GELOZIA

Gelozia este un sentiment normal căruia nimănui nu-i scapă, nici

măcar partizanii cuplului deschis, nici măcar fiinţele care au atins un înalt
nivel de conştiinţă; aceştia din urmă ştiu pur şi simplu să se poziţioneze
altfel şi să-şi controleze emoţiile.
Gelozia este, înainte de orice, durere, o formă particulară de
suferinţă. Gelozia este pasiune, este reversul pasiunii amoroase.
Gelozia este distrugere:
• distrugerea noastră înşine: ea ne roade mintea fiindcă revine obsesiv
în gânduri, ne subminează corpul pe care îl îmbolnăveşte, ne macină
somnul, ne împinge în bulimie, în alcool, în tutun, în drog. În sfârşit,
distrugerea supremă, ne poate împinge la suicid.
• distrugerea celuilalt, a infidelului, a rivalului(ei): ea ne împinge spre
conduite agresive. Totul începe cu acte meschine (a înţepa pneurile maşinii
unuia sau celuilalt), se agravează o dată cu gesturile dramatice (desfigurarea
feţei cu lama sau cu vitriol). Şi culminează cu crima pasională.
Uneori, suferinţa este dublată de fascinaţia pentru rival(ă). Este mai
degrabă o atitudine feminină, care o aminteşte pe aceea a copilului al cărui
oedip îi inspira o anumită curiozitate pentru ceea ce se întâmpla în camera
părinţilor. Alteori, suferinţa capătă nuanţele unei plăceri masochiste. A fi
exclus, a fi umilit reactualizează o situaţie analoagă din copilărie în cursul
căreia a fost întipărit un program de autodistrugere: „Eu nu am dreptul la
nimic; nu pot fi decât victimă”.

Gelozia normală şi gelozia patologică

În doze „normale”, gelozia poate fi un sentiment pozitiv care să ne
stimuleze. În doze excesive, ea devine dorinţă de posesiune şi de control;
atitudine în acelaşi timp infantilă şi terifiantă. Infantilă, pentru că ea vorbeş-
te în limbajul omnipotenţei copilului în jurul căruia trebuie să se învârtă
totul. Terifiantă, pentru că, la vârsta adultă, forţa este mult mai mare.
Gelozia patologică este apanajul temperamentelor anxioase, chiar al
nevrozelor de abandon. Gelozia patologică relevă, ea însăşi, psihoze
caracteristice (paranoia, isterie etc); ascunde un maxim al riscului de suicid
şi de omor.
Freud a descris o „gelozie delirantă” care atingea de preferinţă femeia:
ea are ca obiect nu partenerul infidel, ci amanta sa. „Amanta soţului meu, se
gândeşte ea, îl iubeşte pe soţul meu mai mult decât pe mine.” Bineînţeles,
motivul acestui delir este o homosexualitate latentă.

Originea geloziei
Gelozia îşi are rădăcinile în copilărie; se naşte din nevoi şi din
dorinţe nesatisfăcute, frustrări cu atât mai dureroase cu cât favorurile
erau oferite altora.
-Prima gelozie survine atunci când micuţul o vede pe mamă înde-
părtându-se de el pentru a se apropia de tată şi, mai rău, pentru a se întâlni
cu acesta în camera parentală; el resimte acest lucru ca pe un abandon, chiar
ca pe o trădare, şi în suferinţă îşi dă pe deplin seama că mai există şi un
altul în afara lui. Durerea este intensă, rana profundă.
-Cea de-a doua gelozie survine în momentul înţărcatului, când mama îi
retrage sânul. Aici, rana devine şi mai adâncă.
- Cea de-a treia se instalează la venirea pe lume a unui frăţior sau a
unei surioare. De-acum înainte, va trebui să împartă totul cu „alţi” doi; iar
rana se întinde. În total, aceste serii de răni multiplicate la nesfârşit vor lăsa
în urmă o plagă profundă. Această plagă coincide cu „marea lipsă” a cărei
deschizătură de mii de ori redesfă-cută este. întreaga noastră viaţă vom
căuta persoana susceptibilă să ne panseze rana şi, totodată, să ne umple vi-
dul. Într-o zi o găsim şi fericirea urmează, până în ziua în care...
Da, într-o altă zi, se iveşte un străin şi ameninţă să ni-l ia pe cel(cea)
care ne pansează rana şi care ne umple vidul. Atunci rana se deschide din
nou.
A fi sau a nu fi gelos
Deşi au practicat, vreme de milenii, poligamia şi adulterul, bărbaţii, în
general, sunt mai geloşi decât femeile; ei tolerează foarte prost infidelitatea.
Sunt distruşi din punct de vedere narcisic şi intră în panică. Pentru că re-
trăiesc atunci istoria lor personală şi marea istorie a bărbaţilor. Istoria lor
personală este dureroasa rivalitate care-i opunea tatălui: ei îl asimilează pe
amantul care le ia partenera tatălui atotputernic care o lua pe mamă fără să
le ceară voie; aceeaşi furie neputincioasă, aceeaşi furie de moarte mocnesc
în adâncul lor. Această gelozie este aceea a băieţelului. Căci marea istorie a
bărbaţilor veşnica reapariţie a relaţiei bărbat-frică: frica de a fi incapabil să-
ţi satisfaci femeia, de a nu fi în stare să o controlezi, de a fi subjugat de
pasiunea pentru ea, de a fi supus puterilor sale, de a pierde puterea, de a fi
dominat şi condus de către ea.
Cu toate acestea, există bărbaţi care nu sunt geloşi; cine sunt ei? Există
cei din vârful piramidei, cei care iubesc cu adevărat şi al căror nivel de
conştiinţă a depăşit posesivitatea. Există apoi cei care nu mai iubesc şi care
sunt, prin urmare, indiferenţi. Sunt şi cei care fantasmează să se alăture
acestui duo amoros; poate că tocmai ei au împins-o pe parteneră în braţele
altuia. Aici, sub indulgenţă, se vede complicitatea, se simte o homosexua-
litate latentă.
Pentru Freud, există o altă categorie de non-geloşi: cea a falşilor „ne-
geloşi”; aceştia pretind că nu sunt geloşi, dar, în realitate, sunt, însă au
refulat acest sentiment. Totuşi, acesta rămâne foarte eficient în inconştient:
din momentul în care simt o virtuală infidelitate, rup relaţia fără întârziere
şi fără drept de apel.

Gelozie şi iubire
Gelozia poate fi un amplificator al iubirii. Prezenţa unui rival trezeşte
sentimentele şi relansează dorinţa; aceasta este, şi noi o ştim, una dintre
legile psihologiei amoroase. Atunci, facem totul pentru a-l îndepărta pe
concurent. Acest comportament este mai ales masculin. De altfel, există
bărbaţi care nu pot iubi decât dacă există ameninţarea vreunei rivalităţi; şi
totuşi, în mod paradoxal, încearcă mereu să-şi elimine rivalul.

Cum poate fi atenuată suferinţa din gelozie?

Mijlocul suprem ar fi accesul la iubirea autentică şi depăşirea propriei
posesivităţi. Aşteptând ca un travaliu de evoluţie să vă facă apţi de toate
acestea, iată câteva sugestii de analiză pentru a putea schimba
comportamentele:
• Nu puneţi niciodată sare pe rană. Cu alte cuvinte, nu vă mai torturaţi:
interziceţi-vă în mod absolut să căutaţi indicii cotrobăind prin genţi,
portofele, saci, sacoşe, sertare, dulapuri etc. Nu înseamnă să faceţi pe
struţul, ci înseamnă să vă respectaţi, să vă protejaţi de suferinţe inutile (ceea
nu ştii nu te face să suferi), să nu vă lăsaţi pradă unor reacţii catastrofice
care ar înrăutăţi situaţia. Multe infidelităţi care nu erau decât nişte aventuri
fără nici un viitor s-au transformat în drame după citirea unor scrisori sub-
tilizate.
• Priviţi-vă rivalul(a): realitatea anulează fantasmele, aduce imaginaţia
la proporţiile corecte, opreşte obsesia. Rivalul(a) este astfel demitizat(ă);
lucrurile stau mult mai puţin rău decât aţi crezut.
• Încetaţi să vă mai puneţi întrebări care întreţin durerea: „Cum îl(o)
strigă?”; „Ce cuvinte îi spune?”; „Ce aspect al lui(ei) pe care eu nu îl
cunosc îi scoate la lumină el(ea)?” etc.
Să nu cedaţi geloziei este începutul înţelepciunii şi-n orice caz sfârşitul
nefericirii.