Sunteți pe pagina 1din 7

451 Dicționarul general al literaturii române Ivănescu

Catherine, romanticul şi exaltatul Tristan, melomanul dintre „eroismul” individualismului şi impasul afectiv
şi indiferentul Axel, citatofilul pedant Mr. Cawliflowe- al unei sensibilităţi încă adolescentine şi extrem de
reater, Snobul Perfect. Între tipurile contrarii diferenţa susceptibile. Eul incert, luciditatea, dezvrăjirea și mai
este doar de natură stilistică, şi personajele se adre- ales susceptibilitatea devin nu doar embleme per-
sează unul altuia într-un regim auctorial conştient: sonale, ci emblemele unei întregi generații, într‑un
„Tu, Tristan, cu un astfel de stil desuet, scandalos de paragraf care ar putea deveni paradigmatic pentru
romantic, vei rămâne întotdeauna în infirmeria litera- „generația pierdută” a anilor ’40.
turii române”. Personajele piesei, obsedate de moarte, SCRIERI: Artistul şi Moartea, îngr. și postfață Raluca Dună,
dragoste şi literatură, joacă pe scena teatrului lăuntric cu prezentări de Alexandru George, Alexandru Vona,
al „autorului”, care-şi asumă rolul unui regizor al pro- Matei Călinescu și Mircea Ivănescu, Bucureşti, 2006.
priilor fantasme. Discursurile nu sunt decât vocile Repere bibliografice: Alexandru Vona, [Emil Ivănescu],
unui unic discurs polifonic, autoreflexiv, ce-şi con- „Agora”, 1947, mai, CL, 2011, 3; Manu, Eseu, 259–262;
ţine în sine atât afirmaţia, cât şi negaţia. Arhitectura Alexandru George, Prietena noastră, moartea, LCF, 2002,
piesei este şi ea autoreflexivă şi autoparodică. Textul 39; Raluca Dună, [Emil Ivănescu], JL, 2002, 11–20; Doris
propriu-zis este încadrat între Prezentare şi Încheiere, Mironescu, „Tinereţea ciudată” a lui Emil Ivănescu, SDC,
2006, 95; Mihai Zamfir, Pe marginea prăpastiei, RL, 2006,
ambele aparţinându‑i „Autorului”. În Prezentare – una
34; Eugen Simion, Un jurnal wertherian (I, II), „Ziua”,
din cele mai inedite prefeţe din literatura română – 2006, 34; Cosmin Ciotloş, Cronica unei cărţi aşteptate,
autorul, erijat în critic al propriului text, îl descrie ca RL, 2006, 25; Delia Ungureanu, Requiem pentru Emil
„desfăşurare spontană” a „obsedantelor solilocvii” ale Ivănescu, OC, 2007, 58; Barbu Cioculescu, Mea culpa,
„eului”, redate sub forma înşelătoare a unor „colocvii”. „Litere”, 2007, 6–7. R.D.
Piesa, „desfăşurare alegorică şi simbolică”, „eliptică de
acţiune”, aparţine „foarte puţin cunoscutei dar foarte
mult hulitei categorii de teatru interior”. Adresân-
du-se doctorului şi nu cititorului obişnuit, Autorul
explică ştiinţific şi autoironic „foarte personala noas-
tră teorie”, teorema care postulează existenţa unui „al
doilea eu”, multiplicat şi travestit sub diverse forme,
la al căror spectacol eul veritabil asistă, cu detaşare
şi cu ascunse delicii. Încheierea deconspiră caracte- IVĂNESCU, Mircea
rul de provizorat al piesei. Manuscrisul este declarat (26.III.1931, Bucureşti
neterminat şi Autorul adaugă acum câteva replici, pe – 21.VII.2011, Sibiu),
care cititorul le poate plasa oriunde, după bunul lui poet, traducător.
plac. După care se dezice de statutul de „autor” şi de
„opera” finită, etichetată cu dezgust drept „literară” şi Este fiul Aurorei (n. Popârlan) şi al lui Adam Ivănescu,
îşi „părăseşte continentul literar, zâmbind la gândul inginer agronom, înalt funcționar la Ministerul Agri-
eventualilor noi vizitatori, ce-şi vor lua în serios rolul culturii; e fratele scriitorului Emil Ivănescu (a cărui
lor, pipăind neîncetat curiozităţile, vrând să stabi- sinucidere la 22 de ani va marca dramatic opera lui
lească, miopii!, dacă sunt artistice sau nu, în timp ce I.). A urmat Liceul „Spiru Haret” (fiind coleg cu Ion
eu voi fi departe, atras de farmecul orientării în necu- Iliescu, viitorul președinte al României) şi, în ultimul
noscut”. O astfel de conştiinţă auctorială, parodică şi an, Liceul „Sf. Sava” din Bucureşti (1942–1949), absol-
autoparodică este notabilă pentru literatura română vind tot aici Facultatea de Filologie, secţia limba şi
şi probabil aici rezidă şi caracterul de actualitate al literatura franceză (1954). A fost redactor la Agerpres
acestor texte. Dacă întreaga literatură a lui I. se pla- (din 1953), la revista „Lumea” (din 1963), semnând cu
sează sub semnul scriiturii eului şi orice operă a sa pseudonimul Paolo Ricci false corespondențe de la
este o formă de jurnal deghizat, jurnalele şi fragmen- Roma, din 1967 şef de secţie la Editura pentru Litera-
tele de jurnal păstrate, mai haotice, mai luxuriante tură Universală (ulterior Univers), la revista „Transil-
stilistic, alternând artificialitatea şi lirismul, exprimă vania” (din 1972; folosește și pseudonimul Miron
cu o mai pregnantă acuitate conflictul de nerezolvat Moldovan, cu care semnează editoriale „pe linie”).
