Tehnici asociate Nu se execută mobilizări.
Foto nr. 8. Masaj transversal profund pe ligamentul acromio-clavicular
51
Elementul lezat Tendoanele supra-spinosului (fig. nr. 9)
Semne - active Existenţa inconstantă a unui arc dureros, la abducţia activă.
Durere la contracţia izometrică maximală a abductorilor,
braţul pacientului fiind în flexie de 300 într-un plan intermediar,
între planul sagital şi cel frontal.
- pasive Declanşarea unei dureri locale la sfârşitul mişcării pasive de
flexie; "semnul blocajului".
Aşezat, cu braţul în retropulsie şi rotaţie internă (mâna la
spate).
Se palpează, din interior spre exterior, spina omoplatului,
până la unghiul postero-extern al acromionului, apoi dinapoi
spre înainte, marginea externă a acromionului, apoi, uşor în
interior, până la interlinia acromio-claviculară.
Reperare
Leziunea, ascunsă de deltoid, este situată, de obicei, la 1/2
cm. sub interlinia acromio-claviculară, pe o suprafaţă de 1/2
cm.; această leziune se poate întinde şi pe 1-2 cm. în afară şi
în interior.
Stând, în spatele pacientului, oblic-lateral faţă de articulaţia
Poziţia terapeutului
tratată.
Poziţia mâinilor
policele.
Leziunea este de profunzime medie, se întinde destul de mult
în afară şi în interior, de unde apare necesitatea de a o trata
în mai multe reprize.
Tehnologie
Fricţiunea se realizează dinafară spre înăuntru şi invers;
presiunea este orientată de sus în jos şi dinainte spre înapoi,
transversal pe suprafaţa marii tuberozităţi.
Se poate pune problema unei tonifieri musculare ulterioare a
abductorilor, în interiorul segmentului de contracţie, prin
Tehnici asociate
contracţie statică, braţul fiind deasupra orizontalei (mişcarea
trebuie să fie complet indoloră).
Fig. nr. 9. Masaj transversal profund pe tendoanele supra-spinosului

Elementul lezat Tendoanele sub-spinosului (fig. nr. 10)

Semne - active Arc dureros inconstant la flexia braţului; durere la contracţia
izometrică maximală a rotatorilor externi ai braţului, braţul
fiind menţinut vertical, cu cotul flectat la 900, antebraţul în plan
sagital.
- pasive Inconstante: durere la adducţia orizontală pasivă a braţului şi
ridicarea pasivă maximă.
Aşezat, cu cotul pe o masă; braţul în flexie de 700 + adducţie
şi rotaţie externă maximale.
Se urmăreşte spina omoplatului, din interior spre exterior,
până la unghiul postero-extern al acromionului.
Reperare
Leziunea, ascunsă de fibrele deltoidului, este situată sub
acesta, pe o lungime de 2-3 cm., dinainte spre înapoi.
Poziţia terapeutului Stând, cu faţa la umărul dureros.
Poziţia mâinilor Se fricţionează cu policele, contrasprijin cu celelalte degete.
Se execută fricţiune uşoară, pe proeminenţele fasciculelor
deltoidului, orientată de sus în jos.
Leziunea fiind destul de profundă, necesită o presiune
Tehnologie puternică, orientată oblic dinapoi spre înainte şi din exterior
spre interior, perpendiculară pe planul marii tuberozităţi.
Tratamentul se efectuează în mai mulţi timpi, în funcţie de
întinderea leziunii.
Poate fi indicată tonifierea musculară, în interiorul
Tehnici asociate segmentului de contracţie şi static, a rotatorilor externi ai
umărului, după dispariţia fenomenelor dureroase.
Fig. nr. 10. Masaj transversal profund pe tendoanele

sub-spinosului
53
Elementul lezat Tendoanele sub-scapularului (fig. nr. 11)
Semne - active Durere la contracţia izometrică maximală a rotatorilor interni
ai braţului, braţul fiind menţinut vertical, cu cotul flectat la 900,
antebraţul în plan sagital.
- pasive Durere la adducţia orizontală pasivă a braţului (blocarea părţii
superioare a tendonului).
Aşezat, cotul flectat la 900, braţul pe lângă corp, în uşoară
rotaţie externă (pentru a degaja tuberozitatea mică).
Pe pliul delto-pectoral se reperează vârful apofizei coracoide,
tendonul fiind situat dedesubt. Trohinul, reper important, este
situat în exterior; trebuie să ne asigurăm de poziţia sa,
imprimând braţului pacientului mişcări de rotaţie internă şi
Reperare
externă.
Leziunea se află pe faţa antero-inferioară a trohinului şi se
poate întinde în afară şi în jos, pe marginea internă a culisei
bicipitale.
Fricţiunea se execută de sus în jos, pe o suprafaţă mare.
Profunzimea leziunii necesită o presiune foarte puternică,
Tehnologie
dirijată dinainte spre înapoi, dificil de realizat dacă terapeutul
are o mână mică şi pacientul este foarte musculos.
Relaxarea rotatorilor interni, folosind:
- Kabat ("contracţie-relaxare");
Tehnici asociate
- postură în rotaţie externă a umărului, dacă există o
limitare a mobilităţii, la sfârşitul tratamentului.
Fig. nr. 11. Masaj transversal profund pe tendoanele sub-scapularului

Elementul lezat Tendonul lung al bicepsului (în culisa bicipitală)

