Imaginea evreului în cultura română

- Proiect imagologie –

Facultatea de Științe Politice, Filosofie și Științe ale Comnicării,

Publicitate anul II:
Mihaela Gabriela Ghiță
 Prezenți de mai multe veacuri în spațiul românesc, evreii au reprezentat, în sânul
comunităților, alteritatea care pretinde regândirea sinelui, și în același timp o parte –
incomplet acceptată și parțial asimilată – a propriei identități și a propriilor rădăcini. Modul în
care românii s-au raportat la evrei de-a lungul timpului ilustrează aceeași ambiguitate și
aceeași nesiguranță identitară: soarta evreilor din spațiul românesc s-a jucat, de la
începuturile modernității, între tentația excluderii și fireasca recunoaștere a egalității în
drepturi.
În mod vizibil, evreii au participat la construirea comunității, a limbii, culturii, artei și
a meseriilor, fiind direct implicați în evenimente cheie ale construcției naționale. Atât
România pitorească a lui Rosenthal cât și monumentalul omagiu adus limbii române care este
Dicționarul lui Lazăr Șăineanu atestă titlul de edificatori de „locuri ale memoriei” naționale
atribuit evreilor. Lăcașurile de cult, școlile, așezămintele, casele și prăvăliile ridicate de evrei
s-au înălțat alături de cele ridicate de români, maghiari ori de alte naționalități înscriind în
țesătura spațiului românesc amprenta prezenței unor comunități vii și active în mijlocul
cetății.
Cu toate acestea, în numele afirmării identității românești, de care se leagă numele
atâtor literați, artiști, oameni de cultură și savanți evrei, statul român și mai mulți concetățeni
ai noștri au ales în repetate rânduri să distrugă sau să deposedeze pe concetățenii lor evrei de
bunurile lor, de aspirațiile lor și în cele din urmă de viețile lor și ale familiilor lor. Astăzi ne
putem imagina viața religioasă din țara noastră fără memoria identității iudaice, în condițiile
în care într-o țară majoritar creștină, evreii români prin faptele și ideile lor ne-au făcut pe noi,
cetățenii români să devenim capabili de autocunoaștere și să ne asumăm în materie de viață
religioasă cel mai modern și mai demn drum cu putință.
Evreii din Romania, din toată lumea au fost diferiți prin limba pe care o vorbeau, prin
interesele materiale și comportarea socială, strâns legate de populația în mijlocul căreia
trăiau, și este extrem de greu de găsit o asemănare între un evreu new yorkez, parizian/
român. Cu o singură excepție: toți evreii cred în Dumnezeu. Pentru acest crez au murit
milioane de evrei. A existat o perioadă când societatea românească cuprindea un mare număr
de evrei integrați, însă, odată cu apariția curentelor antisemite, fie ele de ordin politic,
religios, economic, evreii au fost aleși așa-numiți țapi-ispășitori, fiind socotiți principalii
responsabili, străini de neam. Treptat au fost excluși din învățământ, avocatură și
administrație, țintindu-se limitarea lor în universități, organe ale statului, ajungându-se chiar
la retragerea cetățeniei române , respectiv, interzicerea căsătoriilor între creștini și evrei.
Societatea română începuse să creadă în potențialul demonic al evreilor, în
capacitățile lor intelectuale, comerciale cu care „bietul român nu s-ar fi putut măsura”. Aceste
capacități deosebite, demonice atribuite evreilor, această concurență neloială - de care erau
convinși că există - erau considerate ca subversive, ca fiind îndreptate împotriva poporului
majoritar și prin urmare, păturile conducătoare cereau contracararea lor prin toate mijloacele.
Antisemitismul activ român a avut ca principală țintă eliminarea acestui pericol prin blocarea
accesului evreilor la posibilitățile de studiu, de creare și de exprimare, excluderea din
instituțiile de știință și cercetare, din instituții de cultură - teatre, interzicerea intelectualilor de