dintre lumea dinăuntru şi lumea din afară, dintre Din 1980 se stabileşte la Sibiu. Se pensionează în
„omul romantic” şi luciditatea spiritului modern, 1992. În „Steaua” debutează ca poet cu Ploaia (1957)
Ivănescu Dicționarul general al literaturii române 452
şi ca eseist în 1960; publică aici studii consistente curând neomodernist. Evaluarea conceptuală a fost
despre William Faulkner, Albert Camus ș.a. Mai cola- dublată de una valorică. La început, I. ocupa o pozi-
borează la publicațiile „România literară”, „Secolul ție onorabilă în canon, dar periferică în raport cu
20” (unde scrie, de pildă, despre romanul polițist și autori ca Nichita Stănescu. Poezia lui contraria,
despre H.P. Lovecraft – pasiunea pentru genre îi va provoca perplexități cu privire la sursele ei și la locul
marca hotărât poezia), iar după 1989 e prezent în în tradiția poetică românească. Inițial chiar priete-
cotidianul sibian „Dimineața”. Primul volum, Versuri, nii apropiați ai poetului se arătaseră derutați și
îi apare în 1968. A fost distins cu Premiul Asociației sceptici cu privire la textele lui I., în care găseau
Scriitorilor din București pentru Alte versuri (1972), dificil să observe „poezia”. Cu atât mai mult cu cât
cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru traducerea la poetul, potrivit memoriilor lui Virgil Nemoianu,
Absalom! Absalom! de Faulkner (1974) şi pentru volu- producea texte (sau un singur text neîntrerupt, un
mul Poesii nouă (1982), acesta din urmă răsplătit și cu kierkegaardian „commentarius perpetuus”, cum
Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei RSR, obţi- avea să sune titlul unei cărți din 1986, scrisă în cola-
nând ulterior numeroase alte premii, între care Pre- borare cu Rodica Braga) cu mare ușurință, pornind
miul Opera Omnia acordat de Uniunea Scriitorilor de la pretexte și titluri oferite de prieteni, dar pe
(1993), Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” care le transforma în artefacte izbitor de originale.
(1997), Premiul Opera Omnia acordat de „România Din anii ’80 reconsiderarea autorului a început să
literară” (2007), Premiul „Gheorghe Crăciun” oferit de avanseze către centrul canonului, ajungând chiar
„Observator cultural” (2008). De asemenea, a primit să fie socotit după 1989 „cel mai mare poet român
Ordinul Național pentru Merit în grad de Cavaler al epocii postbelice” (Caius Dobrescu). După cum
(2000). s-a observat (Ștefan Stoenescu), poezia lui I. poate
Evaluarea critică a poeziei lui I. a cunoscut o fi încadrată în materie de influențe între existenția-
mutație spectaculoasă între volumul de debut Ver- lismul lui Albert Camus și poeții confesivi ameri-
suri, publicat la finele anilor ’60, și cărțile tipărite la cani (Robert Lowell, John Berryman ș.a., cărora
finele anilor ’80. Primele cronici vorbeau, în spiritul Mircea Cărtărescu le-a adăugat personismul lui
timpului, despre o poezie manieristă, convențio- Frank O’Hara). Matei Călinescu a propus și filiera
nală, artificială, livrescă, lipsită de emoție și de pal- Kierkegaard, prin Jurnalul seducătorului. Trăsătu-
pitul, de caracterul clocotitor al poeziei unor rile literaturii lui I. sunt ușor de desprins (și au fost
Nichita Stănescu sau Ion Alexandru. De-a lungul notate adesea de critică), deși sensul ei rămâne
anilor ’70, deși cota poetului a fost constant pozi- adesea eluziv: aspect narativ subminat în perma-
tivă, reconfirmată fără întrerupere prin numeroase nență de opacitatea semantică globală și de labirin-
texte critice comprehensive, grila conceptuală nu tice elipse, ocoluri, paranteze; prezență foarte spo-
s-a schimbat semnificativ. Începând însă cu gene- radică a metaforelor, monotonie tematică și de voce
rația optzeciștilor (Al. Cistelecan, Ion Bogdan Lefter, (scăzută la cote bacoviene), ironie și autoironie,
Gheorghe Crăciun, Mircea Cărtărescu), I. a fost autocompasiune, emotivitate bazată pe sentimente
recuperat, ca și Leonid Dimov ori ca prozatorii din predominant discrete ca melancolia și tristețea,
cadrul Școlii de la Târgoviște, în calitate de precur- intertextualitate extrem de densă, cu baza în litera-
sor sau chiar reprezentant al postmodernismului tura angloamericană, banalitate aparentă (dar
românesc. Sub noua umbrelă conceptuală, livres- unde metafizica stă la pândă), reciclare a unor
cul odinioară inhibant pentru valorizarea poetului specii poetice socotite perimate (madrigalul) sau
este reevaluat și promovat (deși, într-o primă fază, reinventate spectaculos (sonetul). Numele lui I. se
Cistelecan, autorul unui studiu substanțial în dece- leagă indisolubil de personajul autobiografic
niul al nouălea, încă apreciază că „accesul la real, la mopete, deși el apare doar în volumele Poeme și
autenticitate” al poetului ar fi blocat de livresc). Dar Poesii, ambele din 1970. Este probabil calea de
și eticheta de postmodern, propusă de Ion Bogdan acces cea mai prietenoasă și mai tonică în literatura