(foto nr. 9)
Semne - active Contracţie izometrică dureroasă, variabilă şi inconstantă.
- pasive Uşoare limitări ale mişcărilor realizate de unul din cei doi
rotatori şi uneori a mişcării de flexie.
Aşezat sau decubit dorsal, cu braţul pe lângă corp, în uşoară
rotaţie externă.
Leziunea este localizată, de la şanţul intertuberozitar, pe o
verticală ce trece prin vârful acromionului, 2 cm. sub acesta.
Se imprimă braţului mişcări de rotaţie internă şi externă, ceea
Reperare ce permite perceperea, în interior, a micii tuberozităţi şi, în
afară, a tuberozităţii mari, mai proeminentă.
Leziunea se poate întinde pe toată lungimea culisei bicipitale,
sau doar pe 3-4 cm.
Poziţia terapeutului Aşezat sau stând, pe partea leziunii.
Contrasprijin cu policele, fricţiune cu 1, 2 sau 3 degete, în
Poziţia mâinilor
funcţie de întinderea leziunii.
Punerea în tensiune a tendonului este inutilă, datorită situării
sale într-un şanţ.
Leziunea este de profunzime medie şi întinderea sa necesită
un tratament în mai mulţi timpi, existând două posibilităţi
tehnice:
- degetul aplică o presiune de direcţie succesiv oblică,
Tehnologie
înapoi şi în interior, apoi înapoi şi în afară printr-o mişcare
arciformă de pronosupinaţie a pumnului.
- posibilitate de inversare a ordinii factorilor: degetele
terapeutului rămân fixe şi se imprimă braţului mişcări de
rotaţie internă şi externă, presiunea fiind orientată antero-
posterior.
Tehnici asociate Recuperarea amplitudinii reduse a mişcărilor umărului.
Foto nr. 9. Masaj transversal profund pe tendonul lung al bicepsului
55
Elementul lezat Tendonul radial al bicepsului (fig. nr. 12)
Semne - active Durere la supinaţia şi flexia antebraţului.
Aşezat sau culcat-rezemat, cotul uşor flectat, antebraţul în
supinaţie.
Se urmăreşte reperarea marginii superioare a cupulei radiale,
pe faţa externă a cotului; la 3 cm. dedesubt se găseşte nivelul
inserţiei radiale a bicepsului. Acest nivel se transpune pe faţa
Reperare
anterioară, constituind primul reper. Se urmăreşte, apoi, în
pliul de flexie al cotului, tendonul radial al bicepsului, de sus
în jos.
Poziţia terapeutului Stând, în faţa pacientului, orientat cu faţa spre cotul dureros.
Leziunea este profundă. Se pot folosi două tehnici:
- fricţiune transversală, cu presiune perpendiculară pe
axul antebraţului;
Tehnologie
- posibilitate de inversare a ordinii factorilor: degetele
terapeutului rămân fixe şi se imprimă antebraţului mişcări de
prono-supinaţie, de mică amplitudine.
Fig. nr. 12. Masaj transversal profund pe tendonul radial al bicepsului

Elementul lezat Capsula articulaţiei radio-cubitale inferioare (partea

posterioară) (foto nr. 10)
Semne - pasive Durere, mai ales la pronaţia pumnului.
Poziţia pacientului Aşezat, cu antebraţul în pronaţie pe masă.
Se palpează de la capul cubitusului, pe interlinia articulară
Reperare
verticală; leziunea este localizată la limita externă.
Poziţia mâinilor Se fricţionează cu policele sau indexul întărit de medius.
Este o leziune superficială.
Fricţiunea se execută de sus în jos, iar presiunea se exercită
Tehnologie
dinainte spre înapoi, perpendicular pe interlinia radio-
carpiană.
Posturi active şi pasive de prono-supinaţie ale pumnului
Tehnici asociate (atunci când este vorba despre o sechelă a fracturii
extremităţii inferioare a radiusului).
Foto nr. 10. Masaj transversal profund pe capsula articulaţiei

radio-cubitale
57
Elementul lezat Ligamentul lateral-intern al pumnului (fig. nr. 13)
Semne - pasive Durere şi "semnul blocajului", la înclinarea cubitală şi
supinaţia pumnului.
Poziţia pacientului Aşezat, cu mâna pe masă, în pronaţie şi înclinare radială.
Reperare Leziunea este situată chiar sub stiloida cubitală.
Poziţia terapeutului Aşezat, în faţa pacientului.
Poziţia mâinilor Se fricţionează cu indexul, întărit sau nu de medius.
Tehnologie Leziunea este superficială.
Fricţiunea se execută dinainte spre înapoi, iar presiunea se
exercită din interior spre exterior, perpendicular pe axul
antebraţului.
Tehnici asociate Posturi active şi pasive, în prono-supinaţie, a pumnului
(leziunea este adesea asociată unei fracturi Pouteau-Colles).
Fig. nr. 13. Masaj transversal profund pe ligamentul lateral intern al pumnului
Elementul lezat Capsula articulaţiei trapezo-metacarpiene (fig. nr. 14)

Semne - active Durere la contracţia izometrică maximală în abducţia şi/sau
antepulsia primului metacarpian.
- pasive Uneori, durere:
- la adducţia primului metacarpian (faţa externă);
- la extensia primului metacarpian (faţa
anterioară).
Poziţia pacientului Aşezat, cu mâna în supinaţie pe masă.
Se reperează tabachera anatomică; pe fondul acestei
tabachere, în partea inferioară, se percepe interlinia trapezo-
Reperare metacarpiană; apoi, se urmăreşte spre interior această
interlinie, pentru a se găsi feţele externă, apoi anterioară ale
capsulei acestei articulaţii.
Poziţia mâinilor Se fricţionează cu policele.
Pe faţa externă, leziunea este superficială; presiunea se
exercită din exterior spre interior, iar fricţiunea dinainte spre
înapoi şi invers.
Tehnologie
Pe faţa anterioară, leziunea este de profunzime medie;
presiunea se exercită dinainte spre înapoi, iar fricţiunea din
interior spre exterior şi invers.
Postură în abducţie a acestei articulaţii (păstrarea primei
Tehnici asociate comisuri a mâinii), care să acţioneze asupra capului primului
metacarpian şi nu asupra primei falange.
Fig. nr. 14. Masaj transversal profund pe capsula articulaţiei trapezo-metacarpiene
59
Elementul lezat Ligamentele laterale ale articulaţiilor interfalangiene
(fig. nr. 15)
Limitarea flexiei şi extensiei (prin aderenţă);
Semne - pasive Durere la punerea în tensiune provocată de valgus (ligament
lateral intern) sau varus (ligament lateral extern).
Poziţia pacientului Aşezat, cu mâna în pronaţie pe masă.
Se urmăreşte interlinia sau şi mai bine bisectoarea unghiului
Reperare format de feţele dorsale ale celor două falange; se percepe
proeminenţa ligamentară, pe feţele laterale.
Se realizează o pensă de apucare între police şi index,
Poziţia mâinilor contrasprijin prin police; fricţiunea se execută cu indexul pe
elementul de tratat.
Presiunea va fi uşoară, ligamentele fiind subcutanate; direcţia
va fi antero-posterioară, urmând interlinia; fricţiunea va fi de
Tehnologie
mică amplitudine, datorită dimensiunii mici a falangei; este
inutil să se deplaseze degetele.
Mişcări active contra rezistenţă.
Tehnici asociate
Posturi active în flexie şi în extensie.
Fig. nr. 15. Masaj transversal profund pe ligamentele laterale