a-și exercita profesia, îngrădirea oricărei posibilități de dezvoltare economică, jaful legalizat
(„românizarea”) sau nu, mergând până la violență fizică - teroare, deportare și exterminare.
 Astăzi nu mai este detestat „evreul real” din colţul străzii, ci „evreul imaginar”, evreul
generic, un construct fantomatic, o fantoşă în seama căreia pot fi puse toate viciile
imaginabile. „Evreul real” nu va mai fi prin preajmă ca să infirme toate aceste aberaţii. Într-o
lume sărăcită și îndoliată, rămășițele holocaustului își caută un loc în societate.
Pentru pașoptiștii români, sentimentele față de evrei erau amestecate, variind între
milă și dezgust, admițându-se totuși că acești „străini rătăcitori”, pe cât sunt de necesari
societății, pe atât sunt de supuși „netoleranței și prejudecăților sălbatice ale norodului”.
Vasile Alecsandri i-a prezentat pe români și pe evrei ca fiind de o parte și de alta a
baricadei, ca pe doi adversari ireconciliabili. Poporul român ar fi „blând, generos, ospitalier,
inteligent, iubitor de progres, apt a se asimila cu națiile cele mai civilisate, tolerant în materie
de religie“, un popor amenințat de evrei, care ar fi „adepții celui mai orb fanatism religios, cei
mai esclusiviști din toți locuitorii pământului, cei mai neasimilabili cu celelalte popoare ale
lumei!”
Într-un articol din 1876, Eminescu scria că, fiind „străini de rit necreștin”, evreii din
România „nu pot pretinde mai mult decât de a fi suferiți” și că n-au nici o cauză de a se
plînge de toleranța noastră”.
„Se află deasupra oricărei legi dreptul pe care noi, românii, ca proprietari ai acestei
țări, îl avem să vă alungăm pe voi, evreii, care nu sunteți aici decât niște îngăduiți. Prin
urmare, trebuie să pricepeți că nu puteți decât să plecați din țara în care nu vă aflați decât în
această calitate”. (răspunsul primarului din Iași când evreii au cerut explicații asupra alungării
conaționalilor lor din țară în 1867).
Majoritatea clișeelor care compun portretul-robot al „evreului imaginar” sunt
negative. Nu lipsesc, totuși, stereotipurile pozitive, dar acestea nu sunt mai puțin false, iar
mentalitatea care operează cu ele nu este mai puțin nocivă. Mai ales că, unele dintre aceste
clișee sunt doar aparent pozitive, ele subliniind, de fapt, trăsături de caracter negative.
Un bun exemplu de stereotip pozitiv este „proverbiala” inteligență a evreului.
Exclamații admirative, de genul, „Deștept ovreiu’” sau „Cap de jidan”, erau atât de obișnuite
printre ne-evrei, încât au fost preluate de evreii înșiși, în încercarea de a-și defini propria lor
identitate. Caracterul generalizator al stereotipului privind inteligența evreului rezultă cât se
poate de limpede dintr-un răspândit proverb românesc: „Grec galanton, ovrei prost și țigan
cinstit nu se poate”.
„În toate, evreii sînt unici; n-au pereche în lume”, scria Emil Cioran în 1936. Evreul
este fie „foarte deștept”, fie „foarte, foarte prost”. „Nici unul din ei nu e prost”, continuă
Cioran.
Un scriitor român argumenta serios într-o importantă revistă culturală: „Atunci când
un evreu este deștept, este deștept cât zece români, dar atunci când este prost, e prost cât o
sută de români”. De multe ori, această zicală este utilizată pentru ca – admițându-se prima
constatare- să fie subliniată, de fapt, cea de-a doua. Din nou, un stereotip aparent pozitiv se
dovedește a fi negativ.
Evreul a fost obligat de condițiile istorice specifice în care a trăit să-și „ascută
inteligența”, aceasta fiind „singura armă de apărare” a evreului față de „popoarele ce-l
disprețuiau și ponegreau”.
 Fără îndoială, inteligența evreului este o calitate care a fost apreciată de români, însă
aceasta a fost socotită și primejdioasă. Evreul este inteligent, harnic și cumpătat, dar
„șărlătăniile, șiretlicurile și înșelăciunea lui par a-i alcătui caracterul național”. Inteligența
evreului, se crede, îi face viclenia mai primejdioasă.