Lefter sau de Mircea Cărtărescu (pentru care poezia autorului. Deși profund melancolic, ciclul are un
autorului ar fi „în întregime postmodernă, definito- aspect buf, produs și de recuzita de personaje bur-
riu postmodernă”), a fost chestionată de altă aripă a lești ca v înnopteanu, tânăra nefa, prietenul tatălui
exegezei, inclusiv de Radu Vancu, autorul unei lui vasilescu, dr cabalu, bruna rowena, el midoff
monografii de referință, care îl consideră mai (sub unele identități sunt ascunși prieteni notorii
453 Dicționarul general al literaturii române Ivănescu

– de pildă, v înnopteanu e Virgil Nemoianu), împiedicat de el/ ceilalţi, când au auzit-o ţipând),/
precum și „animale heraldice” precum pisicâinele, acum, eu nu mai pot scrie ce a urmat – priveghiul –/
vorbitorele pisifone, broscoporcul, crocomur, rino- şi schimbările încete ale feţelor celorlalţi/ strânşi
calul. Un poem caracteristic, aproape borgesian, acolo, în casa înzăpezită. Probabil,/ că cel – pus de
dar marcat și de autoreflexivitatea tipică viitoarei atunci într-o cameră cu ferestrele larg/ deschise,
poezii a optzeciștilor este următorul: „mopete scrie spre ninsoarea de afară – era însuşi/ povestitorul”
un poem despre mopete/ stând la masă în local, (Înzăpeziţii). Văzut ca proiect/concept, Poem este
scriind aplicat/ un poem despre mopete – (mopete un volum radical în istoria poeziei postbelice din
are pe masă un tom complicat)/ cu minunății România, putând fi citat ca atare alături de ciclul La
despre evul mediu – și pete/ de cerneală pe degete, Lilieci al lui Marin Sorescu (1973–1998) sau de „ilizi-
de mult ce-și scoate notițe)./ mopete din poemul bila” Dacia Fëniks a lui Ion Gheorghe (1978). De
pe care-l scrie el însuși/ își face închipuirile lui asemenea, este un volum dificil, obscur şi misterios
despre dânsul și/ crede că este independent – însă în bibliografia lui I. Puţin cunoscut şi comentat, a
bufnițe –/ semne ale rațiunii – îl pândesc pe propria fost totuși cartea cea mai iubită de autor, notoriu
lui frunte,/ pentru că ele știu că el este doar o crea- altfel pentru autoderiziunea sa continuă. Lipsit de o
ție/ care depinde de orice măruntă aberație/ a lui coerență narativă explicită, volumul prezintă totuşi
mopete când vrea să se încrunte/ fără motiv, și îl numeroase mărci conotate specific, de la imperio-
uită. mopete s-a răsturnat./ care din ei? el – celălalt? sul cadavru – ascuns într-un portbagaj sau într-o
celălalt?” (mopete și ipostazele). Deși volumele lui I. ladă – până la fenomene meteorologice conotate
par egale între ele, decupaje dintr-un flux textual, noir (o ploaie nesfârșită) și spaţii misterioase (o gră-
impresia se verifică mai puțin în cazul volumului dină, o catedrală). Toate acestea nu se află în rapor-
Poem (1973). Acesta ocupă un loc special între scri- turi clare. Cartea este hipocodificată, astfel încât
erile autorului: este singurul gândit şi construit înţelegerea progresează cu dificultate. Crescând
unitar, asemenea unui roman, poemele fiind „capi- enigma, la răstimpuri apare un personaj volatil şi
tole” care înscenează o „acţiune” şi linii de continu- fantomatic, „o făptură din aer” ce participă ca
itate anecdotică împinse până acolo că din când în observator la o parte a scenelor – lipsite de omoge-
când se fac rezumate recapitulative a ce s-a întâm- nitate cronologică și reprezentând paliere tempo-
plat anterior, ca într-un foileton. Mai mult, nu e rale diferite. Stabilizând şi în acelaşi timp crescând
vorba de un simplu roman, ci de unul poliţist, în confuzia, acest personaj fantomatic apare în capi-
care un cadavru îşi face apariţia undeva în primele tolul Turn of the screw: intertext deloc singular în
capitole. Trimiterile la romanul poliţist sunt de volum, titlul este al unei nuvele fantastice de Henry
altfel frecvente în literatura lui I.; la fel referirile la James care păstra o ambiguitate perfectă între ipo-
subgenuri precum romanul gotic, fantastic sau psi- teza prezenței fantomelor şi ipoteza naraţiunii
hologic, fie în sensul că un anume poem pretinde necreditabile. Corespondenţele temporale sunt tul-
că ar fi un astfel de text – de pildă, un roman gotic, buri, ca şi cele narative. Deși titlurile capitolelor par
fie în sensul că un astfel de roman este prezent în să semnaleze o anumită continuitate, cristalizarea
poem prin citări mai mult sau mai puţin distorsio- unei înţelegeri globale întârzie să apară. Există mai
nate. Texte construite pe referinţa literaturii poli- multe planuri narative aflate în relaţii neclare; lor li
ţiste apăreau și în alte locuri, de pildă în Alte poeme se adaugă propriile reflecţii ale poetului, care intro-
(1973): „Foarte multă vreme am vrut să scriu un duc propria temporalitate. Rezultatul pare o paro-
roman/ poliţist – ajungea să întâlnesc în vreo carte/ die a normelor romanului poliţist clasic. Identităţile
o frază despre zăpadă, despre fata care îşi întorcea/ personajelor sunt vagi, generice („grupul de
capul, şi înfiorându-se, de la fereastra de unde/ se oameni” care apare în primul capitol, revenind
vedea grădina în ploaie – şi îmi spuneam/ că astfel apoi, deși coordonatele lui variază) sau indis-
de lucruri există, că moartea/ există mereu în vreu- tinct-pronominale (subiecți de tipul el, ea; aceasta
nul din acele prea multe/ fiinţe din noi – şi că despre fiind o lecţie deprinsă de la Faulkner, al cărui roman
asta trebuie să se facă/ uneori o inscripţie – să Zgomotul şi furia Mircea Ivănescu îl traducea în
rămână. Numai că acum,/ când unul din cei dină- timp ce scria Poem). Sintaxa este fracturată la tot
untrul meu a fost găsit/ pe palierul care întrerupe, pasul de paranteze şi excursuri care părăsesc şi sub-
după un colţ hirsut,/ scara de lemn – (şi s-au minează firul principal. Pot fi identificate de-a
Ivănescu Dicționarul general al literaturii române 454

Mircea Ivănescu, Dumitru Țepeneag și Alexandru Condeescu

lungul volumului nenumărate referinţe intertextu- imaginare. O poetică a întregii opere a lui I. apare
ale, începând cu aluzii pasagere sau de simplă colo- explicitată în textul al treilea de aici, Descrierea
ratură şi sfârşind cu cele structurante. Din această scenei: „Lectura unui roman este – nu este aşa? –/
ultimă categorie fac parte romanul Sub vulcan de doar un pretext. Citeşti, şi pe urmă, deodată, te
Malcolm Lowry şi Hamlet de Shakespeare. Alte tri- surprinzi nemişcat, cu cartea deschisă/ în faţă – şi
miteri sunt la Rebecca de Daphne Du Maurier, Gră- stai – (dară ochiu-nchis afară/ înăuntru se aţin-
dina secretă de Frances Hodgson Burnett, Peter teşte bubos/ pe o obsesie mai veche a ta)”. Altfel
Schlemihl de Adelbert von Chamisso ori Conacul spus, cărţile stârnesc amintirea, iar amintirea tră-
groazei, romanul polițist al autoarei Mignon G. ieşte din substanţa din care sunt făcute cărţile
Eberhart. Scrieri, așadar, de toată mâna – potpuriu (citite de I.); forma – uneori monstruoasă sau doar
tipic pentru relativismul canonic al postmodernis- informă – pe care o iau amintirile nutrite în chipul
mului. Intertextualitatea survine nu aleatoriu, ci cuvintelor şi imaginilor din cărţi alcătuiesc litera-
coagulează în noduri tematice. Două dintre temele tura autorului. Cu toată „monotonia” operei, pot fi
principale sunt infernul şi timpul; o temă comple- distinse totuși, potrivit lui Andrei Terian, două
mentară – prezentă de altfel în toată opera lui I. – etape relativ distincte ale poeziei lui I. Prima (cea
este aceea a raportului hamletian dintre vorbe „neptunică”) este compusă de volumele apărute
(„words, words, words”) şi ceea ce ele descriu mai până la începutul anilor ’80, caracterizate printr-o
mult sau mai puțin precar. De asemenea, apar ascendență a livrescului, pe când cea de-a doua,
numeroase referinţe și indicii autobiografice. Este „plutonică”, de după Poesii nouă, ar face loc într-o
vorba în primul rând de moartea traumatizantă a mai mare măsură factorului existențial. Totuși, așa
fratelui său Emil Ivănescu, sinucis într-o gesticula- cum o atestă Poem, și poezia anilor ’60–’70 este
ţie à la Kirilov, eroul lui Dostoievski din Demonii. acut marcată de elementul existențial, chiar dacă
Conexiunea dintre partea „ezoterică” a autobiogra- disimulat cu grijă în obscurități semantice și inter-
ficului și partea „exoterică” a intertextului oferă în textuale. Observația lui Terian poate fi reformulată
cele din urmă cheia către sensul cărții: poetizarea în sensul în care poezia scrisă de I. cu începere din
unei descinderi în infernul labirintic al propriilor anii ’80, la rândul ei foarte livrescă, devine mai cir-
amintiri, compus în egală măsură din ființe reale și cumstanțială, mai ocazională, integrând secvențe
455 Dicționarul general al literaturii române Ivănescu

mai superficiale, mai puțin ocultate și profunde Liiceanu, intitulate Măştile lui M.I. (2012). Într-o
din realitatea imediată decât o făcuseră poemele amplă recenzie, Felicia Antip a contestat – cel puțin
mai vechi. Oricum, după cum o atestă alegerile parțial – autenticitatea transcrierii acestor din urmă
diverșilor antologatori, primele cărți ale poetului convorbiri cu scriitorul. Trebuie adăugat că I. este
rămân, până la o eventuală reconsiderare cano- unul dintre marii traducători ai culturii române:
nică, cele mai importante. Fiind vorba, în ciuda Ulise de James Joyce, mai multe romane de Faulk-
aparențelor, de un autor dificil atât prin cantitatea ner, Omul fără însuşiri de Robert Musil, scrierile lui
de referințe autobiografice și livrești încorporate Franz Kafka ş.a. Fără a fi neapărat literale și acurate,
în texte, cât și prin opacitatea semantică pro- aceste trans­ pu­
neri ating un grad remarcabil de
priu-zisă a poemelor lui „narative”, două volume lite­ra­ritate.
de interviuri au darul de a lămuri o serie de aspecte
Procesul de disoluţie a schemelor poeziei tradiţionale
obscure sau ezoterice. Primul este Interviu transfi- atinge, probabil, punctul extrem în versurile lui Mircea
nit (2004), publicat inițial, în perioada dintre mai Ivănescu, cu obstinaţie prozaice, fără culoare şi fără
1994 și octombrie 1995, în săptămânalul sibian muzicalitate. […] Depoetizând versul, el încearcă să-i dea
„Opinia publică”. Proiectul inițial al lui Vasile o vigoare nouă prin transcrierea directă a stărilor de spirit
Avram, cel care intervievează, a rămas finalmente în înlănţuirea lor normală. Aceasta este, în fapt, poezia sa:
incomplet, șirul răspunsurilor curmându-se la jurnalul unor stări de spirit, notarea fără artificiu literar
mijlocul celor 286 de întrebări avute în vedere (afară doar de artificiul înlăturării oricărui artificiu!) a
(corespunzând zilelor lucrătoare dintr-un an). unor senzaţii ce ies din contactul cu obiectele trecute în
Structura care a rezultat este una liberă, nesubor- memorie.
EUGEN SIMION
donată unui chestionar rigid. Discuţia urmează
cursul fluid al asociaţiilor care se nasc pe măsură Oriunde s-ar ascunde Mircea Ivănescu și indiferent după
ce memoria îşi caută cuvintele care să o aducă la ce, paravanul livresc nu e decât o transparență; pe cât
timpul prezent. Umbra pe care I. o lasă acum nu pare el a umbla din carte în carte, furișându-se în spa-
diferă mult de conturul – retoric, uman – proiectat tele unor personaje sau în umbra unor situații, pe atât, de
de versuri ale lui. Multe pasaje, redispuse sub fapt, dă întotdeauna peste sine. Dar tocmai această iden-
formă de „poesii”, nu ar părea discordante în titate dintre el și măști, dintre viața lui și viețile din cărți
va produce una din liniile agonice de fond din poezia
sumarul unei astfel de culegeri. Sensul propoziţii-
lui Mircea Ivănescu. Condiția de scoliast nu se impune
lor se formulează dintr-o sintaxă chinuită parcă de doar în raport cu lumea livrescă, ci și cu propria viață,
o continuă indecizie, desfăcută în zeci de paran- la care participă doar ca un comentator, ca un martor.
teze, apoziţii, referinţe obscure, suspendări ale Dar o viață care e iremediabil inautentică și evanescentă.
firului principal pentru a trage iţele unui plot […] Mircea Ivănescu trăiește, de fapt, într-o carte, zilele
secundar ori periferic. Interviu transfinit este plin lui sunt doar pagini care se repetă, sentimentele și stările
de ecourile mai mult sau mai puţin înfundate ale lui – doar reproduceri, simulacre. Le identifică mereu „în
vieţii pe care I. nu a încetat să şi-o construiască literatură”, se simte el însuși un ostatic al clișeului. Întâi al
pornind de la o memorie pentru care diferenţa clișeului literar […], apoi al clișeului sentimental […] și-n
dintre ceea ce este real şi ceea ce este fictiv devine cele din urmă al clișeului existențial. […] Acesta e, fără
îndoială, nucleul tragic din care se trage conștiința grea a
nesemnificativă. Astfel, el scrie despre copilărie,
unei existențe de suplinitor, a unei existențe fără mandat
despre tatăl de la care a învăţat engleza în timpul originar; un fals destinal din pornire.
unei convalescenţe prelungite, despre cârciumile AL. CISTELECAN
din Bucureşti, despre fratele său Emil, despre prie-
teni (Matei Călinescu, Alexandru George), despre Mircea Ivănescu excelează în arta, tot apăsat (auto)ironică,
sonetele în franceză compuse la sfârşitul adoles- de a prozaiza liricul şi de a liriciza prozaicul, ca în ciclul
cenţei, despre bibliotecile din Facultatea de Filolo- „mopeteiana”. Am putea vedea aici un element „narativ”
care ar contraveni principiului poetic simbolist-modernist
gie a anilor ’50, despre editorialele politice scrise
că în poezie nu trebuie spuse poveşti. Dar poetul nostru
înainte de ’89, despre volumele scrise în colaborare, nu spune nici el poveşti, doar descrie cadrul unei posibile
despre un poem al lui Robert Browning, despre cât naraţiuni, cu personaje desprinse parcă dintr-un film de
de rezonabil este un pact cu diavolul, despre roma- câteva minute (durata poemului) în care nu se întâm-
nele poliţiste citite în adolescenţă. Mult mai expli- plă nimic. […] În poemele care-l au drept erou principal
cite autobiografic sunt convorbirile cu Gabriel pe mopete, uşor de identificat ca o figură autobiografică,
Ivănescu Dicționarul general al literaturii române 456
aveam de-a face nu numai cu ceea ce aş numi o „auto- William Faulkner, Zgomotul şi furia, Bucureşti, 1971,
parodie narcisică”, ci şi cu o „parodie onorifică”la adresa Absalom! Absalom!, Bucureşti, 1974, Sartoris, Bucureşti,
unor opere de poeţi îndrăgiţi ca T.S. Eliot (să ne gândim la 1980, Pogoară-te, Moise!, Bucureşti, 1991, Recviem pentru
The Love Song of J. Alfred Prufrock sau la Sweeney Ago- o călugăriţă, postfață Sorin Alexandrescu, Bucureşti,
nistes) sau Ezra Pound, mare inventator de măşti (Perso- 1995, Sanctuar, pref. Dan Grigorescu, Bucureşti, 1996,
nae), între care Hugh Selwyn Mauberly. Numele mopete Hoţomanii – o reminescenţă, pref. Mircea Mihăieş, Bucu-
(care, s-a sugerat, ar putea fi o anagramă a cuvintelor poet/ reşti, 1998, Steaguri în ţărână, Bucureşti, 1999, O para-
poem) derivă de fapt, după cum mi-a comunicat autorul bolă, postfaţă Mircea Mihăieş, Bucureşti, 2000; Truman
însuşi, pe vremea când scria acest ciclu […], din termenul Capote, Alte glasuri, alte încăperi, Bucureşti, 1977; Peter
geologic şi vulcanologic de „mofete” sau „mofetă”, luat din Beagle, Ultima licornă, Bucureşti, 1977; James Joyce,
franceză care, la rându-i, l-a luat din italiană (moffeta, Ulise, I–II, Bucureşti, 1984; Franz Kafka, Pagini de jurnal
de la muffa, însemnând „mucegai”). „Mofette” în franceză şi corespondenţă, pref. Al. Şahighian, Bucureşti, 1984 (în
(după micul Robert) are sensul „emanaţie de gaz carbonic colaborare cu Al. Şahighian), Opere complete, I–VI, îngr.
rece, consecutivă unei erupţii vulcanice”; e un gaz nociv, trad., Bucureşti, 1996–2000; Poezie americană modernă
pe care Candrea îl înregistrează în româneşte ca „mofetă”, şi contemporană, îngr. trad., pref. Ştefan Stoenescu,
cu explicaţia: „orice gaz ce nu poate fi respirat”. Tot în Cluj-Napoca, 1986; Trei poeţi englezi contemporani:
franceză „mofette” mai desemnează şi un animal, un fel Fleur Adcock, Alan Brownjohn, Jon Silkin, introd. trad.,
de dihor (mai frecvent în America de Nord) rău-mirositor Bucureşti, 1989 (în colaborare cu Denisa Comănescu
[…]. Asociaţiile sunt deci neplăcute, dar schimbarea fone- şi Liliana Ursu); Friedrich Nietzsche, Naşterea filosofiei
mului „f ” prin „p” neutralizează acest efect conotativ. Aş în epoca tragediei greceşti, pref. Vasile Muscă, Cluj-Na-
zice că „mopete” are asociaţii fonice mai degrabă comice, poca, 1992, Ecce homo, Cluj-Napoca, 1994; Rainer Maria
simpatic-comice; mai are meritul că e un cuvânt inventat, Rilke, Povestiri despre bunul Dumnezeu, Cluj-Napoca,
unic, fără asociaţii denotative sau etimologice imediate 1993; Hannah Arendt, Originile totalitarismului, Bucu-
şi, cum am văzut, cu posibilităţi de a fi citit anagramatic, reşti, 1994 (în colaborare cu Ion Dur); Denis de Rouge-
ceea ce l-ar înnobila. mont, Partea diavolului, Bucureşti, 1994; Søren Kier-
MATEI CĂLINESCU kegaard, Şcoala creştinismului, Bucureşti, 1995; Robert
SCRIERI: Versuri, Bucureşti, 1968; Poeme, Bucureşti, Musil, Omul fără însuşiri, I–V, pref. Ion Ianoși, Bucureşti,
1970; Poesii, Bucureşti, 1970; Alte versuri, Bucureşti, 1995–1996; Christoph Ransmayr, Ultima lume, Bucu-
1972; Alte poeme, Bucureşti, 1973; Poem, Bucureşti, reşti, 1996; D.M. Thomas, Hotelul alb, Bucureşti, 1999;
1973; Amintiri (în colaborare cu Leonid Dimov şi Florin Hermann Broch, Somnambulii, postfaţă Cornel Ungu-
Pucă), Bucureşti, 1973; Alte poesii, Cluj-Napoca, 1976; reanu, Bucureşti, 2000; Susan Sontag, Împotriva inter-
Poesii nouă, Cluj-Napoca, 1982; Poeme nouă, Bucureşti, pretării, postfaţă Mihaela Anghelescu Irimia, Bucureşti,
1983; Alte poeme nouă, Bucureşti, 1986; Commentarius 2000; Christian Haller, Jocurile zeilor – Götterspiele, ed.
perpetuus (Parabole) (în colaborare cu Rodica Braga), bilingvă, Bucureşti, 2000.
Cluj-Napoca, 1986; Versuri vechi, nouă, Bucureşti, 1988; Repere bibliografice: Cristea, Interpretări, 187–190;
Poeme vechi, nouă, Bucureşti, 1989; would-be poems, Grigurcu, Teritoriu, 76–87; Niţescu, Scylla, 175–193;
Sibiu, 1992; Limitele puterii sau Mituirea martorilor (în Andriescu, Relief, 94–100; Iorgulescu, Rondul, 75–79;
colaborare cu Iustin Panţa), Sibiu, 1994; Versuri, postfaţă Petroveanu, Traiectorii, 235–243; Cristea, Domeniul, 110–
Ion Bogdan Lefter, Bucureşti, 1996; Poezii, Bucureşti, 113; Mincu, Poezie, 177–183; Piru, Poezia, II, 294–302;
1997; Poesii vechi şi nouă, pref. Eugen Negrici, Bucureşti, Poantă, Radiografii, I, 175–178; Raicu, Practica scrisului,
1999; Aceleaşi versuri, îngr. Dumitru Chioaru, Cluj-Na- 334–338; Simion, Scriitori, I (1978), 314–321; Grigurcu,
poca, 2002; Commentarius perpetuus 2 (în colaborare Poeţi, 226–231; Alex. Ştefănescu, Între da şi nu, Bucu-
cu Rodica Braga), Sibiu, 2003; Poeme alese, postfață Al. reşti, 1982, 67–72; Raicu, Fragmente, 221–226; Flămând,
Cistelecan, Brașov, 2003; versuri poeme poesii altele Intimitatea, 114–140; Negrici, Introducere, 98–115; Pop,
aceleaşi vechi nouă, îngr. şi pref. Matei Călinescu, Iaşi, Jocul, 364–382; Grigurcu, Existenţa, 43–46; Micu, Limbaje,
2003; Interviu transfinit. Mircea Ivănescu răspunde la 167–181; Eugen Simion, Câteva parabole cu limpezimea
286 de întrebări ale lui Vasile Avram, Nicula, 2004; ed. lor aparentă, RL, 1987, 7; Cistelecan, Poezie, 22–44; Mun-
2, postfaţă Radu Vancu, Bistrița, București, 2012; Versuri teanu, Jurnal, IV, 159–163; Gheorghe Grigurcu, Mircea Ivă-
alese, îngr. Ioan Radu Văcărescu, pref. Al. Cistelecan, nescu sau Ficţiunea realului, VR, 1989, 2; Virgil Nemoianu,
Pitești, 2010; Măştile lui M.I.: Gabriel Liiceanu în dialog Arhipelag interior. Eseuri memorialistice (1940–1975),
cu Mircea Ivănescu, Bucureşti, 2012; Cele mai frumoase Timişoara, 1994, passim; Cărtărescu, Postmodernismul,
poezii, pref. Gabriel Liiceanu, București, 2012. Tradu‑ 314–317; Cistelecan, Top ten, 9–11; Sorescu, Lumea, 223–
ceri: Lillian Hellman, Vulpile, București, 1963 (în colabo- 228; Dicţ. esenţial, 428–430; Dicţ. analitic, III, 358–360, IV,
rare cu Z. Florea); F. Scott Fitzgerald, Marele Gatsby, pref. 367–369, 373–375; Manolescu, Lista, I, 103–109; Buciu,
trad., Bucureşti, 1967, Blândeţea nopţii, Bucureşti, 1974; Panorama, I, 124–131; Al. Cistelecan, Mircea Ivănescu,
457 Dicționarul general al literaturii române Izbăşescu
Braşov, 2003; Raluca Dună, [Mircea Ivănescu], LCF, 2003, progresivei „coborâri” din tabloul ideal al mitului
13, VR, 2004, 6–7; Mihai Iovănel, [Mircea Ivănescu], ALA, spre „melodrama realului” – titlul unei cărți din
2003, 676, 2004, 727, CLT, 2011, 345; Al. Cistelecan, Pene- 1995 considerat emblematic și plimbat prin mai
lopa şi victimele ei, CLT, 2004, 10; Virgil Nemoianu, Mircea
multe reeditări –, unde se poate citi: „mitologia o ia
Ivănescu, patriarh al inteligenţei, E, 2006, 3–4; Andrei
Terian, [Mircea Ivănescu], E, 2006, 3–4, CU, 2006, 8; Radu deodată din loc/ printre dolari verzui, prin stearpa/
Vancu, Mircea Ivănescu. Poezia discreţiei absolute, Bucu- evaziune fiscală” (Oglinda de cianură). Trilogia
rești, 2007; Manolescu, Istoria, 1074–1076; Mircea Ivănescu Ulise al orașului (2008), reeditând Viața în tablo-
80, îngr. Al. Cistelecan, Pitești, 2011; Felicia Antip, Portret uri, Garsoniera 49 (1985) și Coborârea din tablouri
Mircea Ivănescu. Un eşec ireparabil, CLT, 2012, 23. M.I. (1993), confirmă acest mers descendent, revanșa
prezentului și a istoriei concrete asupra mitului.
IZBĂŞESCU, Gheorghe (8.IX.1935, Lăicăi, j. Argeş Operația de reeditare este, de altfel, în cazul lui I.,
– 10.X.2017, Onești), poet. Este fiul Victoriei (n. una de rescriere și de remaniere evidentă a volu-
Miriţescu) şi al lui Gheorghe T. Izbăşescu, funcţi- melor anterioare, conform noii plaje de valori și de
onar. După studii elementare făcute în satul natal, opțiuni ideologice ale autorului (I. a pretins, astfel,
urmează liceul în Târgovişte, absolvit în 1953. În după 1989, că scenariile sale mitologice au poten-
anul IV întrerupe cursurile la Facultatea de Filolo- țial subversiv, „mercenarii” invocați în poeziile
gie (secţia slavistică) a Universităţii din Bucureşti, apărute în anii comunismului simbolizându-i pe
pentru a le încheia la Facultatea de Filologie a Uni- torționarii comuniști etc.). În Jocurile minții (2007)
versităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi (1970). Este profesor recursul la mitologie e suprimat în favoarea unui
suplinitor şi apoi profesor în comunele băcăuane imaginar cvasiexpresionist, în care stihialul. clișeist
Viişoara şi Oituz, iar din 1973 predă la Liceul Indus- reprezentat („norii avizi de putere”, „presiuni sub-
trial de Chimie din Oneşti, oraş unde se va sta- terane” etc.), strivește cotidianul și iluzoria salvare
bili. Organizează aici cenaclul școlar Zburătorul, prin mit a orașului. Balansul între real și himeric,
precum și o publicație omonimă şi îngrijeşte trei între aventura de tip homeric și așa-numita aven-
culegeri ale elevilor (1976, 1983, 1996). Debutează tură a vieții cotidiene și a scriiturii a prilejuit criticii
cu versuri în „Tânărul scriitor” (1957) și editorial în exagerate puneri în paralel ale găselnițelor lui I. cu
1984 cu Viaţa în tablouri, în urma câştigării unui universul lui James Joyce sau Rainer Maria Rilke,
concurs organizat de Editura Albatros. În același an dar și recuperarea marginalului I. ca postmodern,
obţine premiul revistei „Vatra”. A semnat și Gheor- alături de optzeciștii canonici Florin Iaru, Traian T.
ghe Arald. Coșovei, Liviu Ioan Stoiciu și Mircea Cărtărescu, în
Esențială pentru rețeta lui I. este „placarea virtutea mixajului de prozaism și de referințe din
mitului pe cotidian” (Al. Cistelecan), în ton cu filo- cultura înaltă. I. a mai semnat și romanul cu sce-
sofia lirică a anilor ’80, care, proclamând coborâ- nariu autobiografic Salonul de vară (2003), prețios
rea poeziei în stradă, mixa marile teme culturale autoetichetat drept încercare de a-și „dibui haloul
cu perspectiva microrealistă. Referințele mito- mitexistenței”.
logice predilecte ale lui I. vin din Grecia antică și SCRIERI: Viaţa în tablouri, Bucureşti, 1984; Garsoni-
îndeosebi din epopeile homerice, ale căror cores- era 49, Iaşi, 1985; Coborârea din tablouri, Bacău, 1993;
pondente derizorii caută să le identifice în coor- Ansamblul de manevre, Bacău, 1993; Ulise al oraşului
donatele vieții de provincie din România comu- (Mica epopee apretată), Bacău, 1994; Melodrama rea-
nistă. Astfel Oneștiul devine „Troia perversă” de pe lului, Iaşi, 1995; Gura mea e un oraş viitor, Timişoara,
Trotuș, Casa de creație a elevilor devine „templul 1997; Mâna cu efect întârziat, Timişoara, 1997; Cân-
ucenicilor”, autorul însuși recomandându-se drept tece de mântuire, Botoşani, 1998; Muza din tomberon,
Ulise-Scribul angajat într-un joc erotic cu Miri- Timişoara, 1998; Mona-Ra, Timişoara, 2000; Ansamblul
anida, ipostază feminină în care critica a citit, mai de manevre. Mică epopee apretată, Cluj-Napoca, 2003;
Melodrama realului, pref. Nicolae Oprea, postfaţă Ştefan
curând decât o revizitare a modelului Penelopa, o
Borbély, Bucureşti, 2003; ed. Cluj-Napoca, 2006; Salonul
aluzie la Operă sau la Poezie, ca mesaj textualist de vară, pref. Cornel Moraru, Cluj-Napoca, 2003; Scările
prin care se ia „în stăpânire/ depozitul de întâm- de marmură, Cluj-Napoca, 2004; Un alt fel de amant al
plări al cetății” (Urgența cotidiană). Recuzita și coroanei, Cluj-Napoca, 2005; O călărire în zori, Cluj-Na-
scenariile mitografice ale lui I. sunt reluate de la poca, 2005; Jocurile minţii, pref. Ştefan Borbély, Bucu-
un volum la altul, fără o evoluție vizibilă în afara reşti, 2007; Ulise al oraşului (O trilogie), Cluj-Napoca,