ale articulaţiilor interfalangiene
 APLICAŢII
subcapitol.
2.3. La nivelul membrului inferior
Elementul lezat Adductorii coapsei (fig. nr. 16)

Semne - active Durere la contracţia izometrică maximală.
- pasive Durere la punerea pasivă în tensiune.
Obişnuită: decubit dorsal, cu coapsa în abducţie şi rotaţie
externă.
Specială: decubit ventral, cu coapsa în abducţie şi rotaţie
internă.
Prin contracţia izometrică a adductorilor, se reperează
Reperare această masă musculară pe partea internă a coapsei.
Leziunea se situează, de obicei, pe adductorul mijlociu.
Poziţia terapeutului Stând, lateral faţă de pacient, de partea leziunii.
Poziţia mâinilor Se fricţionează cu trei degete, întărite de cealaltă mână.
Leziunea este profundă, putându-se întinde de la inserţia
pubiană, până la inserţia femurală (de unde necesitatea de a
trata această afecţiune în mai mulţi timpi).
Presiunea se exercită perpendicular pe axul tendonului,
Tehnologie
printr-o mişcare arciformă, de exemplu, din interior spre
exterior pentru faţa internă şi dinainte spre înapoi pentru faţa
anterioară, iar fricţiunea se execută transversal pe axul
membrului.
Fig. nr. 16. Masaj transversal profund pe tendoanele adductorilor coapsei
61
Aparatul extensor al genunchiului (tendonul cvadricipital,
Elementul lezat marginile laterale ale vaştilor, tendonul rotulian)
(foto nr. 11, 12, 13)
Semne - active Durere la contracţia izometrică, pe toată amplitudinea de
extensie a genunchiului.
Poziţia pacientului Obişnuită: decubit dorsal, cu genunchiul întins.
Reperare Pe rotulă şi, mai profund, în jurul său.
Poziţia terapeutului Stând sau aşezat, lateral faţă de pacient, de partea leziunii.
Poziţia mâinilor Se fricţionează cu indexul întărit de medius.
În general, presiunea se exercită perpendicular pe partea
interesată (de sus în jos pentru bază, din interior în exterior şi
din exterior în interior pentru marginile interne şi externe şi de
jos în sus pentru inserţia tendonului rotulian), pe punctul de
inserţie.
Fricţiunea se execută de jur împrejurul rotulei.
Datorită profunzimii inserţiei, trebuie să se recurgă la unele
artificii, cum ar fi:
Tehnologie
- deplasarea pasivă a rotulei spre interior, pentru
tratarea marginii externe şi în exterior, pentru tratarea
marginii interne;
- alunecarea pasivă antero-posterioară:
- apăsând pe punctul inserţiei pentru a
obţine o proeminare a bazei;
- apăsând pe bază pentru a obţine o
proeminare a punctului de inserţie.
Tonifiere musculară prudentă a cvadricepsului, după
Tehnici asociate
vindecare.
Foto nr. 11. Masaj transversal profund aplicat pe marginile laterale ale vaştilor
Foto nr. 12. Masaj transversal profund aplicat pe tendonul cvadricipital
Foto nr. 13. Masaj transversal profund aplicat pe tendonul rotulian
63
Elementul lezat Muşchii ischiogambieri (foto nr. 14,15)
Semne - active Durere la contracţia izometrică maximală a flexorilor coapsei:
- cu genunchiul în rotaţie externă: bicepsul;
- cu genunchiul în rotaţie internă: semimembranosul;
semitendinosul.
- pasive Durere la punerea pasivă în tensiune a acestor muşchi prin
ridicarea gambei întinse sau flexia trunchiului.
Decubit ventral, uşor răsucit, cu genunchiul uşor flectat prin
punerea unei pernuţe sub gleznă.
Leziunea este frecvent situată în partea mijlocie şi, uneori, la
inserţia superioară şi este, adesea, destul de întinsă.
Se reperează tuberozitatea ischiatică, la 2/3 din exterior şi 1/3
Reperare din interiorul pliului fesier şi tendoanele de inserţie ale acestor
muşchi, la nivelul pliului de flexie al genunchiului (bicepsul în
afară, semimembranosul şi tendinosul în interior,
semitendinosul puţin mai posterior).
Poziţia mâinilor În funcţie de întinderea leziunii (foto 14,15).
Leziunea este profundă, se întinde pe suprafaţă mare şi
necesită tratarea în mai mulţi timpi.
Presiunea se exercită viguros, dinapoi spre înainte, iar
Tehnologie
fricţiunea se execută în plan frontal.
Pentru feţele laterale ale maselor musculare, presiunea este
oblică, iar fricţiunea transversal faţă de această presiune.
Pentru a evita recidivele, după vindecare, se va lucra pentru
Tehnici asociate
elasticizarea ischiogambierilor.
Foto nr. 14. Masaj transversal profund pe partea mijlocie a ischiogambierilor

Foto nr. 15. Masaj transversal profund, pe inserţia superioară a ischiogambierilor
65
-
Elementul lezat Ligamentul lateral intern al genunchiului (foto nr. 16)

Semne - pasive Limitarea ocazională a flexiei şi/sau a extensiei (prin aderenţă
sau artrită traumatică).
Durere provocată, mai ales, de valgusul în uşoară flexie, şi
adesea de rotaţia externă.
Obişnuită: decubit dorsal, cu genunchiul flectat.
Specială (atunci când există o limitare a flexiei sau extensiei):
- decubit dorsal, cu genunchiul în flexie maximă
posibilă (limitarea flexiei);
- decubit ventral, cu o pernuţă sub gleznă (limitarea
extensiei).
Se reperează partea anterioară a interliniei şi se presează pe
proeminenţa care constituie marginea platoului tibial intern; se
Reperare pătrunde dinainte spre înapoi, până ce se simte marginea
anterioară a ligamentului; pentru marginea posterioară, se
presează dinapoi spre înainte.
Poziţia terapeutului Stând, lateral faţă de pacient, de partea genunchiului lezat.
Se fricţionează cu indexul întărit de medius, pe ligament;
Poziţia mâinilor
policele ia contrasprijin pe faţa externă a genunchiului.
Ligamentul fiind situat superficial, presiunea va fi uşoară, pe
direcţie antero-posterioară, urmând interlinia. Fricţiunea se va
Tehnologie executa cu amplitudine medie, insistând, mai ales, asupra
mişcării dinainte spre înapoi pentru marginea anterioară şi
dinapoi spre înainte pentru marginea posterioară.
Posturi progresive de flexie (în timpul executării fricţiunii
Tehnici asociate dinainte spre înapoi), apoi de extensie (în timpul executării
fricţiunii dinapoi spre înainte).
Foto 16. Masaj transversal profund executat pe ligamentul lateral intern al genunchiului
Elementul lezat Planul capsulo-ligamentar al genunchiului (fig. nr. 17)

Semne - pasive Pentru ligamentul lateral intern - durere la mişcarea de valgus
a genunchiului.
Pentru capsula internă - durere la mişcarea de rotaţie a
genunchiului flectat la 900;
Limitarea ocazională a flexiei-extensiei genunchiului.
Obişnuită: decubit dorsal, cu genunchiul în flexie sau
extensie, după caz;
Specială: decubit ventral, mai ales pentru recuperarea
extensiei.
Vârful rotulei este situat deasupra interliniei femuro-tibiale. Se
palpează spre interior această interlinie şi se trece,
obligatoriu, peste ligamentul lateral intern; se percepe clar
Reperare proeminenţa anterioară a platoului tibial intern.
Leziunea poate fi localizată înaintea sau înapoia ligamentului
lateral intern (capsula internă) sau chiar pe ligament,
deasupra interliniei.
Se fricţionează cu indexul întărit de medius, contrasprijin cu
Poziţia mâinilor
policele.
Pentru ligamentul lateral intern, fasciculul superficial, presi-
unea se exercită din interior spre exterior, iar fricţiunea
antero-posterior, insistându-se pe apăsarea spre înapoi a
ligamentului, atunci când flexia este limitată şi spre înainte,
Tehnologie pentru extensie.
Pentru capsula internă (ligamentele menisco-tibial şi menisco-
femural), presiunea este oblică spre exterior şi în jos, pentru a
atinge marginea platoului tibial, iar fricţiunea urmează
interlinia.
Metode de refacere a amplitudinii flexiei-extensiei, mai ales
Tehnici asociate
active; tonifierea musculară a cvadricepsului.
Fig. nr. 17. Masaj transversal profund executat pe planul capsulo-ligamentar al

genunchiului
67
Elementul lezat Capsula articulaţiei peroneo-tibiale superioare
(foto nr. 17)
Semne - active Durere la contracţia izometrică în flexie a genunchiului.
- pasive Durere la flexia pasivă a genunchiului (inconstant); durere la
mobilizarea antero-posterioară a capului peroneului, cu
genunchiul flectat.
Poziţia pacientului Decubit dorsal, cu genunchiul flectat.
Capul peroneului este la două lăţimi de deget deasupra
interliniei, care se află deasupra colului peroneului şi este
Reperare uşor de palpat; ea prelungeşte spre în jos tendonul
bicepsului. Se reperează interlinia anterioară, superioară şi
posterioară.
Poziţia mâinilor Se fricţionează cu policele sau cu indexul întărit de medius.
Presiune uşoară, pentru faţa anterioară şi mai puternică,
pentru faţa posterioară care este mai profundă, direcţionată
de sus în jos pentru faţa anterioară, dinainte spre înapoi
Tehnologie pentru partea superioară şi în jos şi înapoi pentru partea
posterioară.
Fricţiunea se execută cu amplitudine mică, deplasând degetul
pentru a acoperi îrtreaga suprafaţă a articulaţiei.
Contenţie suplă, elastică, sub interlinia genunchiului, în timpul
Tehnici asociate
efortului.
Foto nr. 17. Masaj transversal profund executat pe capsula articulaţiei peroneo - tibiale
superioare
Elementul lezat Gambierul posterior (porţiunea inferioară) (fig. nr. 18)

Semne - active Durere la contracţia izometrică în inversie-adducţie a
piciorului.
- pasive Eventual, durere la flexia dorsală şi eversia forţată a
piciorului.
Decubit dorsal, cu piciorul în abducţie şi uşoară flexie
plantară; şoldul în uşoară rotaţie externă.
Teaca şi tendonul trec pe sub vârful maleolei interne şi se
îndreaptă spre tuberculul scafoidului (două proeminenţe uşor
Reperare
de reperat).
Leziunea poate fi localizată supramaleolar sau premaleolar.
Poziţia terapeutului Stând, cu faţa spre partea internă a piciorului.
Se fricţionează cu două sau trei degete, transversal pe
Poziţia mâinilor
tendon, cealaltă mână susţinând piciorul.
Teaca este situată subcutanat, de aceea, fricţiunea se va
executa în funcţie de :
- întinderea leziunii;
- diversele feţe: anterioară, internă şi posterioară,
astfel:
- aproape spre înapoi pentru faţa
Tehnologie anterioară;
- aproape spre în afară pentru faţa
internă;
- aproape spre înainte pentru faţa
posterioară.
Pe tendon, fricţiunea se execută transversal, cu amplitudine
mică, eventual deplasând degetul după fiecare mişcare.
Tehnici asociate Nu se efectuează mobilizări
N.B. Pentru partea supra-maleolară a tecii, terapeutul se aşează la extremitatea distală

a membrului inferior al pacientului, cu antebraţul şi degetele în axul membrului şi
masează cu indexul întărit de medius, printr-o mişcare arciformă de prono-supinaţie.
Fig. nr. 18. Masaj transversal profund executat pe regiunea

inferioară a gambierului posterior
69
Elementul lezat Ligamentul lateral extern tibio-tarsian
(fasciculul anterior) (foto nr. 18)
Semne - pasive Durere la poziţia în varus a piciorului, gamba menţinută
imobilă.
Poziţia pacientului Decubit dorsal, cu piciorul în uşor varus şi flexie plantară (în
măsura în care aceasta este indoloră).
Reperare Ligamentul este situat pe marginea anterioară şi la vârful
maleolei externe, pe aprox. 1 cm. în jur, numai în faţa vârfului
maleolei. Acest ligament se continuă în sus prin peroneul-
tibial inferior şi este ascuns în spatele marginii anterioare a
maleolei.
Poziţia terapeutului Stând, privind spre faţa internă a piciorului.
Poziţia mâinilor Se fricţionează cu indexul întărit de medius, cealaltă mână
menţinând piciorul în varus.
Tehnologie Dată fiind profunzimea, terapeutul va îndrepta presiunea în
exterior şi în sus de-a lungul marginii anterioare (adesea dificil
de găsit datorită edemului) şi va executa fricţiune pe aceasta,
pe o suprafaţă de aproximativ 1 cm.
Tehnici asociate Se recomandă mobilizări, pentru cazurile vechi.
Exemplu: pentru piciorul stâng, terapeutul se aşează la
extremitatea distală a membrului inferior stâng al pacientului,
cuprinde cu mâna stângă calcaneul şi îl mobilizează în varus;
mâna dreaptă prinde antepiciorul pe marginea externă, cu
policele sub plantă şi degetele îndoite pe faţa dorsală, până la
articulaţiile metatarso-falangiene, mobilizându-l în flexie,
adducţie şi pronaţie. Aceasta este poziţia pregătitoare.
Mobilizarea propriu-zisă constă în a imprima mâinii drepte o
mişcare scurtă spre sol, apăsând bine pe al cincilea
metatarsian.
Foto nr. 18. Masaj transversal profund executat pe ligamentul lateral extern tibio-tarsian
Elementul lezat Ligamentul calcaneo-cuboidian (foto nr. 19)

Semne - pasive Durere la supinaţia şi adducţia analitică a antepiciorului
(partea dinapoi a piciorului se menţine imobilizată, cu mâna
pe calcaneu).
Poziţia pacientului Decubit dorsal, cu piciorul în adducţie-supinaţie.
Se reperează apofiza stiloidă a celui de-al cincilea meta-
Reperare tarsian şi se trece la 1-2 cm. deasupra şi înapoi; se identifică
interlinia, executând mişcări de pronaţie-supinaţie.
Poziţia terapeutului Stând, privind spre faţa internă a piciorului afectat.
Se fricţionează cu indexul întărit de medius, transversal pe
axa antepiciorului; contrasprijinul este asigurat, pe faţa internă
Poziţia mâinilor
a cambrurii piciorului, de către police; cealaltă mână menţine
piciorul în varus.
Ligamentul este subcutanat;
Presiunea va fi îndreptată spre marginea internă a piciorului,
Tehnologie iar fricţiunea se execută cu amplitudinea permisă de elastici-
tatea pielii, ceea ce poate necesita o deplasare a degetelor
între faţa externă şi dorsală a articulaţiei.
Tehnici asociate Ca la leziunea precedentă.
Foto nr. 19. Masaj transversal profund executat pe ligamentul calcaneo-cuboidian
71
Elementul lezat Ligamentul cubo-metatarsian dorsal (V) (articulaţia Lisfrank
V) (fig. nr. 19)
Semne - pasive Durere la supinaţia şi flexia celui de-al cincilea metatarsian, cu
tarsul menţinut imobil.
Decubit dorsal, cu piciorul în uşoară flexie şi varus a
antepiciorului.
Reperul esenţial este taberculul celui de-al cincilea metatarsian.
Interlinia este oblică spre interior şi înainte, pe o suprafaţă de
Reperare
aproximativ 1 cm. Flexia-extensia celui de-al cincilea metatarsian
îi uşurează evidenţierea.
Poziţia terapeutului Stând, la piciorul pacientului.
Se masează cu policele, celelalte degete înfăşurându-se în jurul
Poziţia mâinilor feţei externe a piciorului şi permiţând contrasprijinul pe plantă;
cealaltă mână imobilizează capul celui de-al cincilea metatarsian.
Ligamentul este subcutanat.
Tehnologie Presiunea este orientată spre faţa plantară, iar fricţiunea se
execută în sensul interliniei articulare.
Uneori, este necesar să se aplice acelaşi tratament şi articulaţiei
Tehnici asociate
Lisfrank IV.
Fig.19. Masaj transversal profund executat pe ligamentul cubo-metatarsian dorsal
 APLICAŢII
subcapitol.
 EVALUARE
1. Pentru reperarea ligamentului interspinos cervical, se palpează:
a. muşchiul sternocleidomastoidian
b. vârfurile apofizelor spinoase supra şi subiacente
c. corpii vertebrelor cervicale
2. Pentru aplicarea MTP asupra ligamentului interspinos cervical, se acţionează:
a. posterior
b. median
c. lateral
3. Pentru reperarea ligamentului interspinos dorsal, se palpează:
a. muşchii paravertebrali
b. vertebra a XII-a dorsală
c. vârfurile apofizelor spinoase supra şi subiacente
4. Pentru aplicarea MTP asupra ligamentului interspinos dorsal, se acţionează:
a. median şi lateral
b. la unirea cu vârfurile apofizelor spinoase supra şi sibiacente
c. longitudinal
5. Pentru reperarea ligamentului interspinos lombar, se palpează:
a. lojele renale
b. vârfurile apofizelor spinoase supra şi subiacente
c. crestele iliace posterioare
6. Pentru aplicarea MTP asupra ligamentului interspinos lombar, se acţionează:
a. lateral
b. median
c. de la stânga la dreapta
7. Pentru reperarea ligamentului ilio-lombar, se palpează:
a. marginea internă a crestei iliace
b. spina iliacă postero-superioară
c. ultima vertebră lombară
8. Pentru aplicarea MTP asupra ligamentului ilio-lombar, se acţionează:
a. cu marginea laterală a degetului deasupra crestei iliace
b. cu vârful degetului pe creasta iliacă
c. menţinându-se contactul cu marginea internă a crestei iliace
9. Pentru reperarea ligamentului sacro-iliac, se palpează:
a. partea inferioară a crestei iliace
b. spina iliacă postero-superioară
c. articulaţia ultimei vertebre lombare cu sacrumul
10. Pentru aplicarea MTP asupra ligamentului sacro-iliac, se acţionează:
a. sacro-iliac superior
b. sacro-iliac inferior
c. de la spina iliacă postero-superioară, la scobitura sciatică
11. Pentru aplicarea MTP asupra muşchilor intercostali, se acţionează:
a. asupra marginilor superioară şi inferioară ale coastelor
b. asupra părţii mediane a spaţiului intercostal
c. superficial, asupra cuştii toracice
12. Pentru reperarea ligamentului sterno-clavicular, se palpează:
a. marginea anterioară a claviculei, până la interlinia articulară
b. articulaţia acromio-claviculară
c. marginea superioară a furculiţei sternale, până la protuberanţa extremităţii
interne a claviculei
73
13. Pentru aplicarea MTP asupra articulaţiei sterno-claviculare şi a ligamentului sterno-
clavicular, se acţionează:
a. pe partea accesibilă a capsulei articulare
b. pe marginea superioară a claviculei
c. de-a lungul marginii inferioare a extremităţii interne a claviculei
14. Pentru reperarea ligamentului acromio-clavicular, se palpează:
a. marginea internă a acromionului
b. marginea anterioară a claviculei, până la interlinia articulaţiei acromio-
claviculare
c. marginea inferioară a claviculei
15. Pentru reperarea tendonului supraspinosului, se palpează:
a. spina omoplatului
b. marginea externă a acromionului
c. muşchiul supraspinos
16. Pentru aplicarea MTP asupra tendonului subspinosului, se acţionează:
a. asupra proeminenţelor fasciculelor deltoidului
b. în mai mulţi timpi
c. superficial
17. Pentru reperarea tendonului subscapularului, se palpează:
a. vârful apofizei coracoide
b. muşchiul pectoral
c. muşchiul deltoid
18. Pentru reperarea tendonului lung al bicepsului (în culisa bicipitală), se palpează:
a. şanţul intertuberozitar
b. treimea distală a humerusului
c. tuberozitatea mică şi mare a humerusului
19. Pentru aplicarea MTP asupra tendonului lung al bicepsului (în culisa bicipitală):
a. se pune tendonul în tensiune
b. se aplică fricţiune transversală pe tendon
c. se menţine degetul fix şi se mobilizează braţul în mişcări de rotaţie internă şi
externă
20. Pentru aplicarea MTP asupra tendonului radial al bicepsului:
a. se acţionează superficial
b. se aplică fricţiuni cu degetul perpendicular pe axul braţului
c. se menţine degetul fix şi se mobilizează antebraţul în mişcări de prono-
supinaţie
21. Pentru reperarea ligamentului lateral-intern al pumnului, se palpează:
a. procesul stiloid cubital
b. regiunea hipotenară a mâinii
c. tabachera anatomică
22. Pentru reperarea articulaţiei trapezo-metacarpiene, se palpează:
a. interlinia trapezo-metacarpiană
b. tabachera anatomică
c. regiunea tenară a mâinii
23. Pentru reperarea epicentrului durerii la nivelul adductorilor coapsei:
a. adductorii se relaxează
b. adductorii se contractă izometric
c. se palpează partea latero-externă a coapsei
24. Pentru aplicarea MTP asupra aparatului extensor al genunchiului:

a. se mobilizează pasiv rotula spre lateral
b. fricţiunea se aplică doar asupra rotulei
c. se presează pe marginea superioară şi inferioară a rotulei, pentru a avea
acces la tendoane
25. Pentru reperarea tendoanelor muşchilor ischiogambieri, se palpează:
a. tuberozitatea ischiatică
b. pliul de flexie al genunchiului
c. bicepsul, semimembranosul, tendinosul şi semitendinosul
26. Pentru reperarea ligamentului lateral intern al genunchiului, se palpează:
a. spaţiul popliteu
b. marginea platoului tibial intern
c. partea externă a genunchiului
27. Pentru aplicarea MTP asupra ligamentului lateral intern al genunchiului, se
acţionează:
a. prin presiuni + fricţiuni profunde
b. antero-posterior,la nivelul interliniei articulare
c. distal faţă de platoul tibial
28. Pentru reperarea articulaţiei peroneo-tibiale superioare, se palpează:
a. capul peroneului
b. tendonul bicepsului
c. interlinia articulară
29. Pentru reperarea tendonului gambierului posterior (porţiunea inferioară), se
palpează:
a. maleola externă
b. maleola internă
c. tuberculul scafoidului
30. Pentru aplicarea MTP asupra ligamentului calcaneo-cuboidian, se acţionează:
a. cu fricţiuni profunde
b. la 1-2 cm. deasupra şi înapoia apofizei stiloide a celui de-al cincilea
metatarsian
c. cu presiuni indreptate spre marginea internă a piciorului
31. Pentru reperarea ligamentului cubo-metatarsian dorsal:
a. se palpează taberculul celui de-al cincilea metatarsian
b. se execută circumducţia degetului V
c. se execută flexii şi extensii pasive ale metatarsienelor
Rezumat
Capitolul Aplicaţii practice ale masajului transversal profund este structurat în 3
subcapitole, fiecare dintre ele tratând o anumită regiune a corpului (trunchi şi coloană
vertebrală, membre superioare şi membre inferioare). Toate aceste subcapitole conţin
informaţii foarte utile viitorilor specialişti din punct de vedere al formării unor deprinderi de
identificare a semnelor care trădează existenţa unei anumite leziuni, de reperare a
epicentrului durerii, de poziţionare a pacientului şi de acţionare. Aceste informaţii, corelate
cu aplicaţiile repetate, îi vor da posibilitatea studentului să-şi formeze abilităţile practice
necesare aplicării MTP, pornind de la o bună cunoaştere a aspectelor teoretico-metodice.
75
Bibliografie
1. Academia Română, Institutul de lingvistică Iorgu Iordan (1998), Dicţionarul explicativ al
limbii române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti
2. Alfredson, H., Pietila, T., Jonsson, P., Lorentzon, R. (1998), Heavy-load eccentric calf
muscle trening for the treatment of chronic Achilles. American Journal of Sport Medicine
3. Beleyer, Ch. (2003), Douleurs articulaires. Guide clinique pour le diagnostic differentiel,
Klinik fur Rheumatologie und Klinische Immunologie / Allergologie Inselspital, Bern
4. Beleyer, Ch. (2003), Les douleurs articulaire, Forum medical suisse, nr. 49
5. Benezis, Ch. (2007), Les lesions musculaire du sportif, Montpellier, France
6. Brosseau, L., Casimiro, L., Milnes, S., ş.a. (2002), Deep transverse friction massage for
treating tendonitis, Cochrane Database Sisthem Revue
7. Carlson, BM. (1972), The regeneration of minced muscles, în: Monographie in
developemental.Biology, Edition Sikarper, Basel
8. Carr, D., Jacox, A., Chapman, S.L. (1992), Acute pain management. Operative and
medical procedures, and trauma, Agency for Health Care policy and Research, U.S. Dept.
of Health
9. Chaitow, L. (1983), La masoterapia neuro-musculare, Como, Edizioni di red. Studio
redazionale
10. Chiţimia Armenescu, E., Chiţimia, E. (f.a.), Artorzele (www.mirabilismed.ro)
11. Colecţia revistei Cahiers de kinésithérapie (1994-2008), revue d'enseignement post-
scolaire et documentation technique, Paris, MALOINE S.A. éditeur.
12. Colecţia revistei Kinésithérapie scientifique (1994-2008), revue éditée par la
Fédération française des masseurs kinésithérapeutes rééducateurs, Paris
13. Cometti, G. (2004), Les limites du stretching pour la performance, Fizio-active, Paris
Crawford, F., Snaith, M. (1996), How effective is therapeutic ultrasound in the treatment of
heel pain?, Ann Rheum Dis.
14. Cyriax, J.H. (1971), Textbook of orthopaedic medicine, vol. II, Londres, Bailliere-Tindall
Denis, A., Royband, A., Fornaris, A., Commandre, F. (1991), Pratique de glaçage en
traumatologie du sport, Paris, "Medicine du Sport" no. 4
15. Derisquebourg, T., Deprez, X. şi colab. (1993), Conséquences Osseuses de
l'Immobilisation Prolongée, Paris, La Gazette Méd., no. 8
16. Drăgan, I., Petrescu, O. (1993), Masaj-automasaj, Bucureşti, EDITIS
Encyclopédie médico-chirurgicale - instantanés médicaux - (1986-1990), Paris, éditions
Techniques S.A.
17. Fletcher, G., Banja, J., Wolf, S. (1992), Rehabilitation Medicine, Philadelphia, Edit. Lea
& Febriger
18. Howell, S.M., Taylor, M.A. (1996), Brace-free rehabilitation,with early return to activity,
for knees reconstructed with a double-looped semitendinosus and gracilis graft, Journal
Bone Joint Surgery American, nr. 78
19. Kudo, P., Dainty, K., Clarfield, M., ş.a. (1996), Randomized, placebo-controlled,
double-blind clinical trial evaluating the treatment of plantar fasciitis with an extracorporeal
shockwave therapy device: A North American confirmatory study, Journal Orthopedics
20. Mârza, D. (1998), Metode speciale de masaj, Editura Plumb, Bacău
21. Merrick, MA. (2002), Secondary injury after musculoskeletal trauma: A review and
update, Journal Athletic Trening, Paris
22. Ohberg, L, Lorentzon, R., Alfredson, H. (2004), Excentric trening in pacients with
chronic Achilles tendinosis: Normalised tendon structure and decreased thickness at follow
up, Britisch Journal of Sports Medicine
23. Ovricenco, M.V. (2007), Ligaments in top athletes pathology, Sport Medicine Journal,
nr. 10
24. Panait, G. (2007), Artroza (http://www.pansportmedical.ro),
25. Perino, L. (2008), Les tendinites, Actualites Claude Bernard, ABC info, Universite de
Lyon
26. Popescu, E.D., Ionescu, R. (1993), Compendiu de reumatologie, Bucureşti, Editura
Medicală
27. Sanowski, R., Chanussot, J.C. (1991), Massage transversal profond, Paris, Actualités
Sport et Medicine no. 4
28. Thomson, CF., Crawford, F., Murray, GD. (2005), The effectiveness of extra corporal
shock wave therapy for plantar heel pain: A systematic review and meta-analysis, BMC
Musculoskeletal Disorders
29. Troisier, O. şi colab. (1990), Massage transversal profond, Paris, EMK kinésithérapie
30. Vasseur, L. (f.a.), Pathologie osteo-articulaire (www.doccismef.chu-rouen.fr)
31. Vetter, J.M. (2005), Pathologie articulaire, ULP, Faculte de Medicine Strasbourg
32. Wrigth – Carpenter, T. ş.a. (2004), New treatment of muscle strain, în: Int. J. Sports.
Med
33. Ziltener, JL., Allet, L., Monnin, D. (2005), Le stretching, un myth…. Et des constats,
Journal Traumatolocical Sport, Paris
http://www.voloden.com
http://www.sante.cc
http://www.triclair.com
http://www.lekine.net
http://ro.wikipedia.org
http://www.sfatulmedicului.ro
http://www.kinetoterapie.biz
http://www.despreboli.ro
http://www.lekine.net
www.medhyg.ch
77

Masaj - Transversal Profund - Marza PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Masaj - Transversal Profund - Marza PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Masaj transversal profund

CURS STUDII DE MASTERAT

Prof. univ. dr. Mârza-Dănilă Doina

Lector univ. drd. Dobreci Lucian

Editura Alma Mater

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Cuvânt înainte .................................................................................................................................5

Masajul transversal profund este o metodă codificată de către J. Cyriax, care se

Capitolul I. Fundamentarea teoretică a masajului transversal

1.1. Generalităţi, adresabilitate, efecte, indicaţii şi contraindicaţii

1.2. Principii generale de aplicare a Masajului transversal profund

Clasificarea leziunilor musculare

Mecanismele de producere, simptomatologia şi evoluţia leziunilor musculare

Tratament (Wrigth – Carpenter, T. ş.a., 2004)

Fig. nr. 1. Entezită şi peritendinită a tendonului achilian (Beleyer, Ch., 2003)

Cauze externe Cauze interne Factori de risc

Fig. nr. 2. Tendon sănătos (stânga) şi tendon lezat (dreapta) (www.medhyg.ch)

Mecanismele de producere, simptomatologia şi evoluţia leziunilor tendinoase

În toate cazurile, tendinopatiile se însoţesc de durere. Perioada în care se manifestă

Principii generale de aplicare a MTP în leziunile tendinoase

Mecanismele de producere, simptomatologia şi evoluţia leziunilor ligamentare

Fig. nr. 3. Mecanisme de producere a entorselor de genunchi (Vasseur, L., f.a.)

Fig. nr. 4. Entorsă cu rupere de ligamente (Vasseur, L., f.a.)

În funcţie de gravitatea lor, entorsele se pot clasifica în:

Fig. nr. 5. Hiperlaxitatea policelui (http://ro.wikipedia.org).

Fig. nr. 7. Articulaţia genunchiului (http://ro.wikipedia.org )

Patologia articulară se împarte, în funcţie de cauzele care o determină, în:

Mecanismele de producere, simptomatologia şi evoluţia leziunilor articulare

Principii generale de aplicare a MTP în leziunile articulare

1.3. Particularităţile metodologice ale aplicării metodei Cyriax

Particularităţile metodologice ale aplicării metodei Cyriax, ar putea fi sintetizate

12. Printre factorii favorizanţi ai producerii leziunilor tendinoase se numără:

Capitolul II. Aplicaţii practice ale masajului transversal profund

Elementul lezat Ligamentul interspinos cervical (foto nr. 1)

Foto nr. 1. Masaj transversal profund pe ligamentul interspinos cervical

Elementul lezat Ligamentul interspinos dorsal (foto nr. 2)

Foto nr. 2. Masaj transversal profund pe ligamentul interspinos dorsal

Foto nr. 3. Masaj transversal profund pe ligamentul

Elementul lezat Ligamentul ilio-lombar (foto nr. 4)

Foto nr. 4. Masaj transversal profund pe ligamentul ilio-lombar

Foto nr. 5. Masaj transversal profund pe ligamentul

Elementul lezat Muşchi intercostal (foto nr. 6)

Foto nr. 6. Masaj transversal profund pe muşchiul intercostal

Elementul lezat Ligamentul sterno-clavicular (izolat sau împreună cu

Foto nr. 7. Masaj transversal profund pe ligamentul

Elementul lezat Ligamentul acromio-clavicular (foto nr. 8)

Foto nr. 8. Masaj transversal profund pe ligamentul acromio-clavicular

Fig. nr. 9. Masaj transversal profund pe tendoanele supra-spinosului

Elementul lezat Tendoanele sub-spinosului (fig. nr. 10)

Fig. nr. 10. Masaj transversal profund pe tendoanele

Fig. nr. 11. Masaj transversal profund pe tendoanele sub-scapularului

Elementul lezat Tendonul lung al bicepsului (în culisa bicipitală)

Foto nr. 9. Masaj transversal profund pe tendonul lung al bicepsului

Fig. nr. 12. Masaj transversal profund pe tendonul radial al bicepsului

Elementul lezat Capsula articulaţiei radio-cubitale inferioare (partea

Foto nr. 10. Masaj transversal profund pe capsula articulaţiei

Elementul lezat Capsula articulaţiei trapezo-metacarpiene (fig. nr. 14)

Fig. nr. 14. Masaj transversal profund pe capsula articulaţiei trapezo-metacarpiene

Fig. nr. 15. Masaj transversal profund pe ligamentele laterale

2.3. La nivelul membrului inferior

Elementul lezat Adductorii coapsei (fig. nr. 16)

Fig. nr. 16. Masaj transversal profund pe tendoanele adductorilor coapsei

Foto nr. 12. Masaj transversal profund aplicat pe tendonul cvadricipital