„Evreul suportă toate în tăcere”; el stă „cu capul în pământ”, „nimic nu-i supără pe
evrei, nici o vorbă nu-i descurajeză, nici o insultă nu-i atinge. Ei primesc cu umilință sau cel
puțin în tăcere observațiile cele mai aspre, asprimile cele mai simțitoare și câteodată cele mai
nedrepte”. Când evreul reacționa, totuși, românul se arăta uimit. Astfel „trebuiau să se lase
bătuți, căci n-au nici un drept de a se apăra contra valahilor țării, care astfel domnesc și
guvernează în patria lor.” Prin urmare cauza resemnării evreilor pare a fi legată de condițiile
istorice în care a trăit acest popor în exil. Contrar celor spuse anterior, Emil Cioran declara :
„Luptători din vocație- [poporul evreu] e cel mai războinic dintre popoarele civile”.
Înțelepciunea lor e înțelepciunea exilului, cea care te învață cum să învingi când toți te
sabotează, cum să te crezi ales când ai pierdut totul. Și cu toate acestea au renume de lași! E
drept că n-ar putea invoca nici o victorie spectaculoasă, dar însăși existența lor, nu-i oare o
victorie continuă, teribilă, ce n-are nici o șansă să se isprăvească?
Evreii din România au avut posibilitatea să-și demonstreze curajul militar și loialitatea
față de patrie abia prin 1876, atunci când au avut dreptul legal să lupte în armata română, ca
„străini neaparținând unei naționalități străine”. Din 1940 însă, conform noii legislații
antievreiești, evreii au fost (din nou!) „excluși din serviciul militar”. Ulterior evreii au fost
rechemați să lupte alături de armata română declarând „ Împreună cu toți românii, facem
bucuroși această jertfă, fiindcă numai din durerile noastre ale tuturor se va putea naște
România mare fericită de mâine”. În 1923, când „România mare și fericită” se născuse,
organizația fascistă a propus excluderea „jidanilor” din armata română. Cu toate aceste
dovezi de eroism și loialitate, în timpul Primului Război Mondial s-a declanșat o adevărată
isterie antisemită, punându-se pe seama evreilor înfrângerile suferite de România. Din nou
evreul a fost țapul ispășitor la îndemână. Militarii evrei au fost acuzați de lașitate și dezertare
în masă. Din dezertori, evreii au devenit apoi „spioni în solda nemților”, „colaboratori cu
inamicul”, „trădători și vânzători de țară”. Grav a fost faptul că extraordinara atmosferă de
suspiciune la adresa militarilor evrei nu s-a instaurat doar spontan. Ea a fost întreținută de
autorități și de conducerea armatei române. „Pe front, evreii erau trimiși în față și soldaților
rămași în urmă li se cerea să-i împuște, ca să se poată zice apoi că era vorba de dezertori”.
Trebuie subliniată discrepanța dintre, pe de-o parte, curajul și loialitatea de care a dat
dovadă marea majoritate a evreilor din România în timpul unui război pe care ei l-au
considerat a fi „al patriei lor” și, pe de altă parte, modul dureros de nedrept în care au fost
receptați de către o bună parte a opiniei publice românești.
Pentru unii, „evreu bun” este cel care se integrează până la dispariție în „societatea
gazdă”, iar „evreu rău” este cel care refuză asimilarea. În mod paradoxal, cel care încetează
să mai fie evreu devine „evreu bun”.
Cît priveşte ideea că evreul are ca trăsături fizice specifice părul roşu şi pistruii, acesta
e un clişeu infamant de vreme ce şi nemţii, şi britanicii prezintă astfel de particularităţi. O
prejudecată rasială este şi aceea care îl înfăţişează pe evreu drept murdar şi împuţit, de unde
naziştii au conchis că evreii alterează puritatea rasei. Dacă este, această trăsătură fizică a
evreului se datorează sărăciei sale.
 Iar "purtătoarea de usturoi şi ceapă" specifică evreului, de care atîta s-a bătut monedă
în literatura folclorică şi cultă, e un clişeu negativ, ca atîtea altele. După cum ideea despre
evreica frumoasă şi elegantă este un alt clişeu al imaginarului colectiv.

Cînd se trece la analiza portretului profesional al evreului, aşa cum îl fixează literatura
populară şi cultă, e pomenit clişeul despre evreul negustor, meseriaş, cămătar şi
cîrciumar. Aceste clişee mentale echivalate, adesea, de chipul evreului real au creat un
complex de stereotipuri.

Fireşte că evreul negustor este şi un înşelător prin profesiune, deşi inteligent. Un astfel
de stereotip simplist a fost preluat şi folosit pînă şi de un cărturar de talia lui N. Iorga, mereu
păcătuind printr-un antisemitism consecvent. Şi clişeul fals e întîlnit şi azi, citîndu-se un
exemplu din recenta dar, acum defuncta, revistă Europa. Dar ar trebui recunoscut faptul că,
prin comerţ, evreii din România au contribuit enorm la integrarea ţării în circuitul economic
european. Iar meseriaşul evreu a contribuit, de asemenea, la progresul ţării în etapa sa
preindustrială. Este un paradox oximoronic că imaginea negustorului evreu a devenit tipică
pe cînd cea a evreului meseriaş atipică, cînd statisticile demonstrează că au fost mai mulţi
meşteşugari. Dar, în imaginarul antisemit, inversarea acestui raport contribuia bine la fixarea
clişeului despre evreul parazit şi speculant, prin comerţul său. Şi, la aceasta, a făcut referire şi
M. Eminescu.

Se ştie că evreul cămătar este o profesiune aproape dictată lui în Evul Mediu, cînd
Biserica a interzis creştinilor negoţul cu bani. Iar evreului i se interzicea, secole de-a rîndul,
să deţină proprietăţi funciare şi imobiliare. De aici s-a născut prejudecata despre cupiditatea
evreului, pe care o găsim, larg ilustrată, în folclor şi literatura cultă.

În Europa sud-estică şi centrală „rolul de stereotip profesional al evreului nu l-a jucat

atît cămătarul, cît negustorul şi, mai ales, cîrciumarul. Locul cămătarului în imaginarul
colectiv l-a ocupat în bună măsură acesta din urmă”. Crîşma, în credinţele şi legendele
populare româneşti, devine un spaţiu al păcatului, un templu demonic, asfel s-a creat o
întreagă literatură folclorică şi cultă potrivit căreia evreul, otrăvind băutura, îl otrăveşte pe
ţăran. În 1936, C.Z. Codreanu va scrie că „pentru ca poporul să-şi frîngă orice putere de
rezistenţă, jidanii vor aplica un plan unic şi diabolic... (jidanii) îi vor otrăvi şi ameţi (pe
români) cu tot felul de băuturi şi otrăvuri”.

Se relevă, de pildă, faptul că demonizarea evreului a început cu primele texte creştine

şi, mai ales, cu Evanghelia după Ioan în care Isus îi consideră „fii ai lui Satan”. Există şi
perspective mito-folclorice tot despre diabolizarea evreului, fără a ignora perspectiva politică,
din spaţiul căreia s-a răspîndit, agresiv, ideea antisemită a satanizării evreului. Au existat
prejudecăţi urmărite, în modul de manifestare, în toată Europa, inclusiv, fireşte, în România,
relevîndu-se pogromurile, destule, ivite ca urmare a prejudecăţii omorului ritual ( deicid și
infanticid ritual).

Toți evreii au fost marcați, fizic și moral, de lunga și greaua încercare prin care au
trecut. Au ajuns să uite, tind spre normalitate, spre bucurii si suferințe la scară normală,
nașterea unui copil, moartea unui bătrân de moarte naturala, examene, munca pentru painea
cea de toate zilele.
Evreii au contribuit la afirmarea culturii românești, au contribuit la modernizarea țării,
la înscrierea ei în circuitul de valori culturale și științifice. Rezistența prin cultură este un
model, aplicat de concetățenii noștri evrei în întunecații ani ´40, și preluat de români în anii
de sfârșit ai ceaușismului. Suferința ne-a îmbogățit spiritual și pe unii și pe alții. Acum, un
tezaur cultural român trebuie să ne unească, să ne îmbogățească și să ne facă să ne simțim
parte a unui întreg, care este o cultură umanistă, a drepturilor și libertăților, a toleranței și a
respectului diferenței. Evreii din România pot fi mândri de istoria lor și de contribuția lor
extrem de importantă la făurirea statului, o contribuție care este și una de sânge, nu doar de
muncă grea și de inteligență.

BIBLIOGRAFIE
 http://www.romlit.ro/prejudeci_antisemite
 https://vremuritulburi.com/2015/06/04/fostul-deputat-metin-cerchez-
evreii-au-ucis-milioane-de-romani-ei-au-condus-si-conduc-romania/
 Andrei Oişteanu, Imaginea evreului în cultura română. Studiu de
imagologie în context est-central european. Editura Humanitas, 2